UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

ŞCOALA DOCTORALĂ – DOMENIUL DREPT

REZUMAT TEZĂ DOCTORAT

LEGEA APLICABILĂ ÎN

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL AD-HOC

Coordonator:

Prof. Univ. Dr. DRAGOŞ-ALEXANDRU SITARU

Drd. COSMIN CRISTIAN VASILE

PARTEA I

Noţiuni introductive despre arbitrajul comercial internaţional

Capitolul I Metode alternative de soluţionare a disputelor. Locul şi rolul

arbitrajului

1. ADR – alternative dispute resolution.

2. Metode (forme) de Alternative Dispute Resolution.

3. Arbitrajul, metodă Alternative Dispute Resolution.

4. Concluzii: Alternative Dispute Resolution în lume şi în România.

Capitolul II Arbitrajul – noţiune şi perspectivă istorică

1. Privire istorică asupra instituţiei arbitrajului

2. Arbitrajul – noţiune şi definire a instituţiei

3. Tipuri de arbitraj

3.1 Arbitraj de drept public şi arbitraj de drept privat

3.2 Arbitrajul comercial şi arbitrajul civil.

3.3 Arbitrajul intern şi internaţional

3.4 Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat

3.5 Arbitrajul voluntar şi arbitrajul obligatoriu

3.6 Arbitraj de drept şi arbitraj în echitate

Capitolul III Izvoarele arbitrajului comercial internaţional.

1. Privire de ansamblu asupra izvoarelor arbitrajului

2. Reglementări privind arbitrajul comercial internaţional în dreptul intern român

2.1 Scurtă privire istorică

2.2 Dreptul pozitiv român privind arbitrajul comercial internaţional

3. Reglementări internaţionale privind arbitrajul comercial internaţional

3.1 Convenţiile internaţionale, izvoare de drept privind arbitrajul comercial

internaţional

3.2 Instrumente juridice opţionale.

3.2.1 Regulile arbitrale UNCITRAL şi legea model UNCITRAL privind arbitrajul

comercial internaţional

3.2.2 Recomandările Comisiei Naţiunilor Unite privind Dreptul Comerţului

Internaţional

3.3 Izvoare private ale arbitrajului comercial internaţional

3.4 Dreptul european şi arbitrajul comercial internaţional

3.4.1 Noţiuni generale. Ordinea comunitară şi arbitrajul comercial internaţional

3.4.2 Efectele hotărârilor Curţii Europene de Justiţie a Comunităţilor Europene

3.4.3 Hotărârile Curţii Europene de Justiţie a Comunităţilor Europene pronunţate în

procedura preliminară, izvoare ale arbitrajului comercial internaţional

Capitolul IV Natura juridică a arbitrajului

1. Natura juridică a arbitrajului din perspectiva dreptului pozitiv.

2. Natura juridică a arbitrajului din perspectiva doctrinei. Teoria contractuală, teoria

jurisdicţională şi teoria mixtă

3. Concluzii.

PARTEA II

Dreptul internaţional privat şi arbitrajul comercial internaţional

Capitolul V Probleme generale ale dreptului internaţional privat

1. Aspecte prealabile. Mecanismul delimitării raporturilor juridice de drept intern de cele

de internaţional privat. Noţiunea de element de extraneitate. Tipuri de elemente de

extraneitate

2. Definirea dreptului internaţional privat ca şi drept conflictual, din perspectiva

delimitării menţionate. Tipuri de conflicte

3. Norma conflictuală- instrumentul de soluţionare a conflictelor specifice raporturilor de

drept internaţional privat. Definiţie, structură şi clasificare

4. Calificarea normei conflictuale. Conflictul de calificări. Soluţionarea conflictului de

calificări

5. Retrimiterea. Formele retrimiterii. Retrimiterea în sistemul de drept român

6. Aplicarea legii străine

6.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

6.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

7. Cazurile în care nu se aplică legea străină- ordinea publică de drept internaţional privat

şi frauda la lege

7.1 Ordinea publică de drept internaţional privat român

7.2. Fraudarea legii aplicabile în dreptul internaţional privat

8. Ordinea publică de drept intern şi ordinea publică de drept internaţional privat

Capitolul VI Legea aplicabilă în arbitrajul comercial internaţional. Probleme specifice

1. Arbitrajul comercial internaţional şi problema legii aplicabile

1.1 Legea aplicabilă în arbitrajul comercial internaţional

1.2 Precizări generale privind determinarea legii aplicabile în arbitrajul comercial

internaţional

2. Voinţa părţilor în stabilirea caracterului internaţional al arbitrajului comercial

3. Calificarea în arbitrajul comercial internaţional ad-hoc

4. Forme specifice de recepţiune contractuală a legii străine în arbitrajul comercial

internaţional

5. Eficacitatea internaţională a hotărârilor arbitrale străine sub imperiul dispoziţiilor

Convenţiei de la New York

5.1 Precizări generale

5.2 Noţiunea de ordine publică în accepţiunea Convenţiei de la New York

5.3 Problema arbitrabilităţii litigiului, motiv de refuz a recunoaşterii hotărârii arbitrale

în baza Convenţiei de la New York

PARTEA III

Convenţia arbitrală în arbitrajul comercial internaţional ad-hoc. Legea aplicabilă

Capitolul VII Convenţia arbitrală. Noţiuni generale, reglementare şi importanţă

1. Reglementări privind convenţia arbitrală

2. Noţiunea şi importanţa convenţiei arbitrale

3. Clauza compromisorie şi compromisul

Capitolul VIII Forma şi autonomia convenţiei arbitrale

1. Noţiuni introductive privind forma convenţiei arbitrale

2. Dispoziţiile de drept intern român şi drept internaţional care guvernează forma

convenţiei arbitrale

2.1 Dreptul pozitiv român referitor la forma convenţiei arbitrale

2.2 Reglementări internaţionale privind forma convenţiei arbitrale în arbitrajul

comercial internaţional

3. Consideraţii generale privind forma actelor juridice în dreptul român. Regimul

nulităţilor procedurale în procedura civilă română

4. Cerinţa formei scrise a convenţiei arbitrale în reglementările şi practica internaţională.

Interpretare, sferă de aplicare şi natura juridică

5. Forma scrisă a convenţiei arbitrale în dreptul român. Natură juridică şi efecte

5.1 Încălcarea cerinţei formei scrise a convenţiei arbitrale- nulitate de drept substanţial

sau nulitate procedurală?

5.2 Forma scrisă a convenţiei arbitrale: ad validitatem sau ad probationem?

5.3 Regimul juridic al formei scrise a convenţiei arbitrale. Sancţiunea nerespectării

cerinţei formei scrise. Situaţia încheierii convenţiei arbitrale în faţa tribunalului arbitral

6. Efectele Convenţiei de la New York asupra cerinţei formei scrise în arbitrajul

comercial internaţional

Capitolul IX Autonomia, legea aplicabilă şi efectele convenţiei arbitrale

1. Autonomia clauzei compromisorii

1.1 Autonomia clauzei compromisorii în dreptul român

1.2 Autonomia clauzei compromisorii în dreptul comercial internaţional

2. Legea aplicabilă convenţiei arbitrale

2.1 Legea aplicabilă convenţiei arbitrale în arbitrajul comercial internaţional

2.2 Determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale internaţionale conform

dispoziţiilor dreptului român

3. Efectele convenţiei arbitrale

3.1 Prezentarea şi clasificarea efectelor convenţiei arbitrale

3.2 Probleme speciale privind limitele efectelor convenţiei arbitrale în ceea ce priveşte

excluderea competenţei instanţelor de drept comun

CAPITOLUL X Arbitrabilitatea litigiilor

1. Noţiunea de arbitrabilitate. Sferă de cuprindere şi reglementare legală

2. Importanţa şi efectele arbitrabilităţii

3. Litigii arbitrabile şi litigii nearbitrabile

PARTEA IV

Procedura şi hotărârea arbitrală

CAPITOLUL XI Legea aplicabilă procedurii arbitrale în arbitrajul comercial

internaţional

1. Noţiuni generale privind procedura arbitrală

2. Legea aplicabilă procedurii şi regulile arbitrale

3. Locul arbitrajului- definire, concept, efecte juridice

4. Determinarea legii aplicabile procedurii arbitrale. Determinarea regulilor procedurale

CAPITOLUL XII Legea aplicabilă fondului litigiului în arbitrajul comercial

internaţional

CAPITOLUL XIII Efectele şi desfiinţarea hotărârii arbitrale în arbitrajul comercial

internaţional

1. Noţiunea şi efectele hotărârii arbitrale

2. Legea aplicabilă hotărârii arbitrale. Noţiunea de hotărâre arbitrală străină

3. Desfiinţarea hotărârii arbitrale potrivit dreptului român

CAPITOLUL XIV Efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale străine

1. Noţiuni generale

2. Condiţiile prevăzute de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat, pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine

3. Sfera de reglementare a Convenţiei de la New York. Raportul Convenţiei cu dreptul

român

3.1 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine conform Convenţiei de la

New York

3.2 Raportul dintre Convenţia de la New York şi Legea nr. 105/1992

1

Aşa cum rezultă din cuprinsul tezei de doctorat, aceasta este structurată în patru părţi,

după cum urmează:

- Partea I - Noţiuni introductive despre arbitrajul comercial internaţional;

- Partea II – Dreptul internaţional privat şi arbitrajul comercial internaţional;

- Partea III – Convenţia arbitrală în arbitarjul comercial internaţional ad-hoc;

- Partea IV – Procedura şi hotărârea arbitrală.

Principala temă de analiză a tezei o constituie chestiunea legii aplicabile arbitrajului

comercial internaţional ad-hoc. Desigur, lucrarea nu se putea limita exclusiv la problema de

drept internaţional privat a legii aplicabile în arbitrajul internaţional ad-hoc, din mai multe

considerente. Pe de o parte, specificul şi trăsăturile arbitrajului comercial internaţional ad-hoc

trebuiesc subliniate şi înţelese, consecinţa fiind stabilirea corectă a identităţii acestei instituţii

juridice, care îşi pune amprenta şi asupra legii care o guvernează. Pe de altă parte, în cazul

arbitrajului comercial internaţional ad-hoc, problema legii aplicabile îmbracă forme şi aspecte

specifice, derogatorii de la cele ce reprezintă dreptul comun în materie; din această perpsectivă,

corecta lor identificare implică, ca şi pas logic prealabil, analiza comparativă cu regulile ce

constituie dreptul comun atât în materia arbitrajului, cât şi a dreptului internaţional privat.

Dincolo de cele evocate mai sus, se impun următoarele precizări privind metoda de lucru

utilizată, direcţiile de analiză şi dezideratele urmărite de teză:

- Stabilirea corectă a noţiunii (sau definirea instituţiei) de arbitraj comercial internaţional

este un prim pas necesar în vederea determinării legii aplicabile acestuia. Pornind de la

această necesitate, în prima parte a lucrării sunt analizate tipurile de arbitraj şi

clasificările arbitrajului: naţional/internaţional; instituţionalizat/ad-hoc; de drept public/de

drept privat; civil/comercial; de drept/în echitate;

2

- Analizele diverselor situaţii şi instituţii juridice nu se rezumă la arbitrajul ad-hoc, ci şi la

cel instituţionalizat. De multe ori cea mai bună metodă de analiză apare ca fiind cea

comparativă, ceea ce conduce la această abordare. Pe de altă parte, există numeroase

probleme care se suprapun, sau în legătură cu care nu există diferenţe de substanţă între

arbitrajul instituţionalizat şi cel ad-hoc, astfel că investigarea acestora profită demersului.

Nu în ultimul rând, majoritatea covârşitoare a doctrinei şi jurisprudenţei arbitrale române

au ca obiect arbitrajul instituţionalizat, astfel că această realitate nu putea fi ignorată;

- Pentru a putea puncta particularităţile pe care le ridică problema legii aplicabile în

arbitrajul internaţional, se impunea o trecere în revistă a regulilor şi intituţiilor

fundamentale de drept internaţional privat român. Prin raportare la acestea, am analizat şi

am subliniat în special situaţiile în care regulile privind legea aplicabilă arbitrajului, în

diverse forme, sunt derogatorii de la cele de drept comun, sau prezintă anumite

particularităţi;

- Trecerea în revistă a instituţiei arbitrajului şi analiza componentelor care alcătuiesc

identitatea sa este făcută, în permanenţă, dintr-o dublă perspectivă: aceea a practicii

internaţionale, şi, pe de altă parte, aceea a jurisprudenţei şi dreptului român. Aşa se

explică de ce în lucrare se regăsesc mai multe analize focusate asupra dispoziţiilor din

coduld e procedură civilă dedicate arbitrajului (cu titlu de exemplu, natura juridică a

excepţiei de necompetenţă a instanţei de drept comun ca urmare a existenţei unei

convenţii arbitrale valide). Aceastea urmează a fi privite în contextul mai larg al

arbitrajului comercial internaţional în cazul căruia legea română guvernează unul sau mai

multe aspecte;

3

- Ca regulă, ori de câte ori am analizat diverse instituţii sau aspecte privind arbitrajul

comercial internaţional ad-hoc, ne-am raportat la principalele instrumente internaţionale

care constituie izvoare ale acestui arbitraj, ţi anume Regulile UNICTRAL şi Legea model

UNCITRAL.

- Abordarea instituţiei arbitrajului este una clasică, îmbrăţişată de majoritea covârşitoare a

lucrărilor care îşi propun acelaşi scop: definirea noţiunii şi particularităţilor arbitrajului în

general, urmată de stabilirea noţiunii şi sferei arbitrajului comercial internaţional ad-hoc

în cadrul arbitrajului de drept privat; izvoarele şi natura juridică a arbitrajului; convenţia

arbitrală: definiţie, forme, condiţii de formă, încheiere, lege aplicabilă, efecte;

arbitrabilitatea; legea aplicabilă convenţiei arbitrale; procedura arbitrală, cu un accent

deosebit asupra legii aplicabile şi problemei determinării regulilor arbitrale; în fine

hotărârea arbitrală: efecte, lege aplicabilă, desfiinţarea hotărârii arbitrale şi efectele sale

extrateritoriale.

- În afara problemei de drept internaţional privat a legii aplicabile diverselor aspecte şi

instituţii aferente arbitrajului comercial internaţional ad-hoc, un accent deosebit a fost pus

asupra problemei determinării regulilor arbitrale care guvernează procedura arbitrală şi,

în acest context, a distincţiei dintre aplicabilitatea unui sistem de drept asupra unor

probleme determinate, în comparaţie cu aplicarea unor reguli ca urmare a voinţei părţilor

sau a opţiunii în acest sens a tribunalului arbitral.

- Convenţia de la New York din 1958 reprezintă nu numai cel mai important şi general

aplicabil izvor în materia arbitrajului comercial internaţional, dar este, pe bună dreptate,

socotit motorul, cauza şi explicaţia principală care au permis dezvoltarea excepţională a

arbitrajului comercial internaţional în ultima jumătate de secol. Atenţia acordată acestor

4

reglementări este una pe măsură, pornind de la dispoziţiile referitoare la forma pe care

trebuie să o îmbrace convenţia arbitrală, trecând în revistă toate dispoziţiile Convenţiei

pnă la cele care reglementează efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale străine.

Dincolo de aceste considerente care permit crearea unei imagini de ansamblu asupra

lucrării, cred că este utilă indicarea punctuală a unor analize şi pasaje din lucrare, care reprezintă

fie chestiuni inedite în peisajul doctrinei române în materie, fie analiza unor probleme juridice

noi şi de maximă actualitate, fie concluzii esenţiale ale tezei de doctorat, prin intermediul căreia

sperăm că am atins scopul propus: o privire de ansamblu corectă şi completă, dintr-o dublă

perspectivă, a practicii internaţionale şi a dreptului român, asupra legii aplicabile în arbitrajul

comercial internaţional ad-hoc.

Stadiul şi perspectivele ADR în România.

În primul rând, trebuie subliniat că dimensiunile fenomenului ADR în România sunt

incomparabil mai mici, dacă ne raportăm la Statele Unite ale Americii (un lider în domeniu, aşa

cum am arătat anterior), dar şi la oricare alte state veste europene cu tradiţie în domeniu.

În ianuarie 2010, Uniunea Mediatorilor Bancari anunţa că, după o lună de la începerea

activităţii, două cazuri au fost rezolvate, iar alte patru sunt în curs de derulare1; la nivelul

primului semestru al anului 2010, surse din piaţa medierii menţionau (e vorba de statistici

neoficiale) un număr de căteva sute de dosare de medierie, dintre care o mică parte s-au finalizat

prin încheierea unui acord de mediere. În acelaşi timp, numărul dosarelor noi înregistrate în anul

2009 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a depăşit 30.000, în vreme ce numărul total de

dosare înregistate în anul 2009 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă

Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost de aproximativ 500.

1 A se vedea www.medierea.ro.

5

Raportul dintre justiţia clasică, etatică, şi metodele alternative de soluţionare a disputelor,

este zdrobitor în favoarea primeia.

Interesante sunt cauzele cauzele care conduc la această realitate. Astfel, putem enumera:

- inexistenţa unei tradiţii, sau perioada scurtă de când unele metode ADR au început să fie

aplicate în România. Cu excepţia arbitrajului, instituţie tradiţională în dreptul român

modern, celelalte metode ADR sunt fie nereglementate (pentru că o bună parte din

metodele ADR nu există, ca reglementare legală sau de altă natură şi nici ca practică, pe

teritoriul României) fie sunt reglementate de puţin timp (cel mai bun exemplu îl

reprezintă medierea);

- inexistenţa unor centre sau instituţii cu reputaţie şi practică seminificative în materia

ADR. Desigur, există o singură excepţie, Curţile de Arbitraj de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României şi Camerele de Comerţ Judeţene, care vizează numai

arbitrajul, nu şi celelalte metode ADR. Este de dorit şi de aşteptat ca în următorii ani să

crească spectaculos practica în materia medierii, însă, la acest moment vorbim de un

deziderat, iar nu de o realitate;

- insuficienta cunoaştere a metodelor ADR, a reglementărilor care le guvernează, a

avantajelor pe care acestea le pot oferi, de către mediul de afaceri român, de către

comercianţii care reprezintă actorii comerţului intern şi internaţional. Insuficienta

cunoaştere şi înţelegere a unui fenomen, a unei instituţii, generează în mod firesc,

neîncredere. Pe de altă parte, încrederea într-un mecanism destinat să rezolve disputa în

care o parte e implicată nu poate fi câştigată decât ca urmare a rezultatelor practice, a

soluţiei concrete pe care partea o doreşte când alege să utilizeze această cale. Din acest

6

punct de vedere, există un cer vicios, în sensul că lipsa de practică în materia ADR este,

printre altele, cauza care împiedică dezvoltarea ADR în domeniul respectiv;

- mentalitatea comercianţilor care ar putea să recurgă la metodele ADR – reuşita metodelor

alternative de soluţionare a disputelor, cu excepţia arbitrajului, depinde de manifestarea

de voinţă a părţilor implicate, de acceptarea soluţiei propuse, care nu este obligatorie prin

forţa ei intrinsecă, ci ca urmare a acceptării sale de către părţi. Pe cale de consecinţă, este

lesne de înţeles de ce medierea sau concilierea pot fi lipsite de finalitate, ca urmare a

simplei manifestări de voinţă a părţii nemulţumite. Din această perspectivă,

corectitudinea părţilor care recurg la metoda respectivă, mentalitatea care le permite ca,

în cunoştinţă de cauză, să facă această alegere, precum şi scopul urmărit de acestea

(rezolvarea diferendului, şi nu evitarea temporară a judecăţii, sau inducerea în eroare a

părţii adverse pentru obţinerea unui avantaj) sunt premise esenţiale care contribuie la

succesul ADR.

Aceasta fiind realitatea, care este viitorul ADR în România? Poate paradoxal, singurul

răspuns raţional este că viitorul nu poate fi decât unul mai bun, mai luminos. Sunt două categorii

de factori care conduc la această concluzie:

a) contextul economic, juridic şi geo-politic – statutul României de stat membru al Uniunii

Europene obligă România la o evoluţie asemănătoare (de la cea în plan legislativ, aşa

cum am arătat anterior, până la cea mai nesemnificativă operaţiune care implică doi

comercianţi din state membre diferite) cu cea din celealte state membre, ceea ce implică,

printre altele, utilizarea metodelor alternative de soluţionare a disputelor, ca metodă

modernă şi eficientă de soluţionare a disputelor, şi, totodată de optimizare a accesului la

justiţie. Independent de apartenenţa la Uniunea Europeană, comerţul internaţional a

7

validat, de foarte multă vreme, ADR, prin feluritele lui metode, ca fiind calea optimă de

rezolvare a disputelor care implică un element de extraneitate.

b) Nivelul actual de dezvoltare al ADR în România – subliniind încă o dată că arbitrajul se

găseşte într-o altă situaţie, mult mai bună, în comparaţie cu celelalte metode ADR,

nivelul actual al ADR în România este unul incipient, minimal. Având în vedere

contextul global analizat pe scurt mai sus, concluzia este că de la acest nivel nu se poate

regresa, progresul, sau paşii înainte, fiind inevitabili.

Aşadar, se poate afirma fără a greşi că este inevitabilă dezvoltarea ADR în România.

Întrebarea mult mai dificilă este cât de rapid, cât de spectaculos se va dezvolta ADR în

România? Fără a putea oferi un răspuns la această întrebare, îndrăznesc să afirm că, în următorii

10 ani, medierea, concilierea şi nicio altă metodă alternativă, cu excepţia arbitrajului, nu vor

deveni o prezenţă spectaculoasă în practica din România, iar ADR, privit ca fenomen global, nu

va căpăta dimensiuni comparabile, cantitativ dar şi calitativ, cu ceea ce va reprezenta justiţia

statală.

Hotărârile Curţii Europene de Justiţie a Comunităţilor Europene pronunţate în procedura

preliminară, izvoare ale arbitrajului comercial internaţional

Odată stabilită obligativitatea erga omnes a hotărârilor CJCE pronunţate în procedura

preliminară, este evident că acestea pot reprezenta izvoare ale arbitrajului, în măsura în care au

ca obiect acte care reglementează organizarea, funcţionarea, în general orice aspect privind

arbitrajul comercial internaţional. Desigur, nu avem în vedere ipoteza în care actul normativ

interpretat/anulat s-ar aplica (un regulament, sau un text dintr-un tratat), ca şi normă de drept

substanţial într-un litigiu arbitral; dreptul comunitar se aplică tuturor raporturilor juridice născute

8

între subiecte de drept din statele membre – în acest caz, având în vedere aplicabilitatea directă a

normelor de drept comunitar în ordine a juridică internă, tribunalul arbitral este obligat să aplice

şi dispoziţiile de drept comunitar pentru a rezolva litigiul cu care a fost sesizat, fără a putea

conchide că acea normă de drept european este un izvor al arbitrajului. În condiţiile în care, aşa

cum am arătat, Uniunea Europeană nu a fost nevoită2 să reglementeze, prin acte primare sau

secundare, în materia arbitrajului, concluzia ce se impune ar fi este că nu ar trebui să existe

decizii ale CJCE pronunţate în procedura preliminară care să reglementeze materia arbitrajului,

şi, astfel, să reprezinte izvoare ale arbitrajului. Deşi, în principiu, o asemenea concluzie este

corectă, au existat, şi este previzibil să mai existe, decizii ale CJCE care, în mod excepţional,

având în vedere obiectul lor, au şi natura de izvoare ale arbitrajului.

Problema raporturilor dintre diversele aspecte ale dreptului european şi arbitraj a format

obiectul unor ample analize în doctrina şi practica europeană, încă din perioada anilor 1970-

19803. Printre aceste probleme, situaţia deciziilor pronunţate de CJCE cu privire la procedura

preliminară au dezvăluit probleme interesante.

La 23 martie 1982, CJCE s-a pronunţat în cazul Nordsee vs Reederei Mond, caz în care

era chemat să se pronunţe dacă tribunalele arbitrale puteau sesiza CJCE pe calea procedurii

preliminare. Întrucât rezolvarea disputei dintre părţi ridica şi o problemă de interpretarea a unei

2 Consider că termenul este riguros exact – nu se pune problema ca Uniunea Europeană să nu fi dorit să legifereze în materia arbitrajului, însă la momentul la care s-a pus problema reglementării în materia metodelor alternative de soluţionare a disputelor, în vederea facilitării accesului la justiţie, reglementarea instituţiei arbitrajului, în statele membre ale Uniunii Europene, şi nu numai, era una suficient de dezvoltată şi omogenă, ca urmare a acţiunii îndelungate a altor organisme internaţionale. Pe cale de consecinţă, acesta este un domeniu în care reglementarea la nivel comunitar nu era necesară. 3 Pentru o amplă analiză în acest sens, a se vedea Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan Kroll, Comparative International Commercial Arbitration, Editura Kluwer Law International, 2003, Haga, pag. 475 şi următoarele.

9

dispoziţii de drept europe, această problemă a condus la întrebarea dacă tribunalul arbitral avea

posibilitatea de a utiliza calea prevăzută de art. 177 (actualul art. 234) din Tratatul care instituie

Comunităţile Europene.

CJCE a reţinut că, deşi există un număr mare de similarităţi între activităţile unei instanţe

de judecată şi cele ale unui tribunal arbitral, acesta din urmă nu poate fi considerat “court or a

tribunal of a member state”, categorie prevăzută limitativ de Tratat, cu ocazia reglementării

procedurii preminare. Intuind concluziile inacceptabile care puteau fi trase pornind de la aceste

raţionament, CJCE a simţit nevoia să puncteze că, în ciuda acestei concluzii, tribunalele arbitrale

nu au libertatea să ignore dispoziţiile dreptului european, ci dimpotrivă, sunt ţinute să îl respecte

ca şi orice instanţă sau alt organism jurisdicţional.

Aşadar, această primă decizie a CJCE cu impact semnificativ asupra arbitrajului a tranşat,

în anul 1982, că tribunalele arbitrale nu pot sesiza CJCE pe calea procedurii preliminare în

vederea obţinerii interpretării corecte a dispoziţiilor de drept european. Aşadar, tribunalele

arbitrale, indifferent de tipul de arbitraj şi locul arbitrajului, deşi ţinute să respecte dreptul

comunitar, se găsesc în poziţia incomodă de a nu putea să utilizeze calea prevăzută de Tratat

pentru a obţine confirmarea interpretării corecte a dreptului comunitar. Cu atât mai nefirească

apare concluzia CJCE, cu cât posibilitatea instanţelor de judecată, sesizate fie cu acţiunea în

anularea sentinţei arbitrale, fie cu soluţionarea cererii de recunoaştere şi exequatur, de a utiliza

procedura de sesizare a CJCE este incontestabilă.

Această decizie, îndelung şi pe bună-dreptate criticată, a fost explicată şi (sau poate mai

ales) prin prisma momentului la care a fost adoptată. Evoluţia arbitrajului, creşterea importanţei

sale ca metodă de rezolvare a disputelor, precum şi alte numeroase argumente pledau în sensul

10

unei schimbări a opticii CJCE cu privire la această problemă. Surprinzător, în anul 1999,

soluţionând speţa Eco Swiss vs Benetton, CJCE şi-a păstrat concluzia, menţinând în continuare

tribunalele arbitrale în afara sferei organismelor care pot utiliza procedura prevăzută de art. 234

din Tratatul care instituie Comunităţile Europene4.

Un exemplu mai recent de decizie a CJCE cu impact asupra arbitrajului îl constituie

Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 10.02.2009, în dosarul în cauza C-185/07, având ca

obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolelor 68 CE

şi 234 CE de House of Lords (Regatul Unit), prin Decizia din 28 martie 2007, primită de Curte la

2 aprilie 2007, privind pe Allianz SpA, Generali Assicurazioni Generali SpA, împotriva West

Tankers Inc.

Curtea (Marea Cameră) a statuat “Pronunţarea, de către o instanţă dintr-un stat membru,

a unei somaţii prin care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură

într-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii

de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22

decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială.”

Având în vedere dispozitivul deciziei Marei Camere a CJCE, este de la sine înţeles de ce

putem considera că această decizie constituie un izvor al arbitrajului. Având în vedere

obligativitatea sa erga omnes5, instanţele naţionale nu pot pronunţa o hotărâre care să aibă ca

4 Criticile pe marginea acestei poziţii, şi sublinierea tuturor inconvenientelor pe care le generează continuă să fie ample în doctrina internaţională – a se vedea Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan Kroll, opera citată, pag. 480-481. 5 Indiscutabil, avem în vedere aplicabilitatea sa în statele membre ale Uniunii Europene, şi nu una generală, în afara acestor limite.

11

efect interzicerea iniţierii sau continuării derulării unei proceduri arbitrale într-un alt stat

membru, pentru că o asemenea măsură echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor Regulamentului

44/2001, astfel cum s-a arătat în cuprinsul deciziei. Nu este vorba despre o dispoziţie care să

afecteze în mod direct reglementarea procedurii arbitrale, privită în modul cel mai larg cu

putinţă, de la momentul redactării convenţiei arbitrale şi până la momentul pronunţării hotărârii

arbitrale. Decizia CJCE vizează însă posibilitatea instanţelor de judecată dintr-un stat membru de

a lua acest tip de măsuri, cu scopul de a proteja efectele clauzei compromisorii încheiate de părţi.

Posibilitatea (competenţa) instanţelor de judecată de a interveni şi a rezolva orice

probleme cu privire la organizarea arbitrajului este una tradiţională6, care este practic prezentă în

toate legislaţiile moderne privind arbitrajul. Aşadar, fie că vorbim de o reglementare expresă

care permite luarea unei asemenea măsuri de protejare a efectelor clauzei compromisorii, cum

este cazul anti suit injuction, instituţie de tradiţie în Marea Britanie, fie de situaţii precum cea din

România, unde reglementarea legală nu prevede expres o asemenea posibilitate, care nu este însă

exclusă, decizia CJCE îşi produce efectele, ceea ce ce se traduce printr-o interdicţie adresată

instanţelor naţionale de a pronunţa asemenea hotărâri. Această modalitate de formulare a

concluziei privind efectul deciziei CJCE (interdicţia intanţelor naţionale de a pronunţa asemenea

hotărâri judecătoreşti) poate părea improprie – nu am avut în vedere sensul pur juridic al noţiunii

de interdicţie (obligaţie de a nu face stabilită de o instanţă), întrucât acesta nu are nimic în

comun cu competenţa CJCE, şi nici cu efectele acestui tip de decizii. Stabilirea faptului că un

anumit tip de hotărâre judecătorească reprezintă, prin însăşi adoptarea sa, o încălcare a

Regulamentului 44/2001 atrage însă, pentru viitor, şi obligaţia instanţelor naţionale de a nu mai

pronunţa asemenea hotărâri. Conformarea faţă de decizie presupune aplicarea corectă a

6 Art. 342 din Codul de procedură civilă prevede că “Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată … ”

12

dispoziţiilor incidente, inclusiv a Regulamentului 44/2001, şi exclude posibilitatea pronunţării

unor alte hotărâri care să încalce Regulamentul.

În final, cred că se mai impun câteva sublinieri pe marginea acestei decizii, care a stârnit

vii controverse în lumea juridică europeană şi o puternică dezaprobare din partea jurisdicţiilor

care utilizau, în mod tradiţional, anti-suit injuction ca o modalitate de apărare a efectelor

clauzelor compromisorii, şi indirect, chiar a jurisprudenţei şi forţei centrelor arbitrale competente

să soluţioneze respectivele litigii arbitrale. Astfel:

a) CJCE a fost chemată să se pronunţe cu privire la corecta interpretare a Regulamentului

44, mai exact să stabilească sfera de aplicare a dispoziţiilor acestuia. Pe de altă parte, este

de netăgăduit că instanţa europeană nu urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor de

drept intern ale statului membru sau a interpretării lor. Cu toate acestea, dispozitivul

foarte tranşant “Pronunţarea, de către o instanţă dintr-un stat membru, a unei somaţii prin

care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură într-un alt stat

membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii de arbitraj,

este incompatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001….” şi stabileşte fără echivoc

incompatibilitatea cu dreptul comunitar a oricăror hotărâri judecătoreşti care îndeplinesc

condiţiile descrise în decizie. Aşadar, dincolo de corecta interpretare a Regulamentului,

CJCE anulează posibilitatea pronunţării unor hotărâri, a utilizării unor instrumente,

recunoscută de dreptul intern al statelor membre. Dincolo de argumentele juridice, acesta

este aspectul care deranjează cel mai mult jurisdicţiile afectate direct de această decizie;

“ingerinţei” în sistemul de drept intern, după zeci de ani în care arbitrajul a funcţionat în

acest mod, i se adaugă, în perspectiva practicienilor în domeniu, perspectiva pe care o

deschide acest precedent periculos.

13

b) Decizia CJCE nu este universal aplicabilă oricărui arbitraj internaţional, pentru că ceea ce

determină încălcarea Regulamentului 44/2001 este faptul că instanţa dintr-un stat

membru pronunţă somaţia de interdicţie cu privire la procedura ce se derulează într-un alt

stat membru. Ipoteza în care o instanţă dintr-un stat membru interzice derularea unei

proceduri în faţa unei alte instanţe din acelaşi stat (sau a unei instanţe dintr-un stat care nu

este membru al Uniunii Europene) nu este vizată de decizia CJCE. Cazul tipic în care se

recurge la anti-suit injunction este aceea a unui arbitral internaţional, în cazul căruia una

din părţile la convenţia arbitrală încearcă, prin intermediul instanţelor naţionale din

propria jurisdicţie, să obţină o hotărâre judecătorească care să tranşeze disputa dintre

părţi, şi, totodată, să lipsească de efecte convenţia arbitrală încheiată. Aşadar, concluzia

este că sistemele de drept ale statelor membre UE vor trebui să găsească şi să

implementeze alte mecanisme care să răspundă nevoii părţilor de a proteja efectele

clauzei compromisorii în cazuri precum cele descrise.

Precizări generale privind determinarea legii aplicabile în arbitrajul comercial

internaţional.

Incidenţa instituţiilor specifice dreptului internaţional privat în cadrul arbitrajului

comercial internaţional este foarte ridicată.

Astfel, arbitrajul comercial internaţional ridică în mod constant următoarele probleme:

(a) conflictul de jurisdicţii: un tribunal arbitral nu va putea trece a soluţionarea cauzei decât

ulterior momentului în care şi-a stabilit propria competenţă; acest conflict devine şi mai

acut în momentul în care, în ciuda existenţei convenţiei arbitrale, una din părţi sesizează

14

instanţa de judecată în vederea obţinerii unei hotărâri care tinde la lipsirea de efecte a

convenţiei arbitrale;

(b) punctul de legătură al normei conflictuale influenţează aspecte esenţiale legate de arbitraj,

Astfel, locul judecării litigiului, va fi punct de legătură pentru aspectele de procedură,

administrarea probelor, conform art. 159, art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992;

(c) regula aplicării legii forului pentru soluţionarea conflictului de calificări: pentru a stabili

care este legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul arbitral va soluţiona

în prealabil conflictul de calificări, exprimându-şi opţiunea pentru alegerea normei

conflictuale. Un exemplu notabil în practica instanţelor arbitrale se referă la ipoteza în

care se încheie un contract între o societate română şi o societate germană în comandită

simplă7.

Prin raportare la dreptul german, societăţile în comandită simplă nu au personalitate

juridică, dar beneficiaă de capacitate procesuală. Prin raportare la dreptul român, în cazul

entităţilor care nu au personalitate juridică poate argumenta că acestea nu au capacitate

procesuală.

În acest context s-a ridicat problema calificării instituţiei calificării noţiunii de capacitate

procesuală.

Dacă aceasta este considerată ca o problemă de capacitate, atunci intră în conţinutul

normei conflictuale lex societatis, atrăgând aplicarea legii germane, care îi conferea acestei

societăţi şi capacitate procesuală.

Dacă instituţia este apreciată ca fiind o chestiune procedurală, atunci intră în conţinutul

normei conflictuale lex fori, atrăgând aplicarea legii române, prin raportare la care se putea

susţine că societatea germană nu avea capacitate procesuală.

15

Soluţia instanţei arbitrale a fost, prin raportare la dreptul român (art. 3 din Legea nr. 105-

1992 care stabileşte că operaţiunea calificării se realizează în baza lex fori), în sensul că

problema capacităţii ţine de instituţia capacităţii, nefiind o problemă procedurală, ipoteză în care

este incidentă legea germană.

(d) calificarea efectuată de arbitrii în arbitrajul internaţional ad-hoc – excepţia de la regula

potrivit căreia calificarea se efectuează conform lex fori. În ipoteza dată, neexitând o lege

a forului, calificarea se va realiza în funcţie de sistemul de drept cel mai adecvat.

(e) soluţia acceptării retrimiterii are consacrare şi în materia arbitrajului.

În acest sens, art. 63 din Regulile de procedură arbitrală prevalând că tribunalul arbitral

soluţionează litigiul în temeiul „normelor de drept aplicabile”, fără să existe nici o

circumstanţiere la ipoteza normelor materiale aplicabile8;

(f) soluţia divizării sarcinii probei străine între părţi şi arbitrii se este consacrată şi în materia

arbitrajului.

Astfel, art. 38 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală prevăd că acţiunea arbitrală va

cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la

înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe, inclusiv probele privind conţinutul

legii străine.

(g) în aplicarea art. 7 din Legea nr. 105/1992 care detaliază mecanismul stabilirii conţinutului

legii străine, practica arbitrală s-a pronunţat în sensul că, ori de câte ori suntem în

prezenţa unor mijloace directe (categorie în care intră culegerile de legi, culegerile de

jurisprudenţă), dovada va fi considerată irefragabilă, iar în situaţia mijloacelor de probă

indirecte (categorie în care intra certificatele de cutumă, certificatele eliberate de

7 Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 75. 8 Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 88.

16

ambasadele şi consulatele statului străin), acestea vor face dovada legii străine până la

dovada contrară9.

(h) interpretarea şi aplicarea greşită a legii străine este susceptibilă a fi atacată în materia

arbitrajului, conform sistemului român de drept, prin formularea acţiunii în anulare

[întemeiată pe art. 364 pct. i) C.pr.civ.] şi, respectiv, a recursului (încadrat în prevederile

art. 304 pct. 9 C.pr.civ.);

(i) încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român constituie motiv de refuz a

cererii de recunoaştere a hotărârii străine, în baza art. în art. V alin. 2 lit. b) din Convenţia

de la New York.

Dreptul internaţional privat are menirea de a pemite, prin intermediul normei

conflictuale, care este legea aplicabilă unui raport juridic. În cazul arbitrajului comercial

internaţional este impropriu, greşit, să vorbim de legea aplicabilă arbitrajului, în sensul de lege

care guvernează întreaga procedură arbitrală.

În materia arbitrajului comercial internaţional, problema legii aplicabile trebuie analizată

separat în ceea ce priveşte:

- convenţia arbitrală – dreptul internaţional privat permite stabilirea legii aplicabile acestui

raport juridic. Reglementarea instituţiei are consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte legea

aplicabilă acesteia. Mai mult, deşi arbitrabilitatea litigiului dedus judecăţii este o instituţie

analizată în legătură cu (în cadrul) convenţia arbitrală, există aspecte care trebuie

analizate separat, putându-se vorbi de legea aplicabilă arbitrabilităţii, distinct de legea

aplicabilă convenţiei arbitrale;

9 Hotărârea nr. 53/1985 în Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior, O. Căpăţână, C. Cunescu, pag. 122-123.

17

- procedura arbitrală – e vorba de o procedură, şi nu de un raport juridic, sau e vorba de

mult mai mult decât un raport juridic, pentru că procedura arbitrală acoperă atât drepturile

şi obligaţiile părţilor, drepturile şi obligaţiile arbitrilor, şi ale celorlaţi participanţi la

procedură (martori, experţi, traducători, etc), competenţa instanţelor de judecată şi dreptul

şi posibilitatea lor de a interfera cu arbitrajul, etc;

- legea aplicabilă fondului cauzei, acelui raport juridic care a născut drepturile şi obligaţiile

care au condus la disputa ce formează obiectul de judecată al arbitrajului.

- legea aplicabilă sentinşei arbitrale, efectelor sale, inclusiv în ceea ce priveşte

recunoaşterea şi executarea acesteia.

Distinct de toate acestea, în cadrul arbitrajul comercial internaţional anumite instituţii

specifice dreptului internaţional privat se aplică într-o modalitate aparte, derogatorie de la dreptul

comun. Aşadar, dreptul internaţional privat are un specific în materia arbitrajului comercial

internaţional.

Forma scrisă a convenţiei arbitrale: ad validitatem sau ad probationem?

Ori de câte ori legea română, derogând de la principiul consensualismului, stabileşte

obligativitatea utilizării formei scrise, trebuie să stabilim natura acestei obligaţii legale. Mai

exact, forma scrisă este cerută ad validitatem sau ad probationem?

Problema nu a cunoscut o abordare unitară în doctrina română. Astfel, dacă majoritatea

autorilor consideră că cerinţa formei scrise este prevăzută ad validitatem10, a fost afirmată şi

opinia potrivit căreia cerinţa formei scrise este prevăzută ad probationem11.

Din punctul nostru de vedere, prima opinie este cea întemeiată.

10 A se vedea Giorgiana Dănăilă, opera citată, pag. 82; în acelaşi sens, Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, opera citată, pag. 49, Titus Precure, Radu Crişan, opera citată, pag. 43.

18

Art. 343 alin. 1 cod procedură civilă stabileşte în termeni imperativi obligaţia de a încheia

convenţia arbitrală în formă scrisă sub sancţiunea nulităţii. În condiţiile în care:

- trăsătura esenţială a formei cerute ad validitatem este aceea că reprezintă un element

constitutiv, esenţial, al actului juridic respectiv, iar nerespectarea lui atrage sancţiunea

nulităţii actului juridic respectiv, în vreme ce sancţiunea pentru nerespectarea formei

cerute ad probationem este inadmisibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă;

- art. 343 stabileşte în mod expres sancţiunea incidentă în ipoteza nerespectării cerinţei de

formă impusă de lege, anume nulitatea,

cerinţa de formă nu poate fi decât una ad validitatem. Cât timp legiuitorul prevede expres

sancţiunea nulităţii, specifică regimului juridic al cerinţei de formă ad probationem, orice

încercare de interpretare a voinţei legiuitorului este inutilă. Cu atât mai mult, este inacceptabil ca,

pe cale de interpretare să fie înfrântă voinţa legiuitorului, care a prevăzut expres sancţiunea

nulităţii pentru nerespectarea cerinţei formei scrise.

Niciunul dintre argumentele aduse în sensul tezei contrare12 nu rezistă criticii.

Astfel, împrejurarea potrivit căreia posibilitatea instituită de art. 341 cod procedură civilă,

de a încheia convenţia arbitrală prin trimitere la o anumită reglementare privind arbitrajul

exclude posibilitatea ca această condiţie să fie una ad validitatem.

În primul rând, art. 341 alin. 2 menţionează expres posibilitatea ca părţile la convenţia

arbitrală să trimită la un document exterior pentru a stabili regulile arbitrale aplicabile sau alte

detalii necesare pentru organizarea arbitrajului. Convenţia arbitrală se încheie aşadar în formă

scrisă, împrejurarea că părţile trimit la alte surse pentru a completa conţinutul convenţiei arbitrale

nefiind de natură a schimba această împrejurare.

11 În acest sens, a se vedea Viorel Roş, opera citată, pag. 106 şi următoarele. 12 Viorel Roş, opera citată, pag. 106 şi următoarele

19

Pe de altă parte, potrivit dreptului român, singura condiţie pe care trebuie să o

îndeplinească înscrisul sub semnătură privată pentru a avea valoare probatorie este aceea de a

purta semnăturile părţilor; împrejurarea că forma scrisă este cerută ad validitatem nu modifică în

niciun fel această cerinţă. Situaţia înscrisurilor care poartă o semnătură electronică extinsă şi a

contractelor încheiate în comerţul electronic nu reprezintă o excepţie de la această regulă, ci o

situaţie în care legiuitorul a asimilat aceste situaţii regimului juridic de drept comun, prevăzut de

codul civil.

De asemenea, realitatea că regimul juridic nu este cel clasic în materia nulităţilor

absolute, excepţiile referitoare la inexistenţa sau nelegalitatea convenţiei arbitrale putând fi

invocate până la primul termen de înfăţişare, nu poate schimba natura acestei condiţii de formă;

în realitate, e vorba de o simplă derogare de la regimul juridic al nulităţii absolute, stabilite de

lege în materia arbitrajului, aşa cum vom arăta în cele ce urmează. Nicidecum concluzia nu poate

fi aceea că, întrucât ne aflăm în prezenţa unei derogări de la regimul nulităţii asbolute, sancţiunea

nu mai este aceasta (nulitatea absolută fiind sancţiunea incidentă pentru nerespectarea condiţiilor

de formă prevăzute ad validitatem).

Severitatea reglementării cerinţei formei scrise a convenţiei arbitrale nu impietează însă

asupra modalităţii de interpretare a noţiunii de formă scrisă, care este şi trebuie să rămână una

extensivă. Atâta timp cât părţile la convenţia arbitrală satisfac cerinţele impuse de legea română

– existenţa semnăturii olografe care atestă consimţământul părţilor cu privire la conţinutul

convenţiei arbitrale – vom avea o convenţie arbitrală în formă scrisă, care satisface exigenţa

legală, fie că este încheiată între prezenţi, prin corespondenţă, prin unul sau mai multe acte

separate, în faţa instanţei arbitrale. Singura limită a posibilităţilor de acţiune în vederea încheierii

convenţiei arbitrale o reprezintă dispoziţiile imperative ale legii.

20

Este relativ des întâlnită în practică situaţia în care, în lipsa unei convenţii arbitrale valid

încheiate în scris, reclamantul introduce acţiunea arbitrală, iar pârâtul îşi manifestă acordul în

faţa tribunalului arbitral, poziţia sa fiind consemnată în încheierea de şedinţă. Într-o atare situaţie,

avem o convenţie arbitrală validă, care va permite desfăşurarea arbitrajului. Consimţământul

reclamantului este exteriorizată printr-un înscris, acţiunea arbitrală, în vreme ce consimţământul

verbal al pârâtului este consemnat într-un înscris autentic, şi anume încheierea de şedinţă.

Cele două înscrisuri reprezintă mijlocul de probă exclusiv permis de legea română pentru

a proba existenţa compromisului, convenţie încheiată între părţi la momentul manifestării

acordului de voinţă al pârâtului, pentru a soluţiona pe calea arbitrajului litigiul născut între ele (şi

în legătură cu care, la momentul formulării acţiunii arbitrale nu exista o convenţie arbitrală

valabil încheiată).

Acesta este un caz în care acordul părţilor în sensul conferirii competenţei arbitrajului

există, astfel că suntem în ipoteza încheierii, târzii, a convenţiei arbitrale – aceasta nu exista la

momentul sesizării tribunalului arbitral, însă se naşte, ca urmare a acceptării pârâtului, în faţa

tribunalului. Ca atare, în exemplul analizat, convenţia arbitrală este încheiată şi, mai mult, ea

îmbracă şi forma scrisă, astfel că regimul său nu derogă cu nimic de la regulile impuse de dreptul

român cu privire la încheierea convenţiei arbitrale. Există însă, aşa cum vom arăta, în

subcapitolul care urmează, situaţii şi probleme deosebite pe care le întâlnim în ipoteza încheierii

convenţiei arbitrale în faţa instanţei arbitrale.

Determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale internaţionale conform dispoziţiilor

dreptului român

21

În dreptul internaţional privat român, capacitatea persoanei fizice este cârmuită de legea

sa naţională (art. 11 din Legea 105/1992), în vreme ce statutulm organic al persoanei juridice

este cârmuit de legea sa naţională, determinată prin raportare la criteriul sediului social (art. 40 şi

41 din Legea 105/1992).

În ipoteza în care există mai multe sedii în state diferite, se ia în considerare sediul real

În principiu, ca şi regulă generală, legea aplicabilă unui contract internaţional este legea

pe care părţile au determinat-o prin manifestarea lor de voinţă, lege desemnată în doctrina de

specialitate13 şi prin noţiunea de lex voluntatis.

Astfel, art. 73 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat prevede „Contractul este supus legii alese prin consens de părţi.”

În acest fel se face aplicarea la nivelul dreptului internaţional privat a principiului general

al autonomiei de voinţă a părţilor, acestea fiind cele mai în măsură să decidă cu privire la

sistemul de drept care va guverna actul încheiat de acestea.

Principiul lex voluntatis este consacrat şi de alte convenţii internaţionale la care România

este parte, spre exemplu, Convenţia europeană, aşa cum am arătat anterior.

În doctrină14 se apreciază că părţile au posibilitatea de a stabili o lege străină drept lex

voluntatis şi în situaţia în care dreptul intern conţine o normă juridică imperativă, în materia

respectivă, a cărei încălcare poate fi sancţionată pe calea excepţiei de ordine publică de drept

intern, însă, părţile nu pot alege ca aplicabilă contractului lor o lege străină care contravine unor

dispoziţii imperative din dreptul forului, sancţionabile pe calea excepţiei de ordine publică în

dreptul internaţional privat.

13 Dragoş-Alexandru Sitaru, opera citată, pag 222-223 14 Dragoş-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 233

22

Există, însă, situaţii în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului juridic.

Această situaţie este reglementată tot de Legea nr. 105/1992 în art. 77 care prevede că “În lipsa

unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele

mai strînse.”

Acest principiu al aplicării legii statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai

strânse este cunoscut sub denumirea teoria legii proprii (the proper law of the contract) şi,

desigur, astfel cum rezultă explicit din textul art. 77 din Legea 105/1992, are un caracter

subsidiar în raport de lex voluntatis.

Principiul the proper law of the contract prezintă, într-adevăr, avantajul de a oferi o

ridicată flexibilitate în determinarea legii aplicabile contractului dar, la capătul opus, există

posibilitatea creării unei mari diversităţi jurisprudenţiale contradictorii ca urmare a aplicării

acestui principiu. Tocmai pentru a preîntâmpina această situaţie, legiuitorul român a definit în

art. 77 alin. 2 din Legea 105/1992 noţiunea de “legăturile cele mai strânse”.

Astfel, se consideră că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu legea statului în

care debitorul prestaţiei caracteristice (prestaţia caracteristică este diferită în funcţie de obiectul

fiecărui contract şi este definită de art. 78 din Legea nr. 105/1992) are, la data încheierii

contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (în cazul persoanelor fizice), ori fondul

de comerţ sau sediul statutar (în cazul persoanelor juridice).

De asemenea, tot art. 77 din Legea nr. 105/1992 în alin. 2 prevede că, în cazul

contractelor ce au ca obiect un drept imobiliar sau un drept de folosinţă temporară asupra unui

imobil, acestea au legăturile cele mai strânse, atât pentru aspectele privind condiţiile de fond cât

şi pentru efectele unor asemenea contracte ci nu numai pentru regimul juridic al imobilului care

face obiectul său, cu legea locului situării bunului, denumită şi lex rei sitae.

23

Pot exista totuşi situaţii în care nu există nici lex voluntatis şi nu se poate identifica nici

legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse.

În această ipoteză, urmează ca aplicabilă contractului să fie legea locului încheierii

contractului, denumită şi lex loci contractus.

Legea română defineşte locul încheierii contractului între absenţi (reglementarea locului

încheierii contractului între prezenţi nefiind necesar a fi reglementată întrucât se prezumă că

acesta este locul în care se află părţile la momentul încheierii contractului) ca fiind domiciliul sau

sediul ofertantului (art. 79 alin. 2 Legea nr. 105/1992). Cu titlu de excepţie, locul încheierii

contractului se determină într-o modalitate derogatorie de la regulă, fiind cel de la domiciliul sau

sediul acceptantului ofertei în situaţia acceptării tacite a ofertei.

Pe de altă parte, art. 86 din Legea 85/1992 stabileşte că contractul este supus condiţiilor

de formă stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul. Cu toate acestea, contractul se consideră

totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:

a) părţile care se găsesc, la data la care l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit

condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;

b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în

momentul încheierii contractului.

Faţă de toate aceste dispoziţii legale, concluziile15 care se impun în ceea ce priveşte

stabilirea legii aplicabile convenţiei arbitrale, potrivit dispoziţiilor dreptului român, sunt

următoarele:

În ceea ce priveşte condiţiile de formă a convenţiei arbitrale, legea română instituie

principiul in favorem validitatis, întrucât deşi condiţiile de formă sunt supuse legii care

15 Viorel Roş, opera citată, pag. 118 şi următoarele, Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, opera citată, pag. 337 şi următoarele, Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 363 şi următoarele.

24

cârmuieşte fondul, convenţia arbitrală este valabilă şi dacă a îndeplineşte cerinţele prevăzute de

oricaere din următoarele legi: a locului unde a fost întocmită, a statului unde se afla una dintre

părţi, în ipoteza în care părţile se situau în state diferite la momentul încheierii convenţiei, sau a

statului unde reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă.

Doctrina internaţională menţionează şi aplicarea legii sediului organului arbitral

condiţiilor de formă a convenţiei arbitrale, soluţie considerată controversată16.

Poate fi legea sediului organului arbitral soluţia conflictuală oferită de dreptul român

pentru cerinţele de formă privind convenţia arbitrală? Dacă ne raportăm la normele conflictuale

privind forma actelor juridice, răspunsul este, fără îndoială, nu.

Am subliniat în nenumărate rânduri, şi reprezintă o adevărată axiomă juridică, natura

juridică duală a arbitrajului. Dacă se consideră că prevalează natura jurisdicţională a arbitrajului,

consecinţa o reprezintă aplicarea legii forului unde s-a derulat procedura arbitrală. Totodată,

natura convenţiei arbitrale este mixtă, latura şi efectele sale jurisdicţionale fiind incontestabile;

aşa cum am arătat cu ocazia analizei regimului juridic al cerinţei formei convenţiei arbitrale în

dreptul român, se poate merge până la a considera convenţia arbitrală, indiferent de forma în care

se încheie, ca fiind primul act de procedură dintr-o procedură arbitrală. Aşadar, nu este exclusă,

dimpotrivă, este posibilă analiza regimului juridic şi al efectelor convenţiei arbitrale, inclusiv a

formei, din perspectiva naturii şi laturii jurisdicţionale a acestora. Mai exact, abordarea din

această perspectivă este posibilă mai ales, sau chiar numai în cazul formei, întrucât capacitatea,

consimţământul, obiectul sau cauza sunt elemente esenţiale ale actului juridic care, prin esenţa

lor, au o natură contractuală.

Pe de altă parte, în arbitrajul internaţional nu există lex fori, iar această concluzie este

valabilă şi în cazul arbitrajului internaţional desfăşurat pe teritoriul României. La fel de adevărat

25

este că, independent de inexistenţa lex fori, legea română se aplică arbitrajelor desfăşurate pe

teritoriul României. Nu este nevoie de manifestarea de voinţă a părţilor, ea aplicându-se automat;

pe de altă parte, chiar şi în sensul opţiunii părţilor de a o înlătura de la aplicare, dispoziţiile

imperative, precum cea care instituie cerinţa formei scrise, rămân aplicabile.

Iată cum aplicarea legii locului instanţei arbitrale asupra cerinţelor de formă a convenţiei

arbitrale este posibilă. Desigur, soluţia este discutabilă, pentru că raţionamentul este corect în

măsura în care principial, sau în concret, raportat la situaţia dedusă judecăţii, se găsesc

argumentele potrivit cărora caracterul jurisdicţional al convenţiei arbitrale este cel care trebuie

avut în vedere când se face calificarea.

În ceea ce priveşte capacitatea de a încheia convenţia arbitrală, potrivi normelor

conflictuale ale dreptului român, dreptul nostru este singurul aplicabil.

Obiectul şi cauza convenţiei arbitrale sunt supuse legii contractului, potrivit principiului

general instituit în aceste sens de dreptul internaţional privat român17.

În ceea ce priveşte arbitrabilitatea, aceasta este o condiţie care vizează obiectul convenţiei

arbitrale şi care are aceeaşi natură juridică cu acesta. Ca atare, arbitrabilităţii18 i se aplică legea

convenţiei arbitrale, adică lex voluntatis sau altă lege determinată potrivit normelor conflictuale.

Dispoziţiile Convenţiilor de la New York şi de Europeană de la Geneva conţin, aşa cum

am arătat, dispoziţii speciale în materia legii aplicabile arbitrabilităţii. Fără a relua cele expuse

anterior, efectele acestora sunt următoarele:

- este instituită o normă conflictuală specială, care arată că în lipsa lui lex voluntatis, se

aplică legea forului în sens restrâns, adică legea locului tribunalului arbitral, sau a

16 Fouchard, Gaillard, Goldman, opera citată, citaţi de Radu Bogdan Bobei. 17 Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 252. 18 Avem în vedere arbitrabilitatea obiectivă. A se vedea infra, capitolul dedicat arbitrabilităţii, şi distincţia dintre arbitrabilitatea obiectivă şi arbitrabilitatea subiectivă.

26

pronunţării hotărârii arbitrale. Astfel, arbitrabilitatea, privită ca o condiţie de liceitate a

obiectului convenţiei arbitrale, se examinează, din perspectiva legii aplicabile, atât prin

raportare la legea contractului, cât şi la legea forului19.

- Regulile pentru examinarea legii aplicabile arbitrabilităţii instituite de cele două

Convenţii sunt diferite în faza de recunoaştere şi exequatur, în comparaţie cu cele

aplicabile în cadrul procedurii arbitrale propriu-zise20. Convenţia de la New York,

precum şi cea Europeană, stabilesc aplicabilitatea legii forului unde se urmăreşte

recunoaşterea, reglementând o formă şi o modalitate specială de rezolvarea a unui

conflict de legi în timp şi spaţiu21.

În fine, un alt aspect care trebuie analizat este acela al stabilirii legii aplicabile convenţiei

arbitrale în lipsa manifestării de voinţă a părţilor, explicite sau cel puţin implicite, în favoarea lex

voluntatis.

Doctrina22 arată, referitor la regimul de drept internaţional privat în lipsa lui lex

voluntatis, următoarele:

- clauza compromisorie este guvernată de legea aplicabilă contractului principal. Dacă nu

există o lex voluntatis cu privire la contractul principal, clauza compromisorie este

guvernată de legea statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse;

19 Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 377. 20 Doctrina (Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 376) distinge şi între legea aplicabilă la data încheierii convenţiei şi cea aplicabilă în faza de soluţionare a litigiului. Dispoziţiile Convenţia de la New York nu se aplică, aşa cum am arătat, numai de către tribunalul arbitral, ci şi de instanţele de judecată, ele având natura unor reguli general aplicabile. Din această perspectivă, e preferabil să discutăm despre procedura arbitrală propriu-zisă, noţiune care include toate ipotezele avute în vedere. 21 A se vedea supra, pag. 315. 22 Victor Babiuc, Octavian Căpăţână, Convenţia arbitrală în dreptul internaţional privat român, Revista Dreptul nr. 9/1995, pag. 3 şi următoarele.

27

- compromisul este guvernat de legea statului cu care prezintă cele mai strânse legături şi

în subsidiar de legea locului unde a fost încheiat.

În legătură cu aceste soluţii, se impun mai multe observaţii.

În cazul clauzei compromisorii, stabilirea lex voluntatis care guvernează contractul

principal ca fiind legea clauzei, are ca temei prezumţia că părţile au urmărit alegerea lex

voluntatis şi cu privire la clauza compromisoriu, contract grefat pe cel principal. Autonomia

clauzei arbitrale, care produce efecte şi cu privire la legea aplicabilă, împiedică extrapolarea

regimului juridic al contractului principal la clauza compromisorie. Pe de altă parte, nimic nu

împiedică părţile să stabilească implicit legea aplicabilă clauzei compromisorii, prin desemnarea

legii aplicabile contractului principal, acesta fiind raţionamentul care permite tragerea concluziei

menţionate.

Pe de altă parte, toate soluţiile sunt rezultatul aplicării normelor conflictuale consacrate

de dreptul român. Celor din materia contractului li se adaugă, cel puţin teoretic, normele

conflictuale în materia procedurii, care pot conduce la stabilirea legii aplicabile unor

aspecte/instituţii legate de convenţia arbitrală. Dacă dreptul internaţional privat român se aplică,

determinarea legii aplicabile se face conform normelor procedurale şi soluţiilor prevăzute de

acesta. Determinarea legii aplicabile nu se poate face altfel decât în baza dispoziţiilor legale în

vigoare. Tendinţa de interpretare flexibilă şi extensivă, mai ales atunci când e vorba de

interpretările în favoarea arbitrajului, a recunoaşterii efectelor şi derulării sale, nu poate justifica

îmbrăţişarea unor soluţii care nu se regăsesc în dreptul pozitiv român. Astfel, principiul in

favorem validitatis, instituit în ceea ce priveşte cerinţele de formă, nu poate fi extins şi cu alte

variante, neprevăzute de lege, după cum principiul nu este aplicabil altor instituţii, precum

28

valabilitatea pe fond a convenţiei arbitrale sau arbitrabilitatea; totodată, acest principiu nu poate

fi aplicat în alte materii, prin analogie, sau pentru identitate de raţiune.

Din această perspectivă, soluţii precum cea propusă de reputatul profesor Octavian

Căpâţână, care propunea modelul ce a fost implementat în Elveţia, potrivit căruia convenţia

arbitrală este valabilă pe fond dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute fie de lex voluntatis, fie de

legea care guvernează obiectul litigiului, fie de legea aplicabilă contractului principal, nu

reprezintă decât un deziderat, un model teoretic care poate fi aplicat numai dacă se va regăsi într-

o viitoare reglementare legală. Din perspectiva unei propuneri de lege ferenda, fără îndoială că

există numeroase argumente pentru luarea în considerare a unei asemenea modalităţi de

reglementare.

Legea aplicabilă hotărârii arbitrale. Noţiunea de hotărâre arbitrală străină

Una din problemele care trebuie lămurite în legătură cu hotărârea arbitrală este legea care

se aplică acesteia. Efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale presupun, în primul rând,

lămurirea noţiunii de hotărâre arbitrală străină.

Pe de altă parte, în funcţie de legea aplicabilă, sau “naţionalitatea” hotărârii arbitrale, se

determină competenţa pentru soluţionarea acţiunii în anularea acesteia, precum şi motivele

acţiunii în anulare. Teoretic, legea aplicabilă procedurii arbitrale, legea locului arbitrajului sau

chiar legea fondului cauzei pot să guverneze efectele hotărârii arbitrale, dată fiind legătura dintre

obiectul asupra cărora acestea se aplică şi actul final al procedurii arbitrale, hotărârea.

Potrivit dispoziţiilor art. 369 C.proc.civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România

parte, conform art. 370 C.proc.civ., hotărârea arbitrală este străină dacă a fost dată pe teritoriul

unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România.

29

Legea 105/1992 a adoptat ca şi criteriu exclusiv pentru determinarea caracterului naţional

sau străin al hotărârii arbitrale criteriul geografic.

În cazul dreptului român, aşa cum rezultă din textele de lege de lege menţionate, criteriul

principal de determinare a caracterului străin al unei hotărâri arbitrale îl reprezintă locul

prnunţării hotărârii, adică criteriul geografic.

Ca principiu, consider că alegerea criteriului geografic, chiar şi cu caracter de

exclusivitate, este o alegere oportună a legiuitorului din perspectiva stabilităţii şi clarităţii

aplicării legii. Pe de altă parte, o asemenea opţiune reflectă dorinţa fermă a statului care o adoptă

de a aplica legea sa tuturor hotărâilor pronunţate pe teritoriul său. În ceea ce priveşte arbitrajul

internaţional, aplicabilitatea dreptului român asupra hotărârilor pronunţate pe teritoriul

României, vine ca o completare firească a dispoziţiilor care stabilesc că arbitrajului internaţional

desfăşurat pe teritoriul României i se aplică dreptul român. De asemenea, dreptul român conţine

principii şi reguli imperative care nu pot fi înlăturate de la aplicare. Toate acestea sunt expresia

preocupării legiuitorului român de a legifera principiile şi dispoziţiile imperative în materie care

configurează identitatea arbitrajului şi care fac parte din ordinea publică de drept internaţional

privat român.

Aşa cum sesizează doctrina23, problema identificării locului arbitrajului poate ridica

numeroase dificultăţi în cazul arbitrajului ad-hoc. Dincolo de teoriile care circulă în practica

internaţională, privind pierderea importanţei locului arbitrajului în cazul arbitrajului comercial

internaţional ad-hoc, iată că dreptul român oferă un exemplu clar şi incontestabil care ilustrează

existenţa importanţei locului arbitrajului, prin prisma efectelor juridice recunoscute.

Dacă locul arbitrajului ad-hoc este neidentificabil, problemele care se ivesc din

perspectiva aplicării dreptului român sunt multiple, iar identificarea locului arbitrajului

30

dobândeşte o importanţă deosebită – mai mult, pe deplin justificat se subliniază în doctrină24 că

stabilirea locului arbitrajului este întotdeauna necesară în vederea stabilirii caracterului naţion al

sau străin al hotărârii. În acest sens, pot fi folosite şi criterii precum locul de unde a fost

comunicată hotărârea arbitrală de un arbitru către ceilalţi, locul unde arbitrii şi-au spus părerea

sau locul de unde hotărârea a fost comunicată părţilor.

Aşadar, din perspectiva dreptului român, se impun următoarele concluzii:

- legea sau “naţionalitatea” hotărârii arbitrale este dată de locul arbitrajului;

- hotărârea arbitrală pronunţată pe teritoriul României va fi supusă controlului de legalitate

al instanţelor române, pe calea acţiunii în anulare, motivele de nulitate şi celelalte condiţii

procedurale fiind prevăzute de lega română;

- hotărârile arbitrale pronunţate în afara graniţelor României sunt socotite străine şi produc

efecte în România numai după parcurgerea procedurii de recunoaştere şi exequatur;

- din perspectiva multitudinii de legi aplicabile în cadrul arbitrajului comercial – legea

aplicabilă convenţiei arbitrale, legea aplicabilă procedurii arbitrale, legea aplicabilă

fondului cauzei – hotărârii arbitrale i se aplică dreptul român român în baza criteriului

obiectiv, anume locul desfăşurării arbitrajului. Din această perspectivă, în ipoteza

înlăturării de la aplicare a dreptului român, ca urmare a alegerii lex voluntatis pentru a

guverna procedura arbitrală, hotărârea rămâne una internă, potrivit dispoziţiilor dreptului

nostru.

- toate celelalte consecinţe procedurale, separat de acţiunea în anulare, aplicabile unei

hotărâri arbitrale pronunţate pe teritoriul României sunt guvernate de dreptul român.

23 Viorel Roş, opera citată, pag. 536. 24 Viorel Roş, opera citată, pag. 536.

31

Criteriul geografic prevăzut pentru stabilirea competenţei intanţelor judecătoreşti de a

exercita controlul de legalitate asupra hotărârii arbitrale este foarte des întâlnit în dreptul

comparat25, atât în majoritatea legislaţiilor naţionale, cât şi în cadrul convenţiilor internaţionale

care reglementează materia. Aceasta este şi soluţia adoptată de Legea model UNCITRAL, care

stabileşte că acţiunea în anulare este de competenţa instanţelor cărora legea le recunoaşte dreptul

de a interveni în cadrul procedurii arbitrale, sfera acestora fiind circumscrisă la instanţele de pe

raza teritoriului în care arbitrajul îşi are locul.

Raportul dintre Convenţia de la New York şi Legea nr. 105/1992.

Legea nr. 105/1992 reprezintă dreptul comun în materia recunoaşterii şi executării

hotărârilor arbitrale străine.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1992, „Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile în

măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă

reglementare.”

Dispoziţiile citate reglementează modul de soluţionare a conflictului dintre normele

dreptului comun şi cele ale dreptului convenţional. În susţinerea acestei teorii, există ample

dezbateri doctrinare, tendinţa fiind unitară în modul de aplicare a celor două acte normative.

În analiza condiţiilor art. III al Convenţiei de la New York şi în interpretarea aplicării

prioritare a Convenţiei de la New York faţă de prevederile Legii nr. 105/1992, profesorul

Octavian Căpăţână a susţinut prioritatea aplicării normei convenţionale. „Profesorul Octavian

Căpăţână examinează recunoaşterea şi exequaturul hotărârilor arbitrale străine considerând că

sunt aplicabile cu precădere reglementările Convenţiei de la New York. Aceasta nu exclude

totuşi incidenţa, deşi într-o măsură relativ redusă a legislaţiei din statul primitor. (...) Rămân

25 Fouchard, Gaillard, Goldman, opera citată, pag. 908.

32

aplicabile exclusiv dispoziţiile legii române în privinţa procedurii de soluţionare, a determinării

instanţei competente să soluţioneze cererea, a taxelor de timbru datorate şi a căilor de atac

împotriva hotărârii de recunoaştere sau de exequator.”26

La nivelul multor state europene, confruntate cu aspectul prioritizării aplicării dreptului

convenţional faţă de dreptul naţional al statului unde se solicită recunoaşterea şi încuviinţarea

executării, este unanim admisă înţelegerea că Convenţia de la New York a reglementat un

minimum de cerinţe pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine, fapt care nu împiedică

statele semnatare să reducă exigenţele/motivele de refuz cu privire la recunoaştere şi executare şi

astfel să creeze o lege internă mai favorabilă.27 Mai mult, se apreciază că aplicarea, incidenţa

eventualului regim mai favorabil prevăzut de legea naţională a statului membru pe teritoriul

căruia se solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei, este numai la îndemână reclamantului!28

Raportat şi la dispoziţiile art. III teza finală a Convenţiei de la New York29, rezultă că

legea statului unde se solicită recunoaşterea, Legea nr. 105/1992 se poate aplica în ce priveşte

condiţiile de fond, numai dacă prevede condiţii mai puţin riguroase decât cele reglementate de

Convenţia de la New York. Faţă de faptul că Legea nr. 105/1992 instituie condiţii mai exigente

în vederea recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine decât Convenţia de la New

York,30 Legii nr. 105/1992 rămâne aplicabilă numai în ce priveşte regulile de procedură, astfel

cum am arătat mai sus.

26 Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, opera citată, pag. 541-542 27 Julian DM Lew, Loukas A Mistelis, Stefan M Kroll, opera citată, pag. 697 28 Julian DM Lew, Loukas A Mistelis, Stefan M Kroll, opera citată, pag. 698 29 „Pentru recunoaşterea sau executare sentinţelor cărora se aplică prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale”

33

BIBLIOGRAFIE

Tratate şi monografii

1. Betty Southard Murphy, „ADR‘s impact on international commerce”, Dispute Resolution

Journal, Decembrie 1993, editat de American Arbitration Association

2. Dragoş-Alexandru Sitaru, Tratat de drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

3. W. Laurence Craig, William W. Park, Jan Paulsson, International Chamber of Commerce

Arbitration, a III a ediţie, Oceana Publications Inc., 2000

4. Yearbook of Commercial Arbitration 1988, vol.13

5. Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, International Commercial

Arbitration, Edit. Kluwer Law International, Haga, 1999

6. Ozren Bakovic, “Combining Arbitration with Conciliation The Unique Chinese

Experience”, Croatian Arbitration Yearbook, 1999

7. Richard H. Kreindler, „Arbitration or litigation? ADR issues in transnational disputes”,

Dispute Resolution Journal, Fall, 1997, editat de American Arbitration Association Inc

8. Viorel Roş, Arbitrajul Comercial Internaţional, Editura Regia Autonomă Monitorul

Oficial, Bucureşti, 2000

9. Frank Elkouri, How arbitration works

10. VK Jakubowski, The art of Arbitration. Reflections on the philosophy of international

commercial arbitration and conciliation

30 Ion Deleanu, op. cit, pag. 504

34

11. Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti,

2005

12. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

13. Ion Nestor, Probleme privind arbitrajul pentru comerţ exterior în ţările socialiste

europene, editura Academiei, Bucureşti, 1962

14. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

15. Octavian Căpăţână, Litigiul arbitral de comerţ exterior, 1978, Bucureşti, Editura

Academiei

16. Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat sau adnotat,

Editura All, Bucureşti, 1994

17. Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004

18. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

19. I.L. Georgescu, Drept comercial român, volumul I, Editura Socec&Co, Bucureşti, 1947

20. Howard M. Holtzmann, Joseph E. Neuhaus, Un ghid privind Legea medel UNCITRAL

privind Arbitrajul Comercial Internaţional, Istoria legislativă şi comentarii, T.M.C. Asser

Institut, Haga, 1989

21. Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Vol. I., Editura Actami,

Bucureşti, 1995

22. A. Redfern, M. Hunter, M. Smith, E. Robine, Droit et practique de l’arbitrage

commercial international, Paris, 1994

23. Georgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2006,

35

24. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002

25. Brânduşa �tefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 1983

26. United Nations Conference on Trade and Development, Dispute Settlement: Investor-

State, UNCTAD Series

27. Octavian Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura All

Beck, Bucureşti, 1997

28. John Collier, Vaughan Lowe, The settlement of disputes in international law. Institutions

and procedures, Oxford University Press, New York, 1999

29. Conf. Univ. dr. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti 2002

30. Paul Craig, Grainne de Burca, EU law, text, cases and materials, ediţia a III a, Oxford

University Press

31. Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan Kroll, Comparative International Commercial

Arbitration, Editura Kluwer Law International, 2003, Haga

32. H. Motulsky, Ecrits, t. II, Etudes et notes sur l’arbitrage, Dolloy, 1975

33. T. Prescure, R. Crişan, Curs de arbitraj comercial, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005

34. J. Fr. Podret, S. Besson, Droit compare de l’arbitrage international, Bruylant-Bruxelles,

L.G.D.J.-Paris, Schultess-Zurich, 2002

35. J. Robert, B. Moreau, L’arbitrage. Droit interne. Droit international prive, Dalloz, Paris,

1993

36

36. VM Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul II, Edi. Naţional,

Bucureşti, 1997

37. T. Prescure, C. Nicolae Savu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2005

38. N.Diaconu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007

39. I.P. Filipescu, A.I Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2005

40. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2008

41. Dragoş Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

42. R.B. Bobei, Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2005

43. Tudor R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, Ediţia a III a, Bucureşti, 1974,

Tipodrafia Universităţii din Bucureşti

44. Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995

45. I. Radu, Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat , Cluj, 1939, vol. 1

46. Holland, Jurisprudence, ed. II

47. Goodrich, Handbook on the Conflicts of Law, 1927

48. Wigny, Essai Sur le doit international prive american, 1932

49. B. Hanotiau, Le droit international prive american, 1979

50. Vareilles-Sommieres, Synthese du droit international prive, vol. 1

51. O. Căpăţână, C. Cunescu, Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior

37

52. Mihaela Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic,

Bucurşti 2006

53. Dan Lupaşcu, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

54. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2008

55. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti

2001

56. Gary B. Born, International Commercial Arbitration, volum I, Editura Wolters Kluver,

2009, Olanda

57. Octavian Căpăţână, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Bucureşti, 1971

58. Alan Redfern, Martin Hunter, Law and practice of International Commercial Arbitration,

Second Edition, London Sweet&Maxwell, 1991

59. G. Boroi, Spineanu Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

60. I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2005

61. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura All Beck, Bucureşti, 2002

62. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Casa de Editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995

63. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2005

64. Mauro Rubino Sammartano, Larbitrato internazionale, Padova, Cedam Casa Editrice Dott

Antonio Milani, 1989

65. David Caron, Lee Caplan, Matti Pellonpaa, The UNCITRAL arbitration rules, A

commentary, Oxford University Press, vol. 1

38

66. Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein, Teoria Generală, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1977

67. Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997

68. George Petrochilos, Procedural law in international arbitration

69. Matthieu de Boisseson, Le droit francais de l’arbitrage interne et international, GLN

editions 1990

Articole şi studii

1. Ion Băcanu, Revista Dreptul nr. 9/1991, Renaşterea arbitrajului ad-hoc

2. Victor Babiuc, Ion Băcanu, Capacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice de a încheia o

convenţie arbitrală, Revista de Drept comercial nr. 12/2005

3. Ion Băcanu, Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţional în legislaţia română actuală,

Revista Dreptul nr. 8/1995

4. Viorel Mihai Ciobanu, Marin Popa, Aspecte privind arbitrajul ad-hoc, Revista de drept

comercial, nr. 1/1991

5. Claudia Roşianu, Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, pag. 5 şi

următoarele, Revista Themis a Institutului Naţional al Magistraturii, nr. 3/2005

6. G. Beleiu, Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, Revista Drept Comercial nr. 6/1993

7. S. Zilberstein, I. Băcanu, Desfiinţarea hotărârii arbitrale, Dreptul nr. 10/1996

8. Gheorghe Beleiu, Elena Osipenco, Mihaela Cozmanciuc, Acţiunea în anularea hotărârii

arbitrale, Revista Dreptul nr. 9/1995

9. VM Ciobanu, Din nou despre natura juridică a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr.

1/2002

39

10. O. Căpăţână, Aplicarea în instanţa de exequatur a unor convenţii internaţionale

referitoare la arbitraj, în R.R.D. nr. 9/1986

11. S. Deleanu, Există o lege a forului în arbitrajul internaţional?, Revista Dreptul nr. 5/1999

12. G. Dănăilă, Forma convenţiei arbitrale, Revista de drept comercial nr. 7-8/2003,

13. Revista Română de Arbitraj nr. 2/2007

14. Revista de Drept Comercial nr. 11/2002

15. Victor Babiuc, Starea actuală a arbitrajului comercial în România, Revista de drept

comercial nr. 7-8/2003

16. Victor Tănăsescu, Crenguţa Leaua, Consideraţii introductive cu privire la dreptul la un

proces echitabil şi arbitrajul comercial internaţional, Revista română de arbitraj nr.

1/2007

17. Ana Savin, Radu Leşe, Octavian Căpăţână, Revocarea implicită a convenţiei arbitrale,

Revista de drept comercial nr. 12/1995

18. Daniel Mihai Şandru, Legitimarea vocaţiei statului şi a autorităţilor publice de a încheia o

convenţie arbitrală, Revista română de arbitraj nr. 1/2007

19. Victor Babiuc, Octavian Căpăţână, Convenţia arbitrală în dreptul internaţional privat

român, Revista Dreptul nr. 9/1995

20. Crenguţa Leaua, Beatrice Onica Jarka, Dinu Petre, Procedura specială a somaţiei de plată,

Revista Dreptul nr. 1/2002

21. Octavian Căpăţână, Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale, în RDC nr. 2/1998

40

Alte surse

1. www.adr.org, pagina de internet a AAA (American Arbitration Association), scrisoarea

preşedintelui AAA, 2004

2. www.uncitral.org, Raportul grupului de lucru II (Arbitraj) al UNCITRAL, a 45-a sesiune,

Viena, 11-15 septembrie 2006

3. www.uncitral.org, a 39-a sesiune a Comisei UNCITRAL, New York, 19 iunie-7 iulie

2006

4. www.medierea.ro

5. Revision of the UNCITRAL arbitral rules, raport întocmit de Jan Paulsson şi Giorgios

Petrochilos, disponibil pe www.uncitral.org

6. Raportul Grupului de Lucru Arbitraj şi Conciliere, sesiunea 55, Viena, 11-15 Septembrie

2006, disponibil pe www.uncitral.org

7. Explanatory Note by the UNCITRAL secretariat on the 1985 Model law on International

Commercial Arbitartion as amended in 2006, disponibil pe www.uncitral.org

8. UNCITRAL Model law on international commercial arbitration 1985 with amendments

as adopted in 2006, disponibil pe www.uncitral.org

9. www.ibanet.org

10. www.inm-lex.ro

11. Regulile arbitrale UNCITRAL, varianta revizuită în 2010, document făcut public la data

de 12.07.2010 pe www.uncitral.org

12. Raportul Grupului de lucru privind Arbitrajul şi Concilierea asupra lucrărilor celei de-a

46 sesiuni, New York, 5-9 februarie 2007, pag. 7, pe www.uncitral.org

41

13. Uncitral Discussions on Preliminary Draft Rules, paragraful 18, disponibil pe

www.uncitral.org.

14. Report of UNCITRAL Secretary general on Revised draft rules, paragraful 7, document

disponibil pe www.uncitral.org.

15. Gavan Griffith, Possible issues for an annex to the UNCITRAL Model law, în cadrul

materialului prezentat la New York Convention Day, New York, 10 iunie 1998,

disponibil pe site-ul www.uncitral.org