■ÉéS I Â P

v -

&V<#>

♦

<

Moştenire refuzată

e găsesc oricând supuşi buni «D Şi credincioşi, lipsiţi de rude

apropiate, oairi lasă toată a- verea lor Suveranului. In lunga-i domnie, Regina Victoria a Angliei a fost de mai multe ori legatara u- nor necunoscuţi, cari voiau să-şi dovedească devotamentul lor până şi după moarte. Dar moştenirile a- cestea era relativ modeste. Mo­ştenirea pe cane ducesa de Jalliara a lăsat-o împărătesei Frederica, mătuşia regelui Angliei, era însă impunătoare şi i-a îngăduit să-şi clădescă o splendidă reşedinţă lângă Hamburg.

George V a moştenit şi el — pen­tru prima dată — pe unul din supu­şii săi. Sau mai bine zis o supusă, căci năposata contesă de Dundo- naid lasă monarchului castelul dela Gwyrch şi 50.000 lire, cu speranţa ca Maiestatea Sa va face din castel o reşedinţă pentru sine şi pentru Prinţul de Walles, Regele, deşi foarte înduioşat, refuză însă să beneficiez de acest testament. El nu prea dispunea de timp liber si când părăsea Londra nu se putea duce decât până la Balmoral sau Sandringham. Pe urmă — si acesta era motivul suprem — venitul unui capital de 50.000 lire sterline era prea neîndestulător pentru întreţi­nerea unei reşedinţe regale.

Leul domesticit

U n negustor din St. Francisco îşi cumpărase un pui de leu, pe care-1 crescuse acasă, în­

tre câini, pisici Şi alte animale do­mestice.

Pe măsură ce creştea, i se mă­rea şi porţia de mâncare. Azi are proporţii fizice uriaşe. La masă, leul vine să-şi ia porţia de mân­care alături de familia stăpânului. Isi menţine în permanenţă acelaş loc si se comportă extrem de bine.

Negustorul nu neglijează totuşi, niciodată, să poarte la el un re­volver încărcat.

Reprezentaţiile teatrale

ard!nalul Mazarin a fost pri­mul care a avut ideea să or­ganizeze un spectacol gra­

tuit pentru popor. In luna Martie 1662, el a alcătuit o reprezentaţie la operă, cu ocazia naşterii duce­lui de Bourgogne. Spectacolul ales a fost „Persée" de Guinault şi Lu­lly dar cardinalul dând ordin să se dea in sală câteva butoaie cu vin pentru a desgheta publicul, s'a băut, s’a cântat, s'a vociferat şi deodată, spectacolul n’a rnai fost

pe scenă, ci în sală. Această .pre­mieră" n‘a mai fost repetată.

Abin în anul 1744 găsim urma u- nei a doua reprezentaţii gratuite, ocazionată de intrarea în convales­centă a regelui Ludovic XVI. Re­prezentaţia a fost dată de actorii dela Comedia Italiană.

Sub Ludovic XVI se dădură mai multe spectacole gratuite. Naşterea moştenitorului, in 1778. a dat loc /„ reprezentaţii atât de Operă cât şi la Comedia Franceză. La operă s’a cântat: ..Castor şi Polux“ de Ra­meau, iar spectacolul s’a terminal cu „Ifigenia“.

Revoluţia a instituit reprezentaţii teatrale săptămânale. In luna a doua a anului II al republicii (21 Ianuarie 1794) avu loc o mare se­rată de gală la Operă, pentru a se celebra aniversarea execuţiei lui Ludovic XVI.

Apoi reprezentaţii gratuite au fost date in principalele teatre, pen­tru a sărbători unele evenimente fericite sau aniversări istorice. A- cest obiceiu. care s’a mentinut, are şl în zilele de azi un viu succes. Afluenţa publicului la uşile teatre­lor subvenţionate e cea mai bună dovadă.

D’Annunzio şi poeta

M arele Gabrieli« d’Annunzio avea şi el unele neplăceri.Ac«st rege al poeziei u păţea

Ca şi semenii săi, cu adevărat în-

UNDE MERGEM?TEATRE

ALHAMBRA: „Pe frontul Alham­bra numai noutăţi"

ALHAMBRA-BABY: ,,Babv iubeşte".CARABUŞ: „Radio-Tăriase”.COMEDIA: „Taifun”.REGINA MARIA: „Nuca de cocos".

CINEMATOGRAFE

ARO: ,,Hotel pentru femei".CAPITOL: „Prizonierele d—stinului"CARLTON: „Moartea obosită".ELYSÉE: „Stan şi Bran aviatori".F RM IVA: ..Vin ploile".MIORIŢA: „Delir” şi „Misiunea

d-rului Kildare".VISSA: „Pentru patrie” şi „Neva-

stă-mea subretă”.OMVIA: „Oraşul blestemaţilor" şi

„Nanette are trei iubiţi".PALAS: ..Jesse James, brigandul”

şi „Tentaţie"REGAL: „Antanta cordială”.RIALTO: „Valsul nemuritor" «j

„Pentru patrie”.SELECT: „Când felinarele se stiug".TRIANON: „Secretele Mării Roşii".ROXY: „Dragostea mea te cheamă”

coronati; când pleca de acasă, tre­buia să se supuie regulilor etiche- tei, să accepte invitaţii neplăcute, etc.

Când venea la Roma. d’Annun- zio era mai ales victima cucoane­lor, care aveau pentru el un adevă- rt cult. A refuzat el multe invitaţii, dar nu s’a putut eschiva dela se­rata unei anumite ducese, serată organizată în onoarea sa. Fiecare din doamnele invitate dădu citire propriilor versuri. Când veni rân­dul ducesei, d'Annunzio nu se putu retine de a exclama cu entu­ziasm:

— Admirabil .doamnă! Dar pen­tru asemenea versuri e neapărat ntcesar să fie in tune rec în casă, căci atunci sună mai sugestiv.

Lămpile fură imediat stinse şi ducesa recită fericită poezia, care stârnise entuziasmul Orpheului ita­lian. Cârid s’a luminat apoi din nou şi poeta se aştepta să audă elogiile marelui om, Gabrielle dispăruse.

Cuiburi comune

r fi bănuit cineva, posibilita­tea unei prietenii atât de strânse între mierle şi sturzi,

încât să-şi facă gospodărie comu­nă? Totuşi faptul a fost constatat îri Anglia, unde un ornitolog pasio­nat a ţinut sub observaţie un cuib, a cărui descoperire l-a bucurat mult, căci conţinea două ouă de sturz si două de mierlă.

E uşor de ghicit ardoarea cu care acest naturalist a supraveghiat fap­tele şi gesturile asociaţilor. El con­stată că în relaţiunile lor domneşte cea mai strictă dreptate. Cele două femele păzeau, pe rând, cele patru ouă şi în timpul gărzii lor bărbaţii respectivi le hrăneau. Niciodată nu s’a văzut mierloiul să hrănească sturza sau invers Aceasta misiu­ne cu schimbul a urmat până’n ziua ieşirii puilor din ou; din acest mo­ment, îndoparea puilor se făcu în comun, căci pliscurile înfometate se întindeau în acelaş timp; tre­buiau făcute concesiuni vârstei lor tinere, care ignora regulile. A- ceastă creştere mergea de minune şi aranjamentul original al acestor păsări nu dădu loc la nici o ceartă, părând a le mulţumi pe deplin

In timpul războiului trecut, sol­daţii au văzut, lângă Salonic, un fenomen analog: într’unul din i- mensele cuiburi de berze, instalate pe acoperişuri, alte păsări — desi­gur, efectul crizei Je locuinţe — au construit un cuib modest şi mic. iar berzele păreau a trăi în termenii cei mai buni cu micuţii lor subehi- riaşi.

— 2 —

I.MUNCA IERNII.

La vreme de iarnă, multe diri muncile obişnuita încetează. Bietul om trebuie să stea să aştepte răgazurile cele mult lesnicioase ale vremii de vară.

Dacă pământul stă acoperit de zăpadă şl îngheaţă de nu-1 mai poti săpa, ce să mai poţi nădăjdui din muncile obişnuite care se săvârşesc pe întinsul lui? Stai şi aştepţi vremuri mai îngăduitoare, când să nu-ţi mai îngheţe mâna pe unealtă şi să poti răsuria din plin.

Şi totuşi, iată că şi iarna vine cu prilejurile ei, care minunează pe cei ce le privesc. In adevăr, am avut geruri aspre şi viforoase, de nu ştiai cum să te mai adăposteşti. Te mai puteai gândi !a muncă pe afară?

Dar treburile rn'au nevoit să ies afară din oraş, în marginea Bucureştlului, spre satul Funden» Doam­nei, Am înghiţit belelele iernii, cu automobilul scos cu boii din zăpadă şi cu bătaia peste faţă a unui aer as­pru care te ardea.

Eram în preajma lacului Fundeni. Apa era înghe­ţată bocnă.

Aş fi crezut că este un câmp întins, aşa negricios $i neted cum era. Priveliştea pe care am gustat-o însă era fără pereche şi nu-ti mai venea să-ţi iei ochii dela ea. Pe tot întinsul lacului, vedeai cete-cete de oameni care stăteau aplecaţi peste faţa lui şi parcă săpau ceva. De ar îi fost vară, ai fi zis că sunt oameni cari prăşesc. Era plăcuta privelişte a muncilor câmpului,

Dar era iarna. Ce lucrau oamenii pe lacul încre­menit în neclintirea gheţei?

Atunci am aflat despre priveliştea pe care n’o mai văzusem... Oamenii tăiau gheaţă. Pentru ei era un noroc cu aşa ger, fiindcă adunau grămezi de gheaţă pentru vară.

Nu toţi aveau gheţării, dar lucrau pentru alţii. Astfel iată că iarna a adus prilejuri ale ei, cu care oamenii işi agoniseau traiul. Unul, care m’a dus cu sania, ca să nu mai fiu scos cu boii din nămeţi, mi-a spus că scoate 300 de lei pe zi din căratul gheţei.

Locuitorii satelor dimprejur îşi au gheata ca un mijloc de câştig în curgerea anului. Plugărie multă nu fac, că nu au pământ mult.

Dar parcă numai pământul dă chip de trai? Uite că şl pustia iernii îşi are darurile ei. Când vine cu aspri­mile ei, îţi dă privelişti plăcut gustate, ca şi cum ai vedea pe semănători răspândiţi pe largul ogoarelor.

Aceasta a foSt priveliştea pe care ne-a dat-o aspri­mea gerului şi care merita să fie însemnată aici ca o trăsătură cu totul frumoasă a vremii aspre care ne-a speriat.

II.

VREDNICE TRASATURI SUFLETESTI

Ziarele dela 18 Ianuarie a. c. ne dau jalnice destăi­nuiri despre o ucidere săvârşită la ChitHa, acum 2 ani. In Aprilie 1938, a doua zi de Paşti,

a fost ucis, noaptea, sergentul jandarm Vasile Sla- vinskl, pe când îşi făcea dateria de a cutreiera satul, ca să vadă de est« totul în râiuluială.

Acela este vremea când turbaţii din marginile ora­şului îşi fac de cap cu chefurile; jandarmul ştia aceasta şl-si făcea datoria.

Dar ce s'a petrecut nu s’a putut şti. Jandarmul a fost omorît şl nu s*a ştiut de cine.

De fapt, au fost la mijloc tot chefliii, dar n’au fost

prinşi timp de doi ani, iar vina a căzut pe nişte ţigani. In lipsa adevăraţilor vinovaţi, puteau cădea la osândă el In sfârşit, cercetările vrednice ale poliţiei dela Si­guranţa Bueureştiulu! au scos la iveală adevărul Du­pă doi ani, vinovaţii an tost descoperiţi. Acum sunt ştiuţi. Povestirea ticăloşiei lor se poate găsi în ziarele cu data «omenită.

Cu acesi prilej însă, a ieşit la Iveală un amănunt de alt soi, care cu adevărat trebuie pomenit şi slăvit.

Din ziare aflăm că locuitorii din Chitila au fost foarte îndureraţi de moartea jandarmului. Dacă sunt atâţia jandarmi de care nu se vorbeşte totdeauna bine, se vede însă că acesta a fost în adevăr un rob al da­toriei, care şi-a pus sufletul pentru slujba sa.

Fapt este că oamenii l-au jălit şi au luat asupra tor îndeplinirea datoriilor creştineşti pentru cel trecut din viaţă, Au pus cruce la mormânt şi pe ea au scris cu­vinte duioase de jale şi adâncă părere de rău;

„Aici odihneşte întru Domnul jandarmul sergent instructor Vaslie Slavinskl, dela postul com. Marele Voevod Mihai, mort la datorie, ucis mişeleşte de o bandă de tâlhari, în timp ce ne apăra viaţa şi avutul nostru”.

Frumos şi mişcător; să nu treci rece pe lângă tapta celui ce-a murit la datorie. Totuşi se putea întâmpla şi asta. Dacă pentru morţii războiului se face multă trâmbiţare, totuşi pentru cei morţi ca şi la un război, dar in vremea potolită a păcii, simţul omului e mal adormit şi se mişcă mai greu. Nu-i vine totdeauna în minte că şi aici trebuie să cinstească pe viteaz. In îm­prejurarea aceasta însă, oamenii au fost la înălţime şi au scris pe cruce ce era în inima lor.

Dar nu este aceasta singura trăsătură aleasă. S’ar putea spune că aceasta nu e chiar fapta tuturor lo­cuitorilor. ci că se vor fi găsit câţiva inimoşi, câţiva îmbolditori şi s’a făcut din îndemnul lor. Pe urma mai este şi aceia că, în clipa dintâi, oamenii sunt mal miş­caţi, dar apoi se mai lasă păgubaşi.

Totuşi, în împrejurarea aceasta, dăm peste un amă­nunt nou, care trebuie scos la iveală îndeosebi. Ce­tim că locuitorii n’au uitat fapta jandarmului, ci că «în iiecare Duminică şi sărbătoare credincioşii comunii aprindeau candela dela cruce pentru odihna omului mort la datorie...’’.

Va să zică locuitorii n’au uitat, ci încă dupa doi ani, cinstirea merge înainte, vie, pentru viteazul căzut îri lupta cu ticăloşii vieţii. Aceasta e o dovadă de pietate care nu se stinge, aşa că trupul jandarmului vrednic se odihneşte între inimi calde. Ele nu-1 uită şi se roa­gă lui Dumnezeu pentru el.

Oare amănuntul acesta nu este o comoară aleasă, care trebuia scoasă la iveală şi pomenită îndeosebi? Oare nu descoperim cu drag asemenea daruri alese în sânul neamului nostru?

Iată ce purtări alese s’au înrădăcinat în sufletul Iul, din lunga picurare a Bisericii noastre asupra lui. Su­fletul său este înduioşat pentru cei morţi şi stă în viepărtăşie cu ei. „ .

Stări de acestea trebuie să se alba in vedere, când stăm de vorbă despre ortodoxia noastră. Să înţele­gem din ele că acestea nu sunt amestecuri întâmplă­toare de colo şi de colo, cum se propovăduieşte între noi, ci lucrarea cea bună si sănătoasă a Bisericii noastre ortodoxe, căci a ei este cioplirea sufletelor de-a sta în legătură cu cei morţi, şi a face la mor­mânt rugăciuni pentru ei,

A rh im . SC R IB Ä N

3

UN COŞMAR AL J APONEZILORO raşul Shanghai, ca toate

metropolele lumii, îşi are persanagiile sale de fai­

mă poliţienească. Astfel, inami­cul public Nr. 1 al Shanghaiului este un oarecare Tu-Yueh-Seng.

Acest Tu-Yueh-Seng poartă masca unui om cumsecade. Toa­tă lumea îl cunoaşte ca bancher, negustor şi filantrop. Numai a- genţii poliţiei ştiu că Tu-Yueh- Seng este regele opiului din Chi­na.

In ziua în care Shanghaiul a fost ocupat de către japonezi, Tu-Yueh-Seng s'a refugiat în Concesiunea Internaţională. El ştia că dacă îl prind japonezii, n’ar mai fi scăpat cu viaţă. Nu pentrucă le-ar fi fost duşman, ci pentru simplul fapt că japo­nezii au interesul să ţină ei în mână tot traficul de stupefian­te pentru China.

Japonia are opium în Mand- ciuko, dar nu-l poate exploata, din cauza concurenţei neleale a lui Tu-Yueh-Seng, care ştie să se sustragă dela taxele vamale şi dela orice alt impozit care ar putea fi de folos japonezilor.

Cine este oare acest Tu-Yueh- Seng ?

El este un personaj identic fu acel pe care ni-l prezintă filme­le americane cu subiecte din lu­mea interlopă a marilor oraşe orientale. Toată lumea îl cu­noaşte şi toate poliţiile ştiu de imensele lui transporturi de stu­pefiante, dar nimeni nu-l poate aresta, întocmai ca pe Al. Capo­ne, in vremurile lui de glorie.

Fost membru în Consiliul Concesiunii Franceze, fost pre­şedinte al Asociaţiei Contribua­bililor chinezi şi proprietar a numeroase ziare, cooperative, şcoli şi sindicate, Tu-Yueh-Seng a ştiut să se înconjoare de o au­reolă care contrastează în chip ciudat cu fantastica lui carieră de aventurier şi care l-a pus în­totdeauna la adăpost de orice suspiciune.

In viaţa sa onorabilă, Tu- Yueh-Seng ţine conferinţe la posturile de radio împotriva consumului de stupefiante şi duce o intensă activitate pentru abolirea opiomaniei.

Guvernul chinez l-a decorat, acum câţiva ani, cu marele or­

din al Briliantului pentru în­semnate servicii aduse patriei.

El si-a făcut apariţia în China acum douăzeci de ani, ca şef al unei periculoase bande, care o- pera în Concesiunea Franceză, sub denumirea de „Cercul Ver­de". Organizaţia lui era pe a-

tanci atât de puternică, încât autorităţile franceze au preferat să închee cu ea o transacţie de­cât să-i declare răsboi. Tot în e- poca aceia l-a cunoscut el şi pe Ciang-Kai-Shek.

Acesta din urmă ducea pe a- tunci o campanie înverşunată contra comuniştilor, iar Mr. Tu— cum i se spune deobiceiu lui Tu-Yueh-Seng — s’a pus la dis­poziţia luis mobilizând o armată întreagă de gangsteri contra a- genţilor bolşevici.

Generalisimul chinez n'a pu­tut să uite acest mare serviciu şi drept răsplată i-a încredinţat lui Mr. Tu întregul negoţ de stu­pefiante al Chinei.

Drept e că guvernul din Nan­king cerea la epoca aceea, su­primarea opiumului, sub toate formele. Ciang-Kai-Shek stia în­să că în curând avea să se i- vească contrabandişti şi astfel a preferat să-i dea lui Tu-Yueh- Seng acest avantaj.

Acestea au fost împrejurări­le în care Mr. Tu-Yueh-Seng a devenit „regele opiumului”, cu o armată proprie de peste 20 de mii oameni.

Din splendida lui vilă, pe ca­re o avea în Concesiunea Fran­ceză, Mr. Tu dirija negoţul în toată Asia. El deţinea controlul tuturor fabricilor secrete de morfină şi heroină, percepând o taxă asupra tavernelor în care se fuma opium. Totodată el mai exploata şi alte vicii, printre ca­re prostituţia, negoţul de carne vie, etc.

In anul 1933, afacerile lui a- junseră să culmineze, prin li­vrarea a câteva sute de tone de opium, în Persia.

Dar în cele din urmă. Conce­siunea Franceză hotărî expulza­rea sa, astfel că Mr. Tu îşi fixă noua reşedinţă în Nantao, car-

tierul chinezesc al oraşului, un­de se putea bucura de protecţia oficială a guvernului.

La aceeaşi epocă, Ciang-Kai•

- 4 —

Shek hotărîse să schimbe politi­ca opiumului, întocmind un program de şase ani pentru vânzarea oricăror stupefiante.

Şi de data aceasta, guvernul chinez făcu apel la serviciile lui Tu-Yueh-Seng fiindcă numai

cu cunoştiinţele pe care le avea în materie, putea duce la bun sfârşit acest plan. I se încredin­ţa deci conducerea oficială a ne­goţului naţional de opium, care trebuia să descrească, încetul cu încetul, până la totala dispari­ţie.

Mr. Tu avea dreptul să per­ceapă, pentru sine, o mică taxă suplimentară, tuturor vânzăto­rilor de stupefiante, care adu­nată la un loc dădea o cifră as­tronomică.

Dar fiindcă misiunea ce i se încredinţase, de-a reduce consu­mul opiumului la minimum trebuia adusă cu orice preţ la îndeplinire, Mr. Tu îşi îndreptă privirile spre alte continente şi

în primul rând spre America, unde stupefiantele au destui a- depţi.

Odată cu intensificarea ope~ raţiunilor în străinătate, Mr. Tu îşi spori si numărul oamenilor dela 20 la 50 mii, contând pe foarte multe personagii cu in­fluenţă, din cele două Americi.

Cariera lui Tu-Yueh-Seng a atins culmea anul trecui, când s’a lovit şi de primul obstacol în activitatea sa- Planul extinderii negoţului cu stupefiante, atât în celelalte continenie cât şi în in­teriorul Concesiunii Internaţio­nale, a provocat o indignare atât

de mare în presa Shanghaiului şi în cercurile concesiunii, încât, autorităţile albe au hotărît să nu-i mai dea niciim concurs.

Ultimul argument pe care Mr. Tu îl aduse în discuţie este acela că în vreme ce oamenii lui pun în comerţ numai opium care e mai puţin periculos, japonezii fac negoţ cu heroină şi morfină, stupefiante mortale.

Mr. Tu speră că va reuşi să convingă din nou autorităţile Concesiunii Internaţionale că tot el e de preferat japonezilor, cari vor să-i acapareze piaţa chineză si, probabil, şi pe cea internaţională.

î n t â m p l a r e a i s t i

UN MARI INVINTATOi

O ©ala cw pueiaasi eade in trun vas eu §umă şi dă naştere

eöueiue«!«!.

GOODYEAR

area sensibilitate a cauciu­cului la vibraţiunile de de temperatură nu per­

mite ca acesta să fie utilizat in industrie, fără un tratament prealabil, care-i asigură, in chip durabil şi invariabil, elasticita­tea. Operaţiunea aceasta se nu­meşte vulcanizare şi constă în încorporarea, la cald, a unei proporţii calculate de sulf, in guma brută.

Or, dacă sunt aproape 100 de ani fie când se exploatează cau­ciucul, trebue să vă atragem a- tenţia că o bună bucată de vre­me nu s’au cunoscut mijloacele de a-3 face indiferent la capri­ciile termometrului, astfel că eroicii fabricanţi dela început, nu dispuneau decât de foarte restrânse debuşee pentru pro­ducţia lor.

Chimiştii şi inventatorii se în­treceau în zel şi imaginaţie, căutând să rezolve această arză­toare problemă, şi, cum se în­tâmplă de regula in asemenea cazuri, ei se străduiau să gă­sească cheia in operaţiuni sa­vante şi complicate, când ar fi fost deajuns o leacă de empi­rism.

Aceasta fu situaţia până’n ziua când o criză survenită în comerţul de maşini agricole îl determină pe tânărul Charles Goodyear din New-Haven, Con­necticut, să pornească în cău­tarea unei noui ocupaţii.

Goodyear avea pe atunci 30 de ani. Cauciucul era la ordinea zi­lei. Tânărul nostru hotărî să-şi încerce şi el norocul şi deveni emulul lui Bernard Palissy.

îşi instala un mic laborator şi eforturile sa!e fură atât de asi­

due, încât descoperi, in scurt timp, un procedeu mediocru de fixare a cauciucului, bazat pe întrebuinţarea acidului azotic- El obţinu câteva comenzi im­portante şi, încurajat de acest prim succes, se puse din n®u pe lucru. Dar de data aceasta, toa­te eforturile sale rămaseră in­fructuoase şi amărât la culme, el se gândia să abandoneze to­tul, când o minunată întâmpla­re îi aduse de-a gata, e cazul s’o spunem, insezisabila reţetă,

într’o oală în care fierbea în­cet gumă, el răsturnă, din gre- şală, un vas cu floare de sulf.Reacţiunea se operă imediat şi

când mixtura se răci, Goodyear copstată uluit că ea devenise un cauciuc perfect.

Patru ani mai târziu, proce­deul era definitiv pus la punct şi brevetat, Dar Goodyear nu o isprăvise încă cu greutăţile. Zadarnic căută el comanditari întâi în Statele Unite şi apoi în Anglia, Iar dacă reuşi în cele din urmă să-şi facă o fabrică în Franţa, întreprinderea dădu fa­liment. iar luna Decembrie a a- nului 1855 il găsi la Paris, în închisoare, pentru datorii.

El era sortit să moară cinci ani maî târziu, intr’o sărăcie ve­cină cu mizeria, in vreme ce bre­vetul său, furat fără niciun scrupul, îmbogăţia o bandă de concurenţi.

M PULMAN IŞI AFLA TOT ÎN­TÂMPLĂTOR AVEREA ŞI

WAGONS-LITS-URILE

âS3

!

j

#1

À „JL 1

v/tiw/

m y

* M t .

PULMANN

Scena se petrece la Pittsburg, in 1860, pe un terasament in re­paraţie aii Companiei ferate din Pennsylvania.

D. administrator se plimba în

EDWIN DRAKE

lung şi’n lat, inspectând lucră­rile, stimulând muncitorii cu prezenţa sa. Deodată, se opreşte. Un lucrător, foarte emoţionat, ii întinde un obiect învelit într’o batistă:

„Ce spuneţi de jucăria aceas­ta ?

Domnul administrator se în­cruntă puţin. Ce înseamnă a- ceasta îndrăzneală ? El ia totuşi pacheţelul şi-l desface. E un mi­nusculi vagon de tinichea, cons­truit din cutii de conserve. Exe­cuţia este perfectă. Nimic nu-i lipseşte. Portierele se deschid, roţile se învârtesc. Dar ce-i asta? Compartimentele n’au banchete. Ele sunt mobilate cu paturi su­prapuse ca în cabinele vapoare­lor. Compartimentele au deve­nit deci cabine şi minuscule per­sonagii de lemn sunt întinse în lungul lor, ca pe nişte paturi.

Administratorul cade pe gân­duri. El se întoarce în biroul său, cu jucărioara în mână şi începe să înşire cifre pe hârtie.

Un vizitator e introdus :— Hallo, Carnegie !— Hallo, Pullman !Trei ani mai târziu intră în

funcţiune primul vagon-pat. El avea’ să facă din Carnegie un rege al căilor ferate şi din Pullman un nabab germano-a- merioan. Dar adevăratul său in. ventator a rămas îngropat în umbra trecutului. El se numia Woodruff...

EDWIN DRAKE CAUTA APA ŞI AFLA PETROL

Faptul că o bogăţie naturală cum e petrolul a putut rămâne ignorată până’n secolul trecut, constitue un mister, pe care va trebui să renunţăm a-F pătrunde

ff“- A

A ì» IA CURIOASAm e sa

L a Keradiv, în inima Abisiniei, domnea intr'o zi o mare fră­mântare. Se dăduse ordin ca

in timp de 14 zile, toate fetele care au împlinit nouă ani şi toti băieţii de patrusprezece, să se căsătorea­scă. Cei cari nu se conformau erau ameninţaţi cu o amendă foarte mare sau cu o sută de bete la tălpi. Nimeni nu îndrăzni să se împotri­vească poruncii şi târgul se umplu de miri şi mirese-copii.

Căsătoriile premature le găsim la toate popoarele primitive, de pre­tutindeni. In unele triburi, copiii sunt logodiţi încă din primele zile ale prunciei, căsătoria celebrându- se insă abia după două decenii.

La Basuto, în Sudul Africii şi in Old Calabar, e obiceiul ca bărbatul să aibă in haremul său o fetită de două săptămâni, pe care o priveşte ca pe noua sa soţie. In insulele An- damane există ciudatul obiceiu ca un bărbat să se poată căsători cu o văduvă în vârstă de 24 de ani şi cu fetita ei de 9 ani. Indienii din Pa­raguay se căsătoresc între 5 şi 8 ani, iar fetele chineze braziliene şi celelalte din Ceylon în vârstă de patru până la şase ani, sunt foarte căutate, pe toate pieţele matrimo­niale. Părinţii chinezi obicinuiesc să-şi căsătorească fata cu contract autentic, la vârsa de 6 ani; dar că­sătoria propriu zisă are loc abia a- tunci când fata a Împlinit 12 ani.

La cele mai multe dintre popoa­rele primitive, incheerea unei căsă­torii este o afacere strict materială. Idealul mahomedanului asiatic este să ajungă să trăiască fără a munci; deaceca el se căsătoreşte de timpu­

riu şi e foarte recunoscător soţiei sale, in vârstă de in ani, dacă a- ceasta îi naşte un băiat, care in curând va putea munci pentru el; dar dacă se naşte o fată el alungă mama, împreună cu copila. Tătarii şi Perşii, dimpotrivă, sunt bucu­roşi să aibă fete, pentrucă le vând pe preturi bune din cea mai fra­gedă vârstă, şi cu banii luaţi pe ele îşi asigură bătrâneţi tihnite.

In unele regiuni tropicale (Old Calabar) bărbatul plăteşte socrilor o sumă destul de ridicată şi Îşi tri­mite nevasta, în vârstă de şase ani, la o fermă, unde face o cură de in- grăşare. Aci, ea e îndopată ca o gâscă, dându-i-se numai prăjituri, mâncări grase, lapte şi unt. In ace­ste regiuni, sunt Ia pret femeile grase, cu membrele ca butucii şi guşa în etaje. Fetita care nu se in- graşe nu e bună de măritat.

Multe fete din Africa de Nord, cele din Fez, spre exemplu, devin mame Ia 12 ani iar la 15 ani arată ca babele. Femeile din Sangalas, nasc la 12 ani iar dela 20 in sus de­vin sterile. In Abisinia, unele co­pile dau Ia rându-le viată, începând dela 10 ani. Savantul Titus Tobler a întâlnit în Palestina o femee de12 ani, care avea doi copii. La In­dienii din America de Nord naşte­rile prezintă următoarele procent® în raport cu vârsta : la 10 ani, 2 Ia sută, la II ani, 6 la sută, la 12 ani 17 la sută, la 14 ani 28 la sută şi la 17 ani numai 1 la sută.

In căsătoriile contractate ia o vârstă atât de fragedă se ivesc inulte boli fatale. încă din 1798 Pao­lino da San Bartholomeo din India răsăriteană scria :

„Multe femei indiene îşi pierd viata la prima lehuzie”. Trupul h- meei e prea fraged ca să suporte o maternitate. 30 la sută din ma­mele abisinîene îşi pierd deaseme- nea viata. Femeile din Noua Bre- ţanie mor în număr şi mai mare, iar cele care scapă cad victima tu­berculozei.

WcodatS, deoarece se pare că din cele mai îndepărtate tim­puri, oamenii au avut de nenu­mărate ori dovada existenţei lui.

Nu încape îndoială că aprin­de rea spontană a emanaţiilor petrolifere a fost aceea oare a suscitat în Persia cultul focului; pe de altă parte, se spune că luntraşii Eufratului îşi ungeau bărcile cu bitum, iar focul grec n’a fost altceva decât o simplă combinaţie asfaltici. Chinezii ca şi japonezii cunoşteau per­fect de bine viwuţile petrolului şi, depe la mijlocul secolului al jVIII-lea Olandezii importau

in Indii un amestec rău miro­sitor, cu bază de petrol nerafi­nat, pentru luminat. Şi insfârşit la Genova, numeroase hidro­carburi extrase din Nordul Ita­liei, permiseră oraşului Genova să cunoască, de prin 1802, miro­sul urit al unui embrion de lu­mânare publică, cu petrol.

Dar era scris ca Americii să-i revie gloria intrării definitive a petrolului în patrimoniul ome­nirii.

Indienii cunoşteau de mult a- cest uleiu rău mirositor şi îl în­trebuinţau în scopuri curative. Ei şi-l procurau introducând pături de lână in gropile cu pă­cură şi când era îndeajuns de îmbibate, le storceau într’un hârdău. Dar aci se oprea toata ştiinţa lor şi a albilor, până în ziua când exploatarea petrolu­lui făcu, brusc, un salt gigantic.

Astfel, la 27 August 1839, un anume Edwin Drake, care din chelner de cafenea era sortit să ajungă colonel, se apucase să sape o fântână arteziană la Ti­tusville, în satul Pensilvaniei. Ceeace căuta el. era doar o vână de apă, când deodată, la 22 de metri adâncime, sfredelul sau întâlni o pătură vâscoasă şi rău- mirositoare. Se descoperise pri­mul zăcământ de petrol.

Puţurile amenajate in grabă, furnizară curând in medie, trei­zeci de hectolitri pe zi, ceeace reprezenta in epoca aceea, fru­moasa sumă de 2775 franci aur, şi descoperirea aceasta avu un răsunet atât de formidabil, în­cât stoluri, stoluri de prospec- tori luară drumul Pensilvaniei.

18 luni mai târziu, in Februa­rie 1861. se amenajase prima sondă. Ea da 477 hectolitri pe î i şi preţul petroluluj scăzu ia rece cenţi bidonul. t Dar acelaş bidon &e vânduse au 20 dolari, astfel că Edwin Drake avusese tot timpul să re­alizeze o avere considerabila.

Dar asemenea căsătorii prema­ture, s’au văzut şi in casele domni­toare. Astfel Enric VI a luat în că­sătorie, la 14 ani, o prinţesă din spiţa habsburgică-boemiană, iar fiul său Carol avu la 13 ani o fiică rezultată din căsătoria lui cu o prinţesă de aceeaşi vârstă.

Sub regimul unor căsătorii con­tractate mai târziu, fata are tirnoul să se pregătească pentru viată si să-şi asimilize o cultură superioară; trebue totuşi să se tie seamă şi de conditiunile unei desvoltări nor­male, cu neputinţă de atins fără o căsătorie firească, la timp potrivit.

W y ! A a p ă r u t

— Dumneata «şti fern ©ea cu barba?

— Nu, domnule comisar, eu nu «rr.t decât sora ei.

Consecinţele dezgheţului

1001 DE NOPŢI, VERSIUNE 1Ü40

— Ascultă sclav, adu-ml imediat covorul sburător, am de făcut o că­lătorie.

— O, stăpâne, din pricina că n'aţi Plătit ultima rată, furnizorul şi l-a luat jnapoi.

FRATI SIAMEZI

__ Dacă întreabă cineva de mine,la telefon, spune că am eşit în oraş.

Modelul

— Aştept B&na se întoarce d©!& bridger ca să pot inceoe sâ plâng.

Dimineaţa, după ba]

— Eştj un ticălos, laţ, afemeiat, cartofor şi ai un caracter rău._ Păi bine, scumpa mea, nevasta,

cunoşti tu vreun om care să n * a ib ă micile lui slăbiciuni?

COPITI ANULUI 1940

nm 7j

P âriâ’n ziùa când 'descoperirea prafului de puşcă a revolu­ţionat toate sistemele de o-

fensivă militară, evoluţia arme­lor a fost extrem de lentă. De fapt, unicul eveniment dem.n de notat, care a făcut, senzaţie în lumea, militară a antichităţii, a fost acela din anul 215 în, de Chr. când, Archim.eds a inventat pen­tru apărarea. Syracusei câteva aparate, cu care a repurtat răsu­nătoare victorii asupra Romani- lo ____

negete" Hiero al Il-lea, a fost cel care l-a obligat pe savamt să dea geniului său o aplicare prac­tică, Intru apărarea patriei. Ce- eace cerea el dela Archimede era să facă Syracusa inexpugnabilă, atât depe apă, cât şi depe uscat şi întreaga vistierie a ţării ii fu pusă la dispoziţie in acest scop.

In vremea aceea, Syracusa era o cetate mare şi prosperă, un centru de strălucire, pe care nu-l depăşi decât Roma, in anii de mai târziu. Teatrul grec tăiat în rocă masivă, templul Dianei; fân­tâna Aretusei şi multe alte vesti­gii ale gloriosului său trecut mai pot fi văzute încă şi astăzi. Sy­racusa era protejată de un zid masiv, ce-şi avea în mare parte temeliile pe stâncile ţărmului. El se ridica Intre două porturi, din­tre care unul se mai numeşte tneă Porto Gro/nÆe.

Regele Hiero,îşi petrecu aproa­pe întreaga viaţă pregătind Sy­racusa, cu ajutorul lui Archime­de, împotriva unei invazii. Dar, oricât ş’ar părea de ciudat, el nu âoria să facă, uz de enorma can­titate de armament, ce acumu­lase, Iar politica sa conciliantă şi prietenească faţă de Romani t-a asigurat o domnie de neîn­treruptă pace şi linişte, vrew.e de cincizecişişase de ani. Când muri, îneemră zile negre pen­tru cetatea Syracusei. La tron

urmă Hieronym, nepotul rege­lui, un adolescent care nu fu altceva decât o unealtă, în mâi­nile unei bande anti-rom,ane.

Deoarece Carthagina repurta­se odată o mare victorie asupra

Romanilor, noul rege nesocoti înţelepciunea bunicului său $i se aliO, cu Carthaginezii. Iar rezul­tatul fu că nu trecu mult şi ci­tât armata cât şi flota romană luară drumul Syracusei, cu gân­

dul sâ supună ca, duşmanii lor pe ea. Această de date serveşte sadului ce urmei

Marcellus şi ducătorii expedi dintâi avea cor cel de al doilea debarcară in Si, prin a ocupa Dar populaţia f\ ce act de violet scurt, Marcelin, soldat galant man. La Syracn svon fals. Se s) lus măcelărise masculină dela tn sus: că oraşn că el se îndrept racusa, spre a erele. Aceste m de majoritatea, cară un val de realitate lucruril verse, căci un cc muni trimişi în contrarr tuturor lui, împresurat către Leontinek.

O galeră im cinci rânduri de pânză pătrată, vulturul roman, rea în portul £ 3 era urmată de 11 având la bord \ neau cu un mes tea lui Marceli

Vrând, să, eviti cellus încercă ăl dese, şi de data Süt, dar Hippoc

Asediu? prelungindu-se, frumoasele stellione îşi s? rilîcă partii pentru facerea arcurilor şi a arbaletelor

S

S E T Edau cele mai puternice maşini de râsboîu ce se cunoşteau la epoca aceea.. Unele dintre ele e- rau de asemenea proporţii. în cât necesitau o platformă mai întinsă decât lăţimea uneia din­tre cele mai mari galere, astfel

Marcellus era sigur că la vede* rea acestei formidabile apara­turi Syracuzanii aveau să-şi vie în fire mal înainte ca monstru­oasele maşini să între in acţi­une, şi în orice caz era sigur că cetatea nu putea resista mai mult de cinci zile. Generalul aştepta efectul scontat, dar ni­mic nu se întâmplă. Niciun sol­dat nu apăru pe ziduri şi nimia nu se auzi. El era atât de con­vins că nu va întâmpina o re­zistenţă serioasă încât, în loc să înceapă după obiceiu prIntr’o în-

I mantă ea şi o uriaşă Ind pe eai la intra­ţi, Aceasta doilea vas,ii cari ve- din par­

tane, Mar- !i să nego- ista pe us- ! n maniac

înhăţate de proră, galerele romane se bălăbăneau în aer ca nişte jucării, pentru a fi apoi prăbu­şite de stânci sau înnecate...

NTICHITATE

fostşahtreii ! e

;e(eavo-sestiHer

muea, înainte mă mâna !ă înşiruire ! fond epi-

erau coll­imane, Cel flotei, iar

•matei. Ei ii începură

Leontini. ită de ori- de jaf. Pe dovedi un general u- sâ, sosi un că Marcel- populaţia pubertăţii

se jefuit şt n spre Sy- ma masa- li, crezute lattei, ridi- nre, dar în I exact in­soldati ro- iţie fusese, Yf răsboiu- ăcelărit de

care se afla tn fruntea defen­sivei syracuzane nici nu vru să audă măcar de propunerile Ro­manilor. Tot el răspândise svo- nurtle mincinoase ale masacre­lor din Leontini şi ordonase cap­turarea galerei emisarilor ro­mpant. Văzând cum stau lucru­rile, Romanii hotărâră să atace.

Şaizeci de galere, fiecare cu câte cinci rânduri de vâsle, in­trară în port. Nici o altă flotă n’ar fi putut fi mai bine echi­pată pentru asalt. Ele aveau pe bord catapulte mari pentru pie­trele grele şi altele mai mici pen­tru săgeţile mari, numeroase berbece atârnând de tripozi şi altele uriaşe montate pe piedes­tale solide, cu acoperişuri refrac­tare focului, cu turnuri, poduri mobile şi o serie de „sambuca”— un soîu de scări mari. Aces­tea erau atât de largi, încât peo imaptă a lor încăpeau, în şir, şase soldaţi deodată, ceeace per­mitea unei armate de invazie să arunce peste ziduri mii de sol­daţi într’un răstimp foarte scurt. Romanii erau convinşi că pose-

O catapultă întrebuinţată de Romani pentru lansarea unorsăgeţi mari

că erau montate pe două şi mai multe galere, legate unele de al­tele, de-alatul şi avansând doar prin mişcarea, vâslelor depe cele două părţi exterioare rămase li­bere.

cercare de dărâmare a zidurilor, şi o slăbire a inamicului, mal înainte de a da asaltul, — trecu deadreptul la asalt, ordonând a- propierea scărilor şi a vaselor cu soldaţi, de ziduri. Podurile stau

gata să facă legătura intre vase astfel încât fluxul soldaţilor să poată escalada neîntrerupt zi­durile.

Dar pe măsură ce ei se apro­piau, ciudate obiecte de lemn în­cepură a se ivi pe ziduri, in drep­tul fiecărei „sambuca” ( scări j ce se ridica. In movtentul când prima dintre acestea fu spriji­nita de zid, misteriosul obiect fu lăsat în jos, ca un pod mobil şi din el căzu un bolovan uriaş, care sdrobi platforma ucigând şi rănind un mare număr de sol­daţi. In acelaş timp, fără să se vadă un cap de luptător siracu- zan, veni o ploaie de săgeţi, ce porneau din părţile inferioare ale zidului — un vicleşug nemai­pomenit până atunci in răsboaie şi imaginat tot de către Arhi- mede.

Dar curând urmă o nouă sur­priză. Mii de pietre mici erau repezite, cu ajutorul unor apa­rate nevăzute, iar tirul era. atât de bine calculat. încât cădeau ca o grindină asupra vaselor în­grămădite. Trompetul primi or­din de retragere şi scările făcură atunci loc vaselor cu catapulte. Dar inai înainte ca acestea să fi apucat a se apropia îndeajuns de ziduri un proectil ţâşni dindă- rătul meterezelor, descrise un cerc enorm şi se prăbuşi asupra uneia dintre galerele ce înain­tau Era o piatră de vreo 85 kilo­grame şi făcuse o optime de milă prin văzduh.Aceasta, fu ur­mată de altele şi mai toate îşi nimeriră ţinta.

Niciuna dintre maşinile roma­ne nu avea un tir atât de lung, astfel că Marcellus ordonă îna­intarea cu maximum d.e viteză. El ştia că Siracusana nu se pu­teau* retrage cu catapultele lor şi nici să le modifice tirul. Da’ Archimede pregătise maşini pen­tru toate eventualităţile. In vre­me ce. Romanii se apropiau, o a- valanşă At pietre căzu rie sus, formată de data aceasta din bo­lovani de diferite mărimi, dar cărând toţi apr cane, in linie Stricăciunile pricinuite de. aceste procctile fură enorme. Se dădu ordin"I iinei i'iri î i jări şi mai ra­pide. Calerei' scăpară iarăşi din zona primejd'ccs'l. dar numai pevtrv a intra îrtr’o alta, căci n novă sa1 vă de procctile le lovi Amestecate printre pietre, se a- flav, numeroas•> furci de tors cv căiţi aprinzi "i năgeţ' grele cu câ't’ aprinşi. In radetele care se înfigeau \v. lem.nu’ corăbiilor, in- cc.ndiăvA'i-lr. in Int. acest timp. niei.Tv intimi* v" se ivise pe zi­duri, ir " ''"nr firunrat” de căir'- Prmvnl nu nare/iu sfi fi cauzat cine sti* ce stricăciuni Pe lângă aceisti. muniţiunile a- duse de Romani nu puteau dura la infinit, cum era cazul în ce­tate. Sinourul lucru pe care a- gresorul il putea face era să per­severeze în a se apropia de zi­

duri Odată ajuns acolo, în a- fară de riposta săgeţilor el nu se mm putea aştepta la o altă formă de atac.

Zidul nu avea peste tot ace­leaşi dimensiuni. In unele locuri el atingea o mare înălţime şi tocmai sub aceste puncte socotia Marcellus potrivit să-şi plaseze vasele cele mai importante, în­cercând în acelaş timp să ridice scările. Urmă o acalmie, pe care Romanii o luară drept un semn că Siracuzanii îşi epuizaseră mu­niţiunile.

Apoi, deodată, nişte braţe u- riaşe se ridicară dindărătul zi­durilor. Acestea erau coborâte în poziţie orizontală şi plasate ast­fel încât să planeze deasupra fiecărui vas. Aparate ciudate se lăsară apoi din fiecare braţ, pâ­nă la nivelul galerelor. Erau un soiu de căngi, prinse şi mane­vrate cu lanţuri. Trase brusc în sus, ele prindeau vasul. Braţul se ridica încet, în vreme ce lan­ţurile se scurtau, trăgând după sine întregul vas. Sus, tot mai sus se ridica galera, de parcă ar fi încercat să se caţere pe zid. Tot ceeace nu era fixat, luneca şi se rostogolia, căci apucat şi tras de proră in sus, vasul spân­zura in poziţie perpendiculară. Soldaţii şi marinarii se agăţau de ce puteau şi, văzând că erau ridicaţi prea sus, îşi dădeau dru­mul, căzând fie pe stânci, fie în mare. Plutarch califică această fază a luptei ca „înfiorătoare” Pentru Romani era de neconce­put ca o maşină să aibe puterea de a ridica o galeră romană, şi mai mult dccât atâta, ei nu pu­teau înţelege cum de se mişca cu atâta uşurinţă un aparat de asemenea proporţii.

Arhimede inventase două lu­cruri de mare importanţă în mecanică: şurubul şi scripetele multiplu. Totodată, el descoperi­se adevărata importanţă a pute­rilor pârghiei. Savantul a lă.sat posterităţii acest faimos dicton: ..Daţi-mi un punct de sprijin şi vă mut pământul, din loc”.

Cu o uimitoare ingeniozitate, Arhimede a combinat aceste trei descoperiri, pentru a creea catapulte pc care nimeni nu le considerase vreodată posibile. El facilita mişcările uriaşelor sale aparate, cv ajutorul contra greu­tăţilor, dând drumul braţului care agăţase corabia pe neaştep­tate, de parcă şi-ar fi pierdut dintr’odată puterea şi prăbuşind vasul pe stânci sau in mare: o- veratia ridicării si. n prăbuşirii se repeta d* mai multe ori, până In rlet v.'tiva nimic're a construcţiei şi r> rrHvagivlUÎ.

Văzând toate acestea. Marcel­lus se luă de gânduri şi porunci încetarea, acţiunei, retrăgând flota la o distanţă ce o scotea din sona primejdiei.

Siracusana nu suferiseră mai nici o pierdere, In vreme ce Un

— l O -

mare număr de galere romane fuseseră sfărâmate şi epavele lor pluteau printre nenumăratele ca- davre ale echipagiilor.

La vremea aceea inexplicabi­lul se atribuia foarte repede su­pranaturalului.

Când văzu că simpla apariţie a unui capăt de funie sau altui fleac de după zidurile siracusane era deajuns pentru a băga spai­ma in cei mai viteji soldaţi ai săi, Marcellus renunţă la ideea de a mai lua cetatea prin forţă şi se hotărî să-şi înfrângă ina­micul printr’o blocadă. Pentru armata romană, adoptarea unui asemenea plan de acţiune echi­vala cu o înfrângere morală.

Pe întinsul albastru al Medite- ranei ce scânteia sub soarele si­cilian, sta cea mai puternică flo­tă din lume, paralizată şi făcută inutilă de creerul unui om bă­trân.

Pe uscat, Appius avu surprize similare. Romanii, pregătiţi pen­tru o luptă dreaptă, vitejească., nu înţelegeau să se la.se tăriţi în situaţii ridicule şi refuzau să se apropie de ziduri.

Appius încercă totul pentru a salva moralul roman, dar ca şi Marcellus, el trebui să renunţe, in cele din urmă, la. luptă.

începu apoi un lung asediu, In cursul căruia Siracuza, n’avea po­sibilităţi de aprovizionare.

De notat e că pe vremea a- ceea nu se cunoştea un oţel des­tul de flexibil pentru a servi d.e resort arcurilor şi arbaletelor. A- cestea erau făcute cu nervi şi tendoane de animale, sau cu sfori împletite, de preferinţă, din păr de om. Şi adesea, in cazul unui asediu prelungit femeile îşi sacrificau cosiţa pentru apăra­rea cetăţii. Astfel au procedat Carthaginezele. Şi la fel făcură acum frumoasele Siciliene.

Romanii asediară vreme de trei ani, Siracuza şi fură ţinuţi în şah de ingeniozitatea lui Ar­himede. în acest, timp, savantul, cufundat in studiile sale, uitase aproape că ţara sa se afla în răs- boiu.

Intr’o zi, un bărbat în armură năvăli in casa lui Arhimede şi-l găsi pe inventator desenănd nişte figuri în nisip. Fără să ridice măcar privirile şi fără să întrebe care era scopul unei vizite atât de neaşteptate, el îi ceru intru­sului să nu strice figurile pe care el le schiţase. Drept răspuns, sol­datul îşi vârî sabia în trupul bă­trânului.

întâmplarea făcuse ca Ronw- nii sa pătrundă In Siracuza, In taină şi fără să întâmpine cea mai mică rezistenţă, printr'un punct nestrăjuit al zidului.

Arhimede nu văzuse că bărba­tul înarmat era. un Roma.n; şi nici ignorantul soldat nu ştia că omul pe care-l ucisese era cea m,ai de seamă figură a tuturor timpurilor.

URMĂRITDE

4b HUGH S A M SO N D I A V O L IC r ă c iu n u l e p r e t u t i n d e n i e p oca p o v e s t ir i lo r f a n ta s t ic e , d a r n ic ă ie r i n u

ve ţi g ăs i le g e n d e a t â t d e c iu d a te ca a c e le a , a le A i b i o n u l u i .

C ornwall-ul, provincie si­tuată în extremitatea oc­cidentală a Insulelor Bri.

tanice este o lume a legendelor, ţara tuturor fantasmagoriilor, strigoilor ţi spiriduşilor.

Astfel, se spune că o fantomă uriaşe şi teribilă ar rătăci pe plaja dela Porthmoor, in St­ives — o arătare de vreo 15 pi­cioare înălţime, care se plimbă, Impleticindu-se, dealungul ţăr­mului, în nopţile cu lună.

Nenumărate legende se poves. tese, în urma sutelor de mnecuri ce s’au produs in jurul acestor coaste. Hoarde întregi de strigoi se înalţă din apa mării, pornind ca o briză a supranaturalul că­tre interiorul insulei.

Dar cea mai cunoscută şi mai adesea povestită dintre legen­dele plămădite în acest ţinut al fanteziei este povestea muncilor lui Tregeagle.

Tregeagle, fiul unui om săr- man, s’a născut în Breock. El deveni judecător al ţinutului şi intendent al lordului Radnor, care trăia là Trevor der. Tregea­gle ajunse nu numai foarte bo­gat dar şi foarte puternic, ceea­ce făcu ca atât viaţa sa publică cat şi cea particulară să fie pli­nă de păcate. Iar când îi sună

ceasul din urmă, puzderie de draci se strânseră la căpătâiul lui să-i ia sufletul: se strânseră însă degeaba, căci ţinându-se seama de rolul ce-l jucase în

viaţă şi de marea sa avere, el fu îngropat în biserica din St. Breock. Şi astăzi mai poate fi văzută încă lespedea ce-i aco­peră mormântul, îndărătul orgii.

Dar după înmormântare el fu chemat de Dtimnezeu Ia ju ­decată pentru păcatele sale şi condamnat la o muncă fără de sfârşit, poruncindu-i-se să go­lească eleşteul Dozemare, de lângă Bodmin, cu ajutorul unei

scoici găurite: dar diavolii ne- vrdnd să se dea bătuţi, se adu­nară iar în juru-i, incercdnd a-l îndepărta dela munca sa, pen­tru a putea pune ghiarele pe el.

Ei stârniră deci o furtună te­ribilă şi Tregeagle, înspăimân­

tai, o luă la fugă. De trei ori o- coli el eleşteul, urmărit de o le­giune întreagă de diavoli■ Şi du­pă al treilea rond, văzând că nu putea scăpa de ei, Tregeagh sări peste apă şi o luă la fugă peste câmpiile Bodminului. El o lua înspre sanctuarul dela Ro­che Rock şi vârându-şi capul pe fereastra capelei se rugă de sfânt să-l primească înăuntru.

Dar, se înţelege, sfântul nu putea suporta în preajmă-i un suflet păcătos ca al lui Tregea­gle. Şi astfel, după c:e-l lăsă să se văicărească timp de câteva zile, el îl mută la Padstow, unde fu pus să împletească funii din nisip.

Dar aci, cu urletele sale el nu-i lăsa pe bieţii locuitori să se odihnească şi exasperaţi, aceş­tia îl implorară, în cele din ur­mă. pe sfântul Petroe, să-l ia din regiune. El fu mutat din nou la Berepper, în apropiere de Helston, localitate faimoasă pentru „Dansul Furiilor".

Acolo fu pus să care saci cu nisip peste estuarul Looe şi să-i golească în Portul Leven. Dar diavolii se ţineau mereu de el. Şi unul dintre ei, mai îndrăzneţ, reuşi să i se strecoare intre pi­cioare, săltăndu-l odată cu pu­tere, astfel că el căzu în mare, risipindu-şi încărcătura de ni­sip. Populaţia de prin partea lo­cului vă va spune că nisipul văr­

- 11 -

sat se poate vedea încă şi astăzi, cunoscut fiind sub denumirea de „Looe Bar” un banc ce blo­chează marea, in apropiere de Helston.

Populaţia din Helston, necă­jită că oraşul devenise, dintr’un port mărişor o localitate nein, semnată, insistă ca Tregeagle să-şi caute adăpost pe alte me­leaguri şi sfinţii îl mutară iarăşi la marginea insulelor.

Acolo el fu pus să măture ni­sipul din Porthcurno Cove şi din jurul lui Tol-pedn-Penwith in golful Nanjizal — şi asta face întruna până’n ziua de azi-

In nopţile furtunoase local­nicii îl aud pe acest nenorocit de păcătos, torturat de draci, cum urlă neîncetat şi în mai multe locuri deodată. Ei îl aud cum încearcă să golească eleş­teul Dozemare, cu ajutorul unei scoici perforate sau când alear­gă peste câmpiile Bodminului către sanctuarul sfântului Ro­che. Strigătele sale umplu acrul în nopţile viforoase, când mă­tură prin Porthcurno Cove şi in jurul lui Nanjizat. cu diavolii după el.

PIRATUL O altă legendă gravitează in

jurul capului Cornwall. In a- ceasta este vorba despre un om de o rară cruzime.

Acum Dumnezeu mai ştie câţi ani, pescarii şi fermierii dirt

/

'districtul Cepului Cornwall ie­şiseră la ţărm să se bucure de frumuseţea unei seri de toamnă. In baia Sennen, oamenii preve­deau o bună recoltă pescărească pentru ziua următoare, când deodată, toţi amuţiră, cu inima strânsă de spaimă• In zare se ivise o corabie ce se apropia de cap.

Era foarte mare, de o forma ce indica o provenienţă străină iar judecând după glasurile oa­menilor săi, societatea de pe bord nu era câtuşi de puţin de dorit.

„Piraţi ! Piraţi !” strigară pes­carii, iar femeile şi copiii dădu­ră fuga spre case, in vreme ce bărbaţii, luându-şi puştile din cui se pitulau pe după stână, în aşteptarea agresorilor.

Ei văzură, cu uimire, cum pi­raţii coborau o luntre, in care luaseră loc câţiva dintre ei cari apucară vâslele, şi apoi un indi­vid in lanţuri. Vâslaşii luptau voiniceşte cu valurile şi când a-, junseră aproape de ţărm elibe­rară prizonierul din lanţuri, im- brâncindu-l in apa foarte puţin adâncă. Spumegând de furie şi blestemând, individul se repezi asupra camarazilor săi dar a- ceştia-l loviră cu vâslele şi se întoarseră în grabă la corabia lor care o porni din nou la drum în spre Vest.

Astfel sosi piratul la Capul Cornwall. Era un om atât de rău încât nici măcar tovarăşii săi nu-l puteau tolera. El îşi clădi o colibă la Tregeseal, şi începu o viaţă de ticăloşii. In nopţile pline de intunerec şi furtună, el

plimba un cal, de gâtul căruia se afla o lanternă aprinsă, dea- lungul stâncilor, atrăgând coră­biile spre pieire. Zeci de vase se distruseră astfel şi valurile mă­rii inghiţiră sute de vieţi ome­neşti.

După ani şi ani de asemenea crime, piratul fu ajuns într’o zi de ceasul morţii. Era pe vremea secerişului şi oamenii munceau de zor la câmp Deodata, briza uşoară care le răcorit’ frunţiie asudate încetă şi o linişte de moarte cobori asupra locurilor acelora Dar nu trecu mult şi se. cerătorii auziră vuiet de vânt iar în acel vânt se văicărea V urla un glas înfiorător, care fă­cu să le îngheţe sângele în vine.

„A sosit ceasul dar n’a venit omul!" strigă deodată glasul a- cela supranatural.

Împietriţi de spaimă oamenii tşi îndreptară privirile spre Jar- gal mării, unde văzură o corabie

uriaşă şi neagră, spintecând va­lurile spumegânde. Era o cora­bie fără ţipenie de om pe ea! Se nimerise o după amiază de de­

săvârşită seninătate, dar odată cu vasul venea o negură oribilă, de nepătruns, care acoperi ma­rea.

Atât corabia cât şi negura pa. trunserâ pe ţărm sub stâncile dela Kenidjack şi ceaţa neagră înainta ondulând pe uscat învă­luind corabia piratului, care ră­suna de vaietele sale.

Un preot, renumit alungător de diavoli ,sosi la faţa locului şi intră în colibă, însoţit de un doc­tor din St. Just şi doi pescari

mai curagioşi. Iar scena ce li se înfăţişă ochilor, le tăiă respira­ţia, umplându-le sufletul de spaimă şi uimire.

Camera era când plină de o ceaţă deasă care-i împiedica să se mai vadă, când năpădită de o lumină teribilă, orbitoare. Şi cu toate că afară domnea o tă­cere de moarte, aci sufla, în toa. tă deslănţuirea sa, uraganul mărilor. Uşile se sguduiau, iar geamurile stau să se spargă, în vreme ce preotul încerca să is- gonească d:avalii.

Apoi, deodată, se produse o de­tunătură teribilă, urmată de un val de fulgerări albe şi cei patru bărbaţi fugiră din coliba piratu­lui■ Ei văzură apoi cum norul

negru se strângea in jurul căsu­ţei. Dar după câteva clipe norul se desfăcu şi se întoarse la co­rabie, care o porni îndărăt, spre Vest şi. curănd, se făcu nevă­zută.

Sătenii intrară in coliba pira­tului şi-i puseră cadavrul în- tr'un cosciug, plecând cu el spre cimitirul de lângă, biserică, cu un porc negru după căruţă; (porcul negru este un element familiar în folklorul acestui ţi­nut). Dar când ajunseră la poarta, cimitirului, o nouă furtu­nă se stârni şi toti cei de fată lăsară mortul unde se afla, dând fuga să se adăpostească în biserică

Iar din locul unde se refugia- seră ei văzură cu uimire cosciu­gul ridicându-se in aer şi por­nind-o, val-vârtej, prin văzdu­hul întunecat, pentruca să dis­pară in necunoscut Astfel se in- chee viata teribilului pirat al ţinutului.

Cornwall-ul mai are sumede­nie de legende de acest fel, ca­re mai de care mai stranie, ce se povestesc seara la gura focu­lui, intre Anul Nou şi Bobotează.

i B I N E 5 ă Ş T I M , . .IUŢEALA f iIR f iF E I

F uga giraieî care vrea să sca­pe dintr’un pericol este extrem de rapidă, mal cu seamă, se

spune, pe un teren deluros, Iute şi disgratios, cu capul prelungind li­nia superioară a corpului, într’uti mers moderat, acest patruped a- rată dimpotrivă, la alergare, apti­tudini pe care nimeni nu le-ar bă­nui.

Galooul ei, care a fost adesea ob' servat şi descris, este unul dintre cele mai curioase cari există. V este o serie de aruncături de miş­cări al© picioarelor dindărăt, arun­cate la mare înălţime şi chiar puţin înaintea picioarelor din fată.

DE CÂND EX IST Ă UNTUL

recii şi Românii n’au întrebuin­ţat untul decât la Soarte mult timp după indieni; Evreii si

populaţiile nomade din Nordul Eu­ropei şi Asiei, se serveau de el din timpuri imemorabile. Grecii au In­vaiai sà-1 fabrice dela Sciţi, Traci şi Frigie»!, Romanii îl ştiau dela Gali şi Germani. Pe timpul lui Pii- niu. Romanii întrebuinţau untul numai ca unsoare pentru răni.

P R I M I I OCHELARI

Sntr’un remarcabil studiu istoric, publicat de curând de către, o- culistul francez dr. Bourgeois,

acesta vorbeşte de un manuscris al Bibliei din anul 1380, păstrat la bi­blioteca naţională din Paris. Printre desenele acestui manuscris se află şi un Sf. Pavel cu ochelari. Se ştie însă că, cu o sută de ani înainte se fabricau ochelari pentru presbiti.

Aceasta rezultă dintr’un pasagiu din „Trattato del Governo della Famiglia”, apărut în anul 1299 la Florenţa, care spune: „O duc acum atât de greu sub povara vârstei mele că nu aşi mai putea seri şi citi fără „oschiali” (ochelari) descope­riţi în folosul sărmanilor bătrâni cu vederea slăbită.

In anul 1912, părintele Berthier a descoperit o pictură „al fresco”, executată în anul 1352 de Thomas de Medena şi aflătoare acum la paraclisul bisericii Sf. Nicolae din Trevizo. Se văd acolo adunaţi toţi canonicii ordinului Dominicanilor: 40 portrete de călugări cari scriu şi citesc. Toţi lucrează cu ochiul liber, cu excepţia unuia singur, cardinalul Hugues din Provence. Acesta, are dupăcum arată Berthier, o pereche de ochelari pe nas, cari se pot miş­ca gratie unui mecanism format din şuruburi.

Descrierea aceasta corespunde cu ochelarii ce se văd pe portretul Sf. Pavel din anul 1380. Deci, car­dinalul Hugues din Provence poate fi considerat până acum ca cel din­tâi care a purtat ochelari.

o r o r i A C U A T ic i♦frrt-.-Hvr; . rh-rrr.ri- fL.

d© W A R R E N \ t f M S I K O \ G

j ângă consta La Jollei, în Ca-/ , lifornia, savanţii şi oceano-

grafii dela „Scripps Institute of Oceanography" lucrează zi şi noapte cu râvnă. Ei au reperat un teren oceanic de mai bine de trei sute de metri sub apă, iar d-rul F. P. Shepcwd, •conducătorul expedi­ţiei, crede că el se întinde la o a- dăncime de peste două mile şi că ar cuprinde bogăţii inestimabile. Cantităţi mari de fosfaţi precum şi diferite alte minerale cunoscute, au fost scoase la suprafaţă, în blocuri uriaşe.

Ceeace apreciază însă în special acest grup de oameni de ştiinţă, printre descoperirile făcute în a- cest punct, sunt fosilele unui ani­mal neindentificat încă, dar a că­rui structură se apropie mult de cea omenească.

In cea de a doua jumătate a a- nului trecut, mă aflam la bordul unui vas de scafandrieri, ce lucra la 50 mile de coasta californiana. Cu ceasta ocazie aflai dela mem­brii echipagiului că majoritatea scafandrierilor refuzau să coboare în regiunea aceea. Ia o adâncime mai mare de 1500 picioare (450 m. a- proximativ), deoarece multe acci­dente bizare şi rămase neexplicate, s’au produs acolo în trecut.

O asemenea aserţiune pare pro­babil fantastică, ' dar adăugaţi la aceasta faptul că aceşti savanţi nu pot înţelege existenţa unor isvoare de apă dulce la baza uriaşului de­fileu submarin şi nu pot identifica fcume de viată animală scoase de la o adâncime de 660 metri. In fun­dul acestei colosale depresiuni o- ceanice se află o rocă solidă, pe care nu se găseşte nici urmă din mâlul obicinuit al albiei oceanelor, veti înţelege poate obiecţiunile pe care le ridică aceşti scafandrieri. Unul dintre oceanografi a mers chiar vână la a-mi cita nuvela lui ti. G. Wells, intitulată „Abisul" unde se descrie expediţia unui ofiţer de marină cure coboară într’un clopot special construit, la o adâncime de aproape 5 mile în ocean, pentru a descoperi un fel de omenire ma­rină.

Fantastic? Smintit? Nu, nicioda­tă n’aţi spune asta dacă ati fi co­borât în mare, la o adâncime mai apreciabilă. Până şi d-rul Beebe, faimosul oceanograf dela ..New York Natural History Museum", ne spune că orice se poate întâmpla unui om. în adâncurile oceanului. Si afirmaţia sa are autoritatea ex­perienţei, căci savantul acesta a coborît la o adâncime de 1.426 pi­

cioare (470 m.) şi a rămas acolo vreme de câteva ore, la adăpostul cilindrului său de observaţie, stu- diând bizara viată animală a ace­stui mediu.

ATACAT DE MONŞTRI Iar profesorul Johann Schmidt.,

autoritate recunoscută a vieţii ma­rine şi membru ai faimoasei expe­diţii Dana, a „proectat" plase în­chise şi prevăzute cu greutăţi a- taşate dc cabluri de otel, la o a- dâncime de aproximativ trei mile şi jumătate. Plasele acestea aveau un mecanism special, întocmit în aşa fel, încât să se deschidă auto­mat la adâncimea aceea, reîncfd-

zându-se imediat cc erau săltate într’o pătură superioară. Plasele fură trase după două ore la supra­faţă şi dela o adâncime unde se presupunea că viaţa n’ar fi posibi­lă, se scoaseră creeaturî vii, ce contraziceau toaîe teoriile emise până atunci asupra fundurilor o- ceanului.

Se aduseră astfel la lumină' ani­male — monstruozităţi ar fi un cu­vânt mai potrivit — ale căror tru­puri deveneau luminoase în mo­mentele de enervare. Altele aveau numai cerul gurii luminos şi căscau mereu în fata aparatului fotografic. Toate erau acoperite cu o pie­le neagră, fără urmă de slozi. Unele aveau picioare, altele avem braţe şi toate erau înarmate cu i,.- şte undiţi organice, care ie ieşeau din cap. Aceste uncUti aveau câr­lige flexibile, prevăzute cu câte un bulb luminos. Iar la gură se vedeau grupe de coìti, micişi tăiosî ca la­ma unei baionete. Savanţii cred că aceste creeaturî folosesc bulbul lu­minos atât ca far cât şi ca momea­lă în întunecimea adâncurilor,

N’asi fi visat niciodată că voi a- vea prilejul să fiu asistentul d-rului Sheppard în încercarea sa de veri­ficare a celor ce se spuneau despre ororile depe fundul oceanelor, Dar în cursul verii trecute mă aflam pe puntea unui mic vas de scafandrie­ri, care luase drumul unui punct

- l £ -

izölm Hin tte a m Pacif ic. \Cëp ffa-nul primise tocmai un mesagiu ra­diofonic: „S. S, Andorra scufun­dată, Rujam reperaţi epava. Dacă e cu Putinţă, salvaţi lingourile şi documentele vasului. Subsemnaţii oferă condiţiuniie ceie mai avanta­joase.,.“.

Micul steamer vopsit în cenuşiu şi roşu evolua încet pe suprafaţa mărilor subtropicale, în vreme ce se pregătim costumele scafandrie­rilor, Epava fu curând descoperi- tă, iar eu obţinui favoarea unei per­misiuni speciale de a-l însoţi pe scafandrierul şef în expediţia sa de recunoaştere. Imbracai stangadu, mai multe pulovere şi perechi de pantaloni de lână, apoi vestmântul de pânză impermeabilă, Băieţii îmi traseră in picioare nişte cisme de12 kilograme şi-mi înfundară pe cap un clopot de 12 kilograme, apoi imi prinseră de piept şi de spate 17. kilograme de plumb. Coborârăm în apă şi oamenii dela pompe se pu­seră pe lucru.

Tentaculele lungi, prevăzute cu cupe si ventuze, ale unui peşte dia­vol se întindeau lacome spre mine. Monştrii mici cu capetele încorno­rate, făceau roată în jurul coifuri­lor noastre. Cefalopode uriaşe, raze şi alţi monştii se svârcoleau în apă.

Ne apropiam încet de Andorra şi tocmai în momentul când dam să pătrundem înăuntru, ţâşni spre mine, dintr’m ventilator deschis, cadavrul unui marinar. Faţa mor­tului părea că priveşte pe ferea­stră, drept în coiful meu.

Mă simţii pe dată sătul de aven­tură şi făcui tovarăşului meu semn că voiam să mă văd cât mai repe­de sus pe punte, iar când băieţii îmi scoaseră coiful, mi se făcu rău şi căzui grămadă,..

Unul dintre şantierele din Nordul Scoţiei a lansat recent un mic vas asemănător celui pe care am avut şi eu odată în viaţa mea prilejui să fac pe scanfandrul. Acest vas e destinai unor expediţii de explora­re submarină, ce urmează a desco­peri minunile unei lumi nebănuite încă până mai acum câţiva ani. Vasul se numeşte „Benjamin Fran­klin“ şi scopul său este. să cerce­teze canoanele şi munţii depe fun­dul oceanelor. El face parte dintr’o flotă de opt vase care au intrat în funcţiune anul acesta, pentru în­tocmirea unei hărţi a regiunilor necunoscute încă, depe fundurile celor şapte mări ale lumii.

Probabil că idealul unei cunoaş­teri complete a fundului oceanelor, nu va fi niciodată atins, Dar acea­stă flota deschide o eră nouă ocea­nografiei „Benjamin Franklin" îşi va căuta cunoştiinţele prin explo­zii, operaţie cu mult mai como­dă decât o coborîre în adâncuri' le mărilor.

Nea Ion îşi uită necazurile! — Ui­tare.

a lex a n d ru crist ian

Craiova

Un gru>p de copii eşind dela scoală, cuprinde de două ori mal mulţi 'bâeţi decât fete. Toţi co­piii se reped spre a traversa stra­da, Insă patru dintre ei, fac ju­mătate ain drum şi revin pe tro­tuar, ceilalţi ajung la punctul dorit care este to mijlocul şose­lei.

Jumătate din ei rămân, Iar re. stul continuă drumul. Din neno­rocire, unul este răsturnat de un biciclist, în timp ce alţii doi a- jung cu bine pe trotuar. Ştiind aceasta, puteţi spune câte gru­puri de copii sunt cu toţii: băeţi şi fete?

M O Ş T E N I R E AUn părinte lasă după moartea

sa celor patru fii al săi un teren dotat cu patru case şl 20 arbori fructiferi.' Proprietatea are atât la Nord cât şi la Sud două străzi publice, iar în mijloc un mare puţ cu apă potabilă. Cum se va proceda la împărţirea locului în patru părţi egale atât ca formă cât şi ca suprafaţă; fiecare din bâeţi putându-se folosi de puţul central în mod identic; posedând

« .T o A l\ CX

VERTICAL: 1. E uitat pentru că... uită totul!—Il uitase Moartea2. Cum uită caietele acasă! — „Ui­tări". 3. Tainiţă — Nu îl uităm nici odată!? — Porcesc... turcesc! 4. „Uitată de Dumnezeu“ !? — între­bare. 5. Jumătatea uitării! — Au­torul romanului „Laura d’Esteil”.6. Dim uitări! — Cel puţin — Fără coarne. 7. Rachiu din... Larousse!— Imit paiaţa! —Interj. 8. Uite n’are cap! — Apa uitării — Reflexiv. 9.

Cai cari se reazimă, mergând, pe copită tără a atinge călcâiul — Te face să nu uiţi timpul. 10. El, ger­manul! — Dese! — Suscit. 11. „Nu mă uita“ — Sfârşitul uitării! 12.

w

IIo casă şi cinci pomi fructiferi sl având o poartă de eştre la stradă pentru acces direct.

Pentru această chestiune s’a cerut ajutorul unui inginer care a pretins pentru rezolvare o su­mă colosală.

Cititorii noştri pot oare să-şl măsoare gradui de perspicacitate în această chestiune?

CÂŢI COPI I ?

ORIZONTAL: 1. Predecesoarea uitării! 2. Patria lui Zenon — Uite! /Tefix. 3. O fabrică albina — Te face să uiţi, apoi... te uită!... 4. Se­col — Numai ei nu pot să se uite!...— Pentru. 5. Râd! — Paşă — înce­putul speranţelor! 6. Uitător de Dumnezeu — Aci locuia o pitone- să celebră. 7. Lungea basmul (fig.)— Şi ei sunt daţi uitării... 8. Mut şi fără inimă! — Podoabă a Corneliei. 9. Plantă — Să-ţi cer un semn iu- bit-o, spre a nu te mai uita? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eştia... (Eminescu) — Hotărîţi. 10. Ui- tătorul de necazuri! — Un rege! — Plec. 11 Afront — Uitare. 12. Bău­tura uitării.

— 1 4 -

o o

c o p a ê i i o ro o

o o

o o o o

oAcest pătrat reprezintă prin

cele 16 cerculeţe, locul a 16 co­paci. Este posibil să se împartă prin trei linii această suprafaţă încât fiecare parte rezultantă să cuprindă câte doi copaci?

I N T N ' O C L I P I T Ă

N U M A I CU L A R O U S S E - U L

Aveţi un ochi ager şi o memo­rie vizuală bună?

Rezultatul vi-1 poate da pro­blema noastră de mai jos: Obser­vaţi timp de zece secunde acea­stă învălmăşeală de linii. Puteţi după aceasta să spuneţi cari din cele cinci linii ce pornesc din josul figurei parcurg întreaga reţea şi sfârşeşte cu săgeata din partea superioară.

Controlaţi apoi răspunsul dum­neavoastră, dacă se potriveşte cu realitatea

V 0 î A JUn turist traversează In cursul

unui voiaj, ţările următoare: Franţa, Germania, Polonia, Ro­mânia, Turcia, Grecia, Italia. Cari sunt din următoarele mo­nede cele întrebuinţate în cursul voiajului său: franc, marcă, co­roană, liră, drahmă, pengo, lei, piastra şi zloţi?

ORIZONTAL: 1) Vechea ca­pitală a Argonului. 2) Frate născut la Lisabona; predică e- vanghelia la Maurii din Afri­ca. 3) Starea celui neutru. — Măsură japoneză. 4) Nu face parte dintre cunoscuţi. — Ţi­nut din sud-estul Angliei. 5) A treia zi din luna persană. — A târî cotiga. — Pe noi. 6) Oraş în Austria. — Rudă cu măga­rul. — Birou ieşit din uz. 7) Şase roman. — Nu crede în Dumnezeu. — Trib în Anam.— Oraş în Somalia Italiană 8) Cameră din depart. Senei. — Arhipelag din golful Bengal.9) Pentrucă. — Oraş din Spa­nia. 10) Preot din Paris, fonda­torul companiei preoţilor din Saint-Sulpice. — Omul are două (mai are cineva). — Ho- tărît. 11) Filosof şi scriitor francez (1712—1778).

VERTICAL: 1) Capitala Re­publice] Salvador. 2) Oraş în

Franţa. — Comună în Elveţia.3) Ţară din vechea Asie.—Par­tea dinainte a copitei. 4) Func- iţonur public. — Masiv mun­tos din Atlasul algerian. 5) Re­ge din Armenia. G) Personagiu biblic. — Rândaş la grajdurile domneşti. 7) Oraş în Italia. — Pui cu sos alb. 8) Inventatorul primului fonograf. — Lup, pen­tru copii. 9) Tăiuşit. — Orăşel în Transyordania. 10) Celebru general teban, învingătorul dela Semetra şi Mantineea. 11) Por­ţiune a Carpaţilor (Retezat).— Zile în calendarul roman. 12) Voiajor italian (1286—1331). — începutul ! 13) Prinţ de Tut- landa care a simulat nebunia pentru a—şi răsbuna tatăl. 14) Pepene verde (alb.). — Patria istoricul Merav. 15) intima carte din Pen ta tuque,

CONST. CAYAOGLU

Giurgiu

imjtrimeriiie A d evăru l S, A. Bucureşti _ I Q —

D e s le g i r i l é j u c u r i l u ï

din Hr . precedentCUVINTE RECI: Iarna, patinai,

nea, vrajă, Emo, gripă, noroiu h, urlet, am, rc, ec, jagar, algă, to­rent, usta, i, cars, mit, pod, doc, ar- lunecos, elin, an, răvaş, gotic, ts, fină, es, neanete, tan, r, Agra, în­tări, albe, Qerar. E, E

CE PĂŢESC NEASCULTĂTO­RII: Pici-mici.

CUVINTE OGLINDATE: cal-lac, far-raf, rac-car, piotor-tropic, lais* silă, meat-team, Leca-cale, Daun- dună, Gero-ergo, pano-apon; Saba- abas, abis-biais, Bard-brad, deal- Dale, lemnos-solemn, iar-rai, Eon- Noe.

B, P. Haşdeu: Croniconputnensie, hora ,Alecu, imn, cap, atom, stai, norod, note, inc, tătari, t, n, ni, in, pi, Aar, m. şed, u, o, do, bre, ra, al, noi, bas, ud, viaţa, pre, oca, rar, pe, va, aud, as. aşa, de, s, ataşa, stal, da, lumină, oroe, ele, tain, uit, copii.

" ORIZONTAL: I) Soră (pop) *— Pui de şoarece. II) Oală — Păsări răpitoare ce se hrănesc cu şoareci. III) Ţine de şoarece. IV) Sclavj (la vechii Spartani). "V) Figură geometrică. Şobo­lani. VTi Prinde-oT — Literă ci riT'-' 'and M dad lui Tvan se

sue pe divan ! v u. Lemnm în­covoiat al cărui capăt de jos e vârit în capul osiei iar capătul de sus sprijineşte loitra carului— Se întrebuinţează de prefe­rinţă în anumite expresiuni. VIII) Exprimă satisfacţiunea — Ursită (fig.) XI) Nume mascu­

lin — Zeul supfêtü !a Swnerî-eni. X) Şoareci mari cu botul ascutit. XI) Fluviu yocalic — Şobolan.

VERTICAL: 1) Piatra şoare­celui. 2) Vas de pământ — Una din divinităţile primitive aie Italiei, căreia j se consacrau ar­mele luate în luptă — Ha 1 3) Animale din familia rozătoare­lor, înrudite cu şoarecii. 4) To­varăş de viaţă — Dela (od). 5) De culoarea şoarecelui — Co­mună în Lot-et-Garonne. 6) Sau — Primul pictor român (m. 1887) — Litera grecească. 7) Funcţiune de rector — Editură lolandeză. 8) .Nicolae Cantacu- zino. 9) Mică crescătură rotun* dă şi cârnoasa ce există la fie­care din picioarele calului — Zeiţă babiloneană. 10) Cerc fă* râ cap 1 — Capriciu. 11) Scriitor chinez — Duşman de temut al familiei roade mult.

ORIZONTAL: 1. Ceaisul răul 10, Soare, 11. Locaşul fericiţilor. 12. Amintiri în onoarea morţior. 13. Stop. 15. Faiptă rea. 16. Casă afu­mată! 17. Grosolan (fig.). 18, Fabri­cant de clopote, 20. Exist. 22. Ana­poda (mold.). 25. Ce, articulat, 27. Ca la 2 vertical. 28. Cavaler al me­sei rotunde şi unul dintre amanţii legaţi de posteritate, 29. Se dă preoţilor cu ocazia morţii. 30, K.

VERTICAL: Operă de artă. 2. Fluviu. 3. Judecata din urmă. 4,

Forţat: ţărm întors. 5. Spre exeim- plu moartea, 6, In floarea vieţii. 7, Va să zică, urma urmeior, 8, Cruzi, 9, Plecat, 14. Pământul care astupă ultima nădejde de viaţă, 12. .Lu­me“ care înghite toată lumea, 17. Liniştea din cimitir. Stinşi. 21. Nuî&s de piatră şi din drac. 23) Tănaise cei mic. 24, Banul popii, 25, Direo- ţie post-mortem. 26, Judecător din iad.

C. Tuculeasa şi V. Baciu’ Călăraşi

M

P O S T

Û ft T E M

Triunghiul enigmi

Cu trei tăeturi de foarfecă în­cercaţi să tăiaţi acest triimgMu într’un anumit număr de părţi, astfel încât să formaţi cu acestea un pătrat perfect.