Episcop Calinic Botoșăneanul

BIBLIA ÎN FILOCALIE

Antologie de texte biblice tâlcuite în filocalia românească

- voi. I -

Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. DANIEL

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

TRINITAS

Editura Mitropoliei M oldovei şi Bucovinei

CUVÂNT ÎNAINTE

întreaga spiritualitate ortodoxă este inspirată, ţesută şi modelată după cuvintele Sfintei Scripturi. Aşa cum Dumnezeu- Cuvântul cel Unul este tainic prezent şi dinamic lucrător în cuvintele multiple şi diverse ale Bibliei, tot aşa Taina iubirii veşnice a Sfintei Treimi - descoperită în şi prin Hristos - este prezentă şi lucrătoare în toate scrierile multiple şi diverse ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, Ortodoxia cunoaşte că Hristos se dăruieşte nouă nu numai prin cuvintele Sfintei Evanghelii, sau prin Sfânta Euharistie şi celelalte Taine, ci şi prin smerita experienţă a sfinţilor nevoitori, care purtând pe buze şi în inimi numele lui Hristos şi împlinind în viaţa lor poruncile Lui, au devenit purtători de Hristos şi dascăli ai Filocaliei, adică ai frumuseţii netrecătoare pe care o dobândeşte sufletul în starea de rugăciune neîntreruptă.

Iată de ce, trăirea filocalică nu este o spiritualitate individualistă, ci una profund eclesială, o confirmare a ceea ce Sfânta Scriptură arată despre taina inimii omului în care locuieşte Dumnezeu, iubitorul de oameni. Ucenici şi dascăli ai trăirii prezenţei Cuvântului lui Dumnezeu în inimi, Părinţii Filocaliei din

I

toate veacurile ne arată adesea în tâlcuirile lor inima sau miezul haric al cuvintelor Scripturii, Filonul de Duh Sfânt pătrunde diversitatea stilurilor literare şi a etapelor istorice ale scrierilor biblice, şi face ca împărăţia iubirii veşnice a lui Dumnezeu să pătrundă în lume prin inimi şi ca lumea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel putem spune că Biblia şi Filocalia nu sunt una lângă alta, ci una în cealaltă. Biblia, cartea împărăţiei iubirii lui Dumnezeu, este inima vie a Filocaliei, iar Filocalia este trăirea Bibliei în adâncul inimii.

Lucrarea Biblia în Filocalie, scrisă de Prea Sfinţitul Episcop-vicar Calinic Botoşăneanul, deşi nu este un studiu propriu- zis asupra acestei teme a raportului dintre Biblie şi Filocalie, oferă totuşi un bogat material care confirmă la tot pasul ceea ce am enunţat noi mai sus. In acest sens, lucrarea de fa ţă constituie un sprijin real pentru orice credincios doritor să studieze relaţia Scriptură - Filocalie, pentru a se convinge şi mai mult că actualitatea permanentă a Filocaliei pentru viaţa spirituală, ca şi tinereţea veşnică a spiritualităţii ortodoxe în general, se explică tocmai prin faptul că ele au un conţinut spiritual identic cu cel al Sfintei Scripturi.

Desigur, atunci când tâlcuiesc texte din Sfânta Scriptură, Părinţii Filocaliei nu au ca scop principal de a oferi ucenicilor sau cititorilor tâlcuiri sistematice, organizate ale vreunei cărţi sau capitol din Scriptură, ci tâlcuirea lor la unele texte biblice este argumentare, sfătuire şi îndrumare în cadrul teologiei şi practicii rugăciunii şi a sfinţeniei vieţii despre care ne vorbeşte şi la care ne cheamă Cuvântul lui Dumnezeu.

Cu toate că aceste tâlcuiri se prezintă sub form ă de fragmente extrase din contextul lor organic, acela al unei teologii şi spiritualităţi filocalice, totuşi ele pot f i de un real folos preoţilor

II

şi studenţilor, monahilor şi profesorilor de religie, care doresc să vadă un sens duhovnicesc şi existenţial al unor versete sau pasaje din Biblie, pe care le folosesc în lucrarea lor pastorală şi misionară.

Pentru aceste motive, publicăm în Editura TRINITAS antologia Biblia în Filocalie compusă de Prea Sfinţitul Episcop Calinic Botoşăneanul, dorind totodată să încurajăm prin aceasta modul în care Prea Sfinţia Sa doreşte să îmbine simţul practic- pastoral cu lectura spirituală filocalică, spre folosul sufletesc al credincioşilor din Eparhia noastră.

Felicităm pe autor şi binecuvântăm pe cititori, rugând pe Dumnezeu-Cuvântul să le dăruiască necontenit bucuria descoperirii frumuseţilor spirituale pe care ni le oferă Sfintele Scripturi şi Scrierile Sfinţilor.

f DANIEL Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

M ănăstirea Bucium - Iaşi La Praznicul Pogorârii Sfântului Duh I I iunie 1995

III

PREFAŢĂ

Atunci când Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor - în acea vreme cuvios ieromonah şi vestit ghid la Sfânta Mănăstire Putha-, spre sfârşitul studiilor sale universitare la Sibiu, mi-a solicitat să-i sugerez un subiect pentru teza de licenţă pe care dorea să o prezinte la catedra de Studiul Noului Testament, printre titlurile pe care i le-am propus a fost şi acesta: Exegeze neotestamentare în Filocalia românească. Prea Sfinţia Sa a preferat atunci să aleagă un alt subiect din lista propusă1, realizând o frumoasă traducere a cunoscutei cărţi a lui Joachim Jeremias despre Parabolele lui Iisus2. Alegerea a fost determinată mai ales de necesitatea de a se pune în mâna studenţilor noştri teologi - în copii dactilografiate, căci altfel nu era cu putinţă pe atunci -, o carte fundamentală despre parabolele evanghelice. Şi într-adevăr, lucrarea s-a dovedit de mare utilitate; spre deosebire de cele mai multe teze de licenţă care rămân îngropate în depozitul cel mai puţin cercetat al bibliotecii, traducerea cărţii lui J. Jeremias a fost intens citită şi folosită de generaţiile de studenţi teologi care s-au succedat de atunci încoace.

Prea Sfinţitul Calinic a pus însă la inimă şi celălalt subiect menţionat, ca unul care, monah fiind, se hrănea zilnic din Filocalie şi care, luându-şi licenţa la Studiul Noului Testament, putea să-şi dea seama cât de valoroase sunt tâlcuirile biblice ale Părinţilor filocaliei. De aceea, a şi început să culeagă citatele cuprinzând

' T em a E xegeze neo testam entare în I'iloca lia rom ânească a lost ulterior realizată şi prezentată ca teză de licenţă la I acuitatea de T eologie "Andrei Şaguna" din Sibiu de B.C. Brolos. Laurenţiu l ’opa, stareţul St. M ănăstiri S lânişoaia (jiul Vâlcea).

‘ Această lucrare, în traducerea rom ânească a l ’.S. lipi.scop vicar Calinic B otoşăneanul, va apare în curând la lalilrna "Anastasia".

IV

aceste tâlcuiri, ,şi anume nu numai pe cele asupra textelor Noului Testament, ci şi pe cele ale textelor Vechiului Testament. Ordonarea acestor citate n-a mai fost decât o simplă rutină. Aşa s-a născut lucrarea de faţă.

Cât de utilă este o asemenea lucrare nu numai pentru teologi, ci şi pentru oricine doreşte să pătrundă înţelesul textelor Sfintei Scripturi, nici nu mai e nevoie s-o spunem. Oricine îşi face o sfântă deprindere din a citi cuvântul Sf. Scripturi va întâlni adeseori locuri pe care nu le înţelege şi ar dori să aibă un ghid la care să apeleze cu cea mai mare uşurinţă. Un astfel de ghid vine să ne ofere lucrarea de faţă. Bineînţeles că nu poate fi vorba de un ghid complet, pentru toate versetele biblice. Căci în Filocalia românească, la care s-a restrâns explorarea autorului, nu există tâlcuiri directe decât la o parte dintre textele sfinte. Valoarea unică a acestui ghid rezidă însă în altceva: anume, în faptul că tâlcuirile biblice oferite ne vin de la oameni sfinţi.

Comentarii biblice au existat în toate timpurile, mai ales în ultimele două veacuri a apărut un număr impresionant de comentarii ştiinţifice la diferitele cărţi ale Sfintei Scripturi sau serii de comentarii care acoperă - uneori în mai multe zeci de volume - întreaga Biblie. Astfel de comentarii au apărut în număr mare mai ales în lumea apuseană, protestantă şi catolică. Realizate pe baza unei informaţii din ce în ce mai bogate şi cu metode tot mai sofisticate - pe care ştiinţa biblică nu încetează a le elabora şi perfecţiona - aceste comentarii îşi au, desigur, valoarea lor, mai ales dacă nu sunt puse în slujba unui confesionalism îngust. Aş putea însă spune că, în general, acestor comentarii moderne le lipseşte ceva esenţial: autorii lor nu mai sunt oameni de adâncă credinţă creştină şi de serioasă şi responsabilă angajare în lucrarea de zidire a Bisericii cum au fost tâlcuitorii patristici ai Sf. Scripturi. Ei privesc Scriptura, de foarte multe ori, ca pe o simplă colecţie de texte venerabile prin vechimea lor, dar nu ca pe Cuvântul cel viu şi lucrător al lui Dumnezeu. Ei nu mai abordează Biblia cu adânca evlavie pe care se cuvine s-o avem în faţa acestei Cărţi Sfinte şi nici nu le trece prin minte că, dincolo de mijloacele ştiinţifice.

V

pentru înţelegerea Scripturii e nevoie de o viaţă în rugăciune şi de permanentă înălţare a minţii spre Dumnezeu3. Iar ceea ce aceşti savanţi - cu mare renume uneori - reuşesc să elaboreze mai bun în domeniul comentariilor biblice se reduce cel mai adesea la exhaustive analize filologic-literare şi istorice. Ceea ce ne oferă aproape totdeauna voluminoasele comentarii biblice modeme nu mai este teologia care hrăneşte credinţa şi viaţa Bisericii, ci o simplă ştiinţă umană.

Cu totul alta este concepţia Sfinţilor Părinţi despre Sf. Scriptură şi despre modul pătrunderii în înţelesurile ei. Chiar cunoaşterea cea mai elementară a Scripturii pretinde, în viziunea lor, nu o simplă asimilare raţională, ci o trăire concretă a poruncilor lui Dumnezeu cuprinse în ea. Iată cum se exprimă în această privinţă Sf. Grigorie Sinaitul, care discerne trei trepte în cunoaşterea lui Dumnezeu: "Cărturar este cel ce a învăţat cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, adică tot cel ce prin faptă se îndeletniceşte cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu şi stăruieşte în linişte (isihie). Acesta scoate din vistieria inimii sale noi şi vechi (Matei 13, 52), adică învăţături evanghelice şi prooroceşti, sau din Noul şi Vechiul Testament [...]. Cărturar este tot cel ce se îndeletniceşte cu lucrarea, cel ce se ocupă încă trupeşte cu faptele, iar cuvântător dumnezeiesc e tot cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea firii, care stă în mijlocul cunoştinţelor şi al raţiunilor lucrurilor şi dovedeşte toate în Duh prin puterea deosebitoare a raţiunii. In sfârşit, filo zo f

5Iată un exem plu cum nu se poate mai grăitor despre felul în care m ulţi autori apuseni în ţe leg să facă "teologie": în tr-o lucrare b iografică în lim ba germ ană a cunoscutului dogm atist reform at Karl Barth este dată şi o fotografie în care acesta este înfăţişat la biroul său, având în faţă Sf. Scriptură deschisă precum şi alte câteva cărţi. C a ortodox, însă, îţi sare în ochi faptul că Barth are şi pipa în gură. Ne putem da seam a ce fel de "teologie" se poate scrie în acest fel. De altfel Barth însuşi, autorul, printre altele, al unei "D ogm atici b isericeşti" (K irchliche D ogm atick) în 14 volum e, este conştient că ceea ce scrie reprezintă mai degrabă ideile proprii despre Dum nezeu decât ceea ce Dum nezeu însuşi descoperă despre Sine în C uvântul Său. G lum ind, teologul elveţian spunea cândva că D um nezeu e şi El curios să vadă ce mai spune Barth despre El.

VI

adevărat este cel ce are în sine nemijlocit şi întru cunoştinţă unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu".*

Că există o astfel de gradaţie în ce priveşte pătrunderea tainelor Scripturii o arată întreaga Tradiţie patristică şi în special lucrările filocalice. "Cuvântul lui Dumnezeu - zice Sf. Maxim Mărturisitorul - se face fiecăruia după măsura puterii lui".5 Sunt unii, spune în alt loc acelaşi Sfânt Părinte, care "privesc creaţiunea văzută numai cu simţurile şi se ţin numai de litera Sfintei Scripturi, ca unii ce nu pot străbate spre duhul cel nou al harului, pentru nebunia lor"\ iar alţii, "privesc duhovniceşte făpturile lui Dumnezeu şi ascultă duhovniceşte cuvintele Lui".6 Căci există o înţelegere "după trup" -adică "după literă" - a Scripturii şi o înţelegere a ei "după duh". Prima e caracteristică "începutului uceniciei oamenilor în evlavie". "Dar înaintând pe încetul în duh şi răzuind grosimea cuvintelor prin vederile (contemplaţiile) mai subţiri ajungem în chip curat în Hristos Cel curat pe cât e cu putinţă oamenilor. [...] Astfel am înaintat de la cunoaşterea Cuvântului după trup, la slava Lui ca a Unuia născut din Tatăl".1

Scriptura nu arată tuturor aceeaşi "faţă" şi numai cel înaintat pe calea cunoaşterii duhovniceşti află "tot binele" ascuns în Scriptură, adică discerne integral sensurile ei, cum se exprimă Cuviosul Petru Damaschin: "Cel ce a primit darul luării aminte la dumnezeieştile Scripturi [...], află tot binele ascuns în toate Scripturile. [...] Sau în liniştea cea după Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi ştie că altă fa ţă arată Scriptura celorlalţi oameni, chiar dacă par că o cunosc, şi altă fa ţă celui ce s-a

4Sf. G rigore Sinaitul, C apete fo lositoare , în Filocalia 7, p. 148-149.

5Sf. M axim M ărturisitorul, C apetele teologice (gnostice), suta a doua, 27, în Filocalia 2, p. 176.

6lb id „ 43, p. 183.

7Ibid„ 61, p. 189.

VII

închinat pe sine rugăciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât să-L aibă în loc de răsuflare în toate, chiar dacă pentru lume este simplu şi neînvăţat în ştiinţele omeneşti... ",8

Mijlocul principal pentru pătrunderea Scripturilor nu este, deci, ştiinţa omenească, ci rugăciunea curată şi neîncetata cugetare la Dumnezeu. Cuv. Petru Damaschin insistă asupra acestui adevăr şi face, în continuarea citatului de mai sus, o clară distincţie între "ştiinţa cuvântului" ca învăţătură omenească - şi nu putem să nu ne gândim că aici se încadrează toate "metodele" exegezei ştiinţifice contemporane - şi "cunoştinţa duhovnicească", dar dumnezeiesc de care se învrednicesc cei smeriţi. Iată cuvintele sale: "Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi smereniei [...] şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos. Mai degrabă o leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt şi nu la cunoştinţă, după Apostol (II Corinteni 11, 6). Fiindcă cunoştinţa duhovnicească este un dar, iar ştiinţa cuvântului este o învăţătură omenească ca celelalte învăţături ale lumii acesteia şi nu ajută la mântuirea sufletului",9

Cel ce rămâne la literă, nu poate spune că a înţeles cu adevărat Biblia, că a îmbrăţişat cum se cuvine Cuvântului lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: "Până ce vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în litera Sfintei Scripturi, în chip felurit prin ghicituri, încă n-am văzut spiritual pe Tatăl Cel netrupesc, simplu, unul şi singur, cum se află în Fiul Cel netrupesc, simplu, unul şi singur [...]. E nevoie aşadar de multă ştiinţă ca, înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor care acopăr Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă oamenilor. De aceea, e de trebuinţă ca cel ce caută cu evlavie pe Dumnezeu să nu fie reţinut de nici o literă, ca nu cumva

"Cuv. Petru D am aschin, învUtiituri duluivnicrşii, în F iloca lia 5. pag. 125.

''Ibidem .

VIII

să primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adică să îmbrăţişeze în chip greşit, fără să-şi dea seama, în locul Cuvântului, literele Scripturii".10

Temelia şi principalul mijloc al acestei înaintări este credinţa. "Mama Cuvântului e credinţa adevărată şi neîntinată", zice tot Sf. M axim." Simpla cunoaştere raţională nu numai că nu ajută credinţa; ea chiar i se opune. "Cunoaşterea este potrivnică credinţei", proclamă Sf. Isaac Şirul.12 Şi explică: "Cunoştinţa nu poate f i adunată fără cercetare şi fă ră folosirea metodelor. Şi de aceea ne îndoim de adevărul ei. Iar credinţa cere un cuget curat şi simplu, care e străin de orice meşteşugire şi de căutare prin metode. Vezi cum se împotrivesc una alteia?"15 Cunoaşterea raţională se încrede în propriile-i puteri, pe când credinţa zice: "De nu va zidi Domnul casa şi de nu va păzi El cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte şi în deşert s-ar osteni ziditorul" (Psalm 126, l ) .14

De fapt, credinţa, abandonându-se lucrării lui Dumnezeu, nu rămâne niciodată singură, ci este însoţită de celelalte două virtuţi teologice, nădejdea şi dragostea. Şi toate trei, împreună, fac ca Cuvântul însuşi să se sălăşluiască în cei care le-au agonisit: "Celor ce au sporit în credinţă ca Petru, au ajuns la nădejde ca Iacov şi s-au desăvârşit în iubire ca loan, Domnul li se schimbă la faţă, urcându-se pe muntele înalt al cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei). [...] Şi Cuvântul se arată în aceştia stând în mijlocul

l0Sf. M axim M ărturisitorul, op. cit., suta a doua, 73, p. 194-195.

"Id em , D espre diferite locuri grele din dum nezeiasca Scrip tură (Răspunsuri către Talasie), 40, în F ilo ca lia 3, p. 140-141.

12Sf. Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoin(ă, LXII, în F iloca lia 10, p. 320.

"ib id em , p. 321.

14Ibidem , p. 324.

IX

legii şi al proorociei, unele legiuindu-le şi învăţându-le, iar altele descoperindu-le din vistieriile adânci şi ascunse ale înţelepciunii... ".1S

Am dat aceste câteva citate din scrierile filocalice pentru a ne da seama ce înseamnă cu adevărat pentru Sfinţii Părinţi a citi cu folos şi a înţelege Sfânta Scriptură şi cât de mult se îndepărtează de principiile expuse de ei ştiinţa biblică modernă. Şi mă gândesc nu numai la comentariile apusene, ci şi la ale noastre, ortodoxe, care şi ele, în general, sunt prea mult tributare Apusului şi prea puţin pe linia Tradiţiei Părinţilor, prea pline de erudiţie stearpă şi prea puţin duhovniceşti. Cine face teologie nu trebuie să uite că nimeni nu poate vorbi despre Dumnezeu stând în afară de Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi. Şi că teologia se face din credinţă şi pentru credinţă. Căci toate în Biserică trebuie să se facă pentru zidirea Bisericii (cf. I Corinteni 14, 12, 26).

Marele dascăl al teologiei româneşti care a fost Părintele Dumitru Stăniloae ne-a dat Filocalia. Avem acum şi un număr destul de mare de scrieri patristice apărute în colecţia "Părinţi şi scriitori bisericeşti", unele dintre ele traduse şi adnotate tot de Părintele Dumitru Stăniloae, pe altele datorându-le altora dintre teologii noştri de frunte. Acest tezaur patristic în româneşte - care, nădăjduim, se va îmbogăţi tot mai mult - trebuie folosit din plin, în primul rând de cei ce fac teologie, dar şi de toţi credincioşii Bisericii noastre.

Nădăjduim că această lucrare a Prea Sfinţitului Calinic Botoşăneanul va deschide multora calea către opera Părinţilor filocalici şi, prin ei, către o înţelegere adevărată, înaltă şi mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Pr.prof.dr. Vasile MIHOC

’’Cuviosul N ichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făp tu ire , despre f ir e şi despre cunoştinţă, în Filocalia 6, pag. 329.

X

Res ipsa loqvitur (lucrul vorbeşte de la sine)

Exegezele Vechi Testamentare şi Nou Testamentare explorate din Filocalia în 12 volume a distinsului Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae - trecut la Domnul - sunt rezultatul experienţelor reieşite din laboratoarele "universităţii" sihăstreşti ai căror experţi erau dumnezeieştii părinţi, care îşi coroborau minţile în nemărginire, descifrând planul Treimic.

Adevărate focare care te dinamizează în lupta cosmică cu veliarul timpului, învăţăturile Sfinţilor Părinţi devin taumaturgice, vindecându-ne toate traumele psihice, fizice şi morale, exoriaţiile şi peteşiile sufleteşti cauzate de forţele aberante şi ne proiectează pe axa existenţialismului duhovnicesc ce culminează în Iisus Hristos.

Numai o minte sabatizată, izbăvită de patimi şi crucificată zilnic va putea pătrunde în spaţiile inaccesibile. Părinţii duhovniceşti au căutat să depăşească jaloanele epistemologice, pătrunzând în adâncul de nepătruns al înţelesurilor tainelor împărăţiei lui Dumnezeu.

Aceste sfinte învăţături patristice au ca scop sfinţenia şi mântuirea. Interpretări sacre, reieşite din preaplinul experimentaţilor, cu misiunea de a te exonera de păcat şi de a te proiecta în ordinea spirituală ca "fiu al lui Dumnezeu după har”.

XI

***

Lucrarea Biblia în Filocalie, a cărei plinire datorează evlavioşilor colaboratori de la sectorul cultural - Pr. consilier cultural Nicolae Dascălu, inf. Daniela Ifrim şi ing. Rema Zugravu - şi prof. Tătaru Culeana, vine în slujba iubitorilor de exegeză care doresc fertilizarea ţarinei sufletului flămânzit şi însetat de Cuvânt sabatizat în cristelniţa Cincizecimii.

Mulţumesc din adâncul fiinţei mele I.P.S. Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei pentru binecuvântarea dată de a se tipări această lucrare la Editura TRINITAS, editură al cărui ctitor este, pentru cuvântul înainte şi, mai ales, că m-a învăţat să fiu "un veşnic student".

Mulţumesc P.C. Profesor Dr. Vasile Mihoc, de la catedra de Noul Testament din cadrul Universităţii Teologice - Sibiu, pentru tot ce a investit ziditor în perioada studenţiei mele, învăţându-mă că "răsplata unei datorii îndeplinite este o datorie de îndeplinit".

t Calinic Botoşăneanul

25 martie 1995 la Sărbătoarea Bunei Vestiri

XII

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul".Facere I, 1

Cel ce voieşte să cunoască deosebirea dintre cele ale noastre şi ale iudeilor, să se gândească la propovăduirea legii vechi şi a celei noi. Cea dintâi vorbeşte despre făpturi şi anume despre acestea văzute că au fost făcute la început de Dumnezeu. Propovăduirea legii noi nu vorbeşte numai despre cele supuse simţurilor, ci şi despre cele cunoscute cu mintea dintre făpturi, mai bine zis şi despre cele necreate cunoscute cu mintea, de pildă: "La început era Cuvântul şi Cuvântu. era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (loan I, 1). Legea iudeilor spune: "A zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră" (Facere I, 26). Iar a noastră spune: "Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit întru noi" (loan I, 14). Aceea spune: "Să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul" (Facere I, 26). Aceasta însă zice: "Şi din plinirea Lui noi toţi am luat" (loan I, 16). In aceea spune: "A zis Dumnezeu: să se facă lumină” (Facere I, 3); în aceasta: "Dumnezeu care a zis: să lumineze lumina din întuneric, a luminat în inimile noastre" (II Corinteni IV, 6).

Deci, cel ce ia aminte la toate cele spuse şi anume la amândouă propovăduirile, va înţelege limpede cât de mult întrec şi covârşesc bunătăţile noastre pe cele ale legii vechi şi va spune că acelea sunt umbră şi chip faţă de adevărul nostru sau al lui Hristos. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 354).

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Iar pământul era netocmit şi gol".

Facere I, 1-2

Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul cum socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios,

3

ci cu mult mai mult şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. în a şasea zi a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi văzute. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 121).

"Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric".

Facere I, 4

Duhul ne-a învăţat că numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevărat şi este pururea şi este neschimbat, neprimindu-şi existenţa din cele ce nu sunt şi nemergând spre nefiinţă; că este în trei ipostasuri şi atotputernic; că El a adus în şase zile cu cuvântul la existenţă cele ce sunt din cele ce nu sunt, mai bine zis, le-a dat fiinţă deodată tuturor - cum zice Moise. Căci îl auzim pe acesta zicând: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" (Facere I, 4) nu ca pe un gol, desigur, nici fără cele dintre ele. Căci pământul era amestecat cu apă şi fiecare dintre ele purta în sine ca o sarcină aerul şi dobitoacele şi plantele după felul lor. Iar cerul cuprindea feluritele lumini şi luminători în care subzista totul. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 434).

"Să facem om după chipul şi asemănarea noastră".Facere I, 26

Când Sf. Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându- se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri: ea înfăţişează adică în chip tainic modul existenţei Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvita închinata şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea

4

mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 109).

"Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră".Facere I, 26

Precum am scos virtuţile şi am sădit patimile contrare lor, aşa trebuie să ne ostenim nu numai să scoatem patimile, ci şi să sădim virtuţile şi să le aşezăm la locul lor propriu. Căci virtuţile ne sunt date de la Dumnezeu prin fire. Pentru că îndată ce a făcut Dumnezeu pe om, a semănat în el virtuţile.

A zis "după chipul", pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; şi a mai zis "după asemănare", adică "după virtute". Căci zice: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este" (Matei VI, 36) şi "Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt" (Levitic XI, 44; I Petru I, 16). Şi iarăşi zice Apostolul: "Fiţi buni unii cu alţii" (Efeseni IV, 32). Aceasta este "după asemănare”. Deci, Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuţile. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Căci nici nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există după fiinţă, ci sunt ca o boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile, care se iveşte după aceea, din lipsa luminii. Abătându-se de la virtuţi din iubirea de plăcere, sufletul a dat naştere patimilor şi le-a întărit pe acestea împotriva sa. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 605-606).

"Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi hrana voastră".

Facere I, 29

5

Vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor de către Făcător. Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi nesocotiţi mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar?

De aceea le sunt puţine şi plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea neamului, în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorinţă. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 267).

"Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte".

Facere I, 31

Cel ce nu rămâne de dragul simţirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea raţiunile lor, ca tipuri ale realităţilor inteligibile sau contemplă raţiunile făpturilor sensibile, învaţă că nimic din cele văzute nu este necurat. Căci toate sunt bune foarte prin fire. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 106).

6

"Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut".

Facere II, 2

Duminica este taina cunoaşterii adevărului care nu se primeşte Împreună cu trupul şi cu sângele, căci e mai presus de cugetare. în veacul acesta nu avem ziua a opta, nici Sâmbăta adevărată. Căci cel ce a spus că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea a arătat oprirea drumului vieţii acesteia. Căci mormântul este pentru trup şi este din lume.

Şase zile s-au dat pentru plugăria vieţii şi ele se desăvârşesc prin păzirea poruncilor. A şaptea le întregeşte în mormânt. Şi a opta prin ieşirea din el.

Precum cei ce s-au învrednicit primesc aici tainele Duminicii în chipul pildei, dar nu ziua însăşi în chip trupesc, aşa şi cei ce nevoiesc primesc aici tainele sâmbetei în chipul pildei, dar nu însăşi sâmbăta întru adevăr, care este încetarea a tot ce întristează şi odihna de toate cele ce tulbură. Căci Dumnezeu ne-a dat taina, dar nu lucrarea adevărată în vieţuirea de aici.

Sâmbăta adevărată şi neasemănată este mormântul, care arată ce înseamnă desăvârşita încetare a necazurilor şi patimilor şi a plugăriei ce se împotriveşte acestora. în el se odihneşte (sabatizează) toată firea omenească, adică sufletul şi trupul.

Dumnezeu a orânduit în şase zile fiinţa lumii acesteia şi a alcătuit stihiile şi a dat existenţă mişcării lor necontenite spre slujire. Şi ele nu se vor opri din drumul lor înainte de desfacere. Şi din puterea acestora, adică din stihiile cele dintâi făcute, s-au alcătuit trupurile noastre. Dar nici acelora nu le-a dat oprire din mişcarea lor, nici trupurilor noastre făcute din ele nu le-a dat să se oprească din lucrarea pământului (din plugăria lor).

Iar ca hotar al încetării ei în noi a pus clipa în care se va înfăptui înrudirea stării lor din urmă cu starea dintâi, care este desfacerea vieţii. Aşa s-a spus lui Adam: "Intru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta". Şi până când? "Până ce te vei întoarce în

7

pământul din care ai fost luat, care îţi va odrăsli ţie spini şi mărăcini", care sunt tainele olugăriei acestei vieţi, până ce durează.

Dar din acea noapte, în care omul a asudat, Domnul a schimbat sudoarea care producea soini si mărăcini, în sudoarea rugăciunii şi în plugăria dreptăţii.

Mai mult de cinci mii şi cinci sute de ani l-a lăsat pe Adam să trudească în ea. Pentru că până atunci nu era descoperită calea sfinţilor precum a zis dumnezeiescul apostol (Efeseni III, 1). Dai în zilele de pe urmă a venit şi a poruncit libertăţii să schimbe sudoarea cu sudoare.

Deci, n-a oomncit oprirea deolină, ci schimbarea. Căci a arătat iubirea de oameni faţă de noi, pentru răbdarea grelei noastre pătimiri legată de pământ. Deci de ne vom opri să asudăm în rugăciune, vom secera neapărat soini. Pentru că lipsa rugăciunii aduce plugăria pământului prin trup, care face să odrăslească din fire spini. Căci patimile sunt cu adevărat spini ce odrăslesc în noi din sămân'-ţ aflat? în trup.

Cât timD purtăm chipul lui Adam, neapărat purtăm şi patimile lui. Căci e cu nenutintă ca pământul să înceteze să dea o odraslă potrivit firii lui. Iar aceasta este nepotul firii, ca pământul ieşit din trupurile noastre, după mărturia lui Dumnezeu: "Pământul din care ai fost luat" (Facere III, 9).

[...] Sâmbăta noastră este ziua înmormântării. Atunci se odihneşte (sabatizează) cu adevărat firea noastră. Deci ni se impune ca un lucru de trebuinţă să smulgem din ea spinii cât stă pământul în ea.(Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 375-378).

"Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială".

Facere II, 2-3

8

Binele cel mai înalt şi, aşa zicând, cel mai din vârf în toate cele ce sunt şi în toate cele gândite, este Dumnezeu. Iar în toate cele văzute, cel mai înalt şi neasemănat mai bun după fire, este omul. Ba, prin har, e cu adevărat mai sus şi aecât îngerii.

Deci mintea văzătorului, apropiindu-se prin cele foarte multe ce se află între Dumnezeu şi oameni, de Cel mai presus de Înţelegere, se umple de spaimă dacă n-a tăcut încă din belşug experienţa harului luminător. Dar dacă a gusiat din puterea duhovniceasca, ce lucrează în inimă, se înaiţă la cel mai înalt bine, la Dumnezeu, şi intră în El, printr-un dar mai dumnezeiesc şi priveşte în chip unitar şi se umple de uimire, sălăşluindu-se în tăcere în adâncul cel mai presus de minte.

Iar aceasta este cu adevărat chezăşia primei odihne, al cărei model este odihna lui Dumnezeu de la creaţie.

Iar de a doua odihnă, mai înaltă şi mai luminată, al cărei chip este odihna rânduită pe seama poporului lui Dumnezeu (Evrei IV, 9), mintea se bucură întorcându-se de la Dumnezeu la sine însăşi şi cunoscându-se pe sine ca chip al prototipului (modelului) şi pe toate cele dintre Dumnezeu şi om, aşa cum sunt.

Căci atunci nu numai că străbate la cele mai presus de minte şi de înţelegere, într-un chip corespunzător şi în uimire minunată, ci se umple şi de bucurie, nu de oarecare, ci de cea duhovnicească, veselindu-se în tăcere de razele arătătoare de Dumnezeu şi de lucrările îndumnezeitoare ce vin peste ea, şi unindu-se cu Unitatea cea mai presus de fire a dumnezeirii, în Hristos Iisus. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 478-479).

"Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care a început să le facă"

Facere II, 3

Dar aceasta numai după împlinirea celor făcute în Cuvânt şi Duh. Tot aşa şi mintea cea după chipul lui Dumnezeu se odihneşte

9

de toate lucrurile ei, pe care a început să le facă spre întregirea lumii gândite (inteligibile) a virtuţii; dar numai după ce a cercetat şi a desăvârşit statornic în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Duhul de viaţă făcător toată lumea şi înţelesurile din ea, şi după ce s-a urcat de la acestea iarăşi, în Cuvântul şi Duhul, la cele numite de unii după cele naturale şi s-a înălţat la vederile tainice, simple şi desfăcute de toate, ale cunoştinţei de Dumnezeu.

Căci ajungând atunci în odihnă, gustă multă odihnă şi pace, cunoscând adevărul înţelegerii, şi se îndumnezeieşte prin lumina cunoştinţei şi prin împărtăşirea Duhului de viaţă făcător în Iisus Hristos, Domnul nostru. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 484).

"Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa Iui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie".

Facere II, 7

Cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întâi zidit şi cele mai înalte, le face pe urmă în noi. Suflă în Adam ca suflare de viaţă, harul Duhului de viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut "spre suflet viu" şi nu spre suflet simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (raţional) şi de chip dumnezeiesc.

Dar nerămânând Duhul lui Dumnezeu împreună cu sufletul sau din nefericire depărtându-se, s-a pierdut şi chipul dumnezeiesc al vieţii, demn de sufletul raţional şi s-a introdus din nenorocire cel al dobitocului sau al fiarei. Căci fără Dumnezeu nu putem face nimic din cele cuvenite, deci, fără a fi în Duh şi în Hristos, cum a spus Hristos (loan XV, 5).

De aceea, s-a făcut Adam om fără lipsuri, adică întreg, întrucât nu s-a făcut simplu "spre suflet", ci "spre suflet viu", când a suflat

10

Dumnezeu în el "suflare” ca să fie "viaţă" în sufletele cuvântătoare.Drept aceea, această suflare a lui Dumnezeu, suflată în Adam,

până ce a fost în el, nu puţină slavă şi strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaş de ea. Ca urmare, el se purta faţă de lucruri cu putere străvăzătoare şi proorocească şi era împreună creator cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu după har.

Iar prin aceasta îi făcea plăcere şi lui Dumnezeu, Făcătorului mai presus de înţelepciune al tuturor, cu vederile şi proorociile prea strălucite ale lui. Dar, pentru că şi-a plecat genunchiul şi a căzut, prin greşeală, sub neasculatarea cea atotrea, Sfântul Duh, Cel de viaţă făcător depărtându-se, iar el nemaiînţelegând să păzească mărimea unei vrednicii aşa de mari, s-a apropiat cu adevărat de dobitoacele neînţelegătoare, şi s-a făcut asemenea lor (Psalmul XLVIII, 12).

Astfel s-a depărtat în chip inconştient şi jalnic de scopul dumnezeiesc, consimţind cu întunericul prea înfricoşător şi nemaiavând, din pricina golirii vădite, nimic din darul mai presus de fire al acelei suflări insuflate lui de Dumnezeu. (Calist Patriahul, Filocalia 8, pag. 240-242).

"Apoi Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul, pe care-1 zidise".

Facere II, 8

Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, aşa şi raiul preafrumos sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit în Eden, este chip al omului dinlăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu, vederile şi înţelesurile dumnezeieşti cu privire la Dumnezeu şi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe şi felurite şi au şi o înfăţişare felurită şi o mireasmă duhovnicească, ba dau şi o hrană, o desfătare şi o plăcere.

Astfel, inima hrăneşte Edenul acesta în chip firesc şi are în sine

spre plăcere şi bucurie vădită cele dumnezeieşti.Edenul văzut e sădit la răsăritul soarelui văzut, pentru că

soarele văzut e chipul soarelui Cugetat. Deci, inima e sădită spre luminile cunoştinţei soarelui cugetat. Căci inima lipsită de lumina cunoştinţei, nu poate produce înţelesuri şi gânduri dumnezeieşti şi lucrări vrednice de Dumnezeu şi nu se poate umple deplin de vederi dumnezeieşti, mai simple şi mai desăvârşite, ca să fie un rai nou şi mai presus de lume. Dar nici fără ape nu e rai şi nu poate produce pomi frumos împodobiţi şi roditori, precum se cuvine.

De aceea, în raiul din Eden se vede ţâşnind, din mijlocul lui, un izvor care se împarte precum se scrie în patru începuturi (de râuri) şi adapă faţa pământului (facere II, 6), iar în om, ca izvor de apă vie se află mişcarea de viaţă făcătoare a Sfântului Duh, despre care Domnul a zis: "Apa pe care Eu voi da-o lui, se va face lui izvor de apă" (loan IV, 14) vie în inimă, ţâşnind în chip minunat ca dintr-un Eden şi îm părţindu-seîn: înţelepciune, cumpătare, dreptate, bărbăţie, ca cele patru începuturi, din care se naşte toată virtutea în chip dumnezeiesc. De aceea s-a şi spus că prin acest râu se adapă toată faţa pământului, sau a inimii, cu lucrarea spre creşterea, spre odrăslirea şi spre producerea rodurilor alese ale virtuţilor dumnezeieşti. [...] Izvorul nu este din firea pomilor sau a pământului. Pentru că, în acest caz, el nu ar fi ajuns să adape toţi pomii atât de numeroşi şi să-i îngroaşe şi să-i crească nu puţin; căci el era unul singur, iar pomii erau mulţi şi atât de deosebiţi între ei, că unii dintre ei aveau însuşiri potrivnice, unii fiind mai uscaţi, alţii mai umezi, unii mai fierbinţi, alţii mai răcoroşi. Spre toţi aceştia, atât de deosebiţi între ei, se mişcă acel izvor unic şi de un singur fel, lucrând cât se poate de mult împreună cu toţi. Iar împărţindu-se în patru începuturi, pricinuieşte în fiecare om cele ce ţin de el. Căci acesta s-a dăruit după har credincioşilor, dar ţâşneşte continuu din lăuntrul inimii, fiind în mod minunat un singur izvor, dar împărţit în chip vădit în patru începuturi, sau virtuţi egale; şi acestora şi celor ce urmează din ele le ajută cât mai mult apa cea una.

Căci întrucât e Duh, conlucrează cu înţelepciunea; întrucât e

12

cunoştinţă, ajută celui ce se împărtăşeşte de dreptate; se numeşte iarăşi cumpătare şi putere ca Unul ce este acestea şi se arată de departe astfel şi se face împreună lucrător spre cumpătare şi bărbăţie. Iar Sfântul Pavel şi proorocul Isaia sunt martori foarte tari despre Duhul ca împreună lucrător spre iubire şi înţelepciune. Cel dintâi spune că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt dat nouă (Romani V, 5), iar Isaia numără între cele şapte lucrări ale Duhului, duhul înţelepciunii (Isaia XI, 2).

Dar Duhul e nu numai împreună lucrător cu iubirea, ci se face şi duh al râvnei, ce pare într-un mod oarecare opus iubirii. Căci iubirea acoperă mulţime de păcate (I Petru IV, 8). Dar râvna ajunge şi la mustrări şi uneori şi la ucideri. Iar aceasta ar putea-o spune şi marele prooroc Ilie, prieten al lui Dumnezeu, care a trecut prin sabie pe atâţia preoţi ai ruşinii (III Regi XVIII, 48); şi mai înainte, Fineas, care a spintecat pe Madianita împreună cu israelitul (Numeri XXV, 8); iar înainte de aceştia, însuşi Marele Moise, dătător al legii vechi, care adeseori din râvnă a predat morţii pe mulţi şi încă chiar pe unii dintre bărbaţii din neamul său. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 233-237).

Dumnezeu a sădit raiul la răsărit după aducerea la existenţă a întregii creaţii pentru că El cunoscând de mai înainte toate, a creat lumea într-o ordine şi într-o stare bine orânduită şi cele şapte zile le-a stabilit ca chip al celor şapte perioade (veacuri) ce aveau să se desfăşoare pe urmă, iar raiul l-a sădit după acestea, ca pe unul ce avea să însemne veacul viitor. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 124).

"Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsa ră din păm ânt tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de m âncat; ia r în m ijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi rău lu i".

Facere II, 9

13

Din acest pământ a făcut Dumnezeu să răsară pomul frumos la vedere şi bun la mâncare, având roade de tot felul, care nu se stricau şi nu lipseau niciodată, ci erau totdeauna proaspete şi dulci şi procurau dulceaţă şi desfătare primilor oameni creaţi. Căci trebuia să se procure trupurilor lor nestricăcioase şi o hrană nestricăcioasă. De aceea viaţa şi petrecerea lor în mijlocul raiului era şi ea lipsită de osteneli şi de frământări. Acest rai l-a înconjurat Făcătorul lui cu ziduri, aşezând o intrare prin care ei intrau şi ieşeau. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 125).

"Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"

Facere II, 17

Privirea trupului nostru şi contemplarea alcătuirii lui duce în mod natural pe cel nedesăvârşit la cunoştinţa dulceţii plăcerii, chiar fără să vrea. Ba nu numai la aceasta, ci şi la mişcări şi la gânduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvântul dumnezeiesc "Uşile, uşile, să luăm aminte!". Prin repetare, cuvântul porunceşte pentru cei nevrednici, păzirea porţilor simţitoare şi înţelegătoare, adică a simţurilor, prin care obişnuieşte să intre moartea în sufletul omului.

Căci cel ce stăruie, fără deprinderea în bine şi fără luare- aminte, în privirea alcătuirii firii noastre, e înduplecat de cugetarea lui, ca de o Evă amăgită de şarpele cel vechi, să se gândească la dulceaţa plăcerii ca Adam şi să se împărtăşească de ea ca bună; şi astfel se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu; se va afla şezând afară de raiul acesta şi plângând, ca unul ce nu mai are mintea acoperită decât de frunze de smochin. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 363).

14

"Adame, unde eşti?""Am auzit glasul Tău şi cunoscând goliciunea mea, m-am temut şi m-am ascuns".

Facere III, 9, 10

Văzându-se pe sine gol, Adam s-a ascuns şi s-a încins cu frunze de smochin cusute, încercând să-şi acopere ruşinea. Chemându-1 la pocăinţă, Dumnezeu îi zice: "Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit ca numai din el să nu mănânci?” (Facere III, 11). Acela însă n-a voit să spună că a păcătuit, dimpotrivă, a dat vina pe Dumnezeu, Care le-a făcut toate foarte bine, zicând: "Femeiy. pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat şi am mâncat" (Facere III, 12), iar aceea, la rândul ei, a pus vina pe şarpe. Deci nevoind ei să se pocăiască şi să cadă înaintea Stăpânului, sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alungă şi-i scoate din rai, ca dintr-un palat împărătesc ca să vieţuiască pe acest pământ ca nişte exilaţi şi scoşi peste graniţă. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 126-127).

"Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

Facere III, 15

Legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte călcâiul. Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care, dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa noastră este să frângem însăşi prima răsărire a plăcerii, căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă (Judecători XV, 4). Căci cel ce poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de Ia

15

răsărirea lor, trecând peste începuturi, va vădi din compararea sfârşiturilor (cozilor) întreolaltă ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe faţă. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 236).

Vrăjmaşul nostru obişnuieşte să tulbure mintea noastră şi să mănânce pământ şi să ne poftească împreună cu acela. El doreşte ca chipul lui Dumnezeu să se târască pe pântece. Din pricina aceasta trebuie să respirăm pururea pe Dumnezeu, ca prin aceasta să trecem peste fiecare zi nerăniţi de săgeţile cele aprinse ale diavolului. (Filotie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 115).

"Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!»".

Facere III, 17

Ce este pământul blestemat de Dumnezeu în faptele lui Adam şi ce înseamnă a se hrăni omul din el întru necazuri? Ce înseamnă apoi a-i aduce acela omului spini şi mărăcini, iar omul a mânca iarba câmpului? Ce înseamnă a mânca omul pâinea întru sudoarea feţei lui? Căci niciodată nu s-a văzut vreun om să mănânce nici pământ, nici iarbă. Nici cei ce mănâncă pâinea nu o mănâncă cu sudoarea feţei lor, cum se spune în acea povestire.

Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minţii lipită de pământ, la nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu. Din trupul său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă bucurându-se doar cu puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi gândurile, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini. Iar

16

acestea îl împung din toate părţile prin raţiune, prin poftă şi prin mânie, încât de-abia poate să-şi îngrijească şi să-şi mănânce, adică să-şi întreţină sănătatea şi bunăstarea trupului, ca pe o iarbă ce se veştejeşte. Dar şi aceasta printr-o lungă repetare de dureri "în sudoarea feţei", adică întru osteneala şi robotirea simţurilor, care se silesc să exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar strădania de a-şi susţine viaţa de aici, fie prin vreun meşteşug, fie prin altă metodă iscusită, îi este omului ca o pâine.

Sau poate şi mai bine, pământul este inima lui Adam, care a fost blestemată pentru încălcarea poruncii, cu pierderea bunurilor cereşti. Acest pământ (inima) şi-l mănâncă omul întru necazuri multe prin înţelepciunea lucrătoare, curăţându-1 de blestemul cunoştinţei pentru faptele de necinste. Totodată el curăţă cu raţiunea gândurile cu privire la naşterea trupurilor ce răsar din inimă ca nişte mărăcini, precum şi gândurile încruntate cu privire la purtarea de grijă şi la judecata sufletelor, care de asemenea răsar din inimă ca nişte mărăcini, în vreme ce contemplaţia duhovnicească şi-o seceră întocmai ca pe o iarbă naturală. Şi astfel ca printr-o sudoare a feţei mănâncă prin osteneala cercetătoare a cugetării, când ajunge la înţelegere, pâinea nestricăcioasă a cunoaşterii lui Dumnezeu, care e singura pâine a vieţii şi singura care susţine întru nestricăciune făptura celor ce o mănâncă.

Aşadar pământul mâncat în înţeles bun este inima curăţită prin fapte; iar iarba este ştiinţa lucrurilor provenită din contemplaţia naturală. în sfârşit pâinea este cunoştinţa tainică şi adevărată a lucrurilor dumnezeieşti. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 30).

" Ia tă Adam s-a făcut ca unul d in tre noi".Facere III, 22

Spunând aceasta, Dumnezeu îl înfăţişează pe Adam după călcarea poruncii, căci adaugă imediat "cunoscând binele şi răul”.

17

Deodată, adică, cu îndemnul ce i l-a dat, diavolul l-a învăţat pe om şi politeismul, spunându-i: "In ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi f i ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul". De aceea Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: "S-a făcut ca unul din noi", care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea şarpelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Şi ca să nu-şi închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: "Dacă veţi umbla împotriva mea cu viclenie şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie" (Levitic XXVI, 27- 28). întru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de ironie (vezi şi III Regi XXII, 15). Scriptura urmăreşte aşadar să-l amăgească pe Adam când înfăţişează pe Dumnezeu zicând despre el că "s-a făcut ca unul din noi”. Ea îl arată pe Dumnezeu ca şi când şi-ar însuşi pătimirea lui Adam, sau mustră pe Adam, fiindcă a ascultat de sfatul şarpelui, făcându-i să-şi dea seama de nebunia politeistă, sădită în el prin amăgirea Satanei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 152).

"Şi îndată a pus o sabie de foc ca să păzească intrarea Ia pomul vieţii".

Facere 111, 24

Aceasta nu înseamnă că ei vor fi readuşi iarăşi, după refacerea lor, în acelaşi rai supus simţurilor şi material. Nu în acest scop a fost păstrat el până acum; nu pentru aceasta nu l-a blestemat pe el Dumnezeu. Ci pentru că e tipul vieţii viitoare şi chipul veşnicei împărăţii a cerurilor. Căci dacă n-ar avea acest rol, de tip, ar li trebuit să fie blestemat, ca unul în care s-a săvârşit neascultarea Im Adam. Dar n-o face aceasta. O lace însă cu tot pământul celălalt, fiindcă era nestricăcios ca şi raiul şi pnxlucca tie la sine toate. De aceea, pentru ca Adam cel ieşit de a c o lo să nu ducă mai departe o

viaţă liberă de greutăţi, de osteneli şi de sudori, blestemă pământui acesta zicând: "Blestemat să fie pământul în lucrurile tale. în necazuri să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi mărăcini să-ţi răsară ţie şi să mănânci iarba câmpului, rânduită fiarelor şi dobitoacelor necuvântătoare. în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea ta, până ce te vei întoarce în pământul din care ai fo st luat; că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facere III, 17-19). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 127).

" Ia r după un timp, Cain a adus jertfă Iui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi sp re darurile lui. Iar spre Cain şi spre darurile Iui nu a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă".

Facere IV, 3-5

După ce Dumnezeu a rânduit acestea într-un chip înţelept, Adam alungat din rai a avut copii, şi-a isprăvit viaţa şi a murit. La fel şi cei născuţi din el. Oamenii de atunci având proaspătă amintirea căderii, deoarece aflaseră de ea de la Adam şi Eva, cinsteau pe Dumnezeu ca pe un Stăpân şi se închinau Lui. De aceea Abel şi Cain îi aduceau jertfe din avuţiile lor. Şi Dumnezeu a luat aminte la aducerea şi la jertfa lui Abel, dar nu şi la cea a lui Cain. Cain cunoscând aceasta, s-a supărat până la moarte şi aceasta l-a dus la pizmuirea şi la uciderea fratelui său (Facere IV, 3-5). Dar după aceea Enoh a plăcut lui Dumnezeu şi a fost mutat de aici la El (Facere V, 24), iar Ilie a fost înălţat în car de foc (II Regi SI, î l ) . Astfel după hotărârea dată contra lui Adam şi a seminţiei lui şi după alungarea lui, pe fiii lui Adam care au plăcut Lui i-a cinstit cu mutarea şi cu prelungirea vieţii şi i-a eliberat de stricăciune; adică de întoarcerea în pământ şi de coborârea la iad. Prin aceasta a arătat că dacă a făcut aşa cu cei ce trebuiau să moară, sau, mai drept vorbind, să se preschimbe, de câtă slavă şi cinste şi milă nu

19

ί-ar fi învrednicit pe Adam, lăsându-1 să petreacă în rai, dacă n-ar fi călcat porunca, sau, dacă după ce a călcat-o s-ar fi pocăit. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 129-130).

"Gemând şi tremurând vei rătăci pe pământ".Facere IV, 12

Cuvântul spus de Făcătorul, lui Cain, la arătare, este un chip şi o icoană a tuturor păcătoşilor întru ascuns. Căci neamul lui Adam căzând din poruncă şi facându-se vinovat de păcate, e zbuciumat de gânduri nestatornice şi e plin de frică şi de tulburare, însuşi vrăjmaşul învăluind tot sufletul care nu s-a născut din Dumnezeu, în pofte şi plăceri felurite şi învârtindu-1 ca pe grâu cu o lopăţică. Dar şi Domnul însuşi îi arată pe cei ce ascultă de voile celui rău, ca păstrând chipul lui Cain. Căci musîrându-i pe aceia zice: "Voi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru, omorătorul de oameni. Căci acela de la început a fost omorâtor de oameni şi întru adevăr n-a stătut” (loan VIII, 44). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 324).

"Şi a zis Lameh către femeile sale".Facere IV, 23

Zic unii dintre învăţaţi în cele dumnezeieşti că în vremea lui Lameh, fiind tulburare şi neorânduială, cel puternic stăpânea asupra celui slab. Deci acest Lameh, întâlnind un bărbat cu soţie, l-a ucis şi i-a luat femeia.

întâlnind iarăşi un frate cu o soră, l-a ucis şi pe acela şi a luat pe sora lui. Pe cel dintâi l-a numit "bărbat"', şi pe al doilea "tânăr". Acestea după istorie. Dar după înţelesul mai adânc, Lameh înseamnă lucrarea păcatului. De aceea aceasta a ucis în noi pe

20

bărbat, sau legea naturală, şi pe tânăr, sau legea duhovnicească, şi a luat de la ele litera, ca amestecându-se cu ea semănătorul răului să facă să nască păcatul. De aceea "răzbunarea pentru Lameh va f i de şaptezeci de ori câte şapte" prin ceea ce se înţelege că vor fi iertate pedepsele ce vin de pe urma consimţirii şi săvârşirii păcatului. Pentru aceea când Petru întreabă: "De câte ori voi ierta fratelui meu de-mi va greşi; până la şapte ori?"; Domnul îi răpsunde: "Nu numai până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte" (Matei XVIII, 21-22). Adică celui ce ţi se pocăieşte să-i ierţi nu numai cele mici săvârşite prin consimţirea cugetului, ci şi faptele. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 216).

"Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!".

Facere IV, 24

Să ia aminte cu toată sârguinţa la numitul şarpe din inima lor şi să-l izgonească, omorându-1 cu multa smerită-cugetare. De vor face aceasta, înstrăinându-se de el, vor putea să se dezbrace şi ei poate cândva de veşmintele de piele şi să cânte Domnului, ca odinioară tinerii neprihăniţi, cântarea de biruinţă, dacă, dezbrăcându-se de ele nu se vor afla goi de nevinovăţia acelora şi de smerenia firească. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 244).

"Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup".

Facere VI, 3

în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor care vieţuiesc după Hristos, e un rău tot aşa de mare a petrece cineva pătimaş în fapte de desfrânare şi a se mândri în duhul părerii de sine. Căci precum

21

cele făcute în ascuns ale celui dintâi e ruşinos a le şi grăi, aşa şi înălţările inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui Dumnezeu. Şi precum pe cel dintâi îl leapădă Dumnezeu de la odihnă, pentru că e numai trup, aşa şi cel din urmă e necurat înaintea Domnului, pentru că se mândreşte. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 226- 227).

Cei ce vieţuiesc trupeşte şi au în ei cugetul trupesc, fiind cu totul trupuri, nu pot plăcea lui Dumnezeu. Căci sunt întunecaţi în cugetări şi nepărtaşi de razele luminii dumnezeieşti. Având norii patimilor aşezaţi ca nişte ziduri înalte în faţa razelor Duhului, ei rămân neluminaţi; iar simţurile sufletului fiindu-le tocite, nu pot căuta spre frumuseţile cpnoscute cu mintea ale lui Dumnezeu şi nu pot vedea lumina adevărată a vieţii şi nu se pot ridica deasupra micimii celor văzute. Ci căutând la cele de jos şi fiind reduşi numai la simţirea celor văzute, leagă demnitatea raţiunii de lucrurile supuse simţurilor şi omeneşti, şi toată lupta le este pentru cele văzute şi stricăcioase, războindu-se întreolaltă pentru ele. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 256-257).

Ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovniceşte la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, e duhovnicesc. Căci plăcerea trecând de la trup la minte, o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce e mai bun, ci transmiţându-i mai vârtos aceleia ceea ce e mai rău, încât omul întreg e numit din pricina ei "trup", potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecaţi prin mânia lui Dumnezeu, "că nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri". (SI. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 233).

"Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor"".Facere XI, 7

Sfânta Scriptură închipuieşte pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în cei cărora le poartă de grijă. Astfel e numit şi leu şi urs şi pardos şi panteră şi om şi bou şi oaie şi soare şi stea şi foc şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea.

Arătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu l-a învăţat că în raţiunea unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Aceasta pentru faptul că Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea, i s-a arătat ca trei şi i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-şi curăţise încă mintea de compoziţia corpurilor alcătuite din materie şi formă şi credea că Dumnezeu, este numai Făcătorul lumii văzute, i s-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în care s-a îmbrăcat, că mintea pe care voieşte să o înveţe încă n-a ieşit din materie şi formă.

Cei ce zideau tumul, porniseră mai înainte din ţara de la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte "dinţii blestemaţi", căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină pe drept cuvânt Dumnezeu, care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, se numeşte aici pe Sine plural după dispoziţia lor, care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărţit în mulţi, cum este în cazul lui Adam, zicând: "lată Adam s-a făcut ca unul din Noi" (Facere III, 22). Aşadar, potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la plural sau ca unitate. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 107).

23

"După aceea a zis Domnul către Avraam: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-1 voi arăta Eu»".

Facere XII, 1

Zis-a Dumnezeu lui Avraam, adică omului străbătător acestea, dar zice şi acum, într-un înţeles mai înalt, minţii care s-a făcut trecătoare şi a străbătut de la cele ce se cunosc cu simţurile, la cele ce se gândesc cu mintea: "Ieşi din simţirea ta şi deci şi din cele supuse simţurilor şi din toată lumea văzută şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta". Aceasta se aseamănă cu ceea ce s-a spus de Domnul: "Vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi ia crucea ta, adică răstigneşte-te fa ţă de simţire şi fa ţă de cele supuse simţurilor şi fa ţă de toată lumea, şi venind urmează-Mi Mie" (Marcu X, 21).

Acolo se spune: "A zis Domnul către Avraam", adică a zis Tatăl prin Cuvântul, sau prin Fiul. Şi continuând, a zis: "Şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta". Dar arătarea se face prin deget. Iar degetul lui Dumnezeu s-a spus că e Duhul lui Dumnezeu, după cuvântul: "Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot dracii" (Luca XI, 20). Iar aceasta o tâlcuieşte altădată spunând: "Prin Duhul lui Dumnezeu" (Matei XII, 28). Aşa au spus şi înţelepţii egiptenilor: "Acesta-i degetul lui Dumnezeu" (Ieşirea VIII, 19), numind aşa lucrarea Duhului.[...]

"In pământul pe care ţi-l voi arăta", este ca şi când ar zice: "In pământul, în care te voi călăuzi prin Cuvântul şi prin Duhul". "In pământul în care curge lapte şi miere", adică la înţelegerea lui Dumnezeu însuşi şi la cunoaşterea a ceea ce este El. La această cunoaştere, la care trebuie să ajungă, mintea nu poate ajunge altfel, decât călăuzită şi luminată prin iluminarea Duhului de viaţă făcător, care vine la arătare prin Fiul. Iubitorul de oameni Dumnezeu atrage mintea obişnuită ca să străbată mai sus de înrâurirea fiinţelor gândite create (îngerii), ca pe un alt Avraam de la cele supuse simţurilor la cele cugetate şi dincolo de ele, unde este privirea şi contemplarea unitară a dumnezeirii în trei ipostasuri.

Căci însuşi Dumnezeu şi Tatăl este, în înţelesul principal,

24

pământul făgăduinţei, pe care avem făgăduinţa că-1 vor moşteni cei blânzi (Matei V, 5) şi cei drepţi la inimă, care se vor sili prin Duhul să se facă moştenitori ai Lui.

El este pământul din care curge lapte şi miere, luminile dedimineaţă, razele gemene, viaţa şi desfătarea şi curăţia a toată lumea. Miere poate fi numit Cel născut din Tatăl, Cel ce este Fiul lui nedespărţit, prin întruparea Lui ca într-un fagure de miere, din care se îndulceşte şi se veseleşte tot ce este omenesc, cu învăţăturile şi cu harurile mai presus de fire şi cu alte zeci de mii de bunătăţi şi frumuseţi. Lapte e Duhul Sfânt, Cel unitar, care nu e născut, ci purces şi alb ca lumina, Cel ce cu hrana Lui creşte spre Dumnezeu fiinţele cuvântătoare, ajunse asemenea pruncilor, care vor intra în împărăţia cerurilor, cum a zis Domnul.

Aşadar, pământul şi laptele şi mierea ce curg din el, trebuie văzute ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. în acest pământ e mutată cutotul mintea, ajunsă străbătătoare, prin călăuzirea şi puterea şi lucrarea dumnezeirii, celei în trei ipostasuri. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 263-265).

"Şi răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă»".

Facere XVIII, 27

Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia, şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu. Căci îşi aminteşte de purtarea lumească de mai înainte şi de feluritele greşeli, ca şi de ispitele ce i s-au întâmplat din tinereţe, şi cum din toate acestea l-a izbăvit pe el Domnul şi l-a strămutat de la viaţa pătimaşă la viaţa după Dumnezeu. în felul acesta dobândeşte pe lângă temere şi dragostea, mulţumind pururea cu smerenie multă Făcătorului de bine şi Cârmuitorului vieţii noastre. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 42).

25

Cel mişcat prin Duhul Sfânt cu o mişcare veşnică s-a făcut numai sfânt. Căci sălăşluindu-se Duhul în el, omul are în sine vrednicia proorocului, a apostolului, a îngerului, a lui Dumnezeu, câtă vreme înainte era pământ şi cenuşă. Căci sufletul nu dăruieşte altuia viaţa, dar Duhul nu vieţuieşte numai, ci procură şi altora aceasta. Astfel apostolii au înviat şi morţi. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 388-389).

"Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare".

Facere XIX, 26

Să ne sârguim să urmăm nu pilda soţiei lui Lot, ci pe a lui Lot însuşi. Căci sufletul, întorcându-se de unde a ieşit, se va strica asemenea sării şi va rămâne nemişcat (nelucrător). Sufletul nemişcat sau nelucrător, e sufletul mort, împietrit, ca şi soţia lui Lot, incapabil de viaţă, incapabil să se preschimbe spre mai bine, incapabil să înainteze spre trepte mai înalte.

S area , în care s-a prefăcut soţia lui Lot, n-avea nici măcar puterea să dea gust bucatelor, devenind stâlp cu totul neroditor şi încremenit. Numai dacă merge înainte, ca Lot, sufletul se mişcă cu adevărat şi se desăvârşeşte. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 70).

"A zis D um nezeu lui Avraam : înm ulţind voi înm ulţi săm ânţa ta ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neam ul tău cetăţile duşm anilor săi".

Facere XXII. 17

Amintind de cuvântul "In sămânţa ta se var binecuvânta toate neamurile". Sfântul Pavel adaugă că prin sămânţă se înţelege lisus (Galateni III, 18). Şi de fapt e cât se poate de cuvenit să înţelegem

26

prin sămânţa înmulţită a lui Avraam pe Domnul Iisus. Căci El singur e supraplin datorită unirii dumnezeirii şi a lucrării; şi e nesfârşit pentru mărimea Sa şi de nepătruns pentru mulţimea Sa, şi a înmulţit în adevăr, în calitate de Dumnezeu al harurilor, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; El este totodată din neamul lui Avraam, ca Cel ce se pogoară din acela. Şi nu s-a spus acelaşi lucru de Dumnezeu despre Ismael, căci acesta nu era fiul celei libere (Facere XVI, 1 şi următ.). Ci "în Isaac se va chema ţie fiu" (Evrei XI, 18). Dar nu s-a spus aceasta nici despre Israel. Căci acesta n-a ajuns la o mulţime atât de mare, precum nici toţi oamenii de pe pământ, ca Domnul Hristos, care a fost luat (după omenitate) de către Dumnezeu Cuvântul din sămânţa lui Avraam şi s-a făcut o singură persoană Om şi Dumnezeu.

Nici pacea nu are hotar în El (Isaia IX, 7); iar judecăţile Lui sunt un adânc fără fund (Psalmul XXXV, 6); şi nestrăbătute sunt căile Lui (Romani XI, 33); şi puterea şi înţelepciunea şi toate cele dumnezeieşti în jurul Lui sunt de nesfârşite ori în chip nesfârşit nesfârşite. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, Filocalia II, pag. 140).

întru El neamuri nevăzute au dobândit, în chip minunat, binecuvântarea şi o mulţime aşa de mare şi-a găsit în chip strălucit, sfârşitul desăvârşirii ce le sta în faţă.

Dar nu era potrivit cu Dumnezeu şi nici necesar să făgăduiască Patriarhului că-i va dărui harul înmulţirii poporului din sămânţă trupească. Căci bucuria de asemenea lucruri e păgânească şi grosolană. Iar unui bărbat care cugeta cele prea bune, cum era Avraam, cel atât de iubitor de oameni, cum era Patriarhul acela, îi era propriu să iubească din tot sufletul pe Dumnezeu şi să se bucure de cunoştinţa şi de vederea mult dorită a Lui şi prin aceasta să primească prisosinţa de înţelesuri şi de vederi şi de iluminări şi să se înmulţească pe măsura lor în chip vrednic de Dumnezeu.

Aşa se face Moise rugător vrednic de luat în seamă, ca să vadă pe Dumnezeu arătându-i-se întru cunoştinţă (Ieşire XXXIII, 13 şi următoarele). Şi pe cât vedea, după cât era socotit vrednic să vadă, pe atâta se înmulţea (atâta se făcea de mult); şi-i venea o aşa de

27

mare mulţime de cunoştinţă, cât nu putea să spună.Iar lui Solomon i s-a dat de la Dumnezeu revărsare şi mulţime

de înţelepciune şi de cunoaştere a făpturilor, ca nisipul de pe ţărmurile mării (III împăraţi II, 35), încât era mai înmulţit decât toţi cei de atunci. Dacă va cugeta cineva, va şti foarte uşor, în ce fel înmulţeşte Dumnezeu pe om, sau sămânţa omului care a fost dăruit cu har de Dumnezeu.

Căci Dumnezeu se bucură prea puţin de simpla înmulţire a poporului. El se bucură de înţelepciunea şi de puterea de cunoaştere duhovnicească a sufletului şi de celelalte virtuţi dumnezeieşti, multe la număr. Pe toate acestea le-a avut cu prisosinţă Domnul Iisus, sămânţa lui Avraam, în care a locuit toată plinătatea dumnezeirii trupeşte (Coloseni II, 9), care întrece cuprinsul oricărei mulţimi, în măsură nesfârşită şi din care e tot ce este şi toată mulţimea. în această plinătate se află şi "visteriile cunoştinţei şi ale înţelepciunii ascunse în Hristos" (Coloseni II, 3). Această mulţime e cu adevărat un dar vrednic de Dumnezeu şi cu totul deosebit, făgăduit de Dumnezeu, după cuviinţă, prietenului deosebit al Său.

Deci în Hristos Iisus este mulţimea adevărată şi nemărginită din cele cinci raţiuni.

Mai întâi din slava din jurul Lui se străvăd măririle firii dumnezeieşti, proprii lui ca Dumnezeu adevărat; ele sunt socotite de Părinţi nemărginite pentru mărirea lor şi nepătrunse pentru mulţimea lor. Apoi cele ale relaţiei Lui ca Fiu cu Tatăl şi cele care arată adevărata Lui deofiinţime cu Tatăl; cele ale unirii cu Duhul şi revărsarea darurilor de care se împărtăşesc milioane de oameni, ba poate toată lumea, fără să se micşoreze. Apoi cele ale iconomiei în trup şi câte au fost până atunci şi după aceea, negrăite şi mai presus de număr, care toate pornesc din slava Lui. Apoi pe cele ale iubirii şi harului, ale păcii şi odihnei noastre.

De le va privi cineva pe toate, va afla că Iisus Hristos, sămânţa lui Avraam, e înmulţit întru ascuns mai mult decât mulţimea stelelor cerului şi decât nisipul ţărmurilor mării. Şi va lăuda, precum se cuvine, preamărind această atât de mare făgăduinţă, mai presus de toate, minunată şi tainică a lui Dumnezeu, vrednică de

28

Dumnezeu singur, izvorul harurilor, dată prietenului atotcredincios, ales dintre toţi şi împlinită spre fericirea obştească covârşitoare a neamului omenesc şi mai ales a credincioşilor. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 287).

"Noi avem şi paie şi nutreţ pentru asinii noştri; de asemenea pâine şi vin pentru mine şi pentru roaba ta şi pentru sluga aceasta a robilor tăi; n-avem nevoie de nimic".

Facere XXIV, 32; vezi şi Judecători XIX, 19

Cuvântul lui Dumnezeu le este celor a căror grijă se învârteşte mai mult în jurul virtuţilor trupeşti, paie şi fân, nutrind partea pătimitoare a sufletului lor spre lucrarea virtuţilor. Dar celor ce s-au ridicat prin contemplaţie adevărată la înţelegerea celor duhovniceşti le este pâine care le nutreşte partea mintală a sufletului spre desăvârşirea după chipul lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 191).

Deci luând toiagul lui şi vasul cu untdelemn a venit la locul numit Betel şi a dormit acolo şi a văzut într-o descoperire în vremea nopţii un chip de scară coborând din cer pe pământ şi îngeri ai lui Dumnezeu coborându-se pe ea, "iar Domnul se rezema pe ea" (Facere XXVIII, 11-13).[...] Apoi a venit în Mesopotamia să-şi ia femeie din locul acela. Şi când a văzut pe Rahila, fiica fratelui mamei sale, a iubit-o pe ea şi a slujit pentru ea 7 ani, dar nu i se va da ea lui până nu va lua mai întâi pe Lia. [...]

Mesopotamia se numeşte aşa, fiindcă este la mijlocul a două râuri. Numele celui dintâi este Tigrul, numele celui de-al doilea este Eufrat. întâiul porneşte împotriva Asirienilor, al doilea nu porneşte împotriva vreunuia (nu are duşman), ci se socoteşte pornind la larg. Tigrul se tălmăceşte discernământ, al doilea smerenie. Lia se cugetă precum chip al ostenelilor trupeşti - Rahila e chipul vederii

29

(contemplării) adevărate. Acestea se petrec cu omul care se află în Mesopotamia, ca prin discernământ să împlinească ostenelile trupeşti, fiindcă ele se opun vrăjmăşiei Asirienilor spre a trece la smerita cugetare în contemplaţia adevărată.

Dar n-a născut lui Iacob fii până ce n-a născut Lia copiii ei. Şi a împlinit slujirea pentru Rahila alţi şapte ani. Căci de nu va împlini omul toată făptuirea, nu i se dăruieşte adevărata contemplare. Amândouă i s-au făcut femei, dar a iubit mai mult pe Rahila decât pe Lia, pentru că aceasta avea ochii slabi, iar Rahila era foarte frumoasă. întâia lui femeie avea ochii slabi, adică omul până este cu ochii lui trupeşti, nu vede încă slava contemplaţiei adevărate. Căci se amestecă încă duşmănia plăcerii omeneşti în lucrarea lui.

Şi când încetează să nască Lia, îşi aduce Dumnezeu aminte de Rahila, adică de dobândirea ostenelilor trupeşti, şi simţirea se eliberează de patimi, vederea adevărată descoperă minţii slavele adevărate. Deşi fiii Liei erau spre ajutor lui Iacob, el iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi, adică deşi ostenelile trupeşti păzesc pe om de vrăjmaş, numai adevărata contemplare îl uneşte pe el cu Dumnezeu. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 62-63).

"Iar ea a zis către tatăl său: «Să nu se mânie domnul meu că nu mă pot scula înaintea ta, pentru că tocmai acum am necazul obişnuit al femeilor»".

Facere XXXI, 35

Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice Ia cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din deprinere se face firea. Chiar dacă e clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte

la sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice şi să se apropie de raţiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. Căci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii, şade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meşteşugul omenesc. Astfel acest suflet s-a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli, şi slujeşte de aici înainte obiceiului şi nu mai slujeşte adevărului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obişnuinţe întinează firea lucrurilor, ca prin necurăţia de fiecare lună. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 251-252).

"Nu se va mai chema numele tău Iacob, ci Israel".Facere XXXII, 28

S-a numit Iacob, pentru că a călcat în picioare vrăjmăşia (patimilor) până ce s-a învrednicit de binecuvântare şi şi-a dobândit simţurile lui, care erau în stăpânirea vrăjmaşului. Iar când s-au eliberat acelea, s-a numit Israel, adică mintea care vede pe Dumnezeu.

A venit în Salem şi şi-a cumpărat acolo ţarină şi a clădit altar Domnului care l-a ascultat pe el în ziua necazului. Numele Salem înseamnă pace, adică va trece omul peste războiul în care îl apără Dumnezeu, ajunge la pace şi clădeşte altar din douăsprezece pietre. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 63-64).

"Iar ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii cei străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii ce-i aveau în urechile lor; şi Iacov i-a îngropat lângă stejarul de la Sichem şi i-a lăsat necunoscuţi până în ziua de astăzi".

Facere XXXV, 4

31

Ştiind marele Iacob că acestea, atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sichem. Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o scurtă vreme, ci "până în ziua de azi", adică pentru tot timpul, întrucât "azi" se prelungeşte cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem înseamnă luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 234).

"Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Sporeşte şi te înmulţeşte".

Facere XXXV, 11

Cel ce şi-a făcut inima curată cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întrucâtva şi în Dumnezeu însuşi, după ce a trecut peste toate; iar acesta este capătul cel mai de pe urmă al bunătăţilor. în această inimă venind Dumnezeu, binevoieşte să-şi sape în ea prin duh trăsăturile proprii, ca în nişte table ale lui Moise. Şi aceasta în măsura în care acea inimă a sporit prin făptuire şi contemplaţie după cuvântul care porunceşte tainic "Sporeşte!”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 199).

"Iată ţi-am dat o parte mai mare decât fraţilor tăi; e cea pe care am luat-o cu sabia şi cu arcul meu de la Amorei".

Facere XLVIII, 22

Precum un artist zugrăveşte apa pe pereţi, dar nu-şi poate alina

32

setea cu apa aceea, şi precum un om vede visuri frumoase, aşa face şi cuvântul nefăptuitor. Cel ce grăieşte din cercarea lucrului său despre virtute, împărtăşeşte din ea şi celui ce ascultă, precum împărtăşeşte cineva din banii câştigaţi de el.

Şi cel ce seamănă învăţătura, din cele dobândite de el, în urechile celor ce-1 ascultă, deschide gura cu îndrăzneală către fiii săi duhovniceşti, precum bătrânul Iacov i-a spus lui Iosif. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 32).

"La un popas de noapte pe cale, însă l-a întâmpinat îngerul Domnului şi a încercat să-l omoare".

Ieşire IV, 24

Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel este sau firea omenească, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsită de patimi. în una din acestea aflându-se mintea după ce a dobândit cunoştinţa lucrurilor prin contemplaţie, primeşte din adâncul inimii de la Dumnezeu îndemnul ascuns şi tainic să scoată din Egipt, adică din trup şi din simţire, cârpe nişte israeliteni, înţelesurile dumnezeieşti ale lucrurilor, ca să nu se mai ostenească acestea prosteşte în frământarea lutului, adică a patimilor trupului.

încredinţată cu această slujbă dumnezeiască, mintea porneşte, împreună cu înţelepciunea, care este unită cu ea, prin cunoştinţă, întocmai ca o soţie, şi cu chipul purtărilor alese sau cu gândul de bun neam, născut din ea, pe calea virtuţilor. Calea aceasta nu îngăduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci aceştia trebuie să înainteze necontenit şi întins spre ţinta sufletului, adică spre cununa chemării de sus.

Căci oprirea pe calea virtuţii este începutul păcatului, deoarece mintea se ocupă atunci pătimaş cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amândouă părţile drumului şi face chipul şi gândul curat şi tăiat împrejur al purtării evlavioase, netăiat împrejur şi întinat. Când deci se opreşte, vede îndată prin conştiinţă, raţiunea

33

mustrătoare ca pe un înger, ameninţând-o cu moartea şi mărturisind că pricina ameninţării este oprirea pe calea virtuţii, oprire care face gândul netăiat împrejur. Nu la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârşitul drumului, ci "la un popas" l-a întâmpinat îngerul şi l-a ameninţat cu moartea pentru greşeala săvârşită în cuget din nebăgare de seamă. Deci, dacă nu s-ar fi oprit din drum şi n-ar fi întrerupt călătoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin înger ameninţarea pentru netăierea împrejur a copilului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 53).

"Pe Dumnezeul tău nu-1 ştiu şi pe Israel nu-1 voi lăsa să plece".Ieşire V, 2

Bunul smereniei e greu de câştigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălţare şi iubit lui Dumnezeu şi pierzător aproape al tuturor relelor urâte de Dumnezeu şi aflătoare în noi. Vei afla uşor într-un om lucrările parţiale ale altor multe virtuţi. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat, fiindcă a lepădat de la început acest bun al smeritei cugetări şi a iubit mândria. De aceea e şi numit duh necurat în toate Scripturile. Căci ce necurăţie trupească poate să-şi adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc, neaşezat într-un loc, ca să i se zică, din această latură, necurat? Este vădit că din pricina mândriei a fost numit necurat, deoarece din înger curat şi luminos, s-a arătat pe urmă spurcat. Căci necurat este înaintea Domnului tot cel ce se înalţă cu inima. Fiindcă primul păcat este mândria. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 57-58).

"Sunteţi leneşi, nu lucraţi, de aceea ziceţi: vrem să plecăm să slujim Domnului Dumnezeului nostru".

Ieşire V, 17

34

Când fiii lui Israel erau în Egipt şi robeau lui Faraon, făceau cărămizi. Iar cei ce lucrează la cărămizi, sunt todeauna jos, privind cu ochii la pământ. Aşa şi sufletul când e stăpânit de diavol şi săvârşeşte păcatul cu fapta, acesta calcă cugetarea lui şi o face să nu gândească nimic duhovnicesc, ci totdeauna să gândească şi să facă cele pământeşti.

Apoi i-au clădit lui din cărămizile ce le-au pregătit, trei cetăţi întărite: Pitho, Ramses şi On, care este Iliopolis. Iar acestea sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, din care constă orice păcat.

Iar când a trimis Dumnezeu pe Moise să-i scoată pe ei din Egipt şi din robia lui Faraon, acesta îngreuiază lucrările lor şi le zice: "Sunteţi leneşi, nu lucraţi..." (Facere V, 17). La fel şi diavolul, când a binevoit Dumnezeu să miluiască sufletul şi să-l uşureze pe el din patimi prin cuvântul Său, sau pe careva dintre slujitorii Lui, îngreuiază şi el mai tare patimile împotriva lui şi-l războieşte cu şi mai multă putere.

Iar când s-a îngreuiat mâna lui Dumnezeu peste Faraon şi peste dregătorii lui şi au voit să trimită pe fiii lui Israel, acesta spuse lui Moise: "Plecaţi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, dar lăsaţi oile şi boii voştri" (Ieşirea X, 24).

Acestea sunt gândurile din cuget peste care Faraon a voit să rămână stăpân, nădăjduind ca prin .ele să atragă iarăşi pe fiii lui Israel la sine.

Iar când i-a scos Moise pe fiii lui Israel din Egipt şi i-a trecut pe ei Marea Roşie, dorind să-i ducă la cei şaptezeci de trunchi de finici şi la cele douăsprezece izvoare de apă, întâi i-a dus la Mera şi s-a necăjit poporul, neaflând ce să bea, pentru că apa era amară. Şi prin Mera i-a dus pe ei la locul celor şaptezeci de finici şi al celor douăsprezece izvoare de apă. Aşa şi sufletul, când se opreşte de la păcatul cu fapta şi trece marea cea gândită (a gândurilor, a duhurilor rele), întâi se va osteni luptând şi necăjindu-se mult şi apoi va intra prin necazuri la sfânta odihnă. "Că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în împărăţia cerurilor" (Fapte XIV, 21). (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 616-617).

35

"Grăieşte pe ascuns în urechile poporului Meu şi să ceară fiecare om de la vecinul său şi femeia de la vecina sa vase de argint şi de aur şi îmbrăcăminte şi să le puneţi pe umerii copiilor voştri şi veţi prăda pe Egipteni".

Ieşire XI, 2

Deci ziceau că aceasta o spun bătrânii, pentru că vasele de argint şi de aur şi îmbrăcămintea sunt simţurile, care slujesc vrăjmăşia. Iar aceasta este un semn că, dacă omul nu se desparte de vrăjmăşie ca să rodească lui Dumnezeu, acoperământul odihnei lui Dumnezeu nu vine asupra lui. Căci n-a umbrit nourul un cort până ce îi lipsea ceva, ci cortul împlinit. Aşa şi peste templul clădit, n-a umbrit nourul până ce îi lipsea ceva, ci când a fost împlinit şi s-au introdus în el sângele şi grăsimile arderilor de tot şi Dumnezeu a primit mirosul bunei miresme, atunci a umbrit nourul casa. Adică, de nu va iubi omul pe Dumnezeu cu toată mintea şi de nu se va lipi de El cu toată inima, nu vine peste el acoperământul odihnei lui Dumnezeu. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 93-94).

"Să fie mijloacele voastre încinse şi sfeşnicele voastre aprinse", zise Domnul.

Ieşire XII, 11

Brâul cel bun al mijlocului, prin care ne putem face sprinteni şi uşori, este înfrânarea, împreună cu smerenia inimii; înţelegând prin înfrânare: depărtarea de la toate patimile. Iar lumina sfeşnicului duhovnicesc este rugăciunea curată şi dragostea desăvârşită. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 232-233).

"Tot ce e dospit să nu mâncaţi, ci în toate aşezările voastre să mâncaţi azimă".

Ieşire XII, 20

36

Marele Moise n-a putut elibera pe ascultători de faraon, măcar că-1 urmau cu supunere, până ce nu au mâncat azima cu ierburi amare. Azima e sufletul care nu are ca punct de plecare voia sa. Căci aceasta îl poate umfla şi înălţa. Dar azima e pururea smerită. Iar prin ierburi amare să înţelegem când amărăciunea care vine din poruncă, când strâmtorarea ce se naşte din amărăciunea postului. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 456).

"Aceasta este legea privitoare la Pască. Nici unul de neam străin nu va mânca din ea. Nici unul cumpărat cu argint să nu mănânce din ea. Dar vei tăia împrejur pe tot cel cumpărat cu arginţi, şi acesta va mânca din ea. Aceasta să o mâncaţi într-o casă, având mijloacele voastre încinse şi având încălţămintele în picioarele voastre, iar în mâini având toiegele voastre".

Ieşire XII, 43-48 şi 11

Nu se putea mânca Pasca decât în azime şi cu mielul fript în foc cu ierburi amare (Ibidem 9). Nu a spus să fiţi încinşi peste mijloacele voastre ca să nu spună cineva că vorbeşte despre brâu, ci "având mijloacele încinse", vorbind de curăţia liberă de orice patimă, care se află sub stăpânirea împerecherii întru necurăţie. Iar de încălţăminte vorbeşte înţelegând pregătirea şi fuga de orice înţepare care vatămă conştiinţa şi împiedică mintea să vadă curăţia sa. Iar toiagul este nădejdea bărbăţiei în mersul lipsit de frică pe drum, spre a intra în pământul făgăduinţei. Iar aceştia sunt cei ce ajung la odihna Sâmbetei. Sângele este semnul sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, când a venit ca prezenţă ca să aducă cu Sine pe fiii lui Israel în moştenirea Lui. Ei se arată pregătiţi de drum şi fiind unşi cu semnul Lui în sufletele lor, în mod arătat. Iar mănunchiul de isop primit este suferirea răului.

Căci spune: "Măncaţi-le acestea cu ierburi amare". (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 170-171).

37

Ieşire XIV, 14

Cei ce încă se tem de războiul cu patimile şi de năvala vrăjmaşilor nevăzuţi trebuie să tacă, adică să nu ia asupra lor însărcinarea de-a răspunde pentru virtute,·ci să lase lui Dumnezeu, prin rugăciune, grija pentru ei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 132).

"Domnul va lupta pentru voi şi voi veţi tăcea".

"Ce strigă către Mine? Porunceşte fiilor Iui Israel să se pregătească pe ei înşişi; iar tu ia toiagul tău în mâna ta şi tinde- 1 spre apa mării şi se va seca".

Ieşire XIV, 15-16

Credincios este Dumnezeu să dea şi azi mâna lui Moise ca să scape pe Israel cel de acum din mâna Egiptenilor, care sunt voile minţii pe care le-am împlinit, ca şi noi să ne învrednicim să-I cântăm Lui cântare nouă, zicând: "Să cântăm Domnului, căci cu slavă s-a proslăvit". (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 224).

"Să cântăm Domnului, căci cu slavă s-a proslăvit. Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare".

Ieşire XV, 1

Când mintea va mântui simţirile sufletului de voile trupului şi stâlpul văzut de ea le va trece (peste ele) şi va despărţi sufletul de voile trupului, văzând Dumnezeu neruşinarea patimilor pominriu-.se asupra sufletului, voind să-i ţină simţirile în păcat, dar mintea gândindu-se pe ascuns neîncetat la Dumnezeu, FI va trimite ajutorul Său şi va pierde deodată pe toţi vrăjmaşii Lui. (C'uv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 223-224).

38

Ieşire XV, 18

Ştim că, după Scriptură, este ceva mai presus de veacuri. Că este aceasta, a spus-o Scriptura. Dar ce este aceasta nu a arătat. Deci este ceva mai presus de veacuri: împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Căci nu e îngăduit a spune că împărăţia lui Dumnezeu a început, sau că ea cade sub veacuri şi timpuri. Iar aceasta credem că este moştenirea celor ce se mântuiesc, lăcaşul şi locul lor, precum ne învaţă cuvântul cel adevărat; ea e ţinta celor ce sunt mişcaţi de dorinţa spre ultimul lucru dorit şi la care ajungând, primesc încetarea oricărei mişcări, întrucât nu mai este vreun timp sau vreun veac pe care trebuie să-l străbată. Căci ei au ajuns după toate la Dumnezeu care este înainte de toate veacurile [...]. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 201).

"Domnul împărăţeşte în veac şi după aceea".

"Atunci a luat Mariam proorociţa, sora lui Aaron, timpanul în mâna sa şi au ieşit după dânsa toate femeile cu timpane şi dănţuind".

Ieşire XV, 20

Odinioară Mariam, sora lui Moise, privind căderea duşmanilor, ridicându-şi chimvalul a condus cântarea de biruinţă a cântăreţelor. Iar acum cea mai mare dintre virtuţi, dragostea, ridicându-se ca să laude sufletul care a biruit patimile, se foloseşte de contemplaţie ca de o chitară, şi nu încetează să laude pe Dumnezeu, veselindu-se împreună cu cele din jurul său. (Ilie Eclidul, Filocalia 4, pag. 311).

"Iată Eu voi sta înaintea ta acolo, la stânca din Horcb, iar tu vei lovi în stâncă şi va curge din ea apă şi va bea poporul". Şi a făcut Moise aşa înaintea bătrânilor lui Israel,

Ieşire XVII, 6

39

Piatra care a fost lovită de toiagul legiuitorului Moise şi a izvorât mai presus de fire râuri de apă, este inima împietrită din pricina învârtoşării. Din aceasta, când Dumnezeu o loveşte, rănind-o şi străpungând-o, în loc de toiag, cu cuvinte, puterea Duhului scoate, mişcând-o în chip fericit, pâraie de viaţă făcătoare, ajutând-o astfel spre toate faptele mari şi potrivite, făcând vii, o singură apă după fire, pe cei mulţi şi nesfârşiţi care se împărtăşec din ea. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 238).

"Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el, şi a şezut Moise pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile...".

Ieşire XVII, 12

Când mintea, fugind prin mijlocul apelor, de faraon cel gândit cu mintea, străbate noaptea sa în lumină de foc şi ziua sub acoperământ de nor (Ieşire XIII, 21), e vreme de tăcere binecuvântată şi de linişte. Căci atunci începe cu adevărat curăţirea sufletului. Iar când îi vine împotrivă cumplitul Amalec cel gândit cu mintea şi neamurile ce-i urmează, împiedicându-i trecerea spre pământul făgăduinţei, atunci e vreme potrivită de a grăi; dar mintea trebuie să fie susţinută în aţintirea ei spre Dumnezeu de făptuirea înţelegătoare şi de contemplarea cuvenită, ca odinioară mâinile lui Moise de Aaron şi de Or. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 472).

"Şase zile vei lucra, iar ziua a şaptea este Sâmbăta odihnei Domnului".

Ieşire XX, 9-10 "Sufletul celui ce va lucra în ziua Sâmbetei, se va pierde".

Ieşire XXXI, 14

40

Sâmbăta este a acelora care s-au învrednicit de adevărata tăiere împrejur şi au mâncat sfântul paşte şi s-au eliberat de Egipteni şi s- au odihnit (s-au sabatizat) de amara robie a lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a odihnit El însuşi în Sâmbăta adevărată şi a învăţat pe ai Săi cum trebuie să se odihnească, după ce s-a urcat Vinerea (pe cruce) şi a făcut toată pregătirea Sa înainte de-a se urca pe ea, adică a suportat toate ocările pentru noi şi le-a răbdat, lăsându-Se pironit pe cruce, nedesprinzându-Se şi nici desfăcându-Se de ea, până mai răsufla, ci strigând: "Mi-e sete", când aducându-i "un burete muiat în oţet" şi gustându-1, a zis: "Toate s-au săvârşit şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul" (loan XIX, 28-30).

Atunci L-au coborât, nemaimişcându-se şi sabatizând cu adevărat (ţinând Sâmbăta adevărată). Deci s-a odihnit Domnul Iisus în ziua a şaptea, şi a binecuvântat-o pe aceasta, fiindcă în adevăr s-a odihnit de toate lucrările prin care a desfiinţat patimile omeneşti. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 171-172).

"Ca să se odihnească boul tău de jug şi sluga ta".

Ieşire XXIII, 12

Amândoi aceştia arată prin ghicituri, trupul. Căci trupul este vita de jug a minţii lucrătoare, fiind nevoit să poarte de silă povara virtuţilor prin fapte. Tot el este şi sluga minţii contemplative, întrucât slujeşte în chip raţional poruncilor minţii, care a ajuns la cunoştinţă, ca unul ce s-a pătruns şi el de raţiune prin contemplaţiile minţii. Sâmbăta este sfârşitul amândurora, hărăzind fiecăruia odihna cuvenită de bunurile cărora le slujesc prin făptuire şi contemplaţie.

Cel ce lucrează virtutea cu cuvenita cunoştinţă are ca bou de jug trupul, pe care îl mână la împlinirea datoriilor cu raţiunea, iar ca slugă modul de înfăptuire a virtuţii pe care îl cumpără cu judecăţile dreptei socoteli, care ţin loc de bani. Iar Sâmbăta este

41

starea de pace şi de nepătimire întru virtute a sufletului şi a trupului, sau deprinderea neschimbăcioasă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 190).

"Loc al lui Dumnezeu [...] văzut de bătrâni pe Muntele Sinai".Ieşire XXIV, 10

Când mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii, semănând cu safirul sau cu azurul cerului. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 89).

"Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din ciocan. [...] De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii".

Ieşire XXV, 31 ş.u.

Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune, de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mâinile celui ce spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 225).

"Să tai apoi berbecul în bucăţi, să speli cu apă măruntaiele şi picioarele şi să Ic pui pe bucăţi lângă căpăţâna lui".

Ieşire XXIX, 17

42

A umbla pe pântece este semnul cel mai adevărat al plăcerii. Căci, de obicei, pântecele este pricina plăcerilor. Când stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după alte plăceri; iar când se află în lipsă, rămân şi acestea liniştite şi mai potolite. Dar este o deosebire între cel ce se află în curs de înaintare şi cel desăvârşit. Moise, lepădând cu desăvârşire plăcerea mâncărurilor, a spălat pântecele şi picioarele cu apă, însemnând prin pântece plăcerea, iar prin picioare, umbletele şi intrările. Dar cel în curs de înaintare spală numai cele din pântece, nu tot pântecele. Iar între cuvintele "a spălat" şi "vor spăla" e mare deosebire. Primul lucru e de bunăvoie, al doilea se face din poruncă. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 254).

Iar Aron le-a zis: "Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor voastre, ale feciorilor voştri şi ale fetelor voastre şi-i aduceţi la Mine".

Ieşire XXXII, 2

Cerceii sunt raţiunile cu privire la Dumnezeu, care răsar în chip firesc în minte din înţelegerea cucernică a lucrurilor; iar salbele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplaţiei precum brăţările sunt lucrarea virtuţilor cu fapta.

Sau iarăşi: cerceii sunt raţiunea înnăscută, căci urechea este simbolul raţiunii. Salba este facultatea mâniei, căci grumazul este chipul înălţării şi al tiraniei. Brăţările sunt pofta arătată prin fapta dornică de plăcere. Toate acestea, după înţelesul dat fiecăreia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau naştere deprinderii nesocotite şi nebuneşti a neştiinţei, care e maica tuturor păcatelor. Pe aceasta o subţiază mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptată prin simţire spre suprafaţa lucrurilor, desface amestecarea pătimaşă a elementelor care o constituie readucând pe fiecare la propriul său principiu. în felul acesta risipeşte sub apă, adică aduce sub cunoştinţa adevărului, elementele separate şi slobozite din reaua (pătimire) împletire şi amestecare întreolaltă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 50).

43

"Luându-i din mâiniie lor, i-a turnat in tipar şi a tăcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplii cu dalta. Iar ei au zis: «Iată Israele aceştia sunt dumnezeii tăi»".

Ieşire XXXII, 4

(Ce înseamnă "viţelul turnat", de ce i se spune la singular, apoi imediat la plural "aceştia sunt dumnezeii tăi Israele"!).

Mintea ieşită, asemenea lui Israel din Egiptul păcatului având în sine închipuirea care a ieşit împreună cu ea din rătăcirea păcatului, ca pe nişte întipăriri lăsate de răutate în cugetare, îndată ce e părăsită puţin, din negrija ei, de discernământul raţiunii, ca odinioară Israel de Moise, dă fiinţă, ca un viţel, deprinderii nesocotite, care e rnaica tuturor patimilor.

Adunând anume ca pe nişte cercei raţiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din înţelegerea cucernică a lucrurilor, şi ca nişte salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au născut în ea din contemplarea naturală, şi ca pe nişte brăţări de mâini lucrările naturale ale virtuţilor, le topeşte în cuptor, adică în fierberea aprinsă a mâniei şi a dispoziţiei pătimaşe a poftei. Apoi folosind închipuirea şi forma păcatului rămasă de mai înainte în cugetare, dă fiinţă deprinderii celei nesocotite.

Viţelul turnat este amestecarea şi confuzia puterilor naturale întreolaltă, sau mai bine zis împreunarea lor pătimaşă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocotite a patimilor contrare firii. Viţelul este unul, pentru că una este deprinderea răutăţii celei împrăştiate în multe chipuri ale păcatului. Şi este "viţel" pentru robusteţea şi rezistenţa la lucru, pentru caracterul ei grosolan şi pentru uşurinţa de a digera şi născoci, întrucât îşi rumegă afecţiunea păcătoasă faţă de patimi. Turnat este deoarece deprinderea patimilor şi făptuirea lor se modelează după chipul nălucirii păcătoase rămasă de mai înainte în cugetare. Pluralul "aceştia sunt dumnezeii tăi" e folosit din pricină că păcatul este împrăştiat şi nestatornic, atotfelurit şi împărţit. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 50).

"Iar Moise luându-şi cortul, l-a întins afară din tabără, departe de ea, şi-l numi cortul adunării".

Ieşire XXXIII. 7

între cele multe domneşte diversitate, neasemănare şi deosebire. Dar în Dumnezeu, care este cu adevărat unul şi singur, este numai identitate şi simplitate. Deci nu este lucru cuminte să ne apropiem de contemplarea lui Dumnezeu, înainte de a ieşi din cele multe. Căci este primejdios a încerca să exprimi pe cel negrăit prin cuvântul rostit. Pentru că orice cuvânt rostit este o dualitate sau şi mai mult. Iar a contempla pe cel ce este, fără grai, numai cu sufletul, e tot ce e mai bun. Arhiereul, căruia i s-a rânduit să intre abia o dată pe an în Sfânta Sfintelor, înăuntru catapetesmei, arată şi el că numai acela trebuie să se apropie, cu mintea dezbrăcată şi golită de închipuirile referitoare la Dumnezeu, care a trecut prin curte şi prin Sfânta şi a ajuns la Sfânta Sfintelor, adică acela care a lăsat în urmă toată firea celor sensibile şi inteligibile şi s-a făcut curat de tot ce este propriu lucrurilor care se nasc şi pier.

Marele Moise, înfigând afară de tabără cortul său, adică fixând afară de cele văzute voinţa şi cugetarea sa, începe să se închine lui Dumnezeu. Apoi intrând în întuneric, adică în locul lipsit de formă şi de materie al cunoştinţei, rămâne acolo iniţiindu- se în sfintele rânduieli. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 158).

"Căci voi chema cu numele Tău, pe Domnul înaintea mea".Ieşire XXXIII, 19

Fugi de simţuri şi ai oprit plăcerea pentru cele supuse simţurilor. Fugi de nălucirile celor plăcute din cugetare şi ai oprit gândurile împătimite de plăcere. Iar mintea, rămânând fără năluciri, ca una ce nu primeşte nici întiparirile diferitelor feluri de plăceri, nici gândurile poftei, se atlă în simplitate. Şi ajungând deasupra

tuturor celor simţite şi a celor gândite, îşi urcă înţelegerea la Dumnezeu, nemaifăcând altceva decât să strige din adânc numele Domnului prin pomenire neîncetată ca un prunc pe Tatăl său. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 68-69).

"Iar tu stai aici cu Mine".Ieşire XXXIII, 21

Cel ce doreşte cunoştinţă şi-a aşezat temeliile sufletului neclintite lângă Domnul. Dar trebuie să se ştie că şi între cei ce stau lângă Domnul există deosebiri. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 170).

"Iar tu stai aici cu Mine".Ieşire XXXIII, 21

"Comori ascunse şi nevăzute îţi voi deschide ţie în chip ascuns".Isaia XLV, 3

Nu uita de făptuire, şi ţi se va lumina mintea ta. (Talasie Libianul, Filocalia 4, pag. 7).

"G răsim ea să o ardă preotul pe jertfelnic , iar pieptul va 11 al lui A aron şi al fiilor lui. Şi spata dreaptă din jertfele de i/.hăvirc ce aduceţi să o daţi preotului".

Levitic Vil, 31-32

Prin piept se înţelege contemplaţia înaltă, iar prin braţ activitatea, adică deprinderea cugetării şi lucrarea, sau cunoştinţa şi virtutea. Căci cunoştinţa aduce mintea în chip nemijlocit lui

4b

Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte în toată devenirea lucrurilor.

Acestea le-a lăsat Dumnezeu, Scriptura, pe seama preoţilor, care au primit ca moştenire numai pe Dumnezeu şi nimic din cele ale pământului.

Alt înţeles: Cei ce prin cunoştinţă şi virtute sunt străbătuţi de Duhul, au să facă prin cuvântul învăţăturii inimile altora capabile de evlavie şi de credinţă, iar aptitudinea şi puterea lor făptuitoare trebuie să le despartă de străduinţele după firea cea stricăcioasă şi să le mute spre agonisirea bunurilor nestricăcioase şi mai presus de fire. De aceea, pe drept cuvânt a poruncit Scriptura, ca de la cele aduse spre jertfă lui Dumnezeu, pieptul legănat, adică inima celor ce se dedică lui Dumnezeu, şi braţul, adică activitatea lor, să fie date în seama preoţilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 155).

Din ce pricină cel ce era numai în parte lepros era în faţa Legii necurat, iar cel lepros în întregime era curat ?

vezi Levitic XIII, 1-12

Cel lepros în vreo parte are moartă partea în care e lepra. Căci retrăgându-se sângele ce întreţine viaţa, se goleşte locul. Şi când prin atingerea preotului se adânceşte locul leprei, îl spurcă pe cel lepros. Tot aşa şi cel lepros în vreo parte a sufletului, golindu-i-se sufletul, adică adâncindu-se prin retragerea puterii vitale a virtuţii, se face necurat. Dar cel lepros în întregime e drept că are culoarea leprei, însă sângele vieţii avându-1 împrăştiat prin tot trupul, îl are semănat şi la suprafaţă. Aceasta înseamnă că cel ce a ajuns la ultimul capăt al răutăţii, dar pe urmă s-a căit, redobândeşte puterea vitală a virtuţii. Numai conştiinţa o are colorată de urmele cugetărilor dinainte. Căci nu poate să nu cugete la cele ce le-a făcut, ca şi când nu le-ar fi făcut. De aceea îl declară Legea pe unul ca acesta curat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, filocalia 2, pag. 249).

47

"Când seceraţi secerişul vostru".Levitic XIII, 10

în lege şi Prooroci se vorbeşte de Sâmbăta, de Sâmbete şi de Sâmbetele Sâmbetelor, de tăierea împrejur şi de tăierea tăierii împrejur.

Ieşire XXXI, 13-15

"Sâmbăta" este sfârşitul filozofiei active, naturale şi teologice. "Sâmbetele" sunt sfârşitul facerii (al devenirii) şi al raţiunilor ei. Iar "Sâmbetele Sâmbetelor" intrarea la raţiunile mai duhovniceşti cu simţirea şi cu mintea, şi gustarea fericită a lor. Iar aceasta se petrece în chip întreit cu fiecare din cele spuse, ca să cunoască cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa, raţiunile pentru care Moise, murind, se odihneşte (sabatizează) afară de pământul sfânt.

Sâmbăta este nepătimirea sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului.

Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh.

Sâmbetele sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească a sufletului raţional care-şi retrage mintea chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu.

Tăierea împrejur este lepădarea afecţiunii pătimaşe a sufletului pentru cele ce se nasc şi pier. [...]

Tăierea împrejur a tăierii împrejur este lepădarea şi tăierea desăvârşită chiar şi a pornirilor fireşti ale sufletului spre cele ce se nasc şi pier.

Secerişul sufletului raţional este culegerea şi cunoaşterea pricepută a raţiunilor mai duhovniceşti, fie ale virtuţii, fie ale naturii. Secerişul secerişului este înţelegerea total inaccesibilă a lui Dumnezeu, ce se iveşte în minte în chip necunoscut, după contemplarea tainică a celor inteligibile. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 135-136).

48

"Să nu u răşti pe fratele tău în cugetul tău ; cu m ustrare vei m ustra pe fratele tău şi nu vei lua pen tru el păcat" .

Levitic XIX, 17

Lauda obişnuită pe care o aduci fratelui să nu o pătezi, în întâlnirea cu ceilalţi fraţi, din pricina supărării ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale, ci foloseşte în întâlniri lauda curată şi roagă-te sincer pentru el ca pentru tine. în chipul acesta te vei izbăvi repede de ura pierzătoare. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 103).

"Să nu faceţi nedreptate Ia judecată , la m ăsură , Ia cân tă rit şi la m ăsură toare" .

Levitic XIX, 35

Scăpând mintea în chip înţelegător (inteligibil), prin har, de faraon şi din Egipt şi din ostenelile şi necazurile de acolo, adică din vieţuirea trupească ce ridică valurile pătimaşe ale răutăţii amare şi sărate, şi ajungând în pustie, adică la o vieţuire izbăvită de egiptenii înţeleşi cu mintea şi pătimind în chip înţelegător toate cele ce au venit atunci asupra evreilor în chip văzut, şi izbăvindu-se de ele, mănâncă printr-o simţire sigură a sufletului, o mană înţeleasă cu mintea (inteligibilă) al cărei chip îl mânca atunci Israel în mod simţit. Iar după începutul acestei vieţuiri se întâmplă că, aşa cum pofteau aceia cărnurile văzute, să poftească şi ea, datorită amintirii, jertfele înţelese cu mintea ale egiptenilor într-un chip primejdios şi nu mai puţin greşit. Aceasta o face să cunoască o întoarcere a lui Dumnezeu de la sine, până ce prin rugăciunea căinţei îl face pe Dumnezeu iarăşi milostiv.

Şi aşa, dacă se hrăneşte cu mana în linişte, înaintând vremea şi harul spori ndu-şi înrâurirea şi puterea asupra ei, mintea îşi vede limpede trupul cel cugetat cu mintea (inteligibil) prefăcut în firea manei. O astfel de minte ce mănâncă mană are o cumpănă

49

duhovnicească şi nişte talere, de care folosindu-se la cântărirea manei, nu adună mai multă decât îi este de trebuinţă pentru hrană în fiecare zi, ca nu cumva, întrecând măsura, să se putrezească toată şi să se piardă, şi deodată cu ea să se piardă din lipsă de hrană şi mintea care nu ţine măsura.

Iar mintea care mănâncă mană se cunoaşte prin aceea că, nemâncând nimic altceva, duce vădit o viaţă mai frumoasă decât tot cel ce mănâncă altceva, se înţelege, în chip înţelegător (inteligibil). Şi aceasta, pentru că s-a preschimbat şi ea oarecum, prin obişnuinţa mâncării în calitatea manei. Iar semnul acestui fapt este lipsa oricărei pofte de celelalte mâncări, pe care le poftea înainte, precum şi aceea că pretutindeni vrea să mănânce numai mană şi că s-a făcut prunc şi s-a lipit de cinstirea lui Dumnezeu. De altfel, nu e de mirare că cineva se preface în ceea ce mănâncă neîncetat şi poartă în sine vreme îndelungată. Deci nici prefacerea minţii prin obişnuinţă în însuşirea manei nu este ceva nefiresc. Căci e foarte firesc ca o hrană necontenită şi neschimbată să prefacă în sine pe cel ce-1 hrăneşte.

Astfel, mintea nu numai că dobândeşte treapta de înger, ci se face şi părtaşă de înfierea dumnezeiască, mutându-se cu dreptate de la slavă duhovnicească la altă slavă şi nu numai privind la Unul, ci ea însăşi făcându-se Unul şi vieţuind şi împărtăşindu-se mai presus de lume de El. Căci împărtăşindu-se de taine negrăite în chip dumnezeiesc şi cu iubire de Dumnezeu întru Duhul Sfânt, se face în chip desăvârşit ca cele văzute şi preamărite, încât se vede şi pe sine, ca prefăcută prin deprindere în însuşirea manei.

Această treaptă este cu mult mai înaltă şi mai cinstită decât a celui ce se ştie pe sine că mănâncă mana, dar nu s-a presch mbat pe sine însuşi, prin deprindere, într-o însuşire a manei.

Prima stare o pătimeşte mintea la început, când se adună în ea însăşi într-o unitate gândită cu mintea.

Iar a doua este arătarea lămurită a unei uniri mai vădite, a descoperirii unor taine ale cunoaşterii şi ale desfacerii desăvârşite de toate şi a înţelegerii mai presus de simplitate. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 514 -516).

50

"Aşa să spui lui Aaron: să nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pată, ca să nu mori".

Levitic XXII, 18-20

Aaron este chip al minţii. Fiindcă duşmănia amestecă răutatea ei cu pretenţia dreptăţii, a poruncit ca să se cerceteze înainte de-a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca să nu moară. Iar a muri înseamnă a coborî de la vedere (contemplare) şi a se învoi cu cei ce voiesc să întineze simţurile ei. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 217).

"De vrei să le ierţi păcatul, iartă-le; dacă nu, şterge-mă şi pe mine din Cartea vieţii în care m-ai scris".

Numeri XI, 15"Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup".

Romani IX, 3

Dacă nu suntem în stare să renunţăm la viaţa vremelnică, sau poate şi la cea viitoare, ca Moise şi Apostolul, cum zicem că iubim pe aproapele? Căci el (Apostolul) se ruga să se întâmple pierzarea lui, ca alţii să se mântuiască, şi anume cei ce căutau să-l ucidă pe el, adică iudeii. Sufletele ca acestea sunt cele ale sfinţilor, care iubesc pe vrăjmaşi mai mult ca pe ei înşişi, încât pun mai presus în veacul de acum şi în cel viitor în toate pe aproapele, chiar dacă le este duşman, dintr-o voinţă rea. Ei nu cer nimic în schimb de la cei iubiţi de ei, ci se bucură dând toate ale lor altora, ca şi când ar lua, ca să placă Făcătorului de bine şi să se facă următori, după putinţă, iubirii Lui de oameni, Care este bun cu cei nemulţumitori şi păcătoşi.

Căci a răbda nedreptăţile cu bucurie şi a face bine, fără ţinerea de minte a răului, duşmanilor, şi a-şi pune sufletul său pentru aproapele şi celelalte daruri asemănătoare, sunt de la Dumnezeu,

51

dăruite celor ce vor să le primească de la El, prin sârguinţa de a lucra şi a păzi, cum s-a zis către Adam, ca să rămână darurile, prin recunoştinţă, în preajma Făcătorului de bine. Fiindcă nici un bine propriu nu dobândim vreodată, ci toate bunătăţile ne vin de la Dumnezeu, după har, ca şi existenţa din nimic. "Căci ce ai,ce n-ai luat în dar de la Dumnezeu?"; "Iar dacă ai luat, ce te lauzi, ca şi când n-ai luat?", ci ca şi când ai face prin tine? (I Corinteni IV, 7). Căci aceasta este cu neputinţă, odată ce Domnul a spus: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (loan XV, 5). (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 150-151).

"Grăbindu-se oarecare s-au suit în munte şi a ieşit Amoreul cel ce locuia în muntele acela şi i-a zdrobit pe ei".

Numeri XIV, 40

Cei ce caută cunoştinţa cu osteneală şi nu reuşesc, nu izbutesc sau din pricina necredinţei, sau poate pentru că plănuiesc să se ridice prosteşte cu ceartă împotriva celor ce cunosc, ca norodul de odinioară împotriva lui Moise. Căci e sigur că cei ce se îmbracă în chipul virtuţii ca să se fălească, nu numai că nu vor reuşi în vicleşugul lor împotriva evlaviei, ci vor fi zdrobiţi de conştiinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 130).

Să privim spre şarpele de aramă, pe care l-a făcut Moise, după cuvântul Domnului. Căci l-a pus pe el pe vârful muntelui, ca tot cel muşcat de vreun şarpe, privind la el, să se vindece.

Numeri XXI, 8-9

Domnul nostru Iisus Hristos s-a asemănat cu şarpele de aramă. Căci fiind şarpele duşman, auzindu-1 Adam, s-a făcut şi el duşmanul lui Dumnezeu. Dar Domnul nostru Iisus Hristos s-a făcut

52

om desăvârşit în toate, afară de păcat (Evrei IV, 15), după asemănarea lui Adam, pentru noi. Dar şarpele de aramă este asemenea celui ce s-a făcut duşman al lui Dumnezeu, dar nu are gând rău, nici venin, nici răutate, nici nu se înconvoaie, nici nu suflă, nici nu are suflarea vrăjmaşului.

Chipul acesta l-a dat Sieşi Iisus Hristos, până ce va stinge veninul, pe care l-a primit Adam din gura şarpelui şi se va întoarce firea, devenită contrară firii, la starea cea după fire. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 209-210).

"Dar Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: «Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?»"

Numeri XXII, 28

Cel cu mintea smerită se fereşte de voia sa ca de o amăgitoare şi în cererile lui către Domnul învaţă şi ascultă cu credinţă neşovăitoare. El nu ia aminte la vieţuirea învăţătorilor, ci predă grija de sine lui Dumnezeu, Care a învăţat pe Valaam cele de trebuinţă şi prin asină. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 312).

"Din pustiul Chedemot am trimis soli la Sihon, regele Heşbonului, cu cuvinte de pace".

Deuteronom II, 26

Conducătorul norodului lui Israel, nu poate vedea pământul făgăduinţei, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucru, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după petrecerea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, trimiţând înainte puterea sa văzătoare şi cercetătoare. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 300).

53

"Ia aminte la tine însuţi şi îţi fereşte cu îngrijire sufletul tău, ca să nu uiţi acele lucruri, pe care le-au văzut ochii tăi, şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale".

Deuteronom IV, 9

Legea, ca nedesăvârşită, zice "ia aminte la tine însuţi". Iar Domnul, ca mai presus de desăvârşire, a poruncit să îndreptăm şi pe fratele nostru zicând: "De-ţi va greşi fratele tău..." (Matei XVIII, 15). Dacă mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte îndreptată spre el, e curată şi smerită, să nu ocoleşti să împlineşti porunca Domnului. Dacă nu ai ajuns la această stare, împlineşte încă slujirea legii.

Slujirea legii constă în a lua aminte cineva la sine însuşi, adică a căuta de ale sale. Iar slujirea Domnului constă în a privi şi la aproapele şi a-1 îndrepta. Sau: Legea e umbra Evangheliei, iar Evanghelia îndeamnă la faptele cele bune. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 353).

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău"Deuteronom V, 6

Cuvântul lui Dumnezeu, zice Sfântul Maxim, nu este vorbă multă, ci când grăim toţi oamenii multe, nu împlinim un singur cuvânt al lui Dumnezeu. De pildă: Dumnezeu a zis: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău". Cu toate acestea încă n-am împlinit acest unic cuvânt. Căci a-L iubi din tot sufletul, înseamnă a nu mai iubi nimic afară de Dumnezeu. Fiindcă dacă cineva îşi iubeşte sufletul său, nu iubeşte din tot sufletul pe Dumnezeu, ci numai din jumătate. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 150).

"Voi pedepsi păcatele părinţilor în copii, până Ia al treilea şi al patrulea neam, în cei ce mă urăsc".

Deuteronom V, 9

Primul neam este sămânţa răului, adică atacul sau momeala. Al doilea e pofta. Al treilea deprinderea răului, adică consimţirea. Al patrulea, lucrarea, adică fapta. Deci se pedepseşte până la al treilea şi al patrulea neam. Căci atacul şi pofta sunt nevinovate, întrucât răul n-a răzbit până la capăt. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 223).

"Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn".

Deuteronom VI, 4

Prin aceasta, dumnezeirea Duhului are grijă să ridice mintea spre Unul cel mai presus de lume. Căci nu e îngăduit a propovădui pe Unul, iar întoarcerea şi privirea minţii spre El a nu o înfăptui. Ceea ce zice Duhul Sfânt, vrea să fie şi înţeles. Iar a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva. Căci, dacă lipseşte întoarcerea minţii spre ceea ce e de înţeles, lipseşte şi ceea ce ar avea mintea să înţeleagă. în cazul acesta, propovăduirea Celui Unul ar fi absurdă (fară rost), precum absurdă ar fi şi credinţa în El. Iar dacă acestea ar fi absurde, atunci a nu cugeta pe Unul prin întoarcerea şi înălţarea minţii spre El, ar fi şi mai absurd. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 410).

în raport cu creaţia, fiindcă aceasta este un lucru al celor Trei, adus la fiinţă din nimic, şi pentru cei făcuţi fii prin haru! comun dăruit de cei Trei, se numeşte Tată şi Treimea. "Tatăl nostru cel din ceruri" înfăţişează Sfânta Treime, ca un Domn şi Dumnezeu al nostru şi ca Tată al nostru, care se numeşte prin harul Său. Dar în

55

raport cu Fiul cel de o fiinţă, numai Tatălui i se zice Tată. Şi Lui i se zice şi început, în raport cu Fiul şi cu Duhul. Dar Tatăl e numit şi în raport cu zidirea înceDută, ca Stăpân şi Creator al tuturor. Când deci Tatăl este numit început în raport cu creaţia, început este şi Fiul; dar nu sunt două începuturi (principii), ci unul. Deci în sens de relaţie i se zice şi Fiului început (principiu) în raport cu creaţia, precum i se zice şi Stăpân fată de cele slujitoare. Prin urmare Tatăl şi Fiul cu Duhul sunt fată de creaţie un singur început si un singur Dumnezeu şi Tată, un singur Cârmuitor, Supraveghetor si toate celelalte. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, oag. 514).

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău . din toată inim a ta şi din to t cugetul tău" .

Deuteronom VI, 5"Dom nul Dumnezeul tău un Domn este".

Deuteronom VI, 4

Dacă dragostea îndeobşte este una şi de nedesfăcut, Unul este şi cel iubit. Căci dacă cele iubite ar fi cel puţin două, ar fi şi două iubiri, sau iubirea cea una s-ar împărţi în două şi nu s-ar mai chema una şi nedespărţită. însă odată ce se spune că iubirea în general e una şi de nedesfăcut, trebuie să înţelegem că Unul este şi cel iubit. Dar Cel ce e iubit e mai înainte de iubirea faţă de El şi până nu are cineva ceva din Cel iubit, nu poate avea iubirea faţă de El. Iar dragostea este iubirea întinsă, pe care ne cere legea naturală şi scrisă a lui Dumnezeu s-o avem faţă de Dumnezeu. Legea naturală îndeamnă mintea iubitoare de bine să caute cel mai mare bine, care este Dumnezeu; iar legea scrisă porunceşte: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...".

Deci Unul este cel vrednic de iubit: este Unitatea treimică. Iar Aceasta premerge minţii în dragostea ei faţă de Ea. Deci mintea trebuie să dorească să se întindă spre Unul cel mai presus de lume, ca prin aflarea şi vederea Lui să i se aprindă dragostea faţă de El

56

şi omul sâ se poatâ race împlinitor al legii şi al poruncii, iubind pe Domnul Dumnezeul lui. (Calist Catar'ygiotul, Filocalia 8, pag. 422).

Daca mintea, cuvântul şi duhul aleargă şi cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi piin luare aminte, cel de-al doilea prin chemate, iar cei de-al treilea prin umilinţă şi dragoste, întreg omul dinlăuntru lituighiseşte Domnului. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 54).

"Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, şi numai Lui să-I slujeşti".

Deuteronom VI, 13

Creapuiiea încă e adunată într-o unitate, însă compusă şi cu multe părţi şi nu tăia de început, odată ce e creată. Dar, Unul care creează, nu e Unui numai ca cel ce rezultă din multe şi felurite lucruri, ca un întreg simfonic cu un singur scop, ci şi întrucât, fiind necreai, esie cauza începătoare şi mai înainte de început a tuturor.

Mimea, riaicându-se spre cele dinapoi, ajunge în chip necesar la ceva caie este Unul începător şi orânduitor al ordinii văzute, al facerii, ai armoniei şi ai convieţuirii tuturor celor ce există într-o unitaie. Căci altfel ar merge înapoi ia nesfârşit, ceea ce este absurd. Căci toc ce se rnişca şi devine, a fost o vreme când n-a existat; şi dacă n-a existat, a început. Iar dacă a început, a fost pus în mişcare. Dar atunci trebuie căutat cine a pus în mişcare totul şi cine l-a adus la existenţă. Acesta trebuie să fie şi nemişcat. Căci, dacă nu, cine e cel ce mişca pe cel ce nu e sub o altă putere, odată ce e necreat? Iar oacă e nemişcat, e şi neschimbăcios. Şi dacă e aşa, desigur este simplu, ca nu cumva fiind compus să se schimbe Cel ce e nescnimoâcios. Căci compunerea e începutul stabilităţii. Iar desfaceiea e punctul din urmă ai mişcării. Deci, la Acela nu e coiiipuneie, ca să nu rezulte o stabilitate mai pe urmă. Şi nu e o

57

astfel de stabilitate, ca să nu fie nici desfacere. Şi nu e desfacere, ca să nu fie schimbare şi mişcare la Cel neschimbat şi nemişcat. El mişcă, dar nu e mişcat, şi aduce la existenţă, dar nu e adus la existenţă şi nu devine. Deci, dacă e neschimbat şi nemişcat, numaidecât e şi necompus şi de aceea atotsimplu şi absolut Unul mai presus de lume. Iar mintea care se întinde spre El, iese din toate în tot chipul din pricina privirii spre Cel mai presus de bunătate şi a dorinţei după Cel mai presus de toate, mai bine zis după Cel din care sunt toate şi spre care tind toate în chip firesc.

Iar aceasta întâmplându-se, mintea iese afară şi din patimi. Căci mintea care s-a înălţat mai presus şi decât cele mai presus de bunătate, greu mai poate rămâne în ruşinea patimilor. De aceea, zice Legea: "Numai Lui să-I slujeşti", adică celui ce e Unul. Deci, trebuie să tindem spre Unul din vârf, dacă vrem să împlinim şi legea lui Dumnezeu şi să ne aflăm şi deasupra patimilor. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 411-413).

" Ia am inte Ia tine, să nu cauţi să urm ezi lor, după ce au fost stârp iţi de tine".

Deuteronom VII, 2

Se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-1 să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă.

Căci se întâmplă ca unele patimi, după ce au fost îmblânzite şi învăţate să mănânce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. (Nil Ascetul, Filocalia I, pag. 233-234).

58

"Acolo să aduceţi arderile de tot ale voastre şi jertfele voastre, zeciuielile voastre şi ridicarea mâinilor voastre, făgăduinţele voastre, prinoasele voastre cele de bună voie şi jertfele voastre de pace, pe întâii născuţi ai vitelor voastre mari şi ai vitelor voastre mici".

Deuteronom XII, 6

Trezindu-te şi lăudând pe Dumnezeu şi chemându-L iarăşi în ajutor, începe întâi primul lucru, adică să te rogi în inimă fără împrăştiere şi în chip curat până la un ceas. Căci în acest timp mintea se află în starea cea mai liniştită şi mai netulburată. De aceea, ni s-a poruncit să jertfim lui Dumnezeu cele întâi născute şi cele mai alese ale noastre, adică să-I înălţăm în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugăciunea curată către Domnul nostru Iisus Hristos. Căci zice Sfântul Nil: "Rugăciune săvârşeşte acela care aduce tot gândul lui cel dintâi lui Dumnezeu" (Evagrie Ponticul, "Despre rugăciune" 126; Filocalia 1, pag. 123; Marcu Ascetul, "Despre Botez", Filocalia 1, pag. 383).( Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 69).

"Să săvârşeşti arderile de tot ale tale, carnea şi sângele pe jertfelnicul Domnului Dumnezeului tău; sângele celorlalte jertfe ale tale să fie vărsat lângă jertfelnicul Domnului Dumnezeului tău, iar carnea lor s-o mănânci".

Deuteronom XII, 27

Cei ce slujeau odinioară lui Dumnezeu în umbra legii, închipuie pe începătorii în evlavie. Căci şi aceştia de abia pot să înţeleagă dispoziţiile văzute ale simbolurilor cu înţeles de tipuri.

Ca pe un chip al celor începători în evlavie, poporul vechi mânca trupurile jertfelor, iar sângele îl vărsa la temelia altarului întrucât, din pricina cugetului copilăresc, nu se putea ridica la cunoştinţa celor ce se săvârşeau tainic. Hristos însă, făcându-ni-Se

59

arhiereu al bunurilor viitoare (Evrei IX, 11) şi jertfindu-Se pe Sine ca jertfă tainică, îşi dă împreună cu trupul şi sângele celor ce şi-au deprins simţurile sufletului în vederea desăvârşirii, ca să poată distinge binele şi răul (Evrei V, 14).

Căci cel desăvârşit a trecut nu numai de treapta începătorilor, ci şi de a înaintaşilor, şi de aceea nu ignoră raţiunile celor săvârşite de el după poruncă, ci bându-le întâi pe acelea cu duhul, mănâncă prin fapte toată carnea virtuţilor, ridicându-şi înţelegerea celor săvârşite prin simţuri la nivelul cunoaşterii cu mintea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 124).

Ce închipuieşte junca din lege, jungh ia tă la vale, în cazul unui om or al cărui au to r n-a fost descoperit?

Deuteronom XXI, 4-6

Prin aceasta se închipuieşte gândul duhovnicesc al Scripturii că nu numai pentru greşelile vădite trebuie să ne temem, ca unii ce vom avea să suferim pedepse pentru ele, ci şi pentru cele săvârşite de noi în chip neştiut, dând mereu junca, adică trupul nostru, să fie junghiat în valea înfrânării şi a nevoinţei. De aceea se părăsea junca încă vie, ca să învăţăm că nu trebuie să omorâm trupul, ci numai să junghiem şi îmblânzim plăcerile răsculate. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 239).

"Să nu înjugi în aria ta anim ale de neam uri diferite îm preună, ca boul şi catâru l, ci vei tre iera recolta în jugând anim ale de acelaşi neam ".

Deuteronom XXII, 10

Fericitul Moise zice, lămurind prin pilde, că sufletul nu trebuie să dea urmare ambelor voiri, celei rele şi celei bune (De inst. Christ, P.G. XLVI, 293 C), ci numai celei bune şi să nu cultive

60

două feluri de ioaae, cel bun şi cel rău, ci numai pe cel bun. Căci zice "să nu înjugi...", adică să nu-şi aibă în aria inimii noastre virtutea şi păcatul lucrarea împreună, ci numai virtutea. "Să nu ţeşi in în haină de lână, nici lână în haină de in" (Deuteronom XXII, 11).

Să nu cultivi in ţarina ta două feluri de roduri la un loc. "Să nu scoţi animal din neam străin la împreunare cu altul, ci să împreuni animalele de acelaşi neam" (Levitic XIX, 19).

Prin toate acestea ne dă în chip tainic să înţelegem că nu trebuie să cultivăm în noi păcatul şi virtutea, ci să se lase spre rodire numai seminţele virtuţii; şi că sufletul să nu aibă părtăşie cu două duhuri, cu duhul lui Dumnezeu şi cu duhul lumii, ci să se lase robit numai de duhul lui Dumnezeu şi să se producă numai rodurile Duhului. Pentru aceasta zice: "Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât" (Psalmul CXVIII, 128). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 295-296).

"Amonitul şi Moabitui sâ nu intre În obştea Domnului; nici al zecelea neam al lor în veci să nu intre în obştea Domnului".

Deuteronom XXIII, 3

Moabit se tălmăceşte "intestinul tatălui", iar Amonit "tatăl maicii". Prin acestea se spune că cel ce ia pildă de răutate de la altul a descoperit intestinul tatălui; iar cel ce naşte păcatul din Sine este tatăl maicii, adică al păcatului său propriu. Deci aceştia nu vor intra în casa Domnului până la al treilea şi al patrulea şi al zecilea neam; şi până în veac. Adică cel ce nu s-a apropiat de Dumnezeu prin dobândit ea deprinderii binelui şi prin făptuirea lui (căci acestea sunt al treilea şi al patrulea neam al virtuţilor), apoi prin numele şi prin credinţa Domnului Iisus şt prin cele zece poiunci ale Legii, nu va intra, ptiu teuaşterea viitoare oin veacul cel netrecâtor, în casa lui Dumnezeu, aaică în cetatea cetească în cate e locuinţa tuturor celor ce se veselesc. (Sf. Maxim Mărtunsnoiui, Filocalia 2, pag. 248).

"Ca ploaia să curgă învăţătura mea şi graiurile mele să se pogoare ca roua, ca bura pe verdeaţă şi ca ploaia repede pe iarbă".

Deuteronom XXXII, 2 "Izvorul înţelepciunii este cuvântul Iui Dumnezeu întru cele înalte, şi căile ei sunt porunci veşnice".

Ecclesiastul I, 5"Hrăni-l-va cu pâinea înţelegerii, şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa".

Ecclesiastul XV, 3

Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi este şi "rouă" şi "apă" şi "izvor" şi "râu", precum s-a scris, fiind şi făcându-se acestea după puterea ce se află în cei ce-L primesc. Unora le este rouă, întrucât le stinge fierbinţeala şi lucrarea patimilor, care le încinge trupul de dinafară. Celor ce sunt scuturaţi în adânc de frigurile veninului răutăţii le este apă, nu numai întrucât nimiceşte printr-o însuşire contrară ceea ce este opus, ci şi întrucât le dăruieşte putere de viaţă pentru o existenţă fericită. Iar izvor le este celor ce au în ei ca o ţâşnire necontenită deprinderea contemplaţiei, întrucât le dăruieşte înţelepciune. în sfârşit, râu le este celor ce varsă ca un râu învăţătura cucernică, dreaptă şi mântuitoare, întrucât adapă din belşug oameni, dobitoace, fiare şi plante. Şi o face aceasta ca oamenii să se îndumnezeiască, înălţându-se prin înţelesurile celor grăite; cei îndobitociţi de patimi să-şi primească din nou puterea raţiunii naturale, redobândindu-şi omenia prin arătarea sârguincioasă a chipurilor virtuţii; cei însălbăticiţi prin deprinderile şi faptele lor ticăloase să se înmoaie prin îndemnurile dulci şi line şi să revină la blândeţea firii; iar cei deveniţi nesimţitori faţă de cele bune, asemenea plantelor, subţiindu-se prin străbaterea cuvântului în adâncime, să dobândească simţirea spre aducere de roade, iar puterea cuvântului să le fie ca o sevă care-i nutreşte.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 191-192).

62

"Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu".

Deuteronom XXXII, 8-9

Hotarele îngerilor, cum zice Moise în cântarea lui, le-a aşezat Dumnezeu după ce a împărţit neamurile. Iar împărţirea aceasta s-a făcut după Cain şi Set, cei din Cain numindu-se oameni, iar cei coborâtori din Set chemându-se fii ai lui Dumnezeu. Iar mie mi se pare că de atunci s-a ales numele şi s-a prevestit neamul din care avea să ia trup Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 468).

"întinzându-şi aripile Sale i-a luat pe ei şi i-a ridicat pe umerii Săi".

Deuteronom XXXII, 11

Dumnezeu nu se aşează numai pe noi, dându-ne viaţa, încălzindu-ne, păzindu-ne şi veselindu-ne în chip minunat, cum face pasărea cu puii săi. Ci El se aşează pe Sine însuşi şi se face pe Sine ca o căruţă nouă a noastră, mai presus de înţelegere, prin prisosinţa nesfârşită a dragostei Sale, păzindu-ne în siguranţă şi purtându-ne în chip nespus la bunătăţile negrăite şi supralumeşti ale vieţii mai presus de ceruri şi pregătindu-ne astfel să ne desfătăm de cele mai presus de fire şi să ne umplem de pace şi să ne odihnim în cele de netălmăcit şi să ne bucurăm şi să gustăm în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc şi să ne îndulcim, precum se cuvine, de ele. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 365).

"El l-a aşezat pe pământul înalt şi l-a hrănit cu roada ţarinilor. [...] A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic

63

[...], a părăsit pe Dumnezeu cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale"

Deuteronom XXXII, 13-15 "Nu vă îngrijiţi în sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca".

Matei VI, 25

Toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sf. Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii (II Corinteni XI,27). (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 78).

După ce a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul, a grăit Domnul către Iosua şi a zis: "Ia din popor doisprezece bărbaţi, câte un om din fiecare seminţie şi le porunceşte: «Luaţi din mijlocul Iordanului douăsprezece pietre, duceţi-le cu voi şi le puneţi în tabăra voastră...»".

Iosua Navi IV, 1-3

Prin aceasta, iisus a lui Navi a dat să se înţeleagă că trebuie scoase la arătare gândurile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în văzul altora, spre a nu se ascunae cu pizmă cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. în felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se notărăsc la aceiaşi lucru sa-şi iaca trecerea uşoară, şi experienţa unora să rîe spre învaţătuia altora. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 221).

"Aşa că jumătate din ei se aflau pe muntele Garizim, iar cealaltă jumătate pe muntele Ebal".

Iosua Navi VIII, 33

Garizim se tălmăceşte prin "tăiere-împrejur". Iar Ebal prin "amestecătură”. Deci în amestecătura blestemată de neamuri îşi aşează altarul Domnul nostru Iisus Hristos. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 229).

"Să stea soarele deasupra Ghibeonului".Iosua Navi X, 12

Adică să-i fie păzită neaousă lumina cunoştinţei lui Dumnezeu pe muntele contemolaţiei mentale; şi "luna deasupra văii", adică să- i rămână puterea naturală de discernământ în neputinţa trupului, neabătută de la virtute. Ghibeon este mintea înaltă, iar valea este trupul care s-a smerit prin mortificare. Soarele este Cuvântul care luminează mintea, îl hărăzeşte puterea vederilor (contemplării) şi o izbăveşte de toată neştiinţa. Iar luna este legea firii, care înduplecă trupul să se supună după lege duhului, spre a primi jugul poruncilor. Căci luna e simbolul firii, fiindcă e schimbăcioasă. Dar în sfinţi ea rămâne neschimbăcioasă, pentru deprinderea lor neclintită în virtute. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 179).

"Domnul a lăsat popoare multe şi nu le-a pierdut şi nu le-a predat pe ele în mâinile lui Iisus, fiul lui Navi, ca să ispitească prin ele pe fiii lui Israel şi să fie povăţuite minţile fiilor Iui Israel şi să înveţe războiul".

Judecători III, 1-2

65

Şi în unele împrejurări Domnul depărtează şi alungă arşiţa vrăjmaşului de la om, în altele lasă să fie ispitit ca să i se facă această ispitire pricina de apropiere de Dumnezeu şi ca să înveţe şi să aibă cercarea ispitelor.

Căci dreptul care nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa stă pe muchie de cuţit şi niciodată nu-i departe de cădere, nici de leul pierzător, adică de diavolul mândriei. Şi cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa e lipsit de smerenie. Şi cel lipsit de aceasta e lipsit şi de desăvârşire. Şi cel lipsit de aceasta e pururea înfricat.

Pentru că cetatea lui nu e întemeiată pe stâlpi de fier şi nu e înconjurată cu cercuri de aramă, adică nu e întemeiată pe smerenie. Iar smerenie nu poate dobândi cineva, decât prin acele feluri ale ei, prin care se face inima smerită şi se nimicesc gândurile părerii de sine. De aceea de multe ori află vrăjmaşul pricină să abată pe om. Căci fără smerenie nu se poate desăvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberării lui pecetea Duhului, ci e mai degrabă încă rob; şi lucrul lui e făcut de frică. Căci nu îndreptează cineva lucrul lui fără smerenie şi nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare nu cunoaşte smerenia. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 115).

" în tim pul acesta , toţi M adian iţii, A m aleciţii şi locu itorii R ăsăritu lu i s-au adunat îm p reu n ă ,au trecut râul şi şi-au aşezat tabăra în valea Izreel".

Judecători VI, 33

Poate fi c ineva foarte bogal în virtuţi, dar dacă din nepăsare se abate de la ceea ce se cuvine, se ridică asupra lui Iii răsăriturilor rele de la Am alec şi mai ales de la Madiam, puterea cea iubitoare de curvie, împreună cu căm ile le lor, adică cu amintirile pătimaşe, cărora nu este număr, şi n im icesc toate roadele pământului, adică ale făpturii şi ale deprinderii ce le i prea bune.

66

Atunci sărăceşte Israel şi se împuţinează cu sufletul şi se vede silit să strige către Domnul. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 132).

"leftae Galaaditul era un luptător viteaz. Acesta era fiul unei desfrânate, care născuse lui Galaad pe leftae".

Judecători XI, 1

leftae închipuieşte persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Acestuia. Căci precum leftae era născut dintr-o desfrânată şi a fost alungat dintre ai lui, iar ieşind a luptat şi a biruit pe duşmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din familia sa, care-1 va întâmpina la întoarcere, la fel şi Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că s-a făcut semănătorul propriului Său trup, alungat fiind de cei ce se socoteau a fi Iudei şi biruind în războiul cel pentru noi, a adus trupul Său propriu lui Dumnezeu şi Tatăl lui. leftae se tălmăceşte "deschizătură a lui Dumnezeu" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 230).

"Nu vă lăudaţi şi cuvinte trufaşe să nu iasă din gura voastră, căci Domnul este Dumnezeul a toată cunoştinţa şi lucrurile la Dânsul sunt cântărite".

I Regi II, 3

Cel ce are cunoştinţă, află tot lucrul ca ajutător spre mântuirea sufletului şi spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au şi făcut de Domnul şi "Dumnezeul cunoştinţelor". De aceea "să nu se laude înţeleptul întru înţelepciune", "ci întru aceasta să se laude cel ce se laudă, că înţelege şi cunoaşte pe Domnul", adică II cunoaşte pe Domnul în înţelegere multă din făpturile Lui şi II imită pe El, după putere, prin păzirea dumnezeieştilor Lui porunci, "ca să poată face

67

judecată şi dreptate în mijlocul pământului" (I Begi II, 10-11), ca Acela şi ca să pătimească împreună cu El, prin dobândirea virtuţilor şi să se slăvească împreună, prin nepătimire şi cunoştinţă. Atunci va avea laudă în sine, ca cel ce s-a învrednicit să se facă robul unui astfel de Stăpân şi următor al smereniei lui, nevrednici fiind. Atunci i se va face lui laudă de la Domnul când va zice celor de-a dreapta: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia" (Matei XXV, 34) (Cuv. Petru Damascbin, Filocalia 5, pag. 253).

"Pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi".I Regi II, 30

Este o slavă ce vine de la Dumnezeu, şi este o slavă ce urmează din pregătirea diavolească "Vai, când vor vorbi oamenii bine de voi" (Luca VI, 26). O vei cunoaşte limpede pe cea dintâi, când socotind-o ca vătămare, o vei respinge cu toată sârguinţa şi oriunde te vei duce, îţi vei ascunde vieţuirea ta.

Şi pe a doua, când, săvârşind orice lucru, îl vei săvârşi pentru a fi văzut de oameni. Necurata aceasta ne îndeamnă să faţărim o virtute pe care nu o avem. Dar de multe ori Domnul îi aduce însă pe cei iubitori de slavă deşartă la lipsa de slavă deşartă, prin necinstirea ce li se întâmplă. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 276-277).

"Domnul a zis către Samuel: Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat ca să nu mai fie rege peste Israel? Umple cornul tău cu mir şi du-te că te trimit la lesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege".

I Regi XVI, 1

68

Domnia iui Saul este chipul slujirii trupeşti a legii, pe car.; Domnul a desfiinţat-o, ca pe una ce n-a desăvârşit nimic. Iar domnia marelui David este preînchipuirea slujirii evanghelice; căci ea cuprinde în chip desăvârşit toate voile din inima lui Dumnezeu. Saul este legea naturală, care a primit la început de la Domnul să stăpânească peste fire. Dar când a călcat porunca prin neascultare, cruţând pe Agag, regele lui Amalec, adică trupul, şi a alunecat în patimi, a fost scos din domnie, ca să ia David pe Israel, adică legea duhului, care naşte pacea - adică pe Solomon - ce zideşte lui Dumnezeu templul măreţ al contemplaţiei. Samuel se tălmăceşte "ascultare de Dumnezeu". Deci până ce preoţeşte în noi Cuvântul prin ascultare, chiar de va cruţa Saul pe Agag, adică cugetul trupesc, îl va ucide pe acesta cu toată râvna Cuvântul preot, şi va ruşina cu mustrări mintea iubitoare de păcat, ca pe una ce a călcat drepturile lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 186-187).

"D ar omul ca om caută la faţă; Dum nezeu însă vede în inim ă".I Regi XVI, 7

Dumnezeu nu priveşte faţa din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor şi scopul pentru care facem ceva din cele văzute, sau zicem ceva din cele cugetate, precum cei ce se deosebesc de cei ce vorbesc sau fac ceva, prin înţelegerea lor, văd mai bine înţelesurile cuvintelor şi sfârşiturile lucrurilor şi-şi fac judecăţi fără greşeală despre ele. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 269).

David care cântă şi îm blânzeşte duhul rău al lui Saul.I Regi XVI, 16

69

Astfel tot cel ce, asemenea fericitului David, paşte oile, adică puterea raţională a sufletului şi ucide iuţimea şi pofta, ca acela leul şi ursul, folosindu-se de cuvântul învăţăturii într-o contemplaţie înaltă, îndulceşte pe ascultător şi domoleşte patimile răutăţii din el. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 227).

"David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de el".

I Regi XVI, 23

Tot cuvântul duhovnicesc, îndulcit prin vederile (contemplaţiile) cunoştinţei, odihneşte mintea muncită, slobozind-o de cunoştinţa rea care o chinuieşte. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 186).

"Atunci David a alergat şi călcând pe fîlistean, luă sabia lui şi, scoţând-o din teacă, îl lovi cu ea şi-i tăie capul; Filistenii, văzând că uriaşul lor a murit, au fugit".

I Regi XVII, 51

Această mişcare blestemată - închipuirea necuviincioasă - se opune foarte mult rugăciunii curate a inimii şi lucrării unitare şi neînşelătoare a minţii.[...] Sfinţii de mai înainte au socotit-o asemenea miticului Dedal ca o închipuire cu multe chipuri şi cu multe capete asemănătoare hidrei, ca pe un pod al demonilor. Căci blestemaţii ucigaşi, străbătând şi trecând prin ca, intră în comunicare cu sufletul şi se amestecă cu el, făcându-1 un fel de stup de viespi şi o peşteră de gânduri sterpe şi pătimaşe. O astfel de închipuire trebuie respinsă cu totul. Iar când nu voieşti, de dragul pocăinţei şi al plânsului împreunat cu zdrobirea inimii şi cu smerita cugetare, iar înainte de aceasta şi de dragul pătrunderii şi vederii

70

făpturilor, ba şi din voinţa de a compara închipuirea necuviincioasă cu cea cuviincioasă şi de a o opune pe cea din urmă celei dintâi să o apropii pe cea din urmă de cea dintâi şi să o loveşti pe cea dintâi prin cea din urmă şi astfel să o alungi cu putere pe cea necuviincioasă şi neruşinată ca pe o laşă, dobândind biruinţa asupra ei. Făcând astfel, nu numai că nu-ţi va fi pricină de pagubă, ci îţi va fi mai degrabă pricină de câştig, ca unul care ţi-ai condus cele ce te privesc cu judecată, fără greşeală, ca unul care ai nimicit închipuirea necuviincioasă prin cea cuviincioasă şi ai rănit de moarte şi ucis pe vrăjmaşii tăi cu armele lor, ca odinioară dumnezeiescul David pe Goliat (I Regi XVII, 51). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 134-136).

" în ziua aceea se afla acolo, înaintea Dom nului, unul din slujitorii lui Saul, cu num ele Doeg, idum eu, căpetenia păstorilor lui Saul".

I Regi XXI, 7; XII, 18 "C are se în tinde pe m alul râu lu i A rnon până la m untele Sihon sau H erm on".

Deuteronom IV, 48

Havones se tălmăceşte prin "ferestre". Cana prin "agonisire", Galileia înseamnă "descoperire". Doeg Sirianul este "gândul îngâmfat". Iar Ermon se tălmăceşte prin "alungarea fiarelor". Unii spun că de acolo izvorăşte Iordanul. Prin acestea se indică harul Sfântului Botez. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 229).

"A tunci Saul a zis slugilor sale: «Căutaţi-m i o femeie vrăjitoare ca să m erg la ea s-o întreb ...»".

I Regi XXVIII, 7

71

Când mintea, semeţindu-se, încetează să întrebe, prin cuvenita cercetare, pe Cuvântul dătător de învăţătură, care a uns-o împotriva patimilor, despre cele ce trebuie să facă şi să nu facă, cade în chip sigur sub puterea patimilor din pricina neştiinţei. Acestea, despărţind-o treptat de Dumnezeu o fac să se întoarcă în vreme de strâmtorare spre draci şi să-şi îndumnezeiască pântecele, vrând să primească de la acestea mângâiere în necazuri. Să te încredinţeze despre aceasta Saul, care neluând în toate pe Samuel ca sfetnic, este dus cu sila la slujirea idolilor şi întreabă de sfat pe vrăjitoarea ventrilogă, ca pe un Dumnezeu,(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 187).

"A şezut D avid în casa lui şi l-a od ihnit pe el D um nezeu de toţi cei d im prejuru l lui".

II Regi VII, 1

In acestea nu e vorba despre una singură dintre patimi, ci e vorba întâi despre patimile naturale, adică despre poftă şi iuţime, apoi despre patimile iubirii de slavă, şi de plăcere, care-şi închipuiesc şi nălucesc feţele şi stârnesc la poftă şi dorinţă. De asemenea, şi despre patima iubirii de arginţi, de care sufletul se împărtăşeşte în chip ascuns, chiar când nu se lasă înduplecat la faptă. Căci şi atunci ea întipăreşte în minte chipurile faptelor iubirii de arginţi, legate de strângerea de bogăţie, şi sileşte sufletul să cugete la ele şi la felul în care poate săvârşi însuşi acele fapte împreună cu altele. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 65).

"Şi s-a făcut foam ete în zilele lui D avid trei ani, unul după altu l. Şi a căutat D avid faţa D om nulu i. Şi D om nul a zis: «Peste Saul şi peste casa lui nedreptatea, fiindcă a om orât pe G hibeon iţi» . Şi a chem at D avid pe G hibeoniţi şi le-a zis lor: «Ce

72

voi face vouă şi cu ce să vă împac ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului». Şi au zis către rege: «Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi a socotit să ne stârpească pe noi, vrem să-l prindem pe el, ca să nu mai fie în nici un hotar al lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul». Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe care l-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului şi au căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-a omorât în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sacul şi l-a întins seişi pe stâncă, până ce a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer. Şi au împlinit toate câte a poruncit regele. Iar după aceasta s-a milostivit Dumnezeu de ţară".

II Regi XXI, 1-14

Saul înseamnă în acest loc al Sf. Scripturi legea care împărăţeşte cu litera ei prin puterea poruncii trupeşti peste Iudeii cei trupeşti, sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăţeşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăceşte ca "iadul cerut".

Poporul Iudeilor, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărăţească peste el iadul, adică neştiinţa, în loc de cunoştinţă.

După altă tălmăcire, Saul înseamnă "ceva dat cu dobândă" sau "împrumutat cu dobândă". Căci nu s-a dat legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el, nu i-a făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii.

Iar Resfa, ţiitoarea lui Saul, se tălmăceşte "drumul gurii". Drum al gurii este însă învăţătura legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim.

73

Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios. Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu partea trupească a legii prin învăţătura cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu raţiunea.

De aceea ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară. Căci din împreunarea nelegitimă cu Resfa se nasc Ermonti şi Memfivoste, care înseamnă "anatema lor" şi "ruşinea gurii lor".

"Anatema lor" este stricăciunea păcatului cu gura adusă de luci area patimilor, iar Memfivoste este mişcarea nenaturală a minţii spre rău sau gândul născocitor de rele al minţii, care este şi se numeşte tuşinea minţii.

Sau "anatema lor" este locul în care e ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta, care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din Rai după călcarea poruncii dumnezeieşti. Această lume o naşte prin afecţiunea iubitoare de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeiască a duhului dinlăuntru literei legii.

Iar "ruşinea gurii lor" este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup. Căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literei ei obişnuieşte să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup.

Şi iarăşi "anatema lor" este mişcarea urâtă, pământească şi fără formă a patimilor, iar "ruşinea gurii lor", mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmuieşte o frumuseţe plăcută simţurilor. Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urinare cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeieşti numai la litera legii, are învăţătura legii numai ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legitimă. De aceea o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ca în chip truţvsc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile.

74

Sâmbetele şi lunile nouă, pentru dezmierdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea al materiei şi al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii.

De aceea poate unul ca acesta naşte în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Ezdriel. Merob se tălmăceşte "săturarea gâtlejului", care nu e altceva decât lăcomia pântecelui. Acesta înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Ezdriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Ezdriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte "putere dumnezeiască", sau "ajutor tare", sau "vedere puternică". Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literei. Căci mintea fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiască, nu o primeşte decât pe aceasta spre convieţuire, socotind-o dumnezeiască şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăţeşte. Şi aşa face să se nască din ea modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Căci odată ce partea contemplativă a sufletului, ascultând de litera legii, îmbrăţişează dezmierdarea trupească în vederea convieţuirii cu ea, socotind-o din pricina poruncii dumnezeieşti, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii, nemaiîngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea. Din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecelui, dobândeşte ca nepoţi modurile întrebuinţărilor abuzive ale simţurilor. Din această pricină el obişnuieşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte Ghibeoniţi. Căci Ghibeoniţii se tălmăcesc "munteni" sau "plutitori în văzduh", indicând raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul şi oricine imită pe Saul prin dispoziţia sa lăuntrică.

Simbolurile nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simbolurile

75

nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simbolurile legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire. E! nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia care au fost cruţaţi de Iisus Jsu s Navi IX, 3 şi urm.;, şi pentru care acela a purtat şi un război înfricoşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit împotriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină (Isus Navi X, 5 şi urm.), alăturea de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat împotriva Ghibeoniţilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat, i-a pus -ă care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort (Isus Navi X, 27).

Totdeauna Iisus, Cuvântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilej pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh.

Ghibeoniţii mai înfăţişează şi soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeieşti, care le mântuieşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, prin fapte, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi a renaşterii dumnezeişti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase prin făptuire, omorârea mădularelor pământeşti (Coloseni III, 5), ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă.

Cel ce se ţine numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea neamurilor anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului.

Iar câtă vreme stăpâneşte aceasta dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti care întreţine sufletul.

De aceea cât trăieşte Saul, nu se iveşte foamete, pentru că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti, cât trăia litera legii şi împărăţea peste iudeii cei pământeşti cu înţelegerea.

Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic şi ia

76

David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, atunci se simte foametea cunoştinţei dohuvniceşti. Şi anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelişul de dinafară al literei în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei.

Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simbolurilor Scripturii.

Din această pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte "trei ani unul după altul". Prin urmare "foametea celor trei ani" înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt.

Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simbolurilor materiale. Pentru că atâta timp cât stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii, încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, şi chiar dacă Saul a murit, "mai trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr". Cu alte cuvinte, din slujirea trupească şi vremelnică a legii, obişnuieşte să se nască în cei iubitori de trup, o dispoziţie pătimaşă ce-şi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboluri. Din această cauză nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului evanghelic. Căci abia acum - după ce a trecut împărăţia literei -flămânzimcând nu înţelegem

duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor.

Iar când ne trezim la simţire, asemenea lui David şi căutăm faţa Domnului, înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a luat de la noi.

77

"Şi a căutat David fa ţa Domnului. Şi a zis Domnul: «Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorât pe Ghibeoniţi»". David este toată mintea străvăzătoare, care vieţuieşte în Hristos şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţa Domnului este contemplaţia şi cunoştinţa adevărată a celor dumnezeieşti, pe care căutând-o cineva prin virtute, află pricina pentru care lipseşte (cunoştinţa) şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii ai lui Saul din ţiitoarea sa Resfa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale Merob.

Pe aceşti doi fii al lui Saul (adică materia şi forma), şi pe cei cinci nepoţi ai lui (adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă), după moartea lui Saul, (adică după trecerea slujirii trupeşti a legii) David îi predă, la porunca dumnezeiască, Ghibeoniţilor, care vieţuiesc pe înălţimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovniceşti a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte legea duhovnicească sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensbilă a simbolurilor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.

Căci dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeieşti şi spirituale din simboluri şi nu s-a născut în el dorul de a se apropia numai cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea de la adâncurile dumnezeieşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea, ţinându-se de literă, nu află alinarea foamei de cunoştinţă.

"Şi a chemat David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: «Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului la începutul secerişului oarzelor»" (II Regi XXI, 2-9). D ec i stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israel cel ce omoară de fapt, prin contemplaţia naturală, ca prin nişte Ghibeoniţi , afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet din legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul înţelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţei ca într-un munte, şi descoperă inamica

78

Domnului prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Aşa se înţelege "spânzurarea înaintea Domnului" de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege luată după literă.

Dar tot cel ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit litera legii, "ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel", adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti. Căci Israel se tălmăceşte "minte văzătoare de Dumnezeu".

Dar latura trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor care au ales duhul în loc de literă. Căci "Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui se cade să I se închine în duh şi adevăr" (loan IV, 24), nu în literă. Fiindcă "litera omoară, iar duhul face viu" (II Corinteni III, 7). Pentru aceasta ceea ce obişnuieşte să omoare, trebuie să fie omorât prin Duhul de viaţă făcător.

Căci este cu neputinţă să existe şi să lucreze partea trupească împreună cu cea dumnezeiască a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire.

Deci acest loc este socotit ca istorie, dar înţelegându-1 ca spiritual aflăm că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboluri e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţei.

Sâmbăta (Sabatul) este oprirea deplină a lucrării patimilor şi încetarea totală a mişcai ii minţii spre cele create, precum şi desăvârşita trecere la Dumnezeu.

Cel ajuns la Dumnezeu, atât cât e cu putinţă omului, prin virtute şi cunoştinţă, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne (Numeri XV, 32), la vreo materie oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune raţiunile firii.

Iar începuturile lunilor zicem că sunt diferitele iluminări ce ne întâmpină pe drumul zilelor trăite în virtute şi cunoştinţă, cu ajutorul cărora privind deodată peste toate veacurile, împlinim anul primit al Domnului (Isaia LXI, 2) împodobit cu cununa bunătăţii (Isaia LXII, 2). Iar cununa bunătăţii este credinţa curată, împodobită

79

cu cuvintele înalte ale dogmelor şi cu cugetările duhovniceşti, precum cu nişte pietre preţioase şi încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap.

Astfel, înţelegând în chip natural fiecare din simbolurile aflătoare în Scriptură, omorâm întru înălţimea contemplaţiei tainice ca pe un munte, pe şapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc legat de litera Scripturii, "spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israel", adică în contemplaţia duhovnicească.

Căci trăind cineva acesta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul că mărgineşte legea numai la trup, cinstind ca dumnezeieşti patimile de ocară. Şi îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele mai înalte şi nu întru vechimea literei, prin înţelegerea coborâtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea Iudeilor.

El ucide cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a legii, cum istoriseşte cuvântul Scripturii zicând: "Şi a luat regele pe cei doi f ii ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Memfivoste şi pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor".

Mâna Ghibeoniţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale, prin care sunt ucişi fiii Resfei, Ermonti şi Memfivoste, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute din învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea cei cinci fii al Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară firii a lucrării lor, le omoară împreună ca într-un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumnezeieşti, la începutul secerişului oarzelor, adică la începutul activităţii virtuoase sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea.

"Şi au căzut împreună cei şapte şi i-au omorât la începutul

80

secerişului oarzelor. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sac şi 1-a Întins sieşi pe piatră, până a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer".

Resfa înseamnă "drumul gurii", care este învăţătura trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în inima celor stăpâniţi mai înainte de ea, îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe credinţa în Domnul), împlinind în duh, prin pocăinţa cea după Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii, împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoştinţele dumnezeieşti ale Scripturii din înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, ca să stingă patimile şi să restaureze virtuţile.

Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeiască a cunoştinţei duhovniceşti a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari la vedere.

David este fiul lui Iese, iar Iese se tâlcuieşte "facerea lui Dumnezeu". Deci Sf. Evanghelie este rodul facerii sau al lucrării proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primeşte împărăţia pentru veacuri nesfârşite.

Iar cel ce primeşte pe acest David spiritual deşi e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind marea sa iubire de oameni şi nepătimirea la care a ajuns, chiar urât fiind, linişteşte prin chitara Duhului pe duşmanul chinuit de duhul cel rău şi-l domoleşte.

Căci tot cel ce urăşte din pizmă şi ponegreşte cu răutate pe cel ce e mai tare în nevoinţele virtuţilor şi mai bogat în cuvântul cunoştinţei duhovniceşti, este un Saul chinuit de duhul cel rău, întrucât nu suferă faima şi fericirea celui mai bun în virtute şi cunoştinţă şi se înfurie cu atât mai tare cu cât nu-1 poate ucide pe binefăcător (I Regi XX, 30).

Adeseori acesta îl repede cu ciudă chiar şi pe prea iubitul său Ionatan, adică gândul intim al cunoştinţei, care mustră ura nedreaptă şi povesteşte cu respect de adevăr vredniciile celui urât (I Regi

81

XIX, 5). El se poartă întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care a zis Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeieşti: "Nebuneşte ai lucrat că ai călcat porunca mea, care ţi-a dat-o ţie Dumnezeu" (I Regi XV, 19). Iar Saul este sau legea scrisă, sau naţia Iudeilor, care vieţuieşte după legea scrisă.

Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplaţia şi cunoştinţa duhovnicească, în locul lui'venind duhul rău (adică cugetul pământesc), care le chinuieşte cu tulburările şi frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii şi stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor.

Căci legea privită numai după literă şi înţeleasă material, e parcă stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri şi neavând nici o armonie cu ea însăşi, iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea şi nestatornicia celor materiale, îşi schimbă în chip necesar şi ea mereu dispoziţia.

Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreţ, încântă prin duhul contemplaţiei tainice legea şi pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de-al doilea îl mută de la necredinţă la credinţă.

Deci asemenea lui Saul, atât legea cât şi naţia iudaică pot fi şi posedate şi înţelepte. Legea este posedată când e înţeleasă pământeşte, iar iudeul e posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământeşte.

Şi iarăşi, legea este înţeleaptă când e înţeleasă duhovniceşte, iar iudeul este înţelept când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

Pe cei scăpaţi de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe Saul, ca să împărăţească peste Israel, se căieşte când vede legea scrisă înţeleasă trupeşte de către iudei şi dă puterea împărăţiei duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. "Şi voi da împărăţia aproapelui tău, care este mai bun ca tine" (I Regi XV, 28).

Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în

82

vecinătatea literei, obişnuind să se arate după moartea literei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 420-449).

"Mânia Domnului se aprinse iarăşi asupra Israeliţilor, pentru că cineva din ei îndemnase pe David, zicând: «Mergi de numără pe Israel şi pe Iuda".

II Regi XXIV, 1"Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea israeliţilor".

I Paralipomena XXI, 1

Apostolul numeşte pe diavolul, dumnezeu al veacului acesta. Aşa trebuie înţeles cuvântul din Regi. Sau şi altfel: fiindcă afară de Providenţa lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic, ci toate se întâmplă fie din bunăvoinţa, fie din iconomia, fie din îngăduinţa Lui, cuvântul din Regi că "Dumnezeu a îndemnat", trebuie înţeles că "Dumnezeu a îngăduit", iar cel din Paralipomena că diavolul a lucrat, el a fost cauza.

în înţeles mai înalt aceasta înseamnă că David e orice om care a născut, nu din aplecare lăuntrică, ci din uitare de sine, un gând de mândrie, dar pe urmă se căieşte şi se roagă lui Dumnezeu. Iar făcând aşa, mor gândurile privitoare la cele vremelnice şi trecătoare, căci numărul şaptezeci înseamnă mişcarea temporală, pentru cercul înşeptit ce se repetă. De aceea e mai bine a fi prigonit de vrăjmaşii draci, decât a suporta foamea neauzirii cuvântului lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 247).

"Toate celelalte fapte ale Iui Asa şi toate ostenelile lui şi tot ceea ce el a făcut şi cetăţile pe care le-a zidit sunt scrise în cronica regilor lui Iuda, afară de faptul, că la bătrâneţea lui a fost bolnav de picioare".

III Regi XV, 23

83

Cuvântul lui Dum nezeu este cale celor ce străbat bine şi în chip susţinut drumul virtuţii prin fapte şi nu se abat nici la dreapta, prin slava deşartă, nici la stânga, prin aplecarea spre patimi, ci-şi îndreaptă paşii spre D um nezeu. A cest lucru nepăzindu-1 Asa, regele din Iuda, se zice că la bătrâneţe suferea de picioare, fiindcă slăbise în păşirea pe drumul lui D um nezeu. (Sf. M axim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 192).

"Şi a pus faţa lui în tre genunchii lui".III R egi XVIII, 42

Dacă mintea stă cu grijă peste simţirile ei, dobândeşte nemurirea şi nemurirea o aduce spre aceste slave, pe care i le descoperă D um nezeu . (Cuv. Isaia Pustnicul, F ilocalia 12, pag. 65).

"A zis Domnul: «Ieşi şi stai pe m unte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece, şi înaintea Lui va fi vijelie năpraznică ce va despica m unţii şi va sfărâm a stâncile, da r Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va Fi cu trem ur, d a r Domnul nu va fi în cu trem ur»".

III Regi X IX , 11

începutul haruiui, care vine din rugăciune la cei ce se îndeletn icesc cu ea, se arată în multe feluri, ca şi împărţirea Duhului, care se face arătat şi cunoscut după voia Lui; El se arată şi în noi după pilda lui Ilie Tezviteanul. în unii vine ca duh de temere, surpând munţii patimilor, zdrobind pietrele, adică inimile învârtoşate, încât cad de frică şi trupul li se face ca mort. în alţii se arată ca un cutremur, apoi ca o veselie , pe care părinţii Bisericii au num it-o mai lim pede şi săltare. în cei dintâi se arată nematerial şi fiinţial în ce le dinăuntru; căci nefiinţialul şi neipostaticul nici nu

84

este. în alţii, în sfârşit, Dumnezeu produce o adiere subţire şi paşnică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. în aceştia Hristos locuieşte în inimă (Efeseni III, 17) şi Se arată tainic în Duh. De aceea a zis Dumnezeu către Ilie în muntele Horeb, că Domnul nu este nici în vifor, nici în cutremur, adică în lucrările din parte din cei începători, ci în adierea subţire de lumină, arătând desăvârşirea rugăciunii. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 200).

"După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Domnul".

III Regi XIX, 12

Cuvântul Sfintei Scripturi după ce s-a dezbrăcat treptat de adaosurile trupeşti aşezate asupra lui, prin ieşirea la iveală a înţelesurilor lui mai înalte, se arată minţii mai străvăzătoare ca aflându-se într-o adiere subţire. E vorba de acea minte care, părăsind total lucrările ei fireşti, e în stare să primească numai simţirea acelei simplităţi care-L anunţă întrucâtva pe Cuvântul, aşa cum marele Ilie s-a învrednicit în peştera din Horeb de această vedere.

Horeb se tălmăceşte "noutate" şi indică deprinderea virtuţilor în duhul cel nou. Iar peştera este ascunzişul înţelepciunii în minte, în care ajungând cineva, va simţi tainic cunoştinţa cea mai presus de simţire, în care se zice că se află Dumnezeu. Deci tot cel ce caută pe Dumnezeu, ca marele Ilie, nu va fi numai în Horeb, adică în deprinderea virtuţilor, ca cel de pe treapta făpturii, ci şi în peştera din Horeb, adică în ascunzişul înţelepciunii, aflătoare numai în deprinderea virtuţilor, ca un contemplativ. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 195).

85

"Iată, văd pe toţi Israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n- au păstor".

ΙΠ Regi XXII, 17

în cei ce nu sunt povăţuiţi de temere, gândurile sunt în mare împrăştiere, ca oile care n-au păstor. Dar când sunt călăuzite sau mânate din urmă de frică, gândurile se află în bună rânduială şi înlăuntrul ocolului. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 322).

"Unde este Dumnezeu Afu?"IV Regi II, 14

Se tălmăceşte în trei feluri: Unde este Dumnezeul Tatălui meu? Sau: Unde este Dumnezeul mai marelui meu? Sau: Unde este Dumnezeul celui ce s-a ascuns? (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 211).

"De aici Elisei s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria".

IV Regi II, 25

Zic unii că copiii aceştia nu sunt israeliţii, ci din alte neamuri; şi nu sunt copii după vârstă, ci după minte. Deci aceştia auzind de Prooroc că făcea multe semne, n-au crezut, ci au râs de el. Dar erau şi unii care nu s-au împărtăşit de părerea lor deşartă.

Deci ca să nu fie vătămaţi aceştia şi blasfemia să se urce la cer, Ie-a venit în ajutor Dumnezeu.

Iar după înţelesul duhovnicesc, orice minte care e, ca şi Elisei, pleşuvă, adică curată de cugetări pământeşti, e luată adeseori în râs, în urcuşul cunoştinţei ei, de gândurile orientate spre lucrurile ce cad sub simţuri şi spre materie şi formă. Căci numărul patruzeci înseamnă lucrurile ce cad sub simţuri, la care adăugându-se materia

86

şi forma, se naşte numărul patruzeci şi doi. Deci mintea e luată în râs de asemenea gânduri, care vreau să o facă să simtă virtutea ca pe o povară. Aceste gânduri le omoară mintea prin rugăciune şi prin uşi, ardică 'p rin plăcere şi poftă. Căci aceste patimi întrebuinţate întors, adică spre bine, ucid gândurile batjocoritoare. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 240).

"A făcut ce este drept înaintea Domnului şi L-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia care îl sfătuia în frica Domnului; iar Domnul i-a făcut parte de propăşire".

II Paralipomena XXVI, 4-5 "Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului şi peste unghiul văii şi peste unghiuri; şi le-a întărit pe ele. Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ".

II Paralipomena XXVI, 9-10

Precum până la un loc Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele de Ozia, tălmăcit în greceşte, înseamnă "tăria lui Dumnezeu". Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos.

Acesta a zidit "turnurile în Ierusalim", adică a înălţat ca nişte întărituri "în locul de unde se vedea pacea" cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar la "poarta unghiului" a înălţat cuvintele dogmelor despre întrupare. Căci poartă şi uşă Bisericii e tot El, fiindcă zice: "Eu sunt uşa". Această poartă e înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înlăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea si să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmes r dumnezeieşti, ca de nişte

87

întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii care-1 ameninţă cu pierzarea.

"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul, prin legătura în duh. Peste această unire· se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.

"Şi a zidit turnuri peste unghiuri". Unghiuri a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, care s-au realizat prin Hristos. Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femeie, întrucât a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi. A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-1 locuim. A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură. In sfârşit, a unit într-un mod şi după o raţiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri, a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeieşti, care să le susţină şi să le lege strâns.

"Şi a săpat fântâni multe, că aveau multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ". Pustia fiind lumea sau firea oamenilor, în aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeieşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală.

"Turmele din Sefila". Sefila se tălcuieşte "căldare strâmtă". Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voie şi se spală de întinăciunile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare.

"Lucrători la viile din munţi" sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeiască şi extatică a cunoştinţei care înveseleşte inima.

Iar "lucrătorii la viile din Carmel" sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuieşte "recunoaşterea tăierii împrejur". Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaştere, tăind dimprejurul minţii tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fară să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă. Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţă de apa dumnezeieştii înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţei, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul prin care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor.

Ozia e mintea care a dobândit tăria dumnezeiască în vederea făpturii şi a contemplaţiei. Zaharia se tălmăceşte "pomenirea lui Dumnezeu". Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplaţie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor.

"Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim". Cel ce propăşeşte în căutarea Domnului prin contemplaţie, împreunată cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zideşte turnuri în Ierusalim, înălţând în starea simplă şi paşnică a sufletului raţiunile despre dumnezeire.

"Şi peste poarta unghiului". Poarta unghiului, adică a credinţei bisericeşti, este viaţa evlavioasă. Căci prin aceasta intrăm la moştenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică zideşte ca nişte turnuri puternice şi nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constătătoare din diferite învăţături, ca din tot atâtea pietre.

"Şi peste unghiul văii”. Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zideşte mintea, ca pe un turn, cunoştinţa, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.

"Şi peste unghiuri". Multe sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeaşi fire, prin aceeaşi raţiune a existenţei. Un alt fel de unghi este unirea minţii cu simţirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibile şi a firii cu raţiunea ei. Peste toate acestea mintea

89

contemplativă îşi înalţă concepţiile adevărate prin ştiinţa ei, zidind cu înţelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le susţin.

"Şi le-a întărit pe ele, şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe". Cel ce a putut să-şi elibereze simţurile de patimi şi să-şi izbăvească sufletul din robia simţurilor, a reuşit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simţurilor. De aceea se spune că a înălţat în pustie, adică în contemplaţia naturală, ca pe nişte turnuri întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii care tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute şi amăgesc mintea prin simţuri, trăgând-o spre întunericul neştiinţei.

"Şi a săpat fântâni multe", adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoştinţă, pentru a le împărtăşi altora, învăţăturile hărăzite de sus.

"Căci avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era agricultor".

Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta şi de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mişcările sufletului dedicate trupului, care se exercită în purtarea încercărilor fără voie, adăpându-le cu temeiuri de rezistenţă din deprinderile felurite ale virtuţii şi ale cunoştinţei, ca din nişte fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mişcările sufletului care prosperă în cele de-a dreapta sau în lărgimea virtuţilor, le adapă cu raţiuni de smerenie şi de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga şi să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta. Lucrătorii de la viile din n”:nţi sunt gândurile evlavioase ale contemplaţiei, care zăbovesc pe înălţime şi cultivă cunoştinţa extatică şi tainică. Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultivă ştiinţa nepătimirii şi a curăţirii desăvârşite, prin înlăturarea tuturor lucrurilor şi grijilor, ca pe un prepuţ ce trebuie tăiat, întrucât învăluie puterea de rodire a sufletului.

Ozia era agricultor, aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplaţiei, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină seminţele

90

dumnezeieşti ale celor bune, prin silinţa şi prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susţine. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 168-176).

"Şi a văzut Ezechia că vine Sanherib cu gândul să lupte împotriva Ierusalimului. Şi s-a sfătuit cu bătrânii lui şi cu cei puternici, ca să astupe apele izvoarelor, care erau în afara cetăţii; şi ei l-au ajutat. Şi a adunat popor mult şi a astupat apele izvoarelor şi râul care trecea prin cetate".

II Paralipomena XXXII, 2-4

Ezechia este mintea care a încins filozofia lucrătoare împreunată cu cunoştinţa şi puterea de discriminare dumnezeiască împotriva puterii vrăjmaşe. Căci Ezechia înseamnă "puterea sau stăpânirea dumnezeiască”. De aceea împărăţeşte el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii. Când aceasta vede puterea vrăjmaşă pornită împotriva ei, se sfătuieşte după cuviinţă cu bătrânii şi cu cei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetăţii. Iar căpeteniile unei asemenea minţi sunt raţiunea credinţei, a nădejdii şi a dragostei, care stăpânesc ca nişte bătrâni peste toate înţelesurile şi gândurile dumnezeieşti din suflet.

Ele sfătuiesc cu înţelepciune mintea şi totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaşe şi-i arată modalităţile de nimicire a ei.

Orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiască, are alăturea de sine ca pe nişte bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea raţiunii. Din aceasta se naşte credinţa cunoscătoare, care învaţă mintea în chip negrăit că Domnul e pururea de faţă şi nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de faţă ca şi pe cele prezente. In al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinţă iubirea de Dumnezeu. Prin aceasta fixându-se mintea de bunăvoie în dorul după dumnezeirea atotsfântă, e însufleţită de dorinţa cea mai puternică după Cel iubit. In sfârşit mai are lângă sine puterea iuţimii, prin care se prinde cu tărie de

91

pacea dumnezeiască, îmboldind mişcarea poftei spre dorirea Iui Dumnezeu, Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiinţarea păcatului şi la înfiinţarea şi susţinerea virtuţii, ca pe nişte bătrâni. Ele sfătuiesc mintea şi o ajută să astupe apele izvoarelor, care sunt în afară din cetate.

Având aceste trei puteri sănătoase şi neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mişcările şi gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele. Iar apele din afara cetăţii, adică din afara sufletului, care formează râul ce trece prin mijlocul cetăţii, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simţ din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul contemplării naturale. Cel ce în vremea răscolirii patimilor îşi închide vitejeşte simţurile şi leapădă cu desăvârşire închipuirea şi amintirea celor sensibile şi opreşte cu totul mişcările naturale ale minţii îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetăţii şi a tăiat râul care trece prin mijlocul cetăţii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite şi multul popor adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri.

Iar Sanherib se tălmăceşte "ispita uscăciunii" sau "dinţi ascuţiţi". El e diavolul care, secând prin gândurile ascuţite spre rău, apa dumnezeiască a cunoştinţei ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îşi împlineşte cu adevărat slujba indicată de nume. El este şi se numeşte cu adevărat "ispita uscăciunii", ca cel ce îi face lipsiţi de orice împărtăşire de viaţă în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.

Sau poate se spune lui Sanherib, adică diavolului, "ispita uscăciunii", pentru faptul că e lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie când năvăleşte împotriva noastră. Şi de fapt, fără lucrurile sensibile, prin care obişnuişte să războiască sufletul, nu ar putea să ne vatăme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetăţii, adică de înţelesurile lucrurilor materiale, prin care obişnuieşte să pătrundă în suflet înfăţişările şi chipurile lucrurilor sensibile.

Bine şi înţelept a lucrat Ezechia, după înţelesul spiritual al

92

Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Sanherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetăţii, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetăţii, este suma de cunoştinţe adunate prin contemplaţie naturală, din înţelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte şi simţire. Căci cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea minţii şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor, ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 179-187).

"Şi s-au rugat regele Ezechia şi Isaia Proorocul, fiul lui Amos, pentru acestea şi au strigat la cer. Şi a trimis Domnul un înger şi a nimicit pe tot puternicul şi războinicul şi pe toată căpetenia şi pe conducătorul de oaste în tabăra regelui Asur. Şi s-a întors cu ruşinea feţei în ţara lui".

II Paralipomena XXXII, 20-21

Ezechia se tălmăceşte "puterea lui Dumnezeu"', Azah, tatăl lui înseamnă "forţă"·, Isaia se tălmăceşte "ridicarea lui Dumnezeu", adică "înălţarea lui Dumnezeu", iar Amos, tatăl lui, înseamnă "popor al ostenelii". "Puterea lui Dumnezeu" este virtutea care omoară patimile şi străjuieşte gândurile evlavioase şi pe care o naşte lucrarea poruncilor, care nu e decât "forţă", luată în înţeles moral. Iar "înălţimea lui Dumnezeu" este cunoştinţa adevărului pe care o naşte "osteneala" contemplării făpturilor şi sudorile împreunate cu lucrarea virtuţilor, care devin părinţii acelei osteneli. Prin cunoştinţă nimicim cu totul puterea minciunii, care se împotriveşte adevărului, umilind şi surpând "toată înălţarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu".

"Rugăciunea" este cererea acelor lucruri, pe care obişnuieşte Dumnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. Dacă votul este

93

făgăduinţa acelor bunuri (virtuţi) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le hărăzeşte Dumnezeu oamenilor spre mântuire. [...]

Iar "strigarea" este stăruinţa şi sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuţilor şi în contemplarea diferitelor vederi ale cunoştinţei, în vremea năvălirii celor răi. [...]

Prin "Cer" se înţelege în Sf. Scriptură adeseori însuşi Dumnezeu, precum spune undeva loan înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: "Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va f i dat lui din cer" (loan III, 2), adică de la Dumnezeu, căci "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este pogorându-se de la Părintele luminilor" (Iacob I, 17). In acest înţeles trebuie luat cuvântul "cer" din textul Scripturii. Dar Scriptura mai numeşte "cer" Puterile cereşti, după cuvântul: "Cerul îmi este mie scaun" (Isaia LXVI, 1).

Dar cuvântul "cer" mai are şi următoarele înţelesuri: mintea omenească curăţită de toată nălucirea materială şi împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni. Căci cunoştinţa adevărată se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea; lucrarea curată a virtuţilor este numită "aşternut picioarelor Lui". [...]

"Puternic" a numit Scriptura pe dracul cel viclean, care pune stăpânire peste poftă şi o aprinde spre dorinţele necuviincioase ale plăcerilor urâte. Căci nimic nu e mai puternic şi mai silnic decât pofta naturală. Iar "războinic" a numit pe dracul care se aşează în iuţime şi o face să se lupte necurmat pentru plăceri. "Căpetenie" a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfăţişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ. Şi a numit Scriptura pe aceasta "căpetenie", pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Iar "conducător de oaste" a numit pe dracul care abuzează de facultatea raţională a sufletului, mişcând-o spre născocirea şi aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. în sfârşit "faţa" diavolului este poleiala plăcerii, prin care

94

se pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile decât contemplarea celor inteligibile, care îngraşă mintea. Această "faţă" o ruşinează cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugăciune, raţiunea înţelepciunii, care nimiceşte toată puterea vicleană, adică desfiinţează tirania cea rea, care tulbură sufletul.

în ţara regelui Asur, adică a diavolului viclean şi atotrău, este deprinderea învârtoşată şi dură a păcatului sau a neştiinţei, deprindere lipsită de orice căldură de viaţă pe care o dă virtutea şi de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoştinţa.

Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereuşită a atacului. Căci prin atacul său n-a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu, şi cu totul nepătimaş, care are în sine, ca pe un Ezechia, raţiunea desăvârşită a făpturii şi, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoştinţă, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu şi nimicesc prin înger puterea cea rea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 195-202''.

"Şi mulţi aduceau daruri Domnului în Ierusalim şi plocoane lui Ezechia, regele Iudeii. Şi s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor".

II Paralipomena XXXII, 23

Dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată cu virtute şi cunoştinţă, împărăţind, asemenea marelui Ezechia peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi, are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o alcătuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minţii, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţei, ca pe nişte "daruri", iar minţii însăşi îi oferă, ca pe nişte "plocoane", modurile virtuţii

95

conforme cu legea naturală care există în ea.Scriptura spune apriat că Domnului se aduc "daruri", iar

regelui "plocoane". Căci, daruri se numesc lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele, iar "plocoane", lucrurile ce se dau celor ce au lipsă de ele.

Aducând deci Domnului raţiunile duhovniceşti din lucruri, I le aducem ca "daruri", întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, raţiunile lucrurilor pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-L lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatoraţi la aceasta, din făpturile Lui. Iar "plocoane" primeşte cel ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu fdosofia dumnezeiască, ca unul ce are lipsă prin fire atât de modurile naturii pentru virtute, cât şi de raţiunile ei pentru cunoaştere.

Dar se poate înţelege şi altfel "darurile". Dacă "darul" este ceea ce se dă celor ce mai înainte n-au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca "daruri" din contem­plarea lucrurilor, raţiunile care alcătuiesc (susţin) credinţa fără nici o demonstraţie raţională şi care sunt aduse prin ea Domnului. Căci pentru credinţă nu aduce nimenea nimic mai înainte. Fiindcă mintea II priveşte în chip firesc şi fără nici o meşteşugire pe Făcătorul propriu, întrucât II vesteşte zidirea. Pentru că ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credinţa, ca să primească credinţa în Dumnezeu ca datorie şi nu ca "dar".

Iar ca "plocoane", primeşte legile naturale ale lucrurilor, aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinţei. Prin acestea dezbracă întâi pe omul cel vechi şi abia după aceea iese la culesul roadelor dreptăţii, adunând diferitele moduri ale virtuţii, sădite în făpturi. Căci nu şi le-ar putea însuşi pe acestea, dacă nu ar dezbrăca mai întâi pe omul cel vechi, strâmtorându-1 la culme prin osteneli şi sudori multe, aşa cum face şarpele când năpârleşte.

Astfel, mintea cunoscătoare primeşte ca "daruri" pentru Dumnezeu, raţiunile susţinătoare ale credinţei, culese din lucruri, neaducând şi nedând înainte de ele nimic. Şi primeşte ca "plocoane" legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile

96

sale de vieţuire."Şi s-a înălţat, zice, Ezechia în ochii tuturor neamurilor" - cel

ce a ajuns prin fapte şi contemplaţie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuţii şi al cunoştinţei, pe drept cuvânt s-a înălţat mai sus decât toate neamurile, adică s-a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupeşti şi necinstite şi a corpurilor zise naturale, adică deasupra tuturor celor ce cad sub simţiri, străbătând prin contemplaţie şi cunoştinţă, toate raţiunile din ele. Căci şi acestea se numesc în Scriptură în chip figurat "neamuri", fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul şi cu mintea.

Sf. Scriptură, vorbind despre "darurile" ce se aduceau lui Dumnezeu şi despre "plocoanele" ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: "Toţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane regelui", ci mulţi, adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin aceasta se arată că există aşa zise neamuri de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile care alcătuiesc lumea celor create aduc pe de o parte ca "daruri" lui Dumnezeu raţiunile dumnezeieşti din ele, după care au fost şi create, iar pe de altă parte ca "plocoane" regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se după ele să-şi statornicească modurile susţinătoare ale virtuţii. Dar patimile din noi, adică "neamurile" cu existenţă mincinoasă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece n-au fost create de El. Căci patimile de ocară îşi au originea de la noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu, neavând nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei.

Deci prin cuvintele: "Şi s-a înălţat în ochii tuturor neamurilor", Scriptura arată că cel ce s-a învrednicit prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, şi s-a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăieşte, nu mai ascultă şi nu mai gândeşte decât numai ceea ce e propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute, care îşi aduce prin el raţiunile dumnezeieşti din ea, ca pe nişte "daruri", Domnului, iar legile din ea i le aduce lui "plocoane",

97

ca unui rege, s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înălţat prin făptuire mai presus de toate patimile trupeşti, iar prin contemplaţie mai presus de corpurile naturale şi de toate speciile ce cad sub simţuri, odată ce a străbătut raţiunile duhovniceşti şi modurile lor de viaţă.

Deci aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din afară sau făpturile, dar nu neamurile din lăuntrul nostru sau patimile. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 204-211).

"Dar n-a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu, ci s-a înălţat inima lui. Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim. Şi s-a smerit Ezechia din înălţarea inimii şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia".

II Paralipomena XXXII, 25-26

Multe şi felurite binefaceri i-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-1 şi izbăvindu-1 în diferite timpuri din toată nevoia şi strâmtoarea. El însă nu a dat lui Dumnezeu toată mulţumirea pentru mântuire, aşa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească şi şi-a distribuit sieşi o parte din meritul izbânzilor. De aceea, se spune că nu a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făgăduit-o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mărimea izbânzilor primite de la Dumnezeu, ci s-a înălţat inima lui, neizbutind să scape de boala părerii de sine, care se naşte aproape natural din virtute şi cunoştinţă.

"Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim". Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înţelesuri, durerea pe care o simt cei povăţuiţi prin certare. Ea însoţeşte necazurile fără de voie ce sunt trimise asupra noastră. Prin acestea Dumnezeu călăuzeşte adeseori mintea, care se mândreşte cu virtutea şi cu înţelepciunea, spre modestie şi smerenie, dându-i putinţa să se cunoască pe sine însăşi şi să-şi mărturiească propria slăbiciune. Căci simţindu-şi

98

mintea slăbiciunea, leapădă închipuirea deşartă a inimii. De aceea se spune şi despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: "Şi s- a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi a nu mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia".

După alt înţeles, mânia Domnului este întreruperea revărsării darurilor dumnezeieşti. Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minţi, care se înalţă pentru bunurile date ei de Dumnezeu şi se laudă cu ele ca şi când ar fi niscai isprăvi proprii.

Trebuie să aflăm şi să vedem ce înseamnă faptul că nu numai peste Ezechia, care s-a înălţat cu inima, s-a abătut mânia, ci şi peste Iuda şi peste Ierusalim.

"Şi s-a înălţat inima lui Ezechia", dar nu a adăugat: şi inima locuitorilor din Ierusalim şi Iuda. Toată mintea cunoscătoare şi iubitoare de înţelepciune are cu sine şi Iuda şi Ierusalimul.

Iuda în înţeles duhovnicesc înseamnă "vieţuirea ca mărturisire" sau deprinderea căinţei, care creşte prin fapte împreună cu gândurile ce o susţin, pe măsură ce înaintează mintea în urcuşul ei. Căci Iuda se tălmăceşte "mărturisire". Iar Ierusalim în înţeles alegoric, este deprinderea paşnică cu adevărul şi cu vederile dumnezeieşti care îl alcătuiesc.

Deci pe Iuda îl are mintea ca filozofia lucrătoare, iar Ierusalimul ca iniţiere tainică în contemplaţie. Aşadar, când mintea înţelepţită prin harul dumnezeiesc a respins prin filosofia lucrătoare şi contemplativă toată puterea ce s-a ridicat împotriva virtuţii şi cunoştinţei şi a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutăţii, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulţumire lui Dumnezeu, autorul biruinţei, ci se înalţă cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit lui Dumnezeu, după binefacerea de care s-a împărtăşit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce Λ/ine asupra ei, ci şi Iuda şi Ierusalim, adică deprinderea activităţii şi a contemplaţiei. Căci îndată se răscoală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activităţii morale şi întinează conştiinţa care a fost până acum curată, iar părerile mincinoase se amestecă în contemplarea

99

lucrurilor şi strâmbă conştiinţa care a fost mai înainte dreaptă.Cel care-şi închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii,

nu va mai întreba de cauza din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea dorinţei lor numai în sine, păgubindu-se însuşi de condiţia mântuirii sale, adică de Dumnezeu. Dar cel ce-şi simte sărăcia sa naturală în ceea ce priveşte virtuţile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa.

Cu dreptate Vine deci pedeapsa peste mintea care se înalţă în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduinţa ce o dă Dumnezeu de a fi tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, şi în contemplaţia ei, adică în Ierusalim, ca să câştige conştiinţa neputinţei sale naturale şi conştiinţa puterii şi a harului dumnezeiesc, care o apără şi îi dăruieşte toate bunurile. Prin aceasta se va smeri, alungând de la sine cu totul trufia străină şi potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii peste Ezechia, care îndată ce a venit peste el prima mânie, sau părăsire, s-a smerit şi a ajuns la cunoştinţa Celui ce i-a dăruit bunurile.

Căci după cuvintele: "Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim" se spune: "Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia". Adică n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învăţat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cuminţeşte prin primul fel de mânie sau părăsire, ca să vină la smerenie, are de suportat cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor şi-l lipseşte de puterea care-1 păzea mai înainte. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 216).

Iarăşi zice despre Ezechia: "Şi l-au îngropat pe el pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Şi slavă şi cinste i-au dat lui tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim".

II Paralipomena XXXII, 33

100

David, luat în înţeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreţ ziditorii, adică preoţii şi căpeteniile Iudeilor, şi care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii (Psalm CXVII, 22). Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul se face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, aşa şi Biserica s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă şi strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, ca cel ce e Cap al întregului trup (Coloseni I, 18). Căci numele lui David tălmăcit însemnează "dispreţuire". Iar acesta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob (Filipeni II, 7) şi s-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate (Psalm XXI, 7). Este păstorul cel bun, care şi-a pus sufletul Său pentru oi (loan X, 11) şi a omorât leul şi ursul (I Regi XVII, 36), adică a smuls din fire mânia şi pofta, care sfâşiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin raţiune. Este tânărul îmbujorat pentru patima morţii, împodobit cu ochi frumoşi (I Regi XVI, 12; XVII, 42), adică cu slava raţiunilor mai înalte ale Providenţei şi Judecăţii prin care, chiar când pătimeşte pentru noi, supraveghează toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual şi îngâmfat, adică al diavolului care are statura de cinci coţi (I Regi XVII, 51; I Regi XVII, 4), din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simţuri ale noastre; căci statura diavolului se înalţă atâta cât se întinde lucrarea simţurilor noastre în chip pătimaş spre cele sensibile. Este împăratul lui Israel cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi după lege se înfurie, chinuit de pizmă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă (I Regi XXVI, 12), adică ia poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare, pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea împărăţiei Sale.

De asemenea îi taie aceluia aripa vestmântului, pe când şade în

101

peşteră ca să lepede prisosul stomacului, adică ia de la poporul cel vechi înalta cuviinţă a filosofiei morale sau înălţimea înţelesurilor din învelişul simbolurilor şi ghiciturilor legii. El socoteşte că nu se cuvine şi nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământeşti şi iubitori de trup, care şade în veacul acesta sau în litera legii ca într-o peşteră, închizând făgăduinţele dumnezeieşti ale bunurilor nestrxăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaoa cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a vestmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune.

Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor şi împărat, care surpă puterile vrăjmaşului. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc cu filosofia lucrătoare şi pasc ca pe o iarbă contemplaţia naturală; împărat, pentru cei ce şi-au reînnoit frumuseţea chipului dat lor, făcându-1 asemenea modelului, prin .egile şi raţiunile duhovniceşti. [...]

Fiii acestui David sunt toţi Sfinţii din veac ca unii ce s-au născut din El în duh. Şi mormintele acestor fii sunt amintirile vieţuirii lor pământeşti după Dumnezeu. Iar ridicătura pe care sunt aşezate aceste morminte este înălţimea cunoştinţei şi a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează mintea, aşezând-o în locaşul meritat al fericirii, tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică modurile activităţii şi raţiunile cunoştinţei cuprinse în adevărata contemplaţie. Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor şi anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simţurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mişcării mintale.

D ec i, E zech ia însem nând puterea lui D um nezeu , adică mintea puternică în activitate şi prealuminată în cunoştinţă, prin înmormântarea lui, în ţe legem înmormântarea minţii atunci când aceasta moare, adică atunci când se d esface cu voia de toate ce le create şi se ridică la ce le necreate. Înmormântarea ei o face tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei şi contem plaţia adevărată întru cunoştinţă. Şi ea are loc "pe înălţim ea m orm intelor fiilor lui David", adică e ridicată la înălţimea amintiţii Sfinţilor din veac. "Şi ia u dat m inţii s lavă şi cinste" - slavă, ca uneia ce a ajuns nrin cunoştinţa s p i r - m a p ; deasupra tuturor raţiunilor

102

din lucrun. iar cinste ca uneia care s-a curăţit de toate patimile şi şi-a făcut mişcarea simţurilor nesupusă legilor naturale din lucruri. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 225-229).

"Şi auzind duşmanii Iui Iuda şi ai lui Veniamin că cei ce s-au întors din robie zidesc templu Domnului Dumnezeului lui Israel, au venit la Zorobabel şi la Iosua şi la capii familiilor lui Israel şi au zis către ei: «Să clădim împreună cu voi, pentru că şi noi, ca şi voi, ascultăm de Domnul vostru şi jertfim Lui din zilele Iui Âsarhadon, regele Asirienilor, care ne-au strămutat aici». Iar Zorobabel, Iosua şi capii familiilor lui Israel, le-a zis: «Nu putem zidi împreună casa Domnului Dumnezeului nostru. Noi vom zidi singuri Domnului Dumnezeului lui Israel»".

I Ezdra IV. 1-3

Iuda înseamnă "mărturisire". Iar înţelesul mărturisirii este îndoit. Şi anume, există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi se umileşte.[...] Veniamin se tâlcuieşte la Evrei "plânsul sau suspinarea mamei" sau "îndrumarea mamei", sau "fiul dreptei”, sau "zidirea poporului".

Tot cel ce mărturiseşte într-unul din cele două chipuri arătate, este din seminţia lui Iuda. Şi tot cel ce plânge pentru virtute, sau are dreptate ca o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale şi zidire spre mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin.[...]

"Casă" numeşte mintea zidită din TU rne virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locv if;> ici Dumnezeu în duh. Iar duşmanii sunt cele patru neamuri mu» ue în pământul lui Israel de

103

către Asarhadon, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israil: Babilonieni, Hutei, Ematei şi Evei. (IV Regi XVII, 24).[...]

Babilonienii închipuiesc mândria, tâlmăcindu-se prin "fire confuză (zăpăcită)". Huteii închipuiesc slava deşartă întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă "ieşire din acestea".

Emateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci "emat" se tălmăceşte "vederea celor de dinafară". Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor.

Eveii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc "şerpuitori". Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam.

Iar Azvacafat, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israel, se tălmăceşte "cel ce robeşte de la spate", adică în chip ascuns şi neobservat; sau "cel ce robeşte în lanţuri". E vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israel, adică în deprinderea cunoştinţei şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor.[...]

"Şi au venit la Zorobabel şi la Iosua şi la capii familiilor şi le- au zis lor: «Să clădim împreună cu voi, căci la fe l cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-i jertfim Lui» ". Zorobabel este mintea activă; Iosua mintea contemplativă, iar capii familiilor sunt puterile sufletului din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De acestea se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, zicând. "Să clădim împreună cu voi templul Domnului". Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu împiedică vreodată râvna omului virtuos, ci înlăturând mai degrabă lipsurile virtuţilor, îndeamnă la şi mai mari

104

silinţe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc, ca să atragă la sine inima celui ce se străduieşte după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei şi să-l conducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că merge. De aceea spun viclenii: "La fe l cu voi ascultăm de Domnul vostru". Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici de împărţirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau de veghere sau de toate celelalte prin care se caracterizează viaţa după Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor ce se săvârşesc le slujeşte lor.[...]

Cine nu are cuvântul cunoştinţei sălăşluit în adâncul inimii, nu va putea să scape de vicleşugurile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobabel, a lui Iosua şi a capilor de familii, care spun hotărât şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii de la oameni şi ale făţărnicie: "Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci singuri vom zidi Domnului Israil".[...]

Deci nu din gelozie n-au primit cei ieşiţi din robie pe babilonieni, pe hutei, pe ematei şi pe evei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine, pe neobservate, moartea păcatului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 288-294).

"înfricoşează-i pe ei cu legea Domnului".I Ezdra VII, 14

"Infricoşează-i pe ei" s-a zis în loc de: scutură-i, nu făgăduindu-le cele bune, ci ameninţându-i cu cele înfricoşate. Căci metoda aceasta, bună pentru slugi, se potriveşte Iudeilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 235).

105

"Adunarea întreagă a fost de patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci de suflete; afară de robi şi roabe care erau în număr de şapte mii trei sute şapte. Printre ei se mai aflau opt sute cincizeci şi cinci psalţi şi cântăreţi; cămile, patru sute treizeci şi cinci; cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase; catâri, opt sute patruzeci şi cinci; măgari, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci".

II Ezdra VII, 66-69

Cele patruzeci de mii sunt pătrimea virtuţilor generale cu care străbătând mintea natura şi timpul ajunge la ţinta fericită a nepătimirii. Astfel, numărul de zece mii e indicat numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identic cu unitatea şi deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început. Căci zece mii este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul a zece mii (miriada), sau mai bine zis miriada este unitatea pusă în mişcare şi unitatea este miriada până n-a fost pusă în mişcare. Tot aşa fiecare din virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeiască, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare [...].

Scriptura înţelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel, prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat. Ea împlineşte prima decadă, care e în acelaşi timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrăţişează v r<~· fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută î r r l in ită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzeciren sutei prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii, ca una ce constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale sufletului; din cele cinci simţuri; din funcţiunea vocală; din fecunditatea naturală. De puterea raţiunii se foloseşte omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei, spre dorirea celor căutate, iar de iuţime, spre păzirea şi iubirea lor.

106

Simţurile, la rândul lor, îi se -veac la deosebirea l .crun.c ea*e si ea se împarte în cinci şi din care se naşte samta

Această încincită deosebire împarte lucrurile în: "cete începute" şi în "cele neîncepute", în "cete care sunt de cugetat' şi în "cele care nu sunt de cugetat", în "cele care sunt de grăit" şi în "cele care nu sunt de grăit", în "cele ce se pot face" şi în "cele ce nu se pot face", în "cele stricăcioase" şi în "cele nestricăcioase".

Iar de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii, devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul prin contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuş se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unităţi [...].

Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru nepătimiri generale: Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătinfre esn lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim le cei ce cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfăţişările lucrurilor văzute raţiunile lor. A patra nepătimire este curăţire? totală chiar şi de închipuirea simplă a patimi'or. Aceasta o aflăm la cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a iii Dumnezeu [...].

Cele trei mii indică învăţătura -lăvârş'-ă. iriiaută, evlavioase şi raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă ; ...].

Iar numărul de trei sute înfăţişează aici ideea Providenţei. întâi pentru că prin forma literei care îi indică, e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos şi cuprinde extremităţile celor două laturi, prin ceea ce se arată Providenţa care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentru că acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a săvârşit taina cea mare, cea dintâi şi cea ascunsă a Providenţei [...].

Adăugând c o e ■:% k O i k sute o sută. capătă trei sule. Iar prin

107

acest număr se indică natura şi virtutea. Natura este indicată prin numărul două sute, ca una ce constă din materie şi formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simţurile care pun pe frământătura materiei tiparul formei.

înmulţind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru căpătăm numărul două sute. Iar numărul o sută înseamnă virtutea desăvârşită ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeieşti înzecită [...].

Iar numărul şasezeci înseamnă puterea naturală care împlineşte poruncile şi s-a desăvârşit prin raţiunile virtuţilor. Căci numărul şase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părţile proprii. Din această pricină s-a scris că şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Iar numărul zece arată desăvârşirea virtuţii prin împlinirea poruncilor. Deci numărul şasezeci indică puterea naturală care primeşte raţiunile dumnezeieşti aflătoare în porunci.

Aşadar, cele patruzeci de mii adăugate în trei mii trei sute şase zeci, indică raţiunea desăvârşită a virtuţii, taina venerată a Teologiei, ţinta adevărată a Providenţei şi puterea de activitate a firii care a fost îmbunătăţită prin virtuţi [...].

"Iar robii şi roabele acestora, şapte mii trei sute şapte ", Legea spune despre robi şi despre roabe: "Robii şi roabele dintre Evrei să slujească şase ani, iar într-al şaptelea să fie lăsaţi slobozi. Iar robii şi roabele de alt neam să slujească în veac".

"Veac" numeşte anul al cincizecilea, al slobozirii.Robul evreu şi roaba evreică sunt raţiunea şi cugetarea, care

slujesc filosofului ce se îndeletniceşte cu făptuirea şase ani, ajutându-1 să iscodească tot ce contribuie la frumuseţea morală şi la modurile virtuţii. Căci raţiunea şi cugetarea slujesc oricui se îndeletniceşte cu făptuirea ca un rob şi o roabă [...]. Şi toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutăţii, care se opun făptuirii morale, ducând la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat- o numărul "şase" al anilor, raţiunea şi cugetarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă la contemplarea duhovnicească a raţiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al

108

şaptelea, adică la deprinderea nepătimirii [...].Iar robul şi roaba de alt neam sunt puterea mâniei şi a poftei.

Pe acestea mintea contemplativă le supune pentru totdeauna stăpânirii raţiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuţilor prin bărbăţie şi cumpătare. Şi nu le lasă libere până ce nu e înghiţită moartea nenorocitului de trup de viaţa nemărginită, şi până ce nu se arată în chip curat icoana împărăţiei veşnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga formă a arhetipului. Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozeşte mânia şi pofta, pe cea din urmă prefăcând-o în plăcere curată şi în atracţia neprihănită pentru dragostea dumnezeiască, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată şi în nebunie sobră [...].

Iar numărul robilor indică viaţa vremelnică, trăită conform cu raţiunea şi împreunată cu modurile nepătimirii. în cursul acesteia mintea, folosindu-se de raţiune şi de cugetare ca de nişte robi şi roabe evreice care slujesc făpturii, hotărăşte măsurile ajutorului ce trebuie să-l dea acestea virtuţii, strămutându-le la contemplaţie, îngrijindu-se de asemenea de mânie şi de poftă, ca de nişte robi şi roabe de alt neam, le călăuzeşte la aceeaşi libertate de la sfârşit şi anume: pofta o preface în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeieşti, iar mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevăraţi după har.

"Cântăreţi şi psalmozi opt sute cincizeci şi cinci". "Cântăreţi" sunt cei ce vestesc cuvântul dumnezeiesc prin modurile virtuţilor cu fapta fără contemplaţie; iar "psalmozii" sunt cei ce iniţiază tainic în cuvântul dumnezeiesc pe alţii, prin modurile virtuţilor împreunate cu dulceaţa cunoştinţei din contemplaţie, încântându-le urechile lor spirituale.

Numărul acestora indică ştiinţa lucrurilor veşnice, atât cât le este îngăduită oamenilor. Din numărul opt sute cincizeci "opt sute" indică raţiunile viitoare ale cunoştinţei, iar "cincizeci" ale virtuţii.

"Cămile trei sute treizeci şi cinci". Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israel eliberaţi din robia amară, sunt diferitele reprezentări naturale ale lucrurilor văzute, care sunt alcătuite asemenea cămilei,

109

pe de o parte din Înfăţişările cele văzute ce se raportează la simţuri şi sunt aşa zis picioarele lor, iar pe de aJtă oarte din r.-.punile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se rapone*/-·-. la minte şi sunt aş* zis (...) capul lor.

"Şi cai, şap te mii şap te sute tre izeci ş i şase". "Cal" este acela care aleargă în viaţă pe drumul celor virtuoşi, având toată vigoarea iuţimii (mâniei). Căci se spune că fierea calului stă în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aeeea a şi fost socotit cel mai destoinic şi mai tare la drum dintre toate animalele domestice şi supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Prooroc Avacum şi pe Sfinţii Apostoli, când zice prin Duhul: "Şi a i su it p e m are caii Tăi care turbură ape multe" (Avacum III, 15). El numeşte "cai" ne sfinţii şi fericiţii Apostoli, care poartă cuvântul mântuitor ai adevărului înaintea neamurilor şi împâr?;nor, în toată lumea, pe care o numeşte figurat "mare" [...]. Numărul cailor închipuieşte deprinderea cu filosofia practică a virtuţii [...]. Căci numărul "şapte m ii şap te sute", ca număr ce indică timpul, arată mişcarea sprintenă a virtuţilor, iar "treizeci şi şase" activitatea firii care aleargă împreună cu virtuţile.

"Iar catâri, opt sute pa truzeci şi cinci". Catârul este deprinderea care nu rodeşte păcatul. Din acest motiv s-a rânduit [...] ca cel ales rene în Erael să nu şadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mmtea contemplativă, care împărăţeşte peste înţelesuri ie şi reprezentările lucrurilor, ca şi peste mişcările proprii, trebuie să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul [...].

Ştim însă că în Scriptură catârul are şi un înţeles de ocară. De pildă se zice: "Nu f iţ i asem enea calului şi catârului, în care nu este în ţelegere" (Psalm 31, 10)

Scriptura numeşte "cal" deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor (Ieremia V, 8), iar catâr deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea [...].

Numărul opt sute patruzeci şi cinci indică nepătimirea

desăvârşită a minţii faţă de cele sensibile şi de simţuri, în temeni! deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naşte păcatul. Numărul "opt sute" înseamnă nepătimirea caracteristică veacului viitor, numărul "patruzeci" indică lucrurile sensibile, iar "cinci" indică simţurile.

"Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci". Asinul este trupul care slujeşte sufletului, purtând poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii [...j. Iar numărul natural al acestor asini arată mişcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând tară abatere cuvântului cunoştinţei.

Căci cei pricepuţi în aceste lucruri numesc mişcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mişcări ale lucrurilor [...],

în aceste toate sunt nreînchipuite diferitele trepte ale credincioşilor Bisericii şi dispoziţiile lor. Astfel, "bărbaţii" sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putinţă, Ia măsura plinirii vârstei lui Hristos si săvârsesc virtutea din iubire, prin proprie hotărâre. "Robii şi •yah*-1 unt cei care r>oartă povara filosofici lucrătoare de teama

■ veşnice, cu care sunt ameninţaţi "Cântăreţii" cei ce propovăduiesc frumos şi bine cuvântul făpturii şl tămăduiesc patimile altora. "Psalmozii" cei ce arată crin contemplaţie frumuseţea cunoştinţei cuvintelor dumnezeieşti şi depărtează ca pe un întuneric neştiinţa de la alţii. "Cămilele" sunt cei ce îmblânzesc prin raţiune răutatea voinţei călăuzind-o spre virtute. "Caii" cei ce aleargă bine în s' diomd • • Mi plăcute lui Dumnezeu. "Catârii" cei care au moravuri amestecate şi care dovedesc în viaţa comună o înţelepciune practică, fără prihană. "Asinii şi vitele de jug" sunt cei ce trebuie să ostenească cu fapta şi primesc prin contemplaţie să se aşeze raţiunea asupra lor.

Adunându-i pe toţi aceştia avem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseţi şi de virtutea multora. (Sf. Maxim Mărturisitori!!, Filocalia 3, pag 256-273).

111

"Aceia erau de neam bun de la răsăriturile soarelui".Iov I, 3

Cei de neam bun de la răsăriturile soarelui sunt cei de la răsăriturile iluminărilor şi arătările soarelui înţelegător al dreptăţii, înnobilaţi şi îmbunătăţiţi prin privirea şi vederea înţelegerii îndreptată spre Dumnezeu; cei ce "s-au născut nu din sânge, nici din voia bărbătească, nici din voia trupului, ci de la Dumnezeu" (loan I, 13). Sunt cei a căror inimă şi minte petrece în palatul dumnezeiesc din ceruri şi care s-au învrednicit de convorbirea cu Dumnezeu şi s-au împărtăşit de taine dumnezeieşti şi negrăite ale împărăţiei. Sunt cei ce s-au făcut trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi mădulare din parte (I Corinteni XII, 27) şi contrupeşti cu El şi împreună moştenitori şi împreună părtaşi cu El (Efeseni III, 6), avându-L ca moştenire pe El însuşi şi pe Tatăl, Dumnezeu dintre cele prea înalte, ajunşi părtaşi ai dumnezeieştii firi (II Petru I, 4), mai presus de cuvânt. Sunt cei ce au fost pecetluiţi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh (Efeseni I, 13) de care se fac părtaşi şi întru care vieţuiesc şi văd. Sunt cei ce s-au îmbrăcat în veşmintele albe (Apocalipsă IV, 4) şi proprii ale Duhului şi în tunici cusute în aur, în pietre scumpe şi mărgăritare. Sunt cei ce poartă coif şi cunună şi pietre de rubin şi diamante şi tot felul de pietre preţioase. Sunt cei ce mănâncă şi beau la masa împărătească o mâncare de care nu se satură şi un nectar de care nu se plictisesc.

Căci toate sunt Duh şi ei se împărtăşesc de cele duhovniceşti [...]. Se află acolo un foc ce răcoreşte şi se reaprinde, semişcă împunsături ale iubirii, există o apă vie, grăitoare şi producătoare de râuri de viaţă veşnică; se află acolo un aer bine mirositor la respirat şi Duhul dătător de viaţă şi lumina razei unitare în trei străluciri, dar în acelaşi timp simplă şi mai presus de fiinţă.

De aceea, aceştia, ca nişte văzători şi părtaşi de mari desfătări, s-au despărţit de cele de jos şi s-au unit cu cele de sus. Au părăsit vederea celor văzute şi s-au dăruit întregi celor gândite. Au trecut peste cele trecătoare şi s-au statornicit în cele statornice. Stau jos pe rogojină şi umblă printre cele de sus. Trupul îi leagă şi îi trage în

112

jos, dar Duhul se apleacă şi dezleagă legăturile arse. îndată ce au fost dezlegate, zboară mai presus de ceruri cu uimire şi repeziciune. S-au însingurat dinspre toate în privirea singuratică spre Dumnezeu. S-au unificat prin privirea unitară spre Dumnezeu. Sunt mutaţi de la o slavă la altă slavă (II Corinteni III, 18) mai mare a Duhului şi trec de Ia o bogăţie la o bogăţie mai mare şi se desfată de cele negrăite. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 326-328).

"Pornirea iuţimii lui, e căderea lui".Iov V, 2

Precum la arătarea luminii se retrage întunericul, aşa mireasma smereniei face să piară toată amărăciunea şi iuţimea. Unii, schimbându-se uşor din pricina iuţimii, nu se îngrijesc de supravegherea şi tămăduirea ei. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 186).

Ce închipuieşte îmbrăcămintea monahală şi mai ales tunderea părului ?

Iov XI, 11

Precum capul e fruntea tuturor mădularelor din trup, tot aşa mintea deţine rolul de cap în suflet. Deci aceasta trebuie tunsă de toate cugetările lumeşti. Colovionul, care acoperă tot trupul şi lasă goale numai mâinile, înseamnă că trebuie să îmbrăcăm filozofia morală, care înlătură lucrările ce săvârşesc păcatul, şi că aceasta trebuie să acopere şi puterea şi lucrarea. Căci puterea stăpânirii celui rău este, cum zice Iov, sub buricul pântecelui; iar sufletele, după fericitul David, sunt pline de batjocurile dracilor (Psalm XXXVII, 8). Şi aceste batjocuri sunt lucrările curviei.

Iar analavul, fiindcă are pe el crucea şi înainte şi înapoi,

113

înseamnă că trebuie, cum zice Apostolul, să ne răstignim nu numai noi lumii, ci şi lumea nouă. Aceasta pentru ca, fugind noi de lume, să nu mai avem nici o piedică şi să nu mai fim reţinuţi de plăcerea faţă de ea, amăgiţi de suprafaţa ei, dar nici să nu mai fim urmăriţi de ea dinapoi, prin încercările fără de voie, şi aşa să slăbim din încordarea credinţei. Ci să rămânem nesimţitori şi morţi atât faţă de patimile cele de voie, cât şi faţă de cele fără de voie. Culionul închipuieşte harul lui Dumnezeu care păzeşte şi acoperă mintea noastră. Căci cel ce s-a tuns de cugetările lumii, primeşte coiful mântuirii (Efeseni VI, 17).

Iar sandalele au acest înţeles: fiindcă sunt din piele moartă şi stau dedesubtul unei mici părţi din trup, la fel cum întreg trupul se foloseşte de o rămăşiţă de piele, trebuie să se folosească sufletul de trup, iar pe acesta să-l omoare faţă de patimi. Periboleul (haina de deasupra), fiind în patru colţuri, cum e lumea din patru elemente, arată că trebuie să ne îmbrăcăm în contemplaţia naturală, încât să nu mai privim cele ce se văd de dragul simţirii şi al patimilor, ci prin raţiunea ce se află în ele să ne înălţăm -nre Ziditorul lor.

Faptul că mâna stângă rămâne (•'■•mpenD, arată că faptele bune trebuie să lumineze din noi după cuvântul Mântuitorului, aşa ca să vadă oamenii faptele noastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri Iar xeşmintele trebuie să fie negre ca să arate că trebuie să fim nearatoşi pentru lume, ca unii ce avem petrecerea în cer. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.242).

"Am auzit mereu astfel de lucruri; sunteţi toţi nişte jalnici mângâietori"

Iov XVI, 2

Am văzut adeseori - precum zice Iov - suflete suferind pentru purtarea lor m.->Aie, iar altele din pricina destoiniciei lor şi m-am minunai câf <k- felurită e răutatea.

Având cmeva o purtare molâie din fir**, sau fiind întreprinzător

în ceva din cele trupeşti, celor mulţi nu le pare aşa. Ci boala din fire e socotită şi numită o calitate a sufletului şi o virtute. Iar cei molâu e lăudat ca blând şi smerit; şi cel ce se agită fără rânduială, ca sârguincios şi ager, e admirat de cei ce nu ştiu să judece. Iar el bucurându-se de laude, nu s-a cunoscut pe sine, ci ţinând seama de judecata greşită a celor mulţi, a pătimit cu sufletul de închipuirea de sine, sau a fost copleşit de durere [...].

Tăcerea fără rost e în fond pricinuită de o lene a minţii, sau e semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii, prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei.

în tăcerea aceasta, mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh, Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense lucrări a persoanei, dec» şi a iui. Dumnezeu, Care atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 118).

"Inima mea nu s-a luat după ochii mei".Iov XXXI, 7

Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci până n-a privit la pomul oprit cu plăcere îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti, nedându-şî seama din această pricină de go lic iu nea ei. Dar când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi în sfârşit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa după împreunarea trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel toată pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere. în greşeala ei şi greşeala lui Adam. De atunci cu anevoie îşi «nai no;,te aduce omul

115

aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururea în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în această viaţă înşelătoare ca nişte lipsiţi de vedere. Căci e propriu înţelepciunii duhovniceşti să păzească pururea neînaripat dorul privirilor. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 437-438).

"Pe fiecare om El pune a Sa pecete, pentru ca toţi oamenii să cunoască puterea Lui".

Iov XXXVII, 7

Cei ce au ajuns la desăvârşire prin curăţire şi luminare, pe cât e cu putinţă - căci nu e desăvârşire desăvârşită în veacul acesta nedesăvârşit, ci mai degrabă desăvârşire nedesăvârşită - nu au nici ei totdeauna cu ei starea neschimbată.

Aceasta, din pricina slăbiciunii şi a părerii de sine ce trage uneori pe orice om în jos. De aceea suferă şi ei schimbări şi furări, spre probarea lor. Dar primesc iarăşi ajutorări şi mai mari. Iar ceea ce e contrar acestora, Părinţii spun că e partea lupilor (adică se pierde ca şi când ar fi mâncat-o lupii) (Psalm LXII, 9). Neschimbarea e păstrată pentru veacul viitor. Iar în cel de faţă, când e vreme de curăţie, de pace şi de mângâiere dumnezeiască, când de tulburare, de învălmăşeală, de tristeţe. Şi aceasta pe măsura vieţuirii şi înaintării fiecăruia şi după judecăţile pe care Ie ştie singur Domnul. Iar aceasta se întâmplă ca să se arate, prin acestea, slăbiciunea noastră şi puterea lui Dumnezeu [...] "ca să nu ne încredem în noi înşine - cum zice Pavel - ci în Cel ce învie morţii" (II Corinteni I, 9) [...].

Căci zice Sfântul Isaac: "Câte una, câte una, calcă unii poruncile; dar tămăduiesc sufletele lor prin pocăinţă şi harul îi primeşte. Căci tot sufletul raţional este străbătut de o schimbare neîncetată şi schimbările străbat prin tot omul, în toate zilele lui; şi cel ce are darul desăvârşirii, poate înţelege aceasta din multe". (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 101-102).

116

"Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut".

Psalm I, 1

Sufletul e împrejmuit şi îngrădit cu ziduri de către duhurile răutăţilor şi legat cu lanţurile întunericului, neputând, din pricina întunericului din jurul său, să se roage cum vrea. Căci este legat întru ascuns, fiind orb cu ochii dinlăuntru. Deci când va începe să se roage lui Dumnezeu şi să vegheze prin rugăciune se va izbăvi prin rugăciune de întuneric, căci altfel nu poate să se izbăvească. Atunci sufletul poate cunoaşte că înlăuntru, în inimă, este o altă luptă şi o altă împotrivire ascunsă şi un alt război, al gândurilor duhurilor răutăţilor [...].

Iar locul minţii este statornicia ei fermă în virtute şi trezvie. Căci este o statornicie şi în virtute şi în păcat. (Filotie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 109-110).

"Cei ce năvălesc de jur împrejur".Psalm III, 6

"De ju r împrejur" înseamnă înainte, îndărăt, la dreapta şi la stânga. Deci, dracii dau năvală asupra noastră de dinainte, când ne vrăjesc prin înfăţişările materiei; de dinapoi, când stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când dau năvală asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 217-218).

"Pocăiţi-vă pe paturile voastre de cele ce grăiţi în inimile voastre".

Psalm IV, 4

117

Sau pocăiţi-vă în liniştea nopţii, amintindu-vă de alunecările ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei şi vă sfătuiţi sau vă învăţaţi să petreceţi în imne şi cântări duhovniceşti, adică în rugăciuni şi cântări, prin meditaţie şi luare aminte a citirii. Căci aşa se câştigă o deprindere morală: meditând omul la cele ale zilei, ca să ajungă la simţire în liniştea nopţii şi să se poată plânge pentru cele ce a păcătuit. Iar când harul îl duce la vreo sporire şi află cu adevărat şi nu în nălucire anumite fapte morale ale sufletului şi ale trupului, săvârşite cu lucrul sau cu cuvintele, după porunca lui Hristos, mulţumeşte cu frică şi cu cutremur, şi se nevoieşte prin rugăciune şi lacrimi multe îndreptate către Dumnezeu să păzească obiceiul acela bun, îndemnându-se pe sine spre ţinerea de minte, ca să nu se piardă prin uitare. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 251).

"Dat-ai veselie în inima mea".Psalm IV, 7

Lucrul de căpetenie al oricărei sârguinţe şi cea mai înaltă dintre fapte este stăruinţa în rugăciune, prin care dobândim şi celelalte virtuţi. Dumnezeu pe care-L chemăm întinzându-ne o mână de ajutor. Căci împărtăşirea de lucrarea tainică şi legătura sufletului cu Dumnezeu întru sfinţenie şi unirea minţii cu Domnul prin dragostea cea negrăită, li se întâmplă celor învredniciţi în rugăciune [...].

Domnul însuşi zice: "împărăţia cerurilor înlăuntru vostru este" (Luca XVII, 21). Dar că împărăţia înlăuntru este, ce ar arăta altceva, decât că veselia cerească a Duhului se întipăreşte limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice primesc încă de aici, prin împărtăşirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte sfinţii în împărăţia lui Hristos, întru lumina veşnică. Aceasta o arată şi dumnezeiescul Apostol, zicând: "Cel ce ne mângâie pe noi întru necazul nostru, ca să putem mângâia pe cei ce sunt întru tot necazul, cu mângâierea cu care ne mângâiem şi noi ele la Dumnezeu" (II Corinteni I, 4). Sau: "Şi trupul meu s-a veselit de

118

Dumnezeu cel viu" (Psalm LXXXIII, 2). Sau: "Sufletul meu se umple ca de seu şi de grăsime" (Psalm LXII, 6). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 303-304).

"Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu”.Psalm VI, 7

Este un lucru urât a tulbura ochiul inimii din mânie. Dar mai urât este a arăta pornirea sufletului cu buzele. Iar a face aceasta prin mâini este cu totul potrivnic şi străin vieţuirii călugăreşti, îngereşti şi dumnezeieşti. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 191).

"Vor slăbi şi vor pieri de la faţa Ta".Psalm IX, 3

Dracii slăbesc când prin împlinirea poruncilor se micşorează patimile în noi; şi pier când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, nemaiaflându-le pe acelea prin care se găseau în suflet şi îl războiau. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 59).

"Domnul a auzit dorinţa săracilor".Psalm IX, 18

Leviţi şi preoţi s-au numit cei ce s-au închinat pe ei cu totul lui Dumnezeu şi cu făptuirea şi cu contemplaţia. Iar vitele leviţilor sunt cei ce nu reuşesc să şteargă urmele patimilor, dar doresc virtutea şi, după puterea lor, au toată râvna pentru ea şi o poftesc neîncetat, deşi de multe ori nu se împărtăşesc de ea, fiind slăbănogiţi de păcat. Dar este cu putinţă, ca la vremea cuvenită să primească şi

119

aceştia darul nepătimirii, prin singura iubire de oameni a lui Dumnezeu. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 148-149).

"Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios; iar pe cel ce iubeşte nedreptatea îl urăşte sufletul Său".

Psalm X, 5

Firea treimică de după Treimea supremă, fiind făcută de aceea după chipul ei, adică mai mult decât altele ca mintală (înţelegătoare), cuvântătoare şi duhovnicească, trebuie să-şi păzească treapta ei, adică să fie numai după Dumnezeu, să se alipească numai de El şi să I se supună şi să-L asculte numai pe El; numai spre El să privească şi să se împodobească cu amintirea şi cu contemplarea neîntreruptă şi cu dragostea cea mai caldă şi mai înfocată faţă de El. Prin aceasta atrage la sine însăşi, mai bine zis atrăgea odinioară, strălucirea tainică şi negrăită a firii aceleia. Atunci are cu adevărat chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, făcându-se plină de har, înţeleaptă şi dumnezeiască prin acea strălucire. Căci prin ea învaţă, fie că e de faţă în chip arătat, fie că e aproape în chip ascuns, cum e mai ales acum, să iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe sine, iar pe aproapele ca pe sine însăşi, iar ca urmare, să-şi cunoască şi să-şi păzească vrednicia şi treapta sa şi să se iubească pe sine cu adevărat. Căci "cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său". (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 449-450).

"Că drept este Domnul şi dreptatea a iubit, şi faţa Lui spre cel drept priveşte".

Psalm X, 7

Scoţându-se protopărinţii neamului omenesc pe ei înşişi de

120

bunăvoie de la pomenirea şi vederea lui Dumnezeu şi nesocotind porunca Lui, pe de altă parte unindu-se în cuget cu duhul cel mort al satanei şi mâncând din pomul oprit contrar voii Ziditorului, au fost dezbrăcaţi de veşmintele luminoase şi de viaţă făcătoare ale strălucirii de sus şi s-au făcut, vai, şi ei ca şi satana, morţi cu duhul. Iar fiindcă satana nu e numai duh mort, ci şi duh care omoară pe cei ce se apropie de el, iar cei ce s-au împărtăşit de moartea lui aveau şi trup, prin care s-a împlinit cu fapta sfatul de moarte făcător, aceştia trec, vai, şi în trupurile lor acele duhuri moarte şi de moarte făcătoare ale omorârii. Ca urmare s-ar fi desfăcut îndată şi trupul omenesc, întorcându-se în pământul din care a fost luat, dacă nu l-ar fi reţinut printr-o grijă şi putere mai mare Cel ce poate toate numai cu cuvântul, prin acea putere fără de care nimic nu se săvârşeşte din cele ce se săvârşesc. Dar hotărârea aceea se împlineşte totuşi, cu dreptate, în chip continuu. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 445-456).

"Când răsar păcătoşii ca iarba, se ivesc toţi cei ce lucrează fărădelegea, ca să se piardă în veacul veacului".

Psalm XI, 8

Când e supărat cineva de patimă şi se tulbură din neştiinţă şi mândrie, trebuie să-şi vadă mai degrabă măsurile sale şi să rabde sârguindu-se, până ce va face Dumnezeu mila Sa cu el. Căci de nu se ispiteşte cineva şi nu cunoaşte necazul patimilor, nici nu se luptă, nici nu se curăţeşte.

(Ispitele sunt un mijloc prin care îşi cunoaşte cineva slăbiciunile sale. Dar ele dau celui ispitit şi prilejuri de luptă împotriva acestei slăbiciuni).

Păcătoşii ce răsar ca iarba sunt gândurile pătimaşe. Căci neputincioasă este iarba şi nu are tărie. Când răsar deci gândurile pătimaşe în suflet, atunci se ivesc, adică se arată toţi cei ce lucrează fărădelegea, care sunt patimile, ca să fie nimicite în veacul veacului.

121

Căci când se arată patimile în cei ce luptă, atunci sunt nimicite de către ei. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 615).

"Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu !»"Psalm XIII, 1

Cel ce nu se teme de Domnul, nu crede că există Dumnezeu. Dar cel ce crede că există se teme de El şi păzeşte poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este (I loan II, 4) şi frica de Dumnezeu nu este într-însul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e şi păzirea poruncilor (Psalm CXI, 1-4). Iar nefiind aceasta întru noi, şi nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgâni şi necredincioşi. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 18).

"Mai înainte văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea".Psalm XV, 8

Unii dintre cei ce sunt înainte-şezători pe drumul liniştirii, ţin în ei lucrarea neîncetată, potrivit psalmistului. Căci nu toate pâinile hranei duhovniceşti, ale grâului ceresc, sunt la fel. Iar alţii, pe cea arătată prin cuvintele: "Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre" (Luca XXI, 19). Alţii, pe cea din cuvintele: "Privegheaţi şi vă rugaţi" (Marcu XIV, 38). Alţii, pe cea din cuvintele: "Pregăteşte-ţi spre ieşire lucrurile tale", sau "Smeritu-m-am şi m-a mântuit pe mine" (Psalm CXIV, 6). Unii se gândesc pururea la cuvintele: "Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare" (Romani VIII, 18). Alţii la spusa: "Căci nu cumva să-l răpească şi nu va f i Cel ce-l izbăveşte" (Psalm XLIX, 23).

Toţi aleargă, dar numai unul ia cunună fără osteneală. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 399-4(X)).

122

"Pentru cuvintele buzelor Taie, am păzit căi aspre".Psalm XVI, 4

Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările, făgăduinţele. Pentru acestea răbdăm toată asprimea vieţuirii: posturi, privegheri, culcarea pe jos, osteneli şi greutăţi în slujbe, necinstiri, ocări, chinuri, omorâri şi cele asemenea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 69).

"Strigat-a şi nu era cine să-l mântuiască".Psalm XVII, 45

Mândria este pierderea bogăţiei duhovniceşti şi a sudorilor. "Strigat-a şi nu era cine să-l mântuiască", pentru că a strigat cu mândrie "către Domnul şi nu l-a auzit pe el"', fără îndoială, pentru că pricinile împotriva cărora se ruga nu le curma. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 280).

"Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului".Psalm XVIII, 10

Cel ce voieşte să scape de păcatul stricător şi de pofta rea, să dobândească frica de Dumnezeu. Căci cel ce se gândeşte pururea la moarte şi la focul veşnic şi la viermele c e l ' neadormit şi la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâşnetul dinţilor, la ruşinea ce va rămâne din faţa scaunului înfricoşător al Judecăţii lui Hristos, dinaintea îngerilor şi oamenilor, topeşte bucuria plăcerii şi întoarce toată pofta spre Dumnezeu. Căci tăierea voii proprii e ca o vărsare a sângelui şi se socoteşte de Dumnezeu omului ce nu-şi face voia lui ca o jertfă. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 286).

123

"Doamne, mântuieşte pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te vom chema".

Psalm XIX, 10

începătorilor de viaţă virtuoasă le ajută în lucrarea poruncilor şi în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naşte o altă frică, potrivit c a starea lor. E temerea curată care îi înfricoşează foarte mult, din dragoste. Aceasta îi ajută să stăruiască neclătinaţi în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de înfricoşătoarea alunecare din ea. Celor dintâi de li se întâmplă să cadă din starea lor, dar se căiesc şi iarăşi se ridică, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nădejdi. Celor de al doilea însă, de au căzut de la înălţimea vederii lui Dumnezeu, prin prizma vrăjmaşului, nu le vine îndată frica a doua, ci îi ia în primire o negură şi un întuneric gros, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amărăciune şi de frica cea dintâi a muncilor veşnice. (Nichita Stithahul, Filocalia 6, pag. 235).

"Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat".Psalm XXII, 5

în înţelesul proorocesc "toiagul şi cârja" sunt judecata şi providenţa, iar în înţelesul moral, psalmodierea şi rugăciunea.

Căci judecaţi de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povăţuiţi spre întoarcere, iar pedepsind noi pe cei ce se răscoală împotriva noastră, cu toiagul psalmodierii bărbăteşti ne sprijinim pe rugăciune. Având deci toiagul şi cârja, în mâna lucrării minţii să nu încetăm a pedepsi şi a fi pedepsiţi, până ce vom ajunge cu totul sub providenţă, fugind de judecata de acum şi de cea viitoare. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 95).

"Toiag" înseamnă judecata lui Dumnezeu, iar "varga", Providenţa. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 76).

124

"Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pe mine [...] Paharul Tău mă îmbată cu tăria lui".

Psalm XXII, 6

Altfel citesc Scripturile cei începători în viaţa de evlavie, altfel cei ce au înaintat până la mijloc şi altfel cei ce au alergat până la desăvârşire.

Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susţine inimile lor în sfinţitele nevoinţe ale virtuţii şi le dă vigoarea tăriei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, şi- i face luptători viteji împotriva dracilor. Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc, înveselind inimile lor şi scoţându-i din ei înşişi prin puterea înţelesurilor şi ridicându-le mintea de la litera care-i omoară, ca să cerceteze adâncurile duhului ei şi să le fie întreagă născătoare şi descoperitoare de înţelesuri. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 296).

"învăţa-va Domnul pe cei blânzi căile Lui".Psalm XXIV, 10

Blândeţea este propteaua răbdării; uşa sau mai bine zis maica răbdării, pricină a deosebirii (a dreptei socoteli, a discernământului). E pricina iertării, îndrăzneala rugăciunii, încăperea Duhului Sfânt. Căci zice: "Spre cine voi privi, dacă nu spre cel blând şi liniştit" (Isaia LXVI, 2). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 290).

"Călăuzi-va pe cei blânzi întru judecată; învăţa-va pe cei blânzi căile Sale".

Psalm XXIV, 10"învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre".

Matei XI, 29

125

Cel ce voieşte să înveţe să se liniştească, trebuie să aibă ca semn, acesta: să fie pururea blând cu inima [...]. Căci spune Mântuitorul: "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" (Matei V, 5), adică inima, care face ca o sămânţă să rodească din har în treizeci, şaizeci şi o sută (Marcu IV, 20), după cum este în ceata începătorilor, sau a celor din mijloc, sau a celor desăvârşiţi. Unul ca acesta nu tulbură sau nu se tulbură pentru nimic, decât pentru evlavie.

Blândeţea se poate dobândi uşor, dacă îţi întorci sufletul de la toate şi îl mişti spre iubire şi taci cât mai mult, hrănindu-te cu măsură şi rugându-te pururea. Astfel Sfântul Maxim zice: "Frânează iuţimea sufletului cu iubirea, vestejeşte pofta lui cu înfrânarea şi înaripează cugetarea lui cu rugăciunea; şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată" (Filocalia 2, pag. 105, Capete despre dragoste) [...]. Şi iarăşi: "Trei sunt virtuţile care aduc minţii lumină totdeauna: a nu vedea răutatea vreunui om, a răbda netulburat cele ce vin asupra noastră, şi a face bine celor ce ne fac rău”. Aceste trei virtuţi nasc alte trei mai mari decât ele, astfel: a nu vedea răutatea vreunui om, naşte "iubirea"', a răbda fără tulburare cele ce vin asupra noastră, naşte blândeţea; iar a face bine celor ce ne fac rău, ne agoniseşte "pacea" (Filocalia 2, pag. 74). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 174).

Sufletul blând e tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă e pricinuitoarea răutăţii. în sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii. Sufletul drept e soţul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă, iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 291).

Acesteia, Proorocul îi zice cunoştinţa cu bună cinstire. Dar precum buna-cinstire este una după nume, dar are multe lucrări, aşa şi cunoştinţa este una după nume, dar are multe cunoştinţe şi

126

vederi. Şi de fapt, începutul făptuirii trupeşti e cunoştinţă şi fără cunoştinţă nimeni nu vine la săvârşirea binelui. Şi tot drumul până la sfârşitul înfierii şi până la înălţarea minţii la cer în Hristos se numeşte cunoştinţă şi vedere. Dar cea dintâi este înainte de osteneală, ca prin ea să se înfăptuiască lucrarea, ca o zidire prin unealtă; iar cea de a doua este după zidire, ca să fie păzită ca un turn, din frică. Şi iarăşi cunoştinţa e şi lucrare a virtuţilor sufletului, ca să se pregătească şi să se sădească pomii raiului. Dar după aceea e cunoştinţa minţii şi lucrarea duhovnicească, sau supravegherea minţii şi aşezarea moravurilor sufletului, ca lucrătorul să lucreze cu pricepere şi să păzească poruncile. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 222-223).

"Necazurile inimii mele s-au înmulţit, din nevoile mele scoate-mă".

Psalm XXIV, 18

Când cel ce pregăteşte în linişte mierea virtuţilor se ridică mai presus de slăbiciunea trupului, prin nevoinţele iubirii de înţelepciune şi puterile sufletului sau se înalţă din cugetarea căzută, la starea cea după fire; când se va umple de razele Duhului şi, curăţindu-şi inima cu lacrimi, va îmbrăca nestricăciunea morţii de viaţă făcătoare a lui Hristos, şi, şezând în foişorul liniştii, va primi şi el pe Mângâietorul ca o limbă de foc, atunci e dator să grăiască cu îndrăzneală lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu şi să binevestească dreptatea Lui în Biserica cea mare, ca unul ce a primit în inima sa legea Duhului. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 284-285).

"Aceasta va înălţa capul tău peste vrăjmaşii tăi".Psalm XXVI, 10

127

"Şi-ţi va da ţie aripi ca de porumbel şi zburând te vei odihni la Dumnezeu".

Psalm LIV, 6

Cel ce m-a scos din Egipt, adică din lumea pierzătoare de suflet, Acesta este Cel ce, luptând pentru mine cu braţ ascuns, a biruit pe Amalec şi mi-a dat nădejdea că Domnul va zdrobi de la faţa noastră şi celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 125).

"Spre El a nădăjduit inima mea şi am fost ajutat şi a înflorit trupul meu".

Psalm XXVII, 9-10

Mintea mişcându-se cu putere spre bunătăţile vieţii pentru nădejdea bunătăţilor viitoare, pentru lipsa de griji, simte şi ea în chip negrăit bunătatea dumnezeiască şi comunică şi trupului prin bunătatea sa, după măsura înaintării sale, cum zice şi David. Iar această bucurie ivită în suflet şi în trup este o înştiinţare neînşelătoare a vieţii nestricăcioase. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 235).

"Spre Dumnezeu a nădăjduit inima mea şi am fost ajutat; şi a înflorit iarăşi trupul meu".

Psalm XXVII, 9-10"Cine, afară de Domnul, mă va ridica pe mine şi va sta împreună cu mine împotriva nenumăratelor gânduri uneltite cu viclenie?"

Psalm XCIII, 16

Să nu-ţi faci păreri înalte despre tine, ca Israel cel de odinioară,

128

şi să te predai vrăjmaşilor spirituali. Căci acela, fiind izbăvit de Egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi ca ajutor idol turnat.

Idol turnat este mintea noastră slabă care, câtă vreme cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor răutăţilor, le izgoneşte uşor şi cu ştiinţă măiastră pune pe fugă puterile nevăzute şi războinice ale vrăjmaşilor. Dar când îndrăzneşte nesăbuită să se reazeme cu totul pe sine, se rostogoleşte ca pasărea Oxypteros (repede zburătoare). Iar cel ce se nădăjduieşte în sine şi nu în Dumnezeu, va cădea cădere jalnică. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 47).

"Rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie, ca să cunosc slava Ta şi să nu mă mâhnesc".

Psalm XXIX, 11-12

Sufletul care stăruie în alipirea la starea înjosită a trupului şi iubeşte plăcerile lui şi ţine la slava de la oameni, sau chiar dacă nu le caută pe acestea, e simţitor la adierea poftei, rămâne cu totul nemişcat şi greoi spre orice virtute şi poruncă a lui Dumnezeu, ca unul ce e îngreuiat şi înlănţuit cu putere de relele amintite. Dar când trezit de ostenelile nevoinţelor şi de lacrimile pocăinţei, scutură de la sine greutatea trupului şi topeşte în şiroaiele lacrimilor cugetul trupesc şi s-a ridicat mai sus de micimea celor văzute, se împărtăşeşte de lumina curată şi se eliberează de patimile care îl tiranizează. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 40-41).

"Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am ca un vas stricat. Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împre jur, când se adunau ei împreună împotriva mea; ca să ia sufletul meu s-au sfătuit".

Psalm XXX, 12-13

129

Mintea curăţită de iot noroiul se face sufletuliri cer înstelat de înţelesuri strălucitoare şi atotluminoase şi Soarele dreptăţii luminează în ea, trimiţând în lume razele luminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu. Iar raţiunea acestei minţi, făcându-se curată, scoate din adâncul înţelepciunii raţiunile simple şi neamestecate ale lucrurilor şi descoperirile lămurite ale celor ascunse, înfăţişându-le minţii, pentru a cunoaşte care este adâncul, înălţimea şi lărgimea cunoştinţei de Dumnezeu. Şi mintea, primindu-le pe acestea la sânul ei în chip firesc, face cunoscute adâncurile Duhului, prin cuvânt, tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc în cele dinlăuntru şi dă pe faţă vicleniile dracilor şi povesteşte tainele împărăţiei cerurilor. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 285-286).

"Fericiţi sunt aceia cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele".

Psalm XXXI, 1"Fericit e omul pe care îl va povăţui Domnul şi din Legea Lui şi a Duhului îl va învăţa pe el".

Psalm XCIII, 12

Văzătorii contemplă pe Dumnezeu într-un chip fără chip şi într- o frumuseţe mai presus de lumină, nematerială şi necompusă, în faţa Lui atotsimplă; ei văd unitar pe Unul, încununat de bunătăţi nesfârşite, împodobit de splendori nenumărate, luminând toată mintea cu razele unei frumuseţi strălucitoare; contemplă fericirea negrăită şi de nepovestit, izvorul bunătăţilor şi frumuseţilor, belşugul nesecat pururea ţâşnitor, vistieria mai presus de plinătate, făril fund, nedeşertată a slavei, care umple cu covârşire minţile cele fără ochi de o mare desfătare.

Căci din unitatea aceea duhovnicească şi mai presus de fire, aşezată mai presus de toate în ascunzimea nepătrunsă, izvorăşte tainic bucurie, mulţumire şi veselie curată într-un râu pururea curgător. Din ea se revarsă un noian nestrăbătut şi necuprins de

130

bunătate negrăită, de dragoste netălmăcită şi de purtare de grijă neînţeleasă, printr-o putere fără hotar şi printr-o înţelepciune de negrăit. Căci ele rămân nepătrunse chiar şi de îngeri şi de serafimi, ca unele ce se află mai presus de orice minte. Căci chiar şi cele ce se zămislesc în timpul de aici în noi într-un chip negrăit, iar în cel viitor vor ieşi la arătare, ca printr-un fel de naştere, şi se vor desăvârşi, răpesc şi mintea heruvimilor, deşi le înţelege numai într- un chip întunecos. Cu adevărat aceia sunt fericiţi. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 465-466).

"Veniţi la El, adică la Unul, şi vă luminaţi".Psalm XXXIII, 5

"Eu sunt Dumnezeu cel dintâi şi Eu după aceea şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu".

Isaia XLI, 4; XLIV, 6 "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul tău Domn Unul este".

Deuteronom VI, 4

Nimic din ceea ce e creat nu e unul în chip desăvârşit. Căci nu e greu de văzut că fiecare se deosebeşte de fiecare, printr-o oarecare însuşire proprie. Dar, întrucât sunt create, nici una nu se deosebeşte de nici una, fiecare având început şi sfârşit, aflându-se sub fire şi nefrind propriu-zis una în chip simplu.

''Unul” este cu adevărat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fără de început, fără de sfârşit, nehotămicit şi, de aceea, nemărginit. Iar Acesta e Dumnezeu.

Numai privind spre Acesta, prin împărtăşire de Duhul de viaţă făcător, mintea îşi primeşte, zi de zi, creşterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea şi în starea ei de îndumnezeire. Căci, se ştie sigur că, în afară de Unul şi de privirea în Duh spre El, nu se poate avea o minte tot mai bună. Aceasta, pentru că mintea s-a împărtăşit, slăbită de lumea mult împărţită şi de patimi, şi are nevoie de o putere mai presus de lume şi de privirea spre

131

"Unul” mai presus de fire pentru ca, răpită fiind de cele împărţite, să iasă afară din patimi şi din dezbinare şi să dobândească chipul dumnezeiesc. De aceea, şi Domnul roagă pe Tatăl, ca să fim şi noi, credincioşii, una în Tatăl şi Fiul însuşi prin Duh. Una, cum şi Ei sunt una, ca să fim făcuţi desăvârşiţi, cum trebuie, atât prin harul Duhului unificator, cât şi prin privirea unitară, în Dumnezeu cel Unul.

Aceasta ne este în chip limpede adevărata îmbunătăţire şi aceasta este sfârşitul şi adevărata şi singura noastră odihnă.

De aceea, pizmaşa şi de oameni urâtoarea ceată drăcească, împărţind în chip necuvenit credinţa, prin născocirea multor dumnezei, a risipit în chip amăgitor unitatea minţii şi nu a lăsat-o să aibă imaginea Unului mai presus de lume. Aceasta, pentru ca prin sădirea închinării la mulţi dumnezei şi prin privirea şi slujirea lor, să înduplece mintea să se mişte împotriva firii ei şi să o facă să poftească tot felul de patimi şi minciuna în loc de adevăr şi virtute.

Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevărat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul în fiinţă, putere, voinţă, lucrare şi în toate celelalte însuşiri fiinţiale. Aşadar, a sluji unităţii lui Dumnezeu, a privi şi a te aduna cu toată puterea spre ea, ieşind din cele multe, este voia lui Dumnezeu şi îmbunătăţire a minţii, precum şi cale de aflare a adevărului şi rod al dragostei dumnezeieşti şi al îndumnezeirii. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 406-408).

"Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul".Psalm XXXIII, 8

Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă din belşug

132

mângâierea dumnezeiască şi să nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia. Şi precum trupul, gustând din dulceţurile pământeşti, experimentează fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înşele mângâierea Duhului Sfânt şi să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 425-426).

"Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui că n-au lipsă cei ce se tem de El".

Psalm XXXIII, 9

Există un plâns fără smerenie duhovnicească şi acesta e socotit de cei ce plâng astfel ca un plâns curăţitor de păcate. Dar închipuindu-şi aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sunt lipsiţi de dulceaţa Duhului, ivită în chip tainic în cămara înţelegătoare a sufletului (Psalm XXXIII, 9). De aceea unii ca aceştia se şi aprind repede de pofta faţă de lume şi de cele din lume. Iar cel ce nu poate dispreţui acestea în chip desăvârşit şi n-a dobândit o deslipire din suflet faţă de ele, nu poate dobândi nici nădejdea sigură şi neîndoielnică a mântuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici şi colo, nepunând "temelia de piatră" (Luca VI, 48). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 63).

"Ocoleşte răul şi fă binele".Psalm XXXIII, 13

Cel ce petrece şi vieţuieşte contrar firii şi trupeşte, şi-a pierdut în întregime puterea sa de deosebire (dreapta chibzuire). Iar cel ce se înfrânează de la cele rele şi a început să facă binele, acela, ca unul ce e începător şi-şi dă urechea învăţăturii, vine la puţină

133

simţire a dreptei chibzuinţe, atât cât poate un începător. Iar cel ce vieţuieşte după fire şi sufleteşte, ca unul ce lucrează cu înţelegere şi judecată, pentru care motiv se socoteşte a fi la mijloc, priveşte la măsura sa şi deosebeşte cele privitoare la el şi la cele ale celor asemenea lui. în sfârşit cel ce vieţuieşte mai presus de fire şi duhovniceşte, acela, ca unul ce a trecut hotarele potrivite celui începător şi celui de la mijloc şi, cu harul lui Hristos, a înaintat spre cel desăvârşit, sau spre iluminarea cea din ipostas şi spre discernământul atotdesăvârşit, vede şi sinea sa în chipul cel mai limpede. El vede şi deosebeşte totodată foarte clar pe toţi, dar el nu e văzut şi deosebit de nici unul, deşi, pe de altă parte, se face văzut şi deosebit şi asemănat ca unul ce e şi se numeşte om duhovnicesc, însă nu pe hârtie şi cu cerneală, ci prin lucrare şi har. Căci zice dumnezeiescul Apostol: "Cel duhovnicesc pe toţi îi judecă, dar el nu e judecat de nimeni" (I Corinteni II, 15). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 98-99).

"Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei".

Psalm XXXV, 8

Drepţii, ca să se poată bucura mai desăvârşit de răsplătirea nădejdii în Dumnezeu, primind roada faptelor virtuoase, căci despre ei s-a scris: "îmbăta-se-vor...", despre ei a spus şi Domnul că-i va chema în împărăţia Tatălui şi le va sluji lor (Luca XII, 37), după ce le-a făgăduit că vor bea şi paharul nou în împărăţia lui Dumnezeu (Matei XXVI, 29) şi se vor veseli.

Iar păcătoşii vor bea spre a se umple de amărăciunea mâniei şi de întristarea veşnică; şi vor gusta atâta cât să ştie de ce nectar prea dulce se vor lipsi în chip nefericit din nesocotinţa lor. La gustarea acestuia în vremea de faţă ne îndeamnă spre mângâiere, dumnezeiescul David, zicând: "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Psalm XXXIII, 8). Dar păcătoşii nu se întorc spre El.

134

însă cei ce se întorc, ascultând precum se cuvine, de poruncă, şi văd potirul şi turnarea din acesta în acesta, simt din amândouă părţile, şi de aici şi de acolo, chemările pline de har binevoitor; şi beau şi se bucură şi-şi îndulcesc deplin simţurile sufletului şi cântă, cum se cuvine, cântări pline de mulţumire (euharistice) lui Dumnezeu strigând "Şi paharul Tău este îmbătându-ne pe noi ca un prea puternic" (Psalm ΧΧΠ, 6) sau: "Mila Ta cea necuprinsă, dată încă de acum, ca dintr-un sân adânc, ca un vin, ne va urma pe noi în toate zilele vieţii noastre” (Psalm XXII, 7) adevărate, adică celei viitoare, statornice şi nemuritoare.

Căci pururea vom avea bunătăţile dumnezeieşti viitoare şi vom fi în ele, de vom gusta din amândouă părţile vinul potirului de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului şi vom bea din el în toate zilele. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 329-330).

"Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină".

Psalm XXXV, 9

Cel ce-i plin de mândrie şi-şi amăgeşte mintea cu închipuirea de sine nu va dobândi niciodată harul smereniei, în lumina umilinţei inimii, prin care se dă lumina înţelepciunii lui Dumnezeu celor zdrobiţi cu inima. Pe acela îl va acoperi noaptea patimilor, în care umblă toate fiarele pădurii firii omeneşti şi vulpile părerii de sine, adică dracii slavei deşarte şi ai curviei, care caută răcnind pe cine­va să înghită. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 247).

Vederea luminii acesteia este o unire, deşi nu e o unire de durată pentru cei nedesăvârşiţi. Căci unirea cu lumina, ce este altceva decât o vedere? Apoi odată ce aceasta se produce după odihnirea tuturor lucrărilor minţii, cum s-ar săvârşi altfel dacă nu prin Duhul? Căci lumina se vede în lumină şi într-o lumină

135

asemănătoare, iar cel ce vede, dacă nu lucrează în nici un chip altfel, fiind ieşit din toate celelalte, devine şi el întreg lumină, şi se face şi el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis se uneşte în chip neamestecat, lumină fiind şi lumină văzând prin lumină (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 310-311).

Simţirea duhovnicească este cea care are însuşirea să primească puterea văzătoare (contemplativă), asemenea pupilei ochilor trupeşti, care au în ei puterea să primească lumina supusă simţurilor. Vederea mintală este o cunoştinţă naturală, unită cu starea firii, care se numeşte lumină naturală. Este puterea sfântă a darului deosebirii (discernământului), pus între lumină şi vedere (contemplare). Firile cunoscătoare sunt nişte existenţe înzestrate cu discernământul ce le vine din lumină, în scopul vederii.

Patimile sunt un fel de fiinţă învârtoşată. Ele se aşează între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor.

Curăţia este limpezirea văzduhului minţii, în al cărui sân se înalţă firea noastră înaripată. Dacă mintea nu e sănătoasă în fire, nu lucrează în ea cunoştinţa, aşa cum simţul trupesc se lipseşte de vedere când e vătămat din nişte pricini oarecare. Iar dacă mintea e sănătoasă, dar cunoştinţa nu se produce, înseamnă că mintea nu lucrează în afară de ea pentru a face deosebirea între cele duhovniceşti, precum ochiul poate fi sănătos în toate părţile lui, dar nu pune în lucrare vederea simţului. Căci chiar dacă mintea se păstrează în cele ce-i sunt ale sale, dacă harul nu este aproape de ele, acestea toate rămân nelucrătoare în împlinirea slujirii discernământului, aşa cum în lipsa soarelui oamenii petrec noaptea fără să vadă, chiar dacă toate ale lor sunt sănătoase şi desăvârşite, adică atât ochiul cât şi vederea, cât şi lucrurile care nu s-au deosebit, sau nu se deosebesc [...].

Dar dacă harul Soarelui gândit cu mintea ne vine aproape şi ne mişcă dorinţa şi ne stârneşte la trezvie, dar ea nu e curată, ea e ca un văzduh deşert, nestrăveziu, din pricina grosimii norilor şi a materiilor ce se întind cu uşurinţă ca un întuneric spre lumina

136

soarelui de care ne veselim în bucuria vederii.Când vederea şchioapătă în puterea de a deosebi, firea se

goleşte de lucrare. Sufletul e împiedicat să simtă bucuria Celui de al doilea Soare, Care răsare peste toate, din pricina grijilor trupeşti, puse deasupra lui, griji care acoperă lumina adevărului ca să nu vină la noi. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 348-350).

Căci "în lumina Ta", a lui Dumnezeu, adică în iluminarea unitară a Ta, "vom vedea lumină”, sau pe Tine, pe Cel ce luminezi inimile noastre şi mintea noastră. Şi numai privind ale Tale, am putea cunoaşte ale Tale, ca să nu se poată lăuda cu sine nici un trup (I Corinteni I, 29). Pentru aceasta, aşa cum spunea Avram, care înseamnă "străbătător", pentru că a ieşit cel dintâi, când a auzit, şi a lăsat toate, precum i s-a poruncit, şi s-a mutat în pământul în care curge miere şi lapte, a primit numele schimbat de Avraam sau de tată a multor neamuri, tot aşa şi mintea, care, după chipul lui, prin puterea şi lucrarea dumnezeirii întreit ipostatice, iese din cele supuse simţurilor şi din simţirea lumii şi se mută la lumină, adică la contemplarea şi privirea unitară a Treimii dumnezeieşti, e vrednică să fie numită străbătătoare şi se face născătoare şi purcezătoare a unor mari şi multe înţelegeri negrăite şi tainice, ca a unor popoare, dat fiind că i se descoperă şi se nasc din ea lucruri minunate, de care se bucură şi se veseleşte ca un tată de copii şi petrece în pacea cea întru Hristos. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 266).

"Iar sabia lui va intra în inima lui şi săgeţile lui se vor zdrobi".Psalm XXXVI, 15

Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe să o ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe care nu le poate născoci nici un om, ci numai diavolul,

137

tatăl lor. Iar aceasta o face pentru că pizmuieşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca acesta, venind la deznădejde, pentru că a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăzească să se avânte către Dumnezeu prin rugăciunea obişnuită. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne face. Căci război(i fiind de el şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai încercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 57).

"Fugi de rău şi fă binele".Psalm XXXVI, 27

Adică războieşte pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz ca să nu crească. Şi luptă ca să dobândeşti virtuţile şi după aceea ţine-te treaz ca să le păstrezi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 56).

"Eu ca un surd n-am auzit şi ca un mut nu mi-am deschis gura mea".

Psalm XXXVII, 13

Câtă vreme sufletul e dezbinat în el însuşi şi puterile lui se mişcă fără rânduială, câtă vreme n-a primit în sine razele dumnezeieşti, nu s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc şi nu s-a bucurat nici de pace. Dacă a încetat de curând războiul patimilor neastâmpărate, sufletul are nevoie de multă tăcere a buzelor, încât să spună asemenea lui David (Psalm XXXVII, 13). Trebuie să fie pururea trist şi să umble mâhnit pe calea poruncilor lui Hristos, cât e supărat de vrăjmaşi şi să aştepte venirea Mângâietorului, prin care primind umilinţa şi lacrimile care-1 spală, va dobândi cu adevărat cununa libertăţii. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 284).

138

"Cât a stat cel fărădelege înaintea mea, am rămas mut şi surd m-am smerit şi am tăcut despre cele bune".

Psalm XXXVIII, 2-3

Cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la comtemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii [...]. Cunoscând, încercând şi făcând acest lucru, marele David, care a avut mai mult decât toţi experienţa războaielor de gând zice: "Cât a stat cel fărădelege..." (Psalm XXXVIII, 2-3). După el dumnezeiescul Ieremia porunceşte poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia duşmanilor care o înconjoară din toate părţile (Ieremia VI, 25). Iar dacă fericitul Avei ar fi păzit această poruncă şi n-ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care este şi se numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-1 prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită. Dar nefăcând aşa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greşelii sale, născând legea păcatului pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tălmăceşte "dobândire”.

Cain este legea trupului, cea dintâi pe care o naşte Adam după ce-a călcat porunca dumnezeiască. Iar Avei este cugetul duhului, pe care-1 naşte tot acela mai pe urmă prin căinţă. Pe acesta îl ucide Cain, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea desăvârşită în acest scop. Dar cine va omorî pe Cain se va dezlega de şapte răzbunări, zice Dumnezeu (Facere IV, 15). Pe el îl numeşte în Evanghelie "duh viclean", "care ia cu sine şapte duhuri mai rele decât el" (Matei XII, 45). Acesta este poate gândul iubirii trupeşti de sine sau al lăcomiei pântecelui, căruia îi urmează totdeauna gândul curviei şi al iubirii de argint, al întristării şi al mâniei, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei. Deci cel ce

139

ucide pe Cain, adică lăcomia pântecelui, a ucis împreună cu ea şi patimile, care odrăslesc în urma ei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 189-190 şi . 4-195).

"înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc".

Psalm XXXVIII, 4

Rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii este aceea din care se naşte o oarecare căldură în inimă. E focul pe care Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământurile inimii noastre care mai înainte erau purtătoare de mărăcinii patimilor, iar acum sunt, prin har, purtătoare de Duh, cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos: "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş f i voit să se f i aprins" (Luca XII, 19).

Aceasta a făcut odinioară şi cu Cleopa şi însoţitorul lui când i-a încălzit şi i-a înflăcărat să strige, ieşiţi din ei (în extaz) unul către altul: "Oare nu era inima noastră arzând în noi pe cale ?" (Luca XXIV, 32) [...]. Iar Sfântul Ilie Ecdicul zice: "Când sufletul, odihnindu-se de toate cele din afară, se va uni cu rugăciunea, aceasta învăluind sufletul îl face întreg arzător, după cum focul face fierul. Sufletul este acelaşi, dar nu mai poate f i atins de atingerile din afară, cum nu poate f i nici fierul arzător" (Filocalia 4, pag. 296).

Şi iarăşi: "Fericit este cel ce s-a învrednicit să se arate în viaţa aceasta astfel şi statura sa, de lut fiind prin fire, şi-o vede arzătoare, datorită harului". (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 123-126).

"Căci răbdând, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine".

Psalm XXXIX, 1

140

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 20).

"Că întru aceasta am cunoscut că m-ai voit pe mine, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine".

Psalm XL, 11

Cel ce ţine neîncetat toiagul rugăciunii nu se poticneşte. Şi chiar de i s-ar întâmpla aceasta, nu va cădea de tot. Căci rugăciunea este stăpânitoarea binecredincioasă de la Dumnezeu. Folosul ei se dovedeşte prin biruirea împiedicărilor drăceşti ce ni se întâmplă în timpul adunărilor (slujbelor de obşte). Iar rodul ei prin înfrângerea vrăjmaşului. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, p. 416-417).

"Toată slava fiicei împăratului e dinăuntru".Psalm XL, 15

Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte, pentru că "Toată slava fiicei împăratului e dinăuntru" nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, iar simţurile trupului sunt atrase de lunecuşul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simţirea minţii, înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu bucurie negrăită, iar dracii,

141

lucrând prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-1 cu sila spre cele ce nu vrea. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 453).

"înseta-t-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu".

Psalm XLI, 2

Cel ce s-a lepădat fără şovăieli de lume şi de cele din ea, din credinţa lui Dumnezeu, crede că Domnul e milostiv şi îndurat şi primeşte pe cei ce vin cu pocăinţă la El. Iar ştiind că prin necinstire cinsteşte pe robii săi, prin sărăcia cea mai de pe urmă îi îmbogăţeşte şi prin ocări şi dispreţuiri îi slăveşte, iar prin moarte îi face părtaşi şi moştenitori ai vieţii veşnice, se grăbeşte prin acestea * ca un "cerb însetat" (Psalm XLI, 1) spre izvorul cel nemuritor. El urcă prin acestea în sus ca pe o scară, pe care urcă şi coboară îngerii (Facere XXVIII, 12), care vin în ajutorul celor ce urcă. Iar la capătul de sus al scării stă Dumnezeu, aşteptând hotărârea şi sârguinţa noastră după putere, nu pentru că se desfată să ne vadă ostenind, ci fiindcă Iubitorul de oameni voieşte să ne dea plata Sa ca pe o datorie. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 84).

"Nu voi nădăjdui în arcul meu şi sabia mea nu mă va mântui. Că Tu ne-ai mântuit pe noi de cei ce ne necăjesc şi ai făcut de ruşine pe cei ce ne urăsc".

Psalm XLIII, 8-9

Să iubim pe tot omul din suflet, dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii şi cu toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi

142

cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 34).

"Limba mea e pană".Psalm XLIV, 2

Precum ochiul trupului caută la literă şi din literă primeşte înţelesurile celor supuse simţurilor, aşa mintea când se curăţeşte şi se întoarce la vechea vrednicie, caută la Dumnezeu şi primeşte de la El înţelesurile dumnezeieşti. în loc de carte, ea are Duhul, în loc de pană înţelegerea şi limba în loc de cerneală, lumina. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, p. 99).

"Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei, cele apropiate ei aduce-se-vor Ţie".

Psalm XLIV, 16

"Aduce-se-vor" înfăţişează sfânta înomenire (întrupare), iar "apropiate ^'"înfăţişează faptul de-a se alipi de El, fiindcă naşterea din nou prin Sfântul Botez le-a înnoit sufletele de orice vechime şi pocăinţa le curăţeşte şi le face fecioare sfinte, scăpate de toată vechimea, nemaiaducându-şi aminte de ea. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 218).

Sufletul, aruncând înapoia sa toate ale trupului, porneşte pe urma frumuseţii lui Hristos, umblând după ea cu faptele cuviinţei şi curăţia cugetării şi cântând [...]. (Teolipt al Filadephiei, Filocalia 7, pag. 67-68).

143

"Dumnezeu în mijlocul ei şi nu se va clătina".Psalm XLV, 5

în mijlocul raiului s-a sădit pomul vieţii şi un alt pom numit pomul cunoştinţei binelui şi răului [...]. Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor [...]. Pomul cunoştinţei sau al cunoştinţei binelui şi răului e firea noastră şi alcătuirea omului, este deosebirea privirii, el e descoperirea alcătuirii firii noastre. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 359 şi pag. 362).

"Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu".Psalm XLV, 10

Sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le, putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e de la săvârşirea păcatului; a doua de la hrana care ne aprinde; a treia de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincea de la avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultareaxea adevărată. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 230).

"Că cei puternici ai Iui Dumnezeu s-au ridicat foarte, de la pământ".

Psalm XLVI, 9

Această desăvârşită desăvârşire nedesăvârşită a celor desăvârşiţi, atât de mult sfinţeşte mintea şi o răpeşte de la cele materiale, încât cea mai mare parte a vieţii în trup, după ajungerea la limanul ceresc, o ţine ridicată în contemplare, ca pe una ce e răpită în cer [...]. Unul din aceştia a fost şi egipteanul care nu şi-a

144

lăsat mâinile sale întinse mult timp în rugăciune când se ruga cu unii (Moise sau Avva Sisoe). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 419).

De felul acesta sunt lucrările negrăite de care auzi că se săvârşesc în trupurile celor care au îmbrăţişat în chip sfânt pentru toată viaţa sfinţita linişte (isihia). Şi ceea ce pare în ele neraţional e mai presus de raţiune şi scapă, prin depăşire, înţelegerii celui ce le cercetează cu raţiunea şi nu caută cunoştinţa lor cu fapta şi cu experienţa mijlocită de aceasta. Iar acesta dacă nu aduce credinţă, singura în stare să primească adevărul mai presus de raţiune, explicând, vai, fără sfinţenie cele sfinte, batjocoreşte cele ale evlaviei. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 239-240).

"Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor".

Psalm XLVIII, 12

Există o cunoştinţă ce premerge credinţei şi o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cunoştinţa ce premerge credinţei este cunoştinţa naturală. Iar cunoştinţa ce se naşte din credinţă este o cunoştinţă duhovnicească. Şi există o cunoştinţă naturală, ce deosebeşte binele de rău. Aceasta se numeşte şi discernământ natural. Prin ea deosebim binele de rău în chip natural, fără învăţătură. Pe aceasta a aşezat-o Dumnezeu în firea raţională. Dar primeşte creştere şi adaos prin învăţătură. Nu este cineva care să nu o aibă pe aceasta.

Această putere de cunoaştere naturală a sufletului raţional constă deci în deosebirea binelui şi răului, care se mişcă în el neîncetat. Cei ce sunt lipsiţi de ea, sunt mai prejos de firea raţională. Iar cei ce o au pe aceasta stau drept în firea sufletului şi n-au pierdut nimic din ceea ce le-a dat Dumnezeu firii spre cinstirea fiinţelor raţionale ale Lui. Iar pe cei ce au pierdut această

145

cunoaştere, prin care deosebesc binele de rău, îi osândeşte proorocul zicând: "Omul n-a priceput cinstea în care a fost". (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 92).

Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile, lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi dobitoacele (Psalm XLVIII, 12) în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii. Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând în însăşi experienţa, că price plăcere are ca urmaşă în chip sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume, că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimei el nu ştia că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă,

146

prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a ceea ce stă alăturea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 9-10).

Cel ce aude, vede şi simte, cunoaşte puterea (înţelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaşte, este vădit că nu-şi are simţurile sufletului clare şi sănătoase. Şi fiind aşa, încă n-a cunoscut că a fost zidit ca văzător al zidirii văzute şi pentru a fi introdus în cea cunoscută cu mintea [...]. Şi asemănat cu animalele, rămâne fără minte neîntors, nerechemat sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Efeseni III, 2-7),(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 52).

"Şezând cleveteai pe fratele tău şi unelteai sminteală fiului maicii tale".

Psalm XLIX, 21

Cel ce bârfeşte activitatea celui de aceeaşi credinţă şi stăruie în defăimarea lui, pe drept cuvânt e socotit clevetitor al fratelui său; iar cel ce ponegreşte, purtat de pizmă, pe cel împodobit cu înţelepciune şi sminteşte pe toţi, cu adevărat unelteşte sminteală contra fiului maicii sale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 212).

"în fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea".

Psalm L, 6

Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus

147

nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam "se zămislesc în fărădelegi", căzând sub osânda protopărintelui.

Iar "în păcate m-a născut maica mea", înseamnă că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 210).

"Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru! meu".

Psalm L, 11

Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor, să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască "duh drept întru cele dinlăuntru", adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 198-199).

"Inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi".Psalm L, 18

"Mult poate rugăciunea însoţită de post".Marcu IX, 29; Matei XVII, 21

Până ce ne stăpâneşte împătimirea nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a

148

trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţeniei străpungerii inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 229).

Ajutorul lui Dumnezeu este cel ce mântuieşte. Iar când cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se smereşte mai mult în inima sa. Căci nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească.

Deci până nu se va smeri inima. Nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc că e de faţă ajutându-1, inima lui se umple îndată de credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mântuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperământ în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 112-113).

Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inima zdrobită şi stă în duh de smerenie. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 266).

149

"Şi a văzut ochiul meu întru vrăjmaşii mei".Psalm LIII, 7

Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeii, darul deosebirii din multă smerită cugetare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea ca să nu facă nicidecum ceva fără dreaptă socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoştinţă, să greşească din neglijenţă şi să-şi pricinuiască sieşi o mai mare osândă. Iar cel ce nu a luat darul acesta, încă e dator să nu aleagă nici un gând sau cuvânt sau lucru fără întrebare, credinţă tare şi rugăciune curată, fără care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naşte din smerita cugetare. Iar ea naşte în cel ce o are puterea de a străvedea, încât cel ce o are prevede uneltirile ascunse ale vrăjmaşului şi retează pricinile lor înainte de vreme. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 130)

"Cine îmi va da aripi ca unei porumbiţe şi voi zbura prin smerenie ?"

Psalm LIV, 6

Cuvântul nostru înaintând cu bună rânduială, a ajuns la luptă­torii şi atleţii lui Hristos. Cu adevărat oricărui rod îi premerge floarea şi oricărei ascultări, înstrăinarea, fie a trupului, fie a sufletului. Cu aceste două virtuţi, ca şi cu două aripi de aur, urcă la cer fără preget sufletul cuvios. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 77).

"Aruncă spre Dom nul grija ta şi LI te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului".

P s a l m L I V , 2 5

150

De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţa trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii. Şi pentru ce mai trăieşti deci sau pentru ce vei mai trăi? "Aruncă grija ta asupra Domnului şi El te va hrăni" (Pilde III, 25); şi nu te vei mai înfricoşa de spaima ce vine asupra ta. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 48).

"Mânia lor după asemănarea şarpelui, ca a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei".

Psalm LVII, 4

Cei ce se supun,după Sfântul Botez, voii celui rău, şi împlinesc cele voite de el, se înstrăinează de Sfântul sân al Botezului. Căci nu ne schimbăm, nici nu ne mutăm din firea în care am fost zidiţi, ci fiind zidiţi buni de Dumnezeu şi rămânând neschimbaţi prin firea şi prin natura în care am fost zidiţi, cele ce le alegem şi le voim prin socotinţa de bunăvoie, pe acelea le şi facem, fie bune, fie rele. Căci precum cuţitul nu-şi schimbă firea sa, fie că e folosit de cineva spre rău, fie spre bine, ci rămâne fier, aşa şi omul lucrează şi face cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 92).

"Puterea mea prin Tine o voi păstra".Psalm LVIII, 1.0

Precum nu e cu putinţă a intra în luptă cu trupul gol, sau a înota în apă mare cu vestmintele, sau a trăi fără a respira, aşa este cu neputinţă a învăţa războiul cel mintă! şi ascuns, a-l urmări cu meşteşug şi a-l împrăştia, fără smeri1; > şi necontenită rugă către

Hristos [...]. Aşadar puterea de a păzi în noi liniştea mintală a inimii, din care nasc toate virtuţile, ne vine din ajutorul Domnului, care a dat şi poruncile şi care, strigat de noi neîncetat, alungă de la noi uitarea păcătoasă, care strică liniştea inimii, ca apa focul. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 65).

"Cine mă va duce pe mine în cuprinsul cetăţii ?"Psalm LIX, 10

"Cine mă va călăuzi până acolo, ca să nu mai privesc la deşertăciuni şi nebunii mincinoase".

Psalm XXXIX, 6

Mintea care se află în vremea rugăciunii înlăuntrul cugetării sale, se va afla ca mirele ce stă de vorbă cu mireasa în cămara nunţii. Iar cea care nu e lăsată să intre, stând afară strigă cu suspine. (Psalm LIX, 11; XXXIX, 5). (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 310).

"Povăţuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie în faţa vrăjmaşului".

Psalm LX, 3

Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar. Smerita cugetare este "turn tare dinspre faţa vrăjmaşului". "Nu se va folosi vrăjmaşul de el; şi fiu l lui, adică gândul nelegiuirii, nu va adăuga a-i face lui rău; şi va tăia de la fa ţa lui pe vrăjmaşii lui şi va pune pe fugă pe cei ce-l urăsc pe el". (Psalm LXXXVIII, 22-23). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 305).

152

"Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu ? Că de Ia EI este mântuirea mea".

Psalm LXI, 1

Cel ce a ieşit deplin din lume se socoteşte pe sine ca fiind într- un pustiu neumblat şi plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită şi de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit şi din marea vieţii, ca Daniil din groapa leilor şi a patimilor furioase; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare; ca Manase din statuia de aramă a trupului acesta pământesc şi muritor. Iar Domnul auzindu-1 îl izbăveşte pe el din prăpastia neştiinţei şi a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dorească pe acestea; îl izbăveşte din groapa gândurilor rele ale poftei, care răpesc şi rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil; din atacurile pătimaşe ale focului care-i arde şi îi slăbeşte sufletul şi-l împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu roua Sfântului Duh, ca pe israeliţii aceia; şi de trupui acesta pământesc şi greu şi preapătimaş, păstrându-1 neînjosit şi nedoborât şi făcându-1 fiu al luminii şi al zilei (I Tesaloniceni V, 5) şi învrednicindu-1 să guste învierea încă de aici. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 40).

"Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu".Psalm LXI, 5

Precum se linişteşte marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt. Căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de dulceaţa negrăită care-1 umbreşte [...]. De aceea, oricâte întărâtări ar încerca atunci dracii să aducă în suflet, el rămâne fără mânie şi plin de toată bucuria. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 428).

153

"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta".

Psalm LXII, 8

Mult sunt fericiţi cei ce se înalţă, precum se cuvine, spre vederile contemplaţiilor lui Dumnezeu, cu toată puterea sufletului şi cu pricepere duhovnicească. Căci îi vezi covârşiţi de necuprinsul lui Dumnezeu, din pricina neîncepătoriei, a nepătrunderii, a nehotămiciei, a veşniciei şi a nesfârşirii din jurul Lui, uimiţi cu totul de minunea lui Dumnezeu mai presus de orice minune. Din pricina aceasta sufletul lor rămâne lipit cu dragostea "după Dumnezeu" şi sunt cuprinşi de un dor de nesuportat de a contempla faţa dumnezeiască şi frumuseţea ei preamărită, topindu-se de fericirea pătimirii ei. Şi aşa se curăţă şi se îndumnezeiesc sub lucrarea dumnezeiască şi se fac în chipul lui Dumnezeu şi dumnezei şi se unesc întru cunoştinţă cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu, facându-Se cunoscut celor îndumnezeiţi din prisosinţă, în urma darului mai presus de fire şi al îndumnezeirii lor şi al unirii dumnezeieşti, răpeşte în chip minunat cu frumuseţea Lui mai presus de frumuseţe, toată simţirea înţelegătoare şi toată dorinţa lor, încât îi ţine fermecaţi în jurul Său, ca pe nişte alţi îngeri, care cântă într-o pornire nereţinută: "Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor şi în mijloc va alege pe dumnezei" (Psalm LXXXI, 1); şi: "Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul (adică pe pământeni), de la răsăriturile soarelui până la apusuri" (Psalm XLIX, 1-2) şi: "Căpeteniile popoarelor s-au adunat la un loc cu Dumnezeul lui Avraam" (Psalm XLVI, 9); şi au stat împrejurul lui Dumnezeu cum stau "serafimii împrejurul Lui" (Isaia VI, 2), primind iluminările dumnezeieşti ale tainelor mai presus de lume şi ţinându-se nedesfăcuţi de Dumnezeu Cel ce e mai presus de toate în chip nesfârşit.

Dacă, deci, cei curaţi cu inima sunt fericiţi, după spusa Domnului, fiindcă "vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8), cum nu vor fi fericiţi văzătorii, care se curăţesc prin uimirea ce i cuprinde din cunoaşterea lui Dumnezeu, înălţându-sc prin sporire la treapta

154

lui Dumnezeu?Drept aceea, cei ce doresc fericirea, trebuie să pătimească

îndumnezeirea şi să stea astfel nemişcaţi ca nişte Heruvimi în jurul lui Dumnezeu, să se ţină cu toată sârguinţa de contemplaţie, de ştiinţă şi de făptuire, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 521-522).

De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară. Căci acela şi-a aplecat capul în jos şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Şi îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.

Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme, nu se mai poate întoarce înapoi. Prin chitară se înţelege inima; prin coarde simţurile, prin pană mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu.

Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 227-228).

"Lipitu-s-a sufletul meu după Tine".Psalm LXII, 8

"Eu m-am ostenit să-Ţi urmez Ţie, şi ziua şi odihna omului n-am poftit Doamne".

Ieremia XVII, 16

Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducerea aminte de osânda şi de judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frica

155

de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, lui Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 60-61).

"Iscodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind iscodiri".Psalm LXIII, 6

Culegătorul de struguri destoinic mănâncă numai boabe coapte şi nu culege nimic din aguridă. Mintea pricepută şi înţeleaptă ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile pe care le vede la vreunii. Cel fără de mine însă, iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile.

Să nu osândeşti, chiar de vezi cu ochii tăi. Căci de multe ori se înşeală şi aceştia. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 203).

"Căci am trecut prin foc şi apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă".Psalm LXV, 11

înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul la cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui. încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care renaştem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Deci, precum odinioară stăpânea rătăcirea asupri sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se afă de faţă împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui

156

Dumnezeu ca trecând omul prin furtună, prin foc şi prin încercare, să ajungă astfel la bucuria binelui.(Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 451-452).

Nu orice lacrimă este şi umilinţă. Ci e o mare depărtare între lacrimi şi umilinţă. Căci lacrima vine din părerea de rău pentru purtări greşite şi din amintirea vechilor căderi ale sufletului, ca un foc şi ca o apă fierbinte ce curăţă inima. Iar umilinţa coboară de sus, din roua mângâietoare a Duhului, spre mângâierea şi înviforarea sufletului care a intrat cu căldură în adâncul smeritei cugetări şi a primit vederea luminii neapropiate. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 241).

"Precum se topeşte ceara de faţa focului",Psalm LXVII, 2

"Precum se topeşte ceara de fa ţa focului" , aşa gândul necurat de frica lui Dumnezeu. (Talasie Libanul, Filocalia 4, pag. 5).

Cei ce au înaintat cu timpul, resping şi alungă în întregime închipuirea necuviincioasă împreună cu cea cuviincioasă, prefăcând- o şi topind-o în cenuşă, ca ceara ce se topeşte de faţa focului, prin rugăciunea curată şi prin golirea şi dezbrăcarea minţii de toate chipurile, datorită predării ei în stare simplă lui Dumnezeu [...]. Căci zice Sfântul Isichie: "Pentru că asirianul (diavolul), f iin d el însuşi minte, nu ne poa te înşela altfel d ecâ t fo losindu-se de lucrurile sensibile şi obişnuite nouă" ( ”D espre trezvie şi virtute", Filocalia 4, pag. 87). Tot Sfântul Isichie zice: "Deoarece to t gândul in tră în inimă prin închipuirea vreunor lucruri supuse sim ţurilor, lumina fe r ic ită a dum nezeirii îi va străluci atunci când se va odihni de toate şi va pără si orice fo rm ă ce-i vine din acestea. Căci

157

strălucirea acesteia se arată minţii curate când se va goli de toate gândurile" ("Despre trezvie şi virtute”, Filocalia 4, pag. 63).

Iar dumnezeiescul Evagrie zice: "Dumnezeu se zice că locuieşte acolo unde e cunoscut. De aceea, mintea curată se numeşte şi tron al lui Dumnezeu. Drept aceea, Dumnezeu nu-şi va arăta înţelesul în înţelesurile care se întipăresc în minte ca nişte chipuri, ci în înţelesurile care nu se întipăresc în ea ca nişte chipuri. De aceea, cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de înţelesurile care se întipăresc în minte ca nişte chipuri. Şi altfel se va întipări mintea văzând o minte şi altfel văzând raţiunea ei..." (Filocalia 8, pag. 136).

"Dacă veţi dormi în mijlocul moştenirilor voastre aripile voastre argintate vor fi ca ale porumbiţei şi spatele vostru va străluci ca aurul".

Psalm LXVII, 14

Cele văzute de suflet, pentru făptuire, sunt argintii ca aripile porumbului; iar cele cugetate, adică cele de dincolo de raţiune, pentru contemplaţie, sunt aurii. Căci sufletul neînfrumuseţat astfel, nu poate zbura şi nu se poate odihni acolo unde este locuinţa tuturor celor ce se veselesc. (Psalm LXXXIV, 6). (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 303).

"Din templul Tău îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în Ierusalim".

Psalm LXVII, 30

Mintea care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi frumoase dc la Hristos, care locuieşte acolo şi le duce până la vieţuirea virtuoasă, pe care

158

Proorocul a numit-o Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin intenţia cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 364).

"Peste Israel mărirea Lui şi puterea Lui în nori".Psalm LXVII, 35

Adică peste mintea văzătoare coboară frumuseţea "slavei lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă". Şi puterea Lui în nouri, adică în sufletele luminoase, care privesc în dimineţi spre Cel ce şade de-a dreapta Tatălui şi le trimite lumină, aşa cum îşi trimite soarele razele sale în nourii curaţi, arătându-şi frumuseţea sa. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 51).

"Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte".Psalm LXIX, 1

Altceva înseamnă a se ruga cineva împotriva gândurilor şi altceva a grăi împotriva lor; şi altceva a le dispreţul şi a se ridica deasupra lor.

Chipul cel dintâi de împotrivire e mărturisit de cel ce a zis: "Dumnezeul meu..." (Psalm LXIX, 1); al doilea, de cel ce a zis: "Şi voi răspunde celor ce mă osândesc cuvânt de împotrivire" (Psalm CXVIII, 42; LXXIX, 7). Iar pentru cel de-al treilea e martor cântăreţul: " Amuţit-am şi n-am deschis gura mea" (Psalm XXXVIII, 3; XXXVIII, 2; CXVIII, 51).

Dintre aceştia, cel de la mijloc se foloseşte de multe ori de chipul dintâi, pentru nepregătirea lui; cel dintâi nu poate alunga încă în chipul al doilea pe vrăjmaş; iar cel de-al treilea batjocoreşte cu totul pe draci. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 337-338).

159

"Aceasta este osteneala înaintea mea, până ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu".

Psalm LXXII, i 6-17

Tot cel ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cele după Dumnezeu şi a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu şi al smereniei. Iar cel ce nu s-a cunoscut încă pe sine, prin smerită cugetare şi cunoştinţă, călătoreşte încă cu osteneală şi sudoare în viaţă. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 271).

"Că ce-mi este mie în cer afară de Tine?"Psalm LXXII, 24

Sculându-te din iubirea de lume şi de plăceri, aruncă grijile. Dezbracă-te de gânduri, leapădă-te de trup. Căci rugăciunea nu e nimic altceva decât înstrăinarea de lumea văzută şi nevăzută. "Că ce-mi este mie în cer ?" [...]. Nimic, decât să mă lipesc de Tine neîmprăştiat în rugăciune. Unii doresc bogăţie, alţii slavă, alţii agoniseală. "Iar dorul meu este să mă lipesc de Tine, să-mi pun în Tine nădejdea" nepătimirii mele (Psalm LXII, 27). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 409).

"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului".

Psalm LXXII, 27

După cuvintele predate de Dumnezeu, credinţa este îndoită. Una e, îndeobşte, cea a tuturor creştinilor ortodocşi, iar alta, a unora puţini care prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip şi asemănare şi, astfel, s-au îmbogăţit cu lumina

160

dumnezeiască a harului şi şi-au răzimat toată nădejdea în Domnul (Psalm LXXII, 27). Şi aceasta, în aşa măsură că, după cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoială) în vremea rugăciunii, în cererile ce le îndreaptă spre Dumnezeu, ci cer cu credinţă şi de aceea primesc îndată cele ce sunt de folos. Astfel, aceşti fericiţi au dobândit, din faptele sincere, credinţa sigură, ca unii ce au aruncat de la ei toată cunoştinţa, deosebirea, îndoiala şi grija şi s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în beţia dumnezeiască a credinţei, a nădejdii şi a iubirii faţă de Dumnezeu şi s-au schimbat cu schimbarea mai înaltă şi fericită a dreptei Celui Preaînalt, după proorocul David (Psalm LXXVI, 10). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 45).

"Şi s-a făcut în pace locul lui".Psalm LXXV, 2

A avea vreo figură, sau vreo culoare, sau vreun gând în vremea rugăciunii, nu e un lucru bun, ci mai degrabă foarte păgubitor. Căci mintea trebuie să fie în locul lui Dumnezeu. Iar pacea înseamnă a nu avea nici un gând bun sau rău "fiindcă - zice Sfântul Evagrie - dacă mintea se simte pe sine, nu mai este numai în Dumnezeu, ci şi în sine însăşi” (Evagrie, "Cuvânt despre rugăciune" - 57, 1 Μ­Ι 15, 152, Filocalia 1, pag. 112-127). Şi pe drept cuvâpt. Căci dumnezeirea este nescrisă împrejur şi nehotămicită, fără chip şi fără culoare.

Şi cel ce zice că este numai cu Dumnezeu, trebuie să fie fără chip, fără culoare, fără formă şi neîmprăştiat. Iar ce este în afară de aceasta, este amăgire drăcească [...]. Căci dracii iau înfăţişările pe care le voiesc şi se arată aşa, precum şi mintea omenească se face după chipurile celor ce le vrea şi se vopseşte după înfăţişarea lucrului primit de ea. (Cuv. Petru Damaschinul, Filocalia 5, pag. 221).

161

"Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit".Psalm LXXVI, 3

Veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uită de necazurile lumii şi prin aceasta nădăjduieşte în El şi ajunge fără grijă. Iar lipsa de grijă o face să se bucure şi să mulţumească. La rândul ei, mulţumirea, împreunată cu recunoştinţă, face să crească darurile, şi cu cât se înmulţesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atât creşte mulţumirea şi rugăciunea curată cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristării şi din patimi şi vine la bucuria duhovnicească din orice prilej. Pentru cele plăcute se smereşte şi mulţumeşte, iar prin încercări se întăreşte în el nădejdea în viitor. Şi prin amândouă se bucură şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe toţi în chip firesc, ca pe nişte binefăcători. Şi nu află în toată zidirea ceva ce poate să-l vatăme. Ci luminat de cunoştinţa lui Dumnezeu, se bucură de toate făpturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grijă pe care o are pentru făpturile Lui. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 250-251).

Cel ce se roagă să-i vină ieşirea mai repede, se aseamănă unui om care roagă pe lemnar să strice patul celui bolnav. Căci prin trupul acesta sufletul e distrat, uită puţin de patimi şi e mângâiat de ele: mănâncă, bea, doarme, se întreţine cu alţii, vieţuieşte cu cei iubiţi. Dar când iese din trup, sufletul rămâne singur cu patimile lui şi deci e şi chinuit pururea de ele, îndeletnicindu-se numai cu ele şi arzând sub tulburarea lor şi fiind sfârtecat de ele, încât nu-şi mai poate aduce aminte de Dumnezeu; iar amintirea lui Dumnezeu mângâie sufletul. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 599).

Nimic nu e mai înfricoşat ca gândul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare, iar cealaltă dăruieşte veselie. (Ilie Fcdicul, Filocalia 4, pag. 299).

162

"Acum am început să înţeleg: aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt".

Psalm LXXVI, 10

Prin iluminarea desăvârşită, fruntaşii Apostolilor, care s-au suit pe muntele Taborului cu Iisus, au pătimit, prefacându-se în chip negrăit, prefacerea ce;, bună şi cu adevărat fericită (Psalm LXXVI, 10) şi s-au învrednicit să privească împărăţia şi dumnezeirea cea nevăzută, chiar şi cu ochii simţitori, ridicaţi la o stare mai dumnezeiască şi făcuţi duhovniceşti prin dreapta Preasfântului Duh (Matei XVII, 1 şi 5). Căci pe cât supt-de departe răsăriturile de apusuri (Psalm Cil, 12) şi cerul de/ păm ânt/şî'pe cât e mai presus sufletul de trup, pe atât e mai presus lucrarea cea primită şi harul, de cea săvârşită prin fire. \

Căci cea săvârşită prin fire are putinţa să înainteze de la cele din afară şi de la mişcarea bine /orânduită a celor ce există, de la ordinea şi legătura lor, prin închipuirile născute din toate, spre un chip oarecare al adevărului şi aşa să se întindă spre Dumnezeu prin credinţă. Iar cea primită se iveşte nemijlocit de la Dumnezeu însuşi sau din ipostasul Lui, ca o prezenţă reală înlăuntru inimii, dar uneori şi din afară, şi transmite în chip văzut şi mai presus de înţelegere şi trupului din iluminarea şi din lumina atotdumnezeiască. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 145-147).

"Aceasta e schimbarea dreptei celui Preaînalt".Psalm LXXVI, 11

întristarea după Dumnezeu însănătoşeşte şi aduce puterile sufletului din nou la starea cea după fire, din căderea pricinuită lor de lucrarea relelor. Ea subţiază prin lacrimi atât de mult iarna patimilor şi norii păcatului şi-i alungă din văzduhul înţelegător al sufletului atât de mult, încât se face din nou senin în gândurile minţii, linişte pe marea cugetării, bucurie în inimile noastre şi

163

schimbare în înfăţişarea feţei noastre. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 237-238).

"Ne vei hrăni pe noi cu pâinea lacrimilor şi ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsură?".

Pşalm LXXIX, 6

întristarea e o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi atinge până şi măduva; dar e^yorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice şi care li se face adeseori chiar pricină de moarte. întristarea după Dumnezeu, care e mântuitoare şi folositoare, lucrează răbdare în osteneli şi în ispite. Ea desfundă izvorul căinţei în cel ce se nevoieşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu şi hrăneşte inima lui cu lacrimi. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 237).

"Luaţi psalmul şi daţi timpanul; harfa cea dulce cu chitara".Psalm LXXX, 2

Adică luaţi învăţătura dumnezeiască şi daţi făptuirea virtuoasă prin mortificarea trupului. Iar "harfa cea dulce cu chitara" este duhul şi sufletul, precum "timpanul" este trupul. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 218).

"Dacă poporul Meu ar fi ascultat de Mine, dacă Israel ar fi umblat în căile Mele, aş fi umilit până la nimicire pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe cei ce-i necăjesc pe ei".

Psalm LXXX, 12-13

164

Să ne punem toată nădejdea noastră numai în El şi să aruncăm toată grija noastră numai asupra Lui, şi ne va mântui pe noi de tot necazul şi toată viaţa ne va hrăni El însuşi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 34).

"Eu am zis, dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui prea înalt".Psalm LXXXI, 6

Dumnezeu, voind să facă în chip prea înţelept pe om, ca pe un înger pe pământ, ca pe un animal ceresc, după chipul şi asemănarea dumnezeiască, a aşezat în el, potrivit cu aceasta, suflet înţelegător, în stare de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi de aceea zice: "Eu am zis, dumnezei sunteţi şi toţi f i i ai Celui prea înalt" prin har, ca nişte îngeri de a doua treaptă, care contemplă în tăcere pe Dumnezeu şi sunt înălţaţi spre El prin dragoste, în lumina duhovnicească.

Dar omul pământesc nu se poate înălţa la starea îngerească, dacă nu s-a făcut în chip vădit duh ca îngerii. Iar că cel credincios se face duh prin credinţă, adică din nesfârşita putere şi nesfârşitul dar al lui Dumnezeu, preschimbându-se oarecum într-o plăsmuire dumnezeiască şi tainică, o arată Mântuitorul, zicând că ' feea ce e născut din Duh, Duh este" (loan III, 6).

Iar că cei cu conţinut sufletesc se nasc duhovniceşte, o mărturiseşte credinciosul loan zicând: "Le-a dat lor putere să se facă copii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui, care nu din sângele bărbatului, nici din voia trupului s-au născut, ci din Dumnezeu"(loan I, 13) spre a fi omul lăuntric, adică cel după chipul lui Dumnezeu care l-a făcut pe el. Dar deoarece naşterea nu e după fire, ci după har, ea se dă celor ce se nasc duhovniceşte, prin primirea de către ei şi nu e sub stăpânirea lor. De aceea mintea părtaşă de ea e, precum se cuvine, şi tron al Sfântului Duh.

Căci precum fierul aprins se face şi el foc, dar nu se preface în foc, prin fire, ci prin transmitere şi împărtăşire, până ce se află împreună cu focul, şi e scaun al focului, întrucât focul se aşează şi

165

se odihneşte în fier, aşa şi mintea se face duh şi tron al Duhului prin naştere din Duhul, sau prin unire cu El şi prin împărtăşire de El, Dumnezeu învăluind în chip vădit mintea şi unindu-se cu ea şi odihnindu-se în ea ca într-un scaun.

în aceasta este începutul minunat al înaintării sufletului nu spre treapta îngerului, a celei mai smerite dintre puterile cereşti, ci spre treapta lui Dumnezeu Celui prea înalt, ca apoi să coboare la cea a scaunului, apoi a heruvimului, apoi a serafimului şi de aici până dobândeşte în întregime însuşirea îngerului, a treptei celei mai smerite, vestind celor apropiaţi în Duh minunile şi tainele lui Dumnezeu. Căci, dacă împărtăşirea trebuie să premeargă transmiterii, e limpede că mintea trebuie să se împărtăşească mai întâi de Duhul, adică să se facă scaun (tron) al Lui şi apoi să transmită cele duhovniceşti, apoi să se facă heruvim în Duh, care înseamnă revărsarea şi mulţimea înţelepciunii dumnezeieşti; după aceea să voiască să înţelepţească pe ceilalţi, slujind asemenea serafimului, ca una ce, prin cunoaşterea înţelepciunii şi prm^abarul şi băutura ei, a ajuns la iubirea aprinsă şi pururea mişcătoare a lui Dumnezeu - căci aşa se tălmăceşte numele de serafim - ca astfel să încălzească şi să aprindă pe alţii spre iubirea lui Dumnezeu; şi apoi să continue drumul, venind pâna la treapta de a învăţa pe aproapele care este cea a îngerului.

De aceea cei ce nu au ajuns dumnezei în Duh şi scaune ale lui Dumnezeu şi heruvimi şi serafimi şi celelalte trepte duhovniceşti de mai jos, n-ar putea fi nici îngeri siguri şi n-ar putea nici sluji lui Dumnezeu, nici învăţa cele cuvenite în Duh şi adevăr. Drept aceea, adevărata înaintare a sufletului îşi ia începutul de la împărtăşirea de Dumnezeu Cel prea înalt, şi aşa înaintează în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 334-337).

"M erge-vor din putere în putere, arăta-se-va Dum nezeul dum nezeilor în Sion".

Psalm LXXXIII, 8

166

Mintea, bucurându-se să iasă din lungimile distanţelor de timp şi spaţiu şi din însuşirile lor ce hotărnicesc, se goleşte cu adevărat, prin simplitatea unitară şi prin viaţa nemeşteşugită şi fără chip, la care se ridică.

Şi păşeşte mai presus de fire, fără nici un acoperământ şi fără nici o piedică, prin neînţelegere şi negrăire, în ţara lipsei de început a necuprinderii, a nesfârşirii şi a nemărginirii, mişcată duhovniceşte de puterea şi de iluminarea dumnezeiască din inimă, care o conduce spre nesfârşire şi se întinde împreună cu vederea ei (a minţii). Atunci răsare în suflet pacea lui Dumnezeu şi bucuria negrăită a Duhului; şi o veselie de netălmăcit se revărsăJn-el şi o uimire mai înaltă decât cunoştinţa îl cuprinde, făcându-1 să cânte cu psalmistul: nu că "se va arăta", ci că "se arată Dumnezeul dumnezeilor în Sion", adică în mintea ce călătoreşte pe culmi şi priveşte din înălţime. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 467-468).

"Dar mântuirea Lui aproape este de cei ce se tem de Dânsul, ca să se sălăşluiască slava în pământul nostru".

Psalm LXXXIV, 10

Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalm LXXXIV, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi: "departe de cei păcătoşi este mântuirea, că îndreptările Tale n-au căutat" (Psalm LXVIII, 155). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 17).

"Dă slugii Tale puterea Ta şi mântuieşte pe fiul slugii Tale".Psalm LXXXV, 15

167

Fiindcă suntem slugi după fire, slugi ale lui Dumnezeu şi fii ai slujnicii Sale înţelepciunea, se roagă să ni se dea nouă întâi puterea, adică stăpânirea asupra patimilor. Pe urmă, prin aceasta vine mântuirea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 247).

"Şi cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor spirituali vei vedea".

Psalm XC, 8

Toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri ale lucrurilor sensibile şi lumeşti. Iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea goleşte cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmaşilor şi marele câştig al rugăciunii şi al trezviei. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 80).

"Că vei călca peste aspidă şi vasilisc şi vei călca în picioare leul şi balaurul".

Psalm XC, 13

De porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată.

Aici este vorba despre păcat, despre deznădejde şi despre diavol, balaurul trupului. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 316).

"Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur".

Psalm XC, 13

"Striga-va către mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi".

Psalm XC, 15

Hristos se arată sufletului^ăre-se-ne voieşte şi toarnă în inimă bucurie negrăită, iar bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile lumii.

Cugetări bune, amintiri mântuitoare, înţelegeri dumnezeieşti şi cuvinte de-ale înţelepciunii, slujesc celui ce se nevoieşte şi-l păzesc pe el în toate căile faptelor sale după Dumnezeu. De aceea el calcă peste toată pofta neraţională şi mânia grăbită, ca peste aspidă şi vasilisc şi calcă peste urgie ca peste un leu şi peste plăcere ca peste un balaur (Psalm XC, 13).

Iar pricina stă în aceea că toată nădejdea sa, desfăcând-o de la oameni şi de la lucrurile amintite şi-a legat-o de Dumnezeu şi se îmbogăţeşte în cunoştinţa de Dumnezeu şi pururea cheamă cu mintea pe Dumnezeu în ajutorul său: "Că întru Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele

Meu". (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 46-47).

"Căci după mulţimea durerilor mele în inima mea, au veselit mângâierile Tale sufletul meu Ia vremea cuvenită".

Psalm XCIII, 19

Când suntem muşcaţi de mustrări, să ne aducem aminte de păcatele noastre, până ce Domnul, văzând silinţa noastră, a celor ce ne sârguim, le va şterge pe acestea şi va preface durerea ce ne muşcă în inimă, în bucurie. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 104).

"Şi a văzut ochiul meu în duşmanii mei; şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea mea".

Psalm XCI, 11

169

De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungată şi vom avea grijă de partea pătimitoare a sufletului, nu vom mai fi atraşi de momelile gândurilor, ci înţelegând mai exact pricinile lor şi tăindu-le de la noi, vom deveni mai străvăzători. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.Tf7L

"Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi pe cele rele".Psalm XCVI, 11

Când dumnezeiescul David, învăţătorul lumii, zice: "Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi cele rele ", aceasta înseamnă: "Cei ce iubiţi pe Dumnezeu, temeţi-vă de Domnul". Fiindcă el îi vede că şi după ce au început să iubească pe Dumnezeu, răutatea încearcă să-i atragă şi să li se strecoare în suflet. De aceea, pe bună dreptate, le porunceşte celor ce iubesc pe Domnul şi au ajuns la această stare, să fie încă cu luare aminte şi să urască răutatea. Iar dacă nu v-aţi învăţat să o urâţi, trebuie să vă temeţi încă. Pentru că, dacă n-ar fi aceasta de temut, n-ar fi spus proorocul David celor ce iubesc pe Hristos să o urască.

Căci, deşi bucuria şi veselia de Dumnezeu este o stare înaltă şi dumnezeiască şi cu adevărat plină de har, cel ce o are putând privi în ea taine mai presus de fire, sufletul nostru este schimbăcios prin fire şi nu e despărţit de lutul pământesc şi de trupul ce creşte din el, ca să nu se teamă totdeauna în lupta lui de consimţea cu el. Ci e înjugat, în chip neînţeles, cu el şi respiră oarecum împreună cu el vrând-nevrând şi pătimeşte împreună cu el şi se schimbă în unele privinţe împreună cu el, prin fire, încât ar putea spune cineva că nu are stăpânire asupra lui. Şi trupul îi este un potrivnic neobosit, căutând pretutindeni cârlige de care ar putea să-l apuce pentru a-l răsturna.

De aceea, e nevoie de luptă şi de rugăciune, din pricina fricii. Dacă Adam ar fi avut frica cuvenită în atâta covârşire a darului proorociei şi asemănării cu Dumnezeu de care se bucura, n-ar fi

170

fost biruit cu atâta—necinste, şi nici Samson cel născut din făgăduinţă (Judecători XIII, 24) şi purtătorul de Dumnezeu David şi mulţi alţii, între care şi minunatul Solomon. Deci, dacă aceştia atât de mari au avut nevoie de temere şi de luptă şi de luare aminte însoţită de rugăciune, socoteşte cât de mult au nevoie de acestea cei ce n-au dobândit darul şi lucrarea mai presus de fire a Duhului? Căci ei nu s-au ridicat la dragostea extatică dumnezeiască şi la beţia nebună a vederii frumuseţii lui Dumnezeu. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 301-303).

"Cânta-voi mila şi judecata Ta Doamne".Psalm C, 1

începătorul în evlavie nu trebuie să fie dus la împlinirea poruncilor numai de bunătate, ci trebuie să fie şi războit adeseori cu asprime ca să-şi amintească dreptăţile dumnezeieşti; pentru că nu numai să iubească cu dor cele dumnezeieşti, ci să se şi reţină cu frică de la păcat. El trebuie să cânte lui Dumnezeu cu dragoste, desfătându-se, dar să deschidă gura spre cântare cu frică. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 208).

"Cânta-voi şi voi înţelege în calea cea fără prihană de unde vei veni la mine".

Psalm C, 2

Cel ce păzeşte calea virtuţilor, nevătămată, cu evlavie şi dreaptă cunoştinţă, fără aplecarea într-o parte sau într-alta îşi va da seama de venirea la el a lui Dumnezeu, prin nepătimire. Cântarea arată făptuirea virtuoasă, iar înţelegerea, cunoştinţa care se adaugă la virtute, prin care simte venirea lui Dumnezeu, cel ce aşteaptă pe Domnul, priveghind prin virtuţi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 203).

171

"Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut".Psalm C, 5

Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune cineva repede tuturor gândurilor şi pornirilor semănate de draci, atunci semnul sfintei nepătimiri stă în a putea zice cu adevărat: "Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut", nici cum a venit, nici pentru ce, nici cum a plecat, ci sunt întreg nesimţitor faţă de acestea, fiind în întregime unit cu Dumnezeu [...].

Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cârmaci, sălăşluit în sine în toate cuvintele, faptele şi gândurile. De aceea simte înăuntru, prin iluminare, voia Domnului cum ar auzi un glas şi se află mai presus de toată învăţătura omenească. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 422).

"în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea".

Psalm C, 10

Precum e cu neputinţă ca printr-un şanţ să treacă foc şi apă deodată, tot aşa este cu neputinţă să intre în inimă păcatul, de nu va bate mai întâi în uşa inimii prin nălucirea momelii viclene. întâi este momeala (atacul), al doilea, însoţirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni, al treilea, consimţirea (învoirea) minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, al patrulea este fapta dinafară sau păcatul. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea Domnului Iisus, va pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, cele ce urmează din ele rămânând fără împlinire. Căci cel viclean fiind mintea netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele, decât prin nălucire şi gânduri. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 54).

172

Şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie ca "în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului", adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Psalm CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 137).

Trebuie să fim nu numai omorâtorii patimilor trupeşti, ci şi pierzătorii gândurilor pătimaşe din suflet, adică patimile trupului şi gândurile nelegiuite ale sufletului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 208).

"Făcutu-m-am asemenea pelicanului singuratic".Psalm CI, 7

Pelicanul acesta este o pasăre. Iar şarpele duşmăneşte mult puii lui. Deci el ce face? îşi aşează la înălţime cuibul lui, îngrădindu-1 din toate părţile, din pricina şarpelui. Ce face atunci vicleanul şarpe? Cercetează de unde suflă vântul şi din partea aceea îşi trimite veninul său de-i ucide. Deci vine pelicanul şi vede că au murit puii lui. Atunci priveşte la nour şi zboară la înălţime, întinzându-şi aripile. Acolo îşi găureşte cu ciocul coastele şi prin nour picură în ei din sângele său şi se trezesc.

Prin pelican se înţelege Domnul, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este paradisul, iar şarpele, diavolul cel

173

răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului, le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Domnul şi Dumnezeul nostru s-a înălţat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin nourul Duhului Sfânt. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 222).

"Ţie se cuvine cântare, în Sion, şi Ţie se va da rugăciune în Ierusalim".

Psalm CI, 22"Când a întors Domnul robia Sionului".

Psalm CXXV, 1

Când Duhul atrage mintea la sine, strângând-o în adâncul inimii şi oprind-o de la împrăştierea obişnuită, atunci ea nu mai e dusă din Ierusalim în robie la asirieni, ci-şi mută locuinţa din Babilon în Sion, la loc mai înalt. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 171-172).

"Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre".

Psalm Cil, 12

Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte, teologia. Căci "pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri", pe atât e mai înaltă teologia decât pocăinţa. Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţă, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmântului împărătesc şi vorbeşte cu împăratul ca un

174

intim al său şi aude de la el în fiecare moment poruncile şi voile lui. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 50).

"Iar când va binevoi să se îndure, Tatăl se va îndura de fiu".Psalm Cil, 13

Omul fiind un animal cugetător, înzestrat cu minte şi cu pricepere şi, de aceea, cugetând despre Dumnezeu cele ale credinţei, din cele ce s-au făcut pentru el, se naşte în el înţelegerea dumnezeiască şi cuvenită şi intră cu ştiinţă în ţara poruncilor. Dar pentru aceasta are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel sprijinitor. Şi, de aceea, se roagă des cu lacrimi, cerând lui Dumnezeu să-i uşureze împlinirea poruncilor. Dumnezeu se va îndura adică de cel ce se roagă Lui şi va vărsa îndată din Duhul Său peste el, sau în inima lui se va mişca şi aprinde simţirea iubitoare faţă de Dumnezeu pe care îl primeşte. Şi-i va hărăzi, cum nu se poate spune, îndrăznire, ca unui fiu faţă de tată. I-o hărăzeşte ca pe o arvună, prin acea vărsare şi lucrare a Duhului peste cel ce seîmpărtăşeşte, şi-l îndulceşte pe acesta în chip covârşitor, îlîmbunează, îl smereşte şi-l înalţă într-un chip nou în slavă şi cinste, prin unirea cu el. Şi-l conduce la iubiri înflăcărate şi aşa de mari, că tot ce vede în jurul lui Dumnezeu socoteşte ca al său propriu; şi curţile Tatălui, bogăţia, slava, tăria, frumuseţea, înţelepciunea, stăpânirea şi toate cele frumoase şi toate cele bune, mărirea şi lauda, toate sunt desfătarea şi lauda şi bucuria sa, ca ale unui fiu.

Când deci sufletul ajunge la vederile acestea, prin împărtăşirea de Duhul, ca la nişte vederi fireşti, adică când le vede în Dumnezeu Cel în Treime, atunci vede pe Dumnezeu cu adevărat ca pe un Tată foarte iubit, şi se umple de bucurie, având întipărit numai peDumnezeu, de care se desfată şi se veseleşte mai presus de fire, înHristos, Domnul nostru. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 369).

175

"Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc".

Psalm Cm, 5

Dacă Dumnezeu face, cum zice David, pe îngerii Săi duhuri şi dacă pe oamenii pe care-i naşte Duhul, tot El îi face duhuri, cum a zis Domnul (loan III, 6), atunci şi omul este înger născut din Duh prin împărtăşirea vădită de El. Dar lucrul îngerului este să privească necontenit faţa Tatălui nostru cel din ceruri, precum a zis iarăşi Domnul (Matei XVIII, 10). Deci, cel ce se împărtăşeşte în chip vădit cu Duhul, trebuie să privească, pe drept cuvânt, şi el faţa lui Dumnezeu, dar şi să tindă spre ea. De aceea, învaţă şi proorocul David zicând: "Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi; căutaţi faţa Lui pururea” (Psalm CIV, 4).

Drept aceea, nu-şi păzeşte ceea ce este propriu cel ce, făcându- se părtaş Sfântului, de viaţă făcătorului şi de dragoste dătătorului Duh şi, ajungând la experienţa naşterii negrăite din Duhul şi ridicându-se la vrednicia îngerului, pe urmă pentru părută prisosinţă a evlaviei sale, îşi închide simţirea înţelegătoare pentru Dumnezeu şi nu vrea să se întindă spre El şi spre cele dumnezeieşti. Iar aceasta o face, cu toate că Mântuitorul porunceşte să rămânem în El, fiindcă şi El rămâne în noi, precum zice David: "Veniţi la El, să vă luminaţi" (Psalm XXXIII, 5). Şi de vom face cu adevărat cele cuvenite nouă şi cele ce urmează din ele, vom vedea în lumina lui Dumnezeu Tatăl, adică în Duhul Sfânt, lumina din preajma lui Dumnezeu, adică adevărul dumnezeiesc, de nu vom alege mai bucuros să ne întoarcem cu nepricepere de la razele dumnezeieşti. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 403-404).

"Acolo păsările îşi vor face cuibul".Psalm CUI, 18

Păsările sunt sau sufletele, sau diferitele virtuţi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 222).

176

"Locuinţa cocostârcului e deasupra lor".Psalm CM , 19

Cocostârcul este o pasăre ce vieţuieşte în atâta neprihănire, că atunci când are să se împreune plânge patruzeci de zile, iar după aceea alte patruzeci. Iar cuibul şi-l aşează în arbori, unde nu e umbrit de nimic, ci are aer curat. Prin aceasta se indică neprihănirea. Căci aceasta este deasupra tuturor virtuţilor. Ea stă departe şi de cele ce cad simţuri, nefiind umbrită de nimic din cele vremelnice. Căci numărul patruzeci cuprinde desăvârşirea fiecăruia din cele patru elemente (ale naturii). (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 223).

"Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii".

Psalm CUI, 21

Noaptea patimilor este întunericul neştiinţei. Sau iarăşi, noaptea este împărăţia în care se nasc patimile. în ea împărăţeşte stăpânul întunericului şi umblă duhurile care iau chip ca fiarele codrului, ca păsările cerului şi ca târâtoarele pământului, căutând cu urlete să ne răpească şi să ne mănânce. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 113).

"Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor".

Psalm Cm, 22

Dacă, dintr-o iconomie pedagogică, după răsăritul Lui în noi, Soarele Şi-a cunoscut primul Lui apus, negreşit a pus întunericul peste locul ascunderii Lui şi s-a făcut noapte. în ea vor veni spre

177

noi puii de lei sălbatici, ce se depărtează mai înainte şi toate fiarele patimilor colţoase răcnind ca să răpească nădejdea din noi (Psalm CIII, 22) şi cerând de la Dumnezeu drept mâncare patimile noastre, hrănite fie prin gânduri, fie prin făptuire.

Dar după aceea ne-a răsărit, din întunecoasa smerenie, iarăşi Soarele şi fiarele s-au adunat iarăşi la ele şi în culcuşurile lor, sau vor zăcea în inimile iubitoare de plăcere (Psalm CIII, 23) şi nu în noi. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 362-363).

"Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne".Psalm CIII, 25

Ceea ce se revarsă în inimile credincioşilor şi semnul revărsării, este Duhul Sfânt, care se revarsă de la Tatăl prin Fiul şi umple lumea întreagă; care este şi se revarsă în fiecare dintre credincioşi; care se împarte fără pătimire şi se împărtăşeşte fără să poată fi luat în stăpânire.

Iar semn al acestei împărtăşiri sau al revărsării în noi, este dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea în minte a celor veşnice. "Cu adevărat preaslăvite s-au grăit despre Tine, cetate a lui Dumnezeu" (Psalm LXXXVI, 2), adică inimă credincioasă! (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 280-281).

"Iar cu mă voi bucur» întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui".

Psalm CIII, 34

178

Până ce n-a văzut mintea cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu (II Corinteni III, 18), nu poate sufletul să spună: "Iar eu mă voi bucura întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui" [...]. Căci zace acoperământul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt raţiunile făpturilor. Iar acest acoperământ nu-1 va putea ridica fără osteneli de bună voie şi fără de voie. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 300).

"Mărturisiţi-vă Domnului şi chemaţi numele cel Sfânt al Lui".Psalm CIV, 1

Află că nimeni de la sine nu poate să ţină mintea, de nu va fi ţinută de Duhul. Căci este nestatornică, nu de la fire, pentru că e pururea în mişcare, ci fiindcă şi-a însuşit obişnuinţa împrăştierii prin nepurtare de grijă, deprinzându-se de la început cu acesta. Căci prin călcarea poruncilor Celui ce ne-a născut pe noi a doua oară, ne-am despărţit de Dumnezeu, pierzând simţirea înţelegătoare a Lui şi unirea cu El întru simţire.

Alunecând mintea de acolo şi despărţindu-se de Dumnezeu, e purtată în toate părţile ca o roabă. Ea nu mai poate să se oprească altfel, decât numai dacă se supune lui Dumnezeu şi e oprită de El şi se uneşte cu El cu veselie, rugându-se Lui neîncetat şi stăruitor, mărturisindu-I Lui, în fiecare zi, în chip înţelegător, toate câte am greşit; atunci El iartă îndată toate celor ce I se roagă cu smerenie şi cu zdrobire de inimă şi cheamă pururea numele cel Sfânt al Lui. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 187-188).

"Crezut-am, de aceea am grăit".Psalm CV, I

A doua credinţă răsare şi se câştigă ca un fel de rod din cea

179

dintâi. Căci credinţa este ca o rădăcină şi ca un început al liniştii dumnezeitoare. "Dacă nu crezi - zice Sfântul loan Scărarul - cum te vei linişti?" (Scara XXVII P.G. 88, 1113 B) [...]

Marele Apostol Pavel zice: "Credinţa este temelia celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute" (Evrei XI, 1) şi: "Dreptul prin credinţă va f i viu" (Romani I, 17). însuşi Mântuitorul zice către ucenicii care cereau să le mărească credinţa: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice smochinului acesta: Scoate-ţi rădăcina şi te sădeşte în mare, şi v-ar asculta. Şi, dacă aţi avea credinţă şi nu v-aţi îndoi, nu numai cu smochinul aţi face aşa, ci şi dacă aţi zice muntelui acesta: Ridică-te şi te aruncă în mare, s-ar face. Şi toate câte aţi cere în rugăciune, crezând, aţi primi" (Matei XXI, 21-22) [...]. Căci toţi sfinţii, învrednicindu-se să afle această stare care e iubirea de Dumnezeu, vieţuiesc, din puterea credinţei, în desfătarea petrecerii celei mai presus de fire.

Iar "credinţă" numim nu pe aceea prin care crede cineva în deosebirea preaslăvitelor şi dumnezeieştilor Ipostasuri şi în Fiinţa preaînaltă şi unică a dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre, chiar dacă şi aceasta e foarte înaltă, ci acea credinţă care răsare în suflet din lumina harului, având mărturia minţii şi sprijinind inima ca să biruiască orice îndoială, din siguranţa nădejdii, care o fereşte de orice înşelare. E credinţa care nu se arată pe sine în dăruirea auzului urechilor, ci în ochii duhovniceşti care văd tainele ascunse în suflet şi bogăţia dumnezeiască cea ascunsă ochilor fiilor trupurilor şi descoperită în Duhul celor ce se ospătează la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a spus El însuşi: "De veţi păzi poruncile Mele, voi trimite vouă pe Mângâietorul, Duhul adevărului, pe care lumea nu- l poate primi; şi Acela vă va învăţa pe voi tot adevărul" (loan XIV, 17; XVI; 13). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 47).

180

"S-au pângărit de lucrurile lor şi s-au desfrânat cu faptele lor".Psalm CV, 39

Pe cât sunt de vrednici de laudă şi de fericiţi cei ce petrec în lume, dar îşi curăţesc simţurile şi inimile de toată pofta cea rea, pe atâta sunt de vrednici de ocară şi de osândă cei ce petrec în munţi şi în peşteri, dar îşi doresc laudele şi fericirile de la oameni. Aceştia vor fi ca nişte preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce pofteşte să se audă în lume despre viaţa, despre numele şi despre petrecerea lui, desfrânează faţă de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 84).

"Trimis-a cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei şi i-a izbăvit pe ei din stricăciunea lor".

Psalm CVI, 20

Când a venit vremea îndurărilor lui Dumnezeu, Acesta a trimis pe Cuvântul Său, ca să ne tămăduiască pe noi de stricăciunile noastre. Iar Cuvântul poartă pe Duhul unit prin fire cu El, care luminează şi face vădită dumnezeirea Cuvântului, sau puterea Lui, despre care s-a spus prin proorocul David în mărturisirea lui către Dumnezeu, că e pentru toată omenirea. "Trimis-ai lumina Ta şi adevărul Tău, acestea mă vor călăuzi pe mine la muntele cel Sfânt al Tău, la cunoştinţa unitară şi prea înaltă a Ta şi la sălaşurile (Psalm XLII, 3) şi vederile slavei Tale".

La acestea fiind călăuzită mintea purtătoare de Dumnezeu şi urcând şi sălăşluindu-se în acestea, ajunge mai presus de cele văzute, apropiindu-se în orice fel de Dumnezeu Cel Preaînalt.

Odată ce a venit, deci, Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, purtând în El prin fire, în calitate de Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu, pe Duhul Sfânt, le este dat, ca urmare tuturor care au primit prin credinţă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să primească îndată şi pe

181

Duhul Sfânt, care se află în chip neîndoielnic de-a pururea împreună cu Cuvântul; le este dat nu numai prin suflare în faţă, cum l-a primit mai înainte Adam de la Dumnezeu Tatăl şi mai pe urmă ucenicii lui Hristos prin suflarea lui Hristos (loan XX, 22), ci deodată, în chip nevăzut, ca o suflare (Fapte II, 2) a Duhului ce suflă în mod vădit harul Duhului. Ca atare, cei ce se împărtăşesc de El, văd, în chip înţelegător, Duhul ţâşnind din ei pururea, asemenea unui izvor, şi luminându-i. Prin aceasta le dă să vadă cu mintea, în chip minunat, cele date lor prin naşterea din nou şi li se face cu putinţă de cunoscut şi de însuşit cele ale slavei dumnezeieşti. Şi prin împărtăşirea mai presus de fire de Duhul, prin har, mintea se face în întregime văzătoare, în chip tainic, a unor mari bunătăţi. Şi, înaintând prin statornicul ajutor al harului, ajunge la străvederi şi mai înainte cunoaşteri prin luminarea Duhului şi urcă astfel în planul lui Dumnezeu, văzând unirea ipostatică mai presus de minte a firii dumnezeieşti înfăptuită cu firea omului şi revărsarea Duhului peste toate. E o unire şi o revărsare pe care nu a văzut-o astfel Adam, căci încă nu ajunsese părtaş firii dumnezeieşti şi cu adevărat dumnezeu prin lucrare. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 242).

"începutul înţelepciunii este frica de Domnul".Psalm CX, 10; Proverbe I, 7

Precum când e vorba de cele şapte daruri ale Duhului, dacă nu începe cineva de la frică, nu poate urca la celelalte, aşa şi în fericirile Domnului. Căci "începutul înjelepciuniii este frica Domnului", zice David; iar celălalt prooroc, grăind de sus, a zis despre aceasta: "Duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al credinţei, duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia XI, 2-3). Domnul de asemenea a început să înveţe de la frică, pentru că zice: "Fericiţi cei săraci cu duhul" (Matei V, 3), adică fericit este cineva când e cuprins de frica lui Dumnezeu, având o zdrobire negrăită a sufletului. Domnul a pus această poruncă drept temelie, dându-nc să cunoaştem că fără

182

ea chiar de va petrece cineva în cer, nu va folosi nimic, având mândria prin care diavolul şi Adam şi alţii au căzut. De aceea, cel ce vrea să păzească prima poruncă, adică frica, e dator să cugete cu multă sârguinţă la întâmplările descrise mai înainte ale vieţii şi la binefacerile nemăsurate şi neînţelese ale lui Dumnezeu şi la toate câte le-a făcut şi le face cu noi prin porunci şi dogme, ameninţări şi făgăduinţe văzute şi nevăzute, păzind, hrănind, purtând de grijă, dând viaţă, izbăvind de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, tămăduind prin rugăciunile şi mijlocirile sfinţilor Săi bolile pe care le-a adus neorânduiala noastră. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 52).

"Munţii saltă ca berbecii, iar dealurile ca mieii".Psalm CXII1, 4

Deosebirea între săltarea mare şi mică o arată dumnezeiescul David. El vorbeşte despre cei desăvârşiţi şi despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munţi şi dealuri că saltă, aceştia fiind fără viaţă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 163).

"Ai rupt legăturile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă".Psalm CXV, 7

Mintea, în vremea rugăciunii, nu poate zice cu îndrăznire către Dumnezeu: "Ai rupt legăturile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă", dacă nu rupe, din dorul celor mai înalte, legăturile fricii, ale trândăviei, ale somnului mult şi ale lăcomiei de mâncare, din care se naşte păcătuirea.

Cel împrăştiat în rugăciune stă afară de catapeteasma cea dintâi. înăuntru ajunge cel ce o face de un singur gând. Dar în Sfintele Sfinţilor priveşte numai cel ce împreună cu pacea gândurilor naturale contemplă cele dimprejurul fiinţei care întrece

183

orice minte şi s-a învrednicit de vreo arătare luminoasă de acolo. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 296).

"Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile legii Tale".Psalm CXVin, 18

Strigă către Dumnezeu cel acoperit de ceaţa cugetului pământesc. Căci neştiinţa minţii pământeşti, fiind o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat de nu poate înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeieşti. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 294).

"Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea".

Psalm CXVIII, 32

Cel ce nu va vrea să scape şi să fugă de durerea născută din frica de chinurile veşnice, ci se va lipi cu toată hotărârea inimii de ea şi-şi va strânge şi mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărâri va înainta mai repede şi se va înfăţişa înaintea feţei împăratului împăraţilor. Iar întâmplându-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceaţă spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanţurile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, şi durerea din inima lui se va întoarce în bucurie şi se va face izvor care izvorăşte la vedere neîncetat şiroaie de lacrimi, iar în minte, linişte, blândeţe şi dulceaţă de negrăit. Ba îi va da şi bărbăţie şi-l va face să alerge slobod şi neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

Acestea sunt cu neputinţă celor începători, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârşiţi

184

izvorul acesta li se face lumină, inima schimbându-li-se şi prefăcându-li-se fără de veste. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 66).

"Şi voi răspunde celor ce mă ocărăsc".Psalm CXVIII, 42

"Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu ?"Psalm LXI, 1

Cel ce se luptă înlăuntru trebuie să aibă în aceeaşi clipă aceste patru: smerenie, atenţie, deplină împotrivire şi rugăciune. Smerenie, fiindcă lupta lui este faţă de dracii cei mândri, potrivnici smereniei; şi ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos (Dumnezeu), pentru că Hristos urăşte pe cei mândri. Atenţie - ca să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea. împotrivire - pentru ca atunci când ar cunoaşte cu agerime pe cel ce vine, îndată să se opună cu mânie celui viclean (Psalm CXVIII, 42; LXI, 1). Rugăciune - ca îndată după împotrivire, să strige către Hristos într- un suspin negrăit; şi atunci cel ce luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 46).

"Am văzut marginea a tot sfârşitul; dar Iată foarte şi fără margini este porunca Ta".

Psalm CXVIII, 96

Unele dintre cele ce se petrec, au prin rânduială un început şi un sfârşit, de la Făcătorul. Dar virtutea are marginea nemărginită.

Dacă unii lucrători buni înaintează, de la puterea făptuirii, la puterea vederii (contemplării) (Psalm LXXXIII, 7) şi dacă dragostea

185

nu ajunge niciodată la sfârşit, dacă Domnul va păzi intrarea fricii tale (de El) şi ieşirea iubirii tale (Psalm 120, 8), atunci marginea acesteia este cu adevărat fără margini.

"De iubire niciodată nu ne săturăm. Ea ne dă mereu o nouă bucurie [...]. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veşnicie, o infinitate veşnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este decât între persoane, arată că persoanele sunt pentru veşnicie şi că există o comunitate impersonală supremă de iubire din veşnicie în veşnicie ".

înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârşit, nici în veacul de acum, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 360).

"Cât am iubit legea Ta, Doamne, toată ziua m-am îndeletnicit cu ea".

Psalm CXVIII, 97

Apusul soarelui aduce noaptea; retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor şi fiarele cele nevăzute îl sfâşie. Când răsare soarele, fiarele se retrag în ascunzişurile lor; răsare Hristos pe cerul cugetului care se roagă şi toată alipirea lumească se depărtează şi dragostea de trup dispare, iar mintea porneşte la lucrul ei, adică la meditarea celor dumnezeieşti, până seara, neîntrerupând lucrarea legii duhovniceşti nici o clipă şi nesăvârşind-o numai cu măsură, ci până la sfârşitul vieţii acesteia şi până la ieşirea sufletului din trup [...].

"Ziuă" numeşte tot răstimpul vieţii de aici a fiecăruia. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 48-49).

"Legea Ta este făclie p icioarelor m ele şi lum ină cărărilor m ele".Psalm CXVIII, 105

186

"Făclie" a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta prin combinaţiile meşteşugite ale diferitelor simboluri, ghicituri, şi tipuri materiale, răspândeşte înaintea celor ce-şi lărgesc prin fapte paşii sufletului împotriva puterilor vrăjmaşe, lumina care arde răutatea patimilor.

Iar "lumină" a numit legea duhovnicească a harului, pentru faptul că arată simplu, fără simboluri sensibile, cărările veşnice, pe care mintea contemplativă, urmându-şi drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelăsându-şi determinată şi limitată mişcarea cugetării de nici unul dintre lucrurile create [...]. Sau poate Proorocul a numit "picioare" drumul întregii vieţi trăite după voia lui Dumnezeu sau mişcările gândurilor bune din suflet, călăuzite ca de o făclie de lumina din legea scrisă, iar "cărări", chipurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţei din legea duhovnicească, pe care le dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu-Cuvântul şi care readuc firea la ea însăşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 134).

"Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea cea nedreaptă am urât-o".

Psalm CXVIII, 128

Toate poruncile Domnului ni s-au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De vom nesocoti aşadar fie şi numai una, ni se va deschide îndată calea păcatului, opusă ei. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 2-3).

"Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea, şi iartă toate păcatele mele".

Psalm CXVIII, 153-154

1X7

Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2 pag. 49).

"Cei ce iubesc legea Ta, au pace multă şi nu este în ei sminteală".

Psalm CXVIII, 165

Cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu nu se face piatră de poticneală oamenilor, pentru că nu este sminteală nici în el. Şi în acela este lumină, sare şi viaţă după cuvântul Domnului: "Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului" (Matei V, 13-14). "Lumină", pentru că e virtuos cu viaţa, luminos cu cuvântul şi înţelept cu cugetul. "Sare", pentru că e bogat în cunoştinţa dumnezeiască şi puternic în înţelepciunea lui Dumnezeu. "Viaţă", pentru că prin cuvintele lui învie pe cei omorâţi de patimi şi-i ridică din iadul deznădejdii. Prin lumina faptelor sale de dreptate, luminează înaintea oamenilor şi-i luminează pe ei înşişi: prin dulceaţa şi sarea cuvintelor sale îi strânge din moleşeală şi-i izbăveşte de putreziciunea patimilor. Iar prin viaţa cuvintelor sale dă viaţă sufletelor omorâte de păcat. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 245).

Cei ce iubesc legea lui Dumnezeu se bucură de multă pace şi nu este sminteală în ei. Fiindcă nu toate câte plac oamenilor plac şi lui Dumnezeu, ci câte par că nu sunt bune sunt foarte bune prin fire, celui ce cunoaşte raţiunile lucrurilor şi ale celor ce se petrec în făpturi (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 278).

"Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta".Psalm CXX, 8

188

Adică a mâncărurilor şi a cuvintelor, prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea şi ieşirea mâncărurilor şi a cuvintelor, scapă de pofta ochilor şi-şi îmblânzeşte mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci înainte de toate de acestea trebuie să aibă grijă şi să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă se împuterniceşte cea contemplativă. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 288).

"Ierusalimul ce se zideşte ca o cetate ai cărei părtaşi se adună la un loc. Căci acolo s-au suit seminţiile, seminţii ale Domnului, spre mărturie Iui Israel".

Psalm CXXI, 3-4

• Ierusalimul se tâlcuieşte ca loc al păcii şi este chip al locului lui Dumnezeu, adică al sufletului ce are în sine pacea întru Hristos. Căci nu orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos şi poate primi numele păcii, ci cel care se zideşte ca o cetate şi are piatra cea din capul unghiului, pe care "a aşezat-o Domnul în Sion potrivit făgăduinţei, piatra cea de mult preţ" (Isaia XXVIII, 16). Iar Sionul este vârful văzător al Ierusalimului, care e chipul minţii văzătoare a sufletului, plină de pace. Căci dacă ai căuta în altă parte, n-ai putea afla mintea observatoare şi privitoare a înălţimilor adevărului. Ea nu e decât în inima, care a primit pacea cea întru Hristos şi s-a ridicat întreagă la o stare izvorâtoare de pace. Ierusalimul e, deci, sufletul care petrece în pacea dumnezeiască, având piatra cea din capul unghiului şi pietrele preţioase rotunde din Sfintele Scripturi, de care se sfarmă fiarele ce se grăbesc să urce în muntele lui Dumnezeu; care are şi asfaltul, adică smerenia pe care o produce Duhul Sfânt şi care topeşte şi netezeşte învârtoşarea împietrită a inimii, cu focul dumnezeiesc, prefăcând-o în chip zdrobit (Psalm L, 18) şi umilit; şi ape din ploi, date Mântuitorului, care curg din râurile inimii; ba încă şi lemnele neputrezite în vederea unirii, ca nişte gânduri ale făptuirii adevărate; apoi cuie şi sfredelul care pricinuieşte frica şi sileşte spre împlinirea

189

poruncilor dumnezeieşti; dar şi pe Cuvântul dumnezeiesc ca ziditor şi pe cei de după El, adică pe cei ce cârmuiesc cu ştiinţa primită de la El puterile sufleteşti; şi, simplu grăind, uneltele de zidire: postul, privegherea, cântarea, citirea şi celelalte câte le-am primit de la Cuvântul întrupat spre înfăptuirea modului de virtuţi şi frânghia de finic, adică sfinţitele legi ale lui Dumnezeu din Scripturi; şi lumina cunoscută cu mintea şi soarele mai presus de toată strălucirea şi toate câte răsfrâng lumina în suflet [...]. Căci, el este Ierusalimul înţeles cu mintea şi el se zideşte ca o cetate spre locuinţă lui Dumnezeu Celui peste toate, Treimii celei fără de început şi de viaţă făcătoare. Căci a spus: "Eu şi Tatăl vom veni, desigur duhovniceşte, şi locaş la el ne vom face" (loan XIV, 23), ca şi când ar zice: "îl vom face cetate; şi cetate cu adevărat minunată, întinsă la nesfârşit".

De aceea spune: "Ierusalimul ce se zideşte", nu zidit. Căci dacă Cel ce locuieşte în suflet e necuprins, cu dreptate e să se întindă şi sufletul la nesfârşit. Tot de aceea zice: "Ce se zideşte ca cetate" nu "cetate ce se zideşte". Căci, întrucât sufletul se zideşte şi întrucât din îmbinarea multor lucruri felurite se alcătuieşte o unică zidire întinsă în înălţime şi în lungime şi în lăţime spre locuinţa împăratului fără de început, foarte potrivit i se spune "cetate". Dar întrucât zidirea lui nu primeşte o margine, datorită sălăşluirii în el a Celui nesfârşit, care nu e propriu unei cetăţi ce se zideşte, sufletul s-a numit, pe drept cuvânt, în Sfintele Scripturi, nu cetate zidită, ci ca "cetate ce se zideşte". Iar semnul vădit că e Ierusalim, dar că e ca o cetate ce se zideşte, este că cei părtaşi de el, adică puterile lui, se adună la un loc şi nu se împart, nici nu rătăcesc împrăştiaţi, ci petrec netulburat în pacea cea întru Hristos, fiind adunaţi la un loc şi având o unitate între ei. Apoi, pentru a desăvârşi adunarea la un loc a părtaşilor cetăţii, mai dă şi un alt semn şi anume că "acolo s- au suit seminţii, seminţiile Domnului, ca mărturie lui Israel". Pe cei ce mai înainte i-a numit părtaşi, acum îi numeşte "seminţii". Căci puterile sufletului nu sunt de un neam străin. Iar cele ce sunt simplu seminţii ale sufletului, se fac seminţii ale Domnului, fiind făcute trepte dumnezeieşti şi mai presus de lume în sufletul plin de pace.

190

Iar prin aceasta se fac mărturie şi întărire lui Israel sau mintii care vede pe Dumnezeu, şi împlinesc toate un singur lucru al lui Dumnezeu: cunoaşterea Lui. Şi toate aceste puteri înţelegătoare ajută la zidirea cetăţii lui Dumnezeu Atotţiitorul, paşnică şi sfântă. Căci cu adevărat în ea s-au înălţat puterile sufleteşti ca nişte trepte, făcând mintea purtătoare de Dumnezeu şi pătrunsă de Dumnezeu, văzătoare de Dumnezeu. Căci precum este cu neputinţă seminţiilor sau puterilor sufletului împrăştiate şi stăpânite şi împărţite de lucruri străine să se facă trepte şi să zidească sufletul, întrucât nefiind adunate la un loc, nu-1 pot face loc al păcii, nici Ierusalim ce se zideşte ca să vadă cineva în el lucrarea înţelegătoare, aşa adunându- se acestea la un loc, este cu neputinţă să nu se înalţe în el ca trepte înţelegătoare şi departe conducătoare în Domnul, conglăsuind cu mintea care vede pe Dumnezeu şi apărând-o. Căci, atunci când sufletul se zideşte duhovniceşte ca cetate, într-o aşezare paşnică şi liniştită, şi părtaşii sau puterile lui sunt adunate la un loc, puterile înţelegătoare se înalţă ca nişte trepte ale Domnului şi se orânduiesc unitar, alcătuind în chip conştient o oaste unită, aliată cu mintea care priveşte pe Domnul [...].

Dacă voieşti să cunoşti că a început să umbrească din pace lumina dumnezeiască sufletul tău; dacă voieşti să ştii că sufletul tău e un Ierusalim ce se zideşte ca o cetate; dacă bagi de seamă că părtaşii lui sunt adunaţi la un loc, adică toate gândurile şi puterile lui s-au adunat împreună şi voiesc să fie într-o unitate ca să nu fie o cetate dezbinată, ci să-l zidească în chip unit ca pe o cetate; dacă se suie în acest Ierusalim, ce se zideşte ca o cetate, seminţiile Domnului sau puterile cel mai generale ale sufletului, ajunse dumnezeieşti şi înălţându-se duhovniceşte şi făcându-se ca nişte trepte; dacă vezi săvârşindu-se acestea în tine, să nu încetezi să zideşti astfel mai departe. Adu-ţi aminte de tumul dezbinării şi de zidirea lui şi de despărţirea limbilor (Facere XI, 1-9) şi cunoaşte că nu toată zidirea e bună, chiar dacă pare din afară astfel. [...]

Cei ce au ochi văd două feluri de zidiri şi de trepte: una ce se face spre bine şi spre locaş al lui Dumnezeu. Iar semnul ei este că părtaşii ei sunt adunaţi la un loc şi seminţiile ei sunt seminţii ale

191

Domnului ce se înalţă în ea, vestind sufletului lucruri mari, minunate şi pricinuitoare de pace, de iubire şi de sfinţenie, şi zidindu-1.

Iar alta ce se face spre rău şi spre pierderea sufletului. Semnul ei nemincinos este împărţirea limbilor spirituale şi o cumplită tulburare. Iar sfârşitul e că se face sălaş patimilor, cum s-a făcut tumul dezbinării sălaş şerpilor.

învaţă deci, deosebirea celor două zidiri şi nu vei mai greşi, când voieşti să alegi dintre amândouă pe cea mai bună. Dacă nu sunt stăpânite din vreme şi de multe ori adâncurile inimii tale de pacea şi de unirea gândurilor şi de lumina înţelegătoare; dacă nu se urcă din vederea lui Dumnezeu o plăcere negrăită în inima ta; dacă nu porneşte din cea mai din mijloc încăpere a inimii tale o reaprindere şi o lucrare duhovnicească cu temeiul într-un ipostas, încât să ţi se pară adeseori că ai biruit mădularele trupului printr-o bucurie şi o lumină înţelegătoare şi printr-ο vedere adâncă şi tainică ce vine de sus, în inimă; dacă nu gustă sufletul tău în chip duhovnicesc taine negrăite; dacă nu se produce în tine în chip unitar şi dintr-odată o bucurie negrăită şi o uimire neînţeleasă; dacă nu primeşti sfinţenia lui Hristos răsărind înlăuntrul tău, cunoaşte că sufletul tău nu este Ierusalim, nici nu se zideşte ca o cetate şi nici părtaşii sau gândurile lui nu sunt adunate la un loc, nici seminţiile sau puterile generale nu s-au făcut seminţii ale lui Hristos, nici nu se suie în suflet lucruri minunate bine orânduite, dezvăluind minţii şi arătându-i "cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului, nepărtaş de Duhul dumnezeiesc, nu s-au suit" (I Corinteni II, 9). (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 321-326).

"Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului: nu se va clinti în veac cei ce locuieşte în Ierusalim".

Psalm CXXIV, 1

Dacă te temi de păcătoşii asemănători ţie ca să nu vadă

192

păcatele tale, cu cât mai mult nu trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toţi? Din sfătuirea cu tine, vine în tine frica de Dumnezeu în suflet. Şi de rămâi neclintit în ea, vei rămâne neclintit în faţa patimii. (Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 58).

"De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte".

Psalm CXXVI, 1

Cel ce voieşte să-şi biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului şi nu va zidi casa sufletului, în zadar posteşte şi priveghează cel ce voieşte^ă o dărâme. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 226).

"întru smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul şi ne- a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri".

Psalm CXXXV, 23-24

Din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, nepătimirea. Drept aceea, nimic nu ne va împiedica să spunem că din ascultare se naşte nepătimirea, prin care vine culmea smereniei. Căci nepătimirea începe de la smerenie, precum legea, de la Moise. Dar fiica desăvârşeşte pe maică, precum Maria, Adunarea.

Cele trei virtuţi: ascultarea, smerenia, nepătimirea, au fost asemănate cu trei feţe: cu Moise, cu Adunarea, cu Maria. De aceea, precum acolo, după ce iudeii au trecut Marea Roşie, vrând să cânte cântare de biruinţă lui Dumnezeu, aveau ca născător şi făcător al acesteia pe Moise, iar împlinitoare pe Maria, fiind şi ea dintre cei din obşte şi nu începătură, aşa se şi zice: "In fa ţa lui Moise se cade

193

a vedea ascultarea, în fa ţa Adunării smerenia, iar a Măriei - nepătimirea" (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 113).

"Cum vom cânta cântare Domnului în pământ străin ?"Psalm CXXXVI, 4

Nu se potriveşte cuvântarea de Dumnezeu (teologia) cu cei ce plâng, căci ea risipeşte plânsul lor. Cuvântătorul de Dumnezeu se aseamănă celui ce şade pe scaun ca un învăţător. Iar cel ce plânge, celui ce şade în gunoi şi în sac. Aceasta este ceea ce a spus David când plângea răspunzând celor ce-1 întrebau, măcar că a fost şi înţelept şi învăţător (Psalm CXXXVI, 4).

"Pământul străin" este pământul împătimirii [...]. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 171).

"Fiica Babilonului, cea slăbănoagă (ticăloasă) fericit este cel ce- ţi va răsplăti ţie răsplătirea pe care tu ne-ai răsplătit-o. Fericit este cel ce va prinde şi va izbi pe pruncii tăi de piatră".

Psalm CXXXVI, 8-9

Prin Babilon se înţelege zăpăceală. Căci aşa se tălcuieşte Babei, care este Sichem.

Iar prin "fiica Babilonului” se înţelege duşmănie. Căci întâi sufletul se zăpăceşte şi apoi naşte păcatul (răutatea). Iar pe aceasta o numeşte "slăbănoagă" (ticăloasă), pentru că păcatul nostru e lipsit de fiinţă şi de ipostas, născându-se prin nepăsarea noastră, din ceea ce nu este, iar prin îndreptarea noastră piere şi se mistuie iarăşi în nimic [...].

"Fericit este cel ce îţi va răsplăti răsplătirea ta pe care ne-ai răsplătit-o nouă" (Psalm CXXXVI, 11) [...]. Cuvântul fericeşte pe cei ce au întors păcatul înapoi (ca răsplată) şi fericit este cel ce va

194

nimici cele întâi născute de tine, adică gândurile viclene, nedând răului timp să crească şi să lucreze în el un rău mai mare; ci, repede, până când sunt încă prunci, înainte de a fi hrănite şi de a creşte împotriva lui le va apuca şi le va zdrobi de piatră, care este Hristos, şi le va pierde pe ele. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 589).

"Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce Te urăsc pe Tine, şi nu m- am topit împotriva duşmanilor Tăi ? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, şi duşmani mi s-au făcut mie".

Psalm CXXXVIII, 21-22

Duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui, în vreme ce Acela "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (I Timotei II, 4) acestea ne amăgesc prin patimi şi ne închid calea spre mântuire. Despre ele şi Domnul a spus că nu vin de la Adam, ci pornesc din inimă şi de aceea spurcă pe om. Pe de altă parte e sigur că nu sunt din credinţă, ci din slava deşartă. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 358-359).

Foarte mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie sau, mai bine, această rană, anevoie de lecuit, o tămăduieşte însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de la început [...]. Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta, nici cu gândul, lucrul care este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 82).

195

"Măreţia lui Dumnezeu nu are margini".Psalm CXLIV, 3

"înţelepciunea Lui nu poate fi iscodită".Baruch 3, 18

Mai întâi se minunează mintea, gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele şi la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit. în al doilea rând, se uimeşte întrebându-se cum a adus toate lucrurile din nimic la existenţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 98).

"M-am smerit şi m-a mântuit Domnul în grabă".Psalm CXLIV, 6

N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci "m-am smerit şi Domnul m-a mântuit". Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide [...].

"Precum Sfânta Treime a Ipostasurilor este în dumnezeirea cea una şi dumnezeirea cea una, în trei ipostasuri, aşa şi pocăinţa, plânsul şi smerenia sunt de un neam şi se întăresc în harul dumnezeiesc şi harul le uneşte pe acestea, unind pe una cu alta şi înălţând mintea la Dumnezeu". (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 302).

"Lăudaţi pe Domnul în glas de trâmbiţă"Psalm CL, 3-5

înseamnă: prin pomenirea învierii, care va fi anunţată prin trâmbiţă, precum s-a scris.

"Lăudaţi-L pe El în psaltire şi în chitară", adică prin limba noastră şi prin gură, lovindu-le cu duhul ca cu un plectru (pană).

196

"Lăudaţi-L în tobă şi alăută", adică în trup şi suflet, de la care, ca de la o alăută străbat cererile la Dumnezeu.

"Lăudaţi-L în strune şi în organe", adică în inimă şi în toate măruntaiele şi în toate fibrele dinlăuntru, pe care le-a numit organe.

"Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare", adică prin buze, prin care se împletesc melodiile armonioase ale psalmodierii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 244).

"Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără de minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine".

Pilde I, 7

Frica dumnezeiască nu are cutremurare, dacă prin cutremurare se înţelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie sau cea a certării povăţuitoare, ori cea a părăsirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugăciunea făcută în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frică nu înţeleg aici pe cea cu cutremurarea venită din mânie sau din osânda veşnică, ci pe aceea a înţelepciunii, care se şi numeşte începutul înţelepciunii. Iar frica se împarte în trei: cea începătoare, cea desăvârşită, cea din mânie, care trebuie numită şi cutremurare propriu-zisă, sau tulburare, sau zdrobire.

Iar cutremurarea e de multe feluri: una e cea din mânie şi alta cea din bucurie; una e cea din iuţime, alta e cea din obişnuinţa învechită; alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc, alta cea a păcatului şi a rătăcirii. Pe cel ce se nevoieşte îl războieşte la început cutremurarea din bucurie şi cea din păcat. Dar nu tuturor li se întâmplă aşa. Semnele acestora sunt următoarele: a celei dintâi, o veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi, când harul mângâie sufletul; a celei de-a doua, o căldură dezordonată, o înfumurare şi o învârtoşare de inimă, care aprinde sufletul şi mădularele spre împreunare, îndemnând la încuviinţarea unor fapte de ruşine, prin nălucirea din lăuntru. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 164).

197

Din aceasta se vede că latura pătimitoare a sufletului nu e mortificată prin deprindere, ci înaintată la o lucrare de Dumnezeu iubitoare, agoniseşte străpungerea mântuitoare şi plânsul fericit, care aduce baia iertării, reînnoirea naşterii din Dumnezeu, adică lacrimile pocăinţei. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 247).

Frica de Dumnezeu este îndoită: una a începătorilor şi alta a celor desăvârşiţi.

Despre cea dintâi s-a scris aşa: "începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu" şi "Veniţi, fiilor, să mă ascultaţi, frica Domnului vă voi învăţa pe voi” (Psalm XXXIII, 11); şi "De frica Domnului se abate fiecare de la păcat" (Isus Sirah II, 7) şi "Unde e frică, acolo e şi păzirea poruncilor" (Isus Sirah II, 16). Iar cuviosul Isaac Şirul zice: "Frica de Dumnezeu e începutul virtuţii, dar se spune că este şi rodul credinţei şi ea se seamănă în inimă, când cugetarea se desparte de împrăştierea lumii, adunând gândurile sale cele ce umblă în împrăştiere, în gândirea la viitoarea adunare a tuturor" [...] (Filocalia 10, cuvântul I, pag. 25) şi "Inţelepţeşte-te ca să pui temelie în călătoria ta frica de Dumnezeu şi în puţine zile te vei vedea din nou în poarta împărăţiei, pe un drum neocolit" (Filocalia 10, cuvântul I, pag. 29).

Iar despre frica de a doua sau cea desăvârşită s-a spus: "Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte" (Psalm CXI, 1). Şi: "lată, aşa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul" (Psalm CXXV1I, 4). Şi: "Frica de Domnul este curată; ea rămâne în veacul veacului” (Psalm XVIII, 10).

Şi Sfântul Petru Damaschin scrie: "Semnul fricii dintâi este că urăşte păcatul şi se mânie pe el ca cei rănit de fiară, iar al celei desăvârşite e că iubeşte virtutea şi se teme de schimbare. Căci nimeni nu e neschimi>ător şi în orice lucru în viaţa aceasta trebuie să ne temem pururea de cădere" ( f ilocalia 5, cuvântul 3, pag. 2(H)). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 57-58).

198

"Fiecare îşi va mânca rodurile căii sale".Pilde I, 31

Dacă cineva e după înfăţişare născut fără vreme, se zice că acum îşi mănâncă jumătate din cele trupeşti, iar cealaltă jumătate în veacul viitor. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 126).

"Iar în stânga ei, bogăţie şi slavă".Pilde ΙΠ, 16

Cel înconjurat are pe cei ce-L înconjoară şi înainte şi îndărăt şi de-a dreapta şi de-a stânga. Deoarece, prin urmare, şi Domnul are pe cei ce-L înconjoară, vom înţelege prin cei dinapoi pe aceia care umblă fără greşeală pe urmele Domnului Dumnezeu prin împlinirea poruncilor, adică prin virtutea cu fapta; prin cei din stânga, pe aceia care au dobândit contemplaţia naturală prin duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 42).

"în dreapta ei, anii vieţii".Pilde III, 16

Prin cei din deapta vom înţelege pe aceia care au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 42).

"Să nu te abaţi la dreapta sau la stânga. Ci umblă pe calea împărătească".

Pilde IV, 27

199

în aceste trei chipuri de viaţă stă toată vieţuirea călugărească: fie în nevoinţă retrasă şi singuratică, fie în liniştire cu unul sau cu doi, fie în şederea cu răbdare în obşte.

"Este uşor să pierzi cele bune, dar să le dobândeşti nu e uşor. Căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea, născându-se dintr-o parte sau din alta: prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Iar virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească fiecăreia dintre cele două, care o războiesc". (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 59).

"Bea apele din vasele tale şi din izvorul fântânilor".Pilde V, 15

Cel ce a învăţat să sape, prin fapte şi contemplaţie, fântânile virtuţii şi ale cunoştinţei de sine, asemenea Patriarhilor, va afla înlăuntru pe Hristos, izvorul Vieţii, din care ne îndeamnă înţelepciunea să bem. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 182-183).

"Va pune cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele ?"Pilde VI, 27

Cine nu va arde şi nu se va umplea de strălucire şi nu va răspândi şi el fulgerele dumnezeirii, pe măsura curăţirii şi a împărtăşirii de foc, dacă va primi în inimă focul ceresc neacoperit? Căci împărtăşirea urmează curăţirii, iar curăţirea urmează împărtăşirii.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 80).

"îi iubesc pe cei ce Mă iubesc".Pilde VIII, 17

200

Dacă mireasa îşi întoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, şi se împreună cu acela, pe faţă sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să aştepte cu dreptate şi pedeapsa şi ocara prevăzută de lege. Tot aşa se întâmplă şi cu noi. Dacă-şi întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe faţă sau în ascuns, şi inima lui e ţinută de acel lucru, se face urât mirelui şi nevrednic de unirea cu El. (Sf. Simeon Noul Teolog. Filocalia 6, pag. 77-78).

"Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; căci mântuirea este în sfătuire multă".

Pilde XI, 14

Un oarecare dintre înţelepţi a spus că leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindcă, deci, pricina tuturor lucrurilor întristătoare este neascultarea şi mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea şi zdrobirea inimii, cel ce doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să petreacă în supunerea faţă de un părinte încercat şi nesupus înşelării şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 40).

Sf. Scriptură ne îndeamnă să nu avem încredere în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să nu credem că ne putem cârmui pe noi înşine, ci avem nevoie de ajutor. Frunza e de la început întotodeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă cu încetul şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită, călcată în picioare. Aşa e şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire, pentru ascultare. Apoi stingându-se pe încetul acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, se usucă pe nesimţite şi cade şi se face rob vrăjmaşului.

201

Iar: "mântuirea este întru sfat mult" - nu în înţelesul că trebuie să se sfătuiască cu fiecare, ci să se sfătuiască în toate. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 528).

"Iar căile celor ce ţin mereu minte răul, duc spre moarte; tot cel ce ţine minte răul e nelegiuit".

Pilde XII, 29; XXI, 24

Supărarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când mintea va oglindi faţa fratelui cu supărare, vădit este că-şi aminteşte răul de la el.

Dacă îţi aminteşi de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut, iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fii îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui şi-l vei izbăvi de patima lui. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 96).

"Cel ce-şi cruţă nuiaua sa, urăşte pe fiul său; iar cel ce-1 iubeşte, îl ceartă cu grijă".

Pilde XIII, 24

Căci precum Dumnezeu, fiind bun, vrea să-i facă pe toţi buni, aşa şi diavolul, rău fiind, pofteşte să-i atragă pe toţi la ticăloşenia sa, măcar că nu poate. Şi precum părinţii iubitori de fii întorc pe fiii lor care fac lucruri nesocotite, cu ameninţări, fiind purtaţi de iubire, aşa şi Dumnezeu îngăduie încercările ca pe un toiag, care întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 153-154).

202

"Când se veseleşte inima, se luminează faţa, iar când se află în întristări aceea, se posomorăşte aceasta".

Pilde XV, 13

Cel ce cultivă gândurile păcătoase îşi face privirile din afara întunecate şi posomorâte. Limba lui e mută pentru laudele dumnezeieşti şi nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune şi nemuritoare ale inimii are faţa bucuroasă şi luminoasă. Limba lui e cântătoare la rugăciune şi se face pe sine întreagă preadulce la cuvânt. în felul acesta este şi se face vădit celor ce văd bine, atât cel ce se află încă în robia patimilor necurate şi petrece sub puterea silnică a legii cugetului pământesc, cât şi cel eliberat de o asemenea robie de către legea Duhului. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 225-226).

Sunt unele dintre lacrimi care ard; şi sunt lacrimi care îngraşă. Lacrimile care ies din străpungere şi din inima cuvioasă pentru păcate usucă trupul şi ard, şi adeseori şi partea conducătoare a sufletului (mintea) simte vătămarea ce-i vine din aceasta când încep să curgă. Şi mai întâi omul se întâlneşte neapărat cu această treaptă a lacrimilor şi prin ele i se deschide lui o poartă spre treapta a doua, care e mai înaltă decât aceasta. Ea e ţara bucuriei, în care omul primeşte mila. Iar acestea sunt lacrimile ce curg din înţelegere. Ele înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi curg nesilit de la sine. Şi nu numai îngraşă trupul omului, ci şi vederea se preschimbă. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 438).

"Mai bună este o părticică mică cu frica lui Dumnezeu, decât multe vistierii cu nedreptate".

Pilde XV, 16

Să nu voieşti să aceea primeşti ceva, dacă nu eşti asigurat că

203

Dumnezeu ţi-a trimis din roadele drepte şi astfel să o primeşti cu toată pacea. Iar cele ce le vezi venindu-ţi din nedreptate, sau luptă, sau viclenie, respinge-le şi aruncă-le. Să nu primeşti nici o scăpare de vreun necaz sau vreo uşurare a vieţii din vreo faptă nedreaptă a ta sau a altuia. E de preferat un lucru mai mic ce-ţi vine prin vreo faptă cinstită, din frica lui Dumnezeu, decât un bine mai mare venit pe cale necinstită. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 237).

"De frica Domnului se abate fiecare de la rău".Pilde XV, 29

"Frica Domnului vă voi învăţa pe voi".Psalm XXXIII, 11

Frica Domnului este îndoită ca şi credinţa. Cele dintâi sunt începătoare, iar celelalte desăvârşite şi se nasc din cele începătoare. Căci cel ce se teme de munci se teme ca un rob şi se abate de la rele.

Şi iarăşi: "Petrecând frica în noi, ne învaţă calea vieţii" sau "Abate-te de la rău şi fă binele" (Psalm XXXIII, 13). Şi cu cât se nevoieşte cineva spre bine, cu atât creşte în el frica, până ce şi cele mai mici greşeli ale lui, pe care nu le-a luat în seamă vreodată, aflându-se în întunericul neştiinţei, i se arată lui. Iar desăvârşindu-se frica, se desăvârşeşte şi omul, prin plâns, şi nu mai vrea să păcătuiască, ci temându-se de întoarcerea patimilor, petrece nerănit în frică cea curată. "Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului" (Psalm XVIII, 10). Pentru că frica cea dintâi nu este curată, ci este mai degrabă din păcate. Iar cel curăţit se teme fară de păcat, nu fiindcă greşeşte, ci fiindcă este om schimbăcios şi îndemânatic la rău. Şi cu cât se înalţă în agonisirea virtuţilor, cu atât se teme mai mult ca unul ce cugetă smerit. Şi pe drept cuvânt. Căci tot cel ce are bogăţie, se teme mult de pagubă, iar săracul petrece fără frică [...].

Iar sensul fricii dintâi stă în a urî păcatul şi a ne mânia pe

204

păcat ca nişte răniţi de fiară. Iar al celei desăvârşite, în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbăcios. De aceea la tot lucrul în viaţa aceasta suntem datori să ne temem totdeauna de cădere, văzând pe marele Prooroc şi împărat plângând pentru două păcate, şi pe Solomon abătându-se spre atâta răutate, şi auzind pe Apostolul care spune: "Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (I Corinteni X, 12). Iar dacă zice careva că "dragostea scoate afară frica" (I loan IV, 18) bine zice, dar pe cea dintâi şi începătoare. Căci despre frica desăvârşită, zice David: "Fericit bărbatul care se teme de Domnul şi în poruncile Lui voieşte foarte" (Psalm CXI, 1), adică iubeşte foarte virtutea. Acesta se află în treapta fiului, fiindcă nu face aceasta de frica muncilor, ci din dragostea care scoate afară frica şi, de aceea, voieşte foarte şi nu împlineşte din silă, ca un rob, poruncile, de frica muncilor. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 198-200).

"Toată inima semeaţă este urâciune în faţa lui Dumnezeu".Pilde XVI, 5

"Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă".I Petru V, 5

Pedeapsa celor mândri e căderea, iar îmbolditor, dracul. Părăsirea lor este ieşirea din minţi. De cele dintâi au fost tămăduiţi adeseori oamenii de către oameni. Dar cea din urmă nu poate fi vindecată de oameni. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 280).

"înainte de zdrobirea inimii este trufia".Pilde XVI, 18

Pe măsura mândriei ce se vede în suflet, este şi măsura zdrobirii sau a certării povăţuitoare ce-i vine de la Dumnezeu.

205

Mândria nu e când gândul ei trece repde prin cugetare, nici când cineva e biruit de ea pentru o clipă, ci când ea stăruie în suflet. Gândului dintâi îi urmează străpungerea. Iar starea de a doua, în care mândria e iubită, nu cunoaşte străpungerea. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 203).

"Cu înţelepciune se zideşte casa, şi cu înţelegere se isprăveşte; cu simţire se umplu cămările de toată bogăţia scumpă şi bună".

Pilde XXIV, 3-4

Toate trebuie împlinite cu dreaptă chibzuire amănunţită pentru armonia şi starea paşnică a fiinţei noastre îndoite. Sfântul Maxim zice: "Să nu-ţi îndrepţi toată luarea-aminte spre trup, ci hotărăşte-i o nevoinţă după putere şi întoarce toată mintea spre cele dinlăuntru [...]. Căci «nevoinţa trupească la puţin foloseşte, iar binecredincioşia la toate» (I Timotei IV, 8)". (Filocalia 2, pag. 109, "Capete despre dragoste,r).

Iar dacă talerul trupului atrage şi stăpâneşte şi îngreuiază talerul sufletului, aplecându-1 spre mişcări neregulate şi stricătoare de suflet - căci "trupul pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva trupului" (Galateni V, 17) - tu, frânând trupul cu frâul înfrânării, mortifică-1 până ce se face uşor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun. Aminteşte-ţi de marele Pavel care zice: "Pe cât se strică omul nostru cel din afară, pe atâta se înnoieşte cel din lăuntru zi de zi" (II Corinteni IV, 16). (Monahii Calist şi Ignatie Xunthopol, Filocalia 8, pag. 89-90).

"De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica".Pilde XXIV, 16

Dreptul este aici Domnul nostru Iisus Hristos, singurul cu

206

adevărat drept. Căci de El se zice că şi cade şi se şi ridică în noi ca unul ce a primit toate cele ale noastre. Iar firea noastră a căzut de şapte ori. Prima cădere s-a produs prin greşeala protopărintelui; a doua prin uciderea de om a lui Cain, care a introdus prima dată uciderea; a treia în vremea generaţiei lui Noe, asupra căreia n-a mai rămas Duhul lui Dumnezeu, deoarece oamenii erau numai trupuri; a patra pe vremea zidirii turnului; a cincea pe vremea generaţiei lui Avraam, din care singur acesta a plăcut lui Dumnezeu; a şasea pe vremea lui Moise, a cărui generaţie sporise atât de mult în necredinţă, încât a fost trimis el de la Dumnezeu spre tămăduirea acestei necredinţe; a şaptea pe vremea generaţiei Proorocilor, care a întrecut generaţiile de mai înainte în măsura răutăţii. Deci fiindcă, precum s-a zis, firea noastră a căzut de şapte ori, Domnul, mişcat de iubirea de oameni, a ridicat-o, unind-o cu Sine după ipostas. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 231-232).

"Când afli miere, mănâncă cu măsură din ea, ca nu cumva, săturându-te, să o verşi".

Pilde XXV, 16

Firea sufletului e un lucru sprinten şi uşor. Uneori sărind, doreşte să urce deasupra lui şi să afle cele mai presus de firea lui. Şi de multe ori pricepe ceva din citirea Scripturilor şi din contemplarea lucrurilor. Dar când i se îngăduie să se asemene cu cele pricepute de el, se găseşte mai prejos, după măsura iconomiei lui, înţelegând la ce lucruri a intrat cunoştinţa lui. De aceea gândurile lui se umplu de frică şi de cutremur şi se grăbeşte să se întoarcă iarăşi, din frică, la starea lui coborâtă, socotind că a îndrăznit să se ridice la lucruri mai presus de înţelegerea Iui. Căci de frica acestor lucruri se iveşte în el o temere şi o dreaptă socoteală îndeamnă mintea lui să îmbrăţişeze tăcerea şi să nu se lase ispitit de îndrăzneală ca să nu se piardă şi să nu caute cele mai presus de el, să nu cerceteze cele ce sunt mai înalte ca el. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 129).

207

"Du-ţi rar piciorul spre prietenul tău ca nu cumva, săturându- se de tine, să te urască".

Pilde XXV, 17

Prietenul este aici trupul nostru, pentru unirea şi dragostea naturală ce-o avem faţă de el. Deci Scriptura te îndeamnă să nu te încarci prea mult cu grija de trup, ci să te îngrijeşti de el numai atâta cât să poată merge pe urmele sufletului. Iar aceasta rar, ca nu cumva, îngrijindu-te prea mult de odihna lui, să se arate în tine cele ale vrăjmaşilor şi ale celor ce te urăsc. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 239).

"De flămânzeşte duşmanul tău, dă-i de mâncare; de însetează, adapă-1. Căci făcând aceasta, îngrămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui".

Pilde XXV, 21-22

Duşmanul sufletului este trupul nostru, care ne războieşte mereu, prin răscoala patimilor din el. Când, deci, cugetul trupesc apăsat de conştiinţă flămânzeşte, adică se doreşte după mântuire sau însetează după cunoştinţa dumnezeiască, trebuie să-l hrănim prin înfrânare şi osteneli şi să-l adăpăm prin meditarea la cuvintele dumnezeieşti. Aşa se îngrămădesc peste capul lui, adică peste minte, cărbunii aprinşi sau gânduri dumnezeieşti şi duhovniceşti. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 221-222).

"Am văzut om socotindu-se în sine că este înţelept, însă mai multă nădejde are nebunul decât acesta".

Pilde XXVI, 12"Nu fl înţelept în ochii tăi, teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău".

Pilde III, 7

208

"Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastră e de la Dumnezeu".

II Corinteni III, 5

Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţi, au fost amăgiţi de duhul părerii de sine. Iar cuvintele acelora sunt neplăcute şi neluminate. Căci nu grăiesc împărtăşindu-se din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inimă asemenea unei bălţi puturoase, în care se hrănesc lipitorile, şerpii şi broaştele poftelor, înfumurării şi neînfricării. Apa cunoştinţei lor este tulbure şi rău mirositoare şi stătută. Cei ce beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greaţă şi varsă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 149-150).

"Ia-i haina, căci s-a pus chezaş pentru altul şi cere-i zălog din pricina celor străini".

Pilde XXVII, 13

Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă, "scoate-i haina". Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prins de către potrivnic, iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul untdelemnului, să se poată face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna potrivnicului, tot aşa aici, cel ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavol, dar dacă e plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin

209

praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 262-263).

"Răsare soarele şi apune soarele".Ecclesiastul I, 5

Şi Cuvântul când e socotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi modul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduiesc după cunoştinţa dumnezeiască. Fericit însă cel ce ţine ca IosuaNavi (Iosua Navi X, 12) neapus în sine Soarele dreptăţii în cursul întregii zile a vieţii de acum, nehotămicit de seara păcatului şi a neştiinţei ca să poată zdrobi şi fugări după lege pe dracii cei vicleni, care se ridică împotriva lui. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 178).

"Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, ei trece neîncetat prin cercurile sale".

Ecclesiastul I, 6

Cineva poate vedea şi în apropierea noastră vânturile care netezesc suprafeţele, nedespărţindu-se de acestea când se mişcă şi neridicându-se mai sus, nu findcă nu este loc, ci fiindcă sunt mai uşoare cele de deasupra lor. Deci rămân la suprafaţa celor pe care le ating, fiind după fire mai uşoare ca acelea. Şi se mişcă în jurul lor, nu printr-o fire sufletească, ci prin firea lor. Socotesc că această asemănare din parte voind s-o arate şi înţeleptul Solomon, a numit corpul ceresc cu numele vânturilor. Dar firea vânturilor din jurul nostru e atât de departe de a celor mai înalte şi de mişcarea cât se poate de iute a acelora, pe cât de departe e şi uşurimea acelora. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 428-429).

210

"Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti".

Ecclesiastul III, 4

Când mintea vede în Hristos adevărul în chip unitar, e vremea de a tăcea. Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei şi al veseliei duhovniceşti; e vremea vederilor de taină şi al împărtăşirii de lucrurile mai presus de fire. De fapt atunci mintea vede limpede potirul în mâna Domnului, plin de vinul amestecării neamestecate, contemplă cât se poate de vădit, turnarea din acesta în acesta (Psalm LXXIV, 8) şi cunoaşte lămurit că drojdia lui nu s- a deşertat (Psalm LXXIV, 8).

Căci străfundul revărsării bunătăţi» dumnezeieşti nu se descoperă nimănui din noi deşertat în viaţa de acum, chiar dacă s-ar învrednici de cel mai înalt urcuş spre Dumnezeu şi de cea mai mare îndumnezeire. Căci capătul şi desăvârşirea se păstrează tuturor spre împărtăşire în veacul viitor.

"încă nu s-a arătat ce vom fi", după ucenicul ce se rezema pe piept (I loan III, 2). Iar după Sfântul Pavel, "acum cunoaştem din parte" (I Corinteni XIII, 9-10), "dar atunci desăvârşitul".

Căci atunci drepţii vor bea cu păcătoşii din potirul dumnezeiesc de taină şi din ceea ce e desăvârşit, ajunşi, după ce oglinzile se vor desface şi adevărul se va descoperi în chip vădit, la simţirea tainei care acum e acoperită în chip tainic. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 328-329).

"Dumnezeu a dat fiilor oamenilor împrăştierea cea rea ca să se împrăştie în cele deşarte, spre a nu rămâne lipiţi de cele rele".

Ecclesiastul III, 10-11

Nu este cu putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile. Iar dacă cineva aduce aminte pe cei vechi, că le-ar fi avut pe amândouă, să ştie că de fapt,

211

le-au avut, dar nu s-au folosit în chip pătimaş de nici una din ele. Aceasta e vădit din aceea că îşi luau femei, dar le cunoşteau numai după mulţi ani, cum se scrie în vechea carte a neamurilor.

Ei având, erau la fel ca şi cum nu aveau. Aceasta se vede de la Iov şi de la ceilalţi drepţi. Dar şi David a fost şi împărat şi prooroc, iar Solomon, de asemenea, până la o vreme. Dar însăşi firea lucrurilor ne învaţă aceasta. Căci dacă purtaţi de nenumăratele împrăştieri, unul află prilej să facă cele necuvenite, cu cât mai mult n-ar fi aceasta dacă viaţa noastră ar fi fără împrăştiere. Pentru aceea unul ca acesta să se împrăştie. Căci mai bine să fie împrăştiat în chip rău şi să nu se afle ocupat nici cu lucrurile şi cu cugetările dumnezeieşti, decât să lucreze, dar pe cele rele.

Iar cel ce a ajuns, prin harul lui Dumnezeu, la o cunoştinţă în parte şi poate înţelege lucrurile înfricoşătoare dinainte de moarte şi de după moarte, pe care le-a adus neascultarea, nu trebuie să mai părăsească aceste cugetări şi fapte care le aduc pe ele, întru toată liniştea şi negrija ca să se împrăştie în cele deşarte, ci să-şi aducă aminte că "deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune" (Ecclesiastul I, 2). (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 216).

"Mai buni sunt doi decât unul".Ecclesiastul IV, 9

Nu e fără primejdie pentru un ostaş neîncercat să se despartă de mulţimea ostaşilor ca să se lupte de unul singur. Şi nu e fără primejdie pentru călugăr să pornească pe calea liniştirii înainte de multă cercare şi nevoinţă în lupta ca patimile sufleteşti. Cel dintâi se primejduieşte trupeşte, al doilea sufleteşte.

Adică mai bine este fiului să se lupte împreună cu părintele său împotriva gândurilor care pun stăpânire pe el înainte de a băga de seamă. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 114).

212

"Şi dacă unul este luat fără de veste, cel de-al doilea sare pentru el; căci sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă".

Ecclesiastul IV, 12

în această împletitură întreită şi de nedespărţit este înfăţişat şi ţesut întregul veşmânt nestricat şi de Dumnezeu alcătuit al virtuţilor. Căci vieţuirea după Dumnezeu e ca un lanţ şi ca o linie felurit aurită, având o virtute atârnată în chip bine orânduit de alta şi pe toate bine închegate între ele. Căci ele îmbogăţesc ca nişte legături de inele chemarea mântuitoare a numelui prea dulce al lui Iisus Hristos, cu credinţă, cu nădejde şi cu smerenie şi totodată cu pace şi cu iubire, ca pe un pom cu întreită tulpină de Dumnezeu sădit şi de viaţă dătător, de care, cel ce se atinge la vremea potrivită şi se împărtăşeşte după cuviinţă, nu gustă moartea, ca primul zidit, ci viaţa nestricăcioasă şi veşnică. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 30).

"Nu te grăbi să scoţi vreo vorbă înaintea feţei Domnului, pentru că Dumnezeu este în cer, sus, iar tu eşti pe pământ, jos".

Ecclesiastul V, 1

Prin aceasta lămureşte foarte înţelept şi direct, care este vremea de a tăcea. Căci zice: fiindcă tu, măcar că eşti jos pe pământ, te afli înaintea feţei Domnului Celui ce este în ceruri şi te-a învrednicit de atâta har încât tu, cel de jos, poţi să cugeţi şi să priveşti cele de sus şi, pătrunzând în chip înţelegător în ele, să stai înaintea Domnului; nu te grăbi să scoţi vreo vorbă, pentru că e vremea de a tăcea. Năzuieşte să te afli în chip înţelegător sub lucrarea adevărului, în mod unitar şi dumnezeiesc. Căci aceasta înseamnă a fi înaintea Domnului, când mintea contemplă cele multe din jurul lui Dumnezeu în chip unitar şi printr-o privire simplă şi unică în Dumnezeu. Deci pătimind aceasta şi stând înaintea lui Dumnezeu, nu te grăbi să scoţi vreo vorbă, dacă nu vrei să te cobori de bună

213

voie şi în chip nepriceput acolo.A fost o vreme când firea omenească era neştirbită şi, de aceea,

pe drept cuvânt, departe de rele, fiind aproape de Dumnezeu, contemplând pe Dumnezeu şi desfătându-se cu veselie şi cu uimire de slava frumuseţii Lui, în strămoşul Adam, într-o desfătare nematerială, înţelegătoare, cerească şi nestricăcioasă.

Căci mult har s-a revărsat în sufletul primului om şi mintea lui cea în chip dumnezeiesc era plină peste vârf de multe vederi cunoscătoare şi înălţări spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul văzut de cel nevăzut sau de viaţa fericită, fiind unită desăvârşit cu sine însăşi şi cu Dumnezeu şi stăruind în sine şi în Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se află, adică, într-o stare unificată şi asemănătoare cu Dumnezeu şi cu adevărat îndumnezeită. Şi aceasta odată ce era făcută după chipul lui Dumnezeu.

Dar aceasta n-o putea suferi diavolul blestemat, rănit de pizmă, care duşmănea norocul şi slava noastră. Şi de aceea, pierzătorul îşi da toată silinţa să ne amăgeacă şi să ne lipsească de ceea ce nădăjduiam, prin sfaturi zise bune şi prin apropierea poftei noastre după o îndumnezeire mai înaltă decât cea pe care o aveam, clevetind, începătorul răutăţii, justeţea poruncii lui Dumnezeu.

Din amăgirea lui ne-a venit deci pierzarea jalnică şi am fost scoşi de la Dumnezeu şi de la desfătarea dumnezeiască; din pricina ei am căzut în chip ticălos de la vieţuirea duhovnicească şi de la mintea unificată şi deci de la contemplarea feţei lui Dumnezeu şi de la slăvirea şi preschimbarea noastră prin raza frumuseţii dumnezeieşti.

Iar aceasta ne-a adus la propovăduirea multor dumnezei despărţiţi, în locul unei dumnezeiri întreit ipostatice, adică a celor ce nu sunt cu adevărat dumnezei, ci demoni amăgitori, pierzători şi pizmaşi. Am pierdut deci pe Unul propriu-zis şi viaţa şi rânduiala unitară şi ne-am rupt în multe şi felurite părţi; şi puterea noastră înţelegătoare, ca şi încordarea sau, mai bine zis, tăria ei a dispărut, nu fără pricină; şi am căzut în adâncul unui rău nemăsurat şi am ales, noi, cei ce suntem chipurile lui Dumnezeu şi vrednici de petrecerea cea de sus şi cerească, să cugetăm cu nesocotinţă

214

(Coloseni III, 2). Darul duhovnicesc al harului dumnezeiesc i-a venit omului din lumina feţei Domnului şi întrebându-se: Cine sunt cei ce stau înaintea feţei Domnului şi se închină ei, răspunde: "Bogaţii (cu înţelegerea) din poporul lui Dumnezeu" (Psalm XLIV, 14), adică cei sfinţi şi oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulţi, dar nu toţi. [...]

Căci nu toţi pot vedea faţa lui Dumnezeu şi petrece viaţa îngerească, până ce trăiesc pe pământ. Pentru că le mai lipseşte mult până acolo. De aceasta au parte numai cei ce socotesc că se cade să I se slujească lui Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască şi cu cunoştinţă şi că trebuie să I se aducă închinare în Duh şi adevăr. Numai aceştia s-ar putea numi "bogaţii poporului lui Dumnezeu", ca unii ce sunt luminaţi de tainele multor vederi şi au drept bogăţie adâncul multei înţelepciuni şi al cunoştinţei dumnezeieşti şi duhovniceşti, pe care, după Pavel, nu o au mulţi (I Corinteni VIII, 7). De aceea zice minunatul David către Dumnezeu: "Iar feţe i Tale i se vor închina bogaţii poporului".

Aceasta ştiind-o mai bine decât toţi Solomon, ca cel plin de înţelepciune mai mult decât toţi (III Regi III, 12), şi care ne învaţă cu un dar deosebit, zice: "Nu te grăbi să scoţi cuvânt înaintea Domnului, că Dumnezeu e în cer sus şi tu pe pământ jo s ".

Când ajungi, adică, prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului şi ai parte de o vedere dumnezeiască şi unitară, când se înalţă vederea minţii până acolo, e vreme de a tăcea. Deci să nu te grăbeşti atunci să scoţi nici măcar un cuvânt, urmând în chip deşert obişnuinţei de a vorbi, pentru că atunci nu e vremea de a grăi. Căci te faci şi tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât priveşti asemenea îngerilor faţa lui Dumnezeu Cel din cer.

De fapt şi îngerii, cum a zis Mântuitorul, "văd pururea faţa Tatălui Celui din ceruri" (Matei XVIII, 10). De aceea, când auzi pe Solomon zicând în alt loc: "Celor drepţi le izvorăşte pururea lumină din faţa Domnului" (Pilde XIII, 9), gândeşte-te că ei pătimesc aceasta asemenea îngerilor, prin harul dumnezeiesc, privind pururea faţa Domnului, din care se răspândeşte lumina ca dintr-un izvor.

215

Căci omul se face şi este un alt înger pe pământ, şi se întoarce la darul chipului prin harul Domnului. Aceasta este starea cea mai înaltă şi mai râvnită a minţii celor ce şi-o ţin îndreptată cu înţelepciune spre Dumnezeu, sau cum s-ar zice, floarea curăţiei minţii: unitatea dorită a credinţei ce se înfăptuieşte în comuniunea Duhului; rodul prea slăvit al înţelepciunii îndumnezeitoare; temelia păcii duhovniceşti; cămara bucuriei neînchipuite; poarta dragostei lui Dumnezeu; odrasla iluminării; pricina izvorârii din inimă a apelor nesecate ale Duhului; hrana adevărată a manei preînchipuite; desfătarea, creşterea şi preschimbarea sufletului; începutul tainelor şi descoperirilor dumnezeieşti şi negrăite; capătul unicului şi primului adevăr; înălţarea oricăror feluri de gânduri; păzirea tuturor cugetărilor; ridicarea mai presus de înţelegere; prilejul uimirii; prefacerea şi preschimbarea mai presus de minte a minţii în simplă, nehotămicită, nesfârşită, necuprinsă, într-o stare fără chip şi fără formă, fără calitate, nefelurită, fără cantitate, neatinsă şi mai presus de lume; restabilirea ei în întregime în chipul dumnezeiesc.

Deci, ajungând la această stare şi aflându-te astfel sub lucrarea îndumnezeitoare a harului de oameni iubitor, să nu te grăbeşti să scoţi, din nepricepere, vreun cuvânt înaintea feţei Domnului. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 486-492).

"Muştele murind, împuţesc vasul cu untdelemn".Ecclesiastul X, 1

Cea mai mică patimă desfiinţează puterea virtuţilor. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 206).

"Vai ţie cetate, când împăratul tău e tânăr".Ecclesiastul X, 16

216

Sunt două chipuri de a se sui pe cruce: unul e răstignirea trupului, al doilea urcarea la vedere. Cel dintâi vine din izbăvirea de patimi, al doilea prin lucrarea faptelor Duhului. Căci nu se supune mintea, dacă nu se supune mai întâi trupul. împărăţia minţii presupune răstignirea trupului. Şi nu se supune mintea lui Dumnezeu, dacă nu se supune voia liberă, raţiunii.

Cel ce se supune pe sine lui Dumnezeu s-a apropiat de puterea de a-şi supune lui toate. Celui ce se cunoaşte pe sine, i s-a dat cunoştinţa tuturor. Căci în cunoştinţa de sine se află plinătatea cunoştinţei tuturor. Şi în supunerea sufletului tău, se cuprinde supunerea tuturor. Când smerenia stăpâneşte în vieţuirea ta, se supune ţie sufletul tău şi împreună cu el se vor supune ţie toate. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 86).

"Precum se încheagă oasele în pântecele celei însărcinate, aşa nu cunoşti cele ce le face Dumnezeu".

Ecclesiastul XI, 5

Pentru că precum Fecioara a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în trup, aşa cei ce au primit harul Sfântului Duh, îl primesc întotdeauna împreună cu El şi îl poartă pe Acela în inima lor. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 148).

"Dimineaţa să semeni sămânţa ta, iar seara să nu înceteze mâna ta".

Ecclesiastul XI, 6

înţeleptul Solomon se referă la sămânţa rugăciunii ca nu cumva să fie o vreme care să despartă rugăciunea ta continuă şi să nu nimereşti ceasul în care să fie auzită. Fiindcă nu cunoşti care va ajunge la ţintă, aceasta sau aceea. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 172).

217

"Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta este tot omul".

Ecclesiastul ΧΠ, 13

Nu e vorba de frica începătoare, cea din pricina pedepselor, ci de cea desăvârşită şi des&vârşitoare, pe care suntem datori să o avem pentru dragostea Celui ce a poruncit. Căci dacă de frica pedepselor nu facem păcatele, vădit este c i dacă n-ar sta înaintea noastră pedepsele, le-am face, având intenţia pornită spre păcat. Dar dacă ne ţinem departe de cele rele, nu pentru ameninţarea chinurilor, ci pentru că le urâm, împlinim virtuţile din dragoste pentru Stăpân, temându-ne să nu cădem. Căci prin aceea că ne temem, nu trecem cu vederea nimic din cele poruncite.

Aceasta este frica curată, ce are loc pentru binele însuşi. Ea curăţeşte sufletele noastre, având aceeaşi putere cu dragostea desăvârşită. Iar cel ce are această frică şi păzeşte poruncile, acesta este tot omul cel desavâşit şi fără cusur. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 234).

"înapoia Ta alerg, după mireasma mirului Tău, spune-mi Tu pe Care L-a iubit inima mea, unde-Ţi paşti turma, unde dormi în amiaza vederii curate, ca să nu fiu aruncată de ia turmele drepţilor. La Tine sunt luminile tainelor mari".

Cântarea cântărilor I, 2, 6.

Frica unindu-se cu sufletul îl face să zămislească cuvântul (raţiunea) judecăţii prin pocăinţă. Apoi durerile naşterii, cuprinzând sufletul ca nişte chinuri ale iadului, îi frâng inima prin suspine şi dureri neîncetate, făcându-1 să cugete la viitoarea răsplată a păcatelor. Pe urmă, prin multe lacrimi şi dureri, sufletul, dând forma la ceea ce a zămislit în pântecele cugetului, naşte pe pământul inimii duh de mântuire. Slobozit astfel de durerile de naştere pricinuite de gândul iadului şi izbăvit de suspinele judecăţii,

218

ia loc în el dorul şi bucuria de bunătăţile viitoare, şi dobândeşte prin înfrânare neprihănirea, care îl uneşte cu Dumnezeu prin dragoste. Unit cu Dumnezeu, sufletul simte o plăcere de negrăit. Aceasta îl face să verse lacrimi de umilinţă, amestecate cu bucurie şi dulceaţă şi iese afară din simţirea lumii şi aleargă după Mire, strigând cu glasuri negrăite.[...] (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 276).

"Fecioarele M-au iubit pe Mine, M-au atras pe Mine".Cântarea cântărilor I, 2-3

"Rănită de dragoste sunt eu".Cântarea cântărilor II, 5

Din căldura inimii şi din rugăciunea făcută cu luare aminte, sau din rugăciunea curată, se naşte în inimă dorul şi dragostea dumnezeiască şi iubirea faţă de numele pomenit,al Domnului nostru Iisus Hristos (fecioarele sunt sufletele). Dar spune şi Sfântul Maxim: "Toate virtuţile ajută minţii să câştige dragostea dumnezeiască, dar, mai mult decât toate, rugăciunea curată. Căci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese din toate" ("Capete despre dragoste" - I, 11, Filocalia 2, pag. 39).(Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 129).

"Spune-ne nouă, o frumoaso, între virtuţi, unde-ţi paşti oile? Unde te adăposteşti la amiază"?

Cântarea cântărilor I, 6

Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor. Fără iubire eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă noutate şi totuşi ea este stabilitatea neschimbată. Prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 430).

219

"Sunt rănit de dragoste".Cântarea cântărilor Π, 5

Mintea contemplativă, când coboară de sus din cer, adusă de trebuinţele firii, poate grăi ca şi cel care a zis: Ce este mai minunat, decât frumuseţea dumnezeiască? Ce gând umple de bucurie mai mult, decât acela al măreţiei lui Dumnezeu? Ce dor este atât de puternic şi de greu de purtat, ca acela care se naşte de la Dumnezeu în sufletul curăţit de tot păcatul [...]? (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 313-314).

"Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-1 la noi pe prispă, iată-1 priveşte pe fereastră, printre gratii, iată-I se uită".

Cântarea cântărilor II, 9

Când sufletul e închis în cele supuse simţurilor, de se va apleca vreodată cu mintea spre cele din afară de acestea ca printr-o fereastră, luminându-se de fulgerul arvunii din ele, adică al Duhului Sfânt, şi nesuportând raza luminii neacoperite, simte o spaimă în minte şi se adună întreg în sine, refugiindu-se ca într-o casă în cele cunoscute cu simţurile şi omeneşti. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 78).

"Căci miere şi lapte vor fi sub limba ta".Cântarea cântărilor IV, 11

Cel ce vrea să-şi crească trupul virtuţilor să se sârguiască a dori laptele raţional şi nestricat al harului de maică. Căci de acolo se hrăneşte cu lapte tot cel ce caută creşterea în Hristos şi vrea să sporească în El. înţelepciunea dă de la pieptul ei, ca lapte spre

220

creştere, căldura; iar celor desăvârşiţi, ca miere hrănitoare, bucuria spre curăţire.

"Lapte” a numit Solomon puterea hrănitoare şi crescătoare, iar "miere", pe cea curăţitoare a Duhului. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 97-98).

"De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag!..."

Cântarea cântărilor V, 2

Mintea noastră este ca un fel de loc, care primeşte lumina arătării dumnezeieşti. Iar însuşirea ei este minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât e mai întins, cu atât primeşte un conţinut mai marte. Dar mintea, dimpotrivă, cu cât se strânge şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare.

Iar când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toată mărimea. îl vede pe El pe cât îi dăruieşte harul Preasfântului Duh şi pe cât îngăduie firea lui întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea.

îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici trimiţând în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci Acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere primind-o inima prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea veghează.

Şi mai degrabă ştie acela că lucrarea aceea e dumnezeiască şi duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o mişcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă şi, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai cu sine, ci şi cu toţi oamenii. Căci din ea răsare: curăţie, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi desfătare negrăită.

221

Cel ce se împărtăşeşte din ea, ocoleşte cu adevărat şi nu în chip prefăcut, chiar şi cu auzul, toată plăcerea trupului, toată bucuria sau bogăţia, sau slava celor din afară şi trecătoare.

Căci acela a primit toate acestea în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc, cu inima şi cu mintea, nu numai cu raţionamentul simplu, şi nu se bucură nici numai de lumina aceasta a simţurilor.

Căci prin împrăştierea simţurilor se întunecă lumina dumnezeiască şi cunoscută cu mintea şi cu adevărat dulce. De aceea, se foloseşte prea puţin de aceasta; doar atât cât să mângâie puţin pe omul din afară. Dar toate le suferă, toate le rabdă (I Corinteni XIII, 7), în toate s-a făcut neclintit pentru simţirea plăcută dinăuntru, născută din iubirea de vederea dumnezeiască; şi nu este necaz care să-l întristeze, afară doar de păcat. Pentru locul acela, adică pentru mintea în stare de iubire, mult s-a ostenit marele David, arătând dorinţa şi osteneala lui, sau cum n-a dat somn ochilor săi, nici aţipire genelor, nici odihnă tâmplelor, "până ce n- au aflat loc Domnului" (Psalm CXXXI, 4-5). Iar înţeleptul Solomon întăreşte aceasta zicând: "De se va sui duhul celui ce stăpâneşte la inima ta, să nu-ţi laşi locul tău" (Ecclesiastul X, 4). Dar şi Mântuitorul porunceşte ucenicilor Săi: "Sculaţi-vă să plecăm de aici" (Marcu XIV, 15). Şi, săvârşind Paştele preînchipuirii în foişor, a dat să se înţeleagă acest loc.

Pentru aceasta fericeşte pe cei săraci cu duhul (Matei V, 3), însemnând sărăcia duhului, sau retragerea minţii de la toate şi aşa zicând golirea şi adunarea ei în ea însăşi. Căci atunci mintea nu numai că vede împărăţia lui Dumnezeu, ci o şi pătimeşte, dobândind o desfătare nemuritoare, în pace. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 309-311).

Datoria începătorilor este să nu iasă mereu din chilia lor şi să se ferească de întâlnirea şi vederea tuturor, afară de cazul unei mari trebuinţe; dar şi atunci, cu luare aminte, cu toate măsurile de asigurare şi foarte rar. Căci zice dumnezeiescul Isaac: "Cu privire la orice lucru să stăruie în a fine amintirea gândului la Dumnezeu,

222

că mai mare este ajutorul ce-ţi vine din păzire, decât ajutorul din fapte". Căci nu numai începătorilor, ci şi celor ce au înaintat, acestea la pricinuiesc împrăştiere şi revărsare în afară. Aceasta o spune iarăşi dumnezeiescul Isaac: "Odihna vatămă numai pe cei tineri, dar împrăştie rea şi pe tineri şi pe bătrâni" (Cuv. LX, Filocalia 10, pag. 311). Şi: "Liniştea face moarte simţurile din afară şi trezeşte mişcările dinlăuntru. Iar petrecerea în cele din afară pricinuieşte cele dimpotrivă, adică trezeşte simţurile din afară şi face moarte mişcările dinlăuntru" (Cuv. LXXXV, Filocalia 10, pag. 439).

Spunând aceasta, el arată lucrarea şi calea spre liniştire prin lucrarea cea bună. Iar Scărarul arată pe cel ce lucrează şi înaintează bine pe cărarea aceasta, spunând: "Se linişteşte acela care se străduieşte să-şi închidă partea netrupească în casă trupească" (Scara XXVII, 5; P.G. LXXXVIII, 1097 B) şi: "închide trupului uşa chiliei şi grăirii uşa limbii şi duhurilor poarta dinăuntru" (Scara XXVII, 17; P.G. LXXXVIII, 1100 A). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 109-110).

"Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre în seceri".

Isaia II, 4

Să nu se prefacă, înainte de aşezarea păcii, uneltele de război în uneltele de plugărie. După ce am supus toate patimile şi nu ne mai tulbură duşmanii de nici o parte şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii. Dar până ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mâinile de pe arme, ci neîncetat trebuie să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva timpul, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvântul

223

acesta, îndemnându-i. Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti de la deprinderea războinică la plugărirea acelora care sunt înfundaţi în faptele răutăţii. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 228).

"Cei ce vă fericesc pe voi, vă amăgesc pe voi".Isaia ΠΙ, 12

Linguşitorul este slujitorul dracilor, călăuza mândriei, nimicitorul străpungerii inimii, pierzătorul bunătăţilor, cel ce abate pe alţii de la calea cea dreaptă.

Să ne ferim atât de a fi fericiţi cât şi se de a ne ferici unii pe alţii în faţă. Cea de a doua este a linguşitorilor şi a celor mişcaţi de draci. Prima e a celor uşuratici şi ale căror izbânzi sunt uşor de furat. Cel de al doilea este ca stricător al bunătăţilor, îngerul diavolului; cel dintâi este un moştenitor nesocotit, pregătit să piardă îndată osteneala. Amândoi lucrează împreună la pierderea reciprocă.

Sfântul loan Gură de Aur spune: "Lauda celor ce trăiesc în păcat aduce munci mai cumplite decât râvnirea păcatului, ba chiar decât ale celor ce trăiesc în păcate... Şi pe drept cuvânt, pentru că fapta aceasta este a unei socoteli stricate şi a unui suflet ce suferă de o boală fă ră vindecare. Pentru că cel ce laudă păcatul s-a lipsit pe sine de tămăduirea cea din pocăinţă" (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 270).

"Strica-voi gardul viei" - zice Dumnezeu despre nerecunos­cătorul Israel - "şi va fi de jaf; surpa-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi voi părăsi via mea şi nu va mai fi nici tăiată, nici săpată şi vor creşte în ea spini ca într-o ţelină. Şi voi porunci norilor să nu mai ploaie peste ea".

Isaia V, 5-6

224

Acelaşi lucru se povesteşte alegoric că l-a păţit şi Saul, primul rege al lui Israel. Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului rău. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealată mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând pentru nechibzuinţa lui în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii (I Regi XVI, 14 şi următ.).

Prin "zilele regelui Ezechia" - Scriptura a înţeles poate diferitele iluminări ce le primeşte toată mintea binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplaţie asupra lucrurilor spre a înţelege înţelepciunea vestită de toate în chip felurit. Cât timp activitatea şi contemplaţia se însoţesc cu aceste iluminări, nu au să sufere de o împuţinare a virtuţii şi a cunoştinţei, Soarele Dreptăţii, aducând într-o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 221).

"O, nenorocitul de mine ! Sunt pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu ochii mei pe împăratul Domnul Savaot!".

Isaia VI, 5

Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 116).

225

Smerita cugetare, pătrunzând în adâncurile sufletului şi căzând ca un bolovan greu într-însul, îl apasă şi îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toată tăria într-un pârâu nereţinut de lacrimi; iar mintea i-o curăţă de toată întinăciunea gândurilor, făcând-o să ajungă la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia şi sub lucrarea Lui. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 266-267).

Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţa dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte nemărginirea dumnezeiască, atunci, copleşită de prezenţa dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei Sale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 39).

"Căci de nu veţi crede, nu veţi înţelege".Isaia VII, 9

"Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu".Corinteni II, 10

Viaţa contemplativă se susţine neştirbită şi nepătată prin acestea trei: prin credinţă; prin împărtăşirea de Sfântul Duh; prin înţelepciunea bunei ştiinţe.

Căci contemplaţia este cunoştinţa celor de neînţeles cu mintea în cele supuse simţurilor, iar uneori şi a celor inteligibile, simple, despărţite de simţuri. De aceea e nevoie de credinţă (Isaia VII, 9). De asemenea e nevoie de Duhul, pentru că "Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu". De aceea a zis dumnezeiescul Iov: "Suflarea Atotţiitorului este cea rare mă învaţă pe m ine”. (Iov XXXIII, 4).

Lucrarea dumnezeiască şi vie a Duhului, aprinzând văpaie în inimă şi înviorând-o în chip mai presus de lume, concentrează şi adună mintea la sine şi o împiedică de la orice împrăştiere, dându-i, pe lângă seninătate şi mulţumire şi mângâiere, încă şi dragoste

226

dumnezeiască, spre a vedea uşor cele dumnezeieşti şi a se învârti în jurul lor şi a-şi înfăţişa pe Dumnezeu într-un fel nou, precum şi a se bucura de El cu o iubire mare şi anevoie de purtat şi cu o veselie pe măsura ei.

Dar e nevoie şi de înţelepciune. "Pentru că înţelepciunea luminează fa ţa omului" (Ecclesiastul VIII, 1). O luminează pentru că se mută uşor de la simţuri la înţelegere şi de la cele supuse simţurilor la vederile cele negrăite. O luminează pentru că contemplă şi vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă şi pentru că se întipăreşte de El. "Fericit este omul pe care-l povăţuieşti, Doamne, şi prin legea Ta îl înveţi pe el" (Psalm XCIII, 12). Căci acesta este cu adevărat înţelept, ajungând prin povăţuire la credinţă şi învăţând din învăţătura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu.[...]

Şi cu adevărat trei sunt cei ce nu pot fi apucaţi şi ţinuţi: Dumnezeu, îngerul şi bărbatul înţelept, care e un alt înger străin pe pământ, un supraveghetor al firii văzute şi un cunoscător tainic al lucrărilor, sau al darurilor necreate dumnezeieşti ce izvorăsc din Dumnezeu; căci el îşi însuşeşte în tot felul, printr-o vedere totală, asemenea îngerilor, cunoştinţa lui Dumnezeu. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 498-499).

"Cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier".

Isaia IX, 1"Ne-am adus aminte de când şedeam lângă căldările cu carne şi mâneam carne până ne săturam".

Ieşire XVI, 3

Prin şedere se arată lenevirea de la cele bune şi iubirea de plăceri [...]. Atât întunericul, cât şi lanţurile sunt piedică a lucrării. Cu adevărat lângă căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu căldură mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este

227

lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, care înălţându-se pe încetul ca nişte arbori, peste aceea care le-a născut, îşi împing răutăţile până la cer.

Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei pântecelui. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 252-253).

"înger (vestitor) al marelui sfat".Isaia IX, 5

Precum cuvântul nostru, pornind după fire din minte, este vestitorul (îngerul) mişcărilor ascunse ale minţii, la fel cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşte după fiinţă pe Tatăl (aşa cum cunoaşte Cuvântul Mintea care L-a născut), pe care nu-L poate cunoaşte niciuna dintre făpturi fără de El, descoperă pe Tatăl pe care L-a cunoscut, ca Cel ce este cuvântul Lui după fire.

Marele sfat al lui Dumnezeu şi Tatăl este taina cea tăcută şi neştiută a iconomiei, pe care împlinind-o prin întrupare, Fiul cel Unul născut a descoperit-o, facându-Se înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl. Tot aşa se face înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl, cel ce cunoaşte raţiunea (înţelesul) tainei şi se înalţă fără de sfârşit prin faptă şi raţiune peste toate atâta de mult, până ce ajunge la Cel ce s-a coborât atât de mult. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 174-175).

"Eu Mă voi scula împotriva lor, zice Domnul Savaot, şi voi nimici numele Babilonului, şi pe cei care au mai rămas".

Isaia XIV, 22

228

Pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 246).

"M orţii nu vor mai trăi şi umbrele nu vor învia, fiindcă Tu le- ai pedepsit şi le-ai nimicit şi ai şters până şi numele lor".

Isaia XXVI, 14

Când caută cineva prin plânsul fericit, atunci află. Căci aceasta este lucrarea temerii, prin care se face descoperirea celor ascunse. De pildă, Proorocul Isaia zice: "morţii nu vor mai trăi", dar iarăşi zice: "cei morţi vor învia". Aici nu este potrivnicie. "Nu vor mai trăi" o spune pentru idolii neamurilor, pentru că sunt fără suflet; iar "cei morţi vor învia", o spune despre obşteasca înviere şi despre bucuria drepţilor; dar nu numai despre aceasta, ci, proorocind şi despre ridicarea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 166).

"Roua cea de la Tine tămăduire este nouă".Isaia XXVI, 19

Unii, lucrând înţelept, încearcă să-şi tămăduiască fierbinţeala patimilor cu roua cerească a harului. Despre aceştia s-a scris: "Roua cea de la Tine tămăduire este nouă". Altora aceeaşi rouă, unindu-se cu un ajutor dumnezeiesc mai mare, li se preface în mană sau într-

229

un fel de pâine, dacă e primită cum se cuvine şi cu vrednicie , cu frângerea inimii smerite şi cu apa lacrimilor şi cu focul cunoştinţei duhovniceşti. Şi aşa li se face spre mâncare, după chipul mâncării îngereşti. Despre aceştia s-a zis de multe ori: "Pâine îngerească a mâncat omul" (Psalm LXX VII, 29). Dar sunt şi unii a căror fire, după ce au înaintat, li se face şi li se arată, într-un chip mai înalt, ea însăşi mană. Aceştia sunt cei despre care zic Evangheliile: "Ce este născut din Duh, duh este" (loan III, 6).

Prima treaptă este a înţelepţilor ce se îndeletnicesc cu liniştirea - isihaşti; cea de după ea, este a celor ce, pe lângă cunoştinţa dumnezeiască, se şi nevoiesc întru tăcere; iar a treia (cea mai înaltă) este a celor ce s-au făcut cu totul simpli şi s-au preschimbat în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 513).

"Şi voi face judecata dreptar şi dreptatea cum pănă".Isaia XXVIII, 17

Dacă se cântăreşte mila lui Dumnezeu, se şi circumscrie desigur. Deci aşa trebuie să înţelegem acest loc, că precum având putere să vedem, să auzim şi să respirăm, aceasta nu se face să luăm în noi tot aerul, lumina, glasul, căci atunci nu ar mai rămânea de ce să se împărtăşească şi altul, tot aşa mila lui Dumnezeu dă fiecăruia după calitatea dispoziţiilor, atât iertarea, cât şi harul. De pildă s-a căit cineva în chip desăvârşit, e şi iertat în chip desăvârşit; tot aşa şi cu cel ce iubeşte. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 235).

"Poporul acesta cu buzele lui Mă cinsteşte; dar inima lor este departe de Mine şi în zadar Mă cinsteşte...".

Isaia XXIX, 13

230

Cele pe care Domnul nostru le-a spus, plângând pe Farisei, eu le aud ca spuse pentru noi, făţarnicii de azi, care ne-am învrednicit de atâta har şi suntem mai răi ca aceia. Oare nu legăm şi noi poveri grele şi anevoie de purtat şi le punem pe umerii oamenilor, iar noi nu vrem să le mişcăm nici cu vârful degetului? Oare nu facem şi noi toate faptele noastre spre a fi văzuţi de oameni? Oare nu iubim şi noi să şedem în fruntea mesei la ospeţe şi pe scaunul de frunte în adunări şi să fim chemaţi de oameni "Robi, robi", iar pe cei care nu ni le dau acestea îi urmărim până la moarte? Oare n-am luat şi noi cheia cunoştinţei şi închidem împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, neintrând nici noi şi nelăsându-i nici pe alţii să intre? Oare nu ocolim şi noi marea şi pământul ca să facem un prozelit, şi când se întâmplă aceasta îl facem fiul gheenei, îndoit decât noi? Oare nu suntem şi noi povăţuitori orbi, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila ? Ore nu curăţim şi noi partea dinafară a paharului, cea de la vedere, iar cea dinăuntrul nostru e plină de răpire şi lăcomie, mai bine zis de necurăţie?

Oare nu zeciuim şi noi izma şi mărarul şi orice legumă, şi trecem cu vederea judecata şi iubirea lui Dumnezeu? Oare nu suntem şi noi nişte morminte întunecoase, arătându-ne oamenilor pe dinafară drepţi, iar pe dinăuntru fiind plini de toată făţărnicia, nelegiuirea şi necurăţia? Oare nu zidim şi noi mormintele mucenicilor şi împodobim monumentele Apostolilor, dar suntem asemenea cu ucigaşii lor?

De aceea noi, cei ce suntem fii cinstiţi ai lui Dumnezeu, suntem socotiţi ca nişte vase de lut. De aceea s-a înnegrit aurul şi s-a stricat argintul cel bun. De aceea noi, Nazareii Sionului, care luminăm mai tare ca zăpada, am ajuns ca nişte Abisinieni; noi, care eram mai albi ca laptele, ne-am înnegrit mai tare ca cerneala. Cei ce ne hrăneam cu nuci de cocos, ne tăvălim acum în lături. S-au mărit nelegiuirile noastre mai mult decât nelegiuirile Sodomei. Noi, cei ce eram fiii zilei şi fiii luminii, am ajuns fiii nopţii şi ai întunericului, iar din fii ai împărăţiei, ne-am făcut fiii gheenei. De aceea am fost predaţi în mâinile vrăjrr \şilor nelegiuiţi, adică ale dracilor cumpliţi şi ale împăratului nedrept şi atotviclean al

231

întregului pământ, ale căpeteniei lor adică, ca unii ce am păcătuit şi am săvârşit fărădelegile nesocotind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, şi am călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi am socotit sângele Testamentului Său lucru de rând. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 25-26).

"Ţi-ai pus nădejdea în Egipt; ai luat ca ocrotitor această trestie frântă, care sparge şi intră în mâna oricui se sprijină de ea".

Isaia XXXVI, 6

Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri, băţ de trestie, care în vreme de război găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 295).

"Un glas strigă: «în pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede»".

Isaia XL, 3-4; vezi şi Luca III, 4-5

Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început în "pustie", adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie că închină lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Avei (Facere IV, 4), cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi; fie că se prinde cu nădejdea neclintită a credinţei, asemenea lui Enos (Facere IV, 26), de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea să le cheme cu tărie; fie că, încercat în toată virtutea, şi-a ridicat, ca Enoh (Facere V, 24), mintea cu totul din legătura şi din cunoştinţa lucrurilor şi şi-a mutat-o, deplin eliberată, la însăşi cauza cea mai presus de

232

înţelegere; [...] deci fiecare sfânt este, în chip vădit, prin viaţa lui, ca unul ce are în sine pe Cuvântul care-Şi strigă voia Sa către ceilalţi oameni, un glas al Cuvântului şi un înainte-mergător, pe măsura şi după chipul dreptăţii şi al credinţei din el.

Deci "pustia" e firea oamenilor şi lumea aceasta, ca şi fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, la care a ajuns prin greşeala străveche.

Glasul Cuvântului ce strigă este mişcarea conştiinţei la fiecare greşeală. Aceasta, strigând în ascunsul inimii, găteşte calea Domnului. Pregătirea căii Domnului se face prin schimbarea şi îndreptarea spre bine a modurilor (de viaţă) şi a gândurilor şi prin curăţirea întinăciunilor de mai înainte.

Cărările Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtuţilor şi diferitele comportări sau îndeletniciri după voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia care nu cultivă virtutea şi cercetarea cuvintelor dumnezeieşti nici pentru slavă, nici din zgârcenie, nici ca să fie linguşiţi de oameni, sau ca să le placă lor, sau ca să se mândrească în faţa lor, ci toate le fac şi le spun şi le cugetă pentru Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu zăboveşte pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe gătită.

"Toată valea prăpăstioasă se va umple". Valea prăpăstioasă este trupul fiecăruia, atunci când a fost săpat şi ros de curgerea multă a patimilor şi când a fost tăiată continuitatea şi coeziunea lui duhovnicească cu sufletul, susţinută prin legea lui Dumnezeu, care le leagă.

Dar prin vale prăpăstioasă poate fi înţeles şi sufletul, care a fost scobit şi ros de îndelungatele furtuni ale păcatului şi care a pierdut prin viciu frumuseţea netezimii în duh. Deci toată valea prăpăstioasă, adică trupul şi sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple prin lepădarea patimilor, care produc în ele, în trup şi-n suflet, inegalităţile prăpăstioase, şi va redobândi înfăţişarea naturală a vieţuirii virtuoase, netezită în duh.

"Şi fiecare munte şi deal se va pleca".[...]

233

"Munte" este "orice înălţime ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu" (Π Corinteni X, 5), iar "deal" e tot păcatul ce se răzvrăteşte împotriva virtuţii. Cu alte cuvinte, "munţii" sunt duhurile care produc neştiinţa, iar "dealurile", cele care săvârşesc păcatul. Când deci toată "valea", adică trupul sau sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple de cunoştinţă şi virtute, prin prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul care umblă în ei prin porunci, se vor umili toate duhurile cunoaşterii mincinoase şi cele ale păcatului.[...]

Deci coborârea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene înseamnă restabilirea trupului şi a puterilor fireşti ale sufletului în rânduiala lor. în urma acestei restabiliri, mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogăţia virtuţii şi a cunoştinţei, va străbate neted veacul acesta şi va păşi întins pe lumea neîmbătrânită şi nestricăcioasă a Puterilor spirituale şi sfmte.

"Cele strâmbe se fac drepte " când mintea, eliberând mădularele trupului de patimi, adică oprind simţurile şi celelalte mădulare de la lucrarea plăcerii, le învaţă să se mişte potrivit cu raţiunea simplă a firii. Tot cel ce a stins prin înfrânare plăcerea întortocheată, complicată şi amestecată în chip felurit în toate simţurile, a făcut drepte cele strâmbe. Şi tot cel ce calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre şi anevoie de străbătut ale ostenelilor, a făcut cele aspre, căi line.

Deci tot omul care ascultă glasul ce strigă în pustie şi face drepte cărările Lui; tot omul care apoi, prin dărâmarea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene, umple valea, adică sufletul care, prin scobirea lui, adică prin călcarea poruncii dumnezeieşti, a prilejuit pomeniţilor munţi şi dealuri viclene înălţarea şi ridicarea; tot omul care prin această umplere pricinuieşte scoborârea puterilor viclene şi apoi îndreaptă, prin înfrânare, cărările strâmbe ale patimilor de bunăvoie, adică mişcările plăcerii şi netezeşte prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voie, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezu, ca unul ce a devenit curat la inimă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 158).

234

"Cel ce a făcut pământul ca pe nimic şi l-a în tărit pe nimic".Isaia XL, 23

"El întinde miazănoaptea peste genune, El spânzură păm ântul pe nimic".

Iov XXVI, 7"Cel ce întinde cerul ca pe o piele cele mai de sus".

Psalm Cffl, 3

Dumnezeu a voit un singur lucru: să facă pe om împărat al celor pământeşti şi ca un alt dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. Şi, potrivit cu aceasta, a adus la fiinţă lumea aceasta spre folosul uşor şi nemijlocit al acestuia.[...]

De aceea, le-a adus la fiinţă pe toate cele văzute numai cu cuvântul. Iar cele mai slăvite şi mai bune sunt păstrate pentru veci. Ca să le poată privi sufletul pe acelea, se topeşte trupul prin moarte în mormânt ca într-un cuptor şi se face om nou pentru noi bunătăţi, desfătări şi vederi noi.[...]

Cele văzute acum sunt ca o umbră oarecare şi ca un vis lung. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze de aceasta, să privească, dacă are putere, la lumea îngerilor, cunoscută cu mintea, şi va vedea acolo frumuseţe, slavă, înţelepciune şi putere, nu numai negrăite, ci şi neînţelese de noi, măcar că şi lumea aceea, cu felurimea şi cu toate minunile ei, a luat fiinţă numai printr-un singur gând al lui Dumnezeu. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 271-272).

"Cei ce aşteaptă pe Domnul, vor m uta tăria, vor primi aripi şi vor fi făcuţi să zboare, prin Domnul".

Isaia XL, 29, 31

Contemplaţia şi cunoştinţa sunt călăuze ale vieţii curate şi pricinuitoare ale acesteia, pentru faptul că cugetarea, fiind înălţată de ele, ajunge la dispreţuirea plăcerilor şi a altor lucruri sensibile şi dulci ale vieţii, socotindu-le fără preţ.

235

Iar viaţa atentă în Iisus Hristos este, la rândul ei, maică a contemplaţiei şi a cunoştinţei şi născătoare a treptelor dumnezeieşti şi a înţelegerilor prea înţelepte, dacă s-a însoţit cu smerenia, cum zice dumnezeiescul prooroc Isaia. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 77).

"Trestia zdrobită nu o va frânge şi inul ce fumegă nu-1 va stinge".

Isaia XLII, 3 şi Matei XII, 20

Cel ce urmează pilda Domnului şi se poartă cu milă, nu-1 face nici pe cel zdrobit de păcat să se frângă de tot şi nu-1 stinge nici pe cel ce are raţiunea plină de fumul slavei deşarte pentru niscai virtuţi, ci-1 lasă în râvna lui, până vine la lumina cunoştinţei. Căci aceasta înseamnă a creşte împreună cu sămânţa cea bună şi neghina, adică a odrăsli împreună cu virtuţile şi patima de a plăcea oamenilor şi de a fi slăvit de ei. De aceea plugarul sufletelor nu porunceşte să smulgem aceasta până nu se prind statornic rădăcinile virtuţilor, ca nu cumva, vrând cineva să o smulgă pe aceasta, să smulgă cu ea şi râvna virtuţilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 218).

"Eu sunt Dumnezeu Cel ce face pace".Isaia XLV, 7

Pricina pentru care se cheamă necontenit Iisus, cu dragoste plină de dulceaţă şi de bucurie, este faptul că văzduhul inimii este plin de bucurie şi de linişte, datorită atenţiei desăvârşite. Iar pricina pentru care se curăţă desăvârşit inima este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pricinuitorul şi făcătorul bunătăţilor. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 63).

236

"Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi cine v-a arătat toate acestea?"Isaia XLVIII, 14

Cele multe vin din Unul, dar nu şi Unul din cele multe. Creaţiunea înfăţişează pe cele multe. Aşadar, creaţiunea este în chip vădit, din Unul, iar Unul este mai presus de creaţiune, ca Făcător şi Ziditor. Deci, cel ce contemplă cum trebuie creaţiunea, numaidecât va conchide din contemplarea ei, la Unul cel mai presus de lume.

Fiindcă în cele cauzate sunt foarte multe ecouri, din care se cunoaşte Cel ce a adus la fiinţă prin măiestrie, înţelepciune, putere şi bunătate şi cu purtare de grijă, toate, precum a voit.

Prin "toate acestea" a numit cele multe cauzate, iar prin "cine", a voit să ridice mintea spre Cel din care sunt acestea, care este, după fire, în chip simplu Unul. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 411).

"Din care a fugit durerea, întristarea şi suspinarea".Isaia LI, 11

Postul e simbolul zilei, pentru că e văzut; iar rugăciunea, al nopţii, pentru că e ascunsă. Deci cel ce se îndeletniceşte cu amândouă acestea, potrivit cu fiecare, va ajunge la cetatea vederilor "din care a fugit durerea, întristarea şi s u s p in a r e a (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 293).

"Ieşiţi din mijlocul lor şi vă despărţiţi şi nu vă atingeţi de necurăţia lumii".

Isaia LII, 11

"Necurăţia lumii este iubirea de plăcere, iubirea de cele

237

materiale şi iubirea de slavă". Iar necurat se zice omul nu întrucât a fost creat, ci întrucât s-a abătut prin voirile sale, potrivit cu ceea ce s-a spus: "Necurat este în faţa Domnului tot cel mândru cu inima" (Pilde XVI, 5). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 65).

"L-am văzut pe El şi n-avea nici chip, nici frumuseţe".Isaia LIII, 2

"Mai frumos la înfăţişare ca fiii oamenilor".Psalm XLIV, 3

Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sârguinţă cu dumnezeieştile Scripturi, Cuvântul Domnului le apaie în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit profetului Isaia, iar în alta mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca Sfinţii Apostoli, Petru, Iacob şi loan, înaintea cărora Domnul s-a schimbat la faţă, îmbrăcându-Se în slava care a biruit simţurile, potrivit psalmistului.

Dintre aceste două forme, cea dintâi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă, atât cât este cu putinţă oamenilor.

Cea dintâi este icoana primei veniri a Domnului la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de-a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii ridicându-i la starea de îndumnezeire. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 162).

"Acesta neputinţele noastre le-a luat şi boalele noastre le-a purtat".

Isaia LIII, 4

238

Cei ce voiesc să facă voile lor după trup şi nu voiesc să se vindece pe ei înşişi prin sfânta vindecare a pocăinţei, ca să se facă curaţi, se vor afla dezbrăcaţi de haina virtuţilor în ceasul nevoii şi se vor arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este diavolul, îmbrăcat în haina patimilor, care sunt: desfrânarea, pofta, iubirea de arginţi, vorbirea împotrivă, mânia, pizma, slava deşartă, trufia. Acestea sunt ramurile răutăţii şi multe altele asemănătoare, adică neînfrânarea, împodobirea trupului, împrăştierea, lenevia, cuvintele glumeţe, privirea cu neruşinare, iubirea de a se lărgi, inconştienţa, neluarea în seamă a judecăţii lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui, minciuna împotriva aproapelui, voinţa de-a plăcea oamenilor, mărturia mincinoasă, cunoaşterea mincinoasă, voinţa de-a învăţa pe alţii, de-a iubi trebuinţa lumii, lipsa de curaj, incapacitatea de-a suporta ura aproapelui, neputinţa de-a suporta critica, iubirea slavei de la oameni mai mult decât slava lui Dumnezeu, voinţa de a-şi arăta lucrarea spre a fi slăvit de oameni, iubirea mâncărurilor plăcute, dorinţa iubirii pentru satisfacerea patimilor trupului, sminteala de-a nu fi preţuit, dorinţa de-a fi lăudat pentru cunoştinţă, de-a aţâţa (pe alţii), de a-ţi afirma propria voinţă, de a te socoti pe tine cuminte şi bun, de-a vedea pe fratele ca prost şi a-l dispreţul. Toate acestea se lucrează în bietul suflet, până ce-1 desparţi de Dumnezeu. Acestea sunt poveri grele, pe care le-a purtat Adam, când a mâncat din p,om. Acestea sunt cele ce le-a omorât Domnul nostru Iisus Hristos pe crucea Lui. Acestea sunt burdufuri vechi în care se pune vinul nou (Matei IX, 17). Acestea sunt fâşiile în care era legat Lazăr (loan XI, 44). Aceştia sunt dracii pe care i-a trimis Hristos în turma de porci (Matei VIII, 31-32).

Acesta este omul vechi, de care a spus Apostolul că ne-am dezbrăcat (Efeseni IV, 22-24). Acestea sunt cele de care a zis: "Carnea şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Corinteni XV, 50).

Aceasta este de care zice: "Căci de trăiţi după trup, veţi muri" (Romani VIII, 13). Acestea sunt neghinele pe care le-a scos pământul lui Adam, când a fost alungat din rai. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 240-241).

239

"Cei însetaţi, ziceţi, mergeţi la apă".Isaia LV, 1

Cei însetaţi de Dumnezeu, umblaţi întru curăţia minţii. Dar cel ce zboară spre înălţime prin curăţia ei, trebuie să privească şi spre pământul puţinătăţii sale, fiindcă nimenea nu e mai înalt ca cel smerit. Căci precum când lipseşte lumina, toate sunt neguroase şi întunecate, tot aşa, lipsind smerita cugetare, toate ale noastre sunt deşarte şi toate silinţele noastre după Dumnezeu sunt putregăioase. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 61-62).

"Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?"

Isaia LVIII, 5

Pricina înălţării cu mintea se face prilej puternic de smerenie şi ceea ce înalţă sufletul la nesfârşit, aceea îl smereşte în chip covârşitor.

Smerenia e început al vederii şi vederea desăvârşirea smereniei. De-ar cunoaşte cineva înţelepciunea lumii întregi, fără smerenie e cu neputinţă să dobândească vederea care înalţă. Dar nici fără vederea care înalţă nu se poate omul smeri şi nu va încovoia grumazul ca pe un cerc (Isaia LVIII, 5).[...]

Ar putea zice cineva şi despre mintea îndumnezeită că "cel ce s-a coborât, acela este şi cel ce s-a înălţat"; şi la aceasta s-ar putea adăuga că cel ce s-a înălţat, acela este şi cel ce s-a coborât (Efeseni IV, 10).[...]

Căci, când mintea ajunge să se veselească prin har întru smerenie de cele preaînalte şi să se bucure de cele mai presus de cuvânt, ca de ale sale, atunci se coboară mai jos decât toţi întru smerenie. David spune: "Doamne, nu s-ar f i înălţat inima mea, nici

240

nu s-ar f i ridicat ochii mei, nici n-aş f i umblat întru cele mari, nici în cele minunate mai presus de mine, dacă nu m-aş f i smerit cu cugetul" (Psalm CXXX, 1-2). Dar mintea ar putea spune, pe lângă aceasta, nu fără drepate, ci dimpotrivă: "Doamne, nu m-aş f i smerit, nici nu m-aş f i deplâns, nici nu m-aş f i numit pământ şi cenuşă, dacă nu s-ar f i înălţat inima mea şi nu s-ar f i ridicat ochii mei şi n-aş f i umblat întru cele mari şi minunate, mai presus de mine" (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 267).

"Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi pe tine. încă grăind tu, va zice: «Iată aici sunt».[...] Atunci va răsări în întuneric lumina ta şi întunericul tău va fi ca amiază. Şi Dumnezeu va fi cu tine totdeauna şi te va sătura precum pofteşte sufletul tău".

Isaia LVIII, 9-11

Rupând toată legătura nedreptăţii din inima noastră şi dezlegând tot jugul legămintelor silnice, adică al ţinerii minte a răului, şi grăbindu-ne să facem bine aproapelui din tot sufletul, ajungem să fim înconjuraţi de lumina cunoştinţei şi ne slobozim de patimile de ocară, umplându-ne de toată virtutea, luminându-ne de slava lui Dumnezeu şi eliberându-ne de toată neştiinţa; iar rugându- L pe Hristos, suntem auziţi şi-L avem pe Dumnezeu cu noi pururea şi ni se satură dorinţa după Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 33).

"De nu vei face voia ta în ziua cea sfântă şi nu vei grăi cuvânt cu mânie şi de te vei încrede în Domnul, te va hrăni cu bunătăţile pământului".

Isaia LVIII, 13-14

E nevoie de luptă şi trezvie multă ca să consimtă mintea cu

241

inima şi cu buzele în ora psalmodierii şi a rugăciunii, ca să nu mâniem pe Domnul, în loc să-I slujim Lui în vremea rugăciunii, amestecând în tămâia rugăciunilor mirosul de vite al gândurilor rele şi să se afle jertfa rugăciunilor noastre întinată ca a lui Cain. Căci e cumplită şi pierzătoare încrederea ascunsă în gândurile necurate. Fiindcă din gânduri se iveşte pe încetul şi înstrăinarea de Dumnezeu. Căci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite păcat. Fiindcă în inima care unelteşte răul nu intră înţelepciunea, nici nu se sălăşluieşte Dumnezeu în trupul împovărat de păcat. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 286).

"Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc", zice Domnul.

Ieremia I, 8

La început, mintea care se întoarce prin har la Dumnezeu, e stăpânită de o stare de descurajare. De aceea, omul în care se află această minte se tânguieşte jelind şi plânge cu durere, zdrobindu-şi pe cât poate inima şi curăţind zi de zi împătimirea ei şi smerindu-se, după cuviinţă, cu toată întristarea.

Dobândind astfel prin harul lui Hristos curăţia cuvenită, prin liniştire, şi străbătând cu înţelegere la cele ale înţelegerii şi ajungând la Dumnezeu şi înălţându-se la slava Lui şi privind-o cu încordare, e cuprinsă de a doua descurajare a înţelegerii, după cea dintâi, cu mult mai mare, mai fără ieşire şi mai neîncetată. Prin aceasta dobândeşte o smerenie atât de întărită şi de vădită încât, dacă ar putea, ar ferici pe toţi oamenii, iar pe sine se vede mai rău decât pe oricare; se vede cu o simţire a sufletului în adevăr mai rău decât ceea ce nu există nicidecum. Căci ceea ce nu e, nu poate păcătui, iar pe sine se vede păcătuind pururea.

Dar, văzându-se astfel şi smerindu-se, potrivit cu această simţire, totuşi se bucură mult şi se veseleşte, dar nu de sine, ei de Dumnezeu Cel îndurător, care e mai aproape de el decât răsuflarea

242

sa, sau care scoate din inima lui râuri de lumină cerească şi pâraie nesecate de minuni ale Duhului, pe care le revarsă în el şi-i umplu mintea de lumină şi-i spune simplu: "Sunt cu tine".

Drept aceea, Dumnezeu îi descoperă acestuia, ca unui prieten, taine, în chip lămurit, şi-l umple de bucurie. Iar acestuia îi vine să zică cuvintele lui David: "Nu după fărădelegile noastre ne-a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă" (Psalm Cil, 10; Efeseni II, 5). (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 269).

" Ia r tu să nu-ţi iei muiere în locul acesta. Că acestea zice Domnul despre fiii şi fiicele ce s-au născut în locul acesta: cu moarte bolnăvicioasă vor m uri".

Ieremia XVI, 2-4

Nu numai despre fiii şi fiicele ce se vor naşte din căsătorie a zis proorocul, ci şi despre fiii şi fiicele ce se nasc din inima lor, adică gândurile şi poftele trupeşti, întrucât şi acestea vor muri în cugetul bolnăvicios, neputincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor învrednici de viaţa cerească. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 62).

"De aceea mi-am zis: «Nu voi mai pomeni de EI şi nu voi mai grăi, în numele Lui. D ar iată era ceva în inima mea, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut»".

Ieremia XX, 9

Cel ce are înlăuntrul lui lumina Duhului Sfânt, cade cu faţa la pământ neputând să o privească şi strigă cu spaimă şi cu frică multă, ca unul ce a văzut şi a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvânt, de înţelegere. El este asemenea unui om căruia i s-au

243

aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzând şi neputând răbda căldura văpăii, se poartă ca unul ce a ieşit din sine. Neizbutind nicidecum să devină iarăşi al său şi copleşit neîncetat de lacrimi şi răcorit de ele, el aprinde focul dorului şi mai tare. Ca urmare, varsă şi mai multe lacrimi şi, spălându-se în mulţimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire. Iar când s-a aprins în întregime şi s-a făcut ca o lumină, se împlineşte ceea ce s-a spus: "Dumnezeu unit cu dumnezeii şi cunoscut de ei", şi anume atât de mult cât s-a unit cu cei cu care s-a unit şi s-a descoperit celor ce-L cunosc. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 66-67).

"Şi acum voi da toate ţările acestea în mâna lui Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu, ba şi fiarele câmpului le voi da lui spre slujbă".

Ieremia XXVII, 6"Dacă vreun popor sau vreun regat nu va voi să-i slujească lui Nabucodonosor, regele Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul său sub jugul regelui Babilonului, pe acel popor îl voi pedepsi cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, până-1 voi stârpi cu mâna lui, zice Domnul".

Ieremia XXVII, 8

Alegoric regele Babilonului înseamnă diavolul. Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice, lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului.[...]

Iar răzbunător este când, dezvelindu-şi toată ura sa faţă cu noi, care i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit.

244

îngăduindu-i-se aceasta, se năpusteşte ca un vifor fără milă asupra celor peste care a dobândit, din îngăduinţa lui Dumnezeu, putere, neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-şi sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârşit de slăbiciune să-şi taie de la sine puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea minţii, ci pricini de necredinţă.[...]

Dumnezeu, bun fiind şi vrând să smulgă din noi cu totul sămânţa păcatului, adică plăcerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Deci diavolul e numit "sluga Domnului" ca cel ce,cu îngăduirea lui Dumnezeu, pedepseşte pe păcătoşi, rămânând totuşi apostat şi tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea voinţei, foarte înrudită cu a celor ce s-au depărtat de Dumnezeu prin plăcere. Căci e drept să fie chinuiţi de diavol cei ce au îmbrăţişat cu voluptate planurile lui viclene prin păcatele de bunăvoie. Astfel diavolul este atât semănătorul plăcerii, cât şi aducătorul durerii prin pătimirile fără de voie.[...]

Când deci locuitorii Iudeii şi ai Ierusalimului, adică cei ce au dobândit deprinderea faptelor sau ştiinţa contemplaţiei, le folosesc acestea pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtuţilor prin împlinirea lor numai la arătare şi mulţumindu-se să grăiască numai cuvintele înţelepciunii şi ale cunoştinţei, fără să facă faptele dreptăţii, iar pe deasupra mândrindu-se faţă de alţii pentru virtutea şi ştiinţa lor, sunt predaţi ostenelilor şi necazurilor, ca prin pătimirea lor să înveţe smerenia uitată de ei din pricina părerii deşarte ce şi-o fac despre ei înşişi.

Tot cel ce rabdă de bună voie şi cu mulţumire grelele necazuri ale încercărilor fără voie, conştient de relele pe care le-a săvârşit, nu este scos din deprinderea şi harul virtuţii şi al cunoştinţei, ca locuitorii de odinioară din Iudeea şi Ierusalim. Aceasta pentru că suportă de bună voie jugul regelui Babilonului şi, ca unul ce-şi achită o datorie, primeşte chinurile aduse asupra lui. Rămânând în ele, plăteşte regelui Babilonului muncile silnice prin partea

245

pătimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecată, ca unul ce i le datorează aceluia din pricina păcatelor de mai înainte; iar lui Dumnezeu îi aduce prin închinare adevărată, adică prin dispoziţia smerită a sufletului, îndreptarea greşelilor.

Regii neamurilor din acest loc al Scripturii sunt oamenii care stau în frunte prin diferitele patimi de ocară. Ei încă sunt supuşi după dreptate, pedepsei pentru păcatele lor şi de aceea predaţi regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucură de chinuirea firii. Astfel, regele Egiptului este mintea desfrânată şi iubitoare de plăcere; Moabiteanul este mintea dezmierdată şi pângărită; Amaniteanul este mintea dedată zgârceniei; Sirianul este mintea superstiţioasă şi dialectică (certăreaţă), căci singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon (III Regi XI, 25), adică împotriva păcii şi a înţelepciunii; regele din Tir este mintea iubitoare de lume şi de viaţă. Scriptura înţelege odată prin Faraon pe diavolul, altădată legea firii.

Primul înţeles i-1 dă când vrea să prăpădească pe Israel; al doilea, când îi slujeşte după orânduire de sus Iosif, care întruchipează profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujeşte de bunăvoie firii şi patimilor noastre, afară numai de păcat. Iar fiarele pe care le predă Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre care fiecare lucrează, după destoinicia lui înnăscută, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Căci fiecare este sămănătorul altei răutăţi şi fiecare este mai viclean decât altul şi mai iscusit spre un anumit fel de răutate.

Şi Nabucodonosor însuşi, regele Babilonului, e înţeles de multe ori ca legea naturală. Aceasta o arată în scrisoarea adresată locuitorilor din Ierusalim, acei care, neputând să împlinească legea duhovnicească, au fost mutaţi în pământul Babilonului, adică în deprinderea confuziei pământeşti. Ei le cer acestora să se roage pentru viaţa lui Nabucodonosor, regele Babilonului, şi pentru viaţa lui Baltazar, fiul lui, adică pentru legea naturală şi pentru deprinderea ei cu fapta, sub care au căzut odinioară, "ca să fie zilele lor ca zilele cerului” (Baruh I, 11). (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 91).

246

"Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca aram a strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene".

Iezechiel I, 7 ş.u.

Precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întâi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pământ, se saltă dintr-o dată în văzduh, tot aşa şi raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborât, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine nici unul din gândurile pământeşti. Pentru că a ţine drepte coapsele e propriu atât celor ce nu se bucură de multe plăceri şi nu se târâie pururea pe jos, cât şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă câtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Prin "coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate", arată nepovâmirea voinţei şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. Uneori ei se apleacă la trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pământeşti, atâta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri este lucru necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. Să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului Ionatan, luptând cu Naas Amonitul, l-a biruit umblând pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se târa pe pântece - aţa se tălmăceşte Naas - să-şi ia pentru puţină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe patru picioare, ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.(Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 209-210).

247

"Hrana ta, cu care te vei hrăni, să o mănânci cu măsură, câte douăzeci de sicii pe zi, dar s-o mănânci din timp în timp. Şi apa să o bei cu măsură, câte a şasea parte de hin pe zi şi tot din timp în timp".

Iezechiel IV, 10-11

După cum s-a scris că "Fiul omului mănâncă cu cântarul pâinea ta şi bea apa cu măsură", în aşa fel ca cel ce se ne voieşte după Dumnezeu să poată trăi din acestea. Căci "dacă nu dai sânge, nu vei lua Duh" (Avva Dorotei, "învăţături", Pateric). Dar şi marele Pavel zice: "îmi asupresc trupul meu şi îl robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, să mă fac eu însumi necercat" (I Corinteni IX, 27).

La fel, profetul David: "Genunchii mei s-au slăbit de post şi trupul meu s-a schimbat din pricina lipsei untului de lemn " (Psalm CVIII, 23). Dar şi de Dumnezeu Cuvântătorul zice: "Prin nimic nu se slujeşte Dumnezeu atât de mult ca prin neplăcuta pătimire; şi lacrimile pun în mişcare iubirea Lui de oameni" (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul XXIV "Pentru cinstirea S f Ciprian", XI; P.G. 35, 1182 B).[...]

Şi Sfântul Isaac zice: "Precum o mamă se îngrijeşte de copil, aşa se îngrijeşte Hristos de un trup care suferă şi e totdeauna aproape de un astfel de trup". Şi iarăşi: "In stomacul plin nu se află cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu". Şi: "Precum cei ce seamănă cu lacrimi vor secera snopii veseliei (Psalm CXXV, 6), aşa pătimirii neplăcute îi urmează bucuria". Şi: "Fericit cel ce se opreşte de la toată dulcea pătimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit".[...]

Temelia tuturor bunătăţilor şi slobozirea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce la lumină şi la viaţă constă în aceste două moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc şi a posti totdeauna, adică a te canoni (disciplina) pe tine prin înfrânarea stomacului în chip înţelept şi cuminte, prin şederea nemişcată şi prin neîncetata gândire la Dumnezeu.

Căci din aceasta vine supunerea simţurilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce mişcă în trup; din

248

aceasta, blândeţea gândurilor; din aceasta, mişcările luminoase ale cugetării; din aceasta, sârguinţa pentru dumnezeieştile fapte ale virtuţii; din aceasta, înţelesurile înalte şi subţiri; din aceasta, lacrimile fără măsură ce se nasc în tot timpul şi amintirea morţii; din aceasta, înţelepciunea curată, străină cu desăvârşire de orice nălucire care ispiteşte cugetarea; din aceasta, pătrunderea şi ascuţimea cunoştinţei celor de departe; din aceasta, înţelesurile tainice mai adânci, pe care înţelegerea le vede cuprinse în cuvinte dumnezeieşti, mişcările mai lăuntrice ce se nasc în suflet şi felurimea şi deosebirea duhurilor deosebite de puterile Sfinţilor şi vederile adevărate care sunt străine de nălucirile deşarte; din aceasta, frica de căile şi cărările din oceanul cugetării; din aceasta, flacăra râvnei care biruieşte toată primejdia şi străbate prin toată frica; din aceasta, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi o nimiceşte pe aceasta din cuget şi produce uitarea oricărei amintiri a celor trecătoare împreună cu a altora. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 78-81).

"Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia".

Iezechiel XVI, 49

Cu orice fel de hrană se va umple pântecele, naşte sămânţa desfrânării. în Sodoma nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine. Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 133).

249

"Şi te vei izgoni dintre oameni, şi va fi locuinţa ta cu fiarele sălbatice; şi te vor hrăni cu iarbă ca pe un bou şi vei dormi sub roua cerului; şi şapte ani vor trece peste tine până când vei cunoaşte că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte. Şi pentru că a spus: Lăsaţi colţul rădăcinilor arborelui în pământ, împărăţia ta îţi va rămânea şi din ea vei cunoaşte împărăţia cea cerească".

Daniel IV, 22-23

Prin izgonire poate că înţelege scoaterea din Rai în lumea aceasta, pentru călcarea poruncii şi căderea de la petrecerea cu Sfinţii îngeri, adică de la vederile spirituale, sub puterea legii naturale întemeiată pe simţire. Iar locuirea cu fiarele sălbatice înseamnă petrecerea cu patimile şi cu dracii care le lucrează.

"Iarba" cu care l-au hrănit înseamnă cunoaşterea naturală prin simţire a lucrurilor şi lucrarea ostenitoare a virtuţii; pe acestea le procură, ca pe o iarbă, oamenilor îngerii.

Iar "vei dormi sub roua cerului" înseamnă a avea, prin Providenţa dumnezeiască, puterea care se află în acestea. "Roua cerului" indică Providenţa, care hărăzeşte omului în veacul acesta, pe lângă toate cele înşirate, conservarea în existenţă; sau legea firii, care rămâne cu desăvârşire nestricată; sau poate cunoaşterea în parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile văzute prin harul lui Dumnezeu şi care ţine pe om aici în nădejdea celor viitoare. [...]

Cuvintele "şapte ani vor trece peste tine" indică întinderea crugului înşeptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a căzut firea, deoarece n-a păzit deprinderea şi lucrarea proprie, dar după sfârşitul lui, la învierea aşteptată se va reîntoarce iarăşi la sine, prin lepădarea însuşirilor dobitoceşti, primind din nou mărirea de la început a împărăţiei, după ce a cunoscut, prin iconomia Providenţei din acest veac, stăpânirea adevăratei împărăţii.

Prin cuvintele "lăsaţi colţul rădăcinilor pomului în pământ" se arată că nu se smulge deplin din pricina greşelii de la început, sămânţa şi puterile bunătăţii. Datorită acestora, neluându-şi firea

250

iarăşi creşterea,revine prin înviere la mărirea şi frumuseţea firească de mai înainte. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 97).

"Aşadar, regele Darius a dat oprire scrisă şi poruncă. îndată ce Daniel a aflat că o poruncă a fost dată, a in trat în casa sa, care avea în căm ara de sus fereastră deschisă înspre Ierusalim, şi în flecare zi îngenunchea de trei ori, s-a rugat şi a lăudat pe Dumnezeu, cum făcea şi mai înainte".

Daniel VI, 10

Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort şi rău mirositor, la fel şi sufletul, care nu se mişcă prin rugăciune este mort şi nenorocit şi rău mirositor. Căci trebuie să socotim lipsirea lui de rugăciune mai amară decât orice moarte, cum ne învaţă Daniil proorocul, care voia mai bine să moară, decât să fie lipsit, fie şi măcar o clipă de rugăciune.[...]

La fel ne învaţă Sfântul Isaac: "Fără rugăciunea neîncetată nu te poţi apropia de Dumnezeu". Şi: "A da minţii, după osteneala rugăciunii, o altă grijă, înseamnă a pricinui împrăştierea cugetării". Şi: "Orice rugăciune, în care trupul nu se oboseşte şi inima nu se întristează, trebuie socotită un fă t lepădat pentru că acea rugăciune e fără suflet" (Filocalia !).[...}

Iar Sfântul Nil zice: "De voieşti să te rogi leapădă-te de toate, ca să moşteneşti totul" (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 79). Şi iarăşi: "Rugăciunea este urcuşul minţii la Dumnezeu" (Filocalia 1, pag. 79). Şi iarăşi: "Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu" (Filocalia 1, pag. 75). Şi apoi: "Precum pâinea este hrana trupului şi virtutea sufletului, aşa e rugăciunea duhovnicească hrană minţii" (Filocalia 1, pag. 87).(Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 74).

251

"De aceea s-a numit Daniel "bărbatul doririlor".Daniel IX, 23

Cel ce voieşte să revină la cele ale firii, să taie toate voile lui cele după trup, până statorniceşte pe om în cele conforme firii. Dorirea cea după fire este dorirea minţii şi ea nu este fără dorirea lui Dumnezeu; precum nu e nici iubirea celor conforme firii. De aceea s-a numit Daniel, "bărbatul doririlor". (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 42-43).

"Asuprit-a Efraim pe pârâşul său şi a călcat judecata. A căutat Egiptul şi a fost luat cu sila Ia Asirieni".

Osea V, 11; XI, 5

"A căuta Egiptul" înseamnă că inima caută voile trupului propriu, iar a fi "fost luat cu sila la Asirieni" înseamnă că vrând nevrând, acela slujeşte vrăjmaşilor. Să nu călcăm deci pe căile voii noastre celei după trup, ca să nu fim luaţi cu sila la Asirieni şi să auzim cuvântul amar că împăratul Asirienilor a venit asupra lui Israel şi a strămutat pe Efraim la Asirieni, şi i-a mutat pe cei de acolo în Eleia şi în Avor, la râurile Guza (IV Regi XVII, 6) şi sunt acolo până în ziua de azi. Căci a trimis împăratul Asirienilor oameni din neamul lui ca să locuiască în Israel şi fiecare din ei şi-a întipărit idolul lui şi s-a închinat lui şi sunt acolo până în ziua de azi. Iar aceasta s-a întâmplat lui Efraim pentru că a dispreţuit pe pârâşul lui şi i-a nesocotit judecata. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 60-61).

Prin potrivnicul lui se înţelege conştiinţa. Pentru că ea se împotriveşte totdeauna voii noastre celei rele şi ne mustră când nu facem ceea ce trebuie să facem şi facem ceea ce nu trebuie să facem. Şi ea ne pârăşte pe noi. De aceea o numeşte potrivnic şi

252

pârâş şi ne porunceşte zicând: "împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale cu el" (Matei V, 25). Iar calea este lumea aceasta (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 509).

"Şi Efraim s-a purtat ca un porumbel, nepriceput şi neştiutor; au chemat pe Egipteni şi s-au îndreptat către Asirieni".

Osea VII, 11

Efraim a biruit pe potrivnicul lui (Osea V, 11), adică conştiinţa sa, şi a călcat în picioare judecata, pentru că a căutat Egiptul şi a fost luat în robie de asirieni (Osea XI, 5).

"Egiptul" este voia trupească ce ne apleacă spre odihna trupească şi învaţă mintea să caute dulceaţa patimilor.

Iar "asirieni" gândurile pătimaşe, care tulbură şi zăpăcesc mintea şi o umple de idoli necuraţi şi o duc cu sila şi fără să vrea la lucrarea patimilor.

Dacă se predă deci cineva pe sine de bună voie dulcii pătimiri a timpului, e dus cu sila şi fără să vrea la asirieni ca să robească lui Nabucodonosor. înainte de a pune cineva în lucrare patima lui, chiar de vor pomi gândurile la luptă împotriva lui, este încă în cetatea lui, este încă liber şi are şi pe Dumnezeu ca ajutor. Deci de se va smeri lui Dumnezeu şi va purta jugul necazului şi al încercării cu mulţumire, şi va lupta puţin, ajutorul lui Dumnezeu îl va scăpa pe el. Dar de va fugi de osteneală şi va cobori la dulcea pătimire a trupului, va fi dus de silă şi de nevoie în pământul asirienilor şi va robi acela fără să vrea.

Atunci le va spune proorocul: "Rugaţi-vă pentru viaţa lui Nabucodonosor. Că în viaţa lui e mântuirea voastră" (Baruh 1 ,12). "Nabucodonosor” înseamnă a nu se descuraja cineva de necazul încercării ce i se întâmplă, nici a se feri de el, ci a-1 purta cu smerenie, ca fiind îndatorat să-l pătimească şi a cugeta că nu este vrednic să se izbăvească de povara lui, ci mai degrabă să se prelungească şi să se întărească împotriva sa. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 613-614).

253

"Pentru cele trei păcate ale Tirului, ba chiar pentru patru, nu mă voi întoarce".

Amos I, 9

Cele patru păcate ale Tirului, la care cugetă cuvântul prorocesc, sunt: atacul, pofta, deprinderea răului şi săvârşirea. Pe cel dintâi şi al doilea, adică atacul şi pofta, le rabdă Dumnezeu, întrucât răul nu a ajuns la împlinire. Dar asupra celui de-al treilea şi al patrulea păcat, adică asupra deprinderii şi lucrării, sau consimţirii şi faptei, Scriptura pe drept cuvânt îşi rosteşte ameninţarea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 224).

"Şi cel mai îndrăzneţ dintre viteji va fugi dezbrăcat în ziua aceea".

Amos Π, 16

Cum va lupta cu duhurile răutăţii cel ce umblă după avuţii, când poate fi prins cu uşurinţă din toate părţile ? Sau cum va lupta cu duhul iubirii de argint cel împresurat de bani ? Cum va alerga, ca să scape de urmărirea dracilor dezbrăcaţi de orice grijă, cel îmbrăcat cu nenumărate griji? Căci nu este gol acela care e îmbrăcat în veşmintele cusute cu multele împunsături ale grijii de lucrurile lumeşti; şi nu este gol nici acela care e împiedicat la alergare de gândurile pământeşti ale banilor şi averilor. Pentru că cel gol greu e de prins sau chiar cu neputinţă de prins de cei ce îi întind curse. Dacă Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce să-l prindă Egipteanca pentru că spune dumnezeiescul cuvânt că l-a prins de veşmintele lui zicându-i: "Culcă-te cu mine!" (Geneză XXXIX, 7).

Iar veşmintele sunt lucrurile trupeşti, prin care prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la ea. Deci cel ce le ţine pe acestea în jurul său va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au dezbrăcat. De aceea luptătorul pentru neprihănire, când s-a văzut pe sine tras cu sila spre plăcerea şi unirea împreunării, fiind apucat de ceea ce

254

era mai trebuincios trupului - adică haina şi-a dat seama că trebuie să fie gol în casă cu stăpâna, care poate să pună stăpânire pe el cu sila, şi deci, părăsindu-şi veşmintele a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în Rai, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi. Căci acela primise de la Dumnezeu ca pe-o cinste deosebită, dezbrăcarea, până ce, prin neascultare, a ajuns la trebuinţa hainelor. Fiindcă până ce se lupta cu vrăjmaşii, care îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol în arenă, ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a îmbrăcat, după dreptate, lepădând dezbrăcarea deodată cu deprinderea de luptător. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 262).

"Şi tinerii vor avea vedenii".ioii m , i

Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea reţin închipuirea şi cugetarea lui şi în somn. De se îngrijeşte de lucruri omeneşti, e preocupat de ele şi în închipuirile viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeieşti şi cereşti, se va afla şi în vis cu gândirea în aceastea, după spusa proorocului. Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înşelat, ci va vedea lucruri adevărate şi i se vor încredinţa descoperiri. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 81).

"în care locuiesc mai mult de douăsprezece zeci de mii de bărbaţi, care n-au cunoscut dreapta, nici stânga lor... "

IonaIV, 11

Iona se tălmăceşte, după diferitele sale etimologii, "odihna şi darul lui Dumnezeu", sau "tămăduirea lui Dumnezeu", sau "harul lui Dumnezeu dat lor", sau "osteneala lui Dumnezeu", sau

255

"porumb", sau "fuga de podoabă", sau "întristarea lor". Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în Ninive şi sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte "loc de unde se vede bucuria", sau "frumuseţea minunată", sau "bucurieputernică". Deci Proorocul Iona închipuieşte sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau poporul nemulţumitor al Iudeilor, care se întristează de orice bine şi pizmuieşte toate darurile dumnezeieşti. De pildă: închipuieşte pe Adam şi firea cea de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile numelui său, se numeşte "fuga de podoabă”. Căci Ioppe închipuieşte raiul, care este şi se numeşte cu adevărat "locul de unde se vede bucuria", sau "bucurie puternică", sau "frumuseţe minunată", dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu.[...]

Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe urma lor. Virtutea, când se tălmăceşte "frumuseţe minunată"·, cunoştinţa, când se înţelege ca "loc de unde se vede bucuria". Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte "bucurie puternică". Fiindcă "înţelepciunea este pom de viaţă tuturor celor ce se lipesc de ea şi temelie sigură celor ce se reazămă pe ea, ca pe Domnul" (Proverbe III, 18). Deci firea oamenilor fuge pururea din Ioppe, adică din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca şi de la harul înţelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea ei zace cu plăcere în cele rele. Şi fugind, e târâtă cu voia ei pe mare, adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rai, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt covârşiţi de ape până la suflet. Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc şi capul li se afundă între crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice. (Iona II, 7).[...]

Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea

256

cea de obşte a oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătăţile dumnezeieşti, ca din Ioppe, şi e târâtă în mizeria vieţii de aici, ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti; cum e înghiţită apoi de chit, fiara cea spirituală şi nesăturată, adică de diavol, şi cum e covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de marea povară a păcatului; pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor, sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă întemeiată pe credinţă, care e capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările puterilor viclene, ca între nişte crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri; cum coboară până jos pe pământ, "ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice", sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiască şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor. [...] în această deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe. Această deprindere a indicat-o marele Iov, prin cuvintele: "Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic" (Iov X, 21). E "pământ întunecat" fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată; şi "neguros"pentru că e lipsită de orice virtute şi activitate.[...]

Proorocul ajunge în toate aceste stări poate ca să închipuiască prin sine patimile în care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea când închipuieşte pe Adam, i se potriveşte unul din înţelesurile numelui, şi anume "fuga de podoabă". Când însă preînchipuieşte pe Dumnezeu, care S-a însufleţit mintal, făcându-Se ca noi, afară numai de păcat, atunci prin plecarea Sa din Ioppe pe mare indică coborârea Domnului din cer în lumea aceasta, iar prin înghiţirea sa de către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, prevesteşte taina morţii, a îngropării şi a învierii. De aceea i se potriveşte un alt înţeles al numelui şi anume "odihna şi tămăduirea

257

lui Dumnezeu", sau "harul lui Dumnezeu dat lor", sau poate şi "osteneala lui Dumnezeu" pentru patima cea de bună voie a Domnului.[...] Pentru că şi Domnul şi Dumnezeul nostru, făcându- Se om, a coborât din cer în oceanul vieţii noastre ca dintr-o Ioppe ce se tălmăceşte "locul de unde se vede bucuria", pe marea acestei lumi, precum s-a scris: "Care în locul bucuriei ce era pusă înainatea Lui, a răbdat crucea, nebăgând.în seamă ocara" (Evrei XII, 2). Şi coborându-Se de bună voie în inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin înviere.[...]

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută priit Evanghelie din slujirea legii, socotită odinioară atât de slăvită, la neamuri, lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi, să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe, ceea ce înseamnă că harul se depărtează de la slujirea legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi a luptelor cu ele, a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte ca de un chit, fără să fie câtuşi de puţin vătămat. Căci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: "nici necaz, nici strâmtorare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie" (Romani VIII, 35).[...] Şi deşi îşi închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulţimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. [...] Căci el vedea nu numai că harul nu poate fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor, care îl vesteau neamurilor, se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu. (II Corinteni X, 5); ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai împuternicită duhovniceşte Acest lucru l-a cunoscut din experienţa pătimirilor sale Pavel, marea trâmbiţă a adevărului care zice: "avem com oara

258

aceasta în vase de lut" (II Corinteni IV, 7).[...] "Comoară” numeşte cuvântul harului, iar "vas de lut", trupul acesta pătimitor, sau părută simplitate în cuvântul rostit, care a biruit toată înţelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţei adevărate cuprinsă în ea.[...] Cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-o şi Iona, care, preînchipuind tainic în sine harul, a îndurat atâtea primejdii ca să întoarcă pe Niniviteni de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după alt înţeles al numelui său, se mai tălmăceşte şi "darul lui Dumnezeu" sau "osteneala lui Dumnezeu".[...]

Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei, îndupleca legea care împărtăşeşte peste fire, să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău, sau din trăirea după simţuri, şi să-şi scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale, apoi să îmbrace sacul, adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi o purtare demnă de viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi să şadă în cenuşă, adică în sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi are în sine biciul cunoştinţei care-1 loveşte pentru greşelile sale. Dar nu numai pe împărat îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă lui Dumnezeu, ci şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că Unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, şi hotărându-i să se lepede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se îmbrace în saci, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viaţă aspră, omorâtoare de patimi. Iar "mici şi mari" sunt numiţi de Scriptură cei vinovaţi de o răutate mai mică sau mai mare.

"Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărât să postească şi s-au îmbrăcat în saci de la cel mai mic până la cel

259

mai mare dintre ei. Ş i a mers cuvântul până la împăratul Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat de vestmântul său şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Apoi s-a vestit ş i s-a poruncit în Ninive de la împărat şi de la dregătorii săi, spunându- se: «Oamenii ş i dobitoacele, boii şi oile să nu guste nimic, nici să pască şi apă să nu bea»" (Iona ΙΠ, 5-7). "împărat" al firii, este legea firii. "Dregătorii lu i" sunt puterea raţională, irascibilă şi poftitoare. "Bărbaţii" acestei cetăţi, adică ai furii, sunt cei ce păcătuiesc prin raţiune şi au o cunoştinţă greşită despre Dumnezeu şi despre lucrurile dumnezeieşti. "Dobitoacele" sunt cei ce păcătuiesc prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. "Boii" sunt cei ce folosesc toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti; căci zic unii că sângele boului când e băut pricinuieşte îndată moartea celui ce îl bea; deci, sângele lui este simbolul mâniei. "Oile" de ocară de aici sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina patimei ce-i stăpâneşte. Toate acestea au un înţeles de ocară până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. [...]

Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor sau ca Biserica neamurilor, are pururea pe Iona sau cuvântul harului proorocesc propovăduind în ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare este sufletul fiecăruia (Iona III, 8), la care, după ce a păcătuit, este trimis Cuvântul lui Dumnezeu ca să-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. în acest caz prin împăratul cetăţii înţelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscute; bărbaţii, gândurile pătimaşe; dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, care percep lucrările sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea, adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neştiinţa, şi să se dezbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apoi să îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul; pe urmă să poruncească

260

oamenilor, dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului şi de la băutura neştiinţei, adică să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi de la contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii; apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească iertare de la Cel ce poate să o dea.[...]

în această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri "locuiesc mai mult de douăsprezece miriade (douăsprezece zeci de mii) de oameni, care nu-şi cunosc dreapta, nici stânga lo r" (Iona IV, 11). Prin cele douăsprezece miriade se indică raţiunile timpului şi ale firii, adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care aceasta nu poate să existe. Căci dacă numărul douăsprezece se formează prin adunarea lui cinci şi şapte, iar firea este încincită pentru simţuri şi timpul înşeptit, atunci doisprezece indică firea şi timpul. [...]

Prin "dreapta" Scriptura înţelege slava deşartă de pe urma aşa- ziselor isprăvi, iar prin "stânga", neînfrânarea ce răsare de pe urma patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi, ce nu cunosc dreapta şi stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile celor spirituale. Pentru că tot sufletul care îşi retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii şi a timpului, are cugetările naturale ca pe nişte bărbaţi ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeieştilor taine şi de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor.[...]

Prin "dreapta" se poate înţelege şi raţiunile cele netrupeşti, iar prin "stânga”, pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat

261

după har.Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într-adevăr nu

cunosc dreapta sau stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva bunătăţii dumnezeieşti. Plini de nerecunoştinţă, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos.[...] Această întristare o condamnă Scriptura când zice: "A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s-au întors de la căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: «Acum Stăpâne, Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să trăiesc» " (Iona III, 10; IV, 3). Şi iarăşi "Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubeta şi s-a uscat. Şi a fo st după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: «Mai bine este mie să mor decât să trăiesc»" (Iona IV, 8).[...]

Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învredncicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuieşte Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini (Iona IV, 6). Curcubeta înfăţişează umbra vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: "Sunt vierme şi nu om" (Psalm XXI, 6). Căci S-a făcut şi S-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare sau amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa dumnezeirii spre amăgirea diavolului pentru ca dracul spiritual cel

262

nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să se dea afară toată firea omenească pe care o înghiţise [...]. Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o. adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.

"Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele". A doua zi, adică după trecerea ghiciturilor din chipurile legii şi a timpului hotărât pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi. aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. După ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta a răsărit din morţi prin înviere, "a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona". Adică: după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor potrivit unei drepte judecăţi, întorcând durerea lor peste capetele lor (Psalm VII, 17) precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: "Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Matei XXVII, 25).[...]

Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi roua proorociei şi usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă. Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei. fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel re pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nosn u fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire în care nu se poate afla nici o dispoziţie apropiată de credinţa şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată, secetoasă - străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate ! caracterizată prin îngâmfare (trufie), care e o patimă blestemată > e constă din împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgăduieşte pe Cel ce ε cauza virtuţii şi a firii, ia* slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea [...].

263

Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni.[...]

Aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de întunericul neştiinţei. [...] De aceea împinşi de negura neştiinţei, s- au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut, decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ce le aveau după trup. Pentru aceea ei zic: "Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim". [...] La cetatea Ninivei a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: "încă trei zile şi Ninive va f i distrusă!" (Iona III, 4). [...]

După cele trei zile pe care le-a petrecut Proorocul ca chip în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile şi învierea Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile, în care are să se arate lumina adevărului şi adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă distrugerea cetăţii, dat fiind că aceste zile nu vor mai preînchipui numai adevărul îngropării şi al învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau.[...] De fapt trei zile şi trei nopţi a petrecut Domnul în inima pământului, cum însuşi Domnul zice: "Precum a fo st Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va f i şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi" (Matei XII, 40). Deci spunând Scriptura: "încă trei zile”, arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus "încă trei zile". E ca şi când Iona ar fi zis: "Vor mai f i încă trei zile, după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive va f i distrusă". [...]

Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa, distrugând şi mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul că aceia se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc cunoştinţa adevărului. Mai bine zis omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată din nou şi le

264

înfăptuieşte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăceşte prin "înnegrire înăsprită" şi "frumuseţe atotlină". Deci potrivit cu înţelesurile cuvântului, Domnul, după îngroparea de trei zile şi după învierea Sa, a distrus "înnegrirea înăsprită" adusă în fire de neascultare şi a înnoit "frumuseţea atotlină" a firii prin ascultarea credinţei, arătând iarăşi în fire prin înviere frumuseţea atotlină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. [...]

Căci "Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale ca de trei zile" (Iona ΠΙ, 3). [...] Drumul de trei zile reprezintă diferitele moduri de vieţuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau vieţuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legile generale sunt: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se transformă cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi crează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află sub puterea ei. De pildă, legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de acelaşi neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei în lipsă şi să vrem tuturor acelaşi lucru, pe care şi-l doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii. Aceasta ne-o spune însuşi Domnul, zicând: "Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea" (Matei VII, 12; Luca VI, 31).[...]

Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedeapsă pornirile fără rânduială ale celor neînţelepţi, îi obişnuieşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se consolidează forţa dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într-o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte cu încetul prin voinţă, iar obişnuinţa de a se curăţi prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se nască deodată cu sine iubirea faţă de alţii. Iar în aceasta stă plinirea legii, toţi unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci plinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împărtăşit prin aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adaosul dorului. Legea scrisă sau plinirea legii scrise este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în

265

raporturile de reciprocitate cu cei de acelaşi neam raţiunea duhovnicească.[...]

în sfârşit legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite pe Dumnezeu, care ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit aşa de mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, El, care este în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se tacă om şi să fie unul dintre oameni. Din aceeaşi iubire n-a refuzat t-â-şi însuşească osânda noastră şi să ne îndumnezeiască după har. iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine în chip duhovnicesc, ci să şi purtăm de grijă de alţii mai mult decât de noi înşine. "Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi" (loan XV, 13). [...]

Iar dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica sau sufletul fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului. Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 386-413).

"înălţatu-s-a soarele şi luna s-a oprit în rânduiala ei".Avacum III, 11

Când se înalţă în noi Soarele dreptăţii prin faptele cele bune şi prin cunoştinţa adevărată, atunci se opreşte luna în rânduiala ei; adică firea noastră, care e supusă schimbării şi nestatorniciei, primeşte o rânduială fixă şi stabilă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 226).

266

"Şi a zis către mine: «Ce vezi?» Şi am zis: «Am văzut, şi iată un candelabru (sfeşnic) cu totul de au r şi o lampă (făclie) deasupra lui; şi şapte candele pe el şi şapte pâlnii la candelele de pe el. Şi doi măslini deasupra lui, unul de-a dreapta iampei şi altul de-a stânga»".

Zaharia IV, 2-3

"Candelabrul cu totul de aur" este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini. [...] Este nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă; e curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor; e neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor; e neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele. [...] Ea rămâne nemicşorată şi neîmpuţinată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată în răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina ei. [...]

Iar "lampa de deasupra lui" este lumina părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (loan I, 9): adică Domnul nostru Iisus Hristos. [...] El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: "Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă" (Matei V, 15). Deci s- a numit pe Sine "făclie" pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după fiinţă,e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul "făclie" zicând: "Legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele" (Psalm CXVIII, 105). [...] De aceea a şi fost numit în Scriptură "făclie", căci cuvântul grecesc λύχνος (făclie) vine de la a dezlega întunericul [...]·

Prin "candele” Sfânfa Scriptură înţelege lucrările Duhului

Sfânt, sau darurile Duhului Sfânt, pe care le dăruieşte Bisericii Cuvântul care e capul întregului trup. Căci s-a spus: "Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei şi duhul temerii îl va umple pe El" (Isaia XI, 2-3). [...] Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după flintă, la fel este prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; şi dăruieşte candelabrului, adică Bisericii, ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. [...]

Dar candele care ard toată viaţa în Biserică, răspândind lumina mântuirii, sunt şi treptele care susţin buna ei rânduială. De pildă: învăţătorul înţelept al dumnezeieştilor şi înaltelor dogme şi taine, e o candelă care descoperă învăţături necunoscute înaintea mulţimii; iar cel ce ascultă cu înţelegere şi pricepere înţelepciunea grăită de cei desăvârşiţi, e şi el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzeşte în sine lumina adevărului celor grăite. Cel ce deosebeşte cu bun sfat timpurile de lucruri şi acomodează modurile de activitate cu raţiunile lucrurilor, neîngăduind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat, se dovedeşte şi el o altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov şi ca vitejii mucenici, este o candelă tare, păzind şi el cu răbdare bărbătească, nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie şi laudă (Psalm XLII, 2). Cel ce cunoaşte meşteşugurile vicleanului şi nu ignoră tă’oărârile războaielor nevăzute, este şi el o altă candelă învăluită în lumina cunoştinţei, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol: "Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui" (II Corinteni II, 11). Iar cel ce duce o viaţă evlavioasă după porunca Domnului, îndrep­tând-o prin virtuţi, e o altă candelă ca unul ce-şi adevereşte evlavia prin modurile purtărilor sale. în sfârşit, cel ce în aşteptarea judecăţii face din înfrânare zid ce opreşte intrarea patimilor la suflet, s-a făcut o altă candelă, curăţind cu sârguinţă, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el şi făcându-şi viaţa străvezie şi

268

luminoasă prin ştergerea întinăciunilor contrare firii.Deci curăţirea celor vrednici de curăţia adusă de virtuţi o face

Duhul Sfânt prin temere, evlavie şi cunoştinţă; iar iluminarea care hărăzeşte cunoştinţa lucrurilor după raţiunile pe temeiul cărora există, o dăruieşte celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat şi înţelegere; în sfârşit, desăvârşirea o hărăzeşte celor vrednici de îndumnezeire prin înţelepciunea atotluminoasă, simplă şi întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinţă oamenilor, încât strălucesc în ei numai însuşirile dumnezeieşti ale bunătăţii lui Dumnezeu. [...]

"Şi şapte pâlnii la cele şapte candele de pe sfeşnic". [...] Spun unii că pâlnia e un vas în formă de cupă, în care oamenii obişnuiesc să pună uleiul care trebuie vărsat în candelă spre hrănirea şi susţinerea luminii. Aşadar, pâlniile celor şapte candele ale sfeşnicului văzut sunt deprinderile (aptitudinile) şi dispoziţiile capabile să primească diferitele raţiuni şi moduri de activitate morală care hrănesc şi întreţin cele şapte candele, adică lucrările Duhului. Căci, precum fără untdelemn e cu neputinţă să se întreţină nestinsă candela, tot aşa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin raţiuni, moduri de activitate morală, idei şi gânduri potrivite şi cuvenite, e cu neputinţă să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere corespunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca un untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor şapte candele sunt aşadar deprinderile corespunzătoare cu darurile dumnezeieşti ale Sf. Biserici. Din ele înţelepţii şi neadormiţii paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din nişte vase, asemenea înţeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor.

"Şi doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lampei şi altul de-a stânga”. [...] Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai Sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din care, ca din nişte măslini, se stoarce, prin căutare şi cercetare evlavioasă, ca un untdelemn, substanţa înţelesurilor, care alimentează lumina darurilor dumnezeieşti. Prin această substanţă deprinderea fiecăruia

269

păzeşte nestinsă lumina harului ce s-a dat pe măsura lui, lumină ce se întreţine ca printr-un untdelemn, prin înţelesurile Scripturilor. Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat şi natural, şi precum fără vas nu se poate ţine uleiul primit, iar nefiind hrănită de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranţă, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanţa dumnezeiască a înţelesurilor, şi fără deprinderea capabilă să primească, ca un vas, aceste înţelesuri, nu poate lua naştere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoştinţei din daruri, nealimentată de înţelesurile dumnezeieşti, nu poate fi întreţinută nestinsă de cei ce o au.[...]

"Unul de-a dreapta lampei, iar altul de-a stânga". Prin "dreapta" înţelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii, iar prin "stânga", pe cea mai trupească. Iar dacă stânga indică partea mai trupească a Scripturii, iar dreapta pe cea mai duhovnicească, atunci "măslinul de-a stânga" înseamnă Vechiul Testament, care se ocupă mai mult cu filosofia activă, iar "măslinul din dreapta", Noul Testament, care ne învaţă taina cea nouă şi naşte în fiecare dintre credincioşi deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filosofia dumnezeiască modurile virtuţii, cel de-al doilea, raţiunile cunoştinţei. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curăţită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curăţeşte mintea de toată împătimirea după cele materiale, scoţând prin forţa bărbăţiei, ca printr-un ciocan, piroanele care ţintuiesc afecţiunea voii de trup. Cel Vechi ridică trupul străbătut de raţiune spre suflet, prin mijlocirea virtuţilor, împiedicând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridică mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trupul una cu mintea, prin mişcarea de bună voie, iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprinderea harului. Prin aceasta mintea dobândeşte atâta asemănare cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni după fire, ca un original dintr- o icoană. [...]

Prin candelabru poate fi înţeles sufletul fiecăruia (referindu-se

270

la fiecare om). Acesta e întreg de aur, ca unul ce, după firea sa mintală şi raţională, e nestricăcios şi nemuritor şi e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa credinţei, adică Cuvântul care s-a făcut trup şi căruia îi crede cu tărie şi slujeşte cu adevărat. Şi în el se aşează făclia (candela) aprinsă a cuvântului cunoştinţei, după învăţătura cuvântului lui Dumnezeu care zice: "Nimenea nu aprinde făclia şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă". Căci Domnul poate numeşte aici "făclie" cuvântul cunoştinţei în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului. Iar "obroc", cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimaşă a trupului. Legea harului nu trebuie pusă sub acesta, ci în suflet, care e cu adevărat un sfeşnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor dreptăţii şi a cugetărilor înţelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta. în felul acesta cel ce poartă această lumină îi face pe privitori să imite binele şi să slăvească şi ei prin faptele virtuţii, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu, care produce în sfinţi, pe culmile contemplaţiilor tainice ale cunoştinţei, podoaba faptelor virtuoase ale dreptăţii. Căci s-a scris: "Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Matei V, 16). [...]

Cei doi măslini sunt cele două legi: cea naturală şi cea duhovnicească. în această interpretare legea naturală, ca cea de la stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu-Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin simţirea înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le de locurile sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, de la dreapta, ar culege prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti. [...]

Sau, înţelegând într-un sens şi mai înalt, cei doi măslini ar însemna: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele stă, ca într- un candelabru de aur, în Sf. Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descoperă raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţei si

Judecăţii, prin care conservă lucrurile şi în care constă taina mântuirii noastre [...]. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la stânga, o înţelegem din taina patimilor de viaţă făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi. [...]

Aşadar, la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har dumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc. Iar la stânga stă taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea de la început. [...] Pentru strălucirea şi transparenţa contemplaţiei şi a cunoaşterii tainice, Providenţa şi Judecata au fost asemănate de Prooroc cu doi munţi de aramă, din care au ieşit, asemenea unor care cu cai (Zaharia VI, 1 şi următ.), cele patru Evanghelii, care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bună vieţuire Duhul lui Dumnezeu peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei. [...]

Sau prin cei doi măslini mai putem înţelege contemplaţia şi activitatea. Dintre acestea contemplaţia e pusă în valoare de Providenţa manifestată prin întrupare, iar activitatea e pusă în lucrare de Judecata manifestată prin patimă. Cea dintâi, privind sufletul se află la dreapta Cuvântului, cea de-a doua, privind trupul, se găseşte la stânga. Cea dintâi cheamă mintea spre înrudire cu Dumnezeu, cea de a doua sfinţeşte simţirea cu duhul şi şterge din ea peceţile patimilor.

Sau iarăşi, prin cei doi măslini trebuie să înţelegem credinţa şi buna conştiinţă. La mijlocul acestora stă Cuvânrul, căruia prin credinţă îi aduc credincioşii închinare dreaptă, iar prin conştiinţa cea bună îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-şi facă bine unul altuia.

272

Sau prin cei doi măslini Scriptura a închipuit cele două popoare, pe cel dintre păgâni şi pe cel dintre Iudei. La mijlocul lor se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universală, cea una şi singură, şi prin aceasta împăcându-le cu Sine şi întreolaltă şi făcându-le născătoare de lumină prin virtute şi cunoştin(ă.

Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat tainic, sufletul şi trupul, întrucât cel dintâi este împodobit ca un măslin cu raţiunile cunoştinţei adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuţilor. [...]

Iarăşi, cei doi măslini închipuie viaţa de aici şi viaţa viitoare. Şi între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne de la viaţa de aici prin virtute şi aducându-ne la cea viitoare prin cunoştinţă. Aceasta a înţeles-o minunatul Avacum, când a zis: "în mijlocul a două vieţi vei f i cunoscut" (Avacum III, 2). El a înţeles prin "vieţi" ceea ce a înţeles marele Zaharia prin "munţi de aramă" sau prin măslini, adică cele două lumi, sau veacuri, sau vieţile corespunzătoare lor, sau trupul şi sufletul, sau activitatea şi contemplaţia, sau deprinderea binelui şi lucrarea lui, sau Legea şi Proorocii, sau Vechiul şi Noul Testament, sau cele două popoare păgân şi Iudeu, sau cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, sau credinţa şi buna conştiinţă. [...]

Iar prin candelabrul din vedenie, Scriptura a indicat poate Biserica şi sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fure. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 364-381).

"Căci cine a dispreţuit vremea acestor începuturi mici ? Ei se vor bucura văzând piatra cea de cositor în mâna lui Zorobabel. Ia r aceste şapte (candele) sunt ochii Domnului care cutreieră tot păm ântul".

Zaharia IV, 10

273

Zorobabel este [..,] Domnul nostru Iisus Hristos. Iar piatra acestuia este credinţa în El. A avea această piatră "în mână" înseamnă că credinţa în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci "credinţa fiiră fapte este moartă" (Iacob Π, 26), precum şi faptele fără de credinţă. Iar "mâna" este simbolul faptelor. Deci Domnul ţinând în mână piatra, ne învaţă să avem în El credinţa arătată prin fapte. Iar cei şapte ochi ai Domnului, cu care e împodobită piatra aceasta, sunt cele şapte lucrări ale Duhului Sfânt. "Şi se vor odihni peste E l şapte d u h u r iduhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţei, duhul ştiinţei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu (Isaia XI, 2-3).

Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapte de la păcate; duhul tăriei, în pornirea şi mişcarea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ne ajută să împlinim cu raţiune poruncile dumnezeieşti şi să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţei ne face ne face să ştim fără greşeală modurile activităţii virtuoase, după care lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci, pe care se întemeiază modurile de activitate ale virtuţilor; duhul înţelegerii este consimţământul afectuos al sufletului cu modurile şi raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut raţiunile simple ale lucrurilor, aflătoare in Dumnezeu scoatem adevărul din toate împărtăşindu-1 în chip felurit şi celorlalţi oameni.[...]

Urcând prin aceşti ochi ai credinţei sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiască a înţelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împărţit pentru noi, prin înălţările noastre treptate pe scara virtuţilor. [...]

Căci tot cel ce şi-a scos aceşti ochi ai credinţei din sine prin neîmplinirea poruncilor, va fi osândit, nemaiavând pe Dumnezeu privind la ei Aceasta este pricina pentru care Scriptura a numit credinţa "piatră de. cositor". "Căci va fi, zice marele Simeon,

274

vorbind despre Domnul, spre căderea şi ridicarea multora din Israel" (Luca II, 34). [...] Pentru unii, Cositorul se compune din argint şi plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsei, al chinuirii şi al osândei grele, iar argintul este chipul strălucirii, al slavei şi al măririi. Atunci şi credinţa indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepseşte, chinuieşte şi osândeşte pe cei ce s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinţa trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăveşte, luminează şi duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care străluceşte în cei vrednici, după puterea lor.

Alţii au înţeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Unul ce e compus din două firi: din dumnezeire şi omenitate. Iar dacă cineva vrea să înţeleagă credinţa în Hristos, sau pe Hristos însuşi într-un chip mai spiritual, credinţa şi Hristos însuşi este plumb întrucât mustră sufletul, chinuieşte trupul, pedepseşte patimile şi osândeşte pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuţi, o slăveşte prin cunoştinţe şi o face prin îndumnezeire lumină ce oglindeşte Lumina primă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 244-247).

"Şi am ridicat ochii mei şi am văzut: şi iată o secere zburând, lungimea de douăzeci de coţi, iar lăţimea de zece coţi. Şi a zis către mine: «Acesta este blestemul, care iese peste faţa a tot pământul». Ia r după puţin: «Şi o voi scoate pe ea, zice Domnul Atotţiitorul, şi va intra în casa furului şi în casa celui ce ju ră strâm b întru numele Meu în chip mincinos şi se va aşeza în mijlocul casei şi o va pierde pe ea, şi lemnele ei şi pietrele ei»".

Zaharia V, 1-4 (Septuaginta)

D um nezeu , care a zis: "Am vorbit şi le-am înmulţit vedeniile şi iot prin prooroci am grăit în pilde" (O sea XII, 11) a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite ştiri despre minunata Sa

275

venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Prooroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci dăruind şi marelui Prooroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o seceră. [...]

"Secera" este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel unul născut şi Cuvântul Tatălui, Cel ce pentru Sine este şi rămâne pururea simplu după fire [...].

"Lungimea ei era doar de douăzeci de coţi, iar lăţimea ei, de zece coţi". Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul, se lărgeşte progresiv sub chipul Providenţei până la zece coţi, adică în cele zece porunci dumnezeieşti ale vieţii active. Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuiesc făcute şi reţinerea de la cele ce nu trebuiesc făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce s-a făcut trup şi S-a întrupat în chip desăvârşit, tot El se lungeşte până la douăzeci de coţi, din pricină că trupul se alcătuieşte prin înmulţirea elementelor cu simţurile. Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătuieşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeieştii întrupări este mai presus de toată firea.

Secera a fost văzută "zburând", pentru faptul că nu are nimic pământesc ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, deci, pentru scurtimea cuvântului. Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţa şi buna conştiinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să producă nici o materie din afară. "Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ" (Romani IX, 28).

Acesta este "blestemul" pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul. E blestemul adevărat peste blestemul

276

adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n-a lăsat porunca să crească spre a aduce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de a mai creşte în păcat (II Corinteni V, 21; Galateni ΙΠ, 13). [...]

Această seceră, adică Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură strâmb şi casa lui o surpă. Dar furul şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean. E "fur", fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-1 în locul acesta al necazului, şi a murdărit icoana slavei dumnezeieşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să- şi facă o avuţie proprie, dintr-o avuţie străină, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâşie şi să le piardă (loan X, 10). Iar jurător pe strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci făgăduind lui Adam să-i dea slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc (Psalm XLVIII, 12). [...]

Iar casă a acestui fur şi jurător pe strâmb, s-a făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însoţit-o tâlhărindu-1 pe om. [...]

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul (Matei XII, 29), a surpat-o, iar "lemnele şi pietrele" ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuie că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de Dumnezeu pocit şi multiform. [...] Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jurătorului pe strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţei adevărate, făcându-se iarăşi El stăpân peste ai săi prin virtute,

277

zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate e fur diavolul, fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător pe strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune. [...] Iar "casă" a acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca "pietre" învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele bune, iar ca "lemne" amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeşte "lemne", în chip figurat, pofta. Aceasta fiindcă lemnul a corupt prima dată mişcarea ei (Facere HI, 6) îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin "pietre" se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, care nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea împreună cu "casa" în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa, scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea şi care se socotea că e tare. [...]

Sau poate numeşte "pietre" nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adică nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin "lemne", râvna faţă de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într-un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică păcatul, şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului (Efeseni Π, 14-17; Coloseni II, 14). Prin cei de departe a înţeles mişcările simţirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrurile cugetătoare ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. [...] Prin "peretele din mijloc" a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică

278

al părţii pătimitoare a firii, despărţind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor. [...]

Iar "seceră" a fost numit în vedenie, nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El l-a semănat şi adună firea pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră şi aşează în hambarele dumnezeieşti pe cei mântuiţi. [...]

Deci diavolul este "fur", fiindcă strâmbă cunoştinţa firii şi "jură strâmb", fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârşirea virtuţii. Casa "furului" este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa "celui ce jură strâmb" este dispoziţia străbătută de necurăţia patimilor de ocară. [...]

Dar "fur" mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-1 ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. [...]

Sau, iarăşi, "fur" este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bunăcuviinţă dispoziţia dinlăuntru. Către aceştia se va zice: "Ruşinaţi-vă cei ce v-aţi îmbrăcat în vestminte străine" sau "Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea" (Isaia III, 17). [...]

Iar "cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului" este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri străine făgăduinţei, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă legământul ce şi l-a luat de a duce o viaţă evlavioasă. [...]

Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, le nimiceşte cu totul, desfiinţând, prin schimbarea spre bine, starea de mai înainte a inimii fiecăruia şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe finul cunoştinţei în lucrător neînfricat al adevărului, iar pe furul blândeţii aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelor sale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 349-360).

279

"Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat".

Maleahi III, 20

Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută, alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată: Omul. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. Căci El este şi se numeşte Soarele Dreptăţii.

Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simţurile şi unul cugetat cu mintea, precum sunt şi două lumi. Şi dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simţurilor, cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simţurile şi văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea şi cele din ea, primeşte lumina şi strălucirea de la Soarele cugetat al dreptăţii.

Deci cele supuse simţurilor şi cele cunoscute cu mintea sunt luminate în chip despărţit: cele dintâi, de soarele cunoscut cu simţurile, iar cele din urmă, de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunoştinţă sau comuniune cu cele supuse simţurilor. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 58).

"Iar al treilea, care vorbise despre femei şi despre adevăr, este Zorobabel".

III Ezdra IV, 13

Acest Zorobabel este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie, adică a legii naturale, şi cuprinde toată întinderea bunurilor dumnezeieşti din oameni în două cuvinte. El risipeşte cutezanţa celorlaltora şi atrage la sine legea care împărăţeşte peste fire, iar aceasta decretează slobozirea puterilor sufletului ţinute. în

280

robia străină a patimilor.Duhurile rele, care iau partea trupului ca mai pământesc, sunt

două, prin însăşi doimea numărului indicându-se caracterul pătimaş şi pieritor al trupului. Iar mintea ce ţine partea sufletului, care e simplu după fiinţă, e una, fiind expresia unităţii lui neîmpărţite de care nu se poate atinge moartea cu nici un chip întrucât nu admite vreo tăiere care să-l împărţească.

Deci, zice unul dintre tineri, adică cel dintâi, prezentând vitalitatea pătimaşă a trupului: "Cel mai tare este vinul" (III Ezdra III, 10). El numeşte "vin" toată întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest "vin" provoacă "beţia" ce scoate pe om din minţi şi perverteşte întrebuinţarea gândurilor fireşti. Căci spune Scriptura: "Mânia dracilor este vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare" (Deuteronom XXXII, 33). Ea numeşte fierberea plăcerilor trupeşti "vinul dracilor", iar neascultarea îngâmfată şi dispreţuitoare, "vinul aspidelor". Se spune despre această fiară că, spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, îşi astupă urechile de la cântări, dispreţuind cu mândrie pe cei ce le cântă.

Altul dintre tineri, adică al doilea zice: "Cel mai tare este împăratul" (III Ezdra III, 11). El numeşte "împărat" toată slava deşartă a bogăţiei, a domniei şi a celorlalte străluciri de dinafară. E slava care naşte neştiinţa, prin care se produce sfâşierea firii, întrucât toţi se ignoră unul pe altul şi toţi se sfâşie între ei pentru un singur lucru: pentru că fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alţii, fie datorită puterii, fie bogăţiei, fie plăcerii sau altor pricini pentru care se vreau slăviţi cei ce nu cunosc slava dumnezeiască cea care rămâne şi dispreţuiesc puterea ei [...].

Dar al treilea, care este mintea ce ţine partea virtuţii şi a cunoştinţei şi se străduieşte să slobozească sufletul din robia cea rea a patimilor, zice: "Mai tari sunt femeile şi pe toate le biruieşte adevărul" (III Ezdra III, 12). "Femei" a numit el virtuţile îndumnezeitoare, din care se naşte în oameni iubirea, care îi uneşte cu Dumnezeu şi întreolaltă. Aceasta răpeşte sufletul tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii, ca şi al fiinţelor spirituale care sunt

281

mai presus de acestea, şi îl împleteşte cu Dumnezeu însuşi într-o unire drăgăstoasă, atât cât este cu putinţă firii omeneşti, înfăptuind în chip mistic căsătoria dumnezeiască şi neprihănită. Iar "adevăr" a numit cauza cea mai unică şi singură a lucrurilor, începutul, stăpânirea, puterea şi slava, din care şi pentru care se susţin toate în existenţă şi de dragul căreia se face toată strădania şi mişcarea celor iubitori de Dumnezeu. Deci, prin "femei" a arătat sfârşitul virtuţilor: iubirea, căci aceasta e plăcerea unirii nedespărţite şi neîntrerupte a celor ce se împărtăşesc prin dorinţă de binele prin fire. Iar prin "adevăr" a indicat capătul tuturor cunoştinţelor şi chiar al tuturor celor ce pot fx cunoscute, capăt spre care sunt atrase, ca spre începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, mişcările naturale, printr-o oarecare raţiune generală [...].

Deci înţelept şi prea înţelept este marele Zorobabel. Căci primind înţelepciunea de la Dumnezeu, el a putut, datorită ei, să combată, să învingă şi să răstoarne răspunsurile date de duhurile rele, care, ţinând partea trupului, căutau să aducă la amăgire şi la stricăciune neamul omenesc. Prin cele două răspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele răspunsuri vrăjmaşe şi a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind că aceia prin lauda vinului se străduiau să obţină cea mai mare cinste pentru fierberea plăcerilor trupeşti, iar prin lauda împăratului ridicau mai presus de toate, puterea slăvii lumeşti, acesta a arătat, prin simbolul femeilor, superioritatea plăcerii duhovniceşti, care nu are sfârşit, iar prin adevăr a indicat puterea care nu poate fi clintită cu nimic [...].

Zorobabel cel adevărat şi nou, vestit prin cel vechi în mod figurat, este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a conceput, purtat şi născut în "confuzia" ("confuzia" reprezintă Babilonul unde s-a născut Zorobabel şi de unde a eliberat pe Iudei) firii noastre, ca, făcându-se om după fire, să readucă la sine firea, scoţând-o din confuzie.

Acesta n-a fost dus în robie împreună cu noi şi n-a fost strămutat în confuzia patimilor "Căci n-a săvârşit păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui" (Isaia LIII, 9). Dar s-a născut între noi cei robiţi ca un rob şi "a fost socotit cu noi cei fă ră de lege" (Isaia

282

LIII, 12) făcându-se din iubirea de oameni "întru asemănarea trupului păcatului, pentru păcat" (Romani VIII, 3). S-a făcut "întru asemănarea trupului păcatului", întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepătimitor, a binevoit să se facă, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire pătimitor. Şi s-a făcut aşa "pentru păcat", deoarece "pentru păcatele noastre a fost dus la moarte şi pentru noi a suferit dureri", "pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a fost zdrobit, ca noi să ne vindecăm cu rana Lui" (Isaia LIII, 4-5) [...].

El este Răsăritul cel drept din împrăştierea noastră, în care am ajuns prin păcat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocul: "Că va răsări vouă Răsărit drept" (Ieremia XXIII, 5) sau "Iată bărbat, Răsărit este numele Lui şi va răsări dedesubtul Lui" (Zaharia, VI, 12) sau "Răsări-να Soarele dreptăţii, aducând tămăduire în aripile Lui" (Maleahi III, 20). Prin cuvântul "dedesubtul lui" se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor. Iar "aripile Soarelui dreptăţii" ar fi cele două Testamente, prin care zburând Cuvântul în noi, ne vindecă rana căderii în păcat şi ne dăruieşte desăvârşita sănătate a virtuţii, adică prin cel Vechi înlătură păcatul, iar prin cel Nou sădeşte virtutea. Sau iarăşi aripile sunt Pronia şi Judecata. Cuvântul zburând prin acestea, se sălăşluieşte în chip nevăzut în făpturi, tămăduind prin raţiunile înţelepciunii pe cei ce voiesc să se tămăduiască şi vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute. [...]

El este Cel ce readuce din robie pe Israel cel adevărat. El îl mută nu dintr-o ţară într-alta, cum a făcut vechiul Zorobabel, strămutând poporul din Babilon în Iudeea, ci de pe pământ la cer, de la păcat la virtute, de la neştiinţă la cunoştinţa adevărului, de la stricăciune la nestricăciune şi de la moarte la nemurire, deci pe scurt, de la lumea văzută şi pieritoare, la lumea spirituală şi statornică şi de la viaţa ce se destramă la cea care rămâne şi nu se destramă.

El este adevăratul ziditor al templului raţional, surpat de păcate şi ars de focul străin, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi şi în flacăra în care ardeam, întrucât noi nu

283

numai că am făcut să urmeze slugarnic partea mintală a sufletului cugetului trupesc, ci am şi aprins fără ruşine materia patimilor prin lucrarea noastră.

El este Cel care a înduplecat prin înţelepciune pe Darie împăratul, adică legea firii. Pentru că Darie s-a făcut împreună lucrător de bunăvoie cu harul în slobozirea poporului şi s-a lăsat convins că nimic nu e mai tare şi mai de folos firii spre mântuire, decât credinţa şi buna conştiinţă. Căci prin adevăr se înţelege credinţa care are în ea raţiunea adevărului, iar conştiinţa cea bună e semnul iubirii de Dumnezeu, indicată alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putinţă călcarea poruncilor dumnezeieşti.

El este acela care a clădit din nou în Sine însuşi, printr-o unire negrăită şi neîmpărţită, "cortul lui David" (Amos IX, 11; Fapte, XV, 16), adică firea stricată de moarte din pricina păcatului.

El este Zorobabel care a ridicat cu slavă casa căzută a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: "Va f i slava din urmă a casei acesteia mai presus decât cea dintâi" (Agheu II, 9). Căci Cuvântul a intrat într-o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai minunată decât cea dintâi, cu cât prima dată i-a dăruit din ceea ce era mai bun, iar pe urmă s-a împărtăşit El însuşi din ceea ce era mai rău. Aceasta ca să mântuiască şi chipul şi ca să facă nemuritor şi trupul. Deci ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea, ca la început. Ba a făcut-o să întreacă prin îndumneziere prima ei plăsmuire [...].

El este Zorobabel care a eliberat pe cei din robie şi are în mână piatra de cositor, împodobită cu cei şapte ochi ai Domnului, prin care priveşte Dumnezeu peste tot pământul (Zaharia IV, 10). (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 236-244).

"Şi când a ieşit tânărul - Zorobabel -, ridicându-şi faţa la cer, spre Ierusalim, a binecuvântat pe îm păratul Cerului zicând: «De la Tine este biruinţa, de la Tine înţelepciunea şi a Ta este

284

slava. Şi eu sunt robul Tău. Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc Doamne al părinţilor»".

ΙΠ Ezdra IV, 58-60

Zorobabel, după regula exactă a limbii ebraice, se pronunţă când aspru, când lin, şi e când un cuvânt compus, când o împreunare de două cuvinte despărţite, când un singur cuvânt elementar. Pronunţat aspru, acest cuvânt înseamnă "sămânţa tulburării", iar pronunţat lin "răsăritul tulburării". Când e cuvânt compus înseamnă "răsărit în tulburare", iar când formează două cuvinte despărţite "răsăritul din împrăştiere". Când e cuvânt unic înseamnă "însăşi odihnă".

Zorobabel este, aşadar, mintea iubitoare de înţelepciune. Prima dată ea e semănată, după dreptate, prin pocăinţă în "tulburarea" provocată de robia patimilor. în al doilea rând urmează "răsăritul tulburării", adică mintea dă la iveală "ruşinea" ce i-o pricinuieşte "tulburarea patimilor". în al treilea rând vine "răsăritul în tulburare", adică mintea prin cunoştinţă aduce lumină în lucrarea confuză a simţurilor îndreptate spre cele sensibile şi nu le lasă pe acelea să se apropie de lucrurile sensibile fără raţiune.

în rândul al patrulea vine "răsăritul din împrăştiere", adică mintea oferă puterilor sufleteşti, împrăştiate în jurul lucrurilor sensibile, răsăritul faptelor dreptăţii, care dă naştere activităţii raţionale, întrucât aceasta nu mai e lipsită de cunoaşterea prin contemplaţie, care readuce puterile împrăştiate spre realităţile spirituale. în rândul al cincilea, mintea devine "ea însăşi odihnă", după ce a împăciuit toate şi a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplaţia cu adevărul prin fire [...].-

Mintea devenită astfel, prin diferitele propăşiri în virtute, iese, în urma biruinţei sale, de la împăratul Darie, adică din legea naturală, după ce i-a arătat aceleia puterea iubirii şi a adevărului prin compararea virtuţilor cu patimile şi a luat de la aceea scrisori care să întărească pornirea ei şi să o oprească pe cea a duşmanilor. Iar după ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruinţei, "îşi ridică faţa la cer, înspre Ierusalim şi binecuvântează pe împăratul

285

Cerului"."Faţa" unei astfel de minţi este dispoziţia ascunsă a sufletului,

în care se află toate trăsăturile virtuţilor. Pe aceasta o ridică mintea "la cer", adică spre înălţimea contemplaţiei, "înspre Ierusalim", adică înspre deprinderea nepătimirii.

Cuvintele "la cer, înspre Ierusalim" arată că mintea caută spre locaşul ei din cer (H Corinteni V, 1-2), despre care "lucruri preaslăvite s-au grăit" (Psalm LXXXVI, 2).

Căci nu putea să binecuvinteze pe Dumnezeu fără să-şi ridice faţa sau dispoziţia sufletului, compusă ca din nişte trăsături din multe şi felurite virtuţi, spre înălţimea contemplaţiei şi a cunoştinţei, prin deprinderea nepătimirii, adică a stării paşnice şi nevinovate.

Şi ridicându-şi faţa: "De la Tine este biruinţa". Prin "biruinţă" arată sfârşitul făptuirii împotriva patimilor, ca pe o răsplată a nevoinţelor dumnezeieşti împotriva păcatului. "Şi de la Tine înţelepciunea". Prin "înţelepciune" arată sfârşitul la care se ajunge prin contemplaţie, sfârşit care înlătură, prin cunoştinţă, toată neştiinţa sufletului. "Şi a Ta este slava"; "slava"numeşte strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, care iradiază din acelea şi constă din unirea biruinţei şi a înţelepciunii, a activităţii şi a contemplaţiei, a virtuţii şi a cunoştinţei, a bunătăţii şi a adevărului. Căci acestea, unindu-se întreolaltă, iradiază o singură slavă şi aceea a lui Dumnezeu. De aceea foarte potrivit adaugă: "Şi eu sunt robul Tău", ştiind că toată activitatea şi contemplaţia, virtutea şi cunoştinţa, biruinţa şi înţelepciunea, bunătatea şi adevărul, le săvârşeşte în noi ca în nişte organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziţia care voieşte cele bune. Această dispoziţie o are şi marele Zorobabel. De aceea adaugă zicând către Dumnezeu: "Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc, Doamne al părinţilor". Ca rob recunoscător, Zorobabel toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a dăruit. Drept aceea spune: "Bine eşti cuvântat, Doamne", arătând prin aceasta că Dumnezeu este însăşi înţelepciunea. [...]

Iar "Domn al părinţilor", îl numeşte ca să arate că toate isprăvile Sfinţilor au fost în chip vădit daruri ale lui Dumnezeu şi

286

deci nici unul dintre ei n-a avut nimic, decât bunul ce i s-a dat de la Domnul Dumnezeu, pe măsura recunoştinţei şi a bunăvoinţei celui ce l-a primit. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag.232).

"Cei ce nădăjduiesc în Domnul, vor înţelege adevărul şi cei credincioşi în dragoste, vor petrece cu Dânsul".

înţelepciunea lui Solomon III, 9

După ce se împrăştie norii, văzduhul se arată curat. Iar după ce au fost împrăştiate toate nălucirile patimilor, de către Soarele dreptăţii Iisus Hristos, obişnuiesc să se nască în inimă înţelesuri luminoase şi stelare din tot văzduhul ei luminat de Iisus Hristos. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 91).

"Duhul Tău cel fără stricăciune este în tru toate. De aceea pedepseşti cu m ăsură pe cei ce cad".

înţelepciunea lui Solomon XII, 1-2 "Nu va in tra înţelepciunea în inima cea nesocotită, nici va locui în trupul supus păcatelor".

înţelepciunea lui Solomon I, 4

Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s-au învrednicit de raţiune. El o susţine în existenţă pe fiecare, întrucât Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providenţiatoare, în toate. Şi El mişcă raţiunea naturală din fiecare, iar prin aceasta aduce la cunoştinţa faptelor săvârşite greşit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voinţa dispusă spre primirea gândurilor drepte ale firii. Se poate spune în chip general că în toţi este Duhul Sfânt.

în alt înţeles, se află în toţi acei care trăiau sub lege. în ei

287

susţinea legea şi le vestea tainele viitoare, trezind în ei conştiinţa călcării poruncilor şi ştiinţa despre desăvârşirea viitoare în Hristos. Se află în toţi acei care au moştenit prin credinţă numele cu adevărat dumnezeiesc şi îndumnezeitor al lui Hristos.

Ca dătător de înţelepciune e numai în aceia, care şi-au curăţit sufletul şi trupul prin deprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. întru aceştia petrece ca întru ai Săi, prin cunoştinţa simplă şi nematerială ce le-o împărtăşeşte, întipărind în mintea lor preacuratele şi negrăitele înţelesuri care îi ridică la îndumnezeire. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 47-49).

"De la frumuseţea zidirilor suntem ridicaţi, pe măsura lor, spre Făcătorul".

înţelepciunea lui Solomon XIII, 5

Toată zidirea acestei lumi văzute şi simţite, adică cerul şi pământul şi toate cele din ele, s-a făcut ca un rai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit şi sădit lui Adam în Eden. Căci Dumnezeu a întocmit raiul la răsărit, după ce a făcut toată zidirea celor din nimic (Facerea II, 8). Pentru că ştiind, ca un înainte- ştiutor, greşeala aceluia şi că, odată scos de acolo, i se va închide raiul dumnezeiesc, a pregătit de mai-nainte şi pentru noi, cei ce aveam să ne naştem din acela, această lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ce priveşte mărimea harului, dar plin de toată putinţa de a fi contemplat şi de a produce desfătare. Căci îndoiţi fiind noi, îndoit a voit Dumnezeu să ne fie şi ospăţul nostru din el: prin simţuri şi prin minte. De aceea el este sensibil, fiind alcătuit din seminţe, din roduri, din animale şi păsări; şi inteligibil, fiind alcătuit din toate raţiunile făpturilor Lui, după înţeleptul Solomon. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 359).

288

"Dar pe poporul Tău L-ai hrănit cu hrană îngerească şi i-ai trimis din cer pâine gata, fără de osteneală, şi care avea toată dulceaţa şi plăcerea tuturor".

înţelepciunea lui Solomon XVI, 20

Rugăciunea împreunată cu contemplaţia duhovnicească este pământul făgăduinţei, în care curge, ca un lapte şi ca o miere, cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi Judecăţii lui Dumnezeu. Iar cea împreunată cu vreo contemplaţie naturală este Egiptul, în care se iveşte, în cei ce se roagă, amintirea poftelor mai groase. Rugăciunea simplă este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabdă, le închide din pricina poftei bunătăţile făgăduite; iar celor ce stăruie pe lângă această hrană îngustată, le pricinuieşte o gustare mai înaltă, care dăinuieşte,(Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 307).

"Cei ce Mă mănâncă pe Mine, iar vor flămânzi; şi cei ce Mă beau, iar vor înseta".

înţelepciunea lui Solomon XXIV, 23

Sufletele iubitoare de adevăr şi de Dumnezeu, nu rabdă nici cea mai mică slăbire a dragostei către Domnul, ci pironite întregi de crucea Lui, cunosc în ele simţirea sporirii duhovniceşti. Căci străpunse de dragostea aceasta şi, aşa-zicând, flămânde de dreptatea virtuţilor şi de lumina Duhului cel bun, chiar dacă se fac vrednice de taine duhovniceşti şi se împărtăşesc de veselia cerească şi de har, nu se încred în ele însele, nici nu-şi închipuie că sunt ceva, ci cu cât se învrednicesc mai mult de daruri duhovniceşti, cu atât se simt mai flămânde şi caută cu mai multă osteneală cele cereşti. Şi cu cât îşi simt mai mult sporirea duhovnicească, cu atât se fac mai însetate de împărtăşirea acestora. (Tema e proprie Sf. Grigorie de Nissa în "Viaţa lui M oise” şi mai ales în Coment. la Cânt. Cântărilor - Omilia III, P.G. XLIV, 941 D-942 A ),(S f. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 358-359).

289

"Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, şi buzele multora vor spune înţelepciunea lui".

Isus Sirah I, 22-23

A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu, sunt semnele îndelungatei răbdări.[...] Multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit, nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Ci el priveşte spre Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui care a îngăduit încercarea, şi se învinovăţeşte pe sine şi primeşte certarea cu inimă bună. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 13-14).

"Fiilor ascultaţi-mă pe mine, Tatăl, şi vă purtaţi aşa ca să vă mântuiţi".

Isus Sirah III, 1

Dacă este timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, dar între toate lucrurile sunt şi lucrurile sfinţite ale vieţuirii noastre, să avem grijă ca să căutăm în fiecare timp cele potrivite acelui timp. Căci este un timp al nepătimirii în cei ce se nevoiesc şi un timp al împătimirii pentru tinereţea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor şi un timp al inimii învârtoşate; un timp al supunerii şi un timp al stăpânirii; un timp al postului şi un timp al împărtăşirii de hrană; un timp al războiului din partea trupului duşman şi un timp al liniştirii fierbinţelii; un timp al iernii sufletului şi un timp

290

al liniştii minţii; un timp al întristării inimii şi un timp al bucuriei duhovniceşti; un timp de învăţare a altora şi un timp de ascultare; un timp al întinărilor, pentru închipuirea de sine şi un timp al curăţiei, pentru smerenie; un timp de luptă şi un timp de odihnă adăpostită; un timp de liniştire şi un timp de împrăştiere nestăpânită; un timp de rugăciune neîntreruptă şi un timp de slujire nefăţamică.

Deci să nu căutăm înainte de timp, cele ale timpului, amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 340-341).

"Prietenul credincios este acoperământ puternic".Isus Sirah VI, 14

Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi. Dar nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii. Când îi merge prietenului bine, îi este sfătuitor bun şi ajutător din suflet; iar în vremea pătimirii îi este sprijinitorul cel mai sincer şi apărătorul cel mai duios. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 116).

"Pe prietenul credincios nu-1 poţi schimba cu nimic".Isus Sirah VI, 15

Căci el socoteşte nenorocirile prietenului ca ale sale proprii şi rabdă împreună cu el până la moarte, rău pătimind. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 115).

291

"Să nu fericeşti pe bărbat înainte de moartea lui".Isus Sirah XI, 30

Chiar pentru înţelegerea celor mulţi, e limpede că, din pricina nesiguranţei şi a nestatorniciei voii omeneşti, nu trebuie să fericeşti pe cineva, până ce, trecând prin toată virtutea, nu-şi va încheia viaţa cu sfârşitul cel neîndoielnic. Iar în înţelesul mai uialt, cel ce-a început, prin pocăinţă şi nevoinţă, să umilească cugetul pământesc ce trăieşte în el şi să-l slăbească, încă nu trebuie fericit până nu se va mortifica prin asceza unor osteneli încordate şi nu va primi sfârşitul. Numai acesta e fericit, ca unul ce a murit împreună cu Hristos prin nelucrarea păcatelor, şi a înviat împreună cu El pentru înălţimea virtuţilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 233-234).

"Mai bine voiesc a locui cu leu şi cu balaur, decât a locui cu femeia cea rea. Răutatea femeii îi schimonoseşte obrazul şi-i întunecă faţa ca un sac".

Isus Sirah XXV, 18-19

Din roade poţi cunoaşte lumina ce luminează în sufletul tău, dacă e a lui Dumnezeu sau a satanei. Salata este asemenea măcrişului la vedere şi oţetul asemenea vinului, dar gâtlejul le cunoaşte din gustare şi deosebeşte pe fiecare (Isus Sirah XXV, 18- 19). Aşa şi sufletul, dacă are putere de a deosebi, cunoaşte din simţirea minţii darurile Duhului Sfânt şi nălucirile satanei. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 201).

"Pâinea celor lipsiţi este viaţa săracilor şi cel care o ia pe aceasta este omul vărsării de sânge".

Isus Sirah XXXIV, 23

292

Dacă se roagă cineva numai cu gura, iar mintea îi rătăceşte, ce- a folosit? Dacă unul zideşte şi altul dărâmă, nu rămâne nimic, fără numai osteneala (Isus Sirah XXXIV, 23). Ci, precum lucrează cu trupul, aşa e dator să lucreze şi cu mintea, ca să nu se afle în ce priveşte trupul, drept, iar cu inima, plin de toată trândăvia şi necurăţia.

Aceasta o întăreşte şi apostolul zicând: "Dacă mă rog cu limba, adică cu gura, duhul meu sau glasul meu se roagă, dar mintea mea e neroditoare. Mă rog deci cu gura şi cu mintea" (I Corinteni XIV, 14-15). (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 177).

"Gâtlejul cu gustul alege bucatele vânatului; aşa inima cea înţeleaptă, cuvintele cele mincinoase".

Isus Sirah XXXVI, 21

Ia aminte, deci, cu de-amănuntul, iubitorule de Dumnezeu, întru cunoştinţă: dacă împlinindu-ţi lucrul, vei vedea o lumină sau un foc, din afară sau din lăuntru, sau un chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva, să nu le primeşti, ca să nu suferi vreo vătămare; ca nu cumva dându-le atenţie să laşi mintea să se întipărească de acestea. Căci toate aceste chipuri se plăsmuiesc din afară, când nu se cuvine, ca să amăgească sufletul. Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile şi naşte în suflet pace şi bucurie, asigurând inima, printr-un dor şi printr-o încredinţare lipsită de orice îndoială. Căci orice vine în suflet - zic părinţii -, fie din cele supuse simţurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoieşte inima în privinţa lui, să nu-1 primeşti, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul. Iar de vei vedea mintea atrasă de afară sau de sus, de vreo putere nevăzută, să nu-i crezi, nici să o laşi să fie atrasă, ci strânge-o îndată la lucrul ei. Cele ale lui Dumnezeu, zice şi Sf. Isaac, vin de la sine, fără să ştii tu vremea. Vrăjmaşul firesc din lăuntrul cingătoarei se preface în cele ale duhului precum voieşte,

293

aducând prin nălucire unele în locul altora şi în loc de căldură aprinderea dezordonată, încât să îngreuneze sufletul de această amăgire; iar în loc de veselie, o bucurie dobitocească şi o dulceaţă vâscoasă, din care se naşte păreiea de sine şi înfumurarea. Dar deşi acela se sileşte prin acestea să se ascundă pentru cei necercaţi, ca ei să socotească amăgirea lui drept har lucrător, vremea, cercarea şi simţirea îl descoperă celor ce nu sunt cu totul necunoscători ai vicleniei lui. Căci gâtlejul, zice Scriptura, deosebeşte mâncărurile, adică gustarea duhovnicească le arată fără greutate pe toate cum sunt. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 180-181).

294

CUPRINS

Facerea1,1; 1,1-2 pag. 31,4; 1 , 2 6 pag. 4I, 26; I, 29 pag. 5I, 3 1 pag. 6II, 2 pag. 7II, 2-3 pag. 8II, 3 pag. 9II, 7 pag. 10II, 8 ........................................................................................pag. 10II, 9 ........................................................................................pag. 13II, 1 7 ..................................................................................... pag. 14III, 9, 10; III, 15 ................................................................ pag. 15III, 17 ...................................................................................pag. 16III, 22 ...................................................................................pag. 17III, 24 ...................................................................................pag. 18IV, 3-5 ................................................................................ pag. 19IV, 12; IV, 2 3 ......................................................................pag. 20IV, 24; VI, 3 ........................................................................ pag. 21XI, 7 ..................................................................................... pag. 23XII, 1 ..................................................................................... pag. 24XVIII, 2 7 ............................................................................. pag. 25XIX, 26; XXII, 1 7 ............................................................... pag. 26XXIV, 32 (vezi şi Judecători XIX, 1 9 ) ........................... pag. 29XXXI, 3 5 ............................................................................. pag. 30XXXII, 28; XXXV, 4 ..................................................... pag. 31XXXV, 11; XLVIII, 22 .....................................................pag. 32

IeşireaIV, 24 pag. 33V, 2; V, 1 7 pag. 34XI, 2; XII, 11; XII, 2 0 pag. 36XII, 43-48 pag. 37

295

XIV, 14; XIV, 15-16; XV, 1 ............................................pag. 38XV, 18; XV, 20; XVII, 6 .................................................pag. 39XVII, 12; XX, 9-10 (vezi şi Ieşire XXXI, 1 4 ) pag. 40XXIII, 1 2 .............................................. pag. 41XXIV, 10; XXV, 31; XXIX, 17 ....................................pag. 42XXXII, 2 ............................................................................. pag. 43XXXII, 4 ............................................................................. pag. 44XXXIII, 7; XXXIII, 19 ................................................... pag. 45XXXIII, 2 1 ...........................................................................pag. 46

LeviticulVII, 31-32 ...........................................................................pag. 46XIII, 1 -1 2 ............................................................................. pag. 47XIII, 10 (vezi şi Ieşire XXXI, 1 3 -1 5 )............................ pag. 48XIX, 17; XIX, 35 ..............................................................pag. 49XXII, 18-20 ........................................................................ pag. 51

NumeriiXI, 15 (vezi şi Romani IX, 3 ) ......................................... pag. 51XIV, 40; XXI, 8-9) ........................................................... pag. 52XXII, 28 ............................................................................. pag. 53

DeuteronomulII, 2 6 ..................................................................................... pag. 53IV, 9; V, 6 pag. 54V, 9; VI, 4 ...........................................................................pag. 55VI, 5 (vezi şi Deuteronomul VI, 4) pag. 56VI, 13 pag. 57VII, 2 pag. 58XII, 6; XII, 27 pag. 59XXI, 4-6; XXII, 10 pag. 60XXIII, 3 pag. 61XXXII, 2 (vezi şi Ecclesiastul I, 5; XV, 3 ) pag. 62XXXII, 8-9; XXXII, 11; XXXII, 13-15 (vezi şiMatei VI, 25) pag. 64

Cartea lui Iosua NaviIV, 1 - 3 pag. 64VIII, 33; X, 12 pag. 65

296

Cartea JudecătorilorIII, 1 - 2 .................................................................................. pag. 65VI, 33 .................................................................................. pag. 66XI, 1 .....................................................................................pag. 67

Cartea întâia a RegilorII, 3 ........................................................................................pag. 67II, 30; XVI, 1 ..................................................................... pag. 68XVI, 7; XVI, 16 ................................................................ pag. 69XVI, 23; XVII, 5 1 ..............................................................pag. 70XXI, 7; XII, 18 (vezi şi Deuteronomul IV, 48) . . . . pag. 71XXVIII, 7 ............................................................................. pag. 71

Cartea a doua a RegilorVII, 1; XXI, 1-14 ..............................................................pag. 72XXIV, 1 (vezi şi Paralipomena XXI, 1 ) .......................pag. 83

Cartea a treia a RegilorXV, 2 3 .................................................................................. pag. 83XVIII, 42; XIX, 11 ........................................................... pag. 84XIX, 1 2 ................................................................................pag. 85XXII, 17 ............................................................................. pag. 86

Cartea a patra a RegilorII, 14; II, 25 ........................................................................pag. 86

Cartea a doua Paralipomena ( a doua a Cronicilor)XXVI, 4-5 (vezi şi II Paralipomena XXVI, 9-10) . . pag. 87XXXII, 2 - 4 .......................................................................... pag. 91XXXII, 20-21 ..................................................................... pag. 93XXXII, 23 ................................................................ pag. 95XXXII, 25-26 ..................................................................... pag. 98XXXII, 33 pag. 100

Cartea întâia a lui EzdraIV, 1 - 3 pag. 103VII, 1 4 pag. 105

Cartea lui Neemia ( a doua Ezdra)VII, 66-69 pag. 106

Cartea lui IovI, 3 pag. 112

297

V, 2; XI, 11 ...................................................................... pag. 113XVI, 2 ................................................................................ pag. 114XXXI, 7 ..............................................................................pag. 115XXXVII, 7 .........................................................................pag. 116

PsalmiiI, 1; III, 6; IV, 4 .............................................................. pag. 117IV, 7 ...................................................................................pag. 118VI, 7; IX, 3; IX, 1 8 ......................................................... pag. 119X, 5; X, 7 ................................................................ pag. 120XI, 8 ...................................................................................pag. 121XIII, 1; XV, 8 ................................................................... pag. 122XVI, 4; XVII, 45; XVIII, 1 0 ..........................................pag. 123XIX, 10; XXII, 5 .............................................................. pag. 124XXII, 6; XXIV, 10; XXIV, 10 (vezi şiMatei XI, 9 ) ......................................................................pag. 125XXIV, 18; XXVI, 1 0 .......................................................pag. 127LIV, 6; XXVII, 9-10; XXVIII, 9-10 (vezi şiPsalm XCIII, 1 6 ) .............................................................. pag. 128XXIX, 11-12; XXX, 1 2 -1 3 ............................................ pag. 129XXXI, 1 (vezi şi Psalm XCIII, 12) .............................pag. 130XXXIII, 5 (vezi şi Isaia XLI, 4; XLIV, 6;Deuteronomul VI, 4) .......................................................pag. 131XXXIII, 8 ........................................................................... pag. 132XXXIII, 9; XXXIII, 13 ................................................. pag. 133XXXV, 8 ........................................................................... pag. 134XXXV, 9 ........................................................................... pag. 135XXXVI, 1 5 .........................................................................pag. 137XXXVI, 27; XXXVII, 1 3 pag. 138XXXVIII, 2 - 3 pag. 139XXXVIII, 4; XXXIX, 1 pag. 140XL, 11; XL, 1 5 pag. 141XLI, 2; XLIII, 8 - 9 pag. 142XLIV, 2; XLIV, 1 6 pag. 143XLV, 5; XLV, 10; XLVI, 9 pag. 144XLVIII, 1 2 pag. 145

298

XLIX, 21; L, 6 .................................................................pag. 147L, 11; L, 18 (vezi şi Marcu IX, 29;Matei XVII, 21) .............................................................. pag. 148LIII, 7; LIV, 6; LIV, 2 5 ................................................. pag. 150LVII, 4; LVIII, 1 0 ............................................................pag. 151LIX, 10 (vezi şi Psalmul XXXIX, 6); LX, 3 pag. 152LXI, 1; LXI, 5 .................................................................pag. 153LXII, 8 ................................................................................ pag. 154LXII, 8 (vezi şi Ieremia XVII, 1 6 ) ............................... pag. 156LXIII, 6; LXV, 1 1 ............................................................pag. 156LXVII, 2 ........................................................................... pag. 157LXVII, 14; LXVII, 3 0 ....................................................pag. 158LXVII, 35; LXIX, 1 .......................................................pag. 159LXXII, 16-17; LXXII, 24; LXXII, 27 ....................... pag. 160LXXV, 2 ........................................................................... pag. 161LXXVI, 3 ........................................................................... pag. 162LXXVI, 10; LXXVI, 1 1 ................................................. pag. 163LXXIX, 6; LXXX, 2; LXXX, 12-13 .......................... pag. 164LXXXI, 6 ........................................................................... pag. 165LXXXIII, 8 ......................................................................pag. 166LXXXIV, 10; LXXXV, 1 5 ............................................ pag. 167XC, 8; XC, 13 .................................................................pag. 168XC, 15; XCII, 19; XC, 11 ............................................ pag. 169XCVI, 1 1 ........................................................................... pag. 170C, 1 ;C, 2 ........................................................................... pag. 171C, 5; C, 1 0 ........................................................................ pag. 172CI, 7 ...................................................................................pag. 173CI, 22 (vezi şi Psalmul CXXV, 1); Cil, 1 2 pag. 174Cil, 1 3 pag. 175c m , 5; c m , 18 pag. 176CIII, 19; CUI, 21; CUI, 2 2 pag. 177CIII, 25; CIII, 3 4 pag. 178CIV, 1; CV, 1 pag. 179CV, 39; CVI, 2 0 pag. 181CX, 10 (vezi şi Proverbe I, 7 ) pag. 182

299

CXIII, 4; CXV, 7 .........................................................pag. 183CXVIII, 18; CXVIII, 3 2 ...............................................pag. 184CXVIII, 42 (vezi şi Psalmul LXI, 1);CXVIII, 9 ........................................................................ pag. 185CXVIII, 97; CXVIII, 1 0 5 ............................................pag. 186CXVIII, 128; CXVIII, 153-154 ..................................pag. 187CXVIII, 165; CXX, 8 ................................................. pag. 188CXXI, 3-4 ......................................................................pag. 189CXXIV, 1 ........................................................................ pag. 192CXXVI, 1; CXXXV, 23-24 .......................................pag. 193CXXXVI, 4; CXXXVI, 8-9 .......................................pag. 194CXXXVIII, 2 1 - 2 2 .........................................................pag. 195CXLIV, 3 (vezi Baruch III, 18); CXLIV, 6;CL, 3-5 ............................ ............................................. pag. 196

Pildele lui SolomonI, 7 ...................................................................................pag. 197I, 31; III, 16; IV, 27 ....................................................pag. 199V, 15; VI, 27; VIII, 1 7 ................................................. pag. 200XI, 14 ............................................................................. pag. 201XII, 29; XXI, 24; XIII, 24 ............................................pag. 202XV, 13; XV, 16 .............................................................. pag. 203XV, 29 (vezi şi Psalmul XXXIII, 1 1 ) ..........................pag. 204XVI, 5 (vezi şi I Petru V, 5); XVI, 1 8 ........................ pag. 205XXIV, 3-4; XXIV, 16 ....................................................pag. 206XXV, 16 ...........................................................................pag. 207XXV, 17; XXV, 21-22; XXVI, 12 (vezi şi Pilde III, 7;II Corinteni III, 5 ) .........................................................pag. 209XXVII, 13 ......................................................................pag. 209

EcclesiastulI, 5; I, 6 ...........................................................................pag. 210III, 4; III, 10-11 ..............................................................pag. 211IV, 9 ...................................................................................pag. 212IV, 12; V, 1 ......................................................................pag. 213X, 1; X, 1 6 ......................................... pag. 216XI, 5; XI, 6 pag. 217

300

XII, 1 3 ................................................................................ pag. 218Cântarea cântărilor

I, 2, 6 .............................................. pag. 218I, 2-3 (vezi şi Cântarea cântărilor Π, 5); I, 6 pag. 219II, 5; Π, 9; IV, 11 ............................................................pag. 220V, 2 ......................................................................................pag. 221

IsaiaII, 4 ......................................................................................pag. 223ΙΠ, 12; V, 5 - 6 ................................................................... pag. 224VI, 5 ...................................................................................pag. 225VII, 9 (vezi şi Corinteni II, 1 0 ) .................................... pag. 226IX, 1 (vezi şi Ieşire XVI, 3 ) ..........................................pag. 227IX, 5; XIV, 22 .................................................................pag. 228XXVI, 14; XXVI, 1 9 .......................................................pag. 229XXVIII, 17; XXIX, 1 3 ....................................................pag. 230XXXVI, 6; XL, 3-4 (vezi şi Luca ΠΙ, 4 - 5 ) pag. 232XL, 23 (vezi şi Iov XXVI, 7; Psalmul Cm , 3);XL, 29, 31 .........................................................................pag. 235XLII, 3 (vezi şi Matei ΧΠ, 20); XLV, 7 ......................pag. 236XLVIII, 14; LI, 11; LII, 1 1 ............................................ pag. 237LIII, 2 (vezi Psalmul XLIV, 3); LIII, 4 .....................pag. 238LV, 1; LVIII, 5 ................ pag. 240LVIII, 9-11; LVIII, 1 3 -1 4 ...............................................pag. 241

IeremiaI, 8 ..................................................................................... pag. 242XVI, 2-4; XX, 9 .............................................................. pag. 243XXVII, 6 (vezi Ieremia XXVII, 8) .............................pag. 244

IezechielI, 7 pag. 247IV, 10-11 ........................................................................... pag. 248XVI, 49 ..............................................................................pag. 249

DanielIV, 22-23 ........................................................................... pag. 250VI, 10 ................................................................................ pag. 251IX, 23 pag. 252

301

OseaV, 11 (Vezi şi Osea XI, 5 ) ............................................pag. 252Vn, 1 1 ................................................................................pag. 253

AmosI, 9; II, 16 ........................................................................ pag. 254

IoilΙΠ, 1 ...................................................................................pag. 255

IonaIV, 11 ................................................................................pag. 255

AvacumΙΠ, 11 ................................................................................pag. 266

ZahariaIV, 2 - 3 ................................................................................ pag. 267IV, 10 ................................................................................pag. 273V, 1-4 ................................................................................pag. 275

MaleahiIII, 20 ................................................................................pag. 280

Cartea a treia a lui EzdraIV, 13 ................................................................................pag. 280IV, 58-60 ...........................................................................pag. 284

Cartea înţelepciunii lui SolomonIII, 9; XII, 1-2 (vezi şi înţelepciunea lui SolomonI, 4 ) ..................................................................................... pag. 287XIII, 5 ................................................................................pag. 288XVI, 20; XXIV, 2 3 .........................................................pag. 289

Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui SirahI, 22-23; III, 1 ................................................................... pag. 290VI, 14; VI, 1 5 ................................................................... pag. 291XI, 30; XXV, 18-19; XXXIV, 23 ............................... pag. 292XXXVI, 2 1 ........................................................................ pag. 293

302

Digitally signed by ApologeticumDN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the accuracy and integrity of this document Location: Romania Date: 2005.03.21 19:24:42 +02Ό0'

ISBN 973-96666-9-8 © TRINITAS, 1995 Redactor: Pr. Ciprian NIŢĂ Tehnoredactare, culegere computerizată: ing. Rema ZUGRAVUCorector: ing. Rema ZUGRAVU, inf. Daniela IFRIM Coperta: Victor CHECHERIŢĂ

Tiparul executat la:Tipografia mitropolitană TRINITAS,Mănăstirea Golia - Iaşi

Episcop Calinic Botoșăneanul

BIBLIA ÎN FILOCALIE

Antologie de texte biblice tâlcuite în filocalia românească

• vol. I I -

Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. DANIEL

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

ψ » i f f LcP ΨύΙTRINITA3

Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

"Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor".Matei ΠΙ, 2

De la pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi pentru porunca ce s-a dat. Iar îndemnul "pocăiţi-vă" ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 75).

"îmbrăcămintea lui era din peri de cămilă şi mijlocul Iul era încins cu un brâu de piele. Şl trăia în pustie".

Matei ΠΙ, 4

Acestea sunt semne ale neplăcutei pătimiri. Aceasta curăţeşte întâi pe om şi, de lucrează, o câştigă pe aceasta şi, de o câştigă, se sileşte să vină la cruce. Crucea e semn al viitoarei nemuriri, când va închide mai întâi gurile fariseilor şi saducheilor. Căci saducheii îşi însuşesc chipul necredinţei şi al deznădejdii, iar fariseii, al vicleniei şi făţărniciei şl al slavei deşarte. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 104).

"Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu".

Matei HI, 14; loan III, 5

Unii se renasc din apă şi din duh, alţii primesc botezul în Duh Sfânt şi foc. Dar aceste patru: adică apa, duhul, focul şi Duhul Sfânt sunt unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu. Căci unora Duhul

3

Sfânt le este apă. întrucât îi spală de întinăciunile din afară ale trupului, altora numai duh, întrucât lucrează în ei bunurile virtuţii; altora iarăşi foc, întrucât le curăţă petele dinlăuntru, din adâncul sufletului şi, în sfârşit, altora, ca marele Daniil, le este Duh Sfânt întrucât le dăruieşte înţelepciune şi cunoştinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 189).

"Zi ca să se facă pietrele acestea pâini".Matei IV, 3

Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimţirea) care e aproape de faptă şi se aseamănă ei, altceva lucrarea şi altceva robirea.

Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea [...], iar aceasta nu atârnă de la noi. însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie la învoire [...]. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungă obişnuinţă. învoirea este consimţirea cu patima din gând. Iar lucrarea însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat. (Sf. loan Damaschin, Filocalia 4, pag. 191).

"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor".Matei V, 3

Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de

4

copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate. Mulţi care flămânzesc şi însetoşează, dar pentru a răpi cele străine şi a câştiga din nedreptate. Mulţi milostivi, dar faţă de trup şi cele ale trupului. Şi curaţi cu inima, dar pentru slava deşartă. Şi făcători de pace, dar prin aceea că supun sufletul trupului. Mulţi prigoniţi, dar fiindcă sunt fără rânduială. Mulţi ocărâţi, dar pentru păcate ruşinoase. Fericiţi sunt însă numai aceia care fac şi pătimesc aceasta pentru Hristos şi după pilda lui Hristos [...] pentru că "a lor este împărăţia Cerurilor" şi pentru că "aceştia vor vedea pe Dumnezeu".

Aşadar, nu fiindcă fac acestea şi le pătimesc sunt fericiţi, căci şi cei mai înainte pomeniţi fac acelaşi lucru. Ci pentru că fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi după pilda lui Hristos. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 85).

"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia".Matei V, 4

Adică, bine este a se plânge cineva pe sine însuşi şi pe aproapele din dragoste şi râvnă. E ca cel ce plânge pentru un mort sub puterea gândurilor înfricoşătoare, dinainte de moarte, pentru cele ce vor fi după moarte. El suspină din adâncul inimii şi în tânguire multă şi negrăită. Şi nu se îngrijeşte nici de cinste, nici de necinste, ci dispreţuieşte chiar viaţa însăşi, ba uită adeseori şi de mâncare din durerea inimii şi a tânguirii neîncetate. în felul acesta harul lui Dumnezeu şi Maica de obşte a tuturor îi va dărui lui blândeţea şi începutul urmării lui Hristos. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 53).

Fericiţi deci cei curaţi cu inima, că nu este timp în care să nu se bucure de desfătarea aceasta a lacrimilor şi în ea pururea vor vedea pe Domnul. Şi încă fiind lacrimi în ochii lor, se învrednicesc de vederea descoperirilor Lui în înălţimea rugăciunii lor şi nu este

5

în ei rugăciune fără lacrimi [...]. Căci de la plâns se trece la curăţia sufletului. De aceea spunând Domnul că ei se vor mângâia n-a tâlcuit înţelesul mângâierii. Căci de se va învrednici cineva să treacă prin lacrimi de ţinutul patimilor şi să ajungă în şesul curăţiei sufletului, îl întâmpină această mângâiere. De trece deci cineva de la cele ce o pricinuiesc pe aceasta aici, în aceasta se întâlneşte cu mângâierea care nu se află aici.

Şi atunci înţelege că mângâierea ce o primeşte la sfârşitul plânsului e mângâierea pe care o dăruieşte Dumnezeu, prin curăţie, celor ce plâng. Pentru că nu poate plânge cineva neîncetat, până nu e tulburat de patimi. Deci acest dar (această harismă) al lacrimilor şi al plânsului e al celor nepătimitori. Şi dacă pe cel ce plânge şi se jeleşte pentru un timp lacrimile pot nu numai să-l conducă la nepătimire, ci şi să şteargă cu desăvârşire patimile din mintea lui şi s-o izbăvească pe aceasta de amintirea lor. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 443).

"Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul".Matei V, 5

Unul ca acesta se face întărit ca o stâncă şi nu mai e clintit de nici un vânt sau val al vieţii, ci e pururea la fel, în prisosinţă şi în lipsă, în bună stare, în cinste şi în ocară. Şi, simplu vorbind, în orice lucru el cunoaşte, cu bună pătrundere, că toate trec, şi cele dulci şi cele dureroase şi că viaţa aceasta este cale spre veacul viitor; şi că, chiar dacă nu vrem noi, se fac cele ce se fac, şi în zadar ne tulburăm şi ne păgubim de cununa răbdării şi ne arătăm potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindcă toate câte le face Dumnezeu sunt foarte bune şi noi suntem neştitutori. "Căci va îndrepta, zice, pe cei blânzi întru judecată" (Psalm XXIV, 10), mai bine zis, întru pătrunderea lucrurilor.

Dar nici în vreme de mânie nu se tulbură unul ca acesta, ci mai degrabă se bucură că a aflat vreme de câştig şi de înţelepţire,

6

socotind că ispita n-a venit fără pricină, ci a supărat mai înainte, în cunoştinţă sau în necunoştinţă, fie pe Dumnezeu, fie pe fratele, fie pe altcineva [...].

Cel ce s-a învrednicit să păzească porunca a treia din fericiri, desprinzându-se întru toată pătrunderea, nu va mai râde de nimeni, nici întru cunoştinţă, nici întru necunoştinţă. Ci, luând darul smereniei, se socoteşte pe sine, ca nefiind nimic. Căci blândeţea e materia smereniei, iar aceasta este uşa nepătimirii. Şi prin aceasta, cel ce-şi cunoaşte firea sa intră la dragostea desăvârşită, care nu cade. Căci acela ştie ce-a fost înainte de a se naşte şi ce va fi după moarte. El îşi dă seama că omul nu este nimic decât un scurt miros urât, pierdut într-o clipă, şi mai rău decât toată zidirea. Fiindcă nici o altă făptură, însufleţită sau neînsufleţită, n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească care, bucurându-se de multe binefaceri, mânie pe Dumnezeu necontenit. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 54).

Când toate cele de pe pământ se vor uni în întregime cu cele cereşti, atunci şi drepţii vor moşteni acel pământ reînnoit, pe care îl vor moştenicei blânzi, fericiţi de Domnul. Acum unele s-au unit cu cele cereşti, altele se vor uni. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 143).

"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează dc dreptate, că aceia se vor sătura".

Matei V, 6

Căci ajunge ca acela ce însetoşează şi flămânzeşte după toată dragostea, adică după virtutea trupească şi morală, sau sufletească. Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu ştie ce-i lipseşte, cum zice Vasile cel Mare, dar cel ce a gustat mult îl doreşte. Aşa şi cel ce a gustat din dulceaţa poruncilor, ştie că poruncile îl duc treptat la

7

urmarea lui Hristos. Acela doreşte mult dobândirea celorlalte, încât pentru ele dispreţuieşte adeseori şi moartea.

Simţind puţin din tainele lui Dumnezeu ascunse în dumnezeieştile Scripturi, însetează mult să le cuprindă. Şi cu cât capătă mai multă cunoştinţă, însetează şi arde şi mai mult, ca unul ce bea flacără. Iar fiindcă dumnezeirea nu poate fi cuprinsă de nimeni, rămâne pururea însetat. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 56).

"Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui".Matei V, 7

Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, ,fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are nevoie de ea. El se socoteşte datornic, fiindcă a primit mai mult decât se cere şi fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv, ca Dumnezeu; iar aceasta de către Hristos, în veacul de acum, şi în cel viitor, faţă de întreaga zidire. De asemenea el socoteşte că prin frate Dumnezeu însuşi are trebuinţă de el şi se face îndatoratul Lui; apoi că fără ceea ce se cere de la el, săracul poate trăi, dar că fără să-l miluiască pe acela, după puterea sa, nu poate el să trăiască şi să se mântuiască. Căci dacă nu vrea să-şi miluiască el firea lui, cum va ruga pe Dumnezeu să-l miluiască pe el? Şi aşa socotind alte multe, cel ce s-a învrednicit de porunci îşi dă nu numai ale sale, ci şi sufletul pentru aproapele. Căci aceasta este milostenia desăvârşită, precum ne-a arătat Hristos care a răbdat moartea pentru noi, dându- se tuturor o pildă şi un chip, ca şi noi să murim pentru alţii, nu numai pentru prieteni, ci şi pentru duşmani, când vremea o cere. Şi nu e de lipsă ca să aibă cineva un lucru ca să facă milă. Aceasta e mai degrabă o mare neputinţă. Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioşare pentru toţi, ca să ajute pe cei ce au trebuinţă din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire faţă de

8

luci urile vieţii, dar având împătimire faţă de oameni. Ba nici nu trebuie să înveţe pentru slava deşartă cel ce nu şi-a arătat mai întâi mila cu lucrul zicând că foloseşte sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab decât cei pe care crede să-i folosească. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 56).

"Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".Matei V, 8

Aceştia sunt cei ce au dobândit toată virtutea, după sfintele cuvinte, şi au ajuns să vadă lucrurile după fire. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 58).

Inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, aşa zicând, ca una singură şi dusă până Ia capătul din urmă. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată fără venirea şi lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îşi poate arăta meşteşugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, aşa şi omul toate le face şi se foloseşte de virtuţi ca de nişte unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod, şi fără folos, neizbutind să curăţească pata şi întinăciunea sufletului. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 69).

Fiica virtuţii este lucrarea în continuare. Iar rodul şi fiica unei cugetări mai continue la virtute este deprinderea. Iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.

Iar calitatea binelui este maica fricii. Sf. Isaac Şirul numeşte "frica toiagul duhovnicesc care ne călăuzeşte până vom ajunge în raiul bunătăţilor celor duhovniceşti. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi pleacă".

9

Frica naşte la rândul ei păzirea poruncilor cereşti şi pământeşti. Iar păzirea poruncilor este dovada iubirii. începutul iubirii este mărimea smereniei. Iar mărimea smereniei este frica nepătimirii. Agoniseala acesteia este plinătatea iubirii sau desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu în cei curaţi la inimă, din pricina nepătimirii, pentru că aceştia vor vedea pe Dumnezeu. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 377).

Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. [...] "Vor vedea pe Dumnezeu", adică pe El şi visteriile ascunse în El, când se vor curăţi pe ei prin dragoste şi înfrânare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât vor întinde curăţirea. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 60).

Curat cu inima este acela a cărui inimă nu-1 osândeşte pentru călcarea vreunei porunci a lui Dumnezeu sau pentru întrelăsarea ei sau pentru primirea vreunui gând potrivnic. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 229).

"Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema".

Matei V, 9

Aceştia sunt cei ce au tăcut pace în sufletul şi trupul lor, supunând trupul duhului, ca să nu mai poftească trupul împotriva duhului, ci să împărătească harul Duhului Sfânt în suflet, şi să-l călăuzească precum voieşte, dăruindu-i cunoştinţă dumnezeiască.

Prin aceasta, unul ca acela poale să rabde prigonirea, batjocorirea şi tot cuvântul rău pentru dreptate şi se bucură că "plata lui multă este în ceruri" (Matei V, 10). Căci toate Fericirile

10

fac Dumnezeu după har pe omul care a ajuns blând, doritor a toată dreptatea, milostiv, nepătimitor, făcător de pace, răbdând toată durerea cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui. (Cuv. PetfO Damaschinul, Filocalia 5, pag. 58).

"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri".

Matei V, 16

Precum mirul de mult preţ, chiar închis în vas răspândeşte în aer buna sa mireasmă şi umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci şi pe cei dimprejur, aşa şi buna mireasmă a sufletului virtuos şi iubitor de Dumnezeu, răspândindu-se prin toate simţurile trupului, arată privitorilor virtutea aşezată înlăuntru. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 229).

"Legea a spus: să nu ucizi, iar Eu zic: nici să nu te mânii".Matei V, 21-22

" Legea a spus: să nu preacurveşti, iar Eu zic: nici să nu pofteşti".

Matei V, 27-28

Domnul ne-a dat porunci care ne curăţesc chiar de patimile noastre însăşi, de însăşi relele înclinări ale omului nostru dinlăuntru. Căci îi sădeşte lui deosebirea binelui şi a răului, îl trezeşte, îi arată pricinile din care vine el la păcat. [...] Căci de pofteşti, chiar dacă astăzi nu preacurveşti, pofta dinlăuntru nu va înceta să te tulbure, până ce nu te vei năpusti la lucrarea ei. De te mânii şi te superi împotriva fratelui tău, vei ajunge şi la clevetirea lui şi apoi la uneltirea împotriva lui. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 482).

11

"împacă-te cu.pârâşul tău până când eşti încă pe cale cu el, nu cumva să te predea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Amin, amin, zic ţie, nu vei ieşi de acolo până ce nu vei fi dat şi cel din urmă ban".

Matei V, 25-26

Să nu dăm pricină de sminteală conştiinţei noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui Dumnezeu, până când se va dezrobi şi ea dimpreună cu noi, ca să se facă între noi şi ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor care nu vor mai avea milă de noi. [...] Pârâşul este conştiinţa fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte, îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi. (Isaia Pustnicul, Filocalia 1, pag. 394).

Să stăruim în frica lui Dumnezeu păzind şi păstrând făptuirea virtuţilor nepricinuind sminteli conştiinţei noastre, ci luând aminte la noi înşine în frica lui Dumnezeu. Să facem aceasta până se va elibera şi ea împreună cu noi ca să se producă între ea şi noi o unire încât să ajungă paznica noastră, arătându-ne orice lucru în care e primejdie să cădem. Dar de nu ascultăm de ea, se va despărţi de noi, lăsându-ne să cădem în mâinile vrăjmaşilor noştri şi nu ne va mai ajuta. [...] Spune de conştiinţă că e pârâş, fiindcă se împotriveşte omului care voieşte să facă voile trupului său şi de care dacă nu ascultă omul, îl predă pe el duşmanilor lui. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 60).

"Dacă ochiul sau mâna ta te sminteşte, scoate-le pe ele şi le aruncă de la tine".

Matei V, 29

12

Ceea ce spune parabola în chip întunecos se poate înţelege şi despre prieteni, care ne sunt ca nişte ochi, şi despre rudenii care ne sunt ca nişte mâini, şi de slugi care ne slujesc ca nişte picioare. Scriptura porunceşte să-i scoatem pe aceştia toţi dacă ne smintesc şi ne vatămă sufletul. Dar porunca poate fi înţeleasă şi altfel, într-un sens mai înalt. De ai o cunoştinţă contemplativă, ca pe un ochi, dar te face să te mândreşti, scoate-o de la tine. [...] De asemenea de ai o destoinicie într-o slujbă, iar aceasta e piciorul, dar te face să te fuduleşti, desparte-te de ea. Căci îţi e mai de folos să fii fără aceste părute virtuţi, decât să mergi prin îngâmfare şi mândrie la pierzarea totală. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 226).

"Căci îţi este mai de folos să pierzi unul din mădularele tale şi să nu fie aruncat tot trupul tău în gheenă".

Matei V, 29

De te desparţi de rudeniile după trup şi te întristezi pentru Dumnezeu, să nu laşi să intre plăcerea lor în tine. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 53).

"Eu însă vă spun vouă: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt".

Matei V, 39

Când dracii te ispitesc, prin gândurile ce ţi le aduc la obrazul drept, făcându-te să te mândreşti pentru faptele cele de-a dreapta, întoarce celălalt obraz, adică scoate la vedere faptele de-a stânga săvârşite de noi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 219).

13

E propriu celor evlavioşi să dea tot celui care cere. Iar celor mai evlavioşi, să dea şi celui ce nu cere. Dar a nu cere de la cel ce a luat mai ales când pot, e propriu numai celor nepătimitori. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 336).

"Celui care cere de la tine dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta".

Matei V, 42

Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrânse, aşa şi virtuţile cuprinzătoare îmbrăţişează în ele pe cele restrânse. Căci cel ce a vândut averile sale şi le-a împărţit săracilor şi s-a făcut dintr-o dată sărac, a împlinit deodată printr-una toate poruncile restrânse. Fiindcă nu mai are trebuinţă să dea celui ce cere sau să întoarcă faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la el.

La fel şi cel ce se roagă neîncetat, a cuprins toate în aceasta şi nu mai trebuie să laude de şapte ori în zi pe Domnul sau seara, dimineaţa şi la amiază ca unul ce împlineşte toate rugăciunile şi cântările câte trebuie să le facem după rânduială la vremea şi ceasurile hotărâte. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 95).

"Iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc".

Matei V, 44

Aceasta a poruncit Domnul ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea minte a răului şi să te învrednicească de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvârşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel asemenea lui Dumnezeu care iubeşte

14

pe toţi oamenii la fel. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 46).

Cel ce iubeşte din simţire lăuntrică pe cei care-1 vorbesc de rău, sau îl nedreptăţesc, sau îl urăsc şi-l păgubesc, şi se roagă pentru ei, ajunge în scurtă vreme la o mare sporire. Căci făcând aceasta întru simţirea inimii, îşi coboară socotinţa în adânc de smerenie şi în izvoare de lacrimi, în care se scufundă cele trei părţi ale sufletului. Acela urcă mintea în cerul nepătimirii şi o face văzătoare şi, prin gustarea bunătăţii de acolo, ajunge de socoteşte toate ale vieţii de aici gunoaie. Şi însăşi mâncarea şi hrana n-o mai primeşte cu plăcere şi des. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 25).

"Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii, iar de nu, plată nu veţi avea de Ia Tatăl vostru Cel din Ceruri".

Matei VI, 1"Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii ce iubesc a se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă că îşi iau plata lor".

Matei VI, 5"Când postiţi nu fiţi ca făţarnicii, trişti că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata".

Matei V, 16

Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe, omul care n-a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos, iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. [...]

15

Prin milostenie tămăduieşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar postul vestejeşte pofta. Din acestea se alcătuieşte noul Adam, înnoit după chipul Ziditorului său, nemaifiind în el, datorită nepătimirii, bărbat şi femeie, elin şi iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 49).

"Şi ne izbăveşte de cel viclean".Matei VI, 12

Vicleanul este împreună-vorbitor cu diavolul şi de un nume cu el. De aceea şi Domnul ne-a învăţat să-l numim pe el aşa zicând: "Şi ne izbăveşte de cel viclean".

Viclenia este ştiinţă sau, mai vârtos, urâciune drăcească, străină de adevăr, care socoteşte că rămâne ascunsă celor mulţi. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 295).

"Căci de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta greşalele voastre".

Matei VI, 14

Sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, dătătorul poruncilor. [...] Iar dacă acela nu vrea să se împace, păzeşte-te măcar pe tine de ură, rugându-te pentru el sincer şi negrăindu-1 de rău faţă de cineva (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 104).

"Spală faţa ta şi capul tău îl unge".Matei VI, 17

16

Faţa noastră este viaţa, arătând ca şi vederea, cum suntem, după omul dinlăuntru. Aceasta porunceşte Scriptura, să o spălăm, adică să ne curăţăm viaţa de toată pata păcatului. Iar capul este mintea noastră pe care Scriptura porunceşte să o ungem, adică să o facem să strălucească de cunoştinţa dumnezeiască. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 232).

"Căci unde este comoara ta, acolo e şi inima ta".Matei VI, 21

Când vezi mintea ta ocupându-se cu plăcere cu cele materiale şi zăbovind pe lângă chipurile lor, cunoaşte că le iubeşti pe acestea mai mult decât pe Dumnezeu.

Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică războindu-se cu oamenii pentru acestea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 66).

"Să nu socoteşti că iubirea de argint stă numai în a avea aur iau argint, ci orice lucru de care se lipeşte gândul", spune Sfântul Isaac. [...] De aceea tuturor li se cade să fie fără griji şi să se liniştească după Dumnezeu, fie în parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca să vină pe încetul la înţelepciunea şi cunoştinţa Duhovnicească, fie în întregime, ca cei ce pot să se oprească de la oate, ca să aibă toată grija să placă lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu

va vedea hotărârea lor şi le va dărui odihnă duhovnicească şi îi va ace să ajungă să mediteze (să cugete) la prima vedere contemplaţie) spre a dobândi frângerea negrăită a sufletului şi a se ace săraci cu duhul. Apoi îi va înălţa pe încetul până la celelalte

vederi, învrednicindu-i de păzirea fericirilor, până ce vor ajunge la pacea gândurilor, care este "locul lui Dumnezeu", cum zice Sf. Nil, luând cuvântul din Psaltire: "şi s-a făcu t în pace locul Lui" (Psalm LXXV, 2). (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 70).

"Nimenea nu poate să slujească la doi Domni".Matei VI, 24

"Nimenea nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui Mamona".Luca VI, 13

Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 5).

Mamona este semnul a toată lucrarea lumii acesteia. Şi de nu o părăseşte omul pe aceasta, nu poate sluji lui Dumnezeu. Iar slujirea lui Dumnezeu ce este dacă a nu avea ceva străin în mintea noastră când îl binecuvântăm pe El, nici vreo plăcere când ne rugăm Lui, nici vreo răutate când îi cântăm Lui, nici vreo ură când ne închinăm Lui, nici pizmă rea care ne tulbură când ne preocupăm de El, nici plăcere urâtă în mădularele noastre când aducem aminte de El? Căci toate acestea sunt ziduri întunecate care înconjoară nenorocitul suflet, de nu se poate ruga în chip curat lui Dumnezeu avându-le pe acestea în el. Căci îl împiedică în văzduh şi nu-1 lasă să se întâlnească cu Dumnezeu şi să binecuvânteze în ascuns şi să se roage Lui cu dulceaţa iubirii în bucuria inimii şi cu voirea sfântă, ca să fie luminat de El. De aceea mintea se întunecă totdeauna şi nu poate înainta spre Dumnezeu, când nu se îngrijeşte să le laie pe acestea, întru cunoştinţă. Dar nu se poate îngriji să Ie taie pe acestea dacă nu sc face fără grija dc cele ale veacului acesta. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 190).

18

"Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?"

Matei VI, 25

Omul înţelept se nevoieşte cu pricepere să-şi micşoreze, pe cât posibil, micile trebuinţe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puţine, sau să nu aibă grijă deloc, ca să păzească poruncile [...]. Fiindcă în grija de multe, nici pe sine însuşi nu se poate vedea cineva. Cum poate să vadă atunci cursele vrăjmaşului, gătite înainte de vreme? Căci vrăjmaşul nu obişnuieşte totdeauna să facă războiul la arătare. [...]

Când vrea să arunce pe cineva în cele mari, îl face să nesocotească întâi cele mici şi nearătate: înainte de curvie, privirea deasă şi neînfrânată; înainte de ucidere, mânia uşoară; înainte de întunecarea cugetării, împrăştierea scurtă; şi înainte de aceasta iarăşi aşa-zisa trebuinţă neapărată a trupului. Pentru aceea Domnul ştiind mai dinainte toate, ca unul ce este înţelepciunea Tatălui, luând înaintea uneltirilor diavolului, porunceşte oamenilor să taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind că cele mici sunt fără primejdie, să cadă jalnic în păcatele cele mari şi înfricoşate. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 124).

"Nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia, cu toată slava Iui".

Matei VI, 29

Fiecare dintre noi, pe cât de mult se va învrednici prin credinţă şi sârguinţă să fie părtaş al Duhului Sfânt, tot pe atât se va slăvi în ziua aceea şi cu trupul lui. Căci ceea ce a adunat înlăuntru! sufletului, atunci se va descoperi şi în afară de trup. Pilda o avem la pomi. Când trece iarna şi soarele străluceşte mai luminos şi mai puternic, iar vântul adie, aceia odrăslesc în afară şi se îmbracă cu

19

frunze, cu flori şi cu roade ca şi cu un veşmânt. Asemenea şi floarea ierbii răsare în acea vreme din pământ şi pământul se acoperă cu ea şi se îmbracă cu ea ca într-un veşmânt măreţ. [...]

Toate acestea sunt chipuri, pilde şi icoane ale slavei ce-o vor avea cei ce se mântuiesc la înviere. Din această pricină, cea dintâi lună pentru toate sufletele iubitoare de Dumnezeu, adică pentru creştinii adevăraţi, este Xanticus, care este aprilie, prin care se arată puterea învierii. Căci zice dumnezeiasca Scriptură: "Această lună va f i vouă cea dintâi dintre lunile anului" (Ieşire XII, 2). Aceast* va îmbrăca pomii goi cu slava pe care au avut-o mai întâi ascunsă înlăuntrul trupului. Aşa se vor slăvi şi aceştia prin lumina negrăită care este încă de acum în ei, adică prin puterea Duhului. Aceasta le va fi atunci veşmânt, mâncare, băutură, veselie, bucurie şi peste tot viaţă veşnică.(Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 329).

"Căutaţi mai întâi îm părăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea se vor adăuga vouă".

Matei VI, 33"Nu purtaţi grijă de trup...".

Romani XIII, 14

Există o nădejde în Dumnezeu care se naşte prin credinţă, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună şi cu dreaptă socoteală şi întru cunoştinţă. Şi există o alta mincinoasă, ce se naşte d’ nelegiuire. Nădăjduieşte bine şi înţelept în Domnul, acela care nu e deloc prins de grija lucrurilor pieritoare, ci e dăruit ziua şt noaptea în întregime lui Dumnezeu, neîngrijindu-se de nici un luciu lumesc pentru multa îndeletnicire cu virtuţile şi toată preocuparea lui e îndreptată spre cele dumnezeieşti şi de aceea nu se îngrijeşte să-şi pregătească mâncar ea şi hainei a şi sâ-şi înfrumuseţeze locu sălăşluirii trupului şi de toate celelalte. Căci Domnul îi va pregăt: lui cele de trebuinţă. Aceasta este cu adevărat nădejdea ce adevărată şi atotînţeleaptă.

Drept este ca unul ca acesta să nâdăjduiască în Dumnezeu, deoarece s-a făcut robul Lui şi stăruie cu sârguinţă în lucrul Lui, fără nici o lenevire care-i vine din vreo pricină oarecare. Şi drept este ca unuia ca acesta să îi arate Dumnezeu în chip deosebit grija Lui, pentru că a păzit porunca Lui. [...] Căci când ne purtăm astfel, iumea ne pregăteşte toate ca o roabă şi se supune în chip neşovăitor, ca unui stăpân cuvintelor noastre şi nu se împotriveşte voii noastre. Iar unul ca acesta nu încetează a sta neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi nu se predă pe sine grijilor celor de trebuinţă ale rupului. Şi de nimic altceva nu se îngrijeşte decât numai să se

oprească pentru frica lui Dumnezeu de la toată grija măruntă şi mare de felul acesta, prin care tinde la plăcere şi se îndeamnă la împrăştiere. [...]

Dar cel ce are inima scufundată cu totul în cele pământeşti şi mănâncă pururea ţărână împreună cu şarpele şi nu se îngrijeşte deloc de cele ce plac lui Dumnezeu, ci se osteneşte cu toate cele trupeşti şi e desprins şi gol de toată virtutea din pricina întâlnirilor neîncetate şi a împrăştierii din mândrie, căutând alte şi alte pricini pentru acestea, e cu adevărat căzut de la bine din pricina acestei nepăsări şi nelucrări. [...]

Către unii ca aceştia a spus Dumnezeu, prin proorocul, uşinându-i: "Din zi în zi Mă caută şi voiesc să înveţe căile Mele;

ca unii care au făcu t dreptatea şi judecăţile Dumnezeului lor nu le- au părăsit, cer de la Mine judecată şi dreptate" (Isaia 58, 2). (Sf. îsiii'c Şirul, Filocalia 10, pag. 117).

"Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi".Matei VII, 1

Una şi singură este calea cea mai scurtă, dintre căile ce duc la iertarea greşalelor: să nu judeci. [...] Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca, celui ce voieşte să se pocăiască. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 201).

"Bateţi şi vi se va deschide".Matei VII, 7

Apropiindu-se îngerul, se depărtează grămadă toţi cei ce ne tulbură şi mintea se află în multă odihnă, rugându-se curat. Alteori ameninţându-ne obişnuitul război, mintea se luptă şi nu poate să se liniştească, deoarece s-a amestecat mai înainte cu felurite patimi. Totuşi cerând şi mai mult va afla. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 78).

"Cereţi şi vi se va da vouă".Matei VII, 7

Cele mai multe dintre darurile Duhului şi aproape toate se ivesc în cei vrednici în vremea rugăciunii - ştie singur oricine cugetă drept. [...] Deci nu numai răpirea până la al treilea cer, ci fiecare dintre darurile Duhului. Iar că unele dintre ele se lucrează şi prin trup, o arată felurile limbilor şi tălmăcirile lor, care de asemenea se primesc prin şi în rugăciune, cum spune Pavel: "Cel ce grăieşte în limbi, să se roage ca să le tălmăcească” (I Corinteni XIV, 13). Dar nu numai acestea, ci şi cuvântul învăţăturii şi darurile tămăduirilor şi faptele puterilor şi punerile mâinilor lui Pavel (II Corinteni I, 6) prin care se dădea Duhul Sfânt (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 240).

Iconomia venirii lui Hristos este reîntoarcerea firii noastre la ea însăşi şi restaurarea ei. Căci a redat firii omeneşti demnitatea lui Adam, cel întâi zidit. Dar pe lângă aceasta i-a dăruit ei şi o moştenire cerească, scoţând-o din temniţa întunericului, i-a arătat calea vieţii şi uşa prin care celui ce intră şi la care celui ce bate i se dă putinţa să ajungă înlăuntrul împărăţiei. [...] Prin această uşă nimănui din cei ce voiesc nu-i este cu neputinţă să afle libertatea

22

sufletului său şi acesta să-şi primească gândurile proprii şi să se îmbogăţească cu Hristos, avându-1 sălăşluit în sine şi să-i fie ca un mire prin împărtăşirea Duhului cel bun. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 387).

"Căci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii".

Matei VII, 12

Cel ce-1 are pe aproapele ca pe sine însuşi nu rabdă să aibă nimic mai mult ca aproapele. Iar dacă are şi nu dă cu inimă largă până ce se face şi el sărac şi asemenea cu aproapele, nu e împlinitor al Stăpânului; la fel nu e nici cel ce, vrând să dea tuturor celor ce cer, va respinge pe cineva din cei ce cer, până mai are un obol sau o bucată de pâine, nici cel ce nu face aproapelui câte vrea ca altul să i le facă lui. De asemenea cel ce a hrănit, a adăpat, a îmbrăcat şi a făcut toate celelalte fiecărui sărac şi fiecărui frate prea-mic, dar a nesocotit pe unul singur şi l-a trecut cu vederea, se va socoti şi el ca cel ce l-a trecut cu vederea pe Hristos-Dumnezeu când flămânzea şi înseta.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 95).

"Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află".

Matei VII, 13-14

"Căi" a numit Scriptura virtuţile.Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunând că

umblăm pe calea strâmtă şi plină de necazuri, să ne rătăcim ţinând pe cealaltă lată şi largă. Calea strâmtă ţi-o va pricinui întristarea

23

pântecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pâinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în râs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dispreţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bârfirilor fără supărare, răbdarea fără mânie a neluării în seamă, primirea ocărilor cu smerenie. Fericiţi sunt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor.

Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerilor 'proprii. Căci iubirea de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar "necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte" (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 64).

"Păziţi-vă pe voi de prooroci mincinoşi, care vor veni la voi în piele de oaie, ia r pe dinăuntru sunt lupi răpitori".

Matei VII, 15

Să nu stăruim în gânduri care ne prezintă păcatele noastre micşorate şi care ne spun ca nişte oracole că am primit iertarea. [...] Căci câtă vreme mintea noastră este încă tulburată de păcat, încă n-am primit iertarea lui, fiindcă n-am făcut încă roade vrednice de pocăinţă. Şi roada căinţei este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea înseamnă ştergerea păcatului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 34).

"Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din m ărăcini?"

Matei VII, 16

Bine este a nu îngădui minţii să zăbovească în cele trupeşti şi în patimi. Căci "nu culeg nici din ciulini smochini", adică din

24

patimi virtuţi, "nici din scaieţi struguri", adică din trup cunoştinţa care dă bucurie.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 153).

"Căci nu cel ce-mi zice Mie: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu".

Matei VII, 21"Cel ce Mă iubeşte pe Mine şi păzeşte poruncile Mele·..".

loan XIV, 15

Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere. Astfel Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţă şi hulă, se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbda, neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi împărăţia Lui, se amăgeşte pe ine. [...]

Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de necumpătare şi de ură şi să o ducă la dragostea Lui şi a aproapelui, din care se naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 107).

"în dar aţi luat, în dar să daţi".Matei X, 8

Cel ce ascunde darul în pământ, bârfeşte pe Stăpân că e aspru şi-şi cruţă trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde duşmanilor adevărul, pe urmă, neputând suporta ruşinea, ca unul ce e chinuit de slava deşartă, se spânzură. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 132).

25

"Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa".

Matei X, 10; Luca IX, 3

Cum a poruncit Domnul ucenicilor să nu aibă două cămăşi, El însuşi având cinci [...] şi care sunt aceste haine?

Mântuitorul n-a avut cinci cămăşi, ci una singură şi învelitoarea de deasupra. Dintre acestea cea de dedesubt e numită hitonion, iar învelitoarea din afară imation (togă sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii, Evanghelistul loan a redat în chip tainic un înţeles ascuns, desprins printr-o cunoaştere contemplativă. [...]

Cămaşa Mântuitorului, ţesută de sus în jos ca un întreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au răstignit, deşi li s-a îngăduit să-L dezbrace de ea, este conexiunea şi împletitura neîmpărţită a virtuţilor întreolaltă sau cugetarea noastră, potrivită şi adecvată Cuvântului (raţiunii) sau harului omului nou, al celui după asemănarea lui Hristos, ţesut de sus prin Duhul Sfânt.

Iar învelitoarea din afară este lumea sensibilă împărţită în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucăţi, cei ce răstignesc în noi în chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfâşie creaţiunea văzută a celor patru stihii, făcându-ne să o privim prin simţuri în chip pătimaş şi să ignorăm raţiunile divine din ea. Dar altceva este cu cămaşa virtuţilor, căci pe aceasta chiar dacă o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totuşi să ne convingă că virtutea este viciu. Să nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lăcomie, ci să cunoaştem care este intenţia Scripturii şi cum e răstignit şi dezbrăcat Domnul în noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trândăvii, în lucrarea virtuţilor; cum împart dracii, ca pe o haină, creaţiunea Lui, ca să ne facă să slujim patimilor. Să devenim paznici de încredere ai bunurilor hărăzite nouă de Dumnezeu şi creaţiunea să o privim cum se cuvine, numai spre slava Lui. Să păstrăm nerăpită cămaşa Cuvântului (raţiunii) cunoştinţei, adică virtuţile prin silinţa spre faptele bune. [...]

26

Pe lângă cele spuse - cămaşa cea ţesută de sus este lumea fiinţelor netrupeşti şi spirituale, iar învelitoarea de din afară pe care a împărţit-o Scriptura în patru părţi, ca în patru elemente, este firea cea trupească. [...] Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastră din călcarea poruncii, dar sufletul nu l-au sfâşiat, având înrudire cu cele de sus. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 27).

"Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui Meu, Care grăieşte în voi".

Matei X, 20

Căci am ajuns curaţi, primind arvuna Duhului şi cuvântul cel înăuntru sădit ca o sămânţă, cum zice Iacob, fratele Domnului (Iacob I, 21), sădită şi întărită prin împărtăşirea cea neîmpărtăşită, care ne îndumnezeieşte în chip neamestecat şi fără să se micşoreze Cel preaplin de bunătate. Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăşi în patimi, şi în loc de ăsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de suflarea duhurilor rele.

Şi e vădit că de la acestea vine căscatul şi lenea, cum zic părinţii. Dar cel ce a dobândit Duhul şi a fost curăţit de către El, a încălzit şi primeşte de la El suflarea vieţii dumnezeieşti şi de la El grăieşte, prin El cugetă şi se mişcă. [...] Dar cel ce are pe cel dimpotrivă şi e stăpânit de el, face şi grăieşte cele dimpotrivă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 174).

"Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui".Matei X, 22

Sf. loan Gură de Aur spune despre Apostoli că de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe şi a adăugat: "Cel ce va

27

răbda până la sfârşit, acela se va mântui" ca niciodată să nu rămână fără grijă, ci să se nevoiască din temere. Căci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuţi, măcar de ar fi cu petrecerea în cer, dacă e stăpânit de mândrie, prin care diavolul şi Adam şi alţi mulţi au căzut. De aceea niciodată nu trebuie să părăsească temerea, până ce nu ajunge la limanul dragostei desăvârşite şi iese afară din lume şi din trup.

Căci unul ca acesta nu lasă temerea de bună voie, ci din marea credinţă, care-i face mintea să nu aibă grijă de viaţă şi de moartea trupului. El vine la temerea curată a dragostei. Despre aceasta zice marele Atanasie către cei desăvârşiţi: "Nu te teme de Dumnezeu ca de un tiran, ci te teme din dragoste fa ţă de El". Aceasta ca să nu se teamă omul, numai pentru că păcătuieşte, ci şi pentru că e iubit fără să iubească şi primeşte binefaceri cu nevrednicie. Prin temerea de asemenea bunătăţi, el vrea să-şi atragă sufletul Ia iubire şi să se facă vrednic de binefacerile de care a avut şi va avea parte, prin recunoştinţa sa faţă de Binefăcător. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 262).

"Când vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în alta".Matei X, 27

Cetăţile au rostul să păzească şi să asigure lucrurile de preţ. Deci în înţeles alegoric cetatea este nevoinţa constătătoare din diferite virtuţi, ca de pildă: înfrânarea de la vin, reţinerea de la mâncări, care sunt spre pază şi siguranţă. Deci când ne izgonesc dracii din una din acestea, strecurând în noi înfumurarea şi slava deşartă, pentru o astfel de nevoinţă, e bine să dăm înapoi dintr-o asemenea silinţă ce ni se pare osârduitoare, ca să nu cădem în mândrie, şi să fugim la altă virtute, slobodă de slava deşartă, până va veni la noi puterea nepătimirii.

Sau în alt înţeles, cetăţi numeşte sufletele omeneşti. Căci la acestea fiind trimişi Apostolii de Mântuitorul, când sunt alungaţi de

28

Ia cele nevrednice, trec la sufletele altora, care s-au făcut în stare să primească învăţătura lor. Şi aceste cetăţi ale lui Israel nu le vor isprăvi de cercetat, fie că în unele sunt primiţi, fie că în altele sunt alungaţi, până nu va veni Fiul omului, împlinind toate la venirea Lui cea întru slavă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 234).

"Temeţi-vă mai mult de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă".

Matei X, 28"Tem erea Domnului este curată, răm ânând în veacul vecilor".

Psalm XVIII, 10

Odată ce ştim că temerea este îndoită, [...] trebuie să ne punem întrebarea cum desfiinţează iubirea temerea, dacă aceasta ţine în veacul veacului şi cum mai rămâne Dumnezeu înfricoşat în veacurile nesfârşite pentru toţi cei din jurul Lui? [...]

Temerea este îndoită: una curată şi alta necurată. Astfel temerea ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii sale păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămânea pentru totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăinţă. Dar temerea curată, care stăruie întruna, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este fiinţială. Ea ţine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca Unul ce-şi face vădită tuturor mărirea Sa naturală care e mai presus de toată împărăţia şi puterea. Cel ce nu se teme aşadar de Dumnezeu ca judecător, dar II venerează pentru slava covârşitoare a puterii Sale

emărginite, cu drept cuvânt nu are nici o lipsă, fiind desăvârşit în iibire, ca unul ce iubeşte pe Dumnezeu cu sfiala şi cu evlavia care

se cuvine. Acesta este cel ce a dobândit temerea care rămâne în »eacul veacului şi nu va avea nici o lipsă niciodată. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 40).

"Două paseri se vând pe un asariu".Matei X, 29

Zic unii că asariu cuprinde zece bănuţi. Iar prin zece se arată litera I. Dar această literă e începutul numelui Domnului Iisus Hristos. Deci prin numele Domnului se răscumpără noul şi vechiul popor şi omul dinlăuntru şi cel din afară.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 211).

"Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie".

Matei X, 34

N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţi, care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume; pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale; pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 72).

"Cel ce voieşte să vieţuiască în lumea aceasta se va pierde pe sine din viaţa adevărată; iar cel ce se pierde de aici pentru Mine se va afla pe sine acolo".

Matei X. 39

Precum cel ce s-a pregătit să se suie pc cruce nu mai ţine în cugetarea sa decât gândul morţii şi porneşte ca un om ce nu se gândeşte să mai aibă vreo părticică din viaţa veacului acesta, aşa e

30

şi cel ce voieşte să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voinţa care este gata să primească orice necaz. Şi, când a voit să ne înveţe iarăşi de ce trebuie să facem aşa, Domnul a zis: "Cel ce..." (Matei X, 39). Acesta e cel ce păşeşte pe calea crucii şi-şi pune paşii săi pe ea. [...]

Cel ce se îngrijeşte de viaţa aceasta s-a pierdut căzând din nădejdea prin care a pornit spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta nu-1 lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-1 atrage pe încetul din stârnirea în el şi-l scoate din mijlocul luptei pentru viaţa cea fericită şi face să crească în el gândul acesta până ce-1 biruieşte. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 427).

"Din zilele lui loan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea".

Matei XI, 12

Zicând acestea Mântuitorul Hristos vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să se silească potrivit cu Botezul ca să nu se abată spre rău, ci să stăruiască în bine. Desigur, precum omul pătimea de sila sau robia Stăpâniilor (rele), Dumnezeu putea să ne slobozească şi să ne facă neschimbători tot cu sila. Dar n-a făcut aşa, ci prin Botez ne-a scos cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncilor a lăsat la voia noastră liberă. Drept aceea, împlinind poruncile ne arătăm dragostea faţă de Cel ce ne-a eliberat, dar nepurtând grijă de ele sau neîmplinindu-le ne dovedim împătimiţi de plăceri. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 277).

Căci nici o lucrare trupească şi duhovnicească nu dă roadă, dacă nu e săvârşită cu durere sau cu osteneală. [...] Silă a numit simţirea dureroasă a trupului, în toate. Căci altfel sunt poate mulţi care au lucrat sau lucrează ani îndelungaţi, dar fiindcă nu au pus

31

osteneală şi durere prin râvna fierbinte a inimii, s-au lipsit de curăţie şi de împărtăşirea Duhului Sfânt lepădând asprimea durerilor. Cei ce lucrează fără grijă şi cu moleşeală ostenesc poate mult la arătare, dar niciodată nu vor culege roadă, din pricină că nu au pus durere în ea, rămânând în adâncul lor lipsiţi de ea. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 183).

"Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi îm povăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi".

Matei XI, 28

Nu este înţelept să nu aibă smerenie. Şi cel ce nu are smerenie nu se va înţelepţi. Nu este om smerit la cuget care să fie lipsit de pace. Şi cel lipsit de pace nu e nici smerit la cuget şi nu are cineva pace dacă nu se bucură. Pe toate căile pe care umblă oamenii în lume nu au pace în ei până ce nu se vor apropia, prin nădejde, de Dumnezeu. Nu dobândeşte inima pace din osteneală şi din sminteli, până ce nu se va sălăşlui în ea nădejdea şi până ce aceasta nu va da inimii pace şi nu va revărsa din sine bucurie în ea. Aceasta este ceea ce a numit Domnul gură în stare de închinăciune şi plină de sfinţenie. [...]

Nădejdea în Dumnezeu înalţă inima, iar frica de gheenă o zdrobeşte. Lumina minţii naşte credinţa şi credinţa naşte mângâierea nădejdii. Iar năzuinţa întăreşte inima. Credinţa este descoperirea înţelegerii. Şi când se întunecă cugetarea, se ascunde credinţa şi pune peste noi frica şi taie nădejdea noastră. Nu credinţa cea din învăţătură eliberează pe om de mândrie şi de îndoială, ci cea care vede şi răsare din înţelegere şi se numeşte recunoaşterea şi arătarea adevărului, (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 306).

"învăţaţi de Ia Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre".

Matei XI, 29

Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. în el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice. în toată vremea se află într-o odihnă lipsită de încordare. De s-ar ciocni cerul cu pământul, el nu s-ar speria. Dar nu tot cel liniştit este şi smerit în cugetare, însă tot cel smerit cu cugetul este şi liniştit. Cel ce nu e smerit cu cugetul nu e adunat în sine; dar vei afla mulţi adunaţi în ei înşişi, fără să fie smeriţi cu cugetul. [...]

Cel smerit cu cugetul este în toată vremea în odihnă, pentru că nu e ceva care să-i tulbure sau să-i înspăimânte cugetarea. [...]

Cel smerit la cuget nu se întâlneşte niciodată cu vreo silă care să-l facă să se tulbure. Cel smerit la cuget se ruşinează de sine, ori de câte ori se află singur. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 403).

Lumina zorilor se iveşte înaintea soarelui şi blândeţea este înainte-mergătoarea smeritei cugetări. De aceea auzim şi Lumina, orânduindu-le pe acestea astfel după treptele lor. Deci se cade să fim luminaţi de lumină înainte de răsăritul soarelui, ca astfel să putem privi limpede spre soare. Căci cel ce nu cunoaşte mai înainte lumina, nu poate privi soarele. [...]

Blândeţea este starea neclătinată a minţii care rămâne la fel în cinstiri şi necinstiri. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 290).

Blândeţea păzeşte iuţimea netulburată, iar smerenia slobozeşte mintea de fumul mândriei şi de slavă deşartă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 50).

Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei). Ea este

33

o bogăţie negrăită; ea este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: "învăţaţi de la Mine"', deci nu de la înger, nici de la om şi nici de pe hârtie, ci "de la Mine", adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag.'298).

Iată cum ne-a învăţat aici pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădăcina şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vederea tuturor bunătăţilor: ne-a arătat că mândria e cea care ne-a doborât şi că este cu neputinţă să fim miluiţi altfel decât prin ceea ce e contrar ei: prin smerita cugetare. Căci mândria naşte dispreţuirea şi neascultarea pierzătoare, precum şi smerita cugetare naşte ascultarea şi mântuirea sufletelor. [...] Prin smerita cugetare se înţelege cea adevărată, nu smerenia în cuvântul simplu şi în arătare; deci starea lăuntrică smerită, născută în chip propriu în inima însăşi, în cugetul însuşi.

Deci cel ce voieşte să afle adevărata odihnă a sufletului său să înveţe smerita cugetare şi va vedea că în ea este toată bucuria şi toată slava şi toată odihna, precum în mândrie sunt toate cele dimpotrivă. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 483).

"Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele".

Matei XII, 35

Un izvor bun nu poate izvorî apă tulbure şi rău mirositoare, duhnind de conţinut lumesc; nici inima care este în afară de împărăţia cerurilor nu poate izvorî râuri de viaţă dumnezeiască care să împrăştie buna mireasmă a mirului duhovnicesc. (...) Tot aşa nici izvorul unic al inimii nu poate naşte deodată cuget rău şi cugr bun. Ci omul bun din vistieria bună a inimii sale scoate cele bune

34

iar cel rău din vistieria rea a inimii sale scoate cele rele. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 254).

Roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelungă-răbdarea, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Iar roadele duhului potrivnic sunt ura, întristarea lumească, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, răutatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredinţa, pizma, multa mâncare, beţia, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea şi trufia sufletului. Deci din aceste roade se cunoaşte şi pomul. Şi în felul acesta vei cunoaşte neîndoielnic al cărui duh este cel ce te întâmpină. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 268).

"Şi când a ieşit duhul necurat din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte".

Matei XII, 43

Dar dacă am slujit patimilor din tinereţe şi ne-am nevoit cu toată râvna întru răutate şi vicleşug, este cu neputinţă să ne izbăvim de asemenea rele fără osteneală, fără vreme şi fără Dumnezeu ca să putem dobândi astfel acea vedere. Mai întâi trebuie să iubim virtuţile înainte pomenite şi să ne îngrijim de ele cu lucrul şi cu cuvântul întru toată sârguinţa. [...]

Precum ocărârea de sine înseamnă o sporire ascunsă, pentru faptul că înaintăm bine şi nu simţim, aşa şi părerea de sine şi plăcerea de sine înseamnă o pierzanie ascunsă, pentru faptul că ne-am întors înapoi şi nu ştim. Şi cu adevărat aşa este. Căci în sufletul iubitor de slavă deşartă se întorc şi patimile curăţite de har, iar Domnul zice: "când a ieşit duhul necurat...". Pentru că nu are lucrare duhovnicească locul de unde a ieşit, nici smerenie. De aceea se întoarce pentru ca să-l robească cu adaos de multe alte rele şi se aşează acolo. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 232).

35

"Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară căutând să-Ţi vorbească".Matei XII, 47

Ca în toate celelalte, aşa şi în aceasta ni s-a făcut învăţător Domnul. Căci şi El se arată părăsind adeseori pe părinţii Săi după trup. Pentru că auzind pe unii spunându-I; "Mama Ta şi fraţii te caută", bunul nostru învăţător îndată ne-a arătat nouă ura nepătimaşă, zicând: "Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce fa c voia Tatălui Meu cel din ceruri".

Să-ţi fie ţie tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor păcatelor sale; maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciune; iar frate, cel ce se osteneşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul cel ce duce în sus. Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită aducerea aminte de moarte; copii prea iubiţi să-ţi fie suspinurile inimii; ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău; iar ca prieteni Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi. "Acesta e neamul celor ce caută pe Domnul" (Psalm XXIII, 6). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 71).

"Pentru că vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor".Matei XIII, 11

Cel ce a primit darul luării aminte la dumnezeieştile Scripturi, cum zic Părinţii, află tot binele ascuns în toate Scripturile. [...] Sau în liniştea cea după Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi ştie că altă faţă arată Scriptura celorlalţi oameni, chiar dacă par că o cunosc, şi altă faţă celui ce s-a închinat pe sine rugăciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât să-l aibă în loc de răsuflare în toate, chiar dacă pentru lume este simplu şi neînvăţat în ştiinţele omeneşti. [...]

Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi smereniei, zice Scărarul, şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos. Ma

degrabă o leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt şi nu la cunoştinţă după Apostol (II Corinteni XI, 6). Fiindcă cunoştinţa duhovnicească este un dar, iar ştiinţa cuvântului este o învăţătură omenească ca celelalte învăţături ale lumii acesteia şi nu ajută la mântuirea sufletului.(Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 125).

"De aceea le vorbesc în pilde că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg".

Matei XIII, 13

Lumea e moartă pentru sfinţi şi cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzând nu văd faptele lor cele bune şi auzind, nu pot înţelege cuvintele lor dumnezeieşti grăite în Duhul Sfânt. Dar nici cei duhovniceşti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cuvintele pătimaşe ale oamenilor lumeşti sau răi, ci văzând şi ei cele din lume nu le văd şi auzind cele ale oamenilor lumeşti, rămân cu simţirea ca şi când nu le-ar auzi. Şi astfel nu se înfăptuieşte nici o părtăşie a acestora cu aceia, sau a acelora cu aceştia. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 73).

"împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care luându-1 omul l-a semănat în ţarina sa,Şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui".

Matei XIII, 31-32

Cuvântul lui Dumnezeu asemenea grăuntelui de muştar, pare foarte mic înainte de a-1 cultiva. Dar după ce a fost cultivat cum trebuie, se arată aşa de mare încât se odihnesc în el raţiunile măreţe

i

ale făpturilor sensibile şi inteligibile, ca nişte păsări.Căci raţiunile tuturor încap în El; iar El nu poate fi încăput de

nici una din făpturi. De aceea a zis Domnul că "cel ce are credinţă cât un bob de muştar, poate muta muntele" (Matei XVII, 10) cu Cuvântul adică poate alunga stăpânirea diavolului de la noi şi să o mute de pe temelia ei.

Grăuntele de muştar este Domnul, asemănat prin credinţă în duh, în inimile celor care-L primesc. Cel ce îl cultivă, cu grijă prin virtuţi, mută muntele cugetului pământesc, depărtând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-1 stăpâneşte şi dă odihnă în sine, ca unor păsări ale cerului, raţiunilor şi modurilor poruncilor sau puterilor dumnezeieşti. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 169).

Omul este grăuntele de muştar, iar păsările sunt virtuţile lui. Omul trebuie să urmeze grăuntelui de muştar în toate. Căci spunând: "Este mai mic decât toate seminţele", o spune aceasta deoarece trebuie să se coboare mai jos decât orice om. Dar el este prin aceasta desăvârşit, pentru blândeţea şi îndelunga lui răbdare. Şi este înfocat (în creştere) pentru curăţia lui, pentru că nu are nici o întinăciune în trup. Iar cele din el sunt puternice pentru ura faţă de patimi. Căci este supărător celor ce iubesc lumea. Şi are însuşirea de-a fi lucrător, de nu e lovit şi apăsat. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 100).

"Asemenea este împărăţia cerurilor ca un năvod aruncat în mare, care adună tot felul de peşti şi care a fost tras când s-a umplut".

Matei XIII, 47

Cel ce crede că este o împărăţie a celor sfinţi, va avea grijă să se păzească pe sine până şi în cele mai mici şi mai de pe urmă

38

fapte, ca să fie vas ales. Şi cei buni au fost aleşi pentru Sfânta Lui împărăţie, iar pe cei răi i-a aruncat în gheenă. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 114).

"Iar El le-a zis: De aceea orice cărturar cu învăţătura despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din visteria sa noi şi vechi".

Matei XIII, 52

Cărturar este cel ce a învăţat cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, adică tot cel ce prin faptă se îndeletniceşte cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu şi stăruieşte în linişte (isihie). Acesta scoate din vistieria inimii sale noi şi vechi, adică învăţături evanghelice şi prooroceşti sau din Noul şi Vechiul Testament, fie lucruri de învăţătură şi lucruri de făptuire, fie învăţături ale Legii şi învăţături apostolice. Căci acestea sunt tainele cele noi şi vechi pe care cărturarul făptuitor le scoate la iveală, învăţându-se vieţuirea cea plăcută lui Dumnezeu. Cărturar este tot cel ce se îndeletniceşte cu lucrarea, cei ce se ocupă încă trupeşte cu faptele. Iar cuvântător dumnezeiesc e tot cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea firii, care stă în mijlocul cunoştinţelor şi al raţiunilor lucrurilor şi dovedeşte toate în Duh prin puterea deosebitoare a raţiunii.(Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 148).

"Şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă".Matei XV, 14

Tot cel ce nu vede, dar se încumetă să călăuzească pe alţii, e un înşelător şi duce pe cei ce-1 urmează în prăpastia pierzaniei. [...] Orbul faţă de Cel Unui, e orb în întregime faţă de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se reţine de la vederea tuturor,

dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul le vede pe toate. Şi fiind în toate, nu vede nimic din toate.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 31).

"Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, furturi, mărturii mincinoase, hule.Acestea sunt care spurcă pe om".

Matei XV, 19-20

Suntem datori să păstrăm nu numai trupul curat şi nepătat de păcat, ci şi inima şi mintea şi cugetarea şi conştiinţa. Căci omul este îndoit din suflet şi trup şi de aceea trebuie să aibă şi lupta îndoită. De aceea nu ajunge nevoinţa noastră trupească ca să dobândim virtuţile de Dumnezeu iubitoare, ci înainte de toate smerenia sufletului şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 278).

Cel ce păzeşte capul şarpelui şi prin mânioasă împotrivire se foloseşte de cuvinte curajoase, lovindu-1 cu pumnul în faţă, a alungat vrăjmaşul de la sine. Căci zdrobind capul, a pus pe fugă multe gânduri rele şi fapte şi mai rele. Şi astfel cugetarea rămâne netulburată, Dumnezeu primind privegherea ei asupra gândurilor şi dăruindu-i în schimb să ştie cum trebuie să biruiască pe cei ce o războiesc şi cum trebuie inima să se cureţe pe încetul de gândurile care spurcă pe omul dinlăuntru. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 86).

"Milă îmi este de mulţime, că iată sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine".

Matei XV, 32

40

Pustia este firea omenească sau lumea aceasta în care stăruie pe lângă raţiunea virtuţii şi a cunoştinţei cei ce rabdă osteneli şi necazuri plini de credinţă şi de nădejdea bunurilor viitoare. Iar cele trei zile sunt, după unul din înţelesurile spirituale ale lor, cele trei puteri ale sufletului prin care stăruind pe lângă raţiunea dumnezeiască a virtuţii şi a cunoştinţei, primesc drept hrană nestricăcioasă şi întăritoare de minte, cunoştinţa lucrurilor.

După alt înţeles, cele trei zile însemnează cele trei legi mai generale: cea scrisă; cea naturală; cea duhovnicească sau cea a harului.

Pentru că fiecare lege luminează, potrivit cu ea însăşi firea omenească, având ca Făcător al luminii ei Soarele dreptăţii. Căci precum fără soare nu se poate face nicidecum ziuă, la fel fără înţelepciunea fiinţială şi de sine subzistentă nu poate fi o lege a dreptăţii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 133).

'Mergi înapoia Mea satano! Sminteală îmi eşti".Matei XVI, 23

Domnul nu l-a numit pe Petru satana în înţeles injurios. Toate cele de care s-a lipsit Domnul ni s-au făcut nouă pricină de bunuri pozitive; moartea Lui ni s-a făcut nouă viaţă, ocara Lui ni s-a făcut nouă slavă. Aceasta neştiind-o, Apostolul Petru, când a spus Domnul că va pătimi, a socotit potrivit cu firea lucrurilor, că e cu neputinţă să moară viaţa, sau să fie necinstită Slava cea atât de mare.

Domnul înlăturând aceasta judecată şi vrând să arate că nu trebuie căutată o ordine a firii în cele mai presus de fire, a hotărât să pricinuiască bunuri pozitive prin cele contrare lor: prin moarte viaţă; prin ocară slavă. Deci acestei judecăţi ce i se opune, îi zice: "Mergi înapoia Mea" în loc de "Urmează hotărârii Mele şi nu păşi înainte, luându-te după ordinea lucrurilor". Căci numele de satana se tălmăceşte: cel ce se opune. Deci Domnul nu l-a rostit în mod

41

injurios, ci oarecum a zis: tu, cel ce te opui intenţiei Mele! (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 213).

Cumplită şi greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufaş al satanei, şi ea supără pe toţi cei ce vieţuiesc după Dumnezeu în virtute, dar mai mult pe cei ce au sporit în rugăciune şi în vederea lucrurilor dumnezeieşti. De aceea trebuie să-şi păzească cu toată străjuirea simţurile şi să fie cu sfială faţă de toate înfricoşătoarele taine ale lui Dumnezeu şi de rânduielile şi de cuvintele sfinte şi să ia aminte la apropierea acestui duh. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 237).

"Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie".

Matei XVI, 24

Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu ştie ce este nepătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întâi de sine şi nu şi-a golit cu bucurie sângele său pentru această viaţă cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobândească nepătimirea? [...]

Altceva este nepătimirea sufletului şi altceva nepătimirea trupului; cea dintâi sfinţeşte şi trupul prin strălucirea ei şi prin revărsarea de lumină a Duhului; iar cea de a doua singură nu poate sâ folosească prin sine întru nimic pe cel ce o are,(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 44).

"Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele Sale".

Matei XVI, 27

42

Va veni cu slavă multă şi cu putere (Matei XXIV, 30) preadoritul şi preadulcele nostru împărat şi Dumnezeu Iisus Hristos, ca să judece lumea şi să dea fiecăruia după faptele lui. După aceea, aşa cum într-o casă mare sau în palatul împărătesc sunt multe locuri de odihnă şi de locuit şi în amândouă aceste feluri de locaşuri preadumnezeieşti este o mare felurime, aşa va face şi în noua creaţie multe împărţiri, dând fiecăruia moştenirea lui după vrednicia lui şi strălucirea şi podoaba ce i se cuvine pe temeiul virtuţilor şi faptelor lui. Dar pentru că ei vor fi duhovniceşti şi străvezii şi uniţi cu acele dumnezeieşti locaşuri şi locuri de odihnă, împărăţia cerurilor le va fi o locuinţă singură şi aşa se va arăta tuturor drepţilor şi nu vor vedea decât pe împăratul pretutindeni. El va fi în faţa fiecăruia şi fiecare în faţa Lui şi va lumina în flecare şi fiecare va lumina în El.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 143).

"Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit; pe Acesta asculaţi-L".

Matei XVII, 5

Celor ce au sporit în credinţă ca Petru, au ajuns la nădejde ca Iacob şi s-au desăvârşit în iubire ca loan, Domnul li se schimbă la faţă, urcându-se pe muntele înalt al cunoştinţei lui Dumnezeu (al teologiei). Şi îi luminează, arătându-li-Se şi înfăţişându-li-Se ca Cel ce e Cuvântul curat asemenea soarelui, iar prin înţelesurile înţelepciunii tainice li se face strălucitor ca lumina. Şi Cuvântul se arată în aceştia stând în mijlocul legii şi al proorociei, unele legiuindu-le şi învăţându-le, iar altele descoperindu-le din vistieriile adânci şi ascunse ale înţelepciunii, ba uneori mai înainte văzând şi mai înainte vestind. Pe aceştia îi şi umbreşte Duhul ca un nor luminos şi un glas de tainică cunoştinţă a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei învăţându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 329).

43

"De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă".

Matei XVII, 20

Dacă toată ţinta omului este să placă lui Dumnezeu, îl va învăţa Dumnezeu însuşi voia Lui, încunoştiinţându-1 fie prin înţelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptură. Şi dacă îşi va tăia voile sale pentru Acela, însuşi Acela îl va face să ajungă cu bucurie negrăită la desăvârşire, cum nu ştie el; iar văzând aceasta se minunează cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria şi cunoştinţa şi cum din tot lucrul găseşte folos. Iar Dumnezeu va împărăţi în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus voii Lui celei sfinte. Şi se face ca un împărat, încât orice gândeşte se săvârşeşte fără osteneală şi îndată de către Dumnezeu, Cel ce are grijă de dânsul. Aceasta este credinţa de care a grăit Domnul. [...]

Şi pe această credinţă se zidesc celelalte virtuţi (Evrei cap. XI). (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 119).

"De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

Matei XVIII, 3

Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti şi urcă fără închipuire la simplitatea şi nehotămicia Unului ascuns şi fără chip şi se face una cu sine însăşi prin întinderea şi privirea ei spre Unul, sub adierea Duhului, ajunge cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu. [...]

Căci atunci mintea iese din orice legătură şi din relaţia cu toate, înălţându-se peste hotarele a toată cunoştinţa, a oricărui fel de

44

înţelegere, a toată compoziţia şi felurimea şi întinzându-se la Cel negrăit, mai presus de minte şi necunoscut. De aceea, păstrează în chip firesc tăcerea, din pricina stării sale care e nu numai mai presus de cuvânt, ci şi mai presus de lucrarea înţelegătoare şi care are în sine pe Cel ascuns şi mai presus de fire şi fără chip, împreună cu bucuria şi dulceaţa Lui, într-o împărtăşire înţelegătoare. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 464).

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor".

Matei XVIII, 20

Simţirea şi conştiinţa să se însoţească cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie ruşinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 283).

Rugăciunea înlătură toate piedicile, netezeşte cărarea virtuţii şi o face uşoară celui ce o caută. Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimaşe; căutarea minţii la Dumnezeu alungă înţelesurile lumii; umilinţa sufletului izgoneşte dragostea de trup.

Rugăciunea rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădeşte ca o conglăsuire şi unire a minţii cu raţiunea şi cu sufletul. [...] Deci rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi şi legând între ele şi cu sine cele trei părţi ale sufletului, uneşte sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri. întâi şterge din suflet ruşinea păcatului prin chipurile virtuţii, apoi zugrăvind iarăşi frumuseţea trăsăturilor dumnezeieşti prin sfânta cunoştinţă dobândită în vremea ei, înfăţişează sufletul lui Dumnezeu. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 58).

45

"Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu".Matei XIX, 17

Tot aşa nimic şi nimeni nu se împărtăşeşte de Dumnezeu decât numai cei buni dintre îngeri şi aceia dintre oameni care au primit iarăşi în mod tainic în suflet însuflarea dumnezeiască, care s-a depărtat de la Adam pentru nesocotirea poruncii dumnezeieşti.(Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 390).

"Iisus i-a zis: Dacă voieşti s& fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi".

Matei XIX, 21

Domnul a poruncit tânărului să vândă averile sale şi să le dea săracilor şi să-şi ia crucea sa şi să-i urmeze Lui. Prin aceasta ne-a arătat că a ne mântui înseamnă a ne tăia voia noastră. Iar auzind acela s-a întristat foarte şi a plecat. Căci a aflat că nu este o osteneală, nici o virtute, a da ale sale săracilor şi că aceasta o face omul prin purtarea crucii. Iar crucea e oprirea oricărui păcat şi naşte iubirea, şi fără iubire nu e cruce. Căci prin tăierea voii sale câştigă cineva nepătimirea şi de la nepătimire vine cu Dumnezeu la desăvârşita nepătimire.(Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 62).

Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui în a vinde toate şi a le da săracilor [...]. Cel ce a ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 263).

46

"Mergi, vinde-ţi repede averile tale", căci "vinde-ţi" cere timp. "Şi le dă săracilor" ca să-ţi ajute prin rugăciune spre liniştire. "Şi ia-ţi crucea ta" şi purtând-o prin ascultare şi răbdând cu tărie povara tăierii voii tale, vino "şi-Mi urmează Mie” spre dobândirea liniştii prea fericite şi te voi învăţa lucrarea şi vieţuirea nevăzută a puterilor înţelegătoare. Aceştia nu se vor sătura în vecii vecilor să laude pe Făcătorul şi nici cel ce a intrat în cerul liniştii, să laude pe Ziditorul. Nu se îngrijesc de cele materiale, cei nemateriali; nici de hrană cei nemateriali dar întrupaţi. Nu simt, cei dintâi, plăcerea mâncării; nici cei de-al doilea, nu au nevoie de făgăduinţa ei. [...]

Nu au cei de sus dorinţa după zidirea văzută; nici cei de jos care se liniştesc, pofta vederii sensibile. Nu vor înceta aceia să sporească în iubire. Nici aceştia să se întreacă în fiecare zi cu aceia. Nu le e necunoscută acelora bogăţia sporirii, nici acestora dragostea urcuşului. Nu se vor opri aceia până ce nu vor ajunge pe serafimi; nici aceştia nu vor obosi până ce nu se vor face îngeri. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 384).

Aceasta înseamnă: să te faci mort faţă de toate avuţiile tale şi aşa vei vieţui întru Mine. Ieşi din lumea cea veche a patimilor şi aşa vei intra în lumea cea nouă a Duhului. înlătură şi dezbracă cunoştinţa de multe feluri şi vicleană şi aşa vei îmbrăca cunoştinţa simplă a adevărului. Căci spunându-i "ia crucea ta", Domnul l-a învăţat să moară tuturor celor din lume. Şi când a omorât în sine pe omul cel vechi sau patimile, i-a spus: "Vino şi urmează-Mi Mie" (Matei XVI, 24). (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 479).

"Tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii".Matei XIX, 22

în ce priveşte lucrurile posedate, unii le posedă fără patimă, de aceea când le pierd nu se întristează. Aşa sunt cei ce primesc cu

47

bucurie răpirea bunurilor lor. Alţii le posedă cu patimă, de aceea la gândul că le vor pierde se întristează, [...] iar când le pierd de fapt se întristează până la moarte.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 74).

Parabola din Evanghelie despre lucrătorii viei.Matei XX, 1

Judecata lui Dumnezeu nu se face ţinând seama de timp şi de trup, deoarece sufletul, fiind netemporal şi netrupesc, nu creşte şi nu sfârşeşte deodată cu timpul, iar mişcările şi înclinările lui nu se nasc în chip temporal. De pildă adeseori are în viaţa călugărească şaptezeci de ani, iar altul o singură zi. Pe de altă parte scopul călugăriei este să desfacă sufletul de împătimirea şi înlănţuirea de cele materiale şi să-l întoarcă spre Dumnezeu. Deci punem cazul că cel dintâi, având şaptezeci de ani, a murit neîngrijindu-se.deloc de o astfel de nepătimire, iar cel de-al doilea, având numai o zi, şi-a desfăcut tot cugetul pătimaş de la cele pământeşti.

La răsplătirea ce se va face la judecată, cel din urmă va lua plata după vrednicie, ca unul ce-a dus ţinta făgăduinţei sale la împlinire, cel dintâi însă o va lua în dar şi numai pentru că a răbdat osteneala nevoinţei, (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 237).

"Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi".

Matei XX, 16

Se leapădă mulţi de viaţa aceasta şi de lucrurile vieţii, dar puţini se leapădă şi de voile lor.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 26)

48

Sfânta Treime străbătând prin toate de la cele dintâi şi până la cele din urmă, ca de pe capul unui trup până la picioare, le strânge pe toate, le lipeşte, le uneşte şi le leagă de sine şi unindu-le astfel le face tari şi de nedesfăcut. Ea se face cunoscută în fiecare dintre ele, Una şi Aceeaşi, Care este Dumnezeu, în Care şi cei din urmă sunt cei dintâi şi cei dintâi sunt cei din urmă.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 61).

"Şi văzând un smochin în cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze şi a zis lui: de acum înainte să nu mai fie rod în tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată".

Matei XXI, 19; Marcu XI, 13-14

Ce înseamnă smochinul din Evanghelie, care e blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat în aparenţă?; ce înseamnă acea neînfrânată foame, care cere înainte de vreme roadă? Şi ce rost are blestemul unui lucru fără simţire?

Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseşte cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuviinţa o slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să primească atunci Adevărul gol, fără acoperămintele tipurilor, din pricina neştiinţei şi a înstrăinării ce s-a născut în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeieşti. Pe urmă a venit la noi în chip descoperit El însuşi, fâcându-se om prin îmbrăcarea trupului, străbătut de suflet mintal şi raţional, şi a strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh. Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n-a mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era smochinul. De aceea zice: "Venind iarăşi din Betania la Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească. Aşa trebuie înţeles cuvântul: "Venind iarăşi a văzut un smochin in cale neavănd decât frunze", adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi chipuri, susţinută de

49

o predanie nestătătoare şi vremelnică, aşezată aşa zicând "în cale", constând numai din chipuri şi rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta, Cuvântul, împodobită pompos şi strălucitor de învelişurile din afară ale formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând roadă, adică roada dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere adevărul, înăbuşindu-1 cu chipurile legii. Iar ceea ce a urmat s-a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă ce-şi avea fiinţa numai în chipuri şi prin aceasta stingându-se fala iudeilor în legătură cu ea.

Căci nu era lucru îndreptăţit, nici potrivit ca, după ce s-a arătat pe faţă Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un drum, încât să lase roada cea bună a Cuvântului. [...]

Alt înţeles: deoarece mulţimea preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a unor moravuri plăsmuite, zice-se în duh de evlavie, dând aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de sine, Cuvântul declară această părere de sine a celor pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o usucă, blestemând-o întrucât este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi, să caute mai bine să fie drepţi cu adevărat, dezbrăcând cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe cea virtuoasă cum vrea cuvântul dumnezeiesc, ca în felul acesta să petreacă viaţa în evlavie, arătând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor făţarnica înfăţişare din afară a purtării morale.

Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi uscându-1 la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 59).

50

"Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor, împăratului care a făcut nuntă fiului său şi a chemat pe mulţi..." ş.u.

Matei ΧΧΠ, 1-14

De care împărat vorbeşte, dacă nu de însuşi Tatăl Său şi Dumnezeu? Şi cui altcuiva a făcut nuntă, dacă nu Fiului Său Unul- Născut şi Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos însuşi? [...]

Dar a cui fiică a luat ca mireasă şi a făcut nunţi Fiului Său? [...] Şi-a luat ca mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui şi a celui ce a săvârşit desfrânare şi ucidere; a unui desfrânat şi ucigaş.

Deci tu ce-ţi închipui lucruri mari despre tine să te smereşti şi să fii modest şi niciodată să nu înalţi asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împăraţi, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toţi bogaţii, învaţă privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinţilor, la fericitul Dumnezeu şi singurul Stăpânitor, la Cel ce locuieşte în lumina neapropiată, Care coboară astfel şi-şi aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, pentru tine şi pentru mântuirea ta.

Cel ce a săvârşit ucidere şi desfrânare este David, fiul lui lesei care a omorât pe Urie şi a preacurvit cu femeia lui. Pe fiica acestuia, pe Maria, pe prea neprihănita şi preacurată Fecioară a ales- o FI de mireasă. O numesc pe aceasta prea neprihănită şi preacurată în asemănare cu noi oamenii de atunci, comparând-o cu aceia şi cu noi, robii ei; faţă de Mirele ei însă, şi Părintelui Aceluia, ea e om, dar e curată şi preacurată şi mai curată şi mai neprihănită decât toţi oamenii din toate neamurile.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 153).

Toate gândurile necurate, stăruind în noi, din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setei, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stăruieşte din

51

pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri. Iar minţii înecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s-a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu. Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru întunericul cel mai dinafară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului raţional, care s-a lepădat de poftele lumeşti. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 66).

"Şi a trimis pe slujitorii săi să cheme pe cei invitaţi la nuntă şi nu au voit să vină.Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; taurii şi animalele îngrăşate au fost înjunghiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui;Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis".

Matei XXII, 3-6

Trimişii erau proorocii, iar invitaţii fiii iudeilor. Căci ei erau atunci şi au fost de la început invitaţi şi nu au voit să asculte de ei. Slujitorii sunt apostolii, iar ospăţul împărăţia cerurilor pe care au pregătit-o celor invitaţi, potrivit hotărârii Lui de la întemeierea lumii.

Taurii şi animalele îngrăşate sunt Fiul Fecioarei şi Dumnezeu, viţelul îngrăşat de dumnezeire. Acesta este şi taur prin puterea cu adevărat de negrăit. Dar L-a numit la plural "tauri" pentru că trupul

52

Lui cel sfânt se împarte în multe şi fiecare parte din el este iarăşi El întreg, fiind atât de puternic că răstoarnă pe toţi duşmanii celor ce-L primesc şi le dă putere acestora ca să biruiască lumea şi să poată să se facă fii ai lui Dumnezeu (I loan I, 17). [...]

Alţi slujitori sunt sfinţii Săi apostoli, pe care i-a trimis îndemnându-i să nu umble în calea păgânilor şi în cetatea samarinenilor să nu intre, ci să meargă mai bine la oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei X, 5-6). Dar aceia nu i-au primit nici pe aceştia, ci pe unii i-au batjocorit şi bătut, pe alţii i-au omorât, între aceştia fiind şi Ştefan, întâiul dintre mucenici (Fapte VI, 8 ş.u.).

"Iar auzind împăratul s-a mâniat şi trimiţând oştile lui i-a pierdut pe ucigaşii aceia şi a ars cetatea lor".

Aici vorbeşte de evreii necredincioşi pe care i-a şi nimicit, aducând prin venirea romanilor asupra lor pustiirea totală a ţării lor. Dar prin oştile lui înţelege şi pe cei răi, trimişi spre pedepsirea altor răi, cum zice Dumnezeu prin Moise (Psalm LXXVII, 49).

"Nunta este gata, dar invitaţii nu erau vrednici. Mergeţi la răspântiile drumurilor şi pe care îi veţi afla, chemaţi-i la nunţi. [...] Şi ieşind slujitorii aceia la drumuri, i-au adunat pe toţi câţi i-au aflat buni şi răi şi s-a umplut nunta de meseni". Apostolii străbătând lumea toată, au vestit cuvântul lui Dumnezeu şi pe toţi cei ce au ascultat i-au adunat într-o unică credinţă, a cunoştinţei de Dumnezeu, răi sau buni la năravuri, adică i-au preschimbat şi readus la virtute. [...]

"Dar intrând împăratul să vadă pe meseni, a văzut acolo un om neîmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis lui: Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? Iar acela tăcea. Atunci a zis împăratul slujitorilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară... Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi".

Cei preschimbaţi la moravuri au fost adunaţi la masă, dar cei cu vreo viclenie sau răutate oarecare, chiar dacă vor intra, iarăşi vor fi scoşi cu ruşine de către îngeri, pe care îi numeşte şi slujitori. Deci mesenii de la nunţi sunt sfinţii. Iar cel ce nu are haină de

53

nuntă [...] este tot omul care se află sub o oarecare patimă sau păcat. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 162).

"Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-1 de picioare şi de mâini şi aruncaţi-I în întunericul mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor".

Matei XXII, 13

Nu te încrede, până ce nu vei primi hotărârea, văzând pe acela care chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară.

loan Carpatinul: "Haina de nuntă, de care vorbesc cuvintele lui Hristos, socoteşte-o harul Duhului Sfânt; căci cel ce nu s-a făcut vrednic să-l îmbrace nu se va face părtaş nunţii cereşti şi cinei celei duhovniceşti". (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 282).

"Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer".

Matei XXII, 30

Cu toată sârguinţa, creştinul cel desăvârşit se va face întocmai cu îngerii, cum zice Domnul, la învierea morţilor, nu în veacul de acum. Dar nici atunci, nu a zis că vor fi îngeri, ci întocmai cu îngerii, căci oamenii nu pot să-şi părăsească firea lor, ci ajungând ca şi aceia, neschimbăcioşi după har şi izbăviţi de toată trebuinţa din necesitate, îşi au voia cu totul neatâmată şi se află într-o veselie şi într-o dragoste de Dumnezeu neîncetată şi se bucură "cele ce ochiul nu le-a văzut..." (1 Corinteni II, 9). Dar aici este cu neputinţă să ajungă cineva desăvârşit, ci primeşte numai o arvună a bunătăţilor făgăduite (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 152).

54

"Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer".

Matei XXII, 30 "Seamănă-se trup firesc, sculase-va trup duhovnicesc".

I Corinteni XV, 44

Trupurile noastre se vor face duhovniceşti şi aşa zicând asemenea cu ale îngerilor, când vor învia din morţi. Căci dacă se seamănă sufleteşti şi se scoală duhovniceşti, şi dacă în veacul viitor vom fi ca îngerii lui Dumnezeu, e vădit că vom fi asemenea lor, deşi nu prin fire, ci prin cinstea primită. Iar trupeşti spune că sunt îngerii faţă de Dumnezeu, căci faţă de noi sunt nemateriali şi nevăzuţi. Iar dacă îngerii sunt aşa, cu mult mai mult sufletele potrivit definiţiei şi legii comparaţiei amintite (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 141).

"Deci erau la noi şapte fraţi şi cel dintâi s-a însurat şi a murit şi neavând urmaşi, a lăsat femeia sa fratelui său".

Matei XXII, 25

Saducheii sunt, după înţelesul spiritual, dracii sau gândurile care susţin că toate sunt stăpânite de întâmplare. Iar femeia este firea oamenilor. Cei şapte fraţi daţi ei de Dumnezeu la vremi diferite de la începutul veacului spre a o povăţui şi a o face să aducă roade ale dreptăţii, sunt legile, cu acestea petrecând firea oamenilor ca şi cu nişte bărbaţi n-a avut de la niciuna fiu, ci a rămas stearpă de roadele dreptăţii. Prima lege e cea dată lui Adam în Rai. A doua e cea care s-a dat aceluiaşi după izgonirea din Rai, sub formă de certare. A treia e cea care s-a dat lui Noe la ieşirea din corabie. A patra e legea tăierii împrejur dată lui Avraam. A cincea e cea care s-a dat aceluiaşi în legătură cu jertfirea lui Isaac. A şasea e cea dată prin Moise. Iar a şaptea e cea dată prin harul prevestitor sau prin insuflarea Proorocilor. în tot acest timp încă nu

55

se însoţise firea omenească cu legea Evangheliei prin legătura credinţei spre împreuna vieţuire, adică cu bărbatul cu care avea să rămână în toţi vecii.

Iar dacă va înţelege cineva prin cei şapte bărbaţi şi cele 7.000 de ani sau cele 7 veacuri cu care a convieţuit firea omenească nu va tălmăci locul fără judecată şi fără înţelegerea de lipsă. Şi nici unuia din aceştia nu-i va fi soţie firea în viaţa viitoare, întrucât firea temporală şi-a primit sfârşitul şi al optulea bărbat, adică veacul cel fără de moarte şi fără de sfârşit, a luat-o pe ea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 131).

"în aceste două porunci atârnă toată legea şi Proorocii".Matei XXII, 40

Pacea negrăită a Sfinţilor îngeri se susţine prin aceste două dispoziţii: prin dragostea faţă de Dumnezeu şi prin dragostea întreolaltă. Asemenea stă lucrul şi cu toţi sfinţii din veac. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 104).

"Vai vouă că sunteţi asemenea mormintelor văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată necurăţia.Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi oameni drepţi, iar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege".

Matei XXIII, 27-28

Cel ce se nevoieşte pe calea virtuţilor trebuie să-şi dea toată sârguinţa pentru a nu fi coborâtă înălţimea sufletului său prin răscoala patimilor. Căci, cum ar putea sufletul, pironit jos de plăcerea trupului, să privească spre lumina minţii înrudită cu el, cu un ochi liber? De aceea, el trebuie înainte de toate să se nevoiască

56

întru înfrânare, care e străjerul sigur al neprihănirii şi să se silească a nu lăsa mintea conducătoare să petreacă în gânduri necurate. E nevoie deci de toată sârguinţa omului dinlăuntru, ca mintea să nu se împrăştie^ ci să se pironească' de ţinta slavei lui Dumnezeu. Aceasta ca să scăpăm de judecata Domnului. [...] De aceea e nevoie de luptă grea şi aceasta după lege, cu inima, cu cuvântul şi cu fapta, ca să nu primim în deşert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului întipărit în ea, aşa şi noi să dăm omului dinlăuntru un chip după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, împlinind cu fapta cuvântul spus de Pavel. Căci zice acesta: "V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, împreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte cu cunoştinţă după chipul Celui ce l-a zidit pe el" (Coloseni III, 9-10).

Om vechi numeşte toate păcatele şi toate întinăciunile deosebite la un loc. "Să dăm chip omului nou întru înnoirea vieţii" (Romani VI, 1) până la moarte, ca să ne facem vrednici să zicem cu adevărat: "Nu mai trăiesc eu, ci Hrisos trăieşte în mine" (Galateni III, 20). [...].

Dar de multă luptă şi de multă vreme e nevoie în rugăciuni, ca să aflăm starea netulburată a cugetului, care e ca un alt cer în inimă, unde locuieşte Hristos, precum zice Apostolul: "Nu ştiţi că Hristos locuieşte în noi?" (II Corinteni XIII, 5).

De vrea cineva să vadă stare minţii sale, să se păzească pe sine de toate gândurile şi atunci mintea se va vedea pe sine asemenea culorii cereşti a safirului (Evagrie, Capete despre rugăciune, Filocalia 1, pag. 62).

Nu va vedea mintea însă locul lui Dumnezeu în sine, până nu se vă ridica mai sus decât toate înţelesurile din lucruri, până nu se va dezbrăca de patimile care o leagă prin înţelesuri de lucrurile

sensibile. Şi patimile le va alunga prin virtuţi, iar gândurile simple prin vederile duhovniceşti. Şi aceasta iarăşi, prin arătarea luminii însăşi (Maxim Mărturisitorul, Capete despre Dragoste). (Filocalia 8, pag. 387).

57

"Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt - cel ce citeşte să înţeleagă".

Matei XXIV, 15

Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel biruitor fiind, o duc la păcatul cu cugetul. în acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe-o roabă, la faptă. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri, se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului, [...] că loc sfânt şi biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, au aşezat idolul păcatului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 61).

"Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile".

Matei XXIV, 22

Când pacea gândurilor e tulburată de duhurile răutăţii, îndată sunt trimise fără încetare şi săgeţile aprinse ale poftei împotriva minţii, care aleargă sprinten spre înălţimi, de către dracii vânători şi iubitori de trup. Iar mintea fiind oprită astfel din mişcarea spre cele de sus, cade în mişcări necuvenite şi amestecate. Şi aşa trupul începe să se răzvrătească fără rânduială împotriva duhului, trăgând mintea cu gâdiliri şi cu aprinderi şi dorind s-o înmormânteze în groapa plăcerilor. Şi dacă n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea şi dacă n-ar dărui slugilor Sale puterea răbdării, nu s-ar mântui nici un trup.(Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 262).

58

"Iar El răspunzând a zis: Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi".

Matei XXV, 12

Cei ce s-au făcut cu totul trup şi au îmbrăţişat iubirea de sine, robesc plăcerii şi slavei deşarte. în ei s-a înrădăcinat pizma. Căci topindu-se de invidie şi privind cu amărăciune la faptele bune ale aproapelui, bârfesc cele bune ca şi când ar fi rele şi roade ale rătăcirii. Ei nu primesc şi nu cred nici cele ale Duhului şi nu pot vedea sau cunoaşte nici pe Dumnezeu, din pricina puţinei lor credinţe. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 145).

"Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău".

Matei XXV, 21

Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi celor ce slujesc Lui bine le dăruieşte slobozirea. [...] Dar încă nu e slugă credincioasă cel ce se bazează numai pe cunoştinţă, ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos care a poruncit. Căci cel ce cinsteşte pe Stăpân, face cele poruncite de El. Iar greşind sau neascultând, rabdă cele ce vin asupra sa, ca cele de i se cuvin. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 61).

"Slugă vicleană şi leneşă".Matei XXV, 26

Amăgirea, marea duşmană a adevărului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naşte neştiinţa întunericului, care s-a întipărit în sufletele celor leneşi, înstrăinându-i de Dumnezeu. Aceştia susţin că

59

nu este Dumnezeu, Cel ce ne-a născut pe noi din nou şi ne-a luminat, sau îl cred şi îl cunosc numai prin cuvântul simplu şi nu cu lucrarea, sau spun că S-a arătat numai celor de demult nu şi nouă. Ei hulesc credinţa în Dumnezeu, socotind mărturiile Scripturii despre Dumnezeu simplă părere şi tăgăduiesc evlavia ce urmează din cunoştinţa Lui. Citesc Scripturile numai trupeşte, ca să nu zic iudaiceşte, şi de aceea tăgăduiesc învierea sufletului, dorind să locuiască în chip inconştient în morminte. Amăgirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinţa, viclenia şi trândăvia. Acestea se nasc şi se susţin de altfel una pe alta. Căci necredinţa este învăţătoarea vicleniei, iar viclenia e însoţitoarea trândăviei. Sau întors: trândăvia e mama vicleniei [...] iar viclenia e mama necredinţei. Iar cel ce nu crede e şi netemător de Dumnezeu. Şi aceasta naşte trândăvia, maica dispreţului, prin care se nesocoteşte tot binele şi se săvârşeşte tot răul.(Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 154).

"Slugă vicleană şi leneşă, trebuia să dai argintul meu zarafilor şi eu venind aş fi luat al meu cu dobândă".

Matei XXV, 27

Patru sunt cauzele virtuţilor îmbinate în treimea desăvârşită.[...]Cea dintâi este libertatea, adică nepătimirea sufletului, care a

înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii şi de acolo a intrat în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu.

A doua, curăţia minţii prin lacrimi şi rugăciune, din care se naşte cuvântul harului şi izvorăsc undele înţelesurilor.

A treia este sălăşluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul fiecăruia din cei curăţiţi pentru dezvăluirea tainelor împărăţiei cerurilor şi pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet.

A patra este trebuinţa care sileşte pe tot cel ce a lucrat talantul cuvântului cunoştinţei, să-l propovăduiască, dată fiind ameninţarea

60

lui Dumnezeu care zice: "Slugă vicleană şi leneşă, trebuia să dai argintul meu zarafilor şi eu venind aş f i luat al meu cu dobândă" (Matei XX, 27). (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 211).

"Luaţi deci de la el talantul şi daţi-1 celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce il­are şi ce are i se va lua".

Matei XXV, 28-29

Trebuie să înşirăm aici şi ostenelile şi durerile lucrării şi să înfăţişăm limpede cum trebuie săvârşită fiecare lucrare, ca nu cumva călătorind cineva fără durere, numai din auzite, să nu dobândească roade şi să ne învinovăţească pe noi sau pe alţii că nu e cum am zis. Căci numai durerea inimii şi osteneala trupului ştiu să facă lucrul adevărului. Prin ele se face arătată lucrarea Duhului Sfânt, dată ţie şi fiecărui credincios, prin Botez. Lucrarea aceasta a fost îngropată prin patimi pentru nepurtarea de grijă de porunci şi aşteaptă pocăinţa noastră, pentru mila Lui negrăită, ca nu cumva să auzim la sfârşit din pricina nerodirii noastre [...] şi "ceea ce se pare că are se va lua de la el" (Matei XXV, 28-29) şi să ne trimită în muncile veşnice, la suferinţele din gheenă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 183).

De la frica curată a dragostei vine la smerenie mai presus de fire. Fiindcă oricât de mult ar pătimi în înţeles bun şi oricâte necazuri ar răbda, el nu-şi închipuie câtuşi de puţin că din puterea şi din înţelegerea sa îi vine puterea de a răbda şi starea cea bună a sufletului şi a trupului. Ci din cugetarea smerită a câştigat darul deosebirii, prin care cunoaşte că este făptura lui Dumnezeu şi că nu poate să facă nici un bine de la sine, nici să-l păzească, odată săvârşit prin har; de asemenea că nu se poate surpa ispita, nici răbda prin bărbăţia sau înţelepciunea sa.

61

Iar de la darul deosebirii vine la cunoştinţa din parte a lucrurilor şi începe să vadă cu mintea cele ce sunt. Necunoscând însă raţiunile acestora, doreşte un învăţător şi neaflându-1 pe acela, pentru că nu se poate vedea, iar pe altul care face pe învăţătorul neprimindu-1, pentru că ştie aceasta prin darul deosebirii, sau printr-o înţelegere fără martori, nu mai înţelege nimic. Aceasta-1 face să socotească toate cele făcute şi învăţate de la el ca nimic, văzând înainte de el atâta mulţime de oameni care au căzut după atâtea sudori şi cunoştinţe, de la Adam şi cei de după el. Auzind, dar neînţelegând ceva din cele spuse în dumnezeieştile Scripturi, începe să lăcrimeze din pricina acestei cunoştinţe, adică din faptul că cunoaşte şi nu cunoaşte cum trebuie. Şi cu adevărat, e lucru de mirare, cum cel ce-şi închipuie că ştie, încă n-a ajuns să ştie că nu ştie nimic şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el, [...] pentru că i se pare că are, dar nu are cu adevărat. Iar acesta, care se socoteşte că e nebun şi neînţelegător, neputincios şi neştiutor, plânge şi se tânguieşte şi prin aceasta primeşte şi cele ce nu le are prin recunoştinţă. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 262).

"Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii".

Matei XXV, 34

Astfel, la facere s-a zidit întâi un lucru dintre făpturi, după cel dintâi altul, după acesta, iarăşi altul, iar după toate, omul. Acesta s-a învrednicit de atâta cinste şi grijă din partea lui Dumnezeu încât toată lumea aceasta văzută a fost făcută înainte dc el pentru el. Iar Împărăţia cerurilor a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el. Dar şi sfat a premers despre el şi a fost plăsmuit de mâna lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă simţurilor, ca celelalte vieţuitoare, ci numai trupul, iar sufletul din cele mai presus

62

de lume, mai bine zis de la Dumnezeu însuşi, prin suflare negrăită. Aceasta pentru că e ceva mare şi minunat şi întrece totul şi priveşte totul şi cârmuieşte toate; iar pe de altă parte cunoaşte pe Dumnezeu şi-L poate primi pe El şi se dovedeşte mai mult decât orice rezultatul măririi mai presus de toate a Meşterului. Ba nu numai că poate primi pe Dumnezeu prin osteneala nevoitoare şi prin har, ci şi se poate uni cu El într-un singur ipostas.(Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 437).

Cei ce şi-au pierdut sufletul lor în această scurtă vreme cum 1- au aflat în vreme de nevoie, primind plată înmulţită pentru cele ce au aşteptat să o primească. Iar cei ce şi-au împlinit voile lor, au păzit sufletul lor în acest veac păcătos, amăgiţi de deşertăciunea bogăţiei lor şi nepăzind poruncile lui Dumnezeu, au socotit că vor rămâne până la sfârşit în veacul acesta. De aceea se va arăta ruşinea orbirii lor în ceasul judecăţii şi vor fi capre blestemate şi vor auzi înfricoşata hotărâre a Judecătorului.(Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 81).

"Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau".

Matei XXV, 35

Nu ne mântuim miluind pe unul, dar ne trimite în foc dispreţuirea unuia. Căci cuvintele "am flămânzit şi am însetat" nu s-au spus pentru o singură dată, nici pentru o singură zi, ci pentru întreaga viaţă. Domnul şi Dumnezeul nostru a mărturisit că primeşte să fie hrănit, adăpat şi îmbrăcat şi celelalte, nu o dată, ci totdeauna şi în toţi, de către slugile Sale.(Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 92).

63

"Bolnav am fost şi aţi venit la mine".Matei XXV, 38

Doftorul cercetează pe bolnavi dimineaţa şi lenea sufletească a celui ce se nevoieşte, pe la amiazi. Lenea sufletească îşi dă ca motiv primirea de oaspeţi şi cere să fie pusă la lucrul mâinilor pentru a face milostenie. Ea îndeamnă plină de sârguinţă la cercetarea bolnavilor, [...] ea ne cere să mergem la cei neputincioşi şi descurajaţi. Ea, cea descurajată, ne spune: "Mângâiaţi pe cei descurajaţi". Stând la rugăciune, îţi aduce aminte de lucruri de trebuinţă şi născoceşte tot felul de meşteşugiri, ea cea lipsită de judecată, ca să ne atragă prin vreun motiv, binecuvântat, ca printr-un căpăstru, din rugăciune. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 210).

"întrucât le-aţi făcut şi întrucât nu le-aţi făcut...".Matei XXV, 40

Cele săvârşite fără un scop drept sunt cele făcute împotriva voii lui Dumnezeu care vrea ceea ce e bun, bineplăcut şi desăvârşit, adică dispoziţia bună faţă de aproapele pentru Dumnezeu, iar lipsa dispoziţiei bune faţă de aproapele e potrivnică voii lui Dumnezeu. [...] Cei ce au lucrat împotriva scopului drept, adică împotriva poruncii lui Dumnezeu, lepădând iubirea de oameni, apar ca unii ce nu pot înfiripa nici o apărare şi nu pot dovedi un scop. Ei ştiu că cel ce face ceva în afară de scopul cel drept al lui Dumnezeu, chiar dacă ar aduce zeci de mii de argumente, nu va scăpa de gheenă.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 119).

"întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut".

Matei XXV, 40

64

Patriarhul, împlinind lucrarea iubirii de străini, şedea înaintea cortului, poftind pe cei ce treceau; şi întindea masa tuturor necredincioşilor şi barbarilor, fără să deosebească. De aceea s-a învrednicit şi de acea minunată masă, ospătând pe îngeri şi pe Stăpânul tuturor. [...] Se cuvine deci să facem bine tuturor, dar mai ales celor ce nu pot să întoarcă. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 229).

"Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ rugându-se".

Matei XXVI, 39

Trei lucruri lăuntrice trebuie să aibă sufletul în vedere pe treapta făptuirii: puterea raţiunii, mânia, pofta; şi trei din afară: dorinţa de slavă, de plăcere, de mai mult. Aceste două treimi le tămăduieşte sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cele patru virtuţi generale, adică prin: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie şi cu harul Domnului Iisus.

Prin aceasta, dă minţii putinţa să se înalţe neîntunecată, să privească cele dumnezeieşti şi să contemple pe Dumnezeu. Căci, când a fost dus Domnul Iisus în pustie de către Duhul, având să biruiască pe diavol, a tămăduit partea poftitoare a sufletului prin post; partea raţională prin priveghere şi rugăciune liniştită; mânia prin împotrivire în cuvânt; iar iubirea de plăcere, de slavă şi de argint, întrucât flămânzind n-a cerut, cum îl îndemna diavolul, ca pietrele să se facă pâini, nici nu S-a aruncat pe Sine jos de pe aripa templului, ca să fie preamărit de mulţime că n-a păţit nimic din cădere, şi nici nu s-a lăsat înduplecat să i se închine aceluia, după ce îi făgăduise că va primi bogăţia tuturor împărăţiilor. Ci prin împotrivire mânioasă, dar înţeleaptă şi dreaptă, cumpătată şi bărbătească, a respins pe satana, învăţându-ne şi pe noi cum să-l înfrângem în orice atac al lui.

Acelaşi lucru îl poate vedea şi-l poate cunoaşte cineva şi în

65

crucea Mântuitorului. Vedem pe Mântuitorul când se apropie vremea, că se roagă, depărtându-se de învăţăceii Săi. Aceasta aduce vindecarea părţii raţionale. Veghează, priveghează şi rabdă cele de pe cruce. Aceasta este leac pentru partea poftitoare. Nu răspunde împotrivă, nu se ceartă, nu strigă, măcar că este ocărât, ci se roagă pentru cei ce îl chinuiesc. Căci ţine de buna folosire a mâniei, ca să doboare pe diavol prin împotrivire în cuvânt. Dar oamenilor care îl chinuiesc, fiindcă şi ei sunt chinuiţi de satana, le răspunde cu tăcerea, cu îndelunga răbdare şi cu rugăciunea pentru ei. E scuipat, primeşte palme, rabdă batjocuri. Aceasta este spre vindecarea iubirii de slavă. E adăpat cu oţet, e hrănit cu fiere, e răstignit, e străpuns cu suliţa. Aceasta e doctorie pentru iubirea de plăcere. E atârnat gol pe cruce, doarme afară, e lipsit de sălaş, e nesocotit de toţi, ca un sărac şi ca un cerşetor. Aceasta e omorârea iubirii de argint.

Mântuitorul a arătat, aşadar, de două ori doctoria patimilor, dinlăuntru şi din afară: când a început să se arate lumii cu trupul şi când avea să plece din lume. De aceea cel ce priveşte la El, la învăţătura şi la crucea Lui, făcându-se, după cât îi este cu putinţă, următor Lui, cu înţelepciune, dreptate, cumpătare şi bărbăţie, va opri ca şi El lucrarea patimilor acestora îndreptate spre rău, iar prin aceasta şi a tuturor celorlalte. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 444).

"De este cu putinţă, treacă acest pahar de Ia Mine în ceasul acesta".

Matei XXVI, 39

Dacă voieşte mintea să se suie pe cruce, are nevoie de multă rugăciune şi de multe lacrimi şi să se supună în toată clipa lui Dumnezeu, cerând ajutorul bunătăţii Lui, ca să o întărească şi să o păzească până o va învia pe ea înnoirea sfântă şi nebiruită. Deoarece în ora crucii este o mare primejdie. Şi rugându-se, are nevoie de Petru şi de loan să fie cu ea, care închipuie credinţa

66

sănătoasă şi bărbăţia inimii, sau nădejdea şi iubirea lui Dumnezeu. [··.]

Fierea pe care a băut-o pentru noi, este pentru noi spre a nimici toată pofta cea rea din noi şi ca să ne închidem gurile noastre şi să nu îngăduim poftelor să iasă din trupul nostru şi să se împlinească. Oţetul pe care l - a băut este pentru noi spre a stinge toată îndrăzneala şi toată tulburarea deşartă. Scuipatul pe care l-au scuipat asupra Lui este pentru noi spre a stinge toată voinţa de-a plăcea oamenilor şi toată slava lumii acesteia. Cununa de spini împletită şi pusă pe capul Lui, ne este un chip ca să ne purtăm dispreţul ce ni se arată în fiecare ceas, răbdând fără tulburare înjurăturile. Trestia cu care loveau capul Lui este chip pentru noi ca având totdeauna pe cap acoperământul smeritei cugetări, să stingem toată mândria vrăjmaşului. Iar spusa: "Iisus a fo st predat spre biciuire înainte de a f i răstignit" este un chip pentru noi ca să dispreţuim toată osândirea omenească şi toată încercarea. Iar faptul că "au împărţit hainele Lui şi au tras la sorţi" ni s-a făcut spre chip al nostru, ca să dispreţuim şi noi toate ale lumii acesteia, înainte de-a ne sui pe cruce. [...]

Iar spusa: "Era ceasul a l şaselea când s-a răstignit întru acreala inimii împotriva păcatului, pentru mântuirea noastră" este chip pentru noi spre a ne întări împotriva a toată lenevia şi lipsa de curaj până ce va muri în noi păcatul, după cum s-a scris că "Prin cruce a omorât şi vrăjmăşia din El". Iar spusa că făcându-se ceasul al nouălea, a strigat cu glas mare: "Eli, Eli, lama sabahtani" (Marcu XIII, 34) este a noastră, însemnând că după răbdarea durerii pentru patimi până la stingerea lor, îndrăznim cu toată smerita cugetare să strigăm aceasta către Dumnezeu. Iar în faptul că şi-a dat duhul la întunecarea soarelui ne este un chip pentru noi că de se va elibera mintea noastră de toată nădejdea în lumea aceasta a celor văzute, avem un semn că păcatul a murit în noi. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 105).

67

"Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită".Matei XXVI, 41

Fără atenţie şi fără privegherea minţii, e cu neputinţă să ne mântuim şi să ne izbăvim de diavol, care umblă "răcnind ca un leu pe cine să înghită" (I Petru V, 8). De aceea Domnul zice adesea către ucenicii Săi: "Privegheaţi şi vă rugaţi...". Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai înainte tuturor despre gândul morţii, ca să fie gata spre o apărare bine primită spre cea din fapte şi din luare aminte. Fiindcă dracii sunt netrupeşti şi fără somn şi toată grija o au să se războiască cu noi şi să ne piardă sufletele prin cuvânt, lucru şi gând. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 67).

Aceasta înseamnă: roagă-te să nu intri în ispita cea înfricoşată a diavolului pentru mândria ta, ci pentru că iubeşti pe Dumnezeu, ca puterea Lui să-ţi ajute ţie şi să biruiască în tine pe vrăjmaşii tăi. Roagă-te ca să nu intri în aceste ispite pentru răutatea gândurilor şi faptelor tale, ci ca să se probeze dragostea ta faţă de Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui în răbdarea ta. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 235).

"Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; Mormintele s-au deschis...".

Matei XXVII, 51-52

Dacă moartea aceea ne vine nouă, toată greutatea şi orbirea şi cele ce stau pe suflet se vor rupe şi simţurile care omoară şi aduc rod morţii se însănătoşează şi se scoală nebiruite. Iar de a fi învăluit într-o pânză curată şi uns cu aromate, este iarăşi chip pentru noi, că după moartea aceea vine o sfinţenie care învăluie pe om şi îl odihneşte în nestricăciune. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 107).

68

"Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numeleTatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă".

Matei XXVIII, 19-20

Tot omul care s-a botezat în numele Treimii dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai cu una dintre ele, despărţită de celelalte. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 2).

"S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie".

Marcu I, 15

Porunca lui Dumnezeu care ne stă în faţă este pocăinţa, care ne cere în primul rând să nu ne mai atingem de cele oprite. Fiindcă am fost aruncaţi din locul desfătării dumnezeieşti şi scoşi cu dreptate din raiul lui Dumnezeu şi fiindcă am căzut în această prăpastie şi am fost osândiţi să locuim şi să petrecem împreună cu dobitoacele necuvântătoare şi am pierdut nădejdea de a ne mai întoarce prin puterea noastră în rai, însuşi Cel ce a adus atunci osândă asupra noastră, mai bine zis a îngăduit-o cu dreptate să vie asupra noastră, S-a coborât acum până la noi pentru noi, din prisosinţa covârşitoare a iubirii de oameni şi a bunătăţii Sale, din îndurarea milei Sale; şi binevoind să se facă om ca noi, în chip nepăcătos, ca să înveţe şi să mântuiască pe acelaşi prin acelaşi, ne-a adus nouă sfatul şi porunca mântuitoare a pocăinţei. [...] Căci înainte de întruparea cuvântului lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor era atât de departe de noi, cât e de departe cerul de pământ. Dar venind la noi împăratul cerurilor şi binevoind să primească unirea cu noi, s-a apropiat de noi toţi împărăţia cerurilor. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 463).

69

"Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie".

Marcu VIII, 34

Mântuitorul - zicând acestea - nu sileşte pe nimeni, ci zice "dacă vrea". Adică să nu-şi facă despre sine nici o grijă, ci precum Eu fac şi rabd moartea sensibilă şi de bună voie pentru toţi, aşa şi acela să-Mi urmeze cu lucrul şi cu cuvântul ca Apostolii şi ucenicii, de nu să rabde măcar moartea voii sale proprii. Iar către bogatul acela zice: "De voieşti să f ii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile..." (Matei XIX, 21). Despre acesta zice Sfântul Vasile cel Mare că a minţit zicând că a păzit poruncile (Luca X, 27). Căci dacă le-ar fi păzit, nu ar fi avut averi multe, odată ce Legea spune mai întâi de toate: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău". Căci zicând "din tot sufletul tău" nu a lăsat pe cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi altceva, pentru care întristându-se să rămână în robia lui. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 160).

"Cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela se va mântui".

Marcu VIII, 35

De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, să dăm cu bucurie până şi sufletul nostru sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice în privinţa aceasta: "Cel ce şi-a pierdut...". Aceasta, fără îndoială, pentru că crede şi nu se îndoieşte că însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul, este învierea şi viaţa şi tot ce este mântuire. Căci zice: "Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va f i viu. Şi tot ce e viu şi crede în Mine, nu va muri în veac" (loan XI, 25-27). Şi: "Aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu

70

piară şi să aibă viaţă veşnică" (loan III, 16). Şi: "Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă" (loan X, 10). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 59).

"Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere".

Marcu IX, 1

Că nu tuturor celor ce stau lângă El li se arată Domnul totdeauna întru slavă; ci celor începători li se arată în chip de rob; iar celor ce pot să-L urmeze, urcându-se pe muntele înalt al Schimbării Sale la faţă, li se arată în înfăţişarea lui Dumnezeu, în care a fost mai înainte de a fi lumea. Deci este cu putinţă ca Domnul să nu se arate în acelaşi fel tuturor celor ce stau lângă El; ci unora într-un fel, altora altfel, schimbându-şi arătarea după măsura credinţei din fiecare.

Când Cuvântul lui Dumnezeu se face în noi clar şi luminos şi faţa lui străluceşte ca soarele, atunci şi hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (raţiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac străvezii şi clare nemaiavând nimic acoperit. Ba apar lângă El şi Moise şi Ilie, adică raţiunile (înţelesurile) mai duhovniceşti ale Legii şi ale Proorocilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 170).

După ce Domnul a spus către ucenicii Săi "Sunt unii dintre cei..." după şase zile, luând pe Petru, pe Iacob şi pe loan şi urcându-se pe muntele Taborului "le-a strălucit ca soarele şi veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei XVII, 1-2). Căci aceia nu mai puteau privi; mai bine zis, nemaifiind în stare să caute la lumina aceea, au căzut cu faţa la pământ. Totuşi după făgăduinţa Mântuitorului, au văzut împărăţia lui Dumnezeu, lumina aceea

71

dumnezeiască şi tainică, pe care Grigorie şi Vasile cel Mare o numesc dumnezeire. Cel dintâi zice: "Dumnezeirea ce s-a arătat pe munte ucenicilor este lumina şi frumuseţea Celui cu adevărat puternic, dumnezeirea inteligibilă şi contemplată a Lui". Vasile cel Mare zice: "Acea lumină este şi frumuseţe a lui Dumnezeu, contemplată numai de sfinţi întru puterea Duhului dumnezeiesc". De aceea şi zice iarăşi: "Petru şi fiii tunetului au văzut frumuseţea Lui în munte, covârşind strălucirea soarelui şi s-au învrednicit să vadă cu ochii arvuna prezenţei Lui". Iar Cuvântătorul de Dumnezeu Damaschin, împreună cu loan Gură de Aur, au numit lumina aceea raza naturală a dumnezeirii. Cel dintâi scrie: "Fiu născut fă ră de început din Tatăl are raza naturală fără de început a dumnezeirii şi slava dumnezeirii se face slava trupului". Iar Cuvântătorul de Aur zice: "Domnul s-a arătat pe munte mai strălucit decât Sine, dumnezeirea arătând razele Sale". (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 522).

"Puteţi bea paharul pe care Eu îl beau şi vă puteţi boteza cu Botezul cu care Eu mă botez".

Marcu X, 38

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bună voie pentru virtute, pentru care ştergând petele de pe conştiinţă, omorâm de bună voie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului şi prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar şi de viaţă, primim de bună voie până chiar şi moartea silnică a fiinţei noastre. Aceasta este deosebirea între Botez şi pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună adevărul mai presus chiar şi de viaţă. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute.

72

Botezul Domnului este omorârea desăvârşită a înclinării noastre spre lumea simţurilor iar paharul este tăgăduirea chiar şi a vieţii de aici, pentru adevăr. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 114).

"Amin zic vouă, că oricine va zice muntelui acestuia ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu va deosebi în inima sa, ci va crede că ceea ce spune se face, va fi lui ceea ce a zis".

Marcu XI, 23

Dumnezeiescul şi marele Apostol, definind ce este credinţa, zice: "Credinţa este ipostasul celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute" (Evrei XI, 1), iar dacă cineva ar defini-o şi ca bun lăuntric sau ca cunoştinţă adevărată doveditoare a bunurilor tainice, nu ar păcătui împotriva adevărului. [...]

Omul constând din suflet şi trup este purtat de două legi, a trupului şi a duhului. Legea trupului are la dispoziţia sa simţirea, iar legea duhului lucrarea minţii. Legea trupului, lucrând prin simţire, leagă pe om de materie; iar legea duhului, lucrând prin minte, înfăptuieşte în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea "cel ce nu deosebeşte în inima lui" adică nu distinge cu mintea sau nu taie uniunea nemijlocită cu Dumnezeu, produsă prin credinţă, ca unul ce a devenit nepătimitor, mai bine zis, Dumnezeu, datorită unirii prin credinţă "va zice muntelui acesta să se mute şi se va muta

Prin cuvântul acesta este indicat cugetul şi legea trupului care e cu adevărat greoi şi anevoie de strămutat, ba pentru puterea naturală, cu totul de nemişcat şi de neclintit. Căci aşa de mult s-a înrădăcinat puterea lui în firea oamenilor prin lucrarea neraţională a simţurilor, încât mulţi nici nu cred că este omul altceva decât trup având simţirea ca putere prin care se bucură de viaţa aceasta.

Toate sunt deci cu putinţă celui ce crede şi nu deosebeşte, adică nu taie unirea înfăptuită prin credinţă între mintea lui şi

73

Dumnezeu, de dragul legăturii afectuoase dintre suflet şi trup, sus{inută prin simţire. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 118).

"Pentru aceasta vă spun vouă că toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă".

Marcu XI, 24

Numai celor ce ştiu cum să creadă le este dat să ştie ce trebuie, cum trebuie şi care lucruri să le ceară. Căci "cunoştinţa nu este a tuturor" (II Ieşire II, 2), precum nici credinţa. De altfel însuşi Domnul a zis: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lu i" (Matei VI, 37), îndemnându-ne adică să căutăm înainte de toate cunoştinţa adevărului şi în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a arătat limpede că cei credincioşi trebuie să caute numai cunoştinţa dumnezeiască şi virtutea care o împodobeşte prin fapte. [...]

Când a zis: "Toate câte veţi cere, crezând veţi prim i”, El s-a gândit la toate câte ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la virtute, singurele care trebuie să le ceară cu ştiinţă şi cu credinţă cei evlavioşi. Căci toate acestea folosesc şi de aceea le dă Domnul cu siguranţă celor care le cer. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 121).

"Iertaţi toate păcatele greşiţilor voştri, ca şi vouă s& vă ierte Tatăl vostru".

Marcu XI, 25

înfricoşător este cuvântul Domnului că de nu vezi inima ta curată faţă de toţi, să nu ceri nimic de la Dumnezeu, căci îi aduci ocară odată ce, fiind păcătos şi având vreo supărare faţă de omul

74

asemenea ţie, spui Celui ce cunoaşte inimile: "Iartă-mi păcatele mele".

Unul ca acesta nu şe roagă cu mintea ci cu buzele, întru neştiinţă. Fiindcă cel ce voieşte cu adevărat să se roage lui Dumnezeu cu mintea, în Duhul Sfânt şi cu inima curată, îşi cercetează înainte de-a se ruga inima sa, de este neîmpovărată de vreo grijă faţă de orice om sau nu. Şi dacă nu o face se amăgeşte pe sine. Căci în acest caz nu este cine să-l asculte pe el, pentru că nu mintea lui se roagă, ci împlineşte o obişnuinţă a orelor de canon. Dar cel ce voieşte să lucreze în chip curat va cerceta întâi mintea lui ce are în ea. Astfel de ziqi: "Miluieşte-mă", miluieşte şi tu pe cel ce te roagă şi de zici: "Iartă-mă", iartă şi tu nevrednicul. Iar de zici: "Nu-Ţi aduce aminte de păcatele mele", nici tu să nu refuzi să ierţi păcatele aproapelui tău. Şi dacă zici: "Nu-Ţi aduce aminte de relele ce le-am făcut, fie cu voia, fie silit" - deşi nu e silă - nu trebuie să gândeşti ceva împotriva vreunui om. De n-ai ajuns să faci acestea, în zadar te rogi. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 143).

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Marcu XII, 30

Cel ce se străduieşte să ţină acest cuvânt, împlineşte toate poruncile. Dar cel care nu s-a desfăcut de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputinţă ca cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească pe Dumnezeu. [...] Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, încălcând-o. (Sf. Maxim Mărturisitorii 1, Filocalia 2, pag. 4).

75

"Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl".

Marcu XIII, 32

Există două feluri de neştiinţă: una vrednică de ocară, alta nevinovată. Cea dintâi atârnă de noi, a doua nu atârnă de noi. Cea vrednică de ocară şi atâmătoare de noi este neştiinţa cu privire la virtute şi evlavie. Cea nevinovată şi neatâmătoare de noi e neştiinţă cu privire la toate acele lucruri câte, vrând să le cunoaştem, nu le cunoaştem: de pildă cu privire la lucrurile ce se petrec departe sau la cele ce se vor întâmpla în viitor. Dar dacă Sfinţii Prooroci au cunoscut prin har cele de departe şi neatâmătoare de noi, cum nu le-ar fi ştiut cu atât mai vârtos pe toate Fiul lui Dumnezeu, iar prin El şi omenitatea Lui nu prin fire, ci prin unirea cu Cuvântul? Căci precum fierul ars în foc are toate însuşirile focului, pentru că luminează şi arde, şi totuşi prin fire nu e foc, ci fier, la fel şi omenitatea Domnului, întrucât era unită cu Cuvântul, le ştia pe toate şi aceste însuşiri dumnezeieşti le arată în sine, dar ca fire omenească luată în sine, adică neunită, se zice că nu le ştia. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 241).

"Şi a trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le: Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el".

Marcu XIV, 13"Iată când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra".

Luca XXII, 10

Scriptura trece sub tăcere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimişi. [...] Prin cetate este arătată lumea aceasta sensibilă, iar omul este firea generală a oamenilor. La

76

aceasta sunt trimişi ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului şi ca înaintemergători şi pregătitori ai ospăţului tainic pe care îl va avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, primul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omenească de toată întinăciunea, prin filosofia practică (înţelepciunea lucrătoare), celălalt ridică mintea prin cunoaştere sau prin călăuzirea tainică a contemplaţiei de la cele trupeşti spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul că ucenicii trimişi sunt Petru şi loan.

Căci Petru este simbolul faptei, iar loan al contemplaţiei. Astfel cel dintâi care-i întâlneşte pe aceştia să fie purtătorul unui ulcior cu apă, însemnând prin el pe toţi cei ce poartă prin filosofia practică pe umerii virtuţilor, închis în mădularele pământeşti mortificate ale trupului ca într-un ulcior, harul Duhului care-i curăţeşte pe ei prin credinţă de întinăciune.

După acesta al doilea care-i întâlneşte este stăpânul casei care le arată foişorul pardosit. Acesta înfăţişează prin el pe toţi cei ce pardosesc prin contemplaţie înălţimea cugetării lor curate şi măreţe, ca pe un foişor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviinţă a marelui Cuvânt.

Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică cultivând virtutea. Asupra ei stăpâneşte, ca una ce e stăpână prin fire, mintea, luminată de lumina dumnezeiască a cunoaşterii tainice, care s-a învrednicit, împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul şi Mântuitorul. Se vorbeşte în Scriptură şi de un om şi de doi, dacă unul este purtătorul ulciorului, altul este stăpânul casei. De unul se vorbeşte poate, din pricina singurei firi, iar de doi din pricină că această fire este împărţită între cei activi şi între cei contemplativi. Pe aceştia iarăşi amestecându-i Cuvântul prin Duhul, îi numeşte şi-i face unul. [...]

Şi iarăşi cetate este sufletul fiecăruia la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii şi raţiunile (cuvintele) cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine în chip neşovăitor pe

77

umerii înfrânării, neevaporat, harul credinţei dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti ca din nişte pietre. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă şi capacitatea de cunoştere împodobită cu vederile dumnezeieşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Stăpânul este mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute de înălţime, de frumuseţea şi de mărimea cunoştinţei. La această minte venind Cuvântul cu ucenicii Săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului, se împărtăşeşte pe Sine.

Paştile sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care dăruieşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 25).

"Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine".Luca I, 28

Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a trimis pe unul din slujitorii Săi, pe arhanghelul Gavriil din înălţimea cea Sfântă a Sa înfăţişându-i Fecioarei taina. Şi împreună cu cuvântul, a intrat întreg Cuvântul ipostatic şi de o fiinţă al lui Dumnezeu şi Tatăl în pântecele Fecioarei şi prin venirea şi împreună-lucrarea Sfântului Său Duh, Celei de o fiinţă, a luat trup înzestrat cu minte şi cu suflet din sângele curat al ei şi s-a făcut om. Aceasta este deci unirea de negrăit şi nunta de taină a lui Dumnezeu; şi aşa s-a făcut schimbul lui Dumnezeu cu oamenii, unindu-se în chip neamestecat cu fiinţa şi cu firea noastră stricăcioasă şi săracă, Cel mai presus de fire şi de fiinţă. Deci Fecioara a zămislit şi a născut din două firi, în chip minunat, adică din dumnezeire şi omenitate, pe Fiul cel Unul Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, pe Domnul nostru Iisus Hristos Care n-a stricat nici fecioria ei şi nu s-a despărţit nici de sânul părintesc. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 155).

78

"Şi îi va da Dumnezeu tronul părintelui s&u David.Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci".

Luca I, 32-33

Şi David a împărăţit peste cei credincioşi din Israil. Din această pricină, îndată ce şi-a stins Israil lumina credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (III Regi ΧΠ, 28). Este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israil cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israil cel trupesc îi serveşte numai ca chip. [...]

Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţa vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israil şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi cu rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională care să-i lecuiască de necredinţa sufletului.

Ci e vorba de Israil cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israil care vede pe Dumnezeu prin credinţă şi care a fost adunat de Dumnezeu din toate neamurile prin alegerea harului (Romani XI, 5) ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească (I Petru II, 9). Pe acesta a făgăduit Dumnezeu vorbind prin înger către Fecioară să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărăţească peste el. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 76).

"Domnul a fost pus spre căderea şi ridicarea multora".Luca II, 34

79

Să băgăm de seamă de nu cumva e pus spre căderea celor ce privesc creaţiunea văzută numai cu simţurile şi se ţin numai de litera Sfintei Scripturi, ca unii ce nu pot străbate spre duhul cel nou al harului, pentru nebunia lor; şi spre ridicarea celor ce privesc duhovniceşte făpturile lui Dumnezeu şi ascultă duhovniceşte cuvintele Lui şi se îngrijesc prin purtările cuviincioase numai de chipul dumnezeiesc al sufletului.

Cuvântul că Domnul "a fo st pus spre căderea şi spre ridicarea multora" în Israel - înţeles numai în sens bun, înseamnă că e pus spre căderea patimilor şi gândurilor rele din fiecare credincios şi spre ridicarea virtuţilor şi a tot gândul iubitor de Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 183).

"Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este primit în patria sa".

Luca IV, 24; Matei ΧΙΠ, 57

Dacă nici un prooroc nu e cinstit în patria lui, cum zice Domnul, să luăm seama ca nu cumva să ni se facă înstrăinarea pricină de slavă deşartă. Căci înstrăinarea este despărţirea de toate pentru a ne face nedespărţit gândul la Dumnezeu. înstrăinatul este iubitorul sau lucrătorul plânsului neîncetat. Străin este cel ce a ieşit din legătura cu toate ale sale şi cu celelalte. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 67).

"Dar negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulţimii, s-au suit pe acoperiş şi, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc,înaintea lui Iisus".

Luca V, 19

80

Slăbănogul pogorât prin acoperiş este păcătosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu şi care primeşte iertare prin credinţa acelora. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 242).

După istorie cu siguranţă s-a descoperit casa, căci vizitatorii acelor locuri zic că acoperişurile caselor, făcute din piatră poroasă, sunt foarte uşoare, încât cel ce vrea să le descopere o poate face aceasta uşor şi repede. Dar după înţelesul mai înalt, slăbănogul este orice minte ce boleşte în păcate şi nu poate vedea pe Cuvântul (Raţiunea supremă) prin contemplaţie naturală, care e uşa. Deci înlăturând prin credinţă acoperişul gros al literii legii, e coborâtă prin cei patru de la înălţimea deşartă spre Cuvântul care s-a smerit pe Sine (chenoza) şi primeşte prin credinţă şi făptuire putinţa de-a umbla.(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 240).

"Este bun cu cei răi şi necinstitori".Luca VI, 35

"Prietene, eu nu te nedreptăţesc, ci voi să dau acestuia de pe urm ă ca şi ţie. Dacă ochiul tău este rău, Eu sunt bun".

Matei XX, 23

Fii vestitor al bunătăţii lui Dumnezeu pentru că te călăuzeşte pe tine care eşti nevrednic şi pentru că eşti mult dator şi nu scoate dreptul Său de la tine. Şi în locul lucrurilor mici pe care le faci, îţi dăruieşte cele mari. Să nu numeşti pe Dumnezeu "drept", căci nu dreptatea Lui se vede în faptele tale. Şi dacă David îl numeşte pe El drept, Fiul Lui ne-a arătat că El este mai degrabă bun şi blând. [...] Cum îl numeşti "drept" când citeşti în capitolul despre plata lucrătorilor: "Prietene nu te nedreptăţesc, ci voi să dau acestuia de pe urmă ca şi ţ ie ”. [...] Şi cum numeşte iarăşi omul pe Dumnezeu "drept" când aude în capitolul despre fiul risipitor, care a cheltuit bogăţia în petreceri, cum numai pentru pocăinţa ce-a arătat-o, tatăl

81

a alergat şi a căzut pe grumazul lui şi i-a dat stăpânire peste toată bogăţia lui? Nimeni altul n-a spus aceasta despre El, ca să ne îndoim de El, ci însuşi Fiul Lui a mărturisit acestea despre El. Unde e dreptatea lui Dumnezeu când noi, păcătoşi fiind, Hristos a murit pentru noi? Iar dacă aici ni Se arată milostiv, să credem că nu primeşte schimbare în privinţa aceasta.

Să nu ne fie nouă să cugetăm vreodată această nelegiuire, ca să spunem că Dumnezeu este nemilostiv. Căci nu se schimbă Dumnezeu în ceea ce e propriu Lui, ca morţii, şi nu dobândeşte ceva ce nu are, nici nu pierde ceea ce are, nici nu primeşte vreun adaos ca făpturile. Ci ceea ce are Dumnezeu dintru început, va avea şi are pururea până la sfârşitul fără de sfârşit. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 314).

"Fiţi buni şi milostivi ca Tatăl vostru cel din Ceruri".Luca VI, 36

Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba, când sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu, aşa de mult cât poate vrea cu puterea care lucrează în el.(Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 335).

Numai omul, această vieţuitoare mintală şi raţională, este dintre toate "după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu". Tot omul se zice că este după "chipul lui Dumnezeu" pentru demnitatea minţii şi a sufletului, adică pentru necuprinsul, nevăzutul, nemurirea şi libertatea voii, ca şi pentru însuşirea de stăpânitor, născător de prunci şi ziditor. Iar "după asemănare" este pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi dragostea aproapelui şi

82

pentru compătimirea arătată altora. [...] "După chipul" îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale. Dar "după asemănare" o au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât e cu putinţă oamenilor (Sf. loan Damaschin, Filocalia 4, pag. 196).

"Iertaţi şi veţi fi iertaţi".Luca VI, 37

Unii s-au predat pe ei ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare. Dar cel ce nu ţine minte răul a luat-o înaintea acestora.

Neţinerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăinţe. Iar cel ce ţine duşmănie şi pare că se pocăieşte, e asemenea celui căruia i se pare că aleargă în vis,(Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 198).

"Iertaţi şi veţi fi iertaţi".Luca VI, 37

"De veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşalele voastre".

Matei VI, 14"Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui".

Matei V, 7"Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă".

Matei VII, 2

Să ne iubim unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. [...] Căci iertarea greşalelor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. [...] Să ne facem dumnezei pentru El.

83

Căci pentru aceasta s-a făcut om, fiind Dumnezeu şi Stăpân prin fire (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 33).

"Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce văspun?"

Luca VI, 46

Domnul nu spune aceasta pentru cei ce zac în patimile lor cu voia, ci către cei războiţi numai de obişnuinţe. De aceea celor nedreptăţiţi de duşmani le-a făgăduit să le facă dreptate, dar pe cei care leapădă porunca ajutătoare îi mustră.(Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 304).

"Mergând,vestiţi lui loan cele ce le-aţi auzit şi le-aţi văzut: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.Şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine".

Luca VII, 22-23

loan când a botezat pe Domnul Iisus, a luat ca chip al acestui cuvânt că cel ce se botează trebuie să mărturisească faptele lui. Deci multe sunt semnele pe care le-a făcut Domnul Iisus. Dar "orbii văd" înseamnă că cel ce priveşte lumea aceasta cu nădejde este orb; dar dacă părăsind-o pe ea, priveşte la nădejdea aşteptată, a văzut. La fel "şchiopii umblă” înseamnă că cel ce voieşte pe Dumnezeu şi iubeşte cugetările trupeşti ale inimii este şchiop; dar dacă le părăseşte pe acestea şi iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, umblă. La fel iarăşi "surzii aud” înseamnă că fiind cineva în împrăştiere, e surd prin robie şi uitare, dar dacă se adună în conştiinţă, aude. "Leproşii se curăţesc" arată, fiindcă s-a scris în Legea lui Moise că "cel necurat să nu intre în casa Domnului", pe

84

tot cel ce are duşmănie faţă de aproapele sau ură sau pizmă sau vorbire împotrivă. Dar dacă le părăsesc pe acestea s-au curăţat. în sfârşit de vede orbul, umblă şchiopul şi e curăţit leprosul, omul care a murit prin aceasta în vremea leneviei se scoală şi se înnoieşte, deci se şi bineveşteşte simţurilor lui celor sărăcite de sfintele virtuţi, fiindcă a văzut, a umblat şi s-a curăţit. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 103).

"Mai mare ca loan între cei născuţi nu se va ridica dar cine e mai mic în împărăţia cerurilor e mai mare ca el".

Luca VII, 28; Matei XI, 11

Cel ce se va smeri pe sine mai mult ca loan, căci aceasta înseamnă "mai mic", acela e mai mare ca loan. Sau altfel: fiindcă se credea că loan a dobândit prin contemplaţie toată cunoştinţa îngăduită aici, cunoştinţa cea mai mică şi mai de pe urmă în viaţa viitoare, e mai mare decât cea de aici. Sau: teologul cel mai înalt e mai mic decât cel mai de pe urmă între îngeri. Sau: cel ce stă pe treapta cea mai de pe urmă în vieţuirea evanghelică, e mai mare ca cel mai înălţat în treapta legii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 231).

"Nimenea aprinzând făclia nu o pune sub obroc, ci întru-un sfeşnic, ca cei ce intră, să vadă lumina".

Luca VIII, 16

A numit obroc nedreptatea lumii acesteia. Cât timp deci mintea se află într-o stare contrară firii, făclia dumnezeirii nu poate fi înlăuntru ei. Dar dacă mintea se face un sfeşnic înalt şi se pune în ea lumina dumnezeirii, cunoaşte pe cei din casă şi pe cel ce trebuie să-l scoată îl scoate, şi pe cel cu care se poate împăca, îl lasă. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 156).

85

"îţi voi urma Ţie Doamne, dar îngăduie-mi mai întâi, ca plecând, să rânduiesc cele din casa mea".

Luca IX, 61

Dar cunoscându-1 iubitul nostru Iisus că de va vedea iarăşi acelea, inima lui se va apleca iarăşi spre ele şi prilejurile lor îl vor depărta de la ceea ce se cuvine, de aceea l-a împiedicat pe acela să plece zicând: "Nimeni punând mâna pe plug şi întorcându-se spre cele dinapoi, nu este potrivit pentru împărăţia Cerurilor" (Luca IX, 62). (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 159).

"Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini".Luca X, 2

Secerişul lui Dumnezeu este sălăşluirea şi aşezarea totală întru El a celor vrednici, lucru ce va avea loc la sfârşitul veacurilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 138).

"Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cel ce Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine".

Luca X, 16

Cel cu adevărat ascultător se cuvine să păzească aceste cinci virtuţi: întâi credinţa, adică să aibă credinţa curată şi nefăţarnică faţă de întâistătătorul său, încât să creadă că vede în el pe Hristos şi se supune Lui, cum zice Domnul Iisus: "Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă

86

nesocoteşte, iar cel ce Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine". Iar Sfântul loan Scărarul zice: "Şi tot ce nu este credinţă, este păcat" (Scara IV, P.G. 88, 680 BC).

în al doilea rând este adevărul. Unul ca acesta slujeşte adevărului în faptă, în cuvânt şi în mărturisirea sinceră a gândurilor. "începutul cuvintelor sale este adevărul" şi "Domnul caută adevărul" (Psalm XXX, 25). Iar Hristos zice: "Eu sunt adevărul" (loan XIV, 6). El însuşi s-a numit adevăr.

Al treilea lucru cerut e să nu-ţi faci voia proprie. Căci e spre paguba celui sub ascultare să facă voia sa. El trebuie să şi-o taie pe aceasta totdeauna de bună voie, adică nu silit de părintele său.

Al patrulea e să nu se împotrivească în cuvânt şi să nu se certe în general, pentru că împotrivirea în cuvânt şi cearta nu sunt ale celor bine credincioşi. Căci scrie Sfântul Pavel: "Iar dacă cineva este iubitor de sfadă, noi acest obicei nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu" (I Corinteni XI, 6). [...] Căci împotrivirea în cuvânt şi iubirea de sfadă îşi au începutul în voia proprie, care vieţuieşte împreună cu necredinţa şi cu mânia cugetului. [...]

în al cincilea rând, acesta trebuie să păzească sinceritatea, adică să facă o mărturisire amănunţită şi sinceră întâistătătorului, [...] ca în faţa înfricoşatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, făgăduind să avem ca început şi sfârşit, împreună cu alte făgăduinţe şi îndatoriri ale noastre faţă de Domnul, şi mărturisirea celor ascunse ale inimii. Căci a spus dumnezeiescul David: "Am zis: vesti-voi fărădelegea meaDomnului" (Psalm XXXI, 6). Dar şi Sfântul loan Scărarul zice: "Ranele descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tămădui" (Scara IV, P.G. 88, 681 B).

Cel ce păzeşte aceste cinci virtuţi arătate cu înţelepciune şi cu ştiinţă, să ştie în chip sigur că va dobândi fericirea drepţilor ca o arvună. Căci acestea sunt proprii ascultării vrednice de laudă şi ca o rădăcină şi temelie a ei. [...] Iar prea strălucitul luminător al vieţuirii după Hristos şi noul Veseleil (Ieşire XXXI, 2) al scării cereşti (Veseleil a fost arhitectul cortului sfânt. loan Scărarul a fost arhitectul scării duhovniceşti ce urcă la cer ca tumul unei biserici)

87

zice: "Părinţii socotesc cântarea de psalmi drept armătură; rugăciunea, au spus ei, e ca un zid; lacrima neprihănită spun că este ca o baie, fericita ascultare au socotit că este ca o mărturisire fără de care nimeni din cei împătimiţi nu va vedea pe Domnul" (Evrei XII, 14; Scara IV, P.G. 88, 681 AB). (Filocalia 8, pag. 36).

"Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer".Luca X, 18

Ispita e, fie din îngăduinţa sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, fie din părăsirea din partea lui Dumnezeu care se întoarce de la cineva [..] pentru ca mintea să nu se mândrească pentru binele ce l-a aflat. Ci războită şi certată să sporească pururea în smerenie. Căci aceasta e singura prin care nu numai biruieşte pe cei ce o războiesc pe ea cu mândrie, ci se şi învredniceşte de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putinţă firii omeneşti măcar că e legată cu lanţuri de nedesfăcut şi apăsată de povara trupului, spre desăvârşire şi nepătimirea cea după Hristos. Căci zice Sfântul Diadoh: "Domnul însuşi zice că satana a căzut ca un fu lger din ceruri (Luca X, 18), ca să nu privească cel cu chip urât (desfigurat) la locaşurile sfinţilor îngeri. Cum deci, cel ce nu se învredniceşte de părtăşie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locaş comun cu Dumnezeu mintea omenească? Ei vor zice că aceasta se întâmplă prin îngăduirea (retragerea) dumnezeiască. [...] Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumneziească, ci de multe ori [...] harul numai îşi ascunde minţii prezenţa lui, ca să împingă sufletul, prin amărăciunea pricinuită de demoni, să ceară cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul de la Dumnezeu, cunoscând pe încetul răutatea duşmanului său. [...]

Atunci când începe lupta între suflet şi satana într-o ciocnire esenţială, din îngăduinţa (lui Dumnezeu), pentru îndreptare, harul se ascunde, [...] dar ajută în chip neştiut sufletul, ca să arate

8

vrăjmaşilor lui că biruinţa e numai a sufletului". (Filocalia 8, pag. 184).

"Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii, ci că numele voastre au fost scrise în cer".

Luca X, 20

Nu ajunge sufletului pentru dobândirea bucuriei duhovniceşti să-şi supună patimile, dacă nu dobândeşte virtuţile prin împlinirea poruncilor. "Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii", adică lucrările patimilor, ci că "numele voastre au fo st scrise în cer", fiind trecute la locul nepătimirii de harul înfierii dobândit prin porunci. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 154).

"Şi răspunzând Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie.Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa".

Luca X, 41-42

Văzătorul îşi rodeşte plăcerea vederii adevărate, ca partea cea bună, deprinzând tăcerea şi privind pe Iisus. Plăcerea aceasta făptuitorul nu o cunoaşte, ca unul ce n-a gustat-o, întrucât de multe se îngrijeşte şi se tulbură (Luca X, 41) cântând şi citind şi ostenindu-şi trupul. Ba şi dispreţuieşte uneori, ca obositoare şi nefolositoare, silinţele care înaripează înţelegerea spre lucrurile înţelegerii minţii şi nevăzute cu simţurile, care aduc prin îndeletnicirea cu ele o plăcere negrăită, iar prin odihnirea în ele o bucurie de nedescris.

El nu înţelege că buna noastră pătimire se odihneşte lângă Cuvântul adevărat şi de oameni iubitor şi fără nici o lipsă a lui

89

Dumnezeu şi se naşte din vederea Lui. Căci El este atotdesăvârşit şi nu are nevoie de slujirea noastră. De aceea El laudă şi primeşte pe Maria care şade la picioarele Lui şi se hrăneşte cu contemplarea cuvintelor Lui şi trezeşte pe omul ei dinlăuntru spre înţelegerea lor. Ea nu face la fel cu Marta, căci aceasta se îngrijeşte şi se tulbură de multe, cum zice Cuvântul însuşi. El zice aceasta nu numai îndemnându-le pe acelea spre ceea ce e mai înalt, ci învăţând pe toţi cei ce de după ele, ca nu numai să nu mustre ca leneşi pe cei ce voiesc să se ocupe cu vederea şi zăbovesc în aceasta, ci să-i şi laude şi să se silească să le urmeze pilda pe cât pot. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 311).

Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvârşită cum se cuvine e mai presus de orice virtute şi poruncă. Martor pentru aceasta este însuşi Domnul. Căci intrând în casa Martei şi a Măriei, şi Marta îndeletnicindu-se cu slujirea, iar Maria şezând la picioarele Lui şi împărtăşindu-se din mierea graiului Său dumnezeiesc, fiind mustrată de sora ei că nu lucrează împreună cu ea, ci stă lângă El, Acesta punând lucru de căpetenie înaintea celui de-al doilea, zise către aceasta: "Marto, Marto, te grijeşti...". Iar aceasta a zis-o nu pentru a lepăda lucrarea slujirii, ci pentru a pune ceea ce e mai mare înaintea a ceea ce e mai mic. Căci cum ar fi gândit una ca aceasta, El care a săvârşit însuşi această lucrare şi a spălat picioarele ucenicilor? Atât de departe a fost de a împiedica slujirea, încât le porunceşte ucenicilor să facă şi ei la fel unii altora. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 312).

"Iar dacă Eu, cu degetul Iui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns Ia voi împărăţia lui Dumnezeu".

Luca XI, 20; Matei XII, 28

Domnul nostra Iisus Hristos, după Luca, scotea dracii cu

90

degetul lui Dumnezeu, iar după Matei în Duhul lui Dumnezeu. Iar Vasile cel Mare spune că degetul lui Dumnezeu e una dintre lucrările Duhului. Dacă deci una dintre ele este Duhul Sfânt, fără îndoială că şi celelalte, cum ne-a învăţat pe noi, tot aceleaşi. Dar pentru aceasta nu sunt mulţi dumnezei sau multe Duhuri. Căci acestea sunt ieşiri, arătări şi lucrări fireşti ale unuia şi aceluiaşi Duh. Prin fiecare, Unul este Cel ce lucrează. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 473).

"Când duhul necurat iese din om şi trece prin locuri fără apă, căutând odihnă şi neaflând, zice: întoarce-mă-voi la casa mea de unde am ieşit" ş.u.

Luca XI, 24-27; Matei XII, 44, Π Petru Π, 20

De voieşte cineva să taie nu numai patimile, ci şi pricinile lor, să-şi îngrijească mai întâi bine moravurile lui, prin pocăinţă şi plâns, şi apoi să înceapă să semene sămânţa cea bună care este faptele bune. Căci, precum am spus despre ţarină, dacă după curăţirea şi buna ei pregătire nu va arunca cineva sămânţa cea bună, vor răsări iarăşi buruienile şi vor afla pământul bun şi netezit, prin buna lui pregătire şi vor prinde rădăcini mai adânci în el, aşa sunt şi cele ale omului. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 604).

Domnul nostru ne învaţă în Evanghelii că atunci când satana, întorcându-se, află casa lui măturată şi goală, adică inima fără rod, ia alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră şi se încuibă în ea, făcând cele de pe urmă ale omului mai rele decât cele dintâi. De aici trebuie să înţelegem că atâta vreme cât este Duhul Sfânt în noi, satana nu poate intra ca să rămână în adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 372).

91

"Luminătorul trupului este ochiul. Dacă deci ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat. Dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat".

Luca XI, 34

Dacă mintea s-a făcut nesănătoasă din pricina răutăţii (păcatului) nu poate înţelege lumina dumnezeirii. Căci răutatea (păcatul) se face un zid întunecos minţii şi face sufletul pustiu (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 156).

"Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie [...] şi iată toate vor fi vouă curate".

Luca XI, 41; XII, 33

Nu vă mai îndeletniciţi cu lucrurile din jurul trupului, ci străduiţi-vă de vă curăţiţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea. Căci acestea întinând mintea nu o lasă să vadă pe Hristos care locuieşte în ea, prin harul Sfântului Botez (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 111).

"Să aibă mijlocul încins şi făclia aprinsă".Luca XII, 35

Cel ce şi-a ales viaţa în necăsătorie sau în feciorie e dator să aibă "mijlocul încins şi făclia aprinsă", mijlocul prin înfrânare, iar făclia prin rugăciune, contemplaţie şi dragoste duhovnicească. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 110).

92

"Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva să vă găsească dormind".

Luca ΧΠ, 40"Vedeţi să nu se îngreuneze inima voastră întru desfrânare, beţie şi griji lumeşti şi să vie peste voi fără de veste ceasul acela".

Luca XXI, 34

Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmaşa lor neîndurare şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe. [...] Deci ia seama la inima ta, fii cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va întovărăşi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile recunoaşte pe cele ce vreau să intre şi să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor rămân netulburaţi, rugându-se Domnului (Isaia Pustnicul, Filocalia 1, pag. 395).

"Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş fi voit să fie de pe acum aprins".

Luca XII, 49

Deci crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre ca Fecioara dacă avem sufletele noastre fecioare şi curate. Şi precum pe aceea, fiindcă era prea neprihănită, nu a topit-o focul dumnezeirii, aşa nici pe noi nu ne topeşte dacă avem inimile curate şi neprihănite, ci se face în noi rouă din cer şi izvor de apă şi râu de viaţă nemuritoare. Că şi noi primim la fel focul neîngustat al dumnezeirii. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 157).

93

în cei ce urmează învăţăturile sfinte ale Lui, s-a aflat focul dumnezeirii Lui. Atunci au aflat ucenicii sabia Duhului şi au tăiat cu ea toate voile trupului. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 80).

Căldura harului este focul Duhului pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ, adică în inimile oamenilor. Şi el vrea să se aprindă degrabă în noi, ca să ardă păcatul şi să cureţe sufletul şi să- 1 aline şi să-l atragă în chip negrăit spre dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Căci e neamestecat cu firea, căreia îi dăruieşte din ceea ce are deosebit de ea. [...] Se întâmplă câteodată că harul lucrează şi se mişcă singur, dar câteodată e împreună cu înşelăciunea, dar în chip neamestecat. [...] Se întâmplă uneori însă să lucreze păcatul singur (adică înşelăciunea), încălzind voinţa noastră întrucât o stăpâneşte. Iar alteori omul se luptă după har, văzându-şi sufletul muncit înăuntru, rău pătimind. [...] înşelăciunea celor de mijloc şi a celor desăvârşiţi constă în nălucirea minţii. Căci căldura înşelăciunii sau a păcatului este aprinderea poftei de dulceaţă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 168).

Rugăciunea neînşelătoare, căldura împreunată cu rugăciunea lui Iisus, care a aruncat foc pe pământul inimii noastre, este căldura care arde patimile ca pe nişte scaieţi şi sădeşte veselie şi pace în suflet. Ea nu se abate nici la dreapta nici la stânga, ci răsare în inimă ca un izvor de apă din Duhul de viaţă făcător. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 198).

94

"Şi luând seama cum îşi luau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemaţi o pildă".

Luca XIV, 7

Cel ce se urcă în smerita cugetare, coboară mai jos decât cugetul său. Dar se suie mai sus cel ce nu o are pe aceea. Acesta nu rabdă să se măsoare de bună voie cu cei mai mici. De aceea îşi arată întristarea pentru neşederea în fruntea mesei. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 287).

"Cel ce nu poartă crucea sa ca să-Mi urmeze Mie, nu poate să-Mi fie ucenic".

Luca XIV, 27

De ce cruce spune să o purtăm, dacă nu ca mintea să privegheze totdeauna şi să stăruie în virtuţi ca să nu coboare de pe cruce, adică din înfrânarea de patimi până nu le taie (desfiinţează) pe ele şi învie nebiruită? (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 158).

"Cel ce nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să-Mi fie ucenic".

Luca XIV, 33

Cel ce vrea să se facă ucenicul Lui şi să se afle vrednic de El şi să primească de la El puterea împotriva duhurilor răutăţii, se desface de toată legătura trupească şi se goleşte de toată împătimirea după cele materiale şi aşa ia lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi pentru poruncile Lui, precum însuşi Domnul ni S-a făcut pe Sine pildă, ispitit fiind în pustie de către căpetenia lor, iar după ce a venit pe lume, de către cei stăpâniţi de acela. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 4).

95

Pe cât părăseşte cugetarea grija celor văzute şi se îngrijeşte întru nădejde de cele viitoare, pe măsura înălţării ei din grija trupului şi din îndeletnicirea ei cu aceea, pe atâta se subţiază şi se străluminează în rugăciune. Şi pe cât se eliberează trupul din legăturile lucrurilor, pe atâta se eliberează şi cugetarea. Şi pe cât se eliberează cugetarea de legăturile grijilor, pe atâta se străluminează (se face străvezie). Şi pe cât se străluminează, pe atâta se subţiază şi se înalţă din înţelesurile veacului acestuia, purtător al grosimii chipurilor. Şi atunci cugetarea poate să contemple pe Dumnezeu potrivit cu Sine. Şi nu ca noi. Căci de nu se face mai întâi omul vrednic de descoperire, nu o poate cunoaşte. Şi dacă nu ajunge la curăţie, gândurile lui nu se fac străvezii ca să poată vedea (contempla) cele ascunse. Şi până ce nu se eliberează de toate cele văzute, potrivit zidirii lor, nu se eliberează de gândurile privitoare la ele, nici nu scapă de îndeletnicirea cu gândurile întunecoase. Iar unde e întuneric, acolo sunt şi gânduri încurcate şi patimi. Şi dacă nu se eliberează omul de acestea, cum am zis, şi de pricinile lor, cugetarea nu va vedea cele ascunse. De aceea ne-a poruncit Domnul să ţinem înainte de toate neagonisirea şi să ne depărtăm de tulburarea lumii şi să ne desfacem de grija de toţi oamenii. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 196).

"Cel ce are urechi de auzit, să audă".Luca XIV, 35

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. în felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea.

Prin mamă se înţelege bunătatea lui Dumnezeu, iar prin luminare, vederea. Prin copil pe cel încă nedesăvârşit pentru rugăciunea curată. Căutarea dureroasă e rugăciunea făcută cu osteneală de un astfel de prunc. Veselia maicii e pricinuită de

96

căutarea stăruitoare a ei, din partea pruncului sau de cererea lui rugătoare. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 182).

"Mai de folos i-ar fi fost aceluia să i se lege o piatră de moară de grumaz şi să fie aruncat în mare, decât să smintească pe unul din cei mici".

Luca XVII, 2

"Mici" socotesc că numeşte pe cei simpli la cugetare, care din pricina micimii minţii nu pot să deosebească judecăţile Providenţei. Deci dacă cineva sminteşte pe unii ca aceştia, mai de folos i-ar fi fost să facă parte din ceata păgânilor, care asemenea asinului legat la piatra de moară, se ţin numai în ogaşa mişcării lumii, şi să se arunce în mare, adică într-o viaţă plină de confuzie. Aceasta o întăreşte şi Apostolul Petru zicând: "Mai bine era pentru ei să nu f i cunoscut calea dreptăţii, decât cunoscând-o să se întoarcă spre cele dinapoi" (II Petru II, 21). (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 233).

"Când veţi face cele poruncite vouă, ziceţi că robi netrebnici suntem şi ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut".

Luca XVII, 10

Domnul arată că toată porunca trebuie împlinită şi că înfierea s-a dăruit oamenilor în sângele Său. [...] De aceea împărăţia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului gătit slugilor credincioase. Iar sluga nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte ca un îndatorat şi o primeşte după har. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 61).

97

Stăpânul şi Domnul Iisus a venit la noi pentru patimile lucrătoare în noi. A venit ca să le omoare în noi, cei ce nu umblăm după trup, ci după duh, arătându-ne toată Voia Tatălui. [...] Acestea le-a spus celor ce şi-au dat osteneala lor şi au păzit-o pe ea pentru că au cunoscut pe cei ce caută să-i sărăcească de osteneala lor şi să o fure. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 189).

"Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci iată împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru".

Luca XVII, 21

Scopul iconomiei întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul [...] este acela ca, împărtăşindu-se de ale noastre, să ne facă pe noi părtaşi de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea S-a făcut Fiu al omului, ca să ne facă pe noi oamenii, fii ai lui Dumnezeu, ridicând după har neamul nostru la ceea ce este El după fire, născându-ne de sus în Duhul Sfânt şi introducându-ne îndată în împărăţia cerurilor. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 91).

Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la fiinţă din nimic, făcând pe om la început ca pe o lume mare, l-a aşezat în această lume ca într-una mică, creându-1 ca pe un chip al Său şi arătându-1 ca pe un împărat al tuturor celor de pe pământ. Deci sădeşte în el în chip înţelegător, ca într-o lume mare, un alt rai dumnezeiesc, mult superior celui ce cade sub simţuri ca unul ce e împodobit cu plante veşnic nemuritoare şi pururea verzi şi luminat de Soarele dreptăţii. Acesta este-locul împărăţiei cerurilor aşezat la răsăritul Soarelui dreptăţii în pământul celor blânzi.)...] în acest rai a sădit Dumnezeu pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pomul vieţii este Sfântul Duh care sălăşluieşte în omul credincios, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea care produce două roduri contrare între ele. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 365).

98

Deprinderea virtuţii este readucerea puterilor sufletului la străvechea lor nobleţe şi întâlnirea virtuţilor generale în lucrarea cea după fire. Iar acestea nu ne vin din afară ca nişte adaosuri străine, ci cresc în firea noastră de la creaţie ca o simţire dumnezeiască şi mintală. Şi mişcaţi prin ele, potrivit cu firea, intrăm în împărăţia cerurilor, care este înlăuntrul nostru. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 242).

Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute sau în simţuri şi urmăreşte înşiruirea lor, se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi prin mijlocirea lor în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în simţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Vederea (contemplarea) acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele din lăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. [...] Ea nu se nădăjduieşte pe temeiul unor chipuri, nici nu vine prin judecăţi pe temeiul cuvântului lui Hristos şi prin păzirea lui, ci se descoperă din lăuntrul chipului cugetării celei ascunse, fără o cauză anumită, fără o cercetare a lui. Pentru că cugetarea nu află în ea vreo materie. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 339).

"Şi era în cetatea aceea o văduvă care venea la el zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu".

Luca XVIII, 3

Dacă nimenea nu rămâne nesmerit în rugăciune (căci se frânge în smerenie cel ce se roagă), cel ce se poartă cu semeţie în cele dinafară, nu se roagă întru smerenie.

99

Cel ce se roagă gândindu-se la văduva care a mişcat judecata împotriva asupritorului crud, nu va slăbi niciodată din pricina întârzierii bunătăţilor făgăduite. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 295).

"Zic vouă c i va face izbăvirea lor degrabă".Luca XVIII, 8

Când sufletul va fi zburat prin moarte în văzduh, având în porţile cerului pe Hristos cu sine şi pentru sine, nu se va teme nici acolo de vrăjmaşii săi, ci va grăi către ei din porţi cu îndrăznire ca şi acum. Numai să nu slăbească până la ieşirea lui, să strige către Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Şi El va face izbăvirea lui degrabă după făgăduinţa Sa nemincinoasă. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 78).

"A venit Fiul Omului, poate va afla credinţă".Luca XVIII, 8

Smerenia se naşte din multe virtuţi, iar ea naşte altele mai desăvârşite. Asemenea şi cunoştinţa, rugăciunea, mulţumirea şi dragostea. Fiindcă aceste virtuţi pururea primesc creştere. De pildă dacă cineva se smereşte ca păcătos şi plânge, prin aceasta se înfrânează şi rabdă necazurile ce-i vin de bună voie şi fără voie, de la draci din pricina nevoinţei şi de la oameni spre cercarea credinţei, ca să se arate dacă îşi are nădejdea la Dumnezeu sau la om sau în tăria şi cuminţenia sa. Făcându-se astfel cercat, prin răbdare şi părăsind toate pentru Dumnezeu, primeşte credinţa cea mare de care zice Domnul. [...] Iar prin credinţa aceasta va dobândi biruinţă împotriva celor ce-1 războiesc. Şi dobândind-o pe aceasta, ia cunoştinţă de neputinţa şi de neştiinţa sa din puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu arătată lui şi începe întru smerenia

100

sufletului să-I mulţumească şi tremură temându-se ca nu cumva să cadă iarăşi în neascultarea de mai înainte. Apoi din frica curată, ajunsă fără de păcat, din mulţimea, răbdarea şi smerenia de care s-a împărtăşit prin cunoştinţă, începe să aibă nădejde că va dobândi milă prin har. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 263).

"Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş..." ş.u.

Luca XVIII, 10

Necurăţia inimii şi întinarea trupului nu stă numai în a nu te curăţi de cugetările pătimaşe, ci şi în a te mândri cu mulţimea isprăvilor, a te făli cu virtuţile, a te socoti lucru mare în ce priveşte înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu şi în a dispreţul pe fraţii trândavi şi nepăsători. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 231).

"Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte, se va înălţa".

Luca XVIII, 14

Când chemăm noi slava deşartă şi când vine la noi fără să o chemăm,ci trimisă de alţii şi când începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plânsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi negreşit vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. [...] Şi nu numai acolo, ci negreşit şi aici. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 277).

101

Cel ce cere de la Dumnezeu lucruri mai prejos de vrednicia sa, va primi fără îndoială cele mai presus de sine. Despre aceasta dă mărturie vameşul care a cerut iertare, dar a primit îndreptarea şi tâlharul care a cerut numai pomenirea în împărăţie şi a moştenit raiul întreg (Luca XXIII, 24). "Cel ce se socoteşte pe sine nevrednic şi de cererile cele mai mici şi cere ca un păcătos cele mai mici, primeşte iertare mare. Căci credincios este Dumnezeu să ne dea nouă şi peste ceea ce cerem, dar nu ne vin acestea câtă vreme păcătuim cu voia". (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 313).

"Vinde toate câte Ie ai şi Ie dă săracilor... şi ia-ţi crucea ta şi urmează-Mi Mie".

Luca XVIII, 22

Arătându-ne prin aceasta că mântuirea constă în a ne tăia voia proprie. Dar acela auzind aceasta s-a întristat foarte şi a plecat. Căci a aflat că nu este osteneală atât de mare a da ale sale săracilor, ca a purta crucea. Pentru că a împărţi ale sale săracilor este una din virtuţi şi o face omul pentru a purta crucea. Dar crucea este desfiinţarea a tot păcatul şi naşte iubirea. Şi fără iubire nu este nici cruce. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 166).

"Şi văzându-1 întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu".

Luca XVIII, 24

Cel ce cere cu râvnă fierbinte pe Dumnezeu în inima lui ziua şi noaptea şi smulge din ea momelile sădite de vrăjmaş, e temut de draci şi iubit de Dumnezeu şi de îngerii Lui. Cel curat cu sufletul are înlăuntrul său ţara cea cunoscută cu mintea şi Soarele ce străluceşte în el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care-1 respiră

102

locuitorii acestei ţări este Duhul cel Mângâietor şi Prea Sfânt. Iar împreună şezătorii lor sunt firile sfinte şi netrupeşti. Şi viaţa şi bucuria şi veselia lor este Hristos, lumină din lumina Tatălui. Unul ca acesta se veseleşte în fiecare clipă de vederea sufletului său, dar se minunează şi de frumuseţea sa, care este însutit mai luminoasă (mai străvezie) decât lumina soarelui. Această ţară este Ierusalimul şi împărăţia lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvântul Domnului. Această ţară e norul slavei lui Dumnezeu, în care vor intr numai cei curaţi cu inima, ca să vadă faţa Stăpânului lor şi să- şi lumineze minţile lor cu raza luminii Lui.

Iar cei stăpânit de mânie, de furie, de slava deşartă, de zgârcenie şi de lăcomia pântecelui şi cel ce petrece cu cei din lume şi voieşte să se facă voia lui, cel plin de fiere şi de patimi, toţi aceştia petrec ca într-o luptă de noapte şi orbecăiesc în întuneric, aflându-se în afara ţării vieţii şi luminii. Căci acea ţară s-a rânduit celor buni şi smeriţi la cuget, celor ce şi-au curăţit inimile lor. Nu poate un om să vadă frumuseţea ce se află înlăuntrul lui, înainte de a dispreţui orice frumuseţe din afara lui şi de a se scârbi de ea. Şi nu se poate aţinti cu adevărat spre Dumnezeu, până ce nu se va lepăda cu desăvârşire de lume.(Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 223).

"Zic vouă: că oricui are, i se va da, iar de Ia cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua".

Luca XIX, 26

Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte. Cel ce şi-a făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce se străduieşte să cunoască cele viitoare, e dator întâi de toate să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpânit de împătimirea faţă de acestea,

103

până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa desăvârşită a acelora. Iar dacă prin bunăvoinţa lui Dumnezeu va gusta puţin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care şi în care este ţinut prin împătimire şi nu se va preda în întregime acestei cunoştinţe, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el şi această cunoştinţă pe care socoteşte că o are. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 21).

"Şi a văzut o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani".Luca XXI, 2

Nu spune că aduni pentru săraci. Căci cu doi bănuţi s-a cumpărat împărăţia cerurilor. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 250).

"întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre".Luca XXI, 19

Nici trupul nu se poate curăţi fără post şi priveghere, nici sufletul fără milă şi adevăr. Dar nici mintea fără vorbirea cu Dumnezeu şi fără vederea Lui. [...]

Sufletul împrejmuit de virtuţile pomenite îşi are cetăţuia sa care este răbdarea, neclătinată de ispite. [...] Dar dacă lucrurile stau altfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 284).

Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute [...] - zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor (Psalm XXXII, 15). De aici este vădit

104

că inima, adică mintea se zideşte fiecare deosebit prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care îi cârmuieşte nevăzut viaţa, cum va mai da crezare gândului său care zice: aceasta vreau sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău? Dacă are vreun povăţuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul şi să primească prin urechi răspunsul şi să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are Vreunul, [...] îl are pe Hristos şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi să nădăjduiască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvântul, prefăcându- se pe sine în povăţuitor şi trăgând la pierzare pe cpi ce n-au răbdare. Căci aceştia se grăbesc din neştiinţă să ia cele ce niciodată nu li s-a dat lor, uitând că o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din răbdare experienţa uneltirilor vrăjmaşului, lucrează, loveşte şi aleargă întru răbdare, ca să ia (Filipeni III, 12) cunoştinţă şi să poată zice: "Nu ne sunt necunoscute gândurile lui" (II Corinteni II, 11), adică nu ne sunt ascunse uneltirile lui, neştiute de cei mulţi. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 260).

"A trimis pe Petru şi pe loan să pregătească P&ştile".Luca XXII, 8

De se vede mintea pe sine nestăpânită de nimic, se pregăteşte pentru nemurire, adunându-şi simţurile (simţirile) într-o unitate şi le face un trup; hrănindu-le prin împărtăşirea de El în mod nedespărţit. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 104).

"Iar cel ce nu are să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie".Luca XXII, 36

105

Cel ce a ajuns la treapta cunoaşterii are neapărată trebuinţă de bogăţia virtuţilor cu fapta. "Cel ce are pungă? adică cunoştinţă duhovnicească, "să-şi iă şi traista? adică bogăţia virtuţilor cu fapte care nutreşte din belşug sufletul. "Iar cel ce nu are, să-şi vândă haina..." adică să-şi predea cu râvnă trupul său ostenelilor, virtuţilor şi să întreprindă cu înţelepciune războiul cu patimile şi cu dracii, pentru pacea lui Dumnezeu spre a dobândi deprinderea de a deosebi în cuvântul lui Dumnezeu ceea ce este rău de ceea ce este bun. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 154).

"îmbrăcând Irod haina strălucită a trimis pe Iisus înapoi la Pilat".

Luca XXIII, 11

Când vezi pe Irod şi pe Pilat împrietenindu-se pentru omorârea lui Iisus, gândeşte-te la întâlnirea într-un gând a dracului desfrânării şi al slavei deşarte pentru a omorî raţiunea virtuţii şi a cunoştinţei. Căci dracul iubirii de slavă deşartă, făţămicindu-se că iubeşte cunoştinţa duhovnicească, o trimite dracului desfrânării. Iar cel al desfrânării, făţămicind curăţenia prin renunţare, o trimite dracului slavei deşarte. [...]

Irod are înţelesul cugetului trupesc, Pilat al percepţiei prin simţuri. [...] Irod ţine locul lucrării patimilor, Pilat pe al deprinderii amăgită de ele. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 152).

"Cel din dreaptă L-a slăvit şi L-a rugat zicând: Pomcncştc-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta, iar cel din stânga L- a hulit".

Luca XXIII, 42

înainte ca mintea să se trezească din nepăsare, este cu

106

vrăjmaşul. Dar când Domnul Iisus Hristos o va trezi din nepăsarea ei şi-i va da să vadă şi să distingă toate, va putea să se urce pe cruce. Dar vrăjmăşia hulitoare rămâne la cuvinte grele şi mintea slăbită de mândrie refuză osteneala şi se întoarce iarăşi la nepăsare. Aceştia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a desfăcut din prietenia întreolaltă, dintre care unul L-a hulit, fapt care l-a despărţit de nădejde, iar altul a stăruit să-L roage până ce a auzit zicând: "Astăzi vei f i cu Mine în rai" (Luca XXIII, 45). Acesta este cel ce a ajuns şi după ce a practicat tâlhăria în rai şi a mâncat din pomul vieţii. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 87).

Stăpânul nostru Iisus Hristos, când a făcut milă cu Sfinţii Săi, a despărţit pe cruce pe tâlhari. Căci fiind răstigniţi cei doi, El era în mijlocul lor. Şi cel de-a stânga s-a tulburat, ştiind că a încetat urâta lor prietenie. Căci privind el spre cel din dreapta, acesta privea la Iisus cu smerenie şi frică. [...] Deci e clar că nu mai sunt prieteni, nici nu mai poate cel din stânga să-l atragă pe cel din dreapta la gândurile lui rele. Cei ce n-au ajuns încă la starea aceasta, cad şi se scoală şi ei împreună cu aceia, până vine la ei mila. Deci e bine să aibă grijă fiecare să înţeleagă cele ale sale cu frică şi cu smerita cugetare ca cel din dreapta. Căci smerita cugetare dă putere să se suporte dispreţuirea. Când deci cineva se desparte pe sine de cel de-a stânga, cunoaşte întocmai toate păcatele ce le-a făcut faţă de Dumnezeu. Fiindcă nu-şi vede cineva păcatele de nu se desparte de ele printr-o despărţire amară. Cei ce au ajuns la măsura aceasta, au aflat plânsul şi rugăciunea şi ruşinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de urâta prietenie (cu alţii) în patimi. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 142).

"Pip&iţi şi vedeţi că duhul carne şi oase nu are, cum Mă vedeţi pe Mine având".

Luca XXIV, 39

107

Precum Eva a fost luată din carnea şi oasele lui Adam şi s-au făcut amândoi un trop, aşa şi Hristos ni se dă nouă pe Sine spre împărtăşire de carnea şi de oasele Lui, pe care le-a arătat apostolilor, după ce a înviat din morţi. [...] Ne dă să mâncăm din acestea însăşi (loan VI, 15) şi ne face şi pe noi una cu Sine prin această împărtăşire. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 148).

"La început era Cuvântul şi Cuvântul era Ia Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul".

loan I, 1

După unirea înţelegătoare a inimii prin har, mintea vede în lumină duhovnicească şi se întinde în Cel dorit, care este Dumnezeu, ieşind cu totul afară din simţire, făcându-se adică fără culoare, fără calitate, fără închipuiri, scăpată de nălucirile celor sensibile. Căci mintea noastră este un vas ce primeşte, pe cât îi stă în putere, lumina neapropiată a frumuseţii dumnezeieşti. Şi e un vas minunat, căci se lărgeşte pe măsura Duhului dumnezeiesc ce se revarsă în el. Dacă revărsarea este mai mare, se face şi vasul mai mare; iar dacă e mai mică, se face şi el mai mic. Şi iarăşi, prin revărsarea mai mare se face şi el mai tare, iar prin cea mai mică se face mai fără putere. Şi iarăşi, dacă se varsă în el mult, devine mai una cu ceea ce se varsă în el şi păstrează mai nevărsat ceea ce a primit; iar dacă se varsă în el puţin, îndată el se face slab şi mai fără putere şi nu poate păstra ceea ce s-a vărsat în el. Şi iarăşi: primind mai mult, se uşurează, dar se îngreunează şi atârnă în jos când e gol de ceea ce i se potriveşte. Şi iarăşi: fiind mai uşor ţine mai mult decât mai puţin.

I se întâmplă şi în alte privinţe cu totul dimpotrivă cu ceea ce se întâmpla vaselor sensibile care ţin mai uşor pe cele mai mici decât pe cele mai mari. De aceea, socotesc, şi fiul tunetului a spus

108

chiar la începutul Evangheliei pe care a scris-o: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul". A spus aceasta ca să întindă mintea auzitoare după mărimea cuvântului şi ca prin toată lumina mai mare a lucrului să-i dea minţii o lărgime mai mare şi să o facă mai tare şi mai în stare să se întoarcă spre ea însăşi, dar şi să se întindă după mărimea glasului, spre cuprinderea vederii lui Dumnezeu şi a cât mai marii Lui înţelepciuni.

Şi când Iisus îi spune lui Anania despre Pa vel: "Vas al alegerii îmi este" (Fapte IX, 15), aceasta trebuie înţeles despre marea putere înţelegătoare a omului dinlăuntru, prin care a şi fost răpit până la al treilea cer unde, cum se poate auzi de la el însuşi, "a primit cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune" (Π Corinteni ΧΠ, 4). (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 309).

"Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume".

loan I, 9

Precum este acoperământul aşezat peste ochi, aşa sunt gândurile lumeşti şi amintirile vieţii, aşezate pe rftinte sau pe ochiul sufletului. Câtă vreme deci vor fi lăsate acolo nu vom vedea. Dar când vor fi ridicate prin aducerea aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevărată. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 28).

Tot cel ce zice că lumina care a strălucit ucenicilor în Tabor este o nălucă şi un simbol ce se face şi se desface şi nu există cu adevărat, şi susţine că nu este o lucrare mai presus de toată înţelegerea, ci mai prejos de înţelegere, se împotriveşte sigur mărturisirii sfinţilor. Căci aceştia, fie în cuvântări, fie în scrieri, o numesc negrăită, necreată, veşnică, netemporală, neapropiată,

109

nemăsurată, nesfârşită, nehotămicită, nevăzută de îngeri şi de oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii şi cele asemenea. Căci se slăveşte zice trupul deodată cu primirea lui şi slava dumnezeirii se face slava trupului. Dar slava era nearătată în trupul văzut pentru cei ce nu puteau primi cele ce sunt nevăzute şi îngerilor.

Drept aceea se schimbă la faţă nu primind ceea ce nu avea, nici preschimbându-se în ceea ce nu era, ci descoperindu-se ucenicilor Săi ca ceea ce era, deschizând ochii lor şi făcându-i din orbi văzători. Căci rămânând Acelaşi S-a făcut văzut acum ucenicilor, arătându-Se altfel de cum Se arăta înainte. Căci El este lumina cea adevărată, frumuseţea slavei. [...] Icoana este ştearsă căci e cu neputin{ă să se răsfrângă necreatul în întregime în creatură. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 417).

"Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu".

loan I, 12

E o taină nouă şi minunată, Dumnezeu Cuvântul a luat de la noi trupul pe care nu-1 avea după fire şi s-a făcut ceea ce nu era. Şi împărtăşeşte celor ce cred în El din dumnezeirea Sa, pe care n-a dobândit-o nici unul dintre îngeri sau oameni vreodată şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu erau, prin lucrare şi har. Aşa le dăruieşte lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu. De aceea s-au făcut şi se fac neîncetat şi niciodată nu vor înceta să se facă fii ai lui Dumnezeu. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 132).

"Care, nu din sânge, nici din pofti trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut".

loan I, 13

110

Noi avem nevoie de asemănare, ca să fim în armonie cu unirea aceea, prin care se săvârşeşte îndumnezeirea. Căci fără unire, asemănarea nu ajunge pentru îndumnezeire. Iar asemănarea de care avem nevoie este aceea care ne vine din lucrarea şi păzirea poruncilor dumnezeieşti, care nu se săvârşeşte numai prin imitarea naturală, ci din puterea Duhului care ne vine prin sfin(ita naştere a noastră din nou de sus şi se întipăreşte în chip negrăit în cei boteza{i. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 381).

Aceştia au fost eliberaţi de necazul care a cuprins-o pe Eva: "în dureri vei naşte f i i" (Facere ΠΙ, 16). Aceştia s-au eliberat de amarnica hotărâre, impusă lui Adam. "Blestemat este pământul întru lucrurile tale" (ibidem 17). Aceştia sunt cei ce au primit harul pe care l-a primit Maria. "Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri" (Luca I, 35).

Pentru că aşa cum necazul a cuprins-o pe Eva şi sămânţa ei până în ziua de azi, aşa bucurie a cuprins pe Maria şi pe toţi bunii creştini în veci. Deci altfel suntem fii ai Evei şi am cunoscut blestemul ei peşte noi pentru gândurile noastre rele; şi altfel trebuie să înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru gândurile bune ale Sfântului Duh şi pentru patimile lui Hristos dacă le avem cu adevărat în trupul nostru. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 147).

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevărat".

loan I, 14

[Prea Sfânta Fecioară Maria] a fost mamă a Lui în chip propriu, ca una ce L-a născut, aşa cum am spus, pe Acesta, în chip de negrăit şi fără bărbat, trupeşte. Şi sfinţii toţi îl au ca unii ce L-au

111

zămislit pe El după har şi după dar. Din Maica Lui preacurată a împrumutat trupul Său preacurat, dăruindu-i în schimb dumnezeirea, schimb minunat şi nou. Din sfinţi nu ia trup, ci le împărtăşeşte lor trupul Său îndumnezeit. Priveşte adâncul tainei! Harul Duhului sau focul dumnezeirii este al Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, din firea şi din fiinţa Lui, iar trupul Lui nu este de acolo, ci din trupul preacurat şi sfânt al Născătoarei de Dumnezeu şi din sângele ei prea neprihănit din care luându-1 şi l-a însuşit. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 160).

La început când a făcut Dumnezeu pe om, l-a lăsat în rai având simţirile sănătoase şi stăruind în ceea ce îi era firesc; dar când e ascultat de înşelătorul lui s-au strămutat toate în ceea ce este contrar firii; atunci simţirile lui au fost aruncate de slava lor. Dar Domnul a făcut mila Lui cu neamul omenesc pentru multa Lui iubire, [...] adică s-a făcut Om deplin, s-a făcut în toate cele ca noi, afară de păcat, "întru toate afară de păcat" (Evrei IV, 15) până la a schimba ceea ce e contrar firii în ceea ce e conform firii prin Sfântul Lui trup. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 42).

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi".loan I, 14

"Nu I se va zdrobi nici un os".loan XIX, 37

"Carnea să nu o scoateţi afară din casă şi oasele să nu le zdrobiţi".

Exod XII, 46

Hotărându-se să coboare în fiinţă, precum numai El a ştiut, Cuvântul cel mai presus de fiinţă şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, a adus raţiunile naturale ale tuturor lucrurilor văzute şi cugetate

112

(inteligibile) împreună cu înţelesurile necuprinse ale propriei dumnezeiri. Dintre acestea raţiunile celor cugetate sunt Sângele Cuvântului, iar raţiunile celor sensibile sunt Trupul Lui văzut.

Deci Cuvântul fiind învăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât al celor din lucrurile văzute cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea ca pe un sânge cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile. [...] Iar oasele, adică raţiunile mai presus de înţelegerea despre dumnezeire, care depăşesc în chip nesfârşit toată firea creată, nu le dă neavând firea celor create vreo putere ca să intre în legătură (relaţie) cu acestea.

Şi iarăşi trupul Cuvântului este virtutea adevărată, sângele cunoştinţa fără de greşeală, iar oasele teologia (cunoştinţa de Dumnezeu) cea negrăită. Căci precum sângele se preface în forma trupului, tot aşa cunoştinţa se preface prin făptuire în virtute. Şi precum oasele susţin sângele şi trupul, la fel raţiunile mai presus de orice înţelegere despre dumnezeire, aflându-se în sânul făpturilor, crează şi susţin în chip neştiut fiinţele lucrurilor şi dau naştere oricărei cunoştinţe şi virtuţi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 122).

"Şi din plinătatea Lui, noi toţi am luat har peste har".loan I, 16

Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat aşa şi din trupul neprihănit luat din preasfânta Sa Maică, primim toţi; şi precum Fiul ei şi Dumnezeu s-a făcut Hristos şi Dumnezeul nostru, dar a fost şi fratele nostru, aşa şi noi [...] ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui şi fraţi ai lui Hristos. Căci toţi sfinţii sunt aceasta prin nunta cea prea neprihănită şi prea necunoscută săvârşită cu ea şi din ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea şi sfinţii sunt din El. Căci precum Eva cea dintâi a născut din împreunare şi

113

din sămânţa lui Adam şi din ea şi prin ea s-au născut toţi oamenii, aşa şi Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânţă, L-a zămislit şi L-a născut numai pe Unul Născut din Tatăl dinainte de veci şi Unul Născut şi întrupat din ea, în zilele de pe urmă. Şi încetând ea să zămislească şi să nască, Fiul ei a născut şi naşte în fiecare zi pe cei ce cred în El şi păzesc sfintele Lui porunci. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 160).

"Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug".loan I, 47

Unde nu e supravegherea minţii toate se fac fără judecată şi împotriva firii şi nu ca adevăraţii israeliţi, cum zice Domnul către Simon Zilotul Cananitul. [...] Prin aceasta vesteşte virtutea bărbatului, căci Natanail se tâlcuieşte "râvnă de Dumnezeu". Numele lui de obşte era Simon. Iar Cananit se numea fiindcă era din Cana Galileii. Natanail iarăşi pentru virtutea lui; de asemenea şi israelit, adică minte ce vede pe Dumnezeu, în afară de orice vicleşug. Căci este obiceiul dumnezeieştii Scripturi - zice marele Vasile - să numească pe om, mai mult după virtutea lui, decât după naştere. De fapt căpeteniile Apostolilor, Petru şi Pavel, s-au chemat cel dintâi Simon, dar Domnul i-a zis Petru pentru tăria bărbatului; celălalt Saul, adică furtună, şi s-a schimbat în Pavel, adică linişte sau odihnă. Şi pe drept cuvânt, căci pe cât îi tulbura mai înainte pe credincioşi, pe atât odihnea pe urmă sufletele tuturor cu lucrul şi cu cuvântul. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 156).

"Vei vedea îngerii suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului".

loan I, 51

114

Când a lăsat diavolul pe Domnul, au venit îngerii şi îi slujeau Lui. Să ştim deci că precum nu s-a scris că în vremea ispitirii Lui erau de faţă îngerii, aşa şi când suntem noi ispitiţi se retrag pentru o vreme îngerii lui Dumnezeu, nu departe de noi. Apoi după retragerea ispititorilor, vin iarăşi la noi, slujindu-ne cu gânduri dumnezeieşti, cu sprijiniri, cu luminare, cu străpungere, mângâiere, răbdare, îndulcire şi cu toate câte mântuie, întăresc şi refac sufletul ostenit. [...]

Căci s-a spus lui Natanail: "Vei vedea îngerii suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului y adică slujirea şi ajutorul îngerilor se va revărsa din belşug peste neamul omenesc. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 147).

"Şi erau acolo şase vase de piatră puse pentru curăţirea iudeilor care luau câte două sau trei vedre".

loan Π, 6

Dumnezeu care a făcut firea omenească, i-a dat prin voinţa Sa, deodată cu existenţa şi puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor. Cele şase vase de apă sunt, aşadar, puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeieşti. Oamenii, golind din ea cunoştinţa, în strădania lor deşartă după lucrurile materiale, îşi făcuseră această putere goală şi fără apă şi de aceea nu ştiau cum să cureţe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoştinţă nu cunoaşte modul de curăţire a păcatelor prin virtute.

Aceasta s-a întâmplat până când venind Cuvântul (Raţiunea), Ziditorul firii, a umplut de cunoştinţa cea după fire numita putere de înfăptuire a datoriilor şi pe urmă a prefăcut în vin, adică în raţiunea cunoştinţei mai presus de fire, raţiunea şi legea firii. [...]

Prin numărul şase se înţelege puterea de făptuire a firii nu numai pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul în şase zile, ci şi fiindcă este numărul cel mai desăvârşit înlăuntrul lui zece şi se compune din părţile sale. Vasele de apă, spune Scriptura, erau de

115

câte două sau de câte trei măsuri. Prin aceasta se arată că puterea de făptuire a firii cuprinde pe planul contemplaţiei naturale, întocmai cum ar cuprinde două măsuri, toată cunoştinţa făpturilor atât a celor trupeşti ce constau din materie şi formă, cât şi a celor inteligibile ce constau din fiinţă şi accident. [...]

Astfel puterea cea mai generală a firii, împărţindu-se în şase moduri de lucrare, modelează în tot atâtea forme cea mai generală dintre virtuţi, îmbrăţişând întreaga virtute. Făcând aşa, firea ascultă de legea ei cea mai generală ca de un judecător fără greşeală al adevărului. Pe acest judecător Scriptura l-a numit starostele mesei. Acesta declară în chip înţelept că vinul cel mai bun pe care l-a adus Cuvântul mai pe urmă prin venirea Sa, adică raţiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu, trebuie să-l bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, şi cu el să se îmbete şi numai pe urmă să cunoască alte vinuri, adică raţiunile lucrurilor, ca pe nişte vinuri inferioare faţă de cel dintâi. [...]

Iar cei ce scoteau apa şi serveau sunt slujitorii Vechiului Testament şi Noului Testament, adică Sf. Patriarhi, legiuitorii, conducătorii de oşti, judecătorii, regii, Proorocii, Evangheliştii şi Apostolii prin care s-a scos apa cunoştinţei şi s-a dat iarăşi firii. Această apă a prefăcut-o în harul îndumezeirii Cuvântul care a făcut firea din bunătate şi a îndumnezeit-o prin iubirea de oameni. [...]

Iar mirele e în chip vădit, mintea omenească care îşi ia drept mireasă spre împreună-vieţuire virtutea. [...] Mama Cuvântului e credinţa adevărată şi neîntinată. Căci precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maicii care L-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni şi primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinţa, se face pe urmă în noi Fiul credinţei, întrupându-Se din ea prin virtuţile cu fapta. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 136).

116

"De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor".

loan ΙΠ, 5"Trebuie să vă naşteţi de sus".

loan ΠΙ, 7

Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decât în locul acela unde aprindem lumina unui sfeşnic, iar toată lumea cealaltă rămâne pentru noi o noapte întunecoasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpân li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fiind, rămâne tuturor necuprins, cruţând neputinţa noastră. Şi atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodată, se umple de uimire şi-l podidesc, fără să vrea şi fără durere, lacrimile prin care se curăţeşte cu al doilea botez. [...]

Primul Botez are apa care preînchipuieşte lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuşi adevărul. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 27).

"Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, Duh este".

loan III, 6

Plăcerea duhovnicească care, începând de la minte, trece la trup, nestricându-se prin participarea la trup, preschimbă trupul şi-l face duhovnicesc. Căci acesta leapădă în acest caz poftele trupeşti cele rele şi nu mai atrage în jos sufletul, ci e dus în sus împreună cu el. Iar plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 233).

117

Cel creat e prin fire făptură. Dar din belşugul covârşitor al dărniciei Sale, Domnul atotîndurat, Treimea cea mai presus de flintă şi a toate lucrătoare, umplând făptura de har, ridică pe om până la ultima înălţime a Duhului necreat, unindu-1 cu Sine însuşi, cum nu- şi poate închipui cineva, îndumnezeindu-1 şi făcându-1 fiu şi Duh. Căci spune: "Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi f i i ai Celui Preaînalt" (Psalm LXXXI, 6). Şi s-a scris despre Dumnezeu: "Poruncă a pus şi nu va trece" (Psalm CXLVTO, 5) şi "Sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui din neam în neam" (Psalm XXXII, 11), având fire neschimbată. Dar şi cuvântul şi porunca şi voia şi sfatul Lui ni le-a adus nouă, Cuvântul ipostatic al Lui, făcându-se înger al acestui mare şi minunat sfat mai presus de fire (Isaia IX, 6). El insuflă ucenicilor Săi Duhul (loan XX, 22) şi astfel, născându-i din nou duhovniceşte, îi arată în chip tainic Duh şi aşa îi face fii ai lui Dumnezeu. "Căci toţi cei purtaţi de Duhul sunt f ii ai lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14). Iar dacă sunt fii, e vădit că sunt şi dumnezei. Căci cel născut are numaidecât firea celui ce l-a născut. De aceea îi învaţă Mântuitorul pe ucenici să numească pe Dumnezeu Tată (Matei VII, 9), având părtăşie la Duhul. Astfel, Sfânta Treime îi face pe cei credincioşi dumnezei şi fii şi duhuri, descoperindu-le în chip covârşitor tot darul minunat ce se poate cugeta. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 364).

Orice naştere face pe cel născut să fie asemenea celui ce l-a născut. [...] Prin urmare dacă cel născut din Duh este duh, e vădit că va fi şi dumnezeu, după Duhul ce l-a născut, odată ce şi Duhul din care s-a născut cel părtaş de Duhul e Dumnezeu adevărat. Iar dacă unul ca acesta e Dumnezeu, fără îndoială va fi şi văzător. Căci Dumnezeu îşi are numele Θεος de la a vedea θεώρειν. Prin urmare cel ce nu vede (nu contemplă) sau nu s-a învrednicit încă de naşterea şi împărtăşirea duhovnicească, sau învrednicindu-se de ea îşi închide din nepricepere puterea văzătoare şi se întoarce prosteşte de la dumnezeieştile raze cugetate cu mintea în jurul Soarelui Dreptăţii, cugetat cu mintea, deci după ce s-a făcut părtaş de

118

puterea văzătoare, se lipseşte în chip nefericit de lucrarea ei, măcar că tinde spre sfinţenie. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 399).

"Vântul suflă unde vrea...".loan III, 8

Sfântul loan Gură de Aur tâlcuieşte: "Nu pentru că vântul are libertate, a zis Hristos "unde vrea", ci pogorându-se la neputinţa lui Nicodim, a folosit Domnul icoana vântului, ca să înţeleagă ceea ce spune El" (Omilia XXVI la Ev. de la loan).

Vântul l-a folosit ca asemănare a Duhului Sfânt sau a cuvântului care-1 grăia către acela şi către alţii voind să le spună: "Cele ce le grăiesc vouă sunt Duh", adică duhovniceşti şi nu cum socotiţi voi, căci nu despre lucruri trupeşti vă grăiesc, ca să le înţelegeţi întrucât sunteţi trupeşti. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 167).

"Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul- Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea".

loan III, 16

Dumnezeu şi Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe însuşi Fiul Său la moarte prin cruce, nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare. Şi ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiul Său. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său şi aceasta ne-ar fi dat-o ca să se afle în El neamul nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci să ne apropie de Sine prin dragostea cugetului nostru.

Şi însuşi Hristos a ascultat de Tatăl Său pentru dragostea Sa

119

faţă de noi, ca să primească asupra Sa ocara şi mâhnirea cu bucurie precum zice Scriptura: "în locul bucuriei ce o avea, a răbdat crucea dispreţuind ruşinea" (Evrei XII, 2). De aceea a spus Domnul în noaptea în care a fost vândut: "Acesta este trupul Meu care se dă pentru lume, spre viaţă; şi acesta este sângele Meu care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei XXVI, 26- 28). [...]

Aşa ajung şi toţi sfinţii la această desăvârşire, când ajung desăvârşiţi şi se aseamănă cu Dumnezeu în izvorârea prisositoare a dragostei lor şi a iubirii faţă de toţi oamenii. [...]

Nimeni nu se poate ridica la treapta acestei iubiri dacă nu simte în chip ascuns nădejdea sa. Şi nu pot dobândi iubirea de oameni cei ce iubesc lumea aceasta. Când dobândeşte cineva dragostea de Dumnezeu însuşi, se şi îmbracă îndată cu ea. Dar e nevoie ca cel ce a dobândit pe Dumnezeu să nu caute a dobândi împreună cu El şi altceva, ci să se lepede chiar şi de trupul său. Căci de se va îmbrăca cu lumea aceasta şi va dori viaţa aceasta, nu se va îmbrăca cu Dumnezeu până ce nu le va părăsi pe acestea. Căci El însuşi a mărturisit acestea zicând: "De nu va lăsa cineva toate şi nu-şi va urî sufletul său, nu poate să se facă ucenicul Meu" (Luca XIV, 26).Γ - ]

Pentru ce nădejdea e aşa de dulce sfinţilor şi vieţuirea însoţită de ea şi faptele ei sunt uşoare sufletului? Şi pentru ce se câştigă ele aşa de repede? Pentru că s-a trezit în sufletul lor dorinţa cea firească şi îi adapă pe ei acest potir şi îi îmbată începând din ceasul acesta. Şi din pricina aceasta nu mai simt osteneala, nici necazurile şi pe tot drumul călătoriei lor se socotesc aşa ca şi când îşi fac călătoria în aer şi nu în păşirea omenească, pentru că nu mai văd asprimea drumului şi nu se mai ivesc înaintea lor munţi şi râuri şi "li se fac lor cele aspre căi netede" (Isaia XL, 4). Şi pentru că în fiecare clipă privesc în sânul Părintelui lor şi această nădejde le arată ca un deget, în fiecare clipă, cele de departe şi nevăzute. Pentru că le văd ei ca într-o icoană, cu ochiul ascuns al credinţei şi pentru că părţile sufletului sunt aprinse ca de un foc de dorul celor ce sunt departe şi cele ce nu sunt de faţă le socotesc ca fiindu-le de

120

faţă. [...] Şi pururea se silesc să ajungă acolo. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 395).

"Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina".

loan III, 19

Judecata lumii acesteia, după cuvântul Evangheliei, stă în necredinţa celor neevlavioşi, [...] de asemenea în necazurile aduse de providenţă pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuiţilor bune şi rele fiind ajutate să treacă în faptă. [...] Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse şi după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alţii miluindu-i, dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 103).

"Acesta trebuie să crească, iar noi să ne micşorăm".loan III, 30

Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubeşte pş sine, din pricina bogăţiei covârşitoare a iubirii lui Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubeşte pe sine caută slava sa. Iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte slava Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simţitor şi iubitor de Dumnezeu să caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu în toate poruncile pe care le împlineşte, iar pe de alta să se desfateze întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu i se cuvine slavă, pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim ai lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 338).

121

"Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine ce-ţi zice "dă-Mi să beau" tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie".

loan IV, 10

Mintea, pururea în mişcare, devine nemişcată şi cu totul fără gânduri când e acoperită întreagă de întunericul dumnezeiesc şi de lumina dumnezeiască. Dar e în stare de contemplaţie şi de simţire şi de gustare a bunătăţilor în care se află. Căci adâncul Sfântului Duh nu e ca adâncul apelor mării, ci e adâncul apei vii a vieţii veşnice. Toate cele în care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute şi cugetate, sunt de neînţeles, de netâlcuit şi de necuprins. Ea se mişcă şi se întoarce numai în ele în chip nemişcat, vieţuind în viaţa mai presus de viaţă, fiind lumină în lumină şi nu lumină de sine. Căci nu se priveşte atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine şi slava de acolo făcând-o străină de cunoaşterea sa, se are pe sine însăşi întreagă, neştiută. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 56).

"Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică".

loan IV, 14

De nu vom închide simţurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa simţită, a aflat întru ei apa săltătoare a vieţii. Pentru că, precum pământul are prin fire apa şi în acelaşi timp aceasta curge din el, la fel şi pământul inimii arc prin fire această apă săltătoare şi izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească pe care Adam a picrdut-o prin neascultare. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 228).

122

"Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care fl ai acum nu-ţi este bărbat Aceasta adevărat ai spus".

loan IV, 18

Şi femeia samarineancă şi cea care s-a măritat după saduchei cu cei şapte fraţi (Matei ΧΧΠ, 23) şi cea cu scurgerea sângelui (Luca VIII, 41; Matei IX, 20) şi cea care s-a aplecat la pământ şi fiica lui Iair şi cea siro-feniciană (Matei XV, 22) înfăţişează atât firea oamenilor îndeobşte, cât şi sufletul fiecărui om în parte. Fiecare adică înseamnă, după dispoziţia ei pătimaşă, atât firea cât şi sufletul.

Astfel femeia de care vorbesc saducheii este firea sau sufletul care a convieţuit cu toate legile dumnezeieşti date din veac, fără să aducă rod, iar de bunurile viitoare nu vrea să ştie. Cea bolnavă de curgerea sângelui este de asemenea firea şi sufletul a căror putere dată lor pentru a da naştere faptelor dreptăţii şi raţiunilor, se scurge prin patimi spre materie.

Siro-feniciana este iarăşi firea şi sufletul fiecăruia a cărui cugetare, asemenea unei fiice, e rău chinuită de neputinţa epileptică, din pricina iubirii de materie.

Fiica lui Iair, de asemenea, este firea şi sufletul de sub lege, care a murit de tot din pricina neîmpliniţii dispoziţiilor legii şi a poruncilor dumnezieşti. Iar femeia aplecată la pământ este firea sau sufletul care şi-a încovoiat spre materie toată puterea de activitate a minţii, în urma înşelăciunii diavolului.

Samarineanca [...] înfăţişează la fel firea sau sufletul fiecăruia, lipsit de darul proorocesc, care petrece ca cu nişte bărbaţi, cu toate legile date firii: dintre acestea cinci trecuseră, iar a şasea, deşi fiinţa, nu era bărbat al firii sau al sufletului, deoarece nu făcea să se nască din el dreptatea care mântuieşte pentru vecie.

Prima lege pe care a avut-o firea de bărbat a fost cea din rai, a doua a fost cea care i s-a dat după izgonirea din rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a tăierii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a aducerii lui Isaac. Toate acestea primindu-le firea, le-a lepădat, adică au murit, din pricina nerodirii

123

faptelor virtuţii. Iar a şasea lege, cea dată prin Moise, este ca şi când n-o avea, fie pentru că firea nu săvârşea dreptatea poruncită de ea, fie pentru că urma să treacă la legea Evangheliei ca la un alt bărbat întrucât Legea nu s-a dat firii oamenilor pentru vecie, ci pentru călăuzirea ei la ceva mai înalt şi mai tainic. Aceasta însemnează, cred, ceea ce a spus Domnul către samarineancă "şi pe care-l ai acum, nu este al tău", căci ştia că firea avea să treacă la Evanghelie. De aceea şi vorbea cu ea pe la ceasul al şaselea când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoştinţei prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii. Şi sufletul stătea cu Cuvântul lângă fântâna lui Iacob, adică lângă izvorul înţelesurilor Scripturii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 143).

"Dar vipeeeasul şi acum este când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte".

loan IV, 23

Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh şi adevăr, adică înţelegând netrupeşte pe Cel netrupesc. Căci aşa îl vor vedea cu adevărat pe Acela pretutindeni, în Duhul şi Adevărul Lui. Căci Dumnezeu existând ca Duh, este netrupesc; iar ceea ce e netrupesc, nu se află în spaţiu, nici nu e îngrădit de hotare spaţiale. Deci cel ce zice că lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm într-un loc anumit dintre toate locurile pământului şi ale cerului, nu grăieşte adevărat şi nici nu se închină cu adevărat. Ca netrupesc Dumnezeu nu e nicăieri, dar ca Dumnezeu e pretutindeni. Căci dacă este un hotar sau un loc sau o făptură unde nu este Dumnezeu, se va afla îngrădit El însuşi într-un loc anumit. [...] Ca cel ce ţine şi cuprinde totul, se află în Sine însuşi pretutindeni şi peste toate închinat de adevăraţii închinători în Duhul şi Adevărul Lui. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 466).

124

"Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr".

loan IV, 24"Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină".

Corinteni XIV, 19

Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor. De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră.

Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia Iui, cum zice Sf. loan Gură de Aur: "Căci văzând că Dumnezeu a fîicut pe Eva spre ajutor lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare şi cădere. A dat Dumnezeu poruncă ca păzind-o Adam să-şi păzească amintirea unor aşa de mari daruri şi să mulţumească pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca însăşi să fie pricina de neascultare şi de moarte. Şi a ridicat împotriva Proorocilor prooroci mincinoşi; împotriva Apostolilor apostoli mincinoşi; împotriva Legii fărădelegea; împotrivă virtuţii păcatele; împotriva poruncilor călcările; împotriva a toată dreptatea ereziile urâciunii". Şi iarăşi, văzând pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinţii ucenici şi la cuvioşii Părinţi, arătându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinţii înzestraţi cu darul deosebirii că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se sileşte să amăgească şi în privinţa aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului sau în chip sensibil.

Iar de primim acestea facem mintea ca, din închipuirea proprie

125

şi din neştiinţa cea mai de pe urmă, să-şi zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba deseori arată în vis sau în chip sensibil şi draci biruiţi, zice-se, şi încearcă, simplu grăind, orice meşteşugire pentru pierderea noastră, când ascultăm de el. Dar diavolul, făcând acestea, îşi pierde nădejdea dacă, precum zic Sf. Părinţi, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvintele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii "trebuie să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr" sau cum s-a spus "vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu lim ba"/(Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 37).

"Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine să săvârşesc lucrul Lui".

loan IV, 34

Precum la începutul credinţei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa acum mintea devenită tare în credinţă şi curată, prin lepădarea gândurilor şi prin nădejde înţelegătoare se va face mâncare a lui Iisus. [...] Mâncarea Lui este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegătoare împreunată cu nădejdea, credinţă care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh. (Marcu Ascetul, Filocalia I, pag. 287).

"Iar femeii îi ziceau: Credem c& nu numai pentru cuvântul tău, căci şi noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii".

loan IV, 42

126

Ochii, cum se zice şi se mărturiseşte de toţi, sunt mai de încredere decât urechile. Deci precum în cele supuse simţurilor, aşa şi în cele cunoscute cu mintea, a vedea sau a contempla ceva din cele ce se cunosc cu mintea e cu mult mai mult decât a auzi despre aceea, fapt ce li se întâmplă celor ce citesc. Căci precum femeia samarineancă, vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pentru bogăţia bunătăţii Lui nemărginite, ducându-Se în cetate şi învrednicindu-i pe cei de acolo de vorbirea Lui, aceia ziceau că nu mai au nevoie de mărturia femeii pentru a cunoaşte prin descrierea ei dumnezeirea Cuvântului, tot aşa înţelegerea mărturisind dumnezeirea Cuvântului dinlăuntru sufletului şi puterilor lui, prin vorbirea Cuvântului despre cele privitoare la El, sufletul nu mai are timp şi nevoie de mărturia din afară, odată ridicat prin har la vederea (contemplarea) dumnezeirii Cuvântului. Fiindcă tot cel ce aude trebuie să vadă cele auzite. Dar, cel ce vede nu are nevoie de cineva care să-l înveţe despre ceea ce vede, ce este aceea, dacă cel ce vede e dintre cei ce văd şi au ochi cu adevărat. Aceasta se poate vedea şi din cazul lui Toma, care deşi a auzit, dar fiindcă n-a văzut, a zis: "De nu voi vedea, nu voi crede" (loan XX, 25). Iar când a văzut, a strigat îndată: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Deci, cel ce nu crede înainte de a vedea, a mărturisit el însuşi de la sine adevărul; şi ceea ce nu avea auzind, a dobândit îndată ce a văzut, adică credinţa. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 275).

"Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani".loan V, 5

Cel slăbănogit prin plăcerile trupului nu e în stare nici de lucrarea virtuţilor şi nu se mişcă uşor nici spre cunoştinţă. De aceea nu are nici om, adică gând înţelept ca atunci când se turbură apa să-l arunce în scăldătoare, adică în virtutea capabilă de cunoştinţă care vindecă toată boala. Căci suferind de moleşeală şi de nepăsare

127

tot amână aceasta şi astfel e luat pe dinainte de altul, care-1 împiedică să ajungă la vindecare. De aceea zace 38 de ani de boală. Căci cel ce nu priveşte creaţiunea văzută spre slava lui Dumnezeu, ca să-şi urce gândul cu evlavie spre cea inteligibilă, rămâne cu adevărat bolnav atâţia ani câţi s-au amintit mai sus. Fiindcă numărul 30 înţeles natural însemnează firea sensibilă, precum privit practic însemnează virtutea cu fapta. Iar numărul 8 înţeles natural arată firea inteligibilă a celor netrupeşti, precum privit gnostic arată teologia atotînţeleaptă. Cel ce nu e mişcat de acestea spre Dumnezeu rămâne olog până când, venind Cuvântul, îl învaţă pe scurt chipul vindecării zicând: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", adică îi porunceşte să-şi ridice mintea din iubirea de plăcere ce o leagă şi să-şi ia trupul pe umerii virtuţilor şi să plece la casa sa, adică la cer. Căci e mai bine ceea ce este inferior să fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ceea ce este superior să fie purtat de moleşeală celui inferior spre iubirea de plăceri. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 155).

"Tatăl Meu până acuma lucrează şi Eu lucrez".loan V, 17

Dacă toate speciile din care este alcătuită lumea le-a făcut Dumnezeu în şase zile, ce mai lucrează pe urmă Tatăl? Căci zice Domnul: "Tatăl Meu până acuma lucrează şi Eu lucrez".

Dumnezeu isprăvind de creat raţiunile prime şi esenţele universale ale lucrurilor, lucrează totuşi până azi nu numai susţinând acestea în existenţă, ci şi aducând în actualitate, desfăşurând şi constituind părţile date virtual în esenţă; apoi asimilând prin Providenţă cele particulare cu esenţele universale până ce, folosindu-se de raţiunea mai generală a fiinţei raţionale sau de mişcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane

128

ale tuturor. în felul acesta le va face pe toate să se mişte armonic şi identic întreolaltă şi cu întregul, nemaiavând cele particulare o voie deosebită de-a celor generale, ci una şi aceeaşi raţiune văzându-se în toate neîmpărţită de modurile de a fi ale acelora cărora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arăta în plină lucrare harul care îndumnezeieşte toate. E lucrarea despre care însuţi Dumnezeu şi Cuvântul care s-a făcut om , pentru ea zice: "Tatăl Meu până acuma lucrează şi Eu lucrez". Cei dintâi adică b inevoieşte , al doilea lucrează El însuşi, iar Duhul Sfânt întregeşte fiinţial bunăvoinţa Tatălui cu privire la toate şi lucrarea Fiului, ca să fie prin toate şi în toate unul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciţi după har; şi să fie văzut în toate aşa cum există în chip natural sufletul în întreg trupul şi în fiecare mădular al lui, fără micşorare. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 22).

"Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez".loan V, 17

"Lucraţi nu pentru mâncarea pieriîoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică".

loan VI, 27

Există o grijă nefăptuitoare şi o făptuire fără grijă ca şi, dimpotrivă, o negrijă făptuitoare şi o lene plină de griji. Căci spunând "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" (loan V, 17); "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică" (loan VI, 27) n-a desfiinţat activitatea, ci ne-a recomandat activitatea fără grijă. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 43).

129

"Fiul nu face de la Sine nimic, ci precum L-a învăţat pe EI Tatăl, aşa face".

loan V, 19"Duhul nu va grăi de la Sine".

loan XVI, 13

Nu e cu putinţă să învcfo-^âneva prin sine ştiinţa virtuţilor, chiar dacă s-au folosit unii de cercare^aDte-Onjjjyăţător. Căci a lucra de la sine şi nu după sfatul celor ce au călătorit maîîriainte înseamnă a fi plin de părerea de sine sau, mai bine zis, a o naşte pe aceasta. [...] Cine a ajuns la o aşa de mare înălţime a virtuţii ca să nu mai aibă trebuinţă de altcineva să-l înveţe? Nu se amăgeşte, socotind că are virtute, dar fiind mai degrabă lipsit de minte? (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 184).

"Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului".

loan V, 22"Eu nu voi judeca pe nimeni,ci cuvântul pe care l-am grăit acela îl va judeca".

loan VIII, 15; loan XII, 48

Ca Dumnezeu, nici Tatăl, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Căci nici omul nu se va face judecător al celor necuvântătoare, ci al oamenilor. Deci Tatăl a dat toată judecata Fiului, nu întrucât este Fiul lui Dumnezeu, ci întrucât S-a făcut om. Iar Acesta va judeca pe toţi, comparând vieţuirea sa ca om cu a noastră. Iar "cuvântul Lui care va judeca" este învăţătura pe care a arătat-o prin fapte, după cum s-a scris: "Cele ce a început Iisus să le facă şi să le înveţe". (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 219).

130

"Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului".

loan V, 22"Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, nu osândiţi ca să nu fiţi osândiţi".

Luca VI, 37"Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul".

I Corinteni IV, 5"Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine însuţi".

Romani II, 1"Cerul s-a uimit de aceasta şi pământul s-a cutremurat".

Ieremia Π, 12

Nu trebuie să ne cutremurăm, să ne mirăm şi să ne uimim cu mintea de faptul că Dumnezeu şi Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. [...] Dar oamenii lăsând grija de a-şi plânge păcatele lor, au luat judecata de la Fiul şi se judecă şi se osândesc unii pe alţii, de pare că ar fi fără păcat. [...] Cel ce iscodeşte păcatele altora sau judecă din bănuieli pe fratele său, încă nu a pus început pocăinţei, nici cercetării şi cunoaşterii păcatelor sale care sunt cu adevărat mai grele ca plumbul ce cântăreştemai mulţi talanţi. Acela n-a cunoscut încă nici din ce pricină se face omul greoi la inimă, iubind deşertăciunea şi căutând minciuna. De aceea ca un nebun şi ca unul ce umblă în întuneric, lăsând păcatele sale, cugetă la ale altora, fie că există de fapt, fie că şi le închipuie el din băniiială. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, 88).

"Deci au zis către El: ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?"

loan VI, 28

Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de

cel ce se smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea pe cruce (Filipeni Π, 4-11). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 34).

"Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine".

loan VI, 38

Când vrem să punem începutul, ca să ne întoarcem de unde am căzut, avem nevoie de multă osteneală, fiindcă nu vrem să părăsim voile noastre, ci socotim că împreună cu ale lui Dumnezeu le putem împlini şi pe ale noastre. Aceasta este însă cu neputinţă; căci însuşi Domnul a zis: "Nu fac voia Mea, ci a Tatălui care M-a trimis", cu toate că una este voia Tatălui, a Fiului şi a Duhului, precum una este fiinţa nedespărţită. [...] Căci dacă nu e copleşit trupul şi nu ajunge întreg omul purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu face voia lui Dumnezeu decât cu sila. Dar când împărăţeşte harul Duhului în noi, atunci nu mai avem voia noastră, ci tot ce se face e voia lui Dumnezeu. Atunci dobândim pacea, iar unii ca aceştia fiii lui Dumnezeu se vor chema, căci voiesc voia Tatălui, ca şi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Dar pe aceasta nu o poate afla cineva fără păzirea poruncilor, prin care vine tăierea oricărei plăceri sau voinţei proprii şi răbdarea oricărei dureri ce se iveşte din pricina aceasta. Căci din neînţelepciune se naşte plăcerea şi durerea, cum s-a zis, şi din acestea tot păcatul. Fiindcă cel fără de minte este iubitor de sine şi nu poate fi iubitor de fraţi, nici de Dumnezeu. De asemenea nu poate avea înfrânarea de la plăceri sau de la voile care-i plac lui, nici răbdare în întâmplările dureroase. Că uneori, împlinindu-şi voia sa, creşte în el plăcerea şi mândria, alteori, neputându-şi-o împlini şi fiind chinuit de durere din pricina aceasta, ajunge silit la înecarea şi la descurajarea sufletului, care este arma gheenei. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 41).

132

"Deci iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta sâ ne dea trupul Lui să-L mâncăm?"

loan VI, 52

Zeciuiala adevărată adusă lui Dumnezeu este Paştele sufletesc sau trecerea peste toată deprinderea pătimaşă şi peste toată simţirea neraţională. în vremea acestui Paşte se jertfeşte Cuvântul în contemplarea lucrurilor şi se mănâncă pâinea cunoştinţei şi se bea preacinsitul Lui sânge în paharul înţelepciunii tainice. Deci cel ce serbează acest Paşte şi-a jertfit sieşi Mielul care ridică păcatele lumii şi nu va mai muri, ci, după glasul Domnului, va trăi în veac. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 340).

"Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el".

loan VI, 56

După ce cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat o singură dată din Fecioara Maria şi s-a născut din ea trupeşte în chip de negrăit şi mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai poate întrupa sau naşte trupeşte iarăşi din fiecare din noi, [...] ne împărtăşeşte spre mâncare trupul Său preacurat pe care l-a luat din trupul neprihănit al preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria, născându-se din ea trupeşte. Şi mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi cei credincioşi care îl mâncăm cu vrednicie, îl avem în noi întreg pe Dumnezeu cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul preacuratei Fecioare Maria, Care şade de- a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 158).

133

"Trupul nu foloseşte la nimic; Duhul este cel ce face viu".loan VI, 63

Dacă prin dumnezeirea Sa a îndumnezeit întâi trupul pe care l-a luat, atunci şi pe noi toţi ne face vii nu prin trupul stricăcios, ci prin cel îndumnezeit ca să nu-L mai cunoaştem pe El nicidecum ca om, ci ca pe Dumnezeu, Cel Unul desăvârşit în două firi - căci Unul e Dumnezeu. Căci stricăciosul a fost covârşit de nestricăciune şi trupul fără să fie nimicit de ceea ce e netrupesc a fost întreg preschimbat de acesta şi a rămas neconfundat, amestecat în chip de negrăit şi unit într-o unire neamestecată cu dumnezeirea întreită. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 184).

"Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor izvorî din pântecele lui".

loan VII, 38

Fiecăruia dintre cei ce se nevoiesc îi vor fi şi i se vor topi, în ziua desăvârşirii sale întru virtute, munţii lucrării poruncilor lui Dumnezeu într-o dulceaţă a veseliei. Căci va împărăţi în Sionul înţelegerii curate. Iar dealurile, adică raţiunile virtuţilor, vor izvorî lapte aducându-i hrană la patul nepătimirii pe care se odihneşte şi toate dorinţele lui Iuda, adică ale credinţei şi cunoştinţei sale, vor izvorî ape, adică dogme, pilde şi simboluri ale lucrurilor dumnezeieşti. Din inima lui va ieşi izvor de înţelepciune negrăită şi va adăpa uscăciunea pârâiaşelor, adică pe oamenii uscaţi de seceta şi de arşiţa patimilor. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 331).

"Mă duc unde voi nu puteţi veni".

134

loan VIII, 21

Pentru cei care cercetează după trup învăţătura despre Dumnezeu, Domnul nu se suie la Tatăl; dar pentru cei care o cercetează după duh, prin vederi (contemplaţie) înalte se suie la Tatăl. Să nu ţinem aşadar pentru totdeauna jos pe Cel ce a coborât jos pentru iubirea de oameni, ci să ne suim la Tatăl împreună cu El, părăsind pământul şi cele ale pământului, ca să nu ne spună şi nouă ceea ce s-a spus iudeilor care au rămas neîndrepţaţi: "Mă duc unde voi nu puteţi veni". Căci fără Cuvântul e cu neputinţă a ajunge la Tatăl Cuvântului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 185).

"Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi".loan V ni, 32

Dacă multa împărţire este minciuna, iar Unul este adevărul, mintea care se înalţă în Duh spre Unul, spre Cel mai presus de lume, spre Cel ridicat peste toate, spre Cel din care sunt cele multe, se înalţă spre Adevărul însuşi. *

Şi dacă mintea nu poate ajunge liberă de patimi, de nu o eliberează adevărul, e vădit că mintea se face liberă de patimi când se îndreaptă şi se înalţă într-un chip unic spre Unul cel mai presus de lume. Deci, mintea e ajutată în dobândirea nepătimirii, a stării îndumnezeite şi a înfierii dumnezeieşti, cel mai mult de libertate şi nicidecum de robie. De aceea "robul nu ştie ce face Domnul său" (loan XV, 15). Dar dacă neştiinţa e proprie robului, e vădit că cel ce s-a împărtăşit de libertate, cunoaşte tainele Tatălui şi i se îngăduie să urce bine şi frumos spre vrednicia înfierii. Căci, precum a nu şti înseamnă în chip vădit opusul lui a şti, aşa şi legea robului e opusă în chip hotărât celei a fiului.

Iar dacă cel ce nu ştie e rob, cel ce ştie nu este nicidecum rob, ci slobod, sau mai bine zis, fiu. La fel dacă Duhul adevărului eliberează, prin însuşi acest fapt, face fii ai lui Dumnezeu pe cei în care Duhul se află. "Câţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt f i i ai lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14). Deci dacă a căuta spre

135

"Unul" cel mai presus de lume, înseamnă a căuta adevărul, iar adevărul dăruieşte libertate şi libertatea este semnul vădit al înfierii dumnezeieşti şi dacă nimic nu este mai mare decât acest har al înfierii şi nimic altceva nu e socotit mai potrivit firii raţionale, atunci e foarte raţional şi cât se poate de necesar ca mintea să tindă, să caute şi să adune, purtată de Duhul, cu toată puterea spre Unul cel mai presus de lume, adică spre Dumnezeu. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 408).

"Trebuie să fac până este ziuă lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze".

loan IX, 4

Noaptea care vine este după cuvântul Domnului, încremenirea totală a întunericului viitor sau în alt chip antihristul care este şi se numeşte noapte şi întuneric sau, iarăşi, în înţeles moral, este nepăsarea continuă care, ca o noapte fără lună, scufundă sufletul în somnul nesimţirii. Căci precum noaptea face pe toţi să doarmă şi este chipul morţii, prin amorţirea ce o aduce, aşa noaptea întunericului viitor îi face pe păcătoşi morţi şi nesimţitori prin ameţeala durerilor. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 102).

"Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce Intră pe uşa, în staulul oilor, ci pare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar".

loan X, 1

Dacă este cineva hoţ şi tâlhar şi nu vrea să intre pe poarta aceasta, ci se urcă prin altă parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu ascultă oile, adică înţelesurile dumnezeieşti după Sf. Maxim.

Fiindcă hoţul nu intră decât ca să fure prin auz şi să junghie

136

prin explicare străină (prin alegorie) neputând ridica Scriptura şi ca să se piardă pe sine şi înţelesurile prin cunoştinţa sa mincinoasă ce vine din părerea de sine.

Dar păstorul pătimeşte relele împreună cu înţelesurile ca un bun ostaş al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. El intră prin poarta îngustă, adică prin cugetarea smerită şi prin uşa nepătimirii. Şi înainte de a se învrednici de harul de sus, se adună din împrăştiere şi învaţă din auz despre toate. Şi de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alungă prin dispreţuirea de sine zicând: "Nu ştiu cine eşti, Dumnezeu ştie". Iar dacă vine un înţeles cu îndrăzneală şi cere să fie primit, zicând: "Dacă nu-ţi fixezi înţelesurile şi nu deosebeşti lucrurile, eşti necredincios şi neştiutor", acesta îi răspunde - după dumnezeiescul Gură de Aur - "De zici că sunt nebun, aşa e, dar eu ştiu că nebunul în lumea aceasta se face înţelept" (I Corinteni ΙΠ, 18), iar Domnul zice că "fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi pentru neamul lor decât fiii împărăţiei cerurilor" (Luca XVI, 8). (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 235).

"Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după M ine”.

loan X, 27

Slava cu care se îmbogăţesc sufletele sfinţilor, cum s-a zis, încă de aici, aceea va acoperi şi va îmbrăca trupurile goale la înviere şi le va face să fie răpite la cer. Şi atunci se vor odihni cu trupul şi cu sufletul neîncetat în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu zidind pe Adam, nu i-a dat aripi trupeşti ca păsărilor, având de gând să-i dea pe cele ale Duhului la înviere, ca să fie uşurat prin ele şi răpit unde vrea Duhul. Iar aceste aripi spirituale (inteligibile) au fost date de acum sufletelor sfinţilor şi ele le înalţă spre o cugetare cerească. Pentru că podoaba creştinilor este alta şi altele

137

sunt veşmintele, alta masa şi alta bucuria. Fiindcă ştim că Hristos va veni din cer şi va învia pe cei adormiţi din tot veacul, precum mărturisesc dumnezeieştile Scripturi. Şi deosebindu-i în două părţi pe cei care vor avea semnul Lui, care este pecetea Duhului dumnezeiesc, îi va aşeza la dreapta Sa. [...] Şi atunci trupurile noastre se vor îmbrăca în slavă dumnezeiească, în cea a faptelor bune şi în cea a Duhului pe care sufletele sfinţilor au primit-o încă de aici, Şi aşa slăvite de lumina dumnezeiască şi răpite la ceruri întru întâmpinarea Domnului, precum s-a scris, vor fi pururea cu Domnul (I Tesaloniceni IV, 16-17). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 331).

"De erai aici, păzind şi supraveghind, fratele nostru n-ar fi murit".

loan XI, 21

Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la sufletul căzut, ca în cetatea Betaniei, ca să învie mintea lui omorâtă de păcat şi îngropată sub stricăciunea patimilor, atunci înţelepciunea şi dreptatea, scufundate în întristare de moartea minţii, vin plângând înaintea Lui şi zic "dacă erai aici cu noi, păzind şi supraveghind, fratele nostru n-ar f i murit", adică n-ar fi murit fratele nostru mintea din pricina păcatelor. Apoi dreptatea se grăbeşte să hrănească Cuvântul cu multă grijă şi lucrarea poruncilor şi întinde masa felurită şi bogată a grelei pătimiri. Iar înţelepciunea, nesocotind toate celelalte griji şi greaua pătimire ostenitoare, şi-a ales lucrarea minţii şi voieşte să şadă să asculte mişcările cuvântului cunoscute cu mintea şi înţelesurile lui descoperite prin contemplaţie. De aceea pe cea dintâi Cuvântul o primeşte să se nevoiască pentru a-L hrăni la masa iubirii de înţelepciune lucrătoare şi felurită, dar o mustră întotdeauna că se îngrijeşte de multe chipuri ale grelei pătimiri şi se îndeletniceşte cu ceea ce la puţine foloseşte şi îi spune că un lucru e de trebuinţă să fie căutat pentru slujirea Cuvântului;

138

să supună ceea ce e rău gândului bun şi să prefacă cugetul pământesc al trupului în cuget duhovnicesc prin sudorile virtuţii. Pe cealaltă o laudă şi şi-o apropie în chip firesc ca pe una ce şi-a ales partea cea bună a cunoştinţei Duhului, prin care zburând deasupra lucrurilor omeneşti pătrunde la adâncurile lui Dumnezeu şi scoate de acolo mărgăritarul Cuvântului şi priveşte vistieriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naşte o bucurie negrăită, care nu se va lua de la dânsa. Mintea omorâtă de patimi şi înviată de venirea Cuvântului lui Dumnezeu, care ridică piatra învârtoşării, e dezlegată de legăturile păcatului de către slujitorii Cuvântului, adică de frica muncilor şi de ostenelile virtuţii. Şi bucurându-se de lumina vieţii viitoare, e eliberat spre nepătimire. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 300).

"Cel ce crede în Hristos de va şi muri, viu va fi".loan XI, 25

"Şi va cunoaşte că Eu, Domnul, am grăit şi voi face".Ezechiel XXVIII, 10

Luna crescând şi iarăşi scăzând, arată starea omului care face aici cele bune şi aici păcătuieşte, apoi se întoarce prin pocăinţă la viaţa virtuoasă. Deci nu s-a pierdut mintea celui ce a greşit, precum socotesc unii de la voi, precum nu se micşorează trupul lunii, ci lumina ei. Omul îşi recâştigă aşadar iarăşi strălucirea sa prin pocăinţă, precum luna, după ce s-a mistuit, se îmbracă iarăşi de la sine cu lumina. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 124).

"Eu sunt învierea şi viaţa".loan XI, 25

"Cei ce-L caută pe Dânsul vii vor fi în inimile lor".Psalmul XXI, 30

139

Toate strălucind din Unul cel mai presus de lume nu se desfac în nici un chip de Acela de la care şi-au luat fiinţa, ci precum s-au făcut prin Acela, aşa se şi susţin şi se desăvârşesc prin El şi nu este nimic în nici una din ele în care să nu vină ca o curgere şi ca o mireasmă din Făcătorul Acela cu adevărat Unul.

Şi toate cele părtaşe la existenţă aproape că dau glas, descoperind nu pe Unul cel mai presus de lume, căci Acesta se află deasupra oricărei contemplaţii sau înţelegeri, ci o rază oarecare a Unului cel mai presus de lume. De aceea, dat fiind că toate îl strigă pe Unul şi toate tind spre Unul şi însuşi Unul cel mai presus de lume se arată pe Sine minţii prin toate, e neapărat de trebuinţă ca mintea să fie îndrumată, povăţuită şi dusă spre Unul cel mai presus de lume. Iar aceasta se face pe de o parte fiind silită de îndemnul multelor făpturi, pe de alta prin faptul că însuşi Creatorul cel Unul despre care am vorbit, vrea să fie văzut de minte, în prisosinţa bunătăţii Sale, ca mintea să experieze în aceasta adevărată viaţă. Căci însuşi Unul negrăit zice: "Eu sunt învierea şi Viaţa” (loan XI, 25) şi "Aceasta este viaţa de veci, ca să Te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu" (loan XVII, 3). [...]

Fiindcă vederea e din căutare, iar viaţa din vedere. El ar vrea să fie văzut de minte, ca aceasta să se veselească, să se lumineze şi să se bucure, cum zice David: "întru Tine e locaşul tuturor celor ce se veselesc" (Psalm LXXXVIII, 6) şi "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm XXXV, 9). EI a făcut pe de o parte mintea văzătoare, iar pe de alta a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi arătând-o spre Sine. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 421).

"Deci Iisus când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi s-a tu lburat întru Sine".

loan XI, 33

140

Mânia obişnuieşte mai mult decât celelalte patimi să tulbure şi să zăpăcească sufletul. Dar uneori îi şi foloseşte cât se poate de mult. Căci când ne folosim de ea fără tulburare împotriva celor necuvioşi sau într-un fel sau altul, neînfrânaţi, ca sau să se mântuiască sau să se ruşineze, prilejuim sufletului un spor de blândeţe; fiindcă lucrăm potrivit cu scopul dreptăţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, adeseori mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm sufletului vigoare, scăpându-1 de moleşeală. De asemenea, nu încape nici o îndoială că mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când suntem în mare întristare şi descurajare, ne aflăm cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne înveţe aceasta, Domnul s-a mâniat şi s-a tulburat de două ori împotriva duhului iadului, deşi făcea toate câte voia cu o voinţă netulburată. Aşa a întors sufletul lui Lazăr în trup. Mânia neprihănită a fost dăruită firii noastre de Dumnezeu care ne-a zidit mai degrabă ca o armă a dreptăţii. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva şarpelui nu ar fi fost robită de plăcerea aceea pătimaşă. Cel ce se foloseşte cu neprihănire de mânie, din râvnă cuvioşiei, se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor decât cel ce nu se mişcă nicidecum la mânie pentru greutatea de a se mişca a minţii. Fiindcă cel din urmă se dovedeşte a nu-şi fi deprins vizitiul să stăpânească frânele simţurilor omeneşti. Iar celălalt luptă strunind caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai al înfrânării. Acesta este numit în Scriptură la înălţarea dumnezeiescului Ilie "carul lui Israel" pentru motivul că Dumnezeu a vorbit întâia oară iudeilor despre cele patru virtuţi în chip deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu neprihănirea a fost înălţat la cer pe un car de foc, pentru că s-a folosit de virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe el întru vârtej de foc. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 359).

141

"S-a tulburat întru Sine Şi a zis: unde l-aţi pus?"

loan XI, 33-34

Săltarea sau veselia e de două feluri: cea liniştită care e numită tresărire şi suspin şi rugăciune a Duhului şi cea mare care e numită şi săltare şi săritură sau salt, care e un zbor întins al inimii spre văzduhul dumnezeiesc. Căci sufletul, înaripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc şi eliberat de legăturile patimilor, încearcă să zboare spre cele de sus încă înainte de ieşire, dorind să se despartă de povară. Această stare e numită şi zguduire şi fierbere a Duhului şi tulburare. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 163).

"Şi nu numai pentru neahiyxi^Lca^sladune într-una pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi". "

loan XI, 52

Scopul Providenţei dumnezeieşti este să unească pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească, căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una. Prin urmare, cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul Providenţei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 101).

"A sosit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului".loan XII, 23

La tot lucrul bun avem trebuinţă de dreapta socoteală ca să judecăm potrivit cu vremea toată fapta. Căci dreapta socoteală este

142

o lumină care arată celui e o are: vremea, fapta, destoinicia, tăria, cunoştinţa, vârsta, puterea, hotărârea slobodă, râvna, zdrobirea, obişnuinţa, neştiinţa, puterea şi tocmirea trupului, sănătatea şi oboseala, modul, locul, purtarea, educaţia, credinţa, starea dinăuntru, scopul, petrecerea, slobozenia, ştiinţa, cuminţenia firească, sârguinţa, privegherea, zăbăvnicia şi cele asemenea. Pe urmă firea lucrurilor, trebuinţa, câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflător în dumnezeieştile Scripturi, înţelesul fiecărui cuvânt, ca de pildă al aceluia din Evanghelia lui loan: că au venit «linii căutând să vadă pe Domnul şi îndată au zis "Sosit-a ceasul", ceea ce înseamnă că a sosit vremea de chemare a neamurilor. Căci a început vremea patimilor. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 123).

"Cel ce-şi iubeşte sufletul său, şi-l va pierde".loan ΧΠ, 25

Tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-1 împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintării celor ce vor să se sârguiască. Aceasta le pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care răceşte căldura sufletului şi-l înduplecă să se ferească de greutăţi, ca fiind vătămătoare unei vieţi care vrea să se simtă bine. Iubirea de sine este iubirea neraţională a trupului, care făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de împărăţia Lui. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 222).

143

"Cel ce-Mi slujeşte Mie, îmi urmează Mie şi unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu".

loan XII, 26

Scara mică şi mare şi scurtă a celor de sub ascultare are cinci trepte care duc spre desăvârşire. Cea dintâi este lepădarea, a doua supunerea, a treia ascultarea, a patra smerenia, a cincea dragostea care este Dumnezeu. Lepădarea ridică din iad pe cel ce zace acolo şi slobozeşte pe cel robit de cele materiale. Supunerea a aflat pe Hristos şi slujeşte Lui. [...] Dar unde este Hristos? Şezând de-a dreapta Tatălui (Romani VIII, 34). Prin urmare, acolo trebuie să fie şi slujitorul unde este Cel slujit, punându-şi piciorul ca să urce sau urcând împreună cu modurile lui Hristos înainte de a ajunge acolo. Iar ascultarea lucrătoare prin porunci întocmeşte scara din felurite virtuţi şi le aşează pe acestea în suflet ca pe nişte trepte. De pe aceasta luându-1 pe unul ca acesta smerenia, care îl înalţă, îl duce sus pe cer, predându-1 iubirii, împărăteasa virtuţilor şi înfăţişându-1 înaintea lui Hristos. Astfel cel ce se supune cu adevărat ajunge la cer cu uşurinţă prin scara cea scurtă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 139).

"Cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge".loan XII, 35

Cel ce petrece şi vieţuieşte contrar firii şi trupeşte se aseamănă celui ce umblă în noaptea adâncă, tristă şi întunecoasă. De aceea, rătăcind în întunericul în care nu se poate răzima pe nimic, nu numai că nu se vede şi nu se deosebeşte pe sine, dar nu vede nici unde merge şi pe unde umblă, cum zice Mântuitorul. [...] Cel de al doilea [adică cel ce se înfrânează de la cele rele şi a început să facă binele] se aseamănă celui ce umblă în noaptea străvezie, luminată de stele; de aceea, luminat puţin de razele stelelor, înaintează pe încetul, lovindu-şi picioarele adeseori de pietre, datorită

144

nedeosebirii, şi suferind căderi. Acesta se vede şi se deosebeşte pe sine puţin, ca în umbră, precum s-a scris: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos" (Efeseni V, 14).Cel de al treilea [adică cel ce vieţuieşte după fire şi în chip sufletesc] se aseamănă cu cel ce umblă în noapte cu lună plină şi luminoasă; de aceea, îndrumat de scânteierile lunii, călătoreşte în chip mai nerătăcit şi merge spre cele din faţă; el se vede pe sine ca în oglindă şi deosebeşte şi pe cei ce călătoresc împreună cu el precum s-a zis: "Bine faceţi luând aminte la lege, ca la un sfeşnic de luminează în loc întunecos, până ce se va lumina de ziuă şi luceafărul va răsări în inimile voastre" (II Petru I, 19). în sfârşit cel din urmă [adică cel ce vieţuieşte mai presus de fire şi duhovniceşte] se aseamănă celui ce umblă în amiaza statornică şi preacurată, luminată de razele neîmpuţinate ale soarelui. Căci el se vede şi se deosebeşte în chip curat şi pe sine în lumina soarelui, dar deosebeşte şi pe cei mulţi, adică pe toţi după dumnezeiescul Apostol (I Corinteni II, 15), ba şi toate cele ce-1 întâmpină în orice fel şi oriunde, umblând şi el fără rătăcire şi călăuzind fără greşeală şi pe cei ce-i urmează lui spre lumina adevărată şi spre viaţă şi spre adevăr. Despre aceştia s-a scris: "Voi sunteţi lumina lumii" (Matei V, 14); căci zice şi atotdumnezeiescul Pavel: "Dumnezeu, Cel ce a zis să lumineze lumina din întuneric, a luminat în inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Iisus Hristos" (II Corinteni IV, 6). Dar şi fericitul David zice: "lnsemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale Doamne" (Psalm IV, 6); şi "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm XXXV, 9). Iar Domnul zice: "Eu sunt lumina lumii, cel ce urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (loan VIII, 12). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 99).

"C ă Eu nu am grăit de la Mine, ci Tatăl Cel ce M-a trimis pe Mine. Acela Mi-a dat Mie poruncă ce să spun şi ce să vorbesc.

145

Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce grăiesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa le grăiesc".

loan ΧΠ, 49-50

Care este pricina zdrobirii şi morţii noastre - pentru că n-am fost zidiţi astfel de la început - şi care este pricina înnoirii noastre şi nemuririi noastre?

Pricina celei dintâi, sau a stricăciunii, este încrederea în sine, conducerea de sine şi neascultarea lui Adam, din care s-a născut nesocotirea şi călcarea poruncii dumnezeieşti. Iar pricina celei de a doua, adică a nestricăciunii, este împreună-voirea cu Tatăl şi ascultarea de El, a Celui de al doilea Adam şi a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din care s-a născut păzirea poruncii Lui. [...]

Precum deci în strămoşul nostra şi în cei ca el, rădăcina şi maica tuturor relelor este părerea de sine, aşa şi în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, şi în cei ce doresc să vieţuiască după El, începutul, izvorul şi temelia tuturor celor bune este smerenia. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 40).

"S-a sculat de la cină, s-a dezbrăcat de haine şi luând un ştergar s-a încins cu el".

loan XIII, 4

Cunoscând Stăpânul că putem întipări chipul virtuţii sufletului în purtarea cea dinafară, luând un ştergar ne-a arătat calea smereniei. Căci sufletul se face asemenea lucrărilor din afară şi ia chipul celor ce le face şi se întipăreşte de ele. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 313).

146

"Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel ce-1 voi trimite pe Mine mă primeşte; iar cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine".

loan ΧΠΙ, 20

Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic în fiecare dintre poruncile Sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său, în chip firesc. Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeiască şi o împlineşte, primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflător în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci, a primit totodată prin El pe Tatăl care se află în El în chip firesc şi pe Duhul Sfânt care se află în El în chip firesc. [...] Aşadar cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o pe ea, a primit tainic pe Sfânta Treime. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 193).

"Acum s-a preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu s-a preamărit întru El.Iar dacă Dumnezeu s-a preamărit întru El şi Dumnezeu fi va preamări pe El întru Sine. Şi îndată îl va preamări pe El".

loan XIII, 31-32

Slăveşte pe Dumnezeu în sine, nu cel ce-L laudă pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabdă de dragul lui Dumnezeu pentru virtute, pătimiri, dureri şi osteneli. Acesta e slăvit la rândul său de Dumnezeu cu slavă aflătoare în Dumnezeu, primind prin împărtăşire harul nepătimirii ca o încoronare a virtuţii. Căci tot cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine prin pătimiri pentru virtute în decursul făptuirii, se slăveşte şi el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeieşti într-o contemplaţie liberă de patimă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 194).

147

"întru aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei de veţi avea iubire unul faţă de altul".

loan XIII, 35

Este cu neputinţă ca iubirea Lui să fie cu noi câtă vreme sufletul este împărţit şi caută pe Dumnezeu şi iubeşte cele ale lumii. Şi precum pasărea nu poate zbura cu o singură aripă, nici având ceva din ea atârnat, aşa nici sufletul nu poate înainta spre Dumnezeu de e legat de ceva din cele ale lumii. Şi precum corabia, având ceva contrar celor de care are trebuinţă, nu poate pluti, aşa îi este cu neputinţă sufletului să treacă peste valurile patimilor având ceva contrar virtuţilor. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 204).

"în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt".loan XIV, 2

"Căci alta este slava soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor; şi stea de stea se deosebeşte în slavă".

I Corinteni XV, 41

Multele locaşuri de care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele trepte şi înaintări ale stării de acolo. împărăţia este una, dar are multe deosebiri înăuntru, întrucât unii sunt cereşti, iar alţii pământeşti, potrivit cu virtutea, cu cunoştinţa şi cu mărimea îndumnezeiţii. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 104).

Mântuitorul numeşte "multe lăcaşuri ale Tatălui" măsurile cugetării celor ce se sălăşluiesc în patria aceea, adică puterile felurite de a deosebi felurimea darurilor (harismelor) duhovniceşti, de care se bucură cu mintea. N-a înţeles prin multele lăcaşuri deosebiri de locuri, ci trepte de daruri. Căci precum fiecare se bucură de soarele văzut după curăţia puterii văzătoare şi primitoare

148

şi precum un sfeşnic ce luminează într-o casă răspândeşte raze diferite, fără ca lumina lui să se împartă între multe sfeşnice, aşa şi în veacul viitor toţi drepţii se sălăşluiesc într-o singură patrie fără să se împartă, dar fiecare e luminat de unicul Soare înţelegător şi înţeles pe măsura lui, ca de un singur văzduh şi loc şi scaun şi vedere şi chip. Şi nu vede vreunul măsurile soţului său, fie că acela e mai presus, fie că e mai prejos de el, ca nu cumva văzând harul mai bogat al soţului şi pe cel mai mic al său să i se facă aceasta pricină de întristare şi de nefericire. Nu poate fi aceasta acolo unde nu de întristare, nici suspin, ci fiecare se veseleşte înlăuntrul său după harul dat lui, după măsura lui, dar una este vederea cea dinlăuntru a tuturor şi una le este bucuria. Şi în afară de cele două mari cete nu este vreo alta de mijloc. Se înţelege prin una pe cea de sus, iar prin cealaltă pe cea de jos; iar la mijlocul lor, mulţimea felurită a răsplătirilor. [...] "Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, va aşeza oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga Sa" (Matei XXV, 31). N-a spus trei cete, ci două: una de-a dreapta şi alta de-a stânga. Şi a despărţit hotarele sălaşurilor diferite ale lor, zicând că unii, adică păcătoşii, vor merge la osânda veşnică, iar drepţii vor străluci ca soarele în viaţă veşnică. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 284).

Deşi împărăţia este una, în ea fiecare află locul său şi lucrul său. Să luptăm deci fraţilor împotriva leneviei şi să rupem de pe noi ştergarul întunericului care este uitare. Şi vom vedea lumina pocăinţei. Să câştigăm în noi pe Marta şi Maria care sunt suferirea răului şi plânsul, care plâng înaintea Mântuitorului ca să învie pe Lazăr, adică mintea legată în multele fâşii ale voilor proprii. Şi astfel El îşi face milă şi îl învie pe Lazăr, căci este propriu lor să facă să fie legat Lazăr. Dar când Lazăr este eliberat, se face văzută râvna Măriei şi a Martei. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 168).

149

"Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl".loan XIV, 9

"Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine".loan XIV, 10

Până ce vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în litera Sfintei Scripturi, în chip felurit prin ghicituri, încă n-am văzut spiritual pe Tatăl cel netrupesc, simplu, unul şi singur cum se află în Fiul Cel netrupesc, simplu, unul şi singur. [...] E nevoie aşadar de multă ştiinţă ca, înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă oamenilor. De aceea e de trebuinţă ca cel ce caută cu evlavie pe Dumnezeu să nu fie reţinut de nici o literă ca nu cumva să primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adică să îmbrăţişeze în chip greşit, fără să-şi dea seama, în locul Cuvântului literele Scripturii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 194).

Dumnezeiescul Ciril a arătat că viaţa din Tatăl, adică Fiul, este şi nu este altceva decât Tatăl. Dar cei ce zic că viaţa din Fiul nu este nimic altceva decât însuşi Tatăl şi aceeaşi întru toate cu El, nedeosebindu-se întru nimic de El şi aduc în sprijin aceste cuvinte ale lui Ciril, se alipesc nu dc dogmele Cuviosului Ciril, ci dc cele ale lui Sabelie, când susţin că această viaţă este Cel Unul-Născut din Tatăl. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 505).

"Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine"; "Şi voi rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi".

loan XIV, II; XV, 4

150

"Dar nu Mă rog numai pentru aceştia, ci pentru toţi cei ce vor crede prin cuvântul lor în Mine, ca să fie toţi una".

loan XVII, 20"Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine ca şi ei să fie una întru Noi".

loan XVII, 21"Şi Eu slava pe care Mi-ai dat-o Mie am dat-o lor ca să fie una precum Noi una suntem".

Idan XVII, 22

Unirea pe care o are prin fire cu Tatăl Său, făgăduieşte să o aibă prin har şi cu noi, dacă vrem, şi noi o vom avea cu El la fel dacă vom lucra poruncile Lui. Căci ceea ce are El prin fire cu Tatăl, aceea ne dă şi nouă să avem cu El prin voinţă şi prin har. [...] Slava pe care a dat-o Tatăl Fiului ne-o dă şi nouă Fiul prin harul dumnezeiesc. Şi lucru şi mai mare e că precum El este întru Tatăl şi Tatăl este întru El, aşa Fiul lui Dumnezeu este întru noi şi noi, dacă voim, vom fi întru Fiul prin har. [...]

Căci odată ce s-a făcut rudenie cu noi prin trup şi ne-a făcut pe noi împreună-părtaşi ai dumnezeirii Sale, ne-a făcut pe toţi rudenii ale lui. De altfel, odată ce dumnezeirea împărtăşită nouă, prin comunicare, este netăiată şi nedespărţită, e numaidecât de trebuinţă ca şi noi cei ce suntem părtaşi nedespărţiţi la ea într-un singur Duh, să fim un trup cu Hristos. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 146).

"Cel ce Mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele".loan XIV, 15

"Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unii pe alţii".loan XV, 12

Bune sunt toate făcute de Dumnezeu, ca folosindu-ne bine de ele, să-i mulţumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi şi trupeşti la

151

înţelegere, am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii şi îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul, căci ea este semnul iubirii de Dumnezeu [...]. Iubirea întreolaltă întemeiază iubirea de Dumnezeu care este plinirea a toată porunca lui Dumnezeu. De aceea porunceşte să nu se îngrijească de avuţii, ci să se lepede de toate ale lui, tot cel ce doreşte să-I fie ucenic. [...]

Târâtoarelor şi fiarelor purtate încolo şi încoace de fire, le este într-adevăr cu neputinţă să nu se ferească de cel ce le aduce durere. Dar celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi cârmuiţi de raţiune şi învredniciţi de cunoaşterea lui Dumnezeu care au primit legea de la El, le este cu putinţă să nu ocolească pe cei ce-i supără şi să iubească pe cei ce-i urăsc. De aceea şi Domnul spunând: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi..." şi celelalte nu le-a poruncit ca pe nişte lucruri cu neputinţă, ci ca pe unele cu putinţă. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă această poruncă. Şi însuşi Domnul ne arată aceasta prin fapte, ca şi ucenicii Lui, toţi care s-au străduit pentru iubirea aproapelui până la moarte şi s-au rugat cu căldură pentru cei ce i-au ucis pe ei. Noi nu putem să iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de plăcere şi le punem acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc, fiind mai răi ca fiarele şi târâtoarele. De aceea, neputând păşi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaşte nici scopul Lui ca să primim puterea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 5).

Cel ce nu iubeşte pe aproapele, nu păzeşte porunca. Iar cel ce nu iubeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 33).

152

"De veţi păzi poruncile Mele,Vă voi trimite vouă pe Mângâietorul,Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească şi Acela vă va învăţa pe voi tot adevărul".

loan XIV, 15-17

Numim credinţă nu pe cea prin care crede cineva în deosebirea ipostasurilor dumnezeieşti şi prea închinate şi în firea mai presus de toate şi proprie a dumnezeirii şi în întruparea minunată a Cuvântului în omenitatea luată din firea noastră, măcar că aceasta este foarte înaltă, ci credinţa care răsare în suflet din lumina harului şi sprijineşte prin mărturia înţelegerii inima, ca să fie neîndoielnică în încredinţarea nădejdii, străină de orice închipuire; credinţa care nu se arată în primirea celor auzite prin urechi, ci în privirea cu ochii duhovniceşti a tainelor ascunse în suflet şi a bogăţiei dumnezeieşti celei ascunse ochilor fiilor trupului şi descoperite în Duhul celor ce se ospătează Ia masa lui Hristos prin cugetarea la legile Lui. [...] Duhul cel Mângâietor arată omului puterea cea sfântă ce locuieşte în el în toată vremea, acoperământul, tăria cea gândită cu mintea (inteligibilă) care acoperă pe om totdeauna şi alungă de la el orice vătămare, ca să nu se apropie de sufletul sau de trupul lui. Pe aceasta mintea cea luminoasă şi înţelegătoare o simte în chip nevăzut cu ochii credinţei. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 337).

"Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi".loan XIV, 18

Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu şi voieşte ca El să locuiască în sine, şi să nu fie lăsat orfan, să aibă grijă mai întâi să păzească cele ce le-a poruncit lui Iisus, şi atunci va locui în el. Căci nu este departe de noi, nici nu este între noi şi El ceva decât patimile. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 157).

153

"Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte. Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu fi voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui".

loan XIV, 21

Tot cuvântul lui Hristos descoperă mila şi dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi toarnă prin aur puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi răstignit pe Cel ce o grăia. [...] Arătarea Sa a ascuns-o în porunci. Şi dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din mfrânarea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 272).

Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi înaintând, ne mutăm aşa zicând de la frică la iubirea de Dumnezeu. [...] Şi aşa adăugăm nevoinţe peste nevoinţe, pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeşte şi Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul care împodobeşte casa noastră, ca prin întâlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaş al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 18).

Unde este iubirea de Dumnezeu şi cultivarea lucrărilor minţii şi împărtăşirea de lumina negrăită, acolo este pacea puterilor sufletului, curăţirea minţii şi sălăşluirea Sfintei Treimi. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 256).

154

Deşi sunt multe poruncile, suntem datori să le păzim. Iar de nu, n-ar fi trebuit să fie date de Mântuitorul, căci, precum mi se pare, nu s-a spus şi nu s-a făcut ceva de prisos de către Stăpânul. Pentru că scopul venirii Lui a fost să cureţe din suflet răutatea primei noastre neascultări şi să-l preschimbe potrivit stării lui de la început. De aceea ne-a dat nouă poruncile Lui de viaţă făcătoare, ca pe nişte leacuri curăţitoare ale stării noastre pătimaşe. Căci ceea ce sunt leacurile pentru trupul bolnav, aceea sunt poruncile pentru sufletul pătimaş. Şi e vădit că poruncile s-au dat împotriva patimilor, spre tămăduirea sufletului care a căzut, precum spune limpede Domnul către sfinţii Săi ucenici, [...] dar păzirea lor se află uneori mai prejos de dragostea duhovnicească. Şi pentru că sunt mulţi cei ce păzesc poruncile din frică sau pentru răsplata viitoare şi nu din iubire, Domnul îndeamnă mult la păzirea poruncilor celor din iubire, care aduc sufletului lumina. De aceea zice: "Ca să vadă oamenii faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V, 16). Dar nu e cu putinţă a se vedea în suflet faptele cele bune pe care Domnul le-a învăţat, de nu vor fi păzite poruncile. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 477).

"Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el".

loan XIV, 23

Viaţa îndumnezeită şi harul celor ce există şi vieţuiesc dumnezeieşte şi mai presus de fire sunt însă o lucrare cu adevărat dumnezeiască şi mai presus de fire, prin care se înfăptuieşte unirea lui Dumnezeu cu cei vrednici de Dumnezeu. Deci toate câte au fost aduse la existenţă din cele ce nu sunt, prin porunca dumnezeiască sunt create şi rezultate ale lucrărilor dumnezeicşti,dar nu şi lucrări. Iar Domnul făcându-şi împreună cu Tatăl sălaş în cei vrednici, săvârşeşte cele ce se ivesc în purtătorii de Dumnezeu, nu prin porunca creatoare, ci prin unirea şi sălăşluirea dumnezeiască, prin

155

puterea îndumnezeitoare şi prin harul îndumnezeitor, comunicând celor uniţi cu El din cele ce-I sunt proprii Lui prin fire. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 396).

"Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu".

loan XIV, 27

Zicând Domnul către Apostoli "Pacea Mea dau vouă", a adăugat "nu cum dă lumea" sau nu simplu ca oamenii ţării aceleia când se salută zicând "Pace vouă” şi cum a zis Somanita: "Pace ţie" (IV împăraţi IV, 23) sau Elisei către Ghiezi: "Şi vei zice: pace ţie, către ea" (IV împăraţi IV, 26), adică pace bărbatului tău, pace copilului. Domnul vorbeşte aici de "pacea care covârşeşte toată mintea" (Filipeni IV, 7) şi pe care o dă Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El din tot sufletul, pentru războaiele şi primejdiile răbdate înainte de ea. Căci de aceea a zis iarăşi Domnul "întru Mine pace să aveţi" (loan XVI, 33) şi a adăugat: "în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan XV, 33).

Aceasta înseamnă că chiar dacă cineva ar avea multe necazuri şi multe primejdii de la draci şi de la oameni, ţinând pacea Domnului toate le va socoti ca nimic. Şi iarăşi a zis "să aveţi pacea întreolaltă" (Marcu IX, 50). Acestea toate le-a prezis lor Domnul, fiindcă aveau să ajungă în războaie şi să rabde necazuri pentru El. Iar după un înţeles mai îndepărtat: fiecare dintre noi, credincioşii, suferim războaie şi sminteli din partea patimilor, dar dacă avem pace cu Dumnezeu şi cu aproapele le biruim pe toate.

Acestea sunt lumea pe care a poruncit loan Teologul să o urâm (I loan II, 15) nu făpturile, ci poftele lumeşti. Iar sufletul are pace cu Dumnezeu când are pace cu sine însuşi şi se face întreg după voia lui Dumnezeu. Şi se face aşa când are pace cu toţi oamenii, chiar dacă suferă supărări grele de la ei. Căci prin răbdare nu se tulbură nicidecum, ci toate le suferă, tuturor le vrea binele, pe toţi

156

îi iubeşte pentru Dumnezeu şi pentru fire. Pentru cei infideli plânge ca pentru nişte pierduţi, cum a făcut Domnul şi Apostolii, iar pentru cei credincioşi se roagă şi lucrează. Şi aşa primeşte pacea gândurilor şi petrece cu mintea în contemplaţie şi rugăciune curată către Dumnezeu. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 248).

Unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte renaşterea de sus prin venirea Mângâietorului; şi sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumină şi bucurie negrăită, şi şezând pe înălţimea minţii lui ca pe un tron de slavă, dă pacea Sa puterilor lui zicând: "Pace vouă" din partea patimilor care vă războiesc; "Pacea Mea dau vouă" ca să mişcaţi potrivit cu firea; "Pacea Mea o las vouă” ca să vă desăvârşiţi mai presus de fire. Deci tămăduind cele trei părţi ale sufletului prin întreitul dar al păcii şi ridicându-1 pe acesta la desăvârşirea întreită şi unindu-1 cu Sine, îl face întreg feciorelnic şi frumos, învăluindu-1 în buna mireasmă a mirului curăţiei. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 277).

"Sculaţi-vă să mergem de aici".loan XIV, 31

Unde îi ia pe ei când le-a spus: "Sculaţi-vă să mergem de aici”, dacă nu le ia mintea de la lucrarea veacului acesta ca să-i odihnească în împărăţia Lui? (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 157).

Cel ce nu s-a hotărât să se ridice din cele din parte şi spre puţin folositoare şi să se suie spre cele întru totul folositoare,

157

mănâncă încă pâinea de orz întru sudoarea feţei sale, după orânduirea de sus a lui Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea şi a apei care curge din piatra lovită pe seama lui Israel. Dar cel ce a auzit cuvintele "Sculaţi să mergem de aici" şi, trezit de glasul învăţătorului s-a sculat de la lucrarea ostenitoare şi a încetat să mai mănânce din pâinea durerii, acela, lepădându-se de simţire şi gustând din paharul înţelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut că bun e Domnul, ca unul care, după ce a împlinit legea poruncilor în slujirea Cuvântului, s-a urcat în foişor, aşteptând pogorârea Mângâietorului. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag, 293).

"Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi".loan XV, 4

Cel ce, potrivit proniei, cugetă numai la Dumnezeu şi petrece în El şi vede în chip limpede pe Dumnezeu în Duh, umblând şi petrecând în sine, împlineşte în chip vădit porunca dumnezeiască a Domnului Iisus. [...] Şi s-a unit, de aceea, în chip străin cu Dumnezeu, şi s-a făcut mort în chip minunat şi foarte fericit împreună cu El. Şi astfel s-a făcut lucrător nerătăcit al poruncilor lui Dumnezeu. Căci a zis Mântuitorul; "Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, multă roadă aduce" (loan XV, 6), adică multe virtuţi. Drept aceea să se silească tot cel ce voieşte să dobândească virtuţile prin vedere şi rugăciune şi să rămână şi să stăruie cu toată puterea în Dumnezeu, ca văzând Dumnezeu nevoinţa sfântă a sufletului să plece cerurile şi să se facă foarte vădit, în chip minunat, umblând şi petrecând înlăuntrul sufletului. Prin aceasta va hărăzi celui părtaş de El bucuria de toate bunătăţile şi frumuseţile şi buna plăcere pentru toate sfintele porunci. Căci El însuşi a zis: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (loan XV, 6) chiar dacă vi se pare că faceţi. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 368).

158

"F ără Mine nu puteţi face nimic".loan XV, 5

Dracul mândriei e plin de o îndoită răutate: căci sau înduplecă pe monah să pună în socoteala sa isprăvile şi nu în a lui Dumnezeu, care este şi dătătorul celor bune şi ajutătorul spre izbutirea în ele, sau neputându-1 îndupleca la aceasta, îi insuflă gândul să dispreţuiască pe cei mai puţin desăvârşiţi dintre fraţi. Iar cel ce primeşte acest gând nu-şi dă seama că şi pe el Π face să se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Căci dacă dispreţuieşte pe aceia ca pe unii ce nu sunt în stare de isprăvile lui, vădit este că se socoteşte pe sine ca unul ce-a înfăptuit asemenea isprăvi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimenea [...] fiindcă slăbiciunea noastră mişcată spre cele bune nu poate ajunge la ţintă fără Dătătorul celor bune. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 63).

începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credinţă a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuşi zice: "Fără de Mine nu puteţi face nimic". Şi împreună cu ea este pacea - căci se cuvine ca fiecare "să se roage fă ră mânie şi fă ră gânduri” (I Timotei II, 8) - şi iubirea, căci "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, în Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu în e l” (I loan IV, 16). Dar pacea şi iubirea nu numai că fac rugăciunea bine primită, ci se şi nasc şi răsar din rugăciune ca nişte raze gemene şi cresc şi se desăvârşesc din ea. [...]

Prin acestea, mai bine zis prin fiecare din acestea şi prin toate trei împreună, ni se dăruieşte cu îmbelşugare şi ne prisoseşte plinătatea bunătăţilor. De fapt noi nădăjduim că, prin chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranţă mila şi viaţa adevărată, ascunse în El (Coloseni III, 3). Căci numele Domnului nostru Iisus Hristos strigat cu curăţie înlăuntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care ţâşnesc cu prisosinţă acele bunătăţi.

159

Iar prin pacea care întrece toată mintea şi care nu are nici un hotar (Filipeni IV, 7; Isaia IX, 7), ne învrednicim de împăcare cu Dumnezeu şi întreolaltă. în sfârşit prin iubire, a cărei slavă este neasemănată şi care e sfârşitul şi plinătatea Legii şi a Proorocilor (Matei XXII, 39), căci însuşi Dumnezeu se numeşte iubire (I loan IV, 8), ne unim în întregime cu Dumnezeu, desfiinţându-se păcatul din noi, prin dreptatea lui Dumnezeu şi prin însuşirea de fii după har, lucrată în noi în chip minunat prin iubire. Căci "iubirea acoperă mulţime de păcate" (I Petru IV, 8) şi "iubirea toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, iubirea niciodată nu cade" (I Corinteni XIII, 7-8). [...]

De aceea însuşi Preabunul şi Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lăsat acestea, ca un Părinte adevărat şi iubitor tuturor celor ai Săi ca pe nişte porunci şi mângâieri testamentare, ca pe nişte chezăşii sprijinitoare, dulci şi întăritoare sau, mai bine zis, ca pe o moştenire de nerăpit, dăruită de Dumnezeu atât când a ajuns la patima Sa de bunăvoie pentru noi, cât şi când S-a arătat Apostolilor după înviere; ba şi când avea să se întoarcă la Tatăl Său prin fire şi la al nostru prin har. Aceasta a făcut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: "Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul" (loan XIV, 13); "Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe fa ţă vă voi vesti despre Tatăl. In ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi" (loan XVI, 23-26).

Şi iarăşi după înviere a zis: "Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu draci vor scoate, în limbi noi vor grăi" (Marcu XVI, 16-17) şi celelalte. Lucruri asemănătoare acestora spune şi ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: "încă şi multe alte semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, viaţă să aveţi întru

160

numele Lui" (loan XX, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: "întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece" (Filipeni II, 10) şi cele următoare. [...]

Şi Mântuitorul a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ" (Matei XXVIII, 18). Aceasta a spus-o şi prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul către Apostoli înainte de răstignirea pe cruce: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (loan XIV, 27) şi "Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (loan XVI, 33); şi "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (loan XV, 12); şi "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii fa ţă de alţii" (loan XIII, 35); şi "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui" (loan XV, 9-11).

Şi iarăşi, după scularea Sa din morţi, Domnul nostru Iisus Hristos se arată în diferite rânduri la ai Săi, dăruindu-le pacea Sa şi zicând: "Pace vouă" (loan XX, 19). Iar lui Petru, îi spune astfel, a treia oară: "Dacă Mă iubeşti, Petre, mai mult decât alţii, Paşte oile Mele" (loan XXI, 15). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 26).

"De nu va rămânea cineva întru Mine, se va scoate afară ca viţa şi o vor aduce şi o vor arunca în foc şi va arde;Iar cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, multă roadă va aduce".

loan XV, 5-6

Precum nu e cu putinţă soarelui să lumineze fără lumină, aşa nu e cu putinţă să se curăţească inima de întinăciunea gândurilor de

161

pierzare, fără rugăciunea numelui lui Iisus. [...]Căci ea este lumină, iar acelea întuneric; şi acela este

Dumnezeu şi Stăpânul, iar acelea slugile dracilor. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 84).

"Eu v-am ales pe voi din lume".loan XV, 19

Din ce lume i-a luat, dacă nu din toată împrăştierea păcatului? Deci cel ce voieşte să se facă ucenic al lui Hristos să fugă de patimi. Cel ce nu le va desfiinţa pe acestea, nu poate să se facă lăcaş al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceaţa dumnezeirii Lui, dacă nu se desparte de ele. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 155).

"Voi M-aţî iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşitEu de la Tatăl am ieşit şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl".

loan XVI, 27-28

Până ce străbate cineva bărbăteşte prin luptele dumnezeieşti ale filosofiei lucrătoare, ţine în sine Cuvântul care a venit în lume de la Tatăl, prin porunci. Dar după ce a lăsat în urmă luptele cu fapta împotriva patimilor, dovedindu-se biruitor al patimilor şi al dracilor, şi a trecut la filosofia cunoaşterii prin contemplaţie, îngăduie Cuvântului în chip tainic să părăsească iarăşi lumea şi să meargă la Tatăl. [...]

Lume numeşte poate lucrarea ostenitoare a virtuţilor eu fapta. Iar Tatăl starea minţii cea mai presus de lume şi slobodă de tot cugetul pământesc de la care Cuvântul lui Dumnezeu vine în noi punând capăt luptei împotriva patimilor şi a dracilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 206).

162

"Acestea le-am grăit vouă, ca în Mine pace să aveţi. în lume veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea".

loan XVI, 33

în Mine - Cuvântul virtuţii - aveţi pace, izbăviţi fiind de vârtejul şi de tulburarea produsă de patimi şi de lucrurile materiale, dar în lume, adică în împătimirea după cele materiale, aveţi necazuri, pentru schimbarea şi stricarea neîncetată a lor. Căci necazuri au amândoi: atât cel ce săvârşeşte virtutea, pentru osteneala şi durerea împreunată cu ea, cât şi cel ce iubeşte lumea, pentru nedobândirea statornică a celor materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare; iar cel de-al doilea necazuri stricătoare şi pierzătoare. Amândurora le este Domnul uşurare: celui dintâi pentru că-1 odihneşte în Sine de ostenelile virtuţii, ridicându-1 la contemplaţie prin nepătimire, celui de-al doilea, pentru că-i smulge împătimirea după cele stricăcioase prin pocăinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 207).

"Şi acum preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuşi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea".

loan XVII, 5

Să luăm aminte cum slăvim pe Dumnezeu. Căci nu se slăveşte altfel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit şi Fiul de către Tatăl. Şi aceleaşi trebuie să le facem şi noi cu sârguinţă, ca prin aceleaşi să slăvim pe Cel ce primeşte să se numească Tatăl nostru cel din ceruri şi să fim slăviţi de El cu slava Fiului în Care a fost înainte de a fi lumea prin El. [...] Iar acestea

163

sunt: crucea sau mortificarea lumii întregi, necazurile, ispitele şi orice altceva din pătimirile lui Hristos. Purtându-le pe acestea întru răbdare multă, urmăm lui Hristos în patimile Sale şi slăvim prin ele pe Tatăl nostru şi Dumnezeu, ca fii ai Lui prin har şi ca împreună- moştenitori cu Hristos. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 88).

"Voiesc, zice către Tatăl, să vadă aceştia slava Mea, pe care Mi- ai dat-o Mie, pentru că M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii".

loan XVII, 5"Slăveşte-Mă pe Mine Tată la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea".

loan XVII, 24

"Doi ochi sufleteşti am dobândit", cum zic părinţii. [...] Dar nu întrebuinţăm la fel vederea lor; cu unul vedem cele ascunse în firi, adică puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi pronia Lui cu privire la noi, înţeleasă din măreţia guvernării Sale; cu celălalt privim slava sfintei Lui firi, când binevoieşte Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovniceşti. întrucât sunt ochi, aşadar ceea ce văd e lumină; iar întrucât nu întrebuinţăm la fel vederea lor, există o îndoită vedere a luminii: printr-un ochi vedem altă lumină decât cea pe care o vede celălalt ochi. Iar ce este fiecare din acestea două ne- o arată însuşi dumnezeiescul Isaac. Pe una a numit-o înţelegerea puterii, a înţelepciunii şi a proniei lui Dumnezeu, scurt zicând cunoaşterea Creatorului, dobândită din creaturi; pe a două a numit-o vederea nu a firii dumnezeieşti, [...] ci a slavei firii Lui, pe care a dat-o Domnul învăţăceilor Săi şi prin ei tuturor celor ce cred în El şi-şi dovedesc credinţa prin fapte. [...] Aşadar a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este aşadar natura lui Dumnezeu şi altceva slava Lui, deşi sunt nedespărţite între ele. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 283).

164

"C a să fie toţi una, precum Eu, Părinte, în tru Tine şi Tu în tru Mine, ca şi ei să fie una".

loan XVII, 21

Precum toate întipăririle se împărtăşesc de sigiliu, dar se mişcă fiecare despărţită, însă dacă luând una din ele a-i lipi-o de sigiliu, nu mai are unde să se mişte, ci va avea aceeaşi mişcare ca şi arhetipul, devenind una şi aceeaşi cu el, dar materia ei rămânând deosebită, aşa chipul dumnezeiesc din noi, urcând la arhetip se împlineşte rugăciunea cea dumnezeiască "Ca să fie toţi una, precum Eu, Părinte, întru Tine şi Tu întru Mine, ca şi ei să fie una" (loan XVII, 21) în adevăr. Astfel "cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh" (I Corinteni VI, 17). Taina unirii într-un trup prin atingerea trupurilor este cu adevărat "mare dar în Hristos şi în Biserică" (Efeseni V, 32). Sigiliu se dă pe sine întreg fiecărei bucăţi de ceară, dar fiecare din acestea se împărtăşeşte pe cât e cu putinţă, pe măsura puterii ei proprii, nu numai de trăsături, ci şi de unire, pentru a se întipări. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 401).

Dumnezeu fiind neîmpărtăşibil, nevăzut şi de nepipăit, se face împărtăşibil, încăput şi arătat şi un Duh cu cei ce se roagă Lui cu inimă curată, printr-o putere mai presus de fiinţă, în vremea rugăciunii ca vedere, potrivit rugăciunii atottainice şi negrăite către Tatăl nostru comun pentru noi. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 355).

"Şi Eu slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem".

loan XVII, 22

Precum Tatăl nu va fi lipsit niciodată de cunoştinţa Fiului şi Fiul de a Tatălui, aşa nici sfinţii, ajunşi dumnezei prin lucrare şi

165

având pe Dumnezeu locuind în ei, nu vor fi lipsiţi niciodată de cunoştinţa între ei şi fiecare va vedea slava sa şi slava celorlalţi, precum Fiul pe a Tatălui şi Tatăl pe a Fiului. [...] Slava sfinţilor va fi slava care este şi a Fiului lui Dumnezeu. [...] Deci slava dată Fiului dinainte de veci de Dumnezeu şi Tatăl e dăruită de Fiul însuşi, sfinţilor şi aceştia toţi sunt una. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 175).

Dar, cu toate că slava e altceva decât natura dumnezeiască, totuşi nu poate fi numărată între cele de sub timp. Căci ea nu este ceva, dar în sens de depăşire a tot ce este. Pe de altă parte, însăşi natura dumnezeiască există dar în chip negrăit. Şi n-a dat numai ţărânii unită cu El după ipostas această slavă care e mai presus de toate cele ce sunt (de creaturi) ci şi învăţăceilor. [...] Ba a voit să o şi vadă aceia. Aceasta este slava prin care noi primim şi vedem propriu-zis pe Dumnezeu. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 283).

"Părinte, pe care Mi i-ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu, să fie şi ei".

loan XVII, 24

Păzeşte comoara cea bună a smereniei care îmbogăţeşte. în ea sunt ascunse vistieriile dragostei. în ea se păzesc mărgăritarele umilinţei şi în ea se odihneşte împăratul Hristos Dumnezeu, ca pe un tron bătut în aur, împărţind darurile Sfântului Său Duh celor hrăniţi de ea. Iar darurile cele mari pe care E! le dă acestora sunt: cuvântul cunoştinţei Sale; înţelepciunea Sa de negrăit; pătrunderea lucrurilor dumnezeieşti; mai înainte vederea lucrurilor omeneşti; omorârea de viaţă făcătoare prin nepătimire; şi unirea cu El, pentru ca ei să împărătească împreună cu El în împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 273).

166

"Căci zic iudeii: "Nu avem împărat pe Cezarul".loan XIX, 15

Irod are înţelesul cugetului trupesc; Pilat al percepţiei prin simţuri; Cezarul al celor ce cad sub simţuri; iar iudeii au înţelesul gândurilor sufleteşti. Sufletul, alipindu-se din neştiinţă de cele ce cad sub simţuri, predă Cuvântul (Raţiunea) simţurilor spre moarte, întărind împotriva lui, prin proprie mărturisire împărăţia celor stricăcioase. [...]

Irod ţine locul lucrării patimilorj Pilat pe al deprinderii amăgită de ele; Cezarul pe al întunecatului stăpânitor al lumii; iudeii pe al sufletului. Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 153).

"Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt".loan XX, 3

loan a alergat odinioară înaintea lui Petru şi ascultarea s-a pus aici înaintea pocăinţei. Cel dintâi, ajungând înainte, închipuieşte ascultarea, celălalt închipuieşte pocăinţa. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 135).

"Nu mă atinge".loan XX, 17

Cel ce socoteşte pe Domnul ziditor numai al celor ce sunt supuse naşterii şi stricăciunii, îl ia în chip greşit drept un grădinar, asemenea Măriei Magdalena. De aceea spre folosul aceluia se fereşte Domnul de atingerea lui, întrucât pentru el nu s-a putut sui

167

la Tatăl. Căci ştia că cel ce se apropie de El cu o asemenea prejudecată coborâtă se vatămă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 184).

"Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica) şi uşile fiind încuiate de frica iudeilor, unde erau adunaţi ucenicii a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă»".

loan XX, 19

Cei ce de frica iudeilor şed într-un foişor din Galileia cu uşile încuiate, adică cei ce de frica duhurilor răutăţii petrec în regiunea descoperirilor pe înălţimea vederilor (contemplaţiilor) dumnezeieşti, încuind pentru siguranţă simţurile ca pe nişte uşi, primesc în chip neînţeles pe Cuvântul lui Dumnezeu, care vine la ei şi li se arată fără lucrarea simţurilor. Iar venind El le dăruieşte starea de nepătimire spunându-le "pace vouă" şi împărţirile Duhului Sfânt suflând asupra lor; de' asemenea le dă "putere" şi le arată simbolurile tainelor Sale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 185).

"Sunt şi alte multe minuni ce le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise".

loan XX, 30"Sunt şi altele pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris".

loan XXI, 25

în primul loc zice că a făcut Iisus multe înaintea ucenicilor Săi, iar în celălalt nu mai zice înaintea ucenicilor Săi. Despre aceasta a scris sfântul Prohor, vorbind de amândouă: în locul dintâi

168

Evanghelistul grăieşte despre lucrurile minunate şi celelalte pe care le-a făcut Domnul şi pe care nu le-a scris fiindcă au fost scrise mai înainte de către ceilalţi evanghelişti, din care pricină a adăugat "înaintea învăţăceilor Săi". (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 166).

"Şi cu ei petrecând, le-a poruncit sS nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui pe care aţi auzit-o de la Mine".

Fapte I, 4

Nu te îndoi că puterea pentru tainele acestea pe care le-a primit, desăvârşeşte acestea în el, ajutându-1 să înainteze în toată virtutea cu fapta. Aceasta este puterea pe care au primit-o fericiţii Apostoli în chipul focului. în vederea acesteia le-a poruncit lor Mântuitorul să nu se despartă de Ierusalim, până ce nu vor primi puterea de sus.

Ierusalimul înseamnă virtute; puterea înseamnă smerenie. Puterea de sus este Mângâietorul sau Duhul mângâierii. De aceea s-a spus în dumnezeiasca Scriptură despre El că prin El se descoperă tainele celor smeriţi la suflet. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 110).

"Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului".

Fapte I, 8

Sfinţita rugăciune duhovnicească nu e numai învăţătoare şi arătătoare, ci şi mângâierea îndemnătoare spre tot ce e bun. [...] Dar fiindcă atât învăţătura cât şi mângâierea îndemnătoare rămân fără

169

rodul cuvenit din pricina slăbiciunii celui învăţat şi îndemnat, de aceea e nevoie de o putere pe măsura lor, căutând vei afla deodată că rugăciunea dă sufletului şi puterea Duhului spre lucrare. Aşa e de mare puterea rugăciunii celor virtuoşi. Şi pe drept cuvânt. Căci rugăciunea insuflată, vie şi mişcată în chip vădit printr-o neîncetată izvorâre din inimă, având această însuşire prin împărtăşirea şi lucrarea Duhului de viaţă făcător, are drept urmare ca foarte necesare, aceste trei lucrări: învăţătura celor cuvenite celor credincioşi; îndemnul mângâietor spre nevoinţele pentru cele ce trebuie împlinite; şi, înainte de ele, puterea spre uşurarea celor grele de împlinit. De aceea Domnul nostru şi Dătătorul Duhului a spus: "Veţi lua putere când va veni Sfântul Duh peste voi" (Fapte I, 8). Iar această putere o numeşte iarăşi limpede "Mângâietor şi învăţător” zicând: "Mângâietorul, Duhul cel Sfânt pe care-L va trimite Tatăl întru numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte cele ce v-am spus vouă" (loan XIV, 26).

Iar că prin rugăciune se dă fiecăruia arătarea Duhului spre folos, o arată limpede învăţătura Sfântului Pavel care adaugă că unuia i se dă duhul înţelepciunii, altuia al cunoştinţei şi iarăşi altuia al vindecărilor (I Corinteni XII, 8-9) şi celorlalţi, celelalte. Iar acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia îndeosebi, precum voieşte (I Corinteni XII, 11).

Iar cel ce s-a făcut părtaş în orice fel de darul Duhului, primeşte pe urmă în chip necesar cele trei lucrări, adică puterea mai presus de fire, învăţătura mai presus de lume şi mângâierea dumnezeiască. [...] De altfel când zice Domnul: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (loan XV, 5), arată neîndoielnic că pentru tot ce trebuie săvârşit e numaidecât de trebuinţă puterea dumnezeiască. Dar şi când zice: "Să nu numiţi pe nimenea învăţător pe pământ, căci Unul este învăţătorul şi Călăuzitorul vostru Hristos" (Matei XXIII, 10) arată limpede că omul arc nevoie de învăţătura dumnezeiască spre cele ce trebuie şi spre cele ce se fac după voia lui Dumnezeu. Şi când întăreşte zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite vouă Duhul Adevărului, ca să rămână cu voi în veac" (loan XIV, 16) gândeşte-te la mângâierea cea

170

atottrebuincioasă şi nedespărţită de har. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 259).

"Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc".

Fapte II, 1

Căci era ceasul al treilea al zilei, iar ziua, duminica, precum zice dumnezeiescul Luca. Fiindcă Cincizecimea este duminica a şaptea de la duminica în care se face aşa numita pască, după graiul iudeilor. Iar pasca se tălmăceşte trecere şi slobozire în limba noastră. Şi duminica de după cincizeci de zile se zice Cincizecimea, împlinindu-se cincizeci de zile dintre ea şi pască după lege. Căci zice şi loan Cuvântătorul de Dumnezeu în Sf. Evanghelie cea după el: "Sărbătoarea cea de pe urmă şi cea mare" (loan VII, 37), fiindcă atunci era isprăvirea sărbătoririi paştelui. Şi la ceasul întreit s-au împărtăşit de har, zice Damaschin. Aceasta înseamnă că în ceasul al treilea, dar în una cea domnească a zilelor. Prin aceasta ne-a arătat să cinstim trei ipostasuri în unitatea stăpânirii, adică a dumnezeirii celei una. Căci duminica - zice Sf. loan Gură de Aur - e numită una a săptămânii şi nu cea dintâi, pentru că Sf. Scriptură

o deosebeşte de celelalte. Cea veche face aceasta proorocind despre ea. De aceea nu o pune la rând ca pe a doua şi pe celelalte. Căci dacă n-o despărţea i-ar fi zis cea dintâi. Dar din pricina aceasta i se zice "una a sâmbetelor" sau a săptămânii.

Iar în harul cel nou, ziua aceasta sfântă şi aleasă se numeşte duminica (zi domnească, zi de căpetenie) pentru că în ea s-au făcut lucrurile cele mai de căpetenie şi cele domneşti: bunavestirea; naşterea Domnului; învierea Domnului; şi în ea va fi şi învierea morţilor cea de obşte. Căci în ea s-a făcut lumina cea sensibilă de către Dumnezeu - zice Damaschin - şi iarăşi în ea va avea să fie venirea Domnului ca să rămână în veacuri nesfârşite ziua aceasta, una şi a opta, ca fiind în afară de aceste şapte veacuri care au zile şi nopţi. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 169).

171

"Şi s-a făcut sunet din cer ca de vijelie ce vine cu putere ca să alunge cu sila păcatul ce ne sileşte pururea spre mai rău".

Fapte Π, 2

Bărbatul osteneşte întru nevoinţe şi alungă cu sila pierzania de la el, râvnind totdeauna s& se înalţe spre sfinţenia gândurilor sale. Iar a depărta sila prin silă nu-i oprit de legi. Dacă, deci, punem la lucru sila vreunei străduinţe chiar foarte slabe şi şezând în Ierusalim, adică în rugăciune neîncetată şi în celelalte virtuţi, aşteptăm apoi puterea care ne vine de sus, va veni la noi o silă puternică ce nu mai lucrează ca sila noastră slabă, ci este o silă ce nu poate fi arătată prin buze trupeşti. Ea va birui cu marea ei puterea şi va înfrânge obişnuinţa cea rea şi răutatea dracilor. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 140).

"Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger".

Fapte VI, 15

Iar Ştefan cel dintâi martir, încă trăind, avea faţa strălucind ca faţa unui înger. Deci n-a pătimit şi trupul lui cele dumnezeieşti? Prin urmare şi pătimirea aceasta şi lucrarea ei este comună sufletului şi trupului. Şi împreună-pătimirea aceasta a lor nu se face sufletului piron care-1 ţintuieşte de cugetele pământeşti, trupeşti, şi-l umple de întuneric, cum zice filosoful, ci este o legătură şi o unire negrăită cu Dumnezeu, care desface în chip minunat chiar şi trupul de patimile rele şi pământeşti. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 239).

172

Aceasta nu era nimic pe lângă slava ce strălucea înlăuntru. Căci ceea ce Moise avea pe faţă (Ieşire XXXIV, 30), aceea purtau aceştia în suflet. Ba chiar cu mult mai mult. Căci ce avea Moise era ceva simţit, pe când aceasta era ceva netrupesc. Şi precum culorile luminoase ca focul, ţâşnind din trupurile strălucitoare, spre cele apropiate, transmit şi acelora lumina lor, aşa se întâmplă şi cu cei credincioşi. De aceea cei ce pătimesc aceasta se desprind de pământ şi gândesc la cele din ceruri. Căci e bine să suspinăm aici cu amar ca nu cumva, bucurându-ne de o atât de mare cinste, să nu mai cunoaştem cele zise, pentru că am părăsit aşa de repede acele lucruri şi ne-am împătimit de cele ale simţurilor. Pentru că această slavă negrăită şi înfricoşătoare rămâne în noi o zi sau două, apoi o stingem, aducând iama lucrurilor vieţii şi împiedicând razele ei prin desimea norilor. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 22).

"Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi ei luau Duhul Sfânt".Fapte V m , 17

Dăruirea Duhului Sfânt se face prin atingerea mâinilor trupeşti care transmite celui ce se apropie cu sinceritate şi cu adevărat lucrarea dumnezeiască şi harul dumnezeiesc care, la rândul ei, se transmite prin aceasta iarăşi altuia şi prin el iarăşi altuia şi trece prin succesiune, întinzându-se împreună cu tot timpul. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 398).

"Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată".

Fapte IX, 3

Lumina de care se spune că i-a strălucit fericitului Pavel în

173

cale, prin care a şi fost răpit până la al treilea cer şi a auzit taine negrăite, nu a fost o luminare prin înţelesuri sau prin cunoştinţă, ci o luminare ipostatică în suflet a puterii Duhului celui bun, a cărei strălucire covârşitoare neputând-o răbda, ochii trupului au orbit. Prin ea se descoperă toată cunoştinţa şi Dumnezeu se face cunoscut cu adevărat sufletului vrednic şi iubit. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 380).

"Şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă de pânză legată în patru colţuri.In ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului.Şi glas a fost către el: Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă".

Fapte X, 11-13

Prin pânzătură şi prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a descoperit lui Petru drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. [...] I se porunceşte să se ridice din deprinderea şi din lanţurile simţirii (percepţiei prin simţuri) şi dintr-o prejudecată coborâtă despre lucruri sau din părută dreptate a legii, ca eliberat de nălucirile simţurilor, să poată vedea numai cu mintea raţiunile lucrurilor sensibile, dezbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile celor inteligibile şi să înveţe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cel care contemplă creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a celei inteligibile sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor văzute ca pe o pânzătură ce coboară de sus, nu va mai crede nimic necurat din lucrurile văzute, nemaiobservând în raţiunile lor nimic care să trezească scârbă. Pentru că stricăciunea se află în latura sensibilă, ca şi războiul făpturilor întreolaltă. [...]

Pânzătură ţinută de cele patru capete este, deci, lumea sensibilă ţinută şi ea de cele patru elemente, iar târâtoarele, dobitoacele şi

174

păsările sunt diferitele raţiuni ale făpturilor care pentru simţire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinând viaţa spirituală. Glasul cel ce se repetă de trei ori este filosofia activă (practică), naturală şi teologică. Cel ce vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebuie nu odată, ci de două şi de trei ori să se ridice şi să jertfească creaţiunea văzută şi să o mănânce prin cunoaştere (în chip gnostic). Astfel, cel ce s-a ridicat din alipirea pătimaşă la cele văzute, a jertfit mişcarea acestora şi a izbutit să mănânce virtutea activă. Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri, a jertfit formele cele văzute şi mâncând raţiunile nevăzute, a dobândit contemplaţia naturală cea în duh. Iar cel ce s-a ridicat din rătăcirea politeistă, a jertfit însăşi fiinţa lucrurilor şi mâncând prin credinţă cauza lor, s-a umplut de puterea cunoaşterii teologice. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 101).

"Şi iată un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat zicând: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mâini".

Fapte XII, 7

Virtuţile cuvioase se aseamănă scării lui Iacov. Iar patimile necuvioase, lanţului căzut de pe verhovnicul Petru. Cele dintâi, legându-se una de alta, urcă pe cel ce le voieşte la cer. Cele de al doilea, se nasc una pe alta şi se strâng una pe alta. De aceea am şi auzit că ţinerea de minte a răului e numită fiică a nepriceputei mânii. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 195).

"Şi trecând de straja întâi şi de a două, au ajuns Ia poarta cea de fier, care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură".

Fapte XII, 10

175

Inima învârtoşată este poarta de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine ca şi lui Petru. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 232).

Mintea cea credincioasă şi lucrătoare fiind asemenea Sfântului Petru, prinsă de Irod, adică de legea de piele (căci Irod se tâlcuieşte "cel din piele") sau de cugetul trupesc, e închisă în dosul a două străji şi a unei porţi de fier, adică e războită de lucrarea patimilor şi de învoirea gândului cu ele. Pe acestea trecându-le mintea ca pe nişte străji sau carcere, ajutată de raţiunea filosofiei lucrătoare (ca de un înger), ajunge la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la împletitura strânsă şi tare şi greu de biruit dintre simţuri şi lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o raţiunea contemplaţiei naturale în duh, dă drumul minţii să plece fără teamă spre lumea înrudită a celor inteligibile, slobozită de furia lui Irod.

Străji numeşte deprinderea şi săvârşirea păcatului. [...] Poarta cea de fier este relaţia naturală a simţurilor cu cele sensibile, din care raţiunea cunoştinţei active scapă ca un înger pe cel cu adevărat credincios. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 80).

"Prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu".

Fapte XIV, 22

Socoteşte că fărădelegile şi slava şi bucuria de bunătăţile cereşti, sunt ascunse în necazuri, în pătimiri, în răbdare şi credinţă. Căci şi grâul aruncat în pământ sau arborele sădit e de trebuinţă să cadă în putreziciune şi necinste şi apoi să primească podoaba veşmântului şi rodul înmulţit. Căci de nu va trece prin această putreziciune şi prin acele necinstiri, nu va îmbrăca acea podoabă de pe urmă şi frumuseţea înfăţişării. Aşa socoteşte Apostolul, [...] iar Domnul zice: "întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele

176

voastre" (Luca XXI, 19) sau "în lume necazuri veţi avea" (loan XVI, 33). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 329).

"Dumnezeu care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini".

Fapte XVn, 24

Dumnezeu îngrijindu-se prea înţelept de cei providenţiaţi, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simţuri. în felul acesta s-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit prin urmare în templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscri- indu-şi prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor providenţiaţi. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip, voind ca prin simbolurile foarte îngroşate să desfacă de materie mintea iudeilor, care era cu mult mai îngroşată decât tipurile fără simţire. El voia s-o facă să-şi vadă neputinţa ei de a fi locaş al lui Dumnezeu din pricina materialităţii şi a dezbinării de care era stăpânită şi prin aceasta să vină la cunoştinţa însuşirilor ei naturale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 115).

"Astfel că puneau peste cei bolnavi ştergare şi legături de pe trupul lui şi bolile se depărtau de la ei".

Fapte XIX, 12

Pielea marelui Apostol era evlavia lui, prin care unora le era "mireasmă de viaţă spre viaţă" iar altora "miros de moarte spre

177

moarte" (I Corinteni II, 16). Iar ştergarele sunt raţiunile limpezi ce i s-au făcut lui cunoscute prin contemplaţie. în sfârşit, legăturile sunt modurile cuvioase ale filosofiei active a virtuţii. Căci legăturile acestea sunt mânecuţe. Aceste raţiuni şi moduri de lucrare se răspândeau ca o bună mireasmă din evlavia adâncă a fericitului Apostol, ca din pielea lui. Iar cei ce le primeau dobândeau vindecare de boala care-i chinuia. Unii alungau boala neştiinţei prin raţiunile contemplaţiei ca prin nişte ştergare, iar ceilalţi desfiinţau prin chipurile virtuţilor active cu desăvârşire neputinţa păcatului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 128).

"Iar ei spuneau lui Pavel prin Duhul Sfânt să nu se suie la Ierusalim".

Fapte XXI, 4

Dumnezeiescul Apostol numeşte diferitele lucrări ale aceluiaşi unic Duh Sfânt harisme, lucrate de unul şi acelaşi Duh (I Corinteni XII, 4). Dacă fiecăruia i se dă arătarea Duhului pe măsura credinţei din el, prin împărtăşirea de o asemenea harismă e vădit că fiecare dintre credincioşi primeşte lucrarea Duhului pe măsura credinţei şi după dispoziţia din sufletul lui, această lucrare înzestrându-1 cu deprinderea (aptitudinea) care îl face în stare să împlinească porunca aceasta sau aceea. [...]

Marele Pavel care fusese chemat de Dumnezeu slujitor al tainelor Sale pe seama oamenilor, odată ce primise nemijlocit duhul harului desăvârşit al iubirii de Dumnezeu, pe măsura credinţei sale, n-a ascultat de cei ce primiseră harisma iubirii desăvârşite faţă de el care-i spuneau "prin Duhul", adică prin harisma iubirii faţă de el, lucrată în ei de Duhul, [...] să nu se suie la Ierusalim. Căci el a preţuit neasemănat mai mult iubirea dumnezeiască şi mai presus de înţelegere decât iubirea duhovnicească a altora faţă de el. Mai bine zis, nu s-a suit neascultând, ci le-a înălţat prin pilda sa dorinţa celor ce prooroceau prin harisma sau prin lucrarea Duhului dată lor cu

178

măsură, spre iubirea care este mai presus de toate. Deci nu se poate spune că nu a ascultat de Duhul marele Pavel, ci i-a învăţat pe cei ce prooroceau despre el, prin harisma iubirii să se ridice de la o harismă mai mică a Duhului la una mai înaltă. [...]

Aşadar părută neascultare a lui Pavel nu-i decât o păzire a bunei rânduieli, care cârmuieşte şi îndrumă toate cele dumnezeieşti şi pe fiecare îl face să stea neclintit la locul său propriu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 110).

"Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă, spre credinţă, precum este scris: Iar dreptul din credinţă va fi viu".

Romani I, 17

Credinţa este căruţa puterii evanghelice, viaţa apostolică, dreptatea lui Avraam; din credinţă începe şi la ea se sfârşeşte toată dreptatea şi din ea va fi viu tot dreptul. Cel ce o nesocoteşte va cădea din bunăvoinţa dumnezeiască. Căci "fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu" (Evrei XI, 7). (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 318).

"Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la întemeierea lumii din făpturi fiind înţelese, se văd veşnica Lui putere şi dumnezeire".

Romani I, 20

Este vorba de raţiunile lucrurilor, întocmite înainte de veacuri în Dumnezeu precum însuşi a ştiut raţiuni pe care Sfinţii Bărbaţi au obiceiul să le numească şi bune voiri. Acestea fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile Iui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut

179

şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. [...] Iar veşnica putere şi dumnezeire este Providenţa care ţine lucrurile laolaltă şi lucrarea de îndumnezeire a celor susţinute de Providenţă. Sau poate cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât veşnica Lui putere şi dumnezeire care au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor create. Căci precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevărat, la fel din deosebirea fiinţială în genuri a celor ce sunt cunoaştem înţelepciunea subzistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care susţine lucrurile. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 45).

Ceva al lui Dumnezeu este necunoscut: aceasta este fiinţa Lui. Iar altceva este cunoscut: acestea sunt adică toate cele din jurul fiinţei, sau bunătatea, înţelepciunea, puterea, dumnezeirea sau mărirea. Pe acestea Pavel le numeşte şi nevăzute fiind înţelese din făpturi. Iar dacă acestea, care se înţeleg din făpturi sunt în jurul fiinţei lui Dumnezeu, cum ar fi şi ele făpturi? Prin urmare lucrarea lui Dumnezeu înţeleasă din făpturi, pe de o parte e necreată, iar pe de alta nu e fiinţă, fiindcă nu e înfăţişată numai la singular, ci şi la plural. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 483).

"Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în loc să se închine Făcătorului".

Romani I, 25

închinarea este cinstirea cu credinţă a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Această închinare, adică credinţă, mutând-o oamenii spre făptură, au cinstit-o pe ea în loc să cinstească pe Făcătorul, crezând dracilor cărora le-au şi slujit, servindu-le prin faptele lor rele. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 47).

180

înmulţindu-se oamenii şi întorcându-şi cugetarea din tinereţe spre cele rele, au căzut în uitarea şi necunoaşterea Făcătorului lor şi nu numai că au cinstit pe idoli şi pe demoni ca dumnezei, ci şi însăşi zidirea dată lor de Dumnezeu spre slujirea lor au îndumnezeit-o, închinându-i-se ca lui Dumnezeu. Şi s-au predat pe ei la toată neînfrânarea şi fapta necurată întinând pământul, aerul, cerul şi toate cele de sub el prin faptele lor necuviincioase. Căci nimic altceva din toate celelalte nu murdăreşte pământul aşa de mult şi nu face aşa de necurat lucrul curat al lui Dumnezeu, ca faptul de a-1 îndumnezei şi de a-i aduce închinare întocmai ca lui Dumnezeu, aşezându-1 în locul Făcătorului şi Ziditorului. Astfel toată zidirea a fost murdărită şi adusă la stricăciune de către oameni, prin îndumnezeirea ei şi prin închinarea ce i s-a adus. Dar când a fost atins vârful răutăţii şi toţi au fost închişi în neascultare, însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a pogorât pe pământ ca să rezidească pe cel zdrobit, să facă viu pe cel omorât şi să ridice făptura sa din rătăcire. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 130).

Căci singur omul dintre toate cele pământeşti şi cereşti a fost zidit după chipul Ziditorului ca să privească spre El şi să-L iubească şi să fie cunoscătorul singur Aceluia, iar prin credinţă, prin înclinarea şi dragostea faţă de El să-şi păstreze frumuseţea sa; iar toate celelalte câte le poartă pământul şi cerul acesta să le vadă mai prejos de sine şi cu totul nepărtaşe de minte. Aceasta neputând-o vedea nicidecum înţelepţii elinilor, au necinstit firea noastră, n-au slujit lui Dumnezeu, ci au slujit făpturii în locul Făcătorului, învăluindu-şi mintea cu sfere sensibile şi nesensibile şi socotind că fiecare din acestea are putere şi însemnătate pe măsura mărimii corpurilor lor. Cinstindu-le pe acestea în chip netrebnic, numindu-le dumnezei mai mici şi mai mari, le-au dat lor stăpânirea tuturor. Din cele supuse simţurilor şi din filosofia despre ele şi-au adunat urâciune, necinste şi sărăcia cea mai de pe urmă în sufletele lor, ca şi mult întuneric inteligibil şi chinuitor. (Sf. Grigorie Palama,

181

Filocalia 7, pag. 439).

"Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotrivafirii".

Romani I, 26

Cel ce cercetează raţiunile şi mişcările întregii zidiri cu o minte netulburată şi cu o cugetare liberă de împătimirea de cele văzute şi se hrăneşte cu înţelegerea mai dumnezeiască din toate raţiunile ce răsar din cele supuse simţurilor, îndată ce şi-a împuţinat grija şi preocuparea de viaţă şi s-a ridicat mai presus de toată pofta dulceţilor lumii, urcă prin ele la Făcătorul şi Cauza tuturor. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 361).

"Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele Lui".Romani II, 6

Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept. Căci judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 63).

"Căci nu este părtinire la Dumnezeu".Romani II, 11

Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor; al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al

182

celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Şi altfel nu poate fi. [...] Necinstitor de Dumnezeu este cel părtaş de firea raţională (cuvântătoare), muritoare, care fuge de bună voie de viaţă şi socoteşte pe Făcătorul său cel pururea existent ca neexistent. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 45).

"Câţi au greşit fără să aibă legea, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit cu legea de faţă, după lege se vor judeca".

Romani II, 12"Când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Mea, prin Iisus Hristos".

Romani II, 16

Dacă se vor judeca după lege, cum se vor judeca prin Iisus Hristos?

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu ca Ziditor al tuturor, a făcut şi legea naturală. Iar ca Providenţiator şi Dătător al legii, a dat atât legea scrisă în litere, cât şi legea duhului, adică a harului. "Căci sfârşitul legii", adică al legii scrise, înţeleasă duhovniceşte, "este Hristos" (Romani X, 4). Dacă deci în Hristos, ca Ziditor, ca Providenţiator şi Dătător de lege, ca şi Răscumpărător, se adună şi legea naturală şi cea scrisă şi cea a harului, se adevereşte cuvântul dumnezeiescului Apostol, că Dumnezeu va judeca [...] prin Iisus Hristos, Cuvântul Său, Cel Unul născut după fiinţă, întrucât prin El se află sălăşluit în toţi şi pe unii îi mustră, pe alţii îi laudă după merit, iar celor ce au vieţuit după fire, după lege şi după har, le dăruieşte prin Cuvântul cel negrăit şi unul născut, care există după fiinţă, împreună cu El, cele de care sunt vrednici. Căci cuvântul dumnezeiesc este Făcătorul a toată firea, a toată legea, treapta şi rânduiala, şi Judecătorul celor ce vieţuiesc după fire, după lege, după treapta lor şi după rânduială.

Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege. Fie deci,

183

că e judecat cineva după lege, prin Hristos va fi judecat, fie fără lege, iarăşi va fi judecat prin El. Căci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce sunt, se cugetă şi se numesc. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 58).

"Făcătorii de lege se vor îndrepta".Romani II, 13

"Câţi vă îndreptaţi din lege, aţi căzut din har?"Galateni V, 4

Nu simplu făcătorii de lege se vor îndrepta, ci aceia care împlinesc legea duhovnicească, înţeleasă duhovniceşte, aşadar, aceia care împlinesc legea duhovnicească după omul dinlăuntru, în duh. Numai aceştia se vor îndrepta, pentru că numai aceştia nu cad din har, întrucât cuvântul străbate până în adâncul sufletului lor, datorită faptului că e curat.

Cei ce slujesc însă legii trupeşte, după partea din afară a ei, cad cu siguranţă din harul dumnezeiesc, pentru că nu cunosc desăvârşirea legii duhovniceşti, care curăţă mintea prin har de toată întinăciunea, precum nu cunosc nici ţinta (sfârşitul) legii, care este Hristos. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 57).

"îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus".

Romani III, 24

Sfântul Issac spune despre pocăinţă: Ea e cerere întinsă în tot ceasul, rugăciune plină de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care să ne apropie de Dumnezeu; şi întristare care să ne păzească în cele viitoare. [...] Pocăinţa s-a dat oamenilor ca har după har. Căci pocăinţa este a doua naştere din nou din Dumnezeu şi după

184

arvuna primită din credinţă primim darul (harisma) Lui prin pocăinţă. Ea e uşa milei, ce se deschide celor ce o caută pe ea. Prin uşa aceasta intrăm în mila dumnezeiască şi fără această intrare nu vom afla milă. "Pentru că toţi au păcătuit, după dumnezeiască Scriptură, îndreptându-se în dar prin harul Lui" (Romani ΙΠ, 24). Pocăinţa este harul al doilea şi el se naşte în inimă din credinţă şi din frică. Iar frica este toiagul părintesc, care ne călăuzeşte pe noi până ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Şi când vom ajunge acolo ne lasă şi se depărtează. Căci raiul este iubirea lui Dumnezeu în care se află dulceaţa tuturor fericirilor. [...]

Pocăinţa este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aşează în corabia pocăinţei, şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toţi cei ce se ostenesc şi sunt împovăraţi (Matei XI, 28), prin pocăinţă. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfârşit şi am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh" (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 178).

Credinţa este uşa tainelor. Căci ceea ce sunt ochii trupeşti pentru lucrurile supuse simţurilor, aşa e şi credinţa, cu ochii ei înţelegători, pentru visteriile ascunse. Precum avem doi ochi ai trupului, aşa avem doi ochi sufleteşti. [...] Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în lucruri, adică puterea şi înţelepciunea Lui şi pronia Lui împreună veşnică faţă de noi, cea cunoscută din măreţia chivemisirii Lui. La fel privim cu acest ochi cetele cereşti, cele împreună-slujitoare cu noi. Iar cu celălalt ochi privim slava firii Lui celei sfinte, când va binevoi să ne conducă înlăuntrul tainelor celor duhovniceşti şi ne va deschide marea credinţei în cugetarea noastră. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 361).

185

"Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui".

Romani V, 10

Dacă Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a coborât pe pământ ca să ne împace prin Sine pe noi cei ce eram duşmani ai Părintelui Său şi să ne unească în chip conştient cu Sine prin Duhul Său cel Sfânt şi de o fiinţă, cel ce cade din acest har de care altul va avea parte? Cu siguranţă acesta nici n-a fost împăcat cu Dumnezeu, nici n-a dobândit unirea cu El prin împărtăşirea Duhului. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 80).

"A împărăţii moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce n-au păcătuit".

Romani V, 14

Slava dinainte a lui Adam, strălucind la fel pe faţa lui Moise, rănea puternic pe vrăjmaşul care o privea. Prin aceasta se dovedeşte că s-a desfiinţat împărăţia. [...]

Faţa slăvită a lui Moise restatomiceşte chipul şi înfăţişarea primului om, zidit de mâinile lui Dumnezeu. Pe acesta văzându-1 atunci moartea, adică diavolul, pricinuitorul morţii, bănuieşte că va cădea din împărăţie, iar când îl vede la Domnul, ştie că pătimeşte aceasta cu adevărat. Prin urmare această slavă creştinii ncmincinoşi o îmbracă de aici. Şi prin aceasta ei surpă dinlăuntru moartea sau patimile de ocară care nu pot să mai lucreze, deoarece slava Duhului străluceşte în sufletele lor întru toată simţirea şi încredinţarea; iar la înviere moartea va fi surpată cu desăvârşire. Vrăjmaşul amăgind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a făcut să i se ia slava ce-l învăluia. Şi aşa s-a aflat gol şi şi-a văzut urâţenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta cu frumuseţile cereşti. De fapt, după cădere, cugetările

186

lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos. Iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. Cât priveşte închiderea Raiului şi porunca dată Heruvimului, ca să-i oprească intrarea, credem că s-a întâmplat în lumea văzută. Dar aceasta se află şi în fiecare suflet întru ascuns. Căci în jurul inimii roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage sau să creadă sau să iubească pe Domnul după voia sa. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 314).

"Cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui Adam".Romani V, 14

Călcarea, avându-şi pricina în voia liberă, precum s-a dovedit, nu a primit-o nimeni în chip necesar. Dar moartea care e din pricina ei şi e necesară, am moştenit-o pentru că ea este înstrăinare de Dumnezeu. Căci murind primul om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai puteam vieţui nici noi în Dumnezeu. De aceea a venit Domnul, ca să ne facă iarăşi vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace cu Dumnezeu, ceea ce a şi făcut. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 301).

"Deci ne-am îngropat cu EI în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii".

Romani VI, 4

Cel ce are încă mişcările naturale ale trupului, nu s-a răstignit cu Hristos; nici nu s-a îngropat cu El cel ce târăşte după sine gânduri şi amintiri sufleteşti. Deci cum va învia împreună cu El unul ca acesta, spre a umbla întru înnoirea vieţii. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 300).

187

"De vă-nfăţişaţi pe voi robi spre ascultare, robi sunteţi celui de care ascultaţi, fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate".

Romani VI, 16"Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos este întru voi? Afară de cazul că sunteţi netrebnici".

II Corinteni ΧΠΙ, 5"De socoteşte cineva că este credincios, dar nu-şi înfrânează limba, zadarnică u este credinţă".

Iacov I, 26

Toate acestea ne învaţă pe noi Duhul Sfânt, arătându-ne că trebuie să ne despărţim de ceea ce e contrar firii şi să ne păzim de aceasta. [...] Căci pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat. Şi păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi se numeşte păcat. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 153).

"Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru că păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos".

Romani VII, 13

Printr-o iconomie dumnezeiască, cel viclean n-a fost trimis îndată la gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea şi cercarea omului şi a voii lui slobode, ca chiar fără voie să-i facă pe sfinţi şi mai cercaţi şi mai drepţi prin răbdare şi să le fie pricină de şi mai mare slavă; iar sieşi să-şi facă osânda şi mai îndreptăţită prin răul pe care-1 face cu voia şi prin iscodirile lui împotriva sfinţilor; şi ca [...] păcatul păcătoşilor să se facă peste măsură de mare. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 313).

188

"Legea este duhovnicească".Romani VII, 14

Harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului. [...] Prin urmare Legea după- literă se învecheşte, îmbătrâneşte şi încetează; dar după duh e totdeauna tânără şi lucrătoare. Căci harul niciodată nu se învecheşte.

Legea este umbra Evangheliei; iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintâi opreşte săvârşirea celor rele, cea de-a doua porunceştre faptele cele bune. întreaga Sfântă Scriptură zicem că se împarte în trup şi în duh, fiind ca un om duhovnicesc. [...]

Legea este trupul omului duhovnicesc care este Sfânta Scriptură, Proorocii sunt simţirea (percepţia simţuală); Evanghelia sufletul mintal care lucrează prin trupul legii şi prin simţirea Proorocilor şi prin aceste lucrări îşi arată puterea ei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 161).

"Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună".Romani VII, 16

Dumnezeieştii Părinţi nu ne-au predat toţi totdeauna rugăciunea întreagă. Ci, unul întreagă, altul jumătate, al treilea o parte şi altul altfel, poate după puterea şi starea celui ce se roagă.

Dumnezeiescul Gură de Aur ne-o predă întreagă spunând: "Vă îndemn fraţilor, să nu călcaţi sau să nu nesocotiţi niciodată canonul rugăciunii [...] f ie că mănâncă, f ie că bea, f ie că şade, f ie că slujeşte, fie că e în călătorie, f ie că face altceva, e dator să zică: Doamne Iisuse Hristoase, F iu l lu i Dumnezeu, miluieşte-mă, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să întărâte pe vrăjmaşul spre război. Căci toate poate să le afle sufletul care se sileşte, prin amintire, f ie rele, f ie bune. Mai întâi poate să vadă înlăuntrul inimii lui răul şi apoi cele bune. Căci amintirea poate să se mişte pe balaur şi tot amintirea poate să-l

189

umilească. Amintirea poate să dea pe fa ţă păcatul care locuieşte în noi şi amintirea poate să-l mistuie şi să mişte toată puterea duşmanului din inimă. Amintirea poate să biruiască păcatul şi să-l dezrădăcineze în parte. Căci numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, smereşte pe balaurul care stăpâneşte pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieşte şi îl face viu. Stăruie deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca inima să înghită pe Domnul şi Domnul să înghită inima şi cele două să se facă una" (Sfântul loan Gură de Aur, Epistolă către monahi, P.G. 60, 752- 753). [...]

Şi "unde stă trupul, acolo să fie şi mintea, ca nimic altceva să nu se afle la mijloc între Dumnezeu şi inima ca perete despărţitor sau ca zid care să întunece mintea şi să o despartă de Dumnezeu. Iar dacă ceva răpeşte mintea, nu trebuie să zăbovească în gânduri, ca nu cumva consimţirea cu gândurile să i se socotească drept fap tă înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor" (Romani Π, 16). "Opriţi-vă, deci, de la toate şi stăruiţi în Domnul Dumnezeul vostru, până se va îndura de voi" (Psalm CXXII, 3). Şi nu cereţi nimic altceva de la Domnul Slavei decât milă. Iar cerând milă, cereţi-o cu inimă smerită şi îndurerată şi strigaţi de dimineaţa până seara, iar dacă se poate, şi toată noaptea: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". Şi forţaţi mintea voastră la lucrul acesta până la moarte. Căci lucrul acesta are nevoie de multă forţare, pentru că "strâmtă e poarta şi plină de necazuri calea care duce la viaţă" (Matei VII, 14) şi cei ce o forţează intră în ea. Căci "împărăţia cerurilor este a celor ce o iau cu sila" (Matei XI, 12). [...]

Şi marele Pavel a zis despre Domnul Iisus scriind: "De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu l-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Romani X, 9-10). Şi iarăşi: "Nimeni nu zice Domnul Iisus Hristos decât numai în Duhul Sfânt" (I Corinteni ΧΠ, 3). A adăugat "în Duhul Sfânt", adică atunci când inima primeşte lucrarea Duhului Sfânt, prin care se şi roagă. [...]

190

Şi Sfântul Diadoh al Foticeei spune: [...] "Căci toţi cei ce vor cugeta neîncetat la acest slăvit şi mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea să vadă cândva şi lumina minţii, pentru că dacă e ţinut cu toată grija de către cugetare, el arde toată pata de pe fa ţa sufletului, printr-o simţire puternică. Căci «Dumnezeul nostru este fo c mistuitor» (Evrei XII, 29)". (Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în loc de capete, cap. 59).

Iar Sfântul Isichie înfăţişează pe Hristos, scriind astfel: "Când sufletul va f i zburat prin moarte în văzduh având cu sine şi pentru sine în porţile cereşti pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrăjmaşii săi, ci va grăi şi atunci din porţi către ei cu îndrăzneală ca şi acum. Numai să nu slăbească până la ieşirea lui, ci să strige către Iisus Hristos ziua şi noaptea. Şi El va face izbăvirea lui degrabă, după făgăduinţa nemincinoasă şi dumnezeiască pe care a dat-o, vorbind despre judecătorul nedrept (Luca XVIII, 1-8): Zic vouă că o va face şi în viaţa de acum şi după ieşirea lui din trup". (Scurt cuvânt despre trezvie şi virtute, II, 47, P.G. 93, 1480-1544). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 111).

"Că nu fac binele pe care-1 voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc".Romani VII, 19

A venit Domnul nostru făcându-se om pentru noi, ca, precum zice Sfântul Grigorie, să vindece pe asemenea cu asemenea, sufletul cu suflet, trupul cu trup. Căci se face în toate om afară de păcat. A luat însăşi fiinţa noastră, însăşi pârga frământăturii noastre şi se face un nou Adam, după chipul Celui ce l-a făcut pe el. înnoieşte ceea ce este după fire şi face iarăşi întregi şi nevătămate simţurile noastre, cum au fost făcute la început. A înnoit pe omul căzut, făcându-se om, a eliberat pe cel robit păcatului, pe cel purtat de el cu sila. Căci omul era târât prin silă şi tiranie de vrăjmaşul său şi aproape şi cei ce nu voiau să păcătuiască, păcătuiau de silă, cum zice Apostolul în numele nostru. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 481).

191

"Om nenorocit ce sunt. Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?"

Romani VII, 24

Cei ce s-au depărtat de lumea aceasta şi vieţuiesc în chip cuviincios cu iubire de virtute, dar se află încă sub acoperământul patimilor, sub care am ajuns cu toţi prin neascultarea protopărintelui şi care este cugetul trupesc, pe care Apostolul l-a numit foarte potrivit moarte (căci cugetul trupului, zice este moarte), se aseamănă cu oamenii, care umblă noaptea, dar pe sub stele, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Ei sunt luminaţi, dar încă nu s-au izbăvit cu totul de întuneric şi de aceea le este cu neputinţă să vadă toate bine. Aceştia se cade să poarte de grijă, cu osteneală şi cu credinţă multă, de virtute şi să roage pe Hristos, Soarele dreptăţii, să strălucească în inimile lor, ca să poată vedea toate cu exactitate şi anume năvala variată şi de multe feluri a fiarelor spirituale împotriva noastră şi frumuseţile tainice şi negrăite după vedere şi plăcere, ale lumii nestricăcioase, în felul în care se fac vădite şi arătate acestea celor ce au ajuns la culmea virtuţii şi în ale căror inimi a strălucit în chip lucrător lumina înţelegătoare. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 381).

Pavel a numit "moarte" trupul acesta vrăjmaş şi prieten, al meu şi nu al meu. Iar Grigorie Teologul îl numeşte pătimaş, [...] rob şi noptatec (nocturn). (Deci naşterea trupului o numeşte pătimaşă, roabă şi nocturnă ca fiind rodul plăcerii şi al nopţii şi mai prejos de libertatea şi de lumina de zi a duhului şi opus lui. Sf. loan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel, zice: "Nu socoti că învinuieşte trupul. Căci n-a spus trupul păcatului, ci al morţii, ca cel ce a fo st luat în robie de moarte, nu ca cel ce a născut moartea. Iar aceasta nu e semn al răutăţii trupului, ci al vătămării pe care a suferit-o. Precum cineva robit de barbari nu se numeşte aşa pentru că e barbar, ci pentru că e ţinut de ei, aşa şi trupul se numeşte trup al morţii fiindcă a fo st luat în stăpânire de ea, nu

192

pentru că a pricinuit-o. De aceea nici el nu voieşte să se izbăvească de moarte, ci de trupul muritor". Trupul nu se zămisleşte singur noaptea, ci odată cu zămislirea lui apare şi sufletul în el. Dar sufletul poate fi numit al zilei, pentru că e purtătorul de lumină, de sens, în trup. Deci trupul nu e rău prin sine şi nu e cauza morţii. Căci nici trupul n-a fost făcut de Dumnezeu de sine şi deci pentru descompunere, ci ca însoţit cu sufletul cel nemuritor să participe la nemurire. Numai pentru că a slăbit puterea sufletului asupra lui din cauza depărtării de Dumnezeu, trupul s-a supus morţii. [...]

îmi e prieten prin fire, pentru că prin el lucrez cele bune şi se săvârşesc lucrările sufletului şi îmi e duşman când m-am supus păcatului). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 228).

"Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii".

Romani VIII, 2

Dacă însă botezându-se, nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului [...] dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. [...] Căci cel robit păcatului cum se poate curăţi însuşi pe sine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, odată ce nu are libertatea şi puterea trebuincioasă, ci e ţinut sub păcat? (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 277).

Trebuie să înţelegem că din pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat dar după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. [...] Deci atârnă de noi care am auzit şi am aflat poruncile Duhului ca să umblăm sau după trup, sau după duh. Dar e cu neputinţă să

193

umble după duh cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna trupului, precum e cu neputinţă să vieţuiască după trup cei ce preţuiesc cele viitoare mai mult cele de acum. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 286).

Cel ce a biruit iubirea de argint prin înţelegerea dreptăţii legiuite, care este împreună-pătimirea milostivă cu aproapele, a stăpânit iubirea de plăceri prin cumpătarea cuminţeniei, care este înfrânarea generală; iar iubirea de slavă a răpus-o ca mai slabă, prin agerime şi chibzuinţă, care este deosebirea lămurită a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, călcând-o cu picioarele sigure, ca pe ceva pământesc şi fără nici un preţ; acela a biruit cugetul pământesc al trupului. El a făcut aceasta atât de deplin încât s-a preschimbat în lege a Duhului vieţii şi s-a făcut slobod de legea trupului care îl tiraniza. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 215).

Legea care lucrează şi grăieşte în inimă, este legea Duhului vieţii, precum cea care e lucrată în trup este a literei. Cea dintâi izbăveşte mintea de legea păcatului şi a morţii, iar a doua face pe nebăgate de seamă pe om fariseu care împlineşte şi înţelege legea trupeşte şi lucrează poruncile pentru a fi văzut. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 96).

"Cei ce sunt în trup, nu pot să placă lui Dumnezeu".R o m a n i V I II , 8

"Cei ai lui Hristos şi-au răstignit trupul dim preună cu patimile şi poftele".

G a l a t e n i V , 2 4

Lui Dumnezeu îi place iubirea, cumpătarea, contemplaţia şi rugăciunea, iar trupului lăcomia pântecelui, necumpătarea şi cele ce

194

le sporesc pe acestea. [...]Dacă mintea înclină spre Dumnezeu, are trupul ca rob şi nu-i

dă nimic mai mult decât cele de trebuinţă pentru a trăi. Iar dacă înclină spre trup, e robită de patimi, punând pururea grija ei în slujba poftelor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 78).

"Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu".

Romani VIII, 14

Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu şi desăvârşiţi întru cunoştinţa şi înţelepciunea de sus, numai de ea vor să se apropie şi să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu şi prin facerea de bine socotind că poate vor auzi, vor înţelege şi se vor îndupleca. Fiindcă cei ce nu sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu umblă întru întuneric şi nu cunosc nici unde merg, nici în ce porunci se poticnesc. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 90).

Dumnezeu este minte nepătimitoare, mai presus de toată mintea şi de toată nepătimirea; lumină şi izvor al luminii celei bune; înţelepciune, Cuvânt şi cunoştinţă şi dătător de înţelepciune, de cuvânt şi de cunoştinţă. Drept aceea, în cei cărora li s-au dat

i acestea, pe temeiul curăţiei, şi în care sunt văzute îmbelşugat, se păzeşte neştirbit şi chipul Lui. De aceea, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu, călăuziţi de Duhul Sfânt. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 303).

Cel ce s-a ridicat peste firea curgătoate a celor de faţă şi a trecut dincolo de poftirea celor trecătoare şi nu priveşte spre cele de jos; nu doreşte cele frumoase ale pământului, ci are deschise

195

vederile de sus, priveşte frumuseţile din ceruri şi vede fericirea celor nepieritoare. Căci precum celui ce se tăvăleşte în cele ale pământului şi se apleacă spre plăcerile trupului, îi sunt închise cerurile având ochii înţelegători întunecaţi, aşa şi cel ce dispreţuieşte cele de jos şi se întoarce de la ele, are mintea înălţată şi vede slava celor veşnice şi cunoaşte strălucirea rânduită celor sfinţi. Acesta primeşte şi dragostea lui Dumnezeu care se coboară de sus peste el, se face biserică a Duhului Sfânt, doreşte voile dumnezeieşti, e purtat de Duhul lui Dumnezeu, se învredniceşte de înfiere şi are pe Dumnezeu căutând cu bunăvoire şi cu bună plăcere spre el. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 72).

"Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!".

Romani VIII, 15

Prin credinţă mărturisim că Dumnezeu este Domnul şi Stăpânul şi Ziditorul şi Făcătorul tuturor. Şi prin cunoştinţă ştim că trebuie să păzim poruncile Lui şi înţelegem că poruncile cele vechi le păzeşte frica, iar poruncile de viaţă-făcătoare ale lui Hristos le păzeşte iubirea, precum El a spus: "Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui" (loan XV, 10). Deci e vădit că nu din frică păzeşte Fiul poruncile Tatălui Său, ci din iubire. Şi de aceea ne porunceşte şi nouă, ca şi noi să păzim poruncile din iubire, precum zice: "De Mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl Meu şi alt Mângâietor va trimite vouă" (loan XIV, 15). El numeşte venirea Duhului, darurile descoperirii tainelor Duhului, ca să aibă, prin primirea Duhului, desăvârşirea cunoştinţei duhovniceşti pe care au primit-o apostolii. Şi pe Mângâietorul L-a mărturisit şi L-a făgăduit Domnul, rugând pe Tatăl Său să li-1 dea lor, ca să rămână cu ei în veci după lucrarea poruncilor şi după curăţire. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 500).

196

"Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu".

Romani VIII, 16

Când se va socoti omul pe sine împlinitor desăvârşit al poruncilor, e vădit că păcătuieşte şi greşeşte împotriva poruncii, ca unul ce se judecă pe sine şi nu primeşte pe cel care-1 judecă cu adevărat. Căci numai când Duhul lui Dumnezeu va mărturisi împreună cu duhul nostru, vom fi cu adevărat vrednici de Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, nu când ne vom îndreptăţi pe noi înşine, prin părerea de sine. "Căci nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci pe care Domnul îl laudă" (II Corinteni X, 18). Deoarece când omul se află gol de pomenirea şi frica lui Dumnezeu, în chip necesar va iubi slava şi va vâna lauda celor serviţi. Iată unul ca acesta a fost descoperit necredincios de către Domnul. Căci zice: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava cea de la Dumnezeu singur nu o căutaţi" (loan V, 44). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 300).

"Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu EI să ne şi preamărim".

Romani VIII, 17

Patimile lui Hristos cuprind omorârea de viaţă făcătoare pentru cei ce au străbătut cu pătimirea prin toate. Şi dacă pătimim împreună, vom fi şi slăviţi împreună. Iar patimile plăcerilor aduc o omorâre de moarte făcătoare în cei ce le lucrează pe ele. Pătimirea de bună voie a patimilor lui Hristos înseamnă răstignirea răstignirii şi omorârea omorârii. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 156).

197

"Socotesc că nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum de slava ce ni se va descoperi nouă.Căci nerăbdarea zidirii aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu".

Romani V in, 18-19

Pentru cei ce caută liniştirea s-a legiuit această rânduială: post pe cât e cu putinţă, priveghere, culcare pe jos şi toate celelalte rele pătimiri, pentru odihna ce va să vie. [...] Dar mai ales rugăciunea curată, să zic aproape neîncetată şi neîntreruptă, căci aceasta este zid sigur, liman liniştit, paznică a virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, curăţire a minţii, odihnă a celor osteniţi, mângâiere a celor ce plâng. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 219).

Dumnezeiescul Pavel vede în "nerăbdare" aşteptarea, dorinţa aprinsă, iar prin "descoperire" înţelege arătarea de la înviere. Căci în aceasta trebuie să se arate, prin prezenţa lui Hristos, fiii lui Dumnezeu şi să apară frumuseţea lor şi ei întregi aşa cum sunt. [...] Aceştia sunt fiii lui Dumnezeu celui drept. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 137).

"Căci şi zidirea însăşi se va elibera de robia stricăciunii spre eliberarea fiilor lui Dumnezeu".

Romani VIII, 21

Dumnezeu rânduind încă înainte dc întemeierea lumii mântuirea lui prin naşterea din nou, i-a supus lui zidirea, blestemând-o ca, odată ce omul pentru care a fost creată s-a făcut stricăcios, să se facă şi ea stricăcioasă, pentru ca să-i procure anual hrana stricăcioasă, iar când va înnoi pe om şi-l va face nestricăcios şi nemuritor şi duhovnicesc, să preschimbe întreaga zidire împreună

198

cu el şi să o facă veşnică şi nematerială. [...] El zice că zidirea nu s-a supus de la sine omului, adică nu de bunăvoie a fost mutată la stricăciune şi aduce roduri care se strică şi odrăsleşte spini şi mărăcini, ci ascultând de porunca lui Dumnezeu, Care a hotărât aceasta întru nădejdea reînnoirii ei. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 138).

în vremea în care a hotărât întru înţelepciunea sa preaînchinată, când va voi ne va ridica în altă înfăţişare, pe care numai El o cunoaşte şi ne va aduce într-o altă alcătuire. Aceasta o nădăjduim nu numai noi oamenii, ci şi înşişi sfinţii îngeri, care nu au nevoie de lumea aceasta, fiind prin firea lor minunată lipsiţi puţin de desăvârşire; şi ei aşteaptă ridicarea noastră din stricăciune; căci când se va ridica neamul nostru din pământ, se va înnoi şi el ieşind din stricăciune. Căci pentru noi sunt împiedicaţi şi ei să intre. De aceea aşteaptă să se deschidă deodată poarta noului veac. Pentru că zidirea îngerilor se va odihni atunci împreună cu noi de povara trupului aflătoare în noi. [...]

Şi firea oamenilor nu-şi va mai aminti câtuşi de puţin de lumea aceasta, nici de viaţa lor de mai înainte. Căci mintea lor va fi legată de contemplarea (privirea) acelei stări noi şi nu se va mai întoarce iarăşi la lupta sângelui şi a trupului. Căci împreună cu schimbarea veacului acesta, îndată va lua început cel viitor. Şi atunci tot omul va zice unele ca acestea: "O, maică, cum ai fo st uitată de fiii tăi pe care i-ai născut şi i-ai înţelepţii şi care s-au adunat într-o clipeală de ochi la un alt sân şi s-au făcut f ii adevăraţi ai sterpei, care niciodată n-a născut!... Veseleşte-te stearpă care nu naşti pe fiii pe care ţi i-a născut ţie pământul" (Isaia LIV, 1). (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 447).

"Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare".

Romani VIII, 25

199

Precum simţurile noastre din afară nu sunt firile şi lucrurile ce se petrec în ele prin învăţare şi întrebare, ci fiecare simţ simte în chip firesc şi nu prin întrebare lucrul ce-1 întâmpină [...] în acelaşi fel, înţelege şi despre vederea Duhului. Căci mintea văzătoare a tainelor ascunse ale Duhului, de se află în sănătatea firii ei, vede acum slava lui Hristos şi nu întreabă şi nu învaţă despre ea, ci se desfată de plăcerea tainelor lumii celei noi, mai presus de libertatea voinţei prin căldura credinţei şi a nădejdei celei în Hristos. [...]

Deci datori suntem să aşteptăm şi să stăruim în omul nostru dinlăuntru, unde nu sunt întipăriri de gânduri, nici vederea celor compuse. Deoarece mintea primeşte asemănările celor la care priveşte, când priveşte spre lume, pe potriva chipurilor spre care se răspândeşte, primeşte de la ele întipăriri şi asemănări. Şi acestea, pe măsura mulţimii lor şi potrivit cu deosebirile schimbărilor lor, mişcă în ea gândurile. Şi când se mişcă în ea gândurile îşi pun pe ea pecetea lor. Dar dacă mintea priveşte spre omul dinlăuntru, unde nu e cu putinţă a înfiripa vreo schimbare de chipuri, nici a deosebi vreo alcătuire prin schimbarea întipăririlor, ci totul e umplut numai de Hristos, e vădit că mintea primeşte vederea simplă, în afară de care nimic altceva nu umple cu bună mireasmă prăpastia sufletului şi care-1 face să dobândească îndrăznirea în ceasul rugăciunii. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 495).

"De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre; căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite".

Romani VIII, 26

"începutul rugăciunii constă în alungarea gândurilor de momeală încă de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a f i cugetarea numai în cele spuse; iar sfârşitul ei, răpirea minţii la Domnul" (Scara XVIII, P.G. 88, 1132 D).

Iar Sfântul Nil zice: "Rugăciunea cea mai înaltă a celor

200

desăvârşiţi este o oarecare răpire a minţii şi un extaz (ieşire) deplin din simţire". în vremea aceasta "Duhul se roagă cu suspine negrăite" lui Dumnezeu, care vede starea inimii desfăşurată ca o carte scrisă ce-şi arată voia ei prin cuvinte fără sunet. Aşa a fost răpit Pavel până la al treilea cer, neştiind de "era în trup sau în afară de trup" (II Corinteni XII, 2). Aşa urcând Petru la darul rugăciunii, a primit vederea pânzăturii (Fapte X, 11-16). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 163).

Cântarea e o dulceaţă a chitarei, atinsă de cineva din afară. Iar sufletul, dacă nu-i vine în vremea rugăciunii într-ajutor grăirea tainică în Duh, nu se străpunge uşor. [...] La aceasta îl duce pe cel ce se roagă Duhul. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 297).

Numai cele agonisite cu multe cereri şi în timp îndelungat ne rămân statornice. Cel ce a câştigat pe Domnul, nu-şi mai spune sieşi în rugăciune scopul ei. Căci atunci Duhul se roagă pentru el cu suspine negrăite.

("Lărgită fiind mintea atunci de har şi înaintând spre Cel ce dă celor ce se roagă rugăciune, şi insuflată fiind de El, nu se mai ocupă cu cuvintele rugăciunilor rostite de ea. Cuvintele despre cele ce le cearcă cu lucrul le trece cu vederea, câştigând din cantitate calitate"). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 413).

Cuprinsul împlinit al tuturor ostenelilor acestei lucrări sau al liniştirii la care, ajungând cineva, a aflat că a ajuns la desăvârşirea vieţuirii se vede în faptul că s-a învrednicit de stârnirea în rugăciune. Căci când a ajuns la aceasta, a ajuns la capătul tuturor virtuţilor şi s-a făcut locaşul Sfântului Duh. Pentru că dacă cineva n-a primit în chip neîndoielnic harul Mângâietorului, nu-şi poate desăvârşi stârnirea în rugăciunea aceasta. Căci când Duhul se sălăşluieşte în careva dintre oameni, acesta nu încetează din

201

rugăciune. Fiindcă Duhul însuşi se roagă pururea. Atunci, nici când doarme acela, nici când e în stare de veghe, nu se întrerupe rugăciunea din sufletul lui. Ci, fie că mănâncă, fie că bea, fie că doarme, fie că lucrează ceva, şi până în somnul adânc răsar bunele miresme şi răsuflările rugăciunii în inima lui, fără osteneală. Şi nu se mai desparte rugăciunea de el, ci în toate zilele şi în ceasurile lui, chiar când se linişteşte aceasta în afara lui, o liturghiseşte în el în chip ascuns. Căci tăcerea celor curaţi e rugăciune pentru că gândurile lor sunt mişcări dumnezeieşti. Mişcările inimii şi cugetării curate sunt glasuri blânde, în care ea cântă în chip ascuns, Celui ascuns. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 450).

"Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine".Romani VIII, 28

Stăpânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povăţuim şi bici care bate. Prin aceasta lor le pricinuieşte slavă mare şi cinste tot mai multă prin necazuri şi ispite, căci din acestea iau prilejul de a se face desăvârşiţi, iar sieşi îşi găteşte o mai mare şi mai grea osândă. Peste tot prin el se împlineşte o mare iconomie. Căci răul ajută binelui printr-o intenţie care nu vrea binele. Căci sufletelor bune şi cu o voinţă bună şi cele ce par de întristare li se sfârşesc în bine. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 315).

"Căci pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi".

Romani VIII, 29

îndumnezeirea în viaţă este slujba sfântă (ierurgie) a minţii, slujbă cu adevărat dumnezeiască, pe care o săvârşeşte cu Sine

202

Cuvântul înţelepciunii negrăite şi o dăruieşte pe cât e cu putinţă celor ce s-au pregătit pe ei înşişi. Această liturghie a dăruit-o Dumnezeu cu bunătate de sus firii raţionale, spre unirea credinţei. Aceasta pentru ca toţi cei care prin curăţie s-au făcut vrednici să se împărtăşească de ea, prin cunoştinţa celor dumnezeieşti şi să se asemene lui Dumnezeu, făcându-se împreună purtători ai chipului Fiului Său prin mişcările înalte şi înţelegătoare ale lor în jurul celor dumnezeieşti. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 318).

Dragostea dumnezeiască se naşte în suflet şi arde fierbinte prin împlinirea poruncilor şi prin meditarea dogmelor dumnezeieşti şi din reaprinderea duhovnicească a Duhului de viaţă făcător în suflet. Ea este ca un suflet al rugăciunii curate, veşnice şi pururea izvorâtoare. Este o mişcare şi o lucrare, o unire şi o privire cuprinzătoare, o răpire, o vedere şi o bucurie cu adevărat sfântă, din iluminare. Este o cale nerătăcitoare a unirii desăvârşite şi mai presus de fire cu Dumnezeu. Este un început neîndoielnic al luminii înţelegătoare şi mai presus de fire, izvorâtoare din ipostas, al darului dumnezeirii, al arvunii moştenirii viitoare a sfinţilor, al chezăşiei slavei lui Hristos, al veşmântului mai presus de ceruri, al veseliei mai presus de lume, al pecetei sfintei înfieri. Pe scurt, ea este şi se poate numi începutul minunat al strălucirii, care face de acelaşi chip cu Hristos pe cei ce se împărtăşesc şi se fac împreună părtaşi ai negrăitei Lui îndumnezeiri sau şi fraţi ai Lui şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu El.

Pentru aceasta, fericit este cel ce a dobândit, prin sârguinţa cuvenită, în cele amintite, dragostea negrăită a lui Dumnezeu şi, prin stăruinţa în sfânta rugăciune şi în petrecerea liniştită cu El, va fi lipit cu adevărat de Dumnezeu şi se va schimba cu schimbarea îndumnezeitoare şi mai presus de schimbare, socotind pătimirile pentru Hristos bucurie (Coloseni I, 24) şi "voind foarte poruncile Lui" (Psalmul CXI, 1). (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 298).

203

"Cine ne va despărţi pe noi de Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?"

Romani VIII, 35

Cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem - mintea - spre multe gânduri şi vederi. [...]

Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 15).

"Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup".

Romani IX, 3

Aş dori, zice, să fiu predat de Hristos diavolului, ca să fiu chinuit şi să sufăr pentru Israel pedepsele pe care le datorează el din pricina necredinţei în Dumnezeu, numai ca să se mântuiască, aşa cum şi Domnul s-a dat pe Sine şi S-a făcut pentru noi blestem. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 210).

Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cei ce scoală morţii prin rugăciunea lui, când locuieşte în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pc sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului. Cel ce urmează lui Hristos în tânguirea de unul singur e mai bun decât cel ce se laudă pe sine în adunări. [...] Căci celui ce

204

a primit puterea lui Pavel, i s-a poruncit să facă şi aceea. Iar Pavel a primit din Duhul cel sălăşluit în el puterea spre folosirea lumii, precum a mărturisit el însuşi, că nu făcea aceasta cu voia lui: "Că de nevoie îmi este şi vai mie de nu voi binevesti" (I Corinteni IX, 16). Şi alegerea lui Pavel nu avea în vedere pocăinţa lui, ci binevestirea către oameni. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 194).

"Să nu zici, spune Scriptura, în inima ta: Cine se va sui Ia cer? Ca să coboare adică pe Hristos. Sau: Cine se va coborî în adânc? Ca să ridice adică pe Hristos din morţi?".

Romani X, 6-7

în ziua în care ai vreo întristare pentru cineva, care este în vreun fel oarecare neputincios în cele bune sau faţă de cele rele, fie

nupeşte, fie în cuget, socoteşte-te mucenic şi să te simţi ca pătimind entru Hristos şi învrednicit de mărturisire. Căci se cuvine să-ţi aduci aminte că Hristos a murit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei

drepţi. Gândeşte-te cât e de mare lucrul acesta. E un lucru mare a te întrista pentru cei răi şi a ajuta pe cei păcătoşi mai mult decât pe cei drepţi. [...] De poţi să te îndreptezi întru tine în sufletul tău, nu te îngriji să urmăreşti altă dreptate. în toate faptele tale să premeargă neprihănirea trupului şi curăţia conştiinţei. Căci fără acestea zadarnic e în faţa lui Dumnezeu orice lucru. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 302).

Când cugetăm la înălţimea nesfârşită a lui Dumnezeu, să nu ne pierdem nădejdea în iubirea de oameni a Lui, ca şi când n-ar ajunge până la noi din pricina înălţimii; iar când ne gândim la adâncul nesfârşit al căderii noastre din pricina păcatului, să nu ne pierdem credinţa în învierea virtuţii noastre omorâte. Căci amândouă sunt cu putinţă la Dumnezeu: şi să coboare ca să lumineze mintea noastră prin cunoştinţă şi să învie iarăşi virtutea în noi ca să ne înalţe

205

împreună cu Sine, prin faptele dreptăţii. [...] După alt înţeles, "adâncul" însemnează aici toate cele de după Dumnezeu, în care Cuvântul lui Dumnezeu coboară întreg tuturor prin Providenţă ca viaţa ce străbate prin toate cele ce sunt moarte. Căci moarte sunt cele ce vieţuiesc numai prin împărtăşirea de viaţă. Iar "cerul" însemnează aici ascunsul natural al lui Dumnezeu care nu poate fi cuprins de nimic şi de nimeni. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 180).

"Ochii lor se vor întuneca şi nu vor vedea".Romani XI, 10; Psalm LXVIII, 27

Când se vor deschide cărţile conştiinţei fiecăruia, în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine, sau slava deşărtă, său erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se vâ afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu de unde vine lipsa iubirii Lui. [...] Atunci vor fi ruşinaţi şi vor auzi: "Întrucât nu aţi făcut una dintre poruncile Mele preamici, ci aţi nesocotit-o, Mie nu aţi făcut" (Matei XXV, 45; V, 19). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 174).

"Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu. Asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat".

Romani XI, 22

Spun unii că e cu neputinţă să se numească cineva curat (neprihănit) după gustarea păcatului. Dar eu spun: e cu putinţă şi uşor celui ce voieşte să altoiască măslinul sălbatic cu cel bun. Dacă i s-ar fi încredinţat cheile cerului celui feciorelnic cu trupul

206

(apostolului loan), poate ar fi dogmatizat bine cei amintiţi înainte. Dar dacă nu, să-i ruşineze pe ei cel ce avea soacră şi s-a făcut neprihănit şi poartă cheile împărăţiei (Petru). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 238).

"O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei şi ai înţelegerii şi al priceperii şi ai iconomiei Dumnezeului Celui neurmat! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui".

Romani XI, 33

/ \ Nu se pot răscula patimile împotriva sufletului şi nu îl pot tulbura pe nevoitor, când inima e golită de cele ale vieţii, prin

^retragerea care-1 fereşte de orice împrăştiere, dacă nu se lasă prins de trândăvie şi de nepăsarea faţă de cele cuvenite, mai ales de se va îndeletnici cu cugetarea celor din dumnezeieştile Scripturi, prin cercetarea înţelesurilor lor, rămânând netulburat de patimi. Căci chiar şi numai de vor stărui aceste înţelesuri în el şi se va înmulţi înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, vor fugi din el gândurile deşarte şi mintea lui se va putea desprinde de dorirea sau de amintirea lor; şi nu va putea lua aminte la nimic din viaţa aceasta, ridicându-se prin marea plăcere a îndeletnicirii cu această înţelegere deasupra acestor gânduri, datorită multei liniştiri a lui în pustie.

Pentru că prin aceasta el uită chiar şi de el însuşi şi de firea lui şi se face ca un om ieşit din sine, nemaiamintindu-şi deloc de veacul acesta. [...]

Şi petrecând în aceste lucruri minunate şi fiind mereu uimit (răpit) de ele, se îmbată pururea şi se află ca în viaţa de după înviere. [...]

El se mişcă deci împreună cu acestea spre amintirea lor, potrivit treptei vieţuirii lui. Şi luând în minte slava veacului viitor şi nădejdea celor rânduite drepţilor ce se vor mişca în Dumnezeu în viaţa viitoare şi acea nouă reaşezare în starea cea dintâi, nu se

207

mai gândeşte şi nici nu-şi mai aduce aminte de lumea aceasta.Şi când se îmbată de acestea, iarăşi se strămută de acolo cu

vederea lui la cele ale veacului acesta, întru care se află încă. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 445).

"Pentru c& din El şi prin El şi întru El sunt toate".Romani XI, 36

Mărturisesc unitatea în Treime şi Treimea în unitate ca una ce se împarte neîmpărţit şi se uneşte împărţit. Ştiu pe Tatăl ca începutul (principiul) cel unul al tuturor: al Fiului şi al Duhului ca născător şi ca izvor veşnic, împreună veşnic, împreună nesfârşit, nehotămicit, deofiinţă şi nedespărţit; iar al făpturilor ca Făcător, Proniator şi Judecător prin Fiul, adică şi în Duhul Sfânt. [...]

Pe Fiul şi pe Duhul Sfânt le zic iarăşi împreună veşnici cu Tatăl dar nu împreună fără de început. împreună veşnici cu Tatăl ca fiind împreună cu Tatăl din nesfârşit. Dar nu împreună fără de început, nefiind fără cauză. Căci sunt din El deşi nu după El ca lumina din soare. Le zic iarăşi şi fără de început când se înţelege începutul din timp ca să nu fie cugetate sub vreme cele din care este vremea. Deci nu sunt fără de început în privinţa cauzei, dar sunt fără de început în privinţa vremii, fiind mai înainte de orice vreme şi de orice veac şi mai presus de veac şi de vreme, prin ele fiind tot veacul şi toată vremea şi cele din veac şi cele din vreme; şi ele fiind împreună veşnice cu Tatăl. (Talasie Libanul, Filocalia 4, pag. 35).

începutul (principiul), mijlocul şi sfârşitul existenţelor este Dumnezeu, ca Cel ce le face, dar nu ca cel ce le pătimeşte; în acelaşi fel este El şi toate celelalte, prin câte îl numim. Este început, ca Făcător; mijloc ca Proniator şi sfârşit ca Cel ce le circumscrie. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 127).

208

Dacă "din El, prin El şi spre El sunt toate", iar între toate se află şi mintea, atunci şi ea este din El şi prih El ba, ea este în chip mai deosebit din El şi prin El, din pricina asemănării ei cu Dumnezeu. Prin urmare, ea trebuie să şi caute spre El mai mult ca toate. Iar cuvintele "spre El" arată că mintea trebuie să caute prin întoarcere spre arătarea Celui Unul mai presus de lume. Aşadar, mintea trebuie să caute spre "Unul". (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 411).

"Vă îndemn pe voi, prin milostivirile lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu".

Romani XII, 1

Cum se poate înfăţişa trupul nostru până e încă viu jertfă bineplăcută lui Dumnezeu? Când ochii noştri văd lucrurile netede, potrivit cu ceea ce s-a scris: "Cel ce vede lucrurile netede se va milui" (Pilde XII, 13), căci ne vor atrage şi ne vor procura mila de sus când urechile se supun învăţăturilor dumnezeieşti, nu numai ca să le audă pe ele, ci după cuvântul lui David, ca să-şi amintească de poruncile lui Dumnezeu spre a le împlini pe ele (Psalm Cil, 18) nefăcându-se "auzitori care uită" după cuvântul fratelui Domnului dintre Apostoli, "ci privind de aproape la legea desăvârşită a libertăţii şi stăruind în ea şi făcându-se fericit în lucrarea lui" (Iacob II, 25). (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 252).

"Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora".

Romani XII, 5

Sfântul loan Gură de Aur scrie: E de trebuinţă să învăţăm ce este minunea Tainelor şi pentru ce s-a dat şi care este folosul

209

acesteia. Suntem un trup (Romani XII, 5) şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui (Efeseni V, 30). Iar cei care au aflat aceasta să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucru însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-1 are către noi. Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie. Acest lucru l-a dat de înţeles Iov vorbind despre casnicii lui, care-L iubeau în chip covârşitor, încât ziceau, arătându-şi iubirea lor: "Cine ne va da putinţa să ne săturăm de carnea Lui" (Iov XXXI, 31). De aceea şi Hristos a făcut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc, numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să- şi sature întreg dorul. (Sfântul loan Gură de Aur, Omilia 46 la loan, P.G. 59, 260).

Şi iarăşi: "Cei ce se împărtăşesc de preasfântul Trup şi de cinstitul Sânge, stau între îngeri şi Arhangheli şi între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi vestmântul împărătesc al lui Hristos, având armele duhovniceşti". [...] Dar pe cât este de mare şi de înfricoşătoare şi de minunată Taina, tot pe atât trebuie să te apropii cu curăţie, dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci dacă te apropii cu o conştiinţă rea, te apropii de osândă şi de pedeapsă. Căci "cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănâncă şi bea" (I Corinteni XI, 27). Că dacă cei ce- şi pătează porfira împărătească, sunt pedepsiţi la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca şi cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere aceeaşi pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. [...]

Iar dumnezeiescul loan Damaschin zice: "Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fe l şi haina îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh. Iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a pogorât din cer". "Precum la Botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu

210

untdelemnul şi cu apa harul Duhului şi l-a făcu t pe el baia naşterii' din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca prin cele obişnuite şi după fire, să ajungem în cele mai presus de f ir e " (De fide Orthodoxa, ibr. IV, cap. ΧΠ, P.G. 94. 1117-1148). "Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, dar înţeleg trupul cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi în însuşi Sângele lui Dumnezeu. Această prefacere se face prin Duhul Sfânt, tot aşa cum Cuvântul a dat fiin ţă trupului Său în Sine din Sfânta Născătoare de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. [...] Deci Cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat şi lucrător şi atotputernic, iar modul de nepătruns". [...]

Şi pâinea şi vinul nu sunt chip al Trupului şi al Sângelui lui Hristos, să nu fie, ci însuşi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit şi însuşi Sângele Lui. Căci "Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură” (loan VI, 55). Căci este Trupul şi Sângele lui Hristos, care intră în alcătuirea sufletului şi trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în fiinţa noastră, ca pricină a păstrării noastre, ca mijloc de curăţire a toată întinăciunea. Chiar dacă aurul s-a pătat, îl curăţeşte prin arderea judecăţii, ca să nu fim osândiţi în veacul viitor împreună cu lumea (I Corinteni XI, 52). Curăţându-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos şi cu Duhul Lui şi ne facem Trupul lui Hristos.

Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii cereşti, a pâinii spre fiinţă (Matei VI, 11). Căci pâinea "spre fiin ţă" arată fie pe cea viitoare, adică a veacului viitor, fie pe cea primită spre păstrarea fiinţei noastre.

Trupul Domnului este Duh de viaţă făcător pentru că s-a zămislit din Duhul de viaţă făcător. "Căci ceea ce se naşte din Duh, Duh este" (loan III, 6). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 202).

211

"Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng".Romani XII, 15

Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-l alini altfel decât aşcunzând-o aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acela îl întristează, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinţă să fii de folos celor mulţi, dar după putere, nici pe acela să nu-1 nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimei lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea socoteşte-1 întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul dă-i lui mai multă cinste.

Iar pizma ta o poţi alina dacă te bucuri cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 96).

"Dacă dragostea nu face rău aproapelui".Romani XIII, 10

Cel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele lui şi întinează numele lui cel bun cu defăimări sau îi întinde niscai curse spre a-1 atrage la rele, cum nu se va face pe sine străin de dragoste şi vinovat de osânda veşnică? (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 45).

"Dacă plinirea legii este iubirea".Romani XIII, 10

Cel ce se gândeşte la rău împotriva fratelui şi unelteşte vicleşuguri împotriva lui şi doreşte căderea lui şi se bucură de ea, cum nu va fi călcător de lege şi vrednic de chinurile veşnice? (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 45).

212

"Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte".

Romani ΧΙΠ, 14

Zicând acestea apostolul n-a oprit chivemisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului, mari foloase aduce. înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 99).

Cel ce a fost ridicat de împărat din cea mai de jos sărăcie la bogăţie şi a fost îmbrăcat cu o mare cinste şi împodobit cu o haină strălucitoare şi i s-a poruncit să stea în faţa lui, priveşte pe împărat cu mare dor şi îl iubeşte ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost îmbrăcat o cinsteşte cum se cuvine şi demnitatea şi-o cunoaşte. Iar de bogăţia dată lui îşi dă seama [...] căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur împrejur, care poate fi numit haină şi purpură împărătească sau, mai bine zis, e Hristos însuşi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 53).

"Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine".

Romani XIV, 7

213

Cel ce a ajuns la măsurile desăvârşirii este mort fără a fi mort, vieţuind în Dumnezeu în Care se află şi nevieţuind lui. E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi şi neasemănat mai buni şi mai presus de cei ai firii. El e nelucrător şi nemişcat ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gânduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de înţelegere şi se odihneşte acolo unde nu mai e vreo lucrare a minţii sau vreo mişcare de aducere aminte, spre vreun gând sau spre vreun înţeles. Căci neputând înţelege sau cunoaşte cele neînţelese şi cu neputinţă de cuprins se odihneşte în ele. Iar odihna aceea e nemişcarea nesimţirii fericite, care e totodată desfătarea în simţirea neîndoielnică şi fără străduinţă a bunătăţilor negrăite. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 56).

"Că tot ce nu e din credinţă, e păcat".Romani XIV, 23

E de toată trebuinţa ca cei ce voiesc să aibă pururea o credinţă neîndoielnică în povăţuitorii lor, să păstreze biruinţele lor pururea pomenite şi neşterse, în inima lor, ca atunci când dracii le vor semăna necredinţa faţă de ei, să le închidă gura cu cele păstrate în amintirea lor. Căci pe cât înfloreşte credinţa în inimă, pe atâta se sileşte şi trupul în slujire. Dar când se poticneşte de necredinţă, cade. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 81).

"Voi cci tari purtaţi neputinţele celor slabi".R o m a n i X V , I

"îndreptaţi pe cei ce au greşit cu duhul blândeţii".G a l a t e n i V I , I

începutul înţelepciunii de la Dumnezeu este bunătatea şi blândeţea. Acestea se nasc dintr-un suflet mare şi poartă neputinţele

214

oamenilor. [...]Apostolul numără pacea şi răbdarea între roadele Duhului

Sfânt. Inima plină de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa împlinirii faptelor trupeşti celor văzute, ţine locul tuturor faptelor trupeşti. Faptele trupeşti fără întristarea minţii sunt însă ca un trup fără suflet. Cel întristat cu inima, dar cu simţurile nestăpânite, e ca un bolnav care suferă trupeşte, dar are gura slobodă pentru orice mâncare vătămătoare. Cel întristat cu inima, dar slobod la simţuri, e ca un om care are un singur fiu şi-l înjunghie puţin câte puţin cu propriile sale mâini. întristarea minţii e un dar de preţ în faţa lui Dumnezeu. Şi cel ce o poartă cum se cuvine e ca un om ce poartă sfinţenia în mădularele lui. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 298).

"Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?"

I Corinteni I, 19

Ştiind vrăjmaşul că rugăciunea ne este nouă apărătoare, iar lui vătămătoare, şi silindu-se să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta ştiinţelor elineşti de la care ne-am depărtat şi ne îndeamnă să ne ocupăm cu ele. Să nu ascultăm de el, ca nu cumva depărtându-ne de la legile plugăriei noastre, să culegem în loc de smochini şi struguri, spini şi mărăcini. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 127).

Tot cel ce se socoteşte învăţat în ştiinţa matematicii nu se va învrednici vreodată să privească şi să cunoască tainele lui Dumnezeu, până ce nu va voi mai întâi să se smerească şi să se facă nebun, lepădând odată cu părerea de sine şi cunoştinţa pe care a adunat-o. Căci cel ce face aceasta şi urmează, cu credinţă neîndoielnică, înţelepţilor în cele dumnezeieşti şi e povăţuit de aceştia, va intra împreună cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu.

215

Şi călăuzit şi luminat de Duhul dumnezeiesc, vede şi învaţă cele ce nici unul dintre ceilalţi oameni nu le-a văzut şi nu le poate vedea şi afla vreodată. Atunci ajunge să fie învăţat de Dumnezeu. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 89).

"Cel ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".

I Corinteni II, 9

Bunătăţile împărăţiei, care este înlăuntrul nostru, pe care ochiul iubitor de frumuseţe nu le-a văzut şi urechea iubitoare de cinste nu le-a auzit şi la inima goală de Duhul Sfânt nu s-au suit, sunt arvuna bunătăţilor ce se vor da celor drepţi în împărăţia viitoare de către Dumnezeu. Iar cel ce nu se desfătează cu acestea, care sunt roadele duhului, nu va putea ajunge să se bucure de acelea. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 316).

De credem că virtutea este bună, neapărat că cel ce a făcut virtutea şi a dat-o oamenilor este Dumnezeu. Şi dacă El e bun, neapărat că e şi drept. Căci dreptatea e virtute, de aceea e şi bună. Iar dacă Dumnezeu e bun şi drept, fără îndoială că din bunătate a făcut şi face toate câte le face, chiar dacă celor răi nu li se pare aşa. Fiindcă nimic nu întunecă aşa ca răutatea. Dumnezeu se arată simplităţii şi smereniei şi nu ostenelilor. Şi se arată nu cum socot unii din neexperienţă, ci prin contemplarea lucrurilor sau a făpturilor şi a tainelor descoperite în dumnezeieştile Scripturi. Aceasta e plata liniştirii şi a celorlalte fapte în veacul de acum şi în cel viitor. (Cuv. Petra Damaschin, Filocalia 5, pag. 211).

216

Sporirea în cunoştinţa de Dumnezeu se face prilej şi pricină a necunoaşterii tuturor celorlalte, ba chiar şi a lui Dumnezeu. Şi mărimea luminii Lui e o nevedere desăvârşită, iar simţirea supradesăvârşită a luminii Lui mai presus de simţire este o nesimţire a tuturor celor ce sunt în afara ei. Căci simţirea care nu cunoaşte, nu află şi nu înţelege deloc ce sunt, de unde, unde, care şi cum sunt cele în care se află neavând putere să ştie acestea, cum va fi simţirea? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simţire? Iar mintea care-şi simte neputinţa ei cum nu va fi nesimţitoare faţă de cele mai presus de simţire? [...] Domnul care ne dăruieşte nouă cele mai presus de simţire ne dă şi o altă simţire mai presus de simţire prin Duhul Său, ca să simţim în chip mai presus de fire darurile şi harismele Lui mai presus de simţire, prin toate simţurile, în chip clar şi curat. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 51).

Precum pentru iubitorul de trup şi de viaţă, de plăceri şi de lume despărţirea de acestea este moarte, aşa pentru iubitorul de curăţie şi de Dumnezeu, de cele netrupeşti şi de virtute, moarte cu adevărat este despărţirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce priveşte lumina supusă simţurilor, dacă va închide puţin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeşte şi se întristează şi nu poate peste tot să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuinţă sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista şi nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfânt şi priveşte cu trezvie şi cu înţelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătăţile acelea "pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit" la care doresc şi îngerii să privească (I Petru I, 12) de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Căci el socoteşte aceasta, pe drept cuvânt, moarte şi înstrăinare de viaţă veşnică. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 81).

217

Raiul este dragostea lui Dumnezeu în care se cuprinde desfătarea de toate fericirile. E locul unde Pavel a fost hrănit cu o hrană mai presus de fire, gustând acolo din pomul vieţii. [...] De la pomul acesta a fost oprit Adam, prin sfatul diavolului. Pomul vieţii este dragostea lui Dumnezeu, de la care a căzut Adam şi nu s-a mai întâlnit cu bucuria.

Iar în pământul mărăcinilor a lucrat întunericul. Cei ce s-au lipsit de dragostea lui Dumnezeu mănâncă pâinea sudorii în faptele lor, chiar de umblă pe calea cea dreaptă. Aceasta s-a poruncit întâiului zidit să o mănânce după cădere. Până ce nu vom afla dragostea, lucrarea noastră este în pământul mărăcinilor, şi semănăm şi secerăm în mijlocul mărăcinilor chiar dacă sămânţa noastră este sămânţa dreptăţii şi suntem înţepaţi de ei în toată clipa şi până ce nu ne îndreptăm, vieţuim în sudoarea feţei. Dar când vom afla dragostea ne vom hrăni cu pâinea cerească şi ne vom întări fără lucru şi osteneală. Pâinea cerească este Hristos, Cel ce s- a pogorât din cer şi a dat lumii viaţă. Şi aceasta este pâinea îngerilor.

Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos, îl mănâncă pe Hristos în fiecare zi şi ceas şi se face prin aceasta nemuritor. "Că cel ce mănâncă din pâinea pe care Eu voi da-o lui, nu va vedea moartea în veac" (loan VI, 58). [...] Dragostea e în stare să hrănească pe om în locul mâncării şi băuturii. Acesta este vinul care veseleşte inima omului" (Psalm CIII, 16). Fericit este cel ce bea din vinul acesta. Din acesta au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat, şi păcătoşii şi au părăsit căile patimilor; şi beţivii şi s-au făcut postitori; şi bogaţii şi au dorit sărăcia; şi cei ce flămânzesc şi s-au îmbogăţit cu nădejdea; şi bolnavii şi s-au făcut puternici, şi cei neînvăţaţi şi s-au înţelepţit. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 362).

Vederea adevărată a firilor celor supuse simţurilor şi a celor nesupuse simţurilor şi a Sf. Treimi însăşi o primim în descoperirea cea întru Hristos, pe care a învăţat-o şi a arătat-o oamenilor când a adus prima dată înnoirea firii omeneşti în ipostasul Lui şi ne-a

218

deschis calea în Sine pentru a străbate, prin poruncile Lui de viaţă făcătoare, spre adevăr. Şi firea e în stare să se facă văzătoare a vederii adevărate şi nu a unei năluciri, când omul se dezbracă de omul cel vechi al patimilor, la început prin răbdarea pătimirilor şi prin lucrare şi prin necazuri. [...] Atunci e în stare mintea să se nască duhovniceşte şi să se arate în lumea Duhului şi să primească vederea patriei sale.

Dar vederea de acum a făpturilor, deşi e dulce, e o umbră a cunoştinţei şi dulceaţa ei nu este despărţită de nălucirea visurilor. Iar vederea lumii noi în Duhul descoperirii în care se desfată mintea duhovnicească este o lucrare a harului şi nu umbra cunoştinţei. [...] Şi această vedere se face hrană minţii, până ce poate primi o vedere mai înaltă decât vederea dintâi. Pentru că vederea se împărtăşeşte vederii până ce mintea intră în patria iubirii desăvârşite. Căci iubirea e patria celor duhovniceşti şi se sălăşluieşte în curăţia sufletului. Şi când se sălăşluieşte mintea în patria iubirii, harul lucrează şi mintea primeşte vederea Duhului şi se face văzătoare a celor ascunse. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 507).

"Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează chiar şi adâncurile lui Dumnezeu".

I Corinteni II, 10

Nu este acelaşi lucru retragerea (din lume) ca mutarea dintr-un loc în alt loc şi adevărata înstrăinare; ci altceva şi altceva. Cea dintâi este a celor ce luptă şi a celor ce, din cauza lenei, sunt purtaţi de o cugetare nestatornică sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte şi mai mari. Iar a doua este a ce lor ce s-au răstignit lumii şi lucrurilor lumii şi doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu şi cu îngerii şi nu se întorc deloc spre cele omeneşti. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 48).

219

"Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, fără numai Duhul lui Dumnezeu".

I Corinteni II, 11

Numai Duhului singur îi este vădită voia lui Dumnezeu. [...] Şi când potrivit făgăduinţei, în ziua Cincizecimii, a venit Mângâietorul şi puterea Duhului cel bun s-a sălăşluit în sufletele Apostolilor, acoperământul păcatului a fost luat cu totul de pe ei, iar patimile au fost înlăturate şi ochii inimii lor dezvăluiţi; atunci, umpluţi fiind de înţelepciune şi făcuţi desăvârşiţi de către Duhul, prin Acela au învăţat să facă voia lui Dumnezeu şi tot prin Acela au fost povăţuiţi la tot adevărul. Căci El stăpânea şi împărăţea peste sufletele lor. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 351).

"Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el este nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte".

I Corinteni II, 14

Mintea însăşi trebuie să se păstreze şi să se păzească pe sine nepărtaşă şi nedespărţită de închipuire, ca una ce e fiinţă neîmpărţită, simplă, de sine stătătoare, curată şi luminoasă. Căci ea are de la sine o putere naturală spre aceasta şi ca să se întoarcă, să se adune şi să se mişte spre sine, nereţinută de nimic altceva. Aceasta este starea minţii "care vine din harul dumnezeiesc". Căci zice Scărarul: "A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh". Căci deşi ca putere a sufletului, ea e mişcată şi stăpânită oarecum şi de acesta, dar ea este şi se numeşte şi ochiul sufletului şi are o anumită putere naturală proprie, simplă şi neatâmată.

De aceea şi când se simte stând după fire în atâmare de suflet

220

şi de puterile lui, este minte în potenţă. De aici vine şi numirea de om sufletesc. Dar când îşi reia vrednicia sa naturală, simplă şi esenţială şi strălucirea neîmpărţită şi neatâmată şi stăpânirea de sine, sau se eliberează de alipirile şi mişcările trupeşti şi sufleteşti naturale şi se învredniceşte ca din minte în potenţă să devină minte în lucrare, [...] sau se întoarce statornic la sine în chip neabătut şi prin sine urcă nereţinută de nici o legătură, în întregime şi desăvârşit la înţelegerea lui Dumnezeu cea fără formă şi fără chip şi simplă. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 155).

Celor ce au lucrat în rai şi au păzit porunca, sau după ce au căzut au reluat lucrarea în el şi paza lui, contemplarea lui le e foarte dulce şi atrăgătoare, ca unora ce şi-au deprins simţurile sufletului şi au gustat din pomul vieţii, iar de gustarea din celălalt, adică din pomul cunoştinţei, nu au fost vătămaţi. Dar pentru ceilalţi, care nu se preocupă deloc de lucrurile dumnezeieşti şi a căror osteneală şi sârguinţă nu s-au dedicat lucrării Duhului şi de aceea nu pot să-şi închipuie nimic în afară de cele văzute, această contemplare este o nebunie sigură. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 364).

"Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-1 judecă nimeni".

I Corinteni II, 15

Numai cei ce au primit simţirea duhovnicească prin pătrunderea cea din har, înţeleg pe cei ce n-au dobândit simţirea duhovnicească şi sunt conduşi sufleteşte prin sunete limpezi şi lămurite spre cele ce se întâmplă. Căci unul ca acesta poate să le deosebească pe toate, după Sfântul Pavel, deşi el nu e judecat de nimeni altul.

221

Fiindcă cei ce sunt altfel, nu numai că nu văd lipsa Duhului dumnezeiesc, ci şi fericesc uneori, din neînţelegere, pe cei vrednici, mai mult de compătimire, întrucât nu au primit simţirea Duhului prin har, ci sunt purtaţi mai degrabă de duhul lumii şi sunt "sufleteşti" cum îi numeşte cuvântul dumnezeiesc (I Corinteni Π, 14).

Iar cei duhovniceşti la simţire şi aprinşi de focul dumnezeiesc, nu judecă nicidecum lucrurile cu grabă sau după latura văzută, ca cei mulţi, ci după adevărul neschimbat şi veşnic din ei, fiind învăţaţi în chip sigur de Duhul de viaţă făcător şi luminător, care dăruieşte celor în care se sălăşluieşte o altă viaţă decât cea obişnuită, o viaţă mai presus de fire şi o lumină şi o cunoştinţă deosebită de a ochilor celor mulţi.

Aşa a fost Iacob Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a rămas apoi într-un unic loc, dar a văzut acolo multe cu ochiul pătrunderii şi a spus lucruri minunate despre fiii săi (Facere XLIX, 1 şi 5). Aşa a fost Isaia cel mai puternic dintre prooroci: Căci văzând pe Iisus dus ca o oaie spre junghiere (Isaia Lm , 7), nu s-a lăsat înşelat nici de pătimirea, nici de smerenia Lui şi de purtările proprii ei, ci a văzut tainic în acestea, cu ochiul pătrunderii, slava Lui, aşa cum se cuvine; măcar că L-a văzut pe Iisus lipsit de chip şi de frumuseţe (Isaia Lm , 3) şi supus celorlalte pătimiri, a mărturisit totuşi dumnezeirea Lui. Aşa a fost fiecare dintre sfinţii prooroci care credeau cu înţelegere cele duhovniceşti, prin iluminarea Duhului. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 346).

"Iar noi avem mintea lui Hristos".I Corinteni Π, 16

Mintea lui Hristos pe care o primesc sfinţii [...] nu vine îii noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze prin calitatea ei puterea minţii noastre şi să o ducă la aceeaşi lucrare cu a Lui. Căci mintea lui

222

A

Hnstos o are cel ce cugetă ca El şi prin toate II cugetă pe El. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 200).

"Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc".

I Corinteni III, 12-15

Zidind pe Domnul, ca pe o temelie a credinţei, edificiul înalt al virtuţilor, să aşezăm în el aur, argint, pietre scumpe, adică cunoştinţă curată şi neîntinată despre Dumnezeu (teologie), viaţă străvezie şi strălucită, gânduri dumnezeieşti şi idei luminoase. Să nu aşezăm nici lemne, nici iarbă, nici trestie, adică nici idolatrie sau alipire la cele sensibile nici viaţă nesocotită, nici gânduri pătimaşe şi lipsite de înţelegerea înţelepciunii, ca nişte spice goale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 170).

Temelia este credinţa lui Hristos. Aurul zidit de cineva în ea este cunoştinţa tainică despre Dumnezeu (mistagogia teologică); argintul, viaţa străluminată de virtuţi; pietrele preţioase, cugetările evlavioase; lemnele, împătimirea de cele ce cad sub simţiri; iarba o zideşte cel ce se hrăneşte cu nesocotinţa; trestia cel ce lucrează stricăciune.

Deci pe cei care au fapte bune ziua cunoştinţei îi arată că în foc, adică în duh s-a făcut descoperirea lor. în ce-i priveşte însă pe cei păcătoşi, lucrurile lor se ard prin judecata din cunoştinţă, care arde conştiinţa; ea desfiinţează păcatele şi mântuieşte pe om, dar îl

223

păgubeşte de virtuţile pe care nu le-a lucrat în timpul de mai înainte. Dar şi în veacul viitor lucrurile păcatului se topesc în neexistenţă, firea reprimind înapoi puterile sale prin foc şi prin judecată. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 246).

"Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al Iui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi".

I Corinteni III, 16

Sileşte-te pe tine însuţi să urmezi pilda smereniei lui Hristos, ca să se aprindă şi mai mult focul aruncat de El în tine, foc prin care se dezrădăcinează toate mişcările lumii care omoară pe omul cel nou şi murdăresc curţile Domnului cel sfânt şi puternic. [...] Să curăţăm deci biserica Lui, precum curat este şi El, ca să dorească să se sălăşluiască în ea. Să o sfinţim precum şi El sfânt este. Şi să o împodobim cu toate faptele bune şi cinstite. Să o tămâiem cu tămâia odihnirii voii Lui, prin rugăciunea curată şi din inimă, care nu se poate dobândi prin împărtăşirea de mişcările lumeşti necontenite. Şi aşa va umbri în suflet norul slavei Lui şi va străluci lumina măririi Lui în lăuntrul inimii. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 34).

"Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca nişte lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi".

I Corinteni IV, 12-14

Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui (a Apostolului) ca să-l mişte la ura celui ce-1 ocărăşte, îl huleşte şi-l prigoneşte, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-1 ocărau,

224

răbda pe cei ce-1 prigoneau şi mângâia pe cei ce-1 huleau ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Iar pe dracii care lucrau acestea îi bătea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toată lumea de sub puterea dracilor şi a unit-o cu Dumnezeu el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nădăjduiau să învingă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 10).

"Dar nu am spus despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume".

I Corinteni V, 10

Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim din lume, ci războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta săgeţilor trimise de vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele pentru tăria îmbrăcăminţii de război. Pentru că fiind acoperiţi cu fier, ei rămân nebiruiţi când sunt războiţi. Deci şi noi fiind înarmaţi cu toate armele sfintei lumini şi cu coiful mântuitor al tuturor faptelor bune, să tăiem cetele întunecoase ale dracilor. Căci curăţia nu vine numai din a nu mai face cele rele, ci şi din a stinge cu totul relele, prin împlinirea cu grijă a celor bune. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 387).

"Cel ce se lipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea,Iar cel ce se lipeşte de Domnul, este un singur Duh cu El”.

I Corinteni VI, 16-17

Trebuie ca Dumnezeu să se sălăşluiască în om, ca omul să săvârşească faptele în Dumnezeu, ca sufletul să se elibereze de

225

păcat. [...] Căci toată starea contrară firii se numeşte desfrânată. Dar de se eliberează sufletul şi trece peste cele ce caută să-l împiedice în văzduh, rămâne în Dumnezeu şi primeşte Duhul Lui. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 194).

Iubirea faţă de Dumnezeu se dobândeşte prin nevoinţă multă şi prin osteneala minţii în cugetări cuvioase şi prin grija necontenită de toate cele bune, dat fiind că vrăjmaşul împiedică mintea noastră şi nu-i îngăduie să se ridice la dragostea de Dumnezeu prin pomenirea celor bune, ci-i îndulceşte simţirea cu poftele pământeşti. Căci în aceasta stă moartea celui viclean şi aşa zicând spânzurarea lui, că mintea petrece în chip neîmprăştiat în pomenirea lui Dumnezeu. [...] E trebuinţă, aşadar, de nevoinţă multă şi de osteneală ascunsă şi nearătată, de cercetarea gândurilor şi de exercitarea simţurilor slăbite ale sufletului, pentru a deosebi binele şi răul şi a întări şi a reînviora prin alipirea sârguincioasă a minţii la Dumnezeu mădularele obosite ale sufletului. Căci mintea noastră lipită astfel pentru totdeauna de Dumnezeu se va face un duh cu Domnul. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 301).

Pe Duhul Sfânt e cu neputinţă să-L dobândească cineva dacă nu s-a înstrăinat de toate ale veacului acesta şi nu s-a închinat pe sine căutării dragostei lui Hristos, ca eliberată de toate grijile pământeşti, mintea acestuia să se îndeletnicească numai cu acest singur scop şi aşa să se învrednicească să se facă un Duh cu Hristos. [...] Căci sufletul care s-a legat cu totul dc ceva din veacul acesta şi tinde spre aceea, [...] nu va mai putea fugi şi scăpa dc întunericul puterilor rele. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 358).

"Cel ce se lipeşte de Domnul, este un singur Duh cu El".I Corinteni VI, 17

226

"Precum Eu şi Tu una suntem, ca şi aceştia întru Noi una să fie".

loan XVII, 21

Hristos trimiţându-le dumnezeieştilor ucenici darul bunătăţii prime şi naturale a Duhului Sfânt, de la ei această putere dumnezeiască, umbrind pe toţi cei ce cred şi sălăşluindu-se în sufletele lor, i-a tămăduit de patimile păcatului şi i-a izbăvit de întuneric şi de moarte. Căci până atunci sufletul era rănit şi închis în temniţă şi stăpânit de întunericul păcatului. Şi acum sufletul, care nu s-a învrednicit să aibă pe Domnul locuind în sine, nici puterea Duhului cel bun, sălăşluită în sine în chip lucrător şi prin toată puterea şi încredinţarea, se află în întuneric. Dar în cei ce a venit harul Duhului dumnezeiesc şi s-a sălăşluit în cele mai adânci părţi ale minţii lor şi Domnul li se face ca suflet. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 370).

Trei lucruri sunt în Dumnezeu: fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Treimii. Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu făcându-se un Duh cu El, [...] nu se unesc după fiinţă. Căci toţi cuvântătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu nu se poate împărtăşi după fiinţă; iar unirea după ipostas e proprie numai cuvântului Dumnezeu Omului. Rămâne deci că cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrare. Deci Duhul, prin care cel ce se lipeşte de Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului, iar nu fiinţă a lui Dumnezeu. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 476).

împărăţind, mintea vede (contemplă) în taină în darul izvorâtor de pace al lui Hristos, trei stări ale simţirii harului Duhului: una mai presus de lume; una în jurul lumii şi alta în sine însuşi. Când mintea se află în această unitate treimică, sau în această decadă, sau în desăvârşirea vederii, vede cum cele trei centre ale iubirii

227

dumnezeieşti săvârşesc, prin harul cel bun din suflet, şi tainele cele din ea şi e umplută de lumină cu privire la ele şi se bucură şi se umple de strălucire. Drept urmare, întoarce şi ea în Duh, în chip desăvârşit, puterea iubitoare a sufletului spre Dumnezeu şi o mişcă pe aceasta, pe cât poate, spre dragostea dumnezeiască şi începe de acum să iubească pe Dumnezeu, precum se cuvine. Şi urcă şi înaintează în iubire şi se alipeşte de ea şi se sileşte, pe cât poate, spre împlinirea poruncilor. Şi se sârguieşte, cu ajutorul harului, să afle chipul în care ar putea să se lărgească şi să desăvârşească dragostea de Dumnezeu în sine. Atunci, Dumnezeu şi mintea se fac în chip minunat un Duh. Căci Dumnezeu este, prin primire, în chip duhovnicesc în minte şi mintea prin intrare, în Dumnezeu. [...] Atunci Dumnezeu se face minţii iluminare, lumină şi dragoste; şi mintea se veseleşte în Dumnezeu, bucurându-se de iluminarea unică a unei întreite lumini, umplîndu-se de pace şi odihnindu-se cu uimire în Hristos precum se cuvine. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 284).

"Tot păcatul care-1 va face omul, este în afara trupului, dar cel ce curveşte, păcătuieşte în trupul său".

I Corinteni VI, 18

Aceasta o spune pentru că prin scurgere întinează însăşi fiinţa trupului, fapt care e cu neputinţă să se întâmple în alt păcat. La orice păcat se spune că oamenii greşesc, dar când se aude de cineva că a curvit, se spune cu durere că acesta a căzut.

Se poate spune că cineva a greşit şi s-a întors iarăşi pe calea prin care s-a abătut. Căci a tăgăduit de pildă prin limbă şi iarăşi a mărturisit prin ea. Sau a furat prin mâini şi iarăşi a dăruit prin ele. [...] Dar cel ce a curvit nu se întoarce prin aceeaşi cale prin care a căzut, ci prin alta. Căci plânge, posteşte, suspină. De aceea se numeşte curvia în chip propriu cădere, nu greşeală. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 232).

228

"Căci bărbatul trupul său nu-1 stăpâneşte, ci femeia".I Corinteni VII, 4

Când o femeie se însoţeşte cu un bărbat spre convieţuire şi unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. Şi casa e una şi avuţia. Şi nu numai peste lucrurile lui, dar şi peste trupul lui poate stăpâni femeia. [...]

Aşa şi unirea adevărată şi tainică a sufletului cu Hristos îl face un duh cu el. Urmează deci numaidecât că sufletul este oarecum stăpân şi peste vistieriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu s-a făcut al sufletului, e limpede că toate ale lui sunt ale sufletului, fie lumea, fie avuţia, fie moartea, fie îngerii, fie începătoriile, fie cele de faţă, fie cele viitoare. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 368).

"Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa încă semeţeşte, iar iubirea zideşte".

I Corinteni VIII, 1

Dacă te-ai învrednicit de puţină cunoştinţă de la Dumnezeu nu nesocoti dragostea şi înfrânarea. Căci acestea curăţind partea pasională (pătimitoare) a sufletului îţi gătesc necontenit calea spre cunoştinţă.

Calea spre cunoştinţă, este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. [...] împreună dragostea cu cunoştinţa şi vei fi fără trufie şi ziditor duhovnicesc, zidindu-te atât pe tine, cât şi pe toţi cei ce se apropie de tine.

Dragostea zideşte prin aceea că nu pizmuieşte şi nu supără pe cei ce nu pizmuiesc; dar nici nu se făleşte cu lucrul pizmuit şi nu se socoteşte pe sine că a ajuns la ţintă. Iar în privinţa lucrurilor pe care nu le ştie îşi mărturiseşte fără să roşească neştiinţa. Astfel se face mintea fără trufie şi o pregăteşte să sporească necontenit în cunoştinţă.

229

De obicei cunoştinţa e însoţită de închipuirea de sine şi de pizmă, mai ales la început. închipuirea de sine vine numai dinlăuntru iar pizma şi dinlăuntru şi din afară. Dinlăuntru ca să se îndrepte împotriva celor ce au cunoştinţă; iar dinafară, de la cei ce de asemenea au cunoştinţă. Dar dragostea le împrăştie pe toate trei: închipuirea de sine, întrucât nu se îngâmfă; pizma dinlăuntru, întrucât nu pizmuieşte; iar pe cea dinafară, întrucât îndelung rabdă şi se milostiveşte. Cel ce are cunoştinţă trebuie să dobândească şi dragostea, ca să-şi păzească mintea întru toate nerănită. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 108).

Auzul şi văzul sunt mai curate şi mai raţionale ca pipăitul, dar nu ar percepe vreunul din ele nimic, nici n-ar suferi vreo durere prin aceasta, dacă nu ar cădea sub lucrarea lor din afară ceva ce

N poate fi văzut sau auzit, ci ceva fără sunet şi fără formă. Dar trupul suferă mai multă durere prin simţul pipăitului, când ne nevoim cu postul şi nu-i aducem hrană din afară. De aceea cei ce se adună în ei înşişi din cele din afară, opresc lucrarea simţurilor care nu lucrează când lipsesc cele din afară, întrucât rămân înăuntru, dar pe cele ce lucrează şi în lipsa celor din afară cum le-ar face să se oprească, mai ales când acestea tind totodată spre scopul urmărit? Iar că simţirea dureroasă prin simţul pipăitului e de cel mai mare folos celor ce se roagă cu mintea (cu înţelegerea) o ştiu toţi care au gustat măcar în parte lupta prin el şi ei au prea puţin nevoie de cuvinte, întrucât cunosc aceasta prin cercare. Din acest motiv, ei nici nu ascultă pe cei ce cercetează aceste lucruri numai prin cuvânt; ei spun că aceasta e o cunoştinţă care îngâmfă. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 228).

"Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă".I Corinteni IX, 7

230

Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s-a scris: "A dat fiecăruia om cuget întru inima sa" sădind în el pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltire, chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune fân. [...]

Dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine; la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit cu lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc în minte. [...] Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei, să ne luăm psaltirea şi să lovim coardele ei prin virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme din rug şi pe noi şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 88).

"Eu deci aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt nu ca lovind în aer".

I Corinteni IX, 26

Câţi încă n-am împlinit poruncile libertăţii, încă n-am ajuns la Ierusalimul cel liber [...] care ne renaşte prin baia naşterii celei de-a doua, ci suntem încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna. Căci cel ce se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. [...] Iar dacă n-am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul şi când vom intra în el ca să ne învrednicim să aducem jertfă la altar? [...]

Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. [...] Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului,

231

care e zidit de Dumnezeu; iar altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 281).

"Vreau să ştiţi că Hristos este capul a tot bărbatul, iar capul femeii este bărbatul şi capul lui Hristos Dumnezeu.Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, face de ruşine capul său.Şi orice femeie se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, face de ruşine capul ei, căci e totuna ca şi cum ar fi rasă".

I Corinteni XI, 3-5"Pentru aceea femeia trebuie să aibă pe cap un semn de stăpânire din pricina îngerilor”.

I Corinteni XI, 10

Hristos este capul bărbatului - prin aceasta Sfântul Apostol Pavel afirmă că Hristos este capul bărbatului credincios, care împlineşte poruncile dumnezeieşti şi contemplă dogmele evlaviei. Dar cuvântul nu cuprinde şi pe bărbaţii necredincioşi. Căci cum ar fi Hristos cap al celor ce nu cred? Unul din înţelesuri este: bărbatul este mintea activă care are drept cap raţiunea (cuvântul) credinţei. Spre acesta privind ca spre Hristos, mintea îşi întocmeşte propria viaţă, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. în felul acesta nu necinsteşte capul său, adică credinţa, punând asupra lui vreun oarecare acoperământ pământesc dinafară. Ceea ce înseamnă că nu pune mai presus de credinţă nimic din cele vremelnice şi pieritoare. Femeie a acestei minţi este însăşi deprinderea făptuirii care e acoperită cu părul bogat al multelor şi feluritelor cugetări şi chipuri de viaţă practică; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însăşi mintea, în calitate de cap al ei, acoperită cu podoaba deasă a acestor cugetări şi chipuri. Iar Hristos este credinţă ipostasiată al cărei cap este în chip vădit Dumnezeu, spre care duce raţiunea credinţei, arătând celui ce-şi înalţă cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, în care se şi află după fire.

232

Iarăşi se poate spune că bărbatul este mintea care cultivă contemplaţia naturală în duh, având drept cap Raţiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arată celui ce crede din ordinea frumoasă a celor văzute. Pe aceasta nu o necinsteşte mintea, întrucât nu o acoperă şi nici nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrurile văzute şi nu ridică peste tot, ceva mai presus de ea. Femeie acestei minţi este simţirea (lucrarea de percepţie a simţurilor) care este tovarăşa ei de viaţă şi prin care pătrunde în natura lucrurilor sensibile şi adună raţiunile mai divine din ea. Mintea nu îngăduie acestei consoarte să se descopere în lucrarea ei de vălurile raţiunii şi să se facă slujitoarea nesocotinţei (iraţionalităţii) şi a păcatului, ca în felul acesta, respingând raţiunile mai divine ca pe nişte acoperăminte, să primească drept cap, în locul minţii, patima nesocotinţei. Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii (Logosului) creatoare, care se dezvăluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplaţia lor naturală, străbătută de credinţă, este Mintea cea negrăită, care o naşte pe aceea după fiinţă. Spre Mintea aceea duce Raţiunea (Cuvântul) prin sine mintea ce urcă prin contemplaţia cucernică a lucrurilor, împărtăşindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeieşti pe măsura cunoaşterii celor văzute. Iarăşi bărbatul este mintea ajunsă înlăuntrul cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice) având drept cap neacoperit pe Hristos, adică Raţiunea credinţei înţeleasă în chip necunoscut sau, mai bine zis, cunoscută în chip neînţeles prin iniţierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsă prin exerciţiu la golul (στέρησις) îndumnezeitor, vrednic de laudă care o depăşeşte total şi distinct atât pe ea, cât şi toate cele ce există, nu pune peste acea Raţiune nimic din cele ce sunt, nici simţire, nici raţiune, nici minte, nici înţelegere, nici cunoştinţă, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva grăit, nici ceva simţit, nici ceva ce simte. Femeie acestei minţi este cugetarea curăţită de toată imaginaţia sensibilă având drept cap mintea acoperită bogat de iluminările (έπνβολαϊς) fără de început şi mai presus de înţelegere ale dogmelor negrăite şi necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii negată tainic prin depăşire, este Mintea ridicată în chip absolut şi infinit peste toate şi în tot chipul. Pe

233

aceasta Hristos, cel înţeles spiritual ca Raţiunea Minţii prin fire, o face cunoscută celor vrednici. Deci toată mintea activă "rugându-se şi proorocind", cu alte cuvinte căutând să afle raţiunile virtuţilor (căci aşa trebuie înţeles cuvântul "rugându-se") sau descoperind chipurile lor prin fapte (căci numai aşa trebuie înţeles cuvântul "proorocind"), trebuie să privească numai la raţiunea goală a credinţei, neabătându-şi cugetarea, gândul sau lucrarea la nimic altceva şi deci neacoperindu-şi capul sau punând altceva peste el. Şi orice femeie, adică orice deprindere a minţii active, "rugându-se sau proorocind", adică mişcându-şi în chip ascuns dispoziţia ei internă sau înfăţişând virtutea în chipurile purtării din afară, dacă face aceasta fără discernământ raţional, necinsteşte capul ei. Căci ea cultivă atunci binele urmând unei pofte, odată ce este lipsită de raţiunea care o împodobeşte ca un acoperământ. De asemenea toată mintea care se exercită în contemplaţia naturală, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, cu alte cuvinte caută să cunoască raţiunile lucrurilor sau le împărtăşeşte altora, cu vreo pornire spre altceva, fără un scop evlavios, necinsteşte capul său, ca una ce pune mai presus de cunoştinţa dreaptă şi cucernică, vreun lucru din cele trecătoare. Şi orice femeie, adică orice percepţie orientată în chip natural spre lucrurile sensibile, adică nu are raţiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinsteşte capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor văzute din patimă, pentru afecţiunea naturală faţă de ele. Şi iarăşi toată mintea îndrăgostită de teologia mistică, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, adică dacă pătrunde la vederile tainice în chip neştiut sau învaţă şi iniţiază pe alţii în teologie, având vreo formă a înţelegerii în vreme ce cunoaşte sau face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de înţelegere, ruşinează capul său punând pe Cel simplu şi mai presus de orice înţelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc. Mintea trebuie să fie atunci golită de toată ideea şi de toată cunoştinţa ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat. [...] Şi orice femeie, adică orice cugetare a unei astfel de minţi, rugându-se sau proorocind cu capul descoperit, adică emancipată de sub stăpânirea minţii, care e adumbrită de multe vederi tainice,

234

necinsteşte capul ei lepădând cunoştinţa dumnezeiască şi tainică ce acoperă mintea ca pe un cap.

Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă sau naturală sau teologică, când se roagă sau prooroceşte, adică primeşte învăţătura sau învaţă pe alţii, să aibă descoperit capul său, adică pe Hristos: cea activă, nepreţuind nimic mai mult decât credinţa şi virtutea; cea naturală, nepunând nici o altă raţiune mai presus de Raţiunea primă; iar cea teologică neconturând nicidecum în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri, pe Cel mai presus de înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeia, adică toată deprinderea minţii active sau percepţia celei naturale sau cugetarea înţeleaptă a celei teologice, să-şi acopere capul; deprinderea activă, având aşezat asupra ei discernământul raţiunii cu care să deosebească cele ce trebuiesc şi cele ce nu trebuiesc făcute; percepţia, puterea raţiunii cu care să judece cu ştiinţă cele văzute; iar cugetarea, cunoştinţa cu totul indemonstrabilă a celor mai presus de înţelegere. Căci toată deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebeşte de cea rasă, adică de cea care n-are nici o raţiune a virtuţii sau a evlaviei sau a cunoştinţei tainice şi a iubirii dumnezeieşti.

Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă pe bună dreptate totdeauna stăpânirea raţiunii sau supravegherea raţională asupra capului. Aceasta în primul rând pentru îngeri, care văd mişcările arătate şi nearătate ale noastre şi scriu tot gândul şi toată fapta spre lauda sau spre osânda noastră în ziua înfricoşată a dării la iveală. Apoi pentru cugetările conştiinţei înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri, care ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit sau ne apără acum şi în ziua judecăţii. în sfârşit, şi pentru îngerii răi care pândesc deprinderea, percepţia şi cugetarea noastră, ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul, de evlavia şi de cunoştinţa raţională şi mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele potrivnice acestora: lipsa de discernământ, de evlavie şi neştiinţa, prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea şi necredinţa. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 81).

235

"Cel ce mănâncă pâinea şi bea paharul Domnului cu nevrednicie, judecată sieşi mănâncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului".

I Corinteni XI, 27

Tăvăliţi în necurăţiile noastre, ne apropiem de înfricoşătoarele Taine ale lui Dumnezeu, dăruindu-ne noi înşine iertare pentru cele ce le-am făcut în nălucirile de noapte şi în gândurile murdare. Căci cel ce vine să şadă lângă Dumnezeu fără gânduri curate, flră ochi nevinovaţi, fără trup nestricăcios, nici cu porniri nepătate ale sufletului şi trapului, câtor vini şi câtor dureri ale trapului şi slăbiciuni ale sufletului nu va fi supus la urmă, primind chinul şi ruşinea fără sfârşit? (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 251).

Să cunoască toţi cei ce au venit la lupta cea bună, aspră, strâmtă şi uşoară, că au venit să sară în foc, dacă primesc să locuiască în ei focul cel nematerial.

(S-a spus că lupta e aspră pentru paza simţurilor, îngustă pentru strâmtorarea trapului şi pentru lepădarea cu amărăciune a îndelungatelor năravuri. Dar e şi uşoară, pentru încrederea în Dumnezeu şi pentru înaintarea ce urmează şi pentru nădejdea bunătăţilor viitoare).

Să se cerceteze fiecare pe sine şi numai după aceea să mănânce din pâinea aceasta amestecată cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta amestecat cu lacrimi, ca să nu-i fie lupta spre osândă. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 50).

"Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am fi judecaţi;Dar judecaţi fiind de Domnul ne pedepsim ca să nu fim osândiţi împreună cu ea".

I Corinteni XI, 31-32

236

Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desfiinţarea lui se face prin reaua pătimire şi întristare, fie de bună voie, fie fără de voie, prin pocăinţă sau prin vreo certare adusă de Providenţa dumnezeiască. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 64).

Nu primi gândurile bănuitoare ce ţi se seamănă pe furiş împotriva aproapelui; căci sunt mincinoase, pierzătoare şi cu totul înşelătoare. Prin aceasta dracii încearcă să împingă în prăpastia pierzării sufletele celor ce-au sporit în virtuţi. Căci nu pot să trimită pe careva dintre cei ce se nevoiesc în adâncul osâpdei şi al păcatului cu fapta, de nu-1 vor putea prinde să-l înduplece la bănuieli rele faţă de aproapele din pricina purtărilor din afară ale lui. Aducându-1 pe acesta astfel sub judecata şi în căderea păcatului, îl face să fie osândit împreună cu lumea. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 238).

"De aceea vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus,* tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt".

I Corinteni XII, 3

Despre felul cum trebuie să se zică rugăciunea, unii părinţi o zic în întregime: "Doamne I is use Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Alţii, jumătate: "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă", ceea ce este mai uşor pentru neputinţa minţii. Căci aceasta nu poate să zică în chip tainic, singură de la sine, "Domnul Iisus", întru curăţie şi în chip desăvârşit, decât în Duhul Sfânt. Altfel va face aceasta bâlbâindu-se ca un copil, neputând să o zică articulat. Dar nu trebuie să schimbe des cuvintele rugăciunii, din nepăsare, ci cu răgaz fără întrerupere. Unii părinţi învaţă să se facă rugăciunea cu gura, alţii cu mintea. Eu zic cu amândouă. Căci uneori slăbeşte mintea a o grăi lenevindu-se; iar alteori gura. De

237

aceea trebuie să ne rugăm şi cu gura şi cu mintea. Dar trebuie să o spunem liniştit şi fără zgomot, ca nu cumva glasul să tulbure sim{irea şi atenţia minţii şi să le împiedice. Aceasta până ce mintea, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta în ea şi va lua putere de la Duhul să se roage în întregime şi cu putere. Atunci nu mai e de trebuinţă să se rostească cu gura, dar nici nu se mai poate. Atunci ajunge să se facă toată lucrarea numai cu mintea. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 187).

"Nimeni nu poate spune "Domnul Iisus" decât numai prin Duhul Sfânt".

I Corinteni XII, 3 "Harul şi adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos".

loan I, 17"Tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup de Ia Dumnezeu este".

I loan IV, 2"Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu".

Matei XVI, 16

Nu numai la aceşti Părinţi purtători de Dumnezeu şi la urmaşii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfinţitei rugăciuni, ci înainte de ei, şi la înşişi Apostolii dintâi şi corifei, adică la Petru, Pavel şi loan. [...] De aceea şi străluciţii noştri învăţători, care le-au urmat, mai ales cei ce au păşit pe calea vieţii necăsătorite, pustniceşti şi liniştite, au socotit aceste cuvinte, vestite mai înainte de cei trei stâlpi ai sfintei Biserici, date de aceia ca cuvinte dumnezeieşti, pe temeiul descoperirii în Duhul Sfânt şi mărturisite de cei trei ucenici atât de vrednici de crezare, drept stâlp al rugăciunii şi au predat celor de după ei să o ţină pe aceasta şi să o păzească în acelaşi fel. "Pentru că prin trei martori va sta tot cuvântul" (Matei XVIII, 19). Aceşti gânditori cereşti le-au unit şi le-au articulat într-un chip desăvârşit, într-un întreg, prin Duhul

238

Sfânt ce sălăşluia în ei. [...] Căci unul zice "Domnul Iisus", altul "Iisus Hristos", iar al treilea "Hristos, Fiul lui Dumnezeu". în felul acesta, unul urmează celuilalt şi toţi trei se leagă nemijlocit unul de altul prin conglăsuirea şi legătura acestor cuvinte îndumnezeitoare. Căci poţi vedea cuvântul fiecăruia legându-se de sfârşitul cuvântului celuilalt, pe care-1 are ca început şi astfel înaintând până la al treilea.

Acelaşi lucru îl vezi şi la adaosul privitor la Duhul. Căci fericitul Pavel spune că nimeni nu poate zice: "Domnul Iisus", decât numai în Duhul Sfânt, iar acesta sau Duhul Sfânt stând la sfârşit, e folosit de loan, cel cu glas de tunet, ca început, zicând: "Duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, este din Dumnezeu" (I loan IV, 2).

Iar acestea le-au pus la rând nu de la ei înşişi, ci mişcaţi de mâna Preasfântului Duh. Căci mărturisirea dumnezeiescului Petru s-a făcut prin descoperirea în Duhul Sfânt: "Pentru că toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebit fiecăruia precum voieşte" (I Corinteni XII, 11).

Şi astfel frânghia întreită şi de nedesfăcut (Ecclesiastul IV, 2) a rugăciunii îndumnezeitoare, urzită, ţesută şi împletită cu mare înţelepciune şi pricepere, trece şi la cei din timpul nostru, fiind păstrată în acelaşi fel. Dumnezeieştii Părinţi de după aceea au legat cuvântul "miluieşte-mă" de aceste cuvinte izbăvitoare ale rugăciunii, adică de "Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", mai ales pentru cei mai prunci, sau începători şi nedesăvârşiţi în virtute. Căci cei înaintaţi şi desăvârşiţi în Hristos se îndestulează cu rostirea şi gândirea fiecăruia din aceste cuvinte ba, uneori, şi numai cu numele Iisus pe care şi-l întipăresc înlăuntru şi-l îmbrăţişează cu lucrarea întreagă a rugăciunii, umplându-se, prin el, de o plăcere şi de o bucurie negrăită, care covârşeşte toată mintea, toată vederea şi tot auzul. Şi astfel de trei ori fericiţii, ajungând în afară de trup şi de lume, îşi închid simţurile prin darul şi harul dumnezeiesc şi cuceriţi de iubire ca de o beţie fericită, se curăţesc, se luminează şi se desăvârşesc, ca unii ce oglindesc, de acum, în chip neînţeles, ca o arvună, harul mai presus de fire, fără început şi necreat al

239

dumnezeirii mai presus de fiinţă. [...]Asigurarea clară şi încredinţarea neîndoielnică a acestora ne-a

dat-o în chip luminos preadulcele şi iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte sunt fapte şi ale cărui spuse sunt, după El însuşi, Duh şi viaţă (loan VI, 63), când a zis: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (loan XV, 5) şi "De veţi cere ceva în numele Meu, vă voi face" (loan XIV, 14). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 116).

"Şi fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos".I Corinteni XII, 7

Ieşind cu bunătate pentru unirea celor proniaţi şi înmulţindu-se, Duhul rămâne în lăuntrul Său însuşi după puterea cea mai presus de fire. Chiar dacă această revărsare şi trimitere şi înaintare este arătare se poate spune că Duhul se împarte, măsurându-Şi arătarea după măsura celor ce se unesc cu El în chip tainic? [...] Nici faptul că ceea ce se arată sau se cugetă sau se împărtăşeşte de Dumnezeu nu e partea Lui, ca să sufere Dumnezeu vreo împărţire, ci întreg Se arată şi nu se arată, Se înţelege şi nu Se înţelege, Se împărtăşeşte şi rămâne neîmpărtăşit. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 380).

"Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei".

I Corinteni XII, 8

Dumnezeiescul Diadoh zice: Ale aceluiaşi Duh Sfânt sunt harismele înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca şi toate harismele (darurile) dumnezeieşti. Dar fiecare din ele are o lucrare deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciunea, altuia cunoştinţa, prin acelaşi Duh. [...] Căci cunoştinţa uneşte pe om prin experienţa însăşi cu

240

Dumnezeu, nemişcând sufletul prin raţiunile lucrurilor. De aceea unii dintre cei ce au ales filosofia (înţelepciunea) vieţii singuratice sunt luminaţi de ea întru simţire, dar la raţiunile dumnezeieşti nu ajung.

Iar înţelepciunea, dacă se dă cuiva, împreună cu cea dintâi, întru frică, lucra care se întâmplă rar, face arătate însăşi lucrările cunoştinţei, deoarece cunoştinţa obişnuieşte să lumineze, prin lucrare, iar cea de a doua prin cuvânt. Cunoştinţa o aduce rugăciunea şi multa linişte întru desăvârşita lipsă de griji, iar înţelepciunea o aduce cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu, lipsită de slava deşartă. [...] La acestea Sfântul Maxim adaugă în "Scolii": fântâna lui Iacob este Scriptura; apa este cunoştinţa din Scriptură; adâncul este înţelegerea greu de pătruns a tainelor Scripturii; scoaterea apei cu găleata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învăţarea literelor. Această găleată nu o avea Domnul (loan IV, VI, IX). Căci fiind însuşi Cuvântul, nu dă credincioşilor cunoştinţa cea din învăţătură şi studiu, ci dăruia celor vrednici înţelepciunea cea veşnică şi neîncetată din harul cel veşnic. Pentru că găleata ridică învăţătura, luînd o foarte mică parte şi lăsând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunoştinţa prin har are întreaga înţelepciune câtă e cu putinţă oamenilor, fără studiu, odrăslind în chip felurit după trebuinţele lor (Cele cinci capte, II, 29, P.G., 90, 1231, AB). (Filocalia 8, pag. 148).

"Şi cu toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte".

I Corinteni XII, 11

Nepătimirea este îndoită şi se naşte în chip îndoit în cei ce se sârguiesc. Nepătimirea primă se iveşte în cei sârguincioşi la sfârşitul înţelepciunii prin fapte. Ea, sporind în chip felurit prin ostenelile nevoinţei celui după lege, omoară patimile şi opreşte pornirile păcătoase ale trapului şi mişcă puterile sufletului spre ceea ce e

241

potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu înţelepciune la cele dumnezeieşti. A doua nepătimire care e mai desăvârşită, se iveşte în chip înţelept în aceia la începutul contemplaţiei naturale. Aceasta înălţându-se de la liniştea duhovnicească a gândurilor din minte la starea de pace a minţii, o face pe aceasta atot-străvăzătoare şi atot-înainte-văzătoare; atot-străvăzătoare în lucrurile dumnezeieşti, în vederile celor mai bune şi în descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-înainte-văzătoare în lucrurile omeneşti, care vin de departe şi au să se întâmple în viitor. Dar în aceste două nepătimiri este unul şi acelaşi Duh care lucrează, înfrânând şi stăpânind în cea dintâi şi eliberând spre viaţa veşnică în cea de-a doua. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 250).

"Iar noi suntem trupul lui Hristos şi mădulare din parte".I Corinteni XII, 27

Trup al lui Hristos ni se zice că suntem [...) nu fiindcă ne-am lipsi de trupurile noastre şi ne-am face trupul Lui, nici fiindcă Acela s-ar preschimba în noi după ipostas sau s-ar tăia în mădulare, ci fiindcă lepădăm stricăciunea păcatului, după asemănarea trupului Domnului. Căci precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup şi suflet, aşa şi noi cei ce-am crezut în El şi ne-am îmbrăcat în El în duh, putem fi prin voia liberă fără de păcat în El. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 200).

Toţi sfinţii sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos, Dumnezeu cel ce peste toate şi ei, cum s-a spus, sunt datori să se lipească de El (I Corinteni VI, 16) şi să se unească cu trupul Lui, ca El să fie capul lor (Coloseni I, 18) iar sfinţii din veac şi până în ziua cea mai de pe urmă să fie mădularele Lui ca să fie cei mulţi un trup al lui Hristos (I Corinteni XII, 27), ca un singur om. De aici urmează că unii împlinesc rostul mâinilor, lucrând până azi şi

242

făcând voia Lui preasfântă, făcând din cei nevrednici vrednici şi câştigându-i pentru El; alţii rostul umerilor purtându-şi greutăţile unii altora (Galateni VI, 2) sau chiar pe cel pierdut (Luca XV, 6) aflat de ei, care înainte rătăcea pe munţi şi dealuri şi locuri pe care nu le cercetează Domnul (Iezechiel XIV, 6; Proverbe XIX, 23; Matei XVIII, 12) şi împlinind astfel voia Lui; alţii al pieptului, izvorând celor însetaţi şi flămânzi dreptatea lui Dumnezeu (Matei V, 6), apa cea prea limpede a cuvântului înţelepciunii şi cunoştinţei de negrăit, şi procurându-le pâinea pe care o mănâncă Puterile de sus ale cerului (Psalm LXXVII, 25) ca unii ce se odihnesc la pieptul Lui şi sunt iubiţi de El; alţii rostul pântecelui, primindu-le toate în sânul lor prin iubire şi purtând înlăuntrul lor duhul mântuirii şi având în ei simţirea în stare să cuprindă tainele Lui de negrăit şi ascunse; alţii rolul coapselor, purtând în ei rodnicia înţelesurilor vrednice de Dumnezeu ale teologiei tainice şi născând pe duhul mântuirii pe pământ (Isaia XXVI, 18) adică rodul şi sămânţa Duhului în inimile oamenilor prin cuvântul şi învăţătura lor; alţii rostul picioarelor, dovedind bărbăţie şi răbdare în încercări, după pilda lui Iov şi neabătându-se de la statornicia în cele bune, nici slăbind în ele, ci purtând poverile darurilor Lui. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 144).

"Noi suntem trupul lui Hristos şi mădulare în parte".I Corinteni XII, 27

"Un trup şi un duh sunteţi, precum aţi fost şi chemaţi".Efeseni IV, 4

Deci precum trupul fără duh este mort şi nesimţitor, aşa cel omorât de patimi, prin nesocotirea poruncilor după Botez, se face nelucrător şi neluminat de Duhul Sfânt şi de harul lui Hristos. El are Duhul prin credinţă şi naştere din nou, dar e nelucrător şi în nemişcare din pricina morţii sufleteşti. Căci sufletul fiind unul, iar mădularele trupului multe, el le ţine, le face vii şi le mişcă pe toate

243

cele în stare de viaţă. Dar pe cele secate din vreo neputinţă întâmplătoare le poartă în sine ca moarte şi nemişcate dar rămân fără viaţă şi nesimţitoare. Tot aşa Duhul lui Hristos este întreg în chip neamestecat în toate mădularele lui Hristos, ţinând fii lucrare şi făcând vii mădularele care se pot împărtăşi de viaţă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 150).

"Râvniţi însă darurile cele bune".I Corinteni XII, 31

Vrăjmaşul a schimbat dorirea de Dumnezeu fii poftirea urâtă a toată necurăţia. Râvna minţii este râvna potrivită firii. Iară fără râvna spre Dumnezeu nu e propăşire. [...] Dar râvna spre Dumnezeu s-a întors prin Adam spre cele contrare firii. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 43).

"Vă arăt vouă încă o cale mai presus de orice altă cale".I Corinteni XII, 31

"Căi" numeşte Scriptura virtuţile. Iar mai mare decât toate virtuţile este dragostea, [...] ca una ce-i înduplecă să dispreţuiască lucrurile materiale şi să nu pună nimic din cele vremelnice mai presus de cele veşnice.

Dragostea de Dumnezeu se împotriveşte poftei, căci înduplecă mintea să se înfrâneze de la plăceri. Iar cea către aproapele se împotriveşte mâniei, căci o face să dispreţuiască slava şi avuţia. Aceştia sunt cei doi dinari, pe care Mântuitorul i-a dat îngrijitorului casei de oaspeţi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 112).

244

"Dragostea îndelung rabdă şi se milostiveşte".I Corinteni XIII, 4

Cel ce se descurajează de întâmplările supărătoare şi de aceea se poartă cu răutate faţă de cei ce l-au supărat şi se întoarce de la dragostea faţă de ei, cum nu va cădea de la scopul Providenţei dumnezeieşti? (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 101).

"Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte" ş.u.

I Corinteni XIII, 4-7

Cel ce are dragoste nu ştie să pizmuiască, nu e uşuratic, fălos şi pornit, nu se îngâmfă faţă de cineva, nu se poartă cu necuviinţă faţă de aproapele, nu caută numai cele spre folosul său, ci şi spre al aproapelui, nu se mânie degrabă împotriva celor ce-1 supără, nu ia seamă dacă suferă vreodată vreun rău, nu se bucură de nedreptatea prietenilor, ci se bucură de adevărul dreptăţii lor; toate le rabdă câte vin asupra lui cu întristare, toate le crede din simplitate şi nerăutate; toate cele făgăduite nouă de Dumnezeu nădăjduieşte că le va lua; toate ispitele le rabdă, nerăsplătind răul cu rău şi niciodată lucrătorul dragostei nu cade din dragostea aproapelui. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 348).

"Iubirea toate le suferă, toate le rabdă, iubirea niciodată nu cade".

I Corinteni XIII, 7-8

"Niciodată nu cade" înseamnă că cei ce au dobândit anumite daruri, dar încă nu s-au învrednicit, prin iubirea cea mai deplină şi mai curată a Duhului, de libertatea desăvârşită de patimi, încă nu

245

au ajuns la siguranţă, ci sunt încă în primejdie şi în luptă şi în frică din pricina duhului răutăţii. Această măsură nemaifiind supusă căderii, nici patimii, a arătat-o ca fiind de aşa fel că chiar limbile îngerilor şi proorocia şi cunoştinţa toată şi harismele vindecărilor sunt nimic în comparaţie cu ea. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 297).

"Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim".I Corinteni ΧΠΙ, 9

"Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl plin de har şi de adevăr".

loan I, 14

Sfântul Pavel a spus că are numai din parte cunoştinţa Cuvântului ca Dumnezeu. Căci se cunoaşte numai într-o măsură oarecare din lucrări. Deoarece cunoaşterea Lui după fiinţă şi ipostas nu e cu putinţă în nici un fel nimănui, fiind la fel de inaccesibilă tuturor îngerilor şi oamenilor. Sfântul loan însă care a cunoscut raţiunea întrupării Cuvântului în chip desăvârşit, atât cât e cu putinţă oamenilor, a spus că a văzut slava Cuvântului ca trup, adică a văzut raţiunea sau scopul pentru care Dumnezeu s-a făcut om, plin de har şi de adevăr. Căci nu întrucât e Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl a fost dăruit cu har Unul născut, ci întrucât s-a făcut după iconomie prin fire om şi de o fiinţă cu noi, a fost dăruit cu har pentru noi care avem trebuinţă de har; şi din plinirea Lui primim necontenit la orice înaintare a noastră, harul pe măsura noastră. Prin urmare cel ce păzeşte în sine nepătat (raţiunea) cuvântul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru noi, va primi slava plină de har şi de adevăr a Celui ce S-a slăvit şi S-a sfinţit pe Sine pentru noi ca om în timpul petrecerii Lui între noi. (Filocalia 2, pag. 196).

246

"Că acum cunoaştem din parte şi în parte proorocim.Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce-i din parte va înceta".

I Corinteni ΧΙΠ, 9-10

Credinţa şi lucrările ei sunt mai înalte decât cunoştinţa. Şi însăşi cunoştinţa se desăvârşeşte în credinţă şi dobândeşte putere să urce în sus şi să simtă pe Cel ce este mai înalt decât toată simţirea şi să vadă lumina aceea necuprinsă de minte şi de cunoştinţa făpturilor.

Deci cunoştinţa e o treaptă prin care urcă cineva la înălţimea credinţei. Dar când ajunge cineva aproape de aceea, nu mai are nevoie de ea. [...] Credinţa deci ne arată ca prin ochi adevărul desăvârşirii şi prin credinţă aflăm acele lucruri necuprinse, dar nu prin cercetarea şi prin puterea cunoştinţei. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 327).

Când vorbirea smerită coboară în adâncul tău, atunci vorbirea înaltă se depărtează de la tine. Dar când smerenia însăşi se înrădăcinează în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerită de la suprafaţă sau dinlăuntru e lepădată de la tine. Când însă te îmbogăţeşti de sus cu smerita cugetare, atunci încetează atât smerenia din afară, cât şi vorbirea smerită a limbii. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 267).

Despre desăvârşire Sfântul Nil spune: "Trebuie să înţelegem două desăvârşiri; una vremelnică şi una veşnică". Despre cea din urmă a scris Apostolul "dar când va veni desăvârşitul, va înceta ceea ce e din parte". Cuvântul "când va veni desăvârşitul", înseamnă că aici pe pământ nu putem cuprinde desăvârşirea dumnezeiească. Şi iarăşi: "Două desăvârşiri cunoaşte sfântul Pavel şi ştie pe acelaşi om desăvârşit şi nedesăvârşit". [...] De aceea zice: "Nu pentru că am luat m-am şi desăvârşit" (Filipeni III, 12). Şi

247

după puţin: "Câţi suntem deci desăvârşiţi, aceasta să o cugetăm" (Filipeni III, 15). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 193).

"Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă".

I Corinteni ΧΙΠ, 12

Când te-ai ridicat prin multe osteneli şi sudori deasupra micimii trupului şi te-ai dezbrăcat de trebuinţele lui, îl vei purta uşor şi duhovniceşte, ca pe unul ce nu va simţi nici foame, nici sete. Atunci vei privi mai bine ca prin oglindă, pe Cel mai presus de minte şi cu ochii tăi spălaţi de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată. Şi având sufletul rănit de iubirea Lui, vei înfiripa un cântec amestecat cu lacrimi. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 49).

Oglinda este conştiinţa care are în ea în chip neştirbit forma tuturor virtuţilor cu fapta şi prin care cel curat cu înţelegerea vede pe Dumnezeu; sau cu alte cuvinte, ea e deprinderea cu împlinirea poruncilor, care cuprinde sinteza tuturor virtuţilor împletite întreolaltă în chip unitar, ca o faţă divină. Iar ghicitura este cunoştinţa raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, printr-o îmbrăţişare deplină, pe cât se poate, cu ajutorul contemplaţiei, cuprinzând în sine arătarea străvezie a celor mai presus de înţelegere. Oglinda este, simplu vorbind, deprinderea care indică forma originară a virtuţilor, ce se va descoperi celor învredniciţi. Căci oglinda arată sfârşitul viitor al filosofiei cu fapta, celor ce au oglinda. Iar ghicitura indică originalul celor inteligibile, prin cunoştinţă.

Deci toată dreptatea de aici, comparată cu cea viitoare, are înţelesul unei oglinzi, ce reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde însăşi lucrurile în subzistenţa lor descoperită. Şi toată

248

cunoştinţa pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparată cu cea viitoare, este o ghicitură ce conţine o indicaţie a adevărului, dar nu însuşi adevărul în subzistenţa lui, care va avea să se descopere în viitor. întrucât în virtute şi cunoştinţă se cuprind cele dumnezeieşti oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitură face străvezii originalele prin cunoştinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 156).

Acum o privim - lumina dumnezeirii - prin simţuri şi prin simboluri împărţite: atunci, însă, ajungând mai presus de acestea vom privi lumina veşnică în chip nemijlocit, nefiind la mijloc nici o perdea. [...] Spunând "acum" a arătat vederea ce este cu putinţă şi pe măsura firii noastre. Dar el depăşind-o pe aceasta şi ridicându- se mai presus de simţuri şi de minte (de înţelegere) a văzut cele nevăzute şi a auzit cele neauzite (II Corinteni XII, 4) primind în sine arvuna acelei a doua naşteri şi a vederii ce ţine de ea. De aceea a şi zis: "Ştiu, deoarece am auzit şi am văzut". El socoteşte aceasta lucrare a simţirii. Dar iarăşi zice că nu ştie de era minte sau trup, ceea ce simţea. Deci simţirea aceasta e mai presus de simţire şi de minte (de înţelegere). Căci când lucrează vreuna din acestea şi că lucrează vreuna din acestea se simte şi se înţelege. De aceea şi adaugă "Dumnezeu ştie", deoarece Dumnezeu era cel ce lucra atunci. Iar el, ajuns prin unirea cu Dumnezeu mai presus de om, vede prin Cel nevăzut cele nevăzute, care, fără să se coboare din sfera mai presus de simţire, s-au făcut văzute. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 294).

"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât toate este dragostea".

I Corinteni XIII, 13

Timpul se împarte în trei. Credinţa se întinde împreună cu toate trei părţile: nădejdea cu una din ele; dragostea cu două. Atât

249

credinţa cât şi nădejdea sunt până la o vreme; dar iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supranemărginit, rămâne pururea crescând mereu mai sus de ea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 98).

Dacă credinţa e legată de nădejde, iar nădejdea e urmată de dragoste, cel ce nu are dragoste, nu a dobândit nădejdea, iar cel lipsit de nădejde, e vădit că e lipsit şi de credinţă. Căci dacă nu există cauzele iubirii, cum poate exista iubirea? Precum fără temelie nu poate sta acoperişul casei, aşa fără credinţă şi nădejde neîndoielnică nu se poate afla iubirea de Dumnezeu în sufletului omului. Şi cel ce nu are iubirea nu va avea nici un folos din celelalte virtuţi şi fără iubire nu se va folosi întru nimic. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 188).

Cel ce cugetă la toate lucrurile lui Dumnezeu, cunoscându-le prin vederi ale înţelegerii, va afla, fără îndoială, răsărind în sufletul lui acele trei virtuţi, pe care toate sfinţitele scrieri şi cărţi ne îndeamnă să le spunem ca oamenii să caute cu toată sârguinţa să le dobândească: credinţa, nădejdea, dragostea, sfârşitul sau, mai bine zis, temelia tuturor virtuţilor făptuitoare şi văzătoare. Aceasta este cu adevărat Sfânta Treime (cu Dumnezeu cel întreit) cea din noi, prin care ne unim cu Sfânta Treime apropiindu-se de ea ca nişte alţi îngeri. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 282).

Una este ca o rază, alta ca o lumină, iar cealaltă ca un cerc. [...] "Credinţa este raza soarelui, nădejdea ca lumina lui, iar dragostea ca cercul lui". Şi toate sunt o strălucire şi o lumină. Cea dintâi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 424).

250

"Cânt cu duhul, dar cânt şi cu mintea".I Corinteni XIV, 15

Cântă cineva cu duhul când rosteşte numai cu limba cele cântate. Şi cântă cu mintea când, cunoscând înţelesul celor cântate, se veseleşte în contemplarea lor. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 209).

"Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină".

I Corinteni XIV, 19

Marele lucrător al marii şi desăvârşitei rugăciuni zice: "... voiesc să spun cinci cuvinte cu mintea mea...". Celor mai prunci cu duhul, acest lucru le este străin. De aceea noi, ca nişte nedesăvârşiţi, căutăm felurimea şi cantitatea în rugăciune. Dar felul al doilea e pricinuitor al celui dintâi. Căci se spune: "Dă rugăciune curată celui ce se roagă" fără pregetare în chip întinat şi cu osteneală. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 408).

"Vreau cinci cuvinte în mintea mea, decât zeci de mii pe limbă".

I Corinteni XIV, 19"Vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul ridicând mâini cuvioase, fără de mânie şi fără de gânduri".

I Timotei II, 8

Tot lucrul are trebuinţă de dreapta socoteală, ca să se facă bine; iar fără aceasta nu cunoaştem firea lucrurilor şi de aceea ne smintim cei mai mulţi, când vedem că nu se potrivesc între ele, cele spuse şi cele făcute de Sfinţii Părinţi. De pildă, Biserica a primit să cânte

251

troparele cu vers, asemenea şi multe alte cântări. Dar sfântul loan Scărarul, lăudând pe cei ce plâng după Dumnezeu, zice că unii ca aceştia nu vor striga către ei înşişi în cântări. Sfântul Isaac zice şi el despre cei ce se roagă în chip curat că de multe ori se află vreunul adunându-şi mintea în rugăciune şi îndată cade nesilit la pământ, pe genunchi ca odinioară proorocul Daniil, şi-şi are mâinile întinse şi ochii lui caută la crucea lui Hristos [...]. Şi iarăşi mulţi sfinţi Părinţi scriu despre unele ca acestea, că prin uimirea minţii s-au ridicat nu numai dincolo de cântări şi psalmodii, ci au uitat şi mintea însăşi, cum zice sfântul Nil. Biserica a făcut bine şi un lucru plăcut lui Dumnezeu, că a primit cântările şi celelalte tropare, pentru neputinţa minţii noastre, ca prin dulceaţa viersului să lăudăm pe Dumnezeu, cei ce suntem neştiutori, aproape fără voie; iar cei ce au cunoştinţă să vină la străpungerea inimii prin înţelegerea cuvintelor spuse. Şi aşa să urcăm ca pe o scară spre pătrunderea înţelesurilor bune, cum zice Damaschin. Şi cu cât sporim în obişnuinţa cu înţelesurile celor după Dumnezeu, cu atât dorul lui Dumnezeu ne atrage să le cugetăm şi să ajungem să ne închinăm în duh şi în adevăr Tatălui. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 35).

"Fraţilor nu fiţi prunci cu mintea, ci cu răutatea".I Corinteni XIV, 20

Culionul este simbolul smereniei. Căci pruncii mici nevinovaţi, poartă culion. Iar omul vârstnic nu poartă culion. Deci noi de aceea îl purtăm ca să fim prunci cu răutatea. Pruncul care nu are răutate de e necinstit nu se mânie, de este cinstit nu se umple de slavă deşartă. De ia cineva ale lui nu se necăjeşte, căci e prunc cu răutatea. Nu se răzbună cu patimă, nu râvneşte slavă. Culionul e şi semn al harului lui Dumnezeu. Căci precum culionul acoperă şi încălzeşte capul copilului, aşa şi harul lui Dumnezeu acoperă şi mintea noastră. Pentru că culionul este simbolul harului

252

Mântuitorului nostru Dumnezeu, care ne acoperă cugetarea şi încălzeşte pruncia în Hristos pentru dracii care încearcă pururea să ne lovească şi să ne rănească. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 491).

"Hristos a murit pentru păcatele noastre".I Corinteni XV, 3

"Ne-am îngropat cu El prin botez".Romani VI, 4

"Cel ce a murit s-a îndreptat de păcat".Romani VI, 3

"Păcatul nu va mai stăpâni peste noi".Romani VI, 14

Botezul este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile, [...] iar cel ce nu le îndeplineşte este necredincios şi stăpânit de păcat. Căci credinţa stă nu numai în a ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui. Că odată ce ne-am îngropat cu El prin botez, ne-a şi ridicat pe noi şi ne-a aşezat împreună cu Sine în cele cereşti. Dar ne-a dat şi porunci ca, împlinindu-le, să aflăm desăvârşirea pe care ne-a dat-o nouă. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 275).

"Nu eu,ci harul lui Dumnezeu care e cu mine".I Corinteni XV, 10

De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte şi slăbind vei fi biruit, să ştii că te-ai despărţit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai şi fost dat pe mâna căderii tale, după o dreaptă judecată. Drept aceea luptă să nu fii lipsit niciodată de har, din nepurtarea de grijă, nici pentru o clipă. Iar de vei putea să te ridici din alunecare, şi să treci peste zidul gândurilor pătimaşe şi

253

peste atacurile întinate necontenit, aduse de marea dibăcie a vrăjmaşilor, să nu uiţi de darul dat ţie de sus: [...] Harul m-a ridicat din gândurile întinate ce s-au sculat asupra mea şi m-a izbăvit de bărbatul nedrept (Psalm XVII, 52), adică de diavolul şi de omul cel vechi. (loan Carpatinul, Filocalia 4, pag. 125).

"Dacă nu este înviere a morţii, nici Hristos n-a înviat".I Corinteni XV, 13

Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul. Căci e în toate: în cele dintâi şi în cele mijlocii şi în cele din urmă ca în cele dintâi. Pentru că nu este în El vreo deosebire oarecare între acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate şi în toate este Hristos. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 60).

"Precum în Adam toţi mor, aşa în El toţi să se facă vii".I Corinteni XV, 22

Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este din Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii şi al nemuririi, ni s-a arătat nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii. Intrupându-Se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiească. Şi dându- ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia Cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele şi înfricoşând cu chinurile veşnice pe cei ce le vor călca, iar mai pe urmă suferind patima mântuitoare şi înviind din morţi ne-a dăruit nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Prin aceasta a dezlegat osânda păcatului strămoşesc al neascultării şi a desfiinţat prin moarte stăpânirea morţii. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 2).

254

"Dar fiecare în rândul cetei sale".I Corinteni XV, 23

Nu le lipseşte nimic temătorilor întrucât ei sunt temători chiar dacă nu are temătorul plinătatea şi desăvârşirea unirii nemijlocite cu Cuvântul aşa cum o au cei ce-L iubesc pe Domnul.

Căci fiecare se bucură de desăvârşire "în rândul cetei sale", după locul ce i-a fost rânduit, măcar că unul este mai sus decât altul, după calitatea şi mărimea vârstei duhovniceşti. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 40).

"Obiceiurile bune sunt stricate de convorbirile rele".I Corinteni XV, 33

Cu multă osteneală şi durere se înstăpâneşte în noi obişnuinţa cea bună şi bine aşezată. Dar ceea ce dobândim cu multă osteneală se poate pierde într-o clipită de vreme. ("Convorbiri lumeşti" a numit pe cele ale lumii; iar nelumeşti pe cele rele şi păgubitoare celor ce fug de lume). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 74).

"Trupuri cereşti şi trupuri pământeşti".I Corinteni XV, 40

Şi îngerii suţit într-un anumit fel trupeşti şi circumscrişi în comparaţie cu firea nematerială şi netrupească a dumnezeirii. [...] Trupurile pământeşti sunt materiale, iar cele mai presus de noi nemateriale. [...] Dacă sunt duhuri slujitoate atunci şi minţile cereşti sunt trimise spre slujire potrivit adevărului şi lui Pavel. [...] Când îngerul dumnezeiesc e trimis de sus de Dumnezeu ca să slujească poruncii dumnezeieşti pe pământ, părăseşte cetele cereşti şi vine după părerea generală aproape de noi şi de cele din lume. Iar dacă

255

lucrul acesta pare conform adevărului, îngerul se arată prin aceasta circumscris şi cuprins între margini. Căci în comparaţie cu firea cea dumnezeiască şi necreată şi cu totul netrupească şi necircumscrisă, îngerii sunt creaţi şi circumscrişi, dar faţă de noi sunt cu totul netrupeşti, necuprinşi şi nevăzuţi. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 140).

"Stea de stea se deosebeşte întru slavă".I Corinteni XV, 41

Precum mai multe candele, deşi ard cu acelaşi untdelemn şi se aprind cu acelaşi foc, nu dau în aceeaşi măsură strălucirea focului, aşa şi darurile arătându-se din deosebite virtuţi, înfăţişează străluciri deosebite ale Duhului cel bun. Sau precum într-o cetate, fiind mulţi locuitori şi folosindu-se de aceeaşi pâine şi de aceeaşi apă, unii dintre ei sunt bărbaţi, alţii prunci, alţii băieţi, alţii bătrâni şi între ei este mare deosebire; sau precum grâul semănat în una şi aceeaşi ţarină rodeşte spice deosebite, dar e adunat în aceeaşi arie şi se aşează în acelaşi hambar, aşa socoteşte că va fi la învierea morţilor. Cei ce vor învia, vor fi slăviţi şi vor fi cunoscuţi cu o slavă deosebită, după vrednicia faptelor şi după împărtăşirea de Duhul dumnezeiesc care locuieşte încă de aici în ei. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 318).

"Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc".

I Corinteni XV, 44

Chiar când va fi reînnoită, zidirea nu va fi iar, şi cum a fost adusă de Dumnezeu la existenţă la început, să nu fie! Căci se seamănă trup sufletesc şi nu se ridică un trup cum era cel al

256

primului om creat înainte de neascultare, adică material şi sensibil şi schimbăcios, având lipsă de hrană materială, ci se scoală trup întreg înduhovnicit şi neschimbăcios, cum era al Stăpânului şi Dumnezeului nostru după înviere, adică al Celui de al doilea Adam şi al Celui întâi născut din morţi, deci cu mult deosebit de acela. în acelaşi fel întreaga zidire se va face, la un semn al lui Dumnezeu, nu cum a fost creată, materială şi supusă simţurilor, ci va fi prefăcută, la naşterea din nou, într-o locuinţă nematerială şi duhovnicească mai presus de toată simţirea. [...] "Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom preschimba într-o clipă, într-o clipeală de ochi" (I Corinteni XV, 40). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 139).

"Primul om din pământ e pământesc; al doilea om e Domnul nostru din cer. Precum e cel pământesc aşa sunt şi cei pământeşti; şi precum e cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti".

I Corinteni XV, 47-48

Precum din coasta lui Adam a făcut femeia, aşa din fiica Lui, din pururea Fecioară Maria şi Născătoarea de Dumnezeu, luând trup fără de sămânţă, s-a născut în chip asemănător primului om creat, ca-precum acela prin neascultare s-a făcut începutul naşterii întru stricăciune şi spre moarte, aşa Hristos şi Dumnezeu, prin împlinirea a toată dreptatea (Matei III, 15) să se facă pârga rezidirii şi nemuririi noastre întru nestricăciune. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 131).

"Dar precum am purtat chipul celui pământesc să purtăm şi chipul celui ceresc".

I Corinteni XV, 49

257

"Chipul celui pământesc" sunt păcatele generale, ca nechibzuinţa, frica, necumpătarea, nedreptatea. Iar "chip al celui ceresc" sunt virtuţile generale, ca înţelepciunea, bărbăţia, cumpătarea, dreptatea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 73).

Cel ce nu a îmbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc şi Dumnezeu, peste omul raţional şi mintal, cu bună simţire şi întru cunoştinţă, e încă numai sânge şi came. El nu poate primi simţirea slavei duhovniceşti prin cuvânt (raţiune) precum nici cei orbi din naştere nu pot cunoaşte numai prin cuvânt (raţiune) lumina soarelui.

Cel ce aude, vede şi simte astfel, cunoaşte puterea celor zise, ca unul ce poartă chipul celui ceresc şi a urcat la bărbatul desăvârşit al plinătăţii lui Hristos. (Sf. Simeon Teolog, Filocalia 6, pag. 32).

Căci a ştiut Apostolul că nu este om fără păcat de când a avut loc neascultarea şi că pocăinţa poate întoarce iarăşi pe om la noutatea fără de păcat. [...] (Nepăcătuirea ţine sufletul neînvechit, veşnic tânăr, înnoindu-se mereu din Hristos, care ţine mereu tânără firea omenească asumată de Fiul lui Dumnezeu, care e din veci şi până în veci Alfa şi Omega, începutul şi desăvârşirea sau desăvârşirea de la început). De aceea a spus că am părăsit făptuirea celui ce n-a ascultat porunca şi săvârşim făptuirea Domnului nostru Iisus Hristos care este împlinirea sfintelor Lui porunci, care a făcut mila şi a asumat robia omului până ce l-a introdus în raiul ascuns şi i-a dăruit,după Sfintele Scripturi, toate virtuţile, prin aceasta i-a dat să mănânce din pomul vieţii, care este curăţia. Pe aceasta a arătat-o El însuşi, împăcând Heruvimii şi oprind sabia de foc ce se învârtea păzind calea spre pomul vieţii, care este cunoştinţa sfintelor Lui cuvinte. (Cuv. Paisie Pustnicul, Filocalia 12, pag. 219).

258

"Trupul şi sângele nu pot moşteni împărăţia Iui Dumnezeu".I Corinteni XV, 50

Trupul este pofta, iar sângele mânia. Cu dreptate deci cel ce nu se curăţeşte de acestea, nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 216).

1. "Toţi vom adormi, dar nu toţi ne vom schimba".2. "Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba".

I Corinteni XV, 51

"Toţi vom adormi, dar nu toţi ne vom schimba", trebuie să o înţelegem în sensul că toţi vom avea de suportat adormirea prin moarte, dar nu toţi ne vom preschimba primind slava şi îndrăznirea.

"Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba", trebuie să înţelegem că nu toţi vom adormi cu adormirea pentru un timp oarecare, ca să avem lipsă de mormânt şi de risipirea prin stricăciune, ci cei de atunci vor suporta o moarte scurtă, neavând

- lipsă de adormirea pentru un timp oarecare, deoarece îndată se va produce învierea. Dar toţi se vor schimba, adică se vor îmbrăca întru nestricăciune. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 245).

"Boldul morţii este păcatul".I Corinteni XV, 56

Moartea înseamnă despărţirea de Dumnezeu. Iar boldul morţii este păcatul pe care primindu-1, Adam a fost izgonit şi de la pomul vieţii şi din Rai şi de la Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi moartea trupului. Căci viaţa este Cel ce a zis: "Eu sunt viaţa" (loan XIV, 6). Aceasta coborându-se în moarte, l-a adus pe

259

cel omorât iarăşi la viaţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 75).

"Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Cel ce ne-a ridicat pe noi".

II Corinteni I, 9

Dacă rabdă cineva fără să se înalţe şi fără să se întoarcă de la virtute, se ridică şi el prin mortificarea trupului şi a lucrurilor la cunoştinţa celor ce sunt. Pentru că, după Apostoli, omul se împreună-răstigneşte trupeşte prin faptele trupeşti şi sufleteşte prin faptele sufleteşti şi apoi se îngroapă împreună prin omorârea simţurilor şi a cunoştinţei celei după fire şi învie duhovniceşte prin nepătimire în Hristos Iisus Domnul nostru. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 233).

"Care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre".

II Corinteni I, 22

Dumnezeiescul Maxim [...] spune că harul acesta îndumnezeitor al lui Dumnezeu este necreat şi pururea existent din Dumnezeu cel pururea existent. Iar în alte părţi de multe ori îl numeşte lumină nenăscută şi enipostativă (subzistentă în ipostas) arătându-se celor vrednici când se fac vrednici, dar nu ca venind atunci la existenţă. Acest sfânt numeşte acea lumină şi lumina slavei negrăite şi curăţia îngerilor. Iar Macarie cel Mare o numeşte hrana celor netrupeşti, slava firii dumnezeieşti, frumuseţea veacului viitor, foc dumnezeiesc şi ceresc, lumină negrăită şi mintală, arvuna Duhului Sfânt, untdelemn sfinţit al veseliei. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 414).

260

"Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute".

II Corinteni II, 11

înţelesul este acesta: nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte (vrăjmaşul), fermecând în chip amăgitor, prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. "Ochii lui sunt ca ai luceafărului, măruntaiele lui sunt şerpi de aramă". Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-1 privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. (Nil Ascetul, Filocalia 1, pag. 180).

"Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier".

II Corinteni II, 15

Cel ce grăieşte cu dispreţ împotriva celui smerit la cuget şi nu-1 cinsteşte pe el ca pe un om viu, este ca unul ce şi-a deschis gura lui împotriva lui Dumnezeu. Dar chiar de ar fi dispreţuit de toată zidirea, cinstea lui rămâne. Se apropie cel smerit de fiarele pierzătoare şi când acestea îşi aruncă privirea lor spre el, sălbăticia li se îmblânzeşte şi vin la el ca la stăpânul lor. Şi-şi pleacă capetele lor şi ling mâinile şi picioarele lui, căci din el se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere [...]. E mireasma care s-a luat de la noi şi pe care ne-a înnoit-o şi ne-a dat-o iarăşi prin venirea lui Iisus. Aceasta este buna mireasmă ce se răspândeşte ca un mir din neamul oamenilor. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 108).

261

"Arătându-vă că sunteţi scrisoare a iul Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii".

II Corinteni ΠΙ, 3

Suntem învăţaţi încât să cunoaştem de la El cele de folos. Şi nu numai noi ci şi fiecare dintre credincioşi, ca unii ce purtăm scris în tablele inimilor noastre legea Duhului cea sfântă şi ne-am învrednicit să grăim nemijlocit şi neobişnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus prin rugăciunea curată. Dar fiindcă suntem prunci în vremea naşterii noastre din nou, necunoscând nici harul şi nevăzând nici înnoirea noastră, ba neştiind nici mărimea covârşitoare a cinstei şi a slavei de care ne-am împărtăşit şi fiindcă suntem datori să creştem prin porunci sufleteşte şi duhovniceşte şi să vedem cu mintea ceea ce am primit, cădem mulţi prin lipsa de grijă şi prin deprinderea cea prea pătimaşă, în nesimţire şi întuneric. (Sf. Grigorie Sinaitul, “Filocalia 7, pag. 159).

"Iar dacă slujirea morţii, săpată cu litere pe tablă de piatră, s-a făcut întru slavă, încât nu puteau fiii lui Israel să caute la faţa lui Moise, pentru slava cea trecătoare a feţei Iui,Cu cât mai mult nu va fi slujirea Duhului întru slavă?Căci dacă slujirea osândei a fost slavă, cu atât mai mult va prisosi slujirea dreptăţii întru slavă.Ba ce a fost slăvit în felul acesta mărginit, a fost fără de slavă, faţă de slava aceasta covârşitoare.Iar dacă cc este trecător s-a săvârşit cu slavă, cu atât mai vârtos ceea cc rămâne întru slavă".

II Corinteni III, 7 -11

Dumnezeiescul Apostol Pavel a arătat că taina desăvârşită a creştinismului se face experiată de fiecare suflet credincios într-un chip mai curat şi mai limpede, prin lucrare dumnezeiească. Iar

262

aceasta este strălucirea luminii cereşti întru descoperirea şi puterea Duhului. Dar ca să nu socotească cineva că singura luminare a Duhului este cea prin cunoştinţa înţelesurilor şi să se primejduiască din pricina neştiinţei şi a trândăviei de a nu dobândi taina desăvârşită a harului, a adus şi pilda slavei Duhului, care învăluia faţa lui Moise, ca înfăţişare mărturisită a cunoştinţei. [...]

Trecător e numit ceea ce s-a săvârşit atunci, din pricină că slava luminii a învăluit trupul muritor al lui Moise. Şi adaugă: "Având deci o astfel de nădejde, ne folosim de multă îndrăzneală" (I Corinteni III, 12). Iar mai departe arată că slava nepieritoare şi nemuritoare a Duhului întru descoperire străluceşte acum în ochi nemuritor şi nepieritor în partea nemuritoare a omului dinlăuntru, în cei vrednici. Căci zice: "Iar noi toţi, adică cei ce ne-am născut prin credinţa desăvârşită din Duhul, cu faţa descoperită oglindim slava Domnului, prefăcându-ne spre acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Domnul la Duhul" (II Corinteni III, 18). Cu faţa descoperită a sufletului adică şi când se întoarce cineva la Domnul i se ia acoperământul; iar Domnul este Duhul. Prin urmare se arată că acoperământ de întuneric s-a aşezat peste suflet. Iar acesta a putut străbate în omenire în urma căderii lui Adam. Acum însă credem că prin iluminarea Duhului se ia acest acoperământ de la sufletele cu adevărat credincioase şi vrednice. [...] Iar Dumnezeu a binevoit ca cei cu adevărat credincioşi să ajungă la asemenea măsuri ale sfinţeniei. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 378).

"Iar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului".

II Corinteni III, 18

Odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea

263

plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu. [...] Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, nemaiprivind ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii suprafaţa celor sensibile ca pe o slavă, ci oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării, după înlăturarea oricărui val sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească, prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul că prin ea ni se susţine trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom ignora experienţa întregii simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi ca să fie fericit. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 15).

Cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea, are ca acoperitoare pe inima sa în vremea rugăciunii, cunoştinţa celor sensibile, pe care nu o poate ridica din pricina afecţiunii faţă de ele. Numai contemplativul, fiind neatâmat de ele, poate vedea, din parte cu faţa descoperită, slava lui Dumnezeu. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 307).

Ce este harul şi cum îl putem dobândi şi care sunt cele ce-1 tulbură şi care cele ce-1 curăţesc îţi va arăta cel ce a strălucit cu sufletul şi cu limba mai mult decât tot aurul.

Aceasta se arăta, mai limpede, când lucrau darurile minunilor. Dar, nici acum nu e greu celui ce are ochi credincioşi, să vadă aceasta. Căci îndată ce ne botezăm, sufletul se face mai luminos ca

264

soarele, curăţit fiind prin Duhul. Şi, nu numai că privim spre slava lui Dumnezeu, ci şi primim o strălucire de la ea. Căci precum argintul aflat sub razele soarelui trimite şi el raze, nu numai din firea sa, ci şi din lumina soarelui, aşa şi sufletul curăţit şi ajuns mai strălucitor decât tot argintul, primeşte o rază din slava Duhului, pe lângă slava aflătoare în el; şi anume una aşa cum se cuvine de la Domnul în Duhul. [...] Dacă voieşti îţi voi arăta aceasta şi mai limpede de la Apostoli: gândeşte-te la Pavel, ale cărui veşminte săvârşeau minuni (Fapte XIX, 12), la Petra a cărui umbră avea atâta putere (Fapte V, 15). Dacă aceştia n-ar fi purtat chipul împăratului şi dacă razele lor de lumină n-ar fi fost cu neputinţă de privit, veşmintele şi umbrele lor n-ar fi lucrat minuni. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 21).

Atât cel prunc cu vârsta cât şi cel în floarea vieţii, au nevoie de lapte. Dar cel dintâi ca să se hrănească iar cel de-al doilea ca să se îndulcească. Se îndeletniceşte deci făptuitorul cu citirea psalmilor, dar aceasta se arată făcând-o şi contemplativul (văzătorul). Dar, cel dintâi spre întărirea şi asigurarea sufletului, iar văzătorul spre înveselire şi mai ales ca să odihnească mişcarea învăpăiată şi întinsă şi izvorâtoare de lacrimi spre Dumnezeu. Căci, deşi duhul din el saltă peste măsură şi râvneşte să se veselească mai bine de razele dumnezeieşti şi să se preschimbe şi să crească din slavă în slavă, dar firea compusă a trapului şi firea de lut a inimii slăbeşte. Astfel, făptuitorul zăboveşte în cuvintele dumnezeieşti pentru cunoştinţa şi pentru învăţătura şi ştiinţa din ele; cunoştinţa acestora o primeşte şi contemplativul (văzătorul), dar în tăcere, căci cele ce le învaţă în chip negrăit şi ceea ce puterea lui contemplativă priveşte, cuvântul nu poate grăi. "Urechea liniştii va auzi lucruri minunate". A spus "minunate" dar ce fel de lucruri "minunate" n-a putut să spună. De aceea a renunţat să grăiască negrăitul celor mai presus de cuvânt. [...] Căci dacă făptuitorul, deşi n-a văzut, are fericirea numai din credinţă, ce ar trebui să cugetăm despre văzător? Căci acesta împreună cu umblarea prin credinţă, care s-a ridicat

265

peste cele ce trebuie făcute, vede cele mari şi minunate şi pătimeşte suişuri în inimă şi e îndumnezeit zi de zi, precum se cuvine. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 276).

"Iar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului".

II Corinteni ΠΙ, 18"Acum îl vedem ca prin oglindă şi prin ghicitură, iar atunci îl vom vedea faţă către faţă".

I Corinteni XIII, 12

Cei ce s-au făcut deci mirese curate, cunosc pe Mire, în ei înşişi, ca într-o oglindă, de nu cumva au vreo pată în ei ca chipuri şi de nu cumva nu plac Mirelui lor. Căci Mirele caută suflete curate, ca nişte fecioare, care nu au în ele nici o pată. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 218).

"Dumnezeu care a zis să strălucească lumina în întuneric, Care a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoştinţei Fiului Său".

II Corinteni IV, 6

Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, intrând în pântecele preasfintei Fecioare şi luând trup din ea şi făcându-se om, s-a născut om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit, fiind acelaşi amândouă în chip neamestecat - cum se petrece cu noi acest lucru? Fiecare din noi oamenii credem în El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, crezând, primim cuvântul despre El cu credinţă în inimile noastre; ca urmare mărturisindu-1 cu gura şi pocăindu-ne îndată din suflet de

266

fărădelegile săvârşite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, în pântecele Fecioarei, aşa Cuvântul se află şi în noi ca o sămânţă. [...] Deci îl zămislim pe El nu în chip trupesc, [...] ci înţelegător şi fiinţial. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 157).

"Omul din afară se strică, iar cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi".

II Corinteni IV, 16

Dacă şi-a dezlegat cineva sufletul de dorirea şi de poftele lucrurilor supuse simţurilor şi l-a legat de Dumnezeu, nu numai că va dispreţul banul şi lucrurile din jurul lui şi, păgubit de ele, se va arăta fără întristare ca faţă de nişte lucruri străine, ci şi durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie şi cu mulţumirea cuvenită, căci el vede pururea ca dumnezeiescul apostol. [...] Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dumnezeu. Căci e de trebuinţă în toate acestea, de cunoştinţa desăvârşită şi de înţelepciunea duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea, umblă în întunericul deznădejdii şi al neştiinţei, neputând să vadă câtuşi de puţin lumina răbdării şi a mângâierii. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 89).

"Căci de aceea şi suspinăm în trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri că doar vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi".

II Corinteni V, 2-3

Gândul slavei deşarte fiind al şaptelea, sufletul care doreşte să-l lepede ca pe cel din urmă, de nu va dezbrăca şi pe cele dinaintea lui, nu va putea să îmbrace pe al optulea care este după ele şi pe

267

care dumnezeiescul Pavel îl numeşte "locuinţă cerească". Cu aceasta se pot îmbrăca prin suspin numai cei ce s-au dezbrăcat prin ea de cele materiale. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 303).

De iluminarea şi strălucirea dumnezeiască fiind părtaş şi Adam înainte de cădere, nu se afla gol, ca unul ce era îmbrăcat într-un veşmânt de adevărată slavă. Ba nu se poate spune cu cât era mai împodobit decât cei ce îşi acoperă capul cu diademe împodobite cu mult aur şi cu pietre scumpe. Această iluminare şi acest har dumnezeiesc le numeşte şi marele Pavel, locuinţa noastră cea cerească. [...] Arvuna acestei iluminări dumnezeieşti şi a veşmântului ei a primit-o şi Pavel însuşi de la Dumnezeu pe când mergea de la Ierusalim spre Damasc. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 471).

"Prin credinţă umblăm şi nu după vedere".II Corinteni V, 7

Suntem datori să alergăm la început din credinţă, prin răbdare şi să nu slăbim în necazuri şi la vremea sa vom veni la cunoştinţa folosului celor ce ni s-au întâmplat şi apoi vom lucra cu bucurie şi veselie, fără osteneală. [...] Dar precum este cu neputinţă să afle cineva din ea folosul lucrurilor făcute în lumea aceasta, aşa este cu neputinţă să afle cineva cunoştinţa şi odihna înainte de a se fi ostenit cu lucrul şi cu cuvântul în virtuţi. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 209).

Contemplativii văd în cele de acum şi în cele ce se fac ca într- o oglindă şi ca într-o ghicitură (I Corinteni XIII, 12), starea celor viitoare. Iar oglinda, pe de o parte, nu poartă nici o grosime a lucrului arătat în sine, dar pe de alta, ceea ce arată nu e cu totul

268

nimic. Căci, tot cel ce iubeşte adevărul va mărturisi că ceea ce se vede în oglindă e un chip foarte clar al unui lucru. Tot aşa şi cele ce sunt şi se fac nu arată vreo altă grosime sau vreun alt ipostas decât al lor propriu, dar arată totuşi chipurile neîndoielnice ale lucrurilor adevărate celor ce au primit puterea să vadă şi înaintează fără greşeală spre Adevărul însuşi. Când, deci, auzi Pavel zicând că "prin credinţă umblăm, nu prin vedere", să nu socoteşti că vorbeşte de credinţa care se naşte numai din auz, prin cuvântul simplu. Căci altfel cum ar zice acelaşi: "Acum cunosc din parte, dar atunci voi cunoaşte precum am fo st cunoscut" (I Corinteni XIII, 12) sau "Când va veni ceea ce este desăvârşit, va înceta ceea ce e din parte" (I Corinteni XIII, 10). Deci această cunoştinţă ne va ajuta să vedem şi în viitor. Deosebirea celei din viitor faţă de cea de acum e numai atâta câtă e între ceea ce e desăvârşit şi ceea ce e nedesăvârşit. Şi iarăşi cel ce spune că acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere în alt loc spune: "Aşa alerg, dar nu ca unul ce nu văd; lovesc cu pumnul, dar nu ca unul ce bat văzduhul" (I Corinteni IX, 26). Le spune acestea nu făcându-se pe sine însuşi potrivnic celor spuse înainte, ci arătând câtă cunoştinţă adevărată şi sigură avea despre cele viitoare. El cugetă aşa pentru înţelesul îndoit al credinţei şi al vederii.

Căci este o credinţă care ia fiinţă prin cuvântul simplu şi deci are nevoie de dovedire. Şi este o credinţă care nu are deloc nevoie de dovedire, sădind o încredinţare îndestulătoare în credincios din unele lucruri vădite. Ea se numeşte şi credinţa întemeiată într-un ipostas. [...]

Toţi contemplativii sunt stăpâniţi de o credinţă întemeiată în ipostas în acest sens, dar chipul îl văd în general, nu în ipostas. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi un chip inteligibil (înţeles cu mintea), cum s-ar numi El frumuseţe? Deci precum există o frumuseţe inteligibilă a lui Dumnezeu, dar nu e văzută în ipostas, înţelege că există şi un chip inteligibil al Lui, măreţ, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând şi luminând cu totul mintea, covârşind-o cu marea şi mult felurita Lui strălucire şi aducând în ea înţelegerea lui Dumnezeu. De aceasta întipărindu-se şi Manoe a strigat: "Suntem

269

pierduţi, fem eie! Am văzut pe Dumnezeu" (Judecători ΧΠΙ, 22). Căci tot cel ce se întipăreşte de chipul acela, mărturiseşte că aceasta este o dovadă a întipăririi lui Dumnezeu.

Dar şi marele Moise a văzut pe Dumnezeu în acest chip, precum s-a scris "S-a arătat Dumnezeu lui Moise în chip şi nu prin ghicituri" (Numeri XII, 8). Căci dacă ar fi lipsit cu totul de un chip vrednic de Dumnezeu, Dumnezeu ar fi cu totul de nevăzut (de necunoscut, de nesimţit). Frumuseţea este o armonie şi chipul un fel de întocmire statornică. Iar dacă s-ar spune că Dumnezeu e lipsit de un chip vrednic de El, ar trebui să se spună că e lipsit şi de frumuseţe şi cu atât mai mult de faţă, în care e şi chipul şi frumuseţea.

Dar proorocul Isaia spune: "L-am văzut pe El şi nu avea nici chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui lipsea" (Isaia LIII, 2-3). Aceasta o spune despre dumnezeirea Cuvântului, întrucât atârna pe cruce ca un răufăcător, neavând nici un semn al firii dumnezeieşti. Căci, cât priveşte omenescul, deşi nu mai era în El frumuseţe din pricina morţii, totuşi e vădit că avea chipul unui mort.

Dar David îl preamăreşte pe El iarăşi ca "împodobit cu frumuseţe" (Psalm XIVL, 3) şi nu după omenitate. Căci adaugă: "Har s-a vărsat în buzele Tale", ceea ce e propriu dumnezeirii, ca şi frumuseţea. Iar de faţa lui Dumnezeu, David pomeneşte în multe locuri. [...]

Deci dacă nu e oprit de a se vorbi la Dumnezeu de faţă şi de frumuseţe potrivită cu Dumnezeu, care nu stă în figură şi nu e în ipostas propriu, e cuvenit să se vorbească şi de un chip, care e el însuşi şi faţă şi frumuseţe. Pe acesta avându-1 întipărit în sine Pavel a spus: "Aşa alerg, nu fără să văd nimic; aşa lovesc cu pumnii, nu ca bătând aerul" (I Corinteni IX, 26).

Căci Dumnezeu fără să fie văzut în Sine, nici împărtăşit, totuşi în alt înţeles se vede şi Cel necuprins se cuprinde. De aceea şi David ne cere să căutăm pururea faţa Lui (Psalm CIV, 4), ca având în noi întipărirea dumnezeirii, să ne împărtăşim de mult şi negrăit har şi de bucurie şi de plăcere dumnezeiească. Aşa zice David către Dumnezeu despre sine însuşi: "Sătura-mă-voi, când voi vedea slava

270

Ta" (Psalm XVI, 15). Căci celor ce văd pe Dumnezeu în adevăr şi în Duh, începe să Ii se arate multa şi nesfârşita slavă a luminii feţei dumnezeieşti. [...]

Deci Sfântul Pavel, având credinţa în Dumnezeu întemeiată în ipostas şi chipul măreţ şi mai presus de frumuseţe, dar neipostatic al lui Dumnezeu, a spus că umblăm prin credinţă (Π Corinteni V, 7), adică prin cea întemeiată într-un ipostas, dar nu printr-un chip văzut în ipostas; adică prin credinţa care nu pricinuieşte îndumnezeirea nenăscută. Căci zice Sfântul Maxim: "Numesc îndumnezeirea nenăscută iluminarea dumnezeirii prin chipul aflător în ipostas care nu e făcută, ci se arată în mod neînţeles în cei vrednici. Totuşi prin chip se vede frumuseţea". Despre această frumuseţe zice marele Vasile: [...] "Frumuseţea adevărată şi preaiubită şi văzută numai cu mintea curăţită, e cea din jurul firii dumnezeieşti şi fericite".

De aceea şi Pavel s-a mărturisit pe sine "simplu în cuvânt, dar nu în cunoştinţă" (Π Corinteni XI, 6). Căci era mare în cunoştinţă, prin care cunoştea din parte pe Dumnezeu, cel mai presus de înţelegere, în chipul inteligibil vrednic de Dumnezeu.

Această cunoştinţă din parte o avea şi Moise, văzătorul de Dumnezeu, care vedea chipul dumnezeiesc, cel nevăzut în ipostas şi frumuseţea Lui. De aceea zice: "Dacă am cunoscut că am aflat har de la Tine, arată-mi-Te ca să Te cunosc şi să Te văd" (Ieşire XXXIII, 13). Deoarece primise odinioară arătarea dumnezeiească şi slava frumuseţii, dar nu în ipostas, cere şi aceasta, ca unul ce s-a făcut mai desăvârşit. Dar Dumnezeu nu a consimţit, deoarece aceasta nu e cu putinţă nici unui suflet înţelegător şi nici unei vederi, nici chiar celei îngereşti, ca una ce întrece hotarele a toată cunoştinţa. Moise era văzător de Dumnezeu şi vedea pe Dumnezeu în întuneric, dar nu în ipostas, ci în chip şi frumuseţea inteligibilă, fără suportul ipostatic. [...]

Deci umblăm prin credinţa întemeiată în ipostas, care se naşte din cele contemplate în jurul lui Dumnezeu şi îşi ia întărire din slava ce străluceşte din frumuseţea feţei Lui, şi mărturia din chipul întipărit al luminii Lui mai presus de strălucire, şi nu prin credinţa

271

ce se naşte în auz din cuvântul simplu. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 312).

"Trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după faptele pe care Ie-a făcut în trup, fie bine, fie rău".

II Corinteni V, 10

Cel ce crede că va fi o judecată când va ieşi din trup, nu poate judeca pe aproapele său pentru nici o faptă, ca unul ce are să dea răspuns lui Dumnezeu pentru toate faptele lui. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 114).

"Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze lor şi Aceluia care pentru ei a murit şi a înviat".

II Corinteni V, 15

Când auzi Scriptura că zice "Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale" să nu înţelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu Gheena sau cu împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinţei în El sau ale credinţei, nu ca un schimbător care cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul şi Răscumpărătorul nostru. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 250).

"Deşi am cunoscut pe Hristos după trup, dar acum nu-L mai cunoaştem".

II Corinteni V, 16

începutul uceniciei oamenilor în evlavie e legat de trup. Căci

272

la prima apropiere de cinstirea lui Dumnezeu vorbim după literă nu după duh. Dar înaintând încetul în duh şi năzuind grosimea cuvintelor prin vederile (contemplaţiile) mai subţiri ajungem în chip curat în Hristos cel curat pe cât e cu putinţă oamenilor. [...] Aceasta datorită apropierii simple a minţii de Cuvântul, prin înlăturarea acoperămintelor de pe El. Astfel am înaintat de la cunoaşterea Cuvântului după trup, la slava Lui ca a Unuia născut din Tatăl. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 189).

"Căci pe Cel ce n-a cunoscut păcat, L-a făcut pentru noi păcat".

II Corinteni V, 21

Corupându-se mai întâi libera alegere a raţiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea şi firea, care a pierdut harul nepătimirii şi aşa s-a ivit păcatul. Aşadar căderea voinţei de la bine la rău este cea dintâi şi cea mai vrednică de osândă. A doua întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s-au ivit în protopărinte, prin călcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. [...] Această stricăciune şi alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul şi Dumnezeul nostru s-o îndrepteze, a luat toată firea şi astfel a avut şi El în firea luată trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricăciunea voii libere. Şi aşa a devenit prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru, dar necunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârşitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire.

Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povâmirea voinţei mele libere, nu a luat şi nu s-a făcut păcatul meu, dar luând

273

păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru povâmirea voii mele libere, s-a făcut pentru noi om, prin fire pătimitor, desfiinţând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu. Şi precum în Adam hotărârea liberă a voinţei lui proprii pentru rău a desfiinţat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu socotind că nu e bine ca omul care şi-a înrăit voia liberă să aibă o fire nemuritoare, la fel în Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi. [...] Căci dacă pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire a adus-o în Adam, povâmirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea cea după fire prin înviere.

Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre moarte e deci osânda păcatului săvârşit prin hotărâre liberă de Adam. Această stare nu a avut-o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înfiinţat-o şi a cunoscut-o, săvârşind prin neascultare păcatul cu voia. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voia liberă. Aceasta a făcut-o ca să osândească păcatul şi osânda mea din voie şi din fire, scoţând în acelaşi timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 146).

"Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate Ic stăpânesc".

Ii Corinteni VI, 10

Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să

274

credem că stăpânim toate, mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă. Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 20).

"Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul, sau ce parte are credinciosul sau necredinciosul?"

II Corinteni VI, 15

Despărţirea între lumină şi întuneric e clară şi un amestec între ele este cu neputinţă. [...] Tot aşa e de mare depărtarea şi despărţirea între cei ce se află în Duhul Sfânt şi cei ce nu se află în El. Cei dintâi au petrecerea în cer (Filipeni III, 20) căci au ajuns încă de aici, din oameni îngeri. Iar cei din urmă şed încă în întunericul moştenit şi în umbra morţii (Psalm CVI, 10) pironiţi de pământ şi de lucrurile de pe pământ. Cei dintâi sunt în lumina înţelegătoare şi neînserată; ceilalţi sunt luminaţi numai de lumina supusă simţurilor; cei dintâi se văd pe ei înşişi şi văd şi pe cei apropiaţi murind în fiecare zi, nu ştiu că sunt oameni şi că mor ca oamenii (Psalm LXXXI, 7) iar neştiind, nu cred că va fi o judecată şi o înviere şi o răsplătire pentru cele săvârşite de fiecare în viaţa de aici. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 74).

"Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu".

II Corinteni VI, 16

însăşi Biserica Iui Hristos şi omul întreg este o lume înfrumuseţată în care se spune că locuieşte şi umblă Dumnezeu şi trimite razele strălucitoare ale darurilor Lui, ca Cel ce e Soarele Dreptăţii. E Biserica de care ştim că e numită şi trupul şi mireasa

275

lui Hristos. [...] Deşi spun mulţi că aceasta s-a zis numai despre Născătoarea de Dumnezeu, dar se potriveşte foarte bine şi pentru Biserica Fiului ei şi a lui Dumnezeu. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 150).

"Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu".

II Corinteni VII, 1

Trebuie să păzim sufletul şi să-l păstrăm neînsoţit cu gândurile întinate şi rele. Căci, precum trupul împreunându-se cu alt trup se spurcă prin necurăţie, aşa şi sufletul se strică unindu-se cu gândurile rele şi întinate conglăsuind şi învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale răutăţii şi curviei, ci şi cu ale fiecărui păcat ca de pildă cu ale necredinţei, vicleniei, slavei deşarte, mâniei, pizmei şi certei. Căci [...] cugetă că în ascunsul sufletului se găseşte şi stricăciune şi curvie, lucrându-se prin gânduri necuviincioase. Şi precum după marele Apostol, "pe cel ce strică biserica lui Dumnezeu, care este trupul, şi Dumnezeu îl strică" (I Corinteni III, 17), aşa şi cel ce strică sufletul şi mintea, prin aceea că consimte şi se învoieşte cu cele necuviincioase, e vinovat osândei. Drept aceea se cuvine ca precum păzim trupul de păcatul văzut, aşa să păzim şi sufletul de gândurile necuviincioase, fiindcă e mireasa lui Hristos. "Că v-am logodit unui bărbat ca să vă înfăţişez fecioară curată lui Hristos" (II Corinteni XI, 2). Şi iarăşi: "Cu toată paza, păzeşte inima ta că din aceasta sunt ieşirile vieţii" (Proverbe IV, 23). Şi iarăşi află că dumnezeiasca Scriptură învaţă că: "gândurile viclene ne despart de Dumnezeu" (Solomon I, 3). (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 325).

276

"Noi surpăm iscodirile minţii,Şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim".

II Corinteni X, 4

Nu vreo rămăşiţă a păcatului lucrează în noi după Botez [...], ci că noi înşine ne înfăşurăm cu voia liberă în legăturile care au fost dezlegate prin împlinirea poruncilor. Căci gândul care zăboveşte în jurul vreunei plăceri sau mânii nu e semn al păcatului rămas, ci al unei împătimiri libere. Pentru că avem puterea să stingem gândurile şi să surpăm "toată înălţarea care se ridică împotrivă cunoaşterii lui Dumnezeu". Prin urmare, gândul rău este pentru aceia care îl sting în ei, semn al dragostei de Dumnezeu, nu al păcatului. Căci nu atacul gândului este semn al păcatului, ci convorbirea prietenoasă a minţii cu el. Pentru că dacă nu-1 iubim, de ce zăbovim cu el? [...] Deci dacă chiar şi când e urât un gând stăpâneşte cu putere mintea [...], acest fapt nu este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţei de după Botez. Căci dacă după Sfântul Botez, măcar că putem împlini poruncile, nu le împlinim, chiar dacă nu vrem, suntem ţinuţi sub păcat până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăinţă să şteargă păcatul necredinţei noastre. Pentru că două sunt pricinile lucrării păcatului în noi şi amândouă sunt de la noi: una lucrează pe măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere datorită faptelor noastre rele de după Botez. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 279).

"Se cuvine să surpăm gândurile şi toată înălţimea care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu".

II Corinteni X, 5

Trebuie să fim curaţi de gândurile necurate, mai ales când ne înfăţişăm lui Dumnezeu în rugăciune. Căci nu pot fi împreună răul

277

miros cu buna mireasmă sau răul miros cu mirul. Cel stăpânit de gânduri viclene, e orbit de ele. Fiindcă chipurile gândurilor produc o consimţire cu ele. Deci trebuie înlăturat primul atac al gândului din inimă prin împotrivirea evlavioasă a rugăciunii, ca nu cumva să ne aflăm prin buze în convorbire cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând la toate. Căci Dumnezeu nu primeşte rugăciunea tulburată şi dispreţuitoare. Iar gândurile ce tind în jos şi se târăsc pe pământ, ca nişte şerpi, gânduri ce se află în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri şi tulbură conştiinţa. Ele cuprind uşor pe cel ce le ascultă, făcându-1 prin fantezie căpetenie, conducător şi şef de oaste ca să-şi închipuie că are în jurul lui ostaşi purtători de lănci şi mulţimi mari şi arme pe care le atinge conducând tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari şi împărţind cinstiri şi daruri de bani şi distincţii, zidind cetăţi şi dăruind vistierii de bani, rânduind unele căpetenii şi depărtând pe altele. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 281).

"Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască".

II Corinteni ΧΠ, 2-4

Cel ce a ajuns la linişte, a cunoscut adânc de taine. Dar n-a ajuns la aceasta, dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor şi ale vânturilor şi n-a fost poate stropit de ele. Aceasta e întărită de marele Apostol Pavel. Căci dacă nu ar fi fost răpit în rai ca în linişte, n-ar fi putut auzi cuvinte negrăite.

Raiul în care a fost răpit Pavel nu e decât liniştea, adică oceanul păcii şi al iubirii dumnezeieşti. [...] Liniştea nu e un gol, ci adâncul viu şi nespus de bogat în înţelesuri al iubirii lui Dumnezeu. Prin ea ne liniştim de agitaţia trăită în legătură cu lucrurile şi cu

278

împrejurările trecătoare, care ne promit pe rând fericirea şi ne prăvălesc în tristeţea pierderii lor. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 383).

Inimă curată este şi se zice aceea care nu află în sine o închipuire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, fcă n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea cer şi e răpită în rai şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunurilor veşnice pe cât e cu putinţă firii omeneşti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care cunoaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o oglindă. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 71).

Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus chiar şi de ceea ce nu este în sens de depăşire, precum este şi mai presus de Dumnezeu. Căci neexistent, în sens de depăşire, este ceea ce se vede duhovniceşte prin simţirea minţii. Iar aceasta nu e câtuşi de puţin fiinţa lui Dumnezeu, ci slava şi strălucirea nedespărţită de firea Lui, prin care se uneşte cu cei vrednici dintre îngeri şi oameni. Nu numai atât, ci fiindcă precum îngerii, aşa şi oamenii văd pe Dumnezeu în felurile acestea şi se unesc cu Dumnezeu şi II laudă pe El, poate că şi îngerul dacă şi-ar povesti acea vedere mai presus de firea sa, ar spune cele spuse de Pavel. Deci aceste vederi ale sfinţilor, le şti; numai Dumnezeu şi cei ce stau sub lucrarea lor. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 312).

"Când sunt ştab atunci sunt tare".II Corinteni XII, 10

279

Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi în slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului, îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 249).

"Cuvântul Iui Dumnezeu s-a răstignit pentru noi din neputinţă şi s-a ridicat din puterea lui Dumnezeu".

II Corinteni XIII, 4"Nu a socotit bine, să ştie nimic, decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit".

I Corinteni II, 2"Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a aşezat pe noi împreună cu dânsul în cele cereşti, întru Hristos Iisus".

Efeseni II, 6

Cuvântul lui Dumnezeu se face fiecăruia după măsura puterii lui. Astfel, se răstigneşte în cei care încep viaţa de evlavie prin fapte, pironind prin frica de Dumnezeu lucrările pătimaşe ale lor şi învie şi se înalţă la ceruri în cei ce au dezbrăcat întreg omul vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi au îmbrăcat pe întreg cel nou, pe cel ce se zideşte prin duhul după chipul lui Dumnezeu şi s-au apropiat de Părintele harului din ei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 176).

"îţi este de ajuns harul Meu. Căci puterea Mea în neputinţe se desăvârşeşte. Cu mare plăcere mă voi lăuda întru neputinţele mele ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Hristos".

II Corinteni XII, 9

280

"Pe care-1 iubeşte Domnul, îl ceartă şi bate pe tot fiul pe care-1 primeşte".

, Pilde ΙΠ, 12

Precum ceara dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu dacă nu e cercat prin dureri şi neputinţe. [...] Apostolul numeşte neputinţe năpustirile vrăjmaşilor crucii, care se întâmplau necontenit lui şi tuturor sfinţilor, ca să nu se înalţe de bogăţia covârşitoare a descoperirii, ci să stăruiască mai degrabă prin smerenie în chipul desăvârşirii, păzind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinţa, gândurile rele şi slăbiciunile trupeşti. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 383).

"Puterea mea întru neputinţă se desăvârşeşte".II Corinteni XII, 9

"Când sunt slab atunci sunt tare".II Corinteni XII, 10

Cel ce vrea să afle voia dumnezeiască, trebuie să moară lumii întregi şi voilor sale întru toate. De aceea nici un lucru îndoielnic nu trebuie să-l facă cineva sau să-l hotărască ca bun, afară de cazul că nu poate să trăiască sau să se mântuiască fără el. Să întrebe pe cei încercaţi sau să-şi câştige asigurarea din credinţa cea tare şi din rugăciune, înainte de a fi ajuns la desăvârşita nepătimire, care face mintea nebiruită şi nemişcată, în tot lucrul bun. în felul acesta încleştarea poate fi mare, dar omul rămâne nevătămat. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 143).

Să nu părăseşti rugăciunea din grija neputinţei nici măcar o singură zi, până ce mai răsufli. [...] Căci făcând aşa te vei folosi

281

mai mult şi rugăciunea te va ridica îndată cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este mângâierea Duhului, neputinţa şi trândăvia nu rămân. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 72).

"Ca să nu mă înalţ, datu-mi-s-a mie îmbolditor trupului, înger al satanei".

II Corinteni ΧΠ, 17

Cel născut după Duh este într-un anumit chip, desăvârşit, precum şi pruncul zicem că este desăvârşit, prin aceea că are toate părţile întregului. Dar Domnul nu dă Duh şi har, ca cineva să cadă în păcate. Ci oamenii înşişi îşi pricinuiesc lor rele, nepotrivindu-se harului şi de aceea fiind cuprinşi de rele. Căci omul poate aluneca şi prin gândurile sale proprii şi fireşti, neavând grijă sau purtându- se cu nepăsare sau cu închipuire de sine. [...] Şi cei ce au atins asemenea măsuri sunt lipsiţi de siguranţă? De altfel, de nu va da omul prilej satanei, nu-1 va stăpâni pe el cu sila. în afară de aceasta, cel dus cu sila nu se socoteşte că ţine nici de partea lui Hristos, nici a celui potrivnic. Dar cel ce stă lipit până la capăt de harul Duhului, chiar dacă s-a născut din Duhul, adică chiar dacă s-a făcut părtaş al Duhului Sfânt, partea lui va fi să umble după voia satanei. Căci fie că Domnul însuşi, fie că satana l-a luat pe om cu sila, dacă nu se face el însuşi pricină, nu va cădea nici în gheenă şi nu va dobândi nici împărăţia. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 319).

"Dacă ccrcţi probă că Hristos grăieşte în mine".II Corinteni XIII, 3

Precum lucrarea patimilor, care este duhul lumesc al amăgirii, al întunericului, al păcatului, se sălăşluieşte în omul care e plin de cuget trupesc, aşa lucrarea şi puterea Duhului luminos se

282

sălăşluieşte în omul sfinţit potrivit celor spuse. Şi iarăşi: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni II, 20) şi "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Galateni ΙΠ, 27); iar Domnul zice: "Vom veni Eu şi Tatăl Meu şi la el locaş ne vom face" (loan XIV, 25). Acestea nu se fac în chip nearătat şi nelucrător, ci se săvârşesc întru putere şi adevăr întru cei învredniciţi de ele. Căci legea întoarce mai întâi pe oameni prin cuvânt neipostativ, punându-le jugul greu şi anevoie de purtat şi neştiind să le dea nici un ajutor; şi aceasta fiindcă nu era în stare să le dea puterea Duhului. "Pentru că ceea e era cu neputinţă legii, căci era slabă prin trup". Dar de la venirea lui Hristos, s-a deschis uşa harului celor ce au crezut cu adevărat şi li se dă puterea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt. (Sf. Simeon Metafrastul, * Filocalia 5, pag. 369).

"Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi".

II Corinteni XIII, 13

Precum după legea bisericească cei căzuţi în păcate trupeşti sunt opriţi mai întâi de preot, apoi arătând pocăinţa trebuitoare sunt primiţi la împărtăşire, iar câţi au trăit fără greşeală şi curat înaintează la preoţie, şi de la locul din afară se strămută înlăuntrul altarului, şi se ridică în treapta de liturghisitori, şi şezători lângă Domnul, aşa trebuie să cugetăm şi despre împărtăşirea tainică a Duhului. [...]

Dumnezeiasca Treime se sălăşluieşte în sufletul curat, unindu- se cu el bunătatea dumnezeiască. Se sălăşluieşte nu ca ceea ce este, căci nu încape nici în toată zidirea, ci întrucât este în stare omul să o primească. Dar când se abate cu voia de la petrecerea cea după Dumnezeu şi întristează Duhul dumnezeiesc, mintea e scoasă şi depărtată de !a veselia duhovnicească. Harul dumnezeiesc, dragostea şi toată lucrarea cea bună a Duhului, se retrage, iar omul acela e

283

predat necazurilor, ispitelor şi duhurilor rele, până când sufletul va umbla iarăşi drept, spre buna plăcere a Duhului. Apoi arătând pocăinţă, prin toată mărturisirea şi smerenia, se învredniceşte iarăşi de cercetarea harului şi primeşte veselia cerească, mai mult decât întâia oară. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 360).

"Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob al Iui Hristos".

Galateni I, 10

Ia aminte şi la plecarea ta din fiecare ceas, cercetând amănunţit, în care parte înclini. Dacă spre Dumnezeu, pentru binele însuşi, de dragul folosului sufletesc, şezi liniştindu-te sau cântând sau citind sau rugându-te sau lucrând orice altă virtute ca să nu fii furat fără să ştii; ca nu cumva să te afli cu înfăţişarea lucrător, iar cu felul lucrării şi cu cugetarea să vrei să placi oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Căci multe sunt cursele vicleanului şi vede în ascuns înclinarea intenţiei, fără să fie băgat de seamă de cei mulţi; şi pururea vrea să fure lucrul în chip neştiut, ca ceea ce se face să nu se facă după voia lui Dumnezeu. Deci, chiar dacă te războieşte fără slăbire şi se năpusteşte asupra-ţi fără ruşine, tu ţine-ţi luarea aminte întărită către Dumnezeu şi nu te lăsa furat des, oricât ar fi silită de acela înclinarea voinţei să se împrăştie fără să vrea. în felul acesta, chiar dacă ar fi biruit careva fără voie, din neputinţă, este iertat şi lăudat de Cel ce cunoaşte intenţiile şi inimile. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 182).

"Ca să nu alerge sau să nu fie alergat în deşert".Galateni II, 2

284

Precum părinţii trupurilor sunt împătimiţi de dragostea faţă de cei născuţi din ei, la fel şi mintea se alipeşte prin fire de cuvintele sale. Şi precum celor mai împătimiţi dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privinţele cei mai de râs, li se vor părea cei mai drăgălaşi şi mai frumoşi dintre toţi, la fel minţii nebune îi vor părea cuvintele ei, chiar de vor fx cele mai prosteşti, cele mai înţelepte dintre toate.

înţeleptului însă nu-i apar aşa cuvintele sale, ci când i se va părea că e mai sigur că sunt adevărate şi bune, atunci se va încrede mai puţin în judecata lui. El ia pe alţi înţelepţi ca judecători ai cuvintelor şi gândurilor sale ca "să nu alerge sau să nu fie alergat în deşert" şi prin ei primeşte întărirea. (Sf. Maxim Mărtuirisitorul, Filocalia 2, pag. 89).

"Iscoditor al slobozeniei fraţilor în Hristos".Galateni II, 4

Cel ce ia înfăţişarea prieteniei spre vătămarea aproapelui, este lup ce-şi ascunde răutatea în piele de oaie. Acesta când află pe careva dintre ai lui Hristos comportându-se cu simplitate sau rostind vreun cuvânt naiv, îl răpeşte şi-l sfâşie, vărsând nenumărate ocări asupra acelora peste ale căror cuvinte şi chipuri de purtare dă năvală. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 132).

"Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".Galateni II, 20

împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl este în potenţă în toţi cei ce cred; iar în lucrare, în cei ce au lepădat din dispoziţia lor toată viaţa după firea sufletului şi a trupului şi au dobândit pe cea a duhului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 205).

285

"Nu lepăda harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar".

Galateni II, 21

Dacă zicem că păcatul se desfiinţează prin fapte atunci "Hristos a murit în deşert" şi toate cele spuse sunt mincinoase. Şi dacă aceştia spun că Botezul nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea prin nevoinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii şi toată legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba îl fac şi pe Hristos nedrept, odată ce porunceşte celor botezaţi să săvârşească fapte de-ale libertăţii câtă vreme ei sunt robiţi de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu mai e în acest caz har, ci răsplata ne voinţelor noastre. Căci dacă prin fapte scăpăm de păcat, atunci nu mai putem spune că prin har. Iar dacă prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce ne-a eliberat şi faptă a libertăţii şi a credinţei. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 275).

"Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat".Galateni III, 27

Hristos fiind Dumnezeu desăvârşit a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al Duhului, care nu primeşte nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă şi ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa "până când toţi am f i ajuns la unirea credinţei, la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos" (Efeseni IV, 13). Aşadar orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou, a fost ascuns de mai înainte de El în noi precum s-a zis: "Cine a cunoscut gândul lui Hristos sau cine l-a dat Lui ceva mai înainte ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la El şi pentru El şi întru El sunt toate". (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 309).

286

"Căci nu mai este în el elin sau iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci toate şi în toţi este Hristos".

Galateni ΙΠ, 28

Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau peste tot între bărbat şi femeie; ci, ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 61).

"A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiul în inimile noastre, care strigă: Awa, părinte".

Galateni IV, 6"însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu".

Romani VIII, 6

Vorbind de pârgă n-am înţeles vreo parte a întregului, nici vreo secţiune oarecare a Duhului (căci acesta nici nu se taie, nici nu se schimbă)^ ci am indicat capacitatea noastră de primire, întrucât nu putem face loc în noi întregii lucrări a Duhului, fără numai prin împlinirea poruncii desăvârşite, adică a morţii (căci şi moartea lui Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu). Deci precum soarele, fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura în care are ochiul curăţat, primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei care cred în El i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă în clipa Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor,adică pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţei în Hristos. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 368).

287

Inima golită desăvârşit de închipuiri, va naşte înţelesuri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în mijlocul ei, cum saltă peştii şi se dau peste cap delfinii în marea liniştită. Şi precum marea e mişcată de adierea subţire, aşa adâncul inimii, de Duhul Sfânt. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 81).

Ceea ce mişcă, de pe urma nevoinţei, de către Duhul dumnezeiesc, în suflet, face inima senină şi strigă "Avva Părinte". Aceasta e fără chip şi fără formă, dar nouă ne dă un chip prin strălucirea luminii dumnezeieşti şi o formă cuvenită, odată cu aprinderea Duhului dumnezeiesc. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 230).

"Şi voi nu aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu".

Galateni IV, 14

Nu sunt una şi aceiaşi cei cărora lumea li s-a răstignit şi cei ce s-au răstignit lumii. Celor dintâi le sunt cuie, postul şi privegherea, iar celorlalţi neaverea şi dispreţuirea. Dar fără cele de-al doilea, ostenelile pentru cele dintâi sunt fără folos. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 317).

"O, de s-ar şi tăia încaltea".Galateni V, 12

Aceasta s-a zis în loc de: vor plânge şi se vor lovi, ajunşi la pocăinţa pentru păcatele pe care le-au săvârşit, tulburând pe credincioşi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 248).

288

"Să umblăm în duh şi nu vom mai împlini pofta trupului".Galateni V, 16

Să dispreţuim cele vremelnice, ca nu cumva, luptând pentru ele cu oamenii, să călcăm porunca iubirii şi să cădem din dragostea lui Dumnezeu. Să veghem să fim treji, să lepădăm somnul uşurătăţii. Să râvnim a păşi pe urmele sfinţilor, atleţi ai Mântuitorului; să imităm luptele lor, uitând pe cele dindărăt, şi întinzându-ne spre cele dinainte. Să imităm drumul lor neodihnit, râvna lor aprinsă, stăruinţa în înfrânare, sfinţenia neprihănirii, vitejia răbdării, neclintirea îndelungii răbdări, duioşia milei, netulburarea blândeţii, căldura râvnei, nefăţămicia iubirii, înălţimea smereniei. [...] Să nu ne dedăm plăcerilor; să nu ne moleşim în cugetări, să nu ne întinăm conştiinţa. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 35).

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Cel ce se ocupă neîncetat cu cele dinlăuntru este cumpătat. Dar nu numai atât, ci şi contemplă, cunoaşte pe Dumnezeu şi se roagă.

Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu poartă grijă de cugetările pătimaşe; ci toată preocuparea lui se mişcă în jurul trupului. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 59).

(

Este îngăduit şi începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar înlăuntru inimii şi neîncetat. Căci după Sfântul Diadoh: "Cel ce petrece pururea în inima sa, iese fără îndoială din cele frumoase ale vieţii. Căci umblând în Duh, nu poate şti de poftele trupului. Pentru că unul ca acesta, făcându-şi plimbările în cetatea întărită a virtuţilor, are virtuţile însăşi ca păzitori la porţile vieţuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără efect". Dar scrie Sfântul Isaac: "Cel ce cercetează sufletul său în tot ceasul, se bucură în inima lui de descoperiri. Şi cel ce-şi adună vederea (contemplarea)

289

lui înlăuntru, vede în sine strălucirea Duhului. Cel ce dispreţuieşte orice înălţare, vede pe Stăpânul său înlăuntru inimii sale". De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvintele rugăciunii, ca nu cumva, prin schimbarea şi mutarea lor continuă, mintea să se obişnuiască cu nestatornicia şi cu abaterile şi să se facă uşor de furat şi fără roade, ca pomii mereu mutaţi şi sădiţi în altă parte. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 119).

"Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia ca să nu faceţi cele ce aţi voi".

Galateni V, 17

Pricinile războiului sunt cu deosebire trei şi ele se nasc din îoate şi prin toate: deprinderea, reaua întrebuinţare a lucrurilor şi pizma şi războiul dracilor, în urma îngăduinţei. Iar răscoala sau pofta trupului împotriva sufletului şi a sufletului împotriva trupului, înfăţişează acelaşi chip în ce priveşte lucrarea şi deprinderea, fie că e vorba de patimile trupului împotriva sufletului, fie că e vorba de virtuţile sufletului împotriva trupului. Iar uneori se luptă împotriva noastră cu cutezanţă însuşi vrăjmaşul, fără să ţie seamă de nimic şi fără nici o pricină ca un neruşinat ce este. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 145).

Toată patima (afectul) ce există pentru un folos s-a dăruit de Dumnezeu. Şi patimile trupeşti s-au pus în om spre folosul şi spre creşterea lui. La fel şi cele sufleteşti. Căci când trupul e silit să fie în afară de buna sa propăşire prin lipsirea de cele ce-i sunt ale lui şi să urmeze sufletului, el slăbeşte şi se vatămă. Şi când sufletul, părăsind cele ce sunt ale lui, urmează trupului şi el se vatămă. [...]

Deci nimeni să nu hulească pe Dumnezeu că El a sădit patimile şi păcatul în firea noastră. Căci El a pus în fire cele ce fac pe

290

fiecare să crească, dar când se împreună una cu cealaltă, atunci firea nu se află întru ale sale, ci în cele potrivnice. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 411).

"Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga- răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia".

Galateni V, 22-23

Cel ce a împreunat făptuirea cu cunoştinţa este un plugar vrednic de laudă, care îşi udă locuşorul sufletului din două izvoare foarte limpezi. Căci cunoştinţa înaripează fiinţa tânără prin contemplarea celor mai înalte, iar făptuirea omoară mădularele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea. Iar fiind omorâte acestea, odrăslesc frumos florile virtuţilor, rodind roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. Şi atunci acest înţelept plugar, după ce şi-a răstignit trupul său împreună cu patimile şi cu poftele lui, va zice împreună cu propovăduitorul de Dumnezeu purtător: "Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos" (Galateni III, 20). (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 125).

Depărtarea de lume, aduce adăpostirea lângă Hristos. Iar lume numesc alipirea de lucrurile supuse simţurilor şi de trup. Cel ce s-a înstrăinat de acestea întru cunoştinţa adevărului se alipeşte de Hristos, câştigând dragostea Lui, pentru care, lepădându-se de toate ale lumii, a cumpărat mărgăritarul de mult preţ, pe Hristos. (Teolipt al Filadelfiei, Filocalia 7, pag. 43).

"Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele".

Galateni V, 24

291

Ni s-a poruncit să răstignim trupul cu patimile şi poftele lui, nu ca să ne sinucidem, omorând toată lucrarea trupului şi toată puterea sufletului, ci pe de o parte ca să ne eliberăm de poftele şi faptele cele rele şi să ne facem fuga de ele neîntoarsă, iar pe de altă parte ca să ne facem bărbaţi ai poftelor Duhului ca Daniil (Daniil V, 23) vieţuind şi mişcându-se în ele cu cuget desăvâşit şi mergând bărbăteşte tot înainte ca Lot cel ce a ieşit din Sodoma. Căci acesta mergând mereu înainte şi rămânând nemişcat spre cele din urmă, s-a păstrat pe sine viu, pe când soţia sa, întorcându-se spre cele dinapoi, a murit. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 256).

"Ceea ce va semăna omul, aceea va secera".Galateni VI, 7

Să nu osândeşti pe omul pătimaş asemenea ţie, când lunecă, nici să nu-1 dispreţuieşti bătându-ţi joc de el şi spunând fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci dacă tu care ai cunoştinţă şi eşti priceput, râzi de cel simplu şi îl osândeşti, vei fi şi tu vorbit de rău şi osândit nu numai de cei înţelepţi şi cărturari, ci şi de cei simpli şi de femei şi de copii. [...] Semănând de bună voie cele rele şi secerând fără voie cele rele trebuie să ne minunăm de dreapta judecată a lui Dumnezeu. (Cuv. Isaia Pusnicul, Filocalia 12, pag. 270).

De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici sâ-1 faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 240).

"Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume".

Galateni VI, 14

292

Precum cel ce se află în afara casei nu vede pe cei aflători înăuntrul ei, aşa nici cel răstignit lumii sau mort ei, nu mai are vreo simţire a lucrurilor din lume. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 72).

Lumea se răstigneşte omului, când omul se leapădă de lume şi anume îmbrăţişează viaţa singuratică şi părăseşte părinţii, rudeniile, banii, averile, afacerile, târgurile. Atunci se răstigneşte lumea lui. Căci a părăsit-o. Aceasta e ceea ce spune Apostolul: "Mie lumea s- a răstignit". Apoi adaugă: "şi eu lumii”. [...] Adică când după izbăvirea de lucrurile din afară, se luptă chiar şi faţă de plăceri, chiar faţă de poftele lucrurilor şi faţă de voile sale şi-şi omoară patimile sale. Atunci se răstigneşte şi el însuşi lumii. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 488).

"Căci în Hristos Iisus nu mai este nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur".

Galateni VI, 15

Cel ce îşi trăieşte viaţa în Hristos, s-a ridicat deasupra dreptăţii legii şi a firii. [...] Prin tăierea împrejur a arătat dreptatea legală; iar prin netăierea împrejur a arătat dreptatea naturală. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 189).

"în duh să umblaţi" ş.u.Galateni VI, 16

Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru, este cumpătat rabdă îndelung, se milostiveşte şi cugetă smerit. Dar nu numai atât, ci şi contemplă, teologhiseşte şi se roagă. [...]

293

Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului şi prin aceasta i se întunecă mintea sau se dă la o nevoinţă fără măsură şi- şi tulbură înţelegerea. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 109).

"Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere,Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor".

Efeseni I, 17-18"Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, Ia care au ajuns sfârşiturile veacurilor".

I Corinteni X, 11

Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute numai cu puterea voinţei Lui, a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea. Iar acesta a fost ca să se împreuneze El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu sine. în acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu. Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care s-a făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui. La

294

aceasta gândindu-se dumnezeiescul Apostol şi văzând că sfatul cu privire la veacurile hotărâte de Dumnezeu ca să se facă om s-a împlinit prin însăşi întruparea lui Dumnezeu, Cuvântul, spune că "la noi a ajuns sfârşitul veacurilor". Deci nu e vorba de toate veacurile gândite de noi, ci de cele rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării, care au ajuns la capătul lor prin hotărârea lui Dumnezeu.

Odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă om, au luat sfârşit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârşită, trebuie să aşteptăm de aici înainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. în cursul lor ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea.

Căci dacă a ajuns la capătul lucrării tainice a înomenirii, facându-se în tot chipul asemenea nouă afară de păcat şi coborându- se până la cele mai de jos părţi ale pământului, unde-1 prăbuşise pe om tirania păcatului, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a omului, făcând pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea în fiinţă cu El şi ridicându-1 mai presus de toate cerurile, unde mărimea firească a harului îl cheamă, din pricina nesfârşitei bunătăţi, pe omul care zace jos. [...]

Aceasta înseamnă "în veacurile ce vor veni se va arăta în noi bogăţia covârşitoare a bunătăţii lui Dumnezeu". (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 69).

"Cei ce aţi îmbrăcat pe Domnul Iisus Hristos, nu vă faceţi grijă de trup spre poftă, făcând voile trupului şi ale înţelegerii noastre în poftele inimilor noastre, în care ne mişcăm odinioară".

Efeseni II, 3

De nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin în noi şi păcatele iertate mai înainte şi se răceşte inima prin retragerea harului si

295

îndată se trimit în ea muştele păcatului sau gândurile viclene necurate şi coborâtoare la cele de jos şi murdăresc mintea conducătoare şi tulbură inima şi conştiinţa. (Cuv. Isaia Pusnicul, Filocalia 12, pag. 285).

"Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriiior şi stăpâniilor, în ceruri".

Efeseni III, 10

îngerii au ştiut despre întruparea viitoare a Domnului pentru mântuirea oamenilor. Ceea ce le-a rămas lor ascuns a fost modul necuprins al zămislirii Domnului, cum, fiind întreg în Tatăl şi întreg în toate şi toate umplându-le, era întreg în pântecele Fecioarei. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 229).

"Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă".Efeseni III, 17

"Toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El".

Coloseni II, 3

Atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci. Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării. Căci de ai fi aflat-o ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Dar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, te îngrijeşti de cele din jurul ţarinii, în care nu se află nimic altceva decât spini şi pălămidă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 110).

296

"Căci vom ajunge toţi (adică cei mântuiţi) la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos".

Efeseni IV, 13

Câtă vreme este cineva în viaţa aceasta, chiar de ar fi desăvârşit după starea de aici şi în fapte şi în contemplaţie, are numai în parte cunoştinţa, proorocia şi arvuna Duhului, dar nu plinătatea însăşi. Dar când va ajunge, după isprăvirea veacurilor, la sfârşitul desăvârşit, când se va arăta celor vrednici faţă către faţă, însuşi Adevărul de sine stătător, nu va mai avea numai o parte din plinătate, ci va primi prin împărtăşire însăşi plinătatea harului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 202).

Din înfrânare şi smerenie se naşte nepătimirea; iar din credinţă cunoştinţa. De la acestea, sufletul înaintează apoi la dreapta socoteală şi la dragoste. Iar cine şi-a adunat în inimă dragostea dumnezeiască, zboară fără sfârşit prin aripile rugăciunii curate spre înălţimea ei, până va ajunge la cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 232).

Toţi care sunt mai înainte rânduiţi şi scrişi şi număraţi se vor adăuga şi alipi la trupul lui Hristos. Atunci, ajuns întreg şi nemailipsindu-i nici un mădular, se va împlini sau desăvârşi. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 152).

Trei sunt treptele celor ce înaintează în suişul desăvârşirii: cea curăţitoare; cea luminătoare şi cea tainică sau desăvârşitoare.

Cea dintâi este a începătorilor; a doua a celor de la mijloc şi a treia a celor desăvârşiţi. Prin acestea trei, înălţându-se după rânduială, cel ce se sârguieşte, creşte spre vârsta lui Hristos.

Treapta curăţitoare este a celor ce au început sfintele nevoinţe. Propriu ei este lepădarea chipului omului pământesc, izbăvirea de

297

toată întinăciunea păcatului şi îmbrăcarea omului nou, înnoit prin Sf. Duh. Lucrul ei este dezlipirea de cele materiale, subţierea trupului, fuga de toată pricina care aţâţă cugetarea spre patimă, grija la cele ce trebuie făcute. [...]

Treapta luminătoare este a acelora ce au înaintat de la luptele sfinţite la cea dintâi nepătimire. Propriu ei este cunoştinţa lucrurilor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Sf. Duh. Lucrul ei este curăţira minţii, produsă prin focul dumnezeiesc, dezvăluirea înţelegătoare a ochilor inimii şi naşterea Cuvântului cu înaltele înţelesuri ale cunoştinţei. [...]

Treapta tainică sau desăvârşitoare este a acelora ce au străbătut toate şi au ajuns la măsura vârştei lui Hristos. Propriu ei este să taie văzduhul, să se ridice deasupra tuturor, să ajungă între cetele de sus ale cerurilor, să se apropie de Lumina primă şi să cerceteze adâncurile lui Dumnezeu prin Duhul. Lucrul lor este să umple mintea care vede acestea cu raţiunile providenţei, ale dreptăţii şi adevărului, ale tainelor şi pildelor sfârşitului şi ale înţelesurilor cuvintelor umbrite ale dumnezeieştii Scripturi. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 321).

Domnul nostru Iisus Hristos creşte împreună cu vârstele duhovniceşti ale celor ce se nevoiesc. Când sunt prunci şi au nevoie de lapte, se zice că se alaptează El însuşi cu laptele virtuţilor începătoare ale deprinderii trupeşti, al cărui folos e prea puţin celor ce au crescut cu virtutea şi leapădă pe încetul pruncia. Când au ajuns la tinereţe şi mănâncă mâncarea tare a contemplaţiei făpturilor, ca unii ce şi-au exercitat simţurile sufletului, se zice că sporeşte şi Hristos cu vârsta şi cu harul şi şade în mijlocul bătrânilor şi le descoperă adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns [...] la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, se zice că vesteşte El însuşi tuturor cuvântul pocăinţei şi învaţă popoarele cele ale împărăţiei cerurilor şi se grăbeşte spre patimi. Căci acesta este sfârşitul oricăruia din cei ce s-au desăvârşit în virtuţi, ca după ce a străbătut toate vârstele lui Hristos, să ajungă la pătimirea

298

încercărilor (ispitelor) asemenea crucii Aceluia. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 327).

Trebuie să avem în vedere şi aceea că, deşi Treimea întreit ipostatică a dumnezeirii, neslăbită de raţiunea unităţii s-a arătat pământului întreg mai pe urmă, proorocilor le-a fost cunoscută întocmai încă înainte de împlinirea vremii. Iar cei ce ascultau de ei au primit-o cu uşurinţă. Tot aşa nu ne rămân nici nouă necunoscute înţelesurile mărturisirii celor propovăduite cu îndrăzneală şi ale celor arătate mai înainte tainic în Duh, dacă suntem vrednici. Căci unii le-au cunoscut prin cercarea însăşi şi anume toţi câţi s-au lepădat de dragul vieţii evanghelice, de avuţia bunurilor, de slava oamenilor şi de plăcerile lipsite de frumuseţe ale trupului; ba nu numai atât, ci au şi întărit această lepădare prin ascultarea de cei ce au ajuns la plinirea vârstei lui Hristos. Cei din urmă ocupându-se prin liniştire, fără griji, de ei înşişi şi de Dumnezeu şi prin rugăciune curată ajungând mai presus de ei înşişi şi prin unirea tainică, cea mai presus de minte cu Dumnezeu, ridicându-se în El, au cunoscut cele mai presus de minte. Iar cei dintâi le-au cunoscut prin încredere şi prin dragostea faţă de aceştia. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 413).

Noi primim deci în sânul dumnezeiesc, adică în sfinţita cristelniţă, în dar, harul dumnezeiesc cu totul desăvârşit. Dar, dacă pe urmă, prin reaua întrebuinţare a celor vremelnice şi prin grija de lucrurile vieţii şi prin ceaţa patimilor, îl acoperim pe acesta, cum nu se cuvine, nu este cu putinţă, prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, să primim şi să dobândim iarăşi această strălucire mai presus de fire şi să vedem în chipul cel mai limpede arătarea ei. Această arătare se descoperă pe măsura ostenelii fiecăruia în credinţă. Dar înainte de toate prin ajutorul şi prin bunăvoirea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci zice Sfântul Marcu: "Hristos fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor botezaţi harul

299

desăvârşit al Sfântului Duh. Căci, El nu primeşte adaos de la noi. Dar ni se descoperă nouă şi ni se arată pe măsura lucrării poruncilor şi ni se dăruieşte adaos la credinţă, «până ce vom ajunge la unitatea credinţei, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos» (Efeseni IV, 13). Deci, orice i-am aduce, odată renăscuţi în El, este de la El şi din El şi era ascuns în El" (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 309). (Filocalia 8, pag. 24).

Toată metoda şi tot îndreptarul şi felurimea faptelor s-au stabilit şi rânduit, pentru că nu putem să ne rugăm în inimă în chip curat şi neîmprăştiat. Căci după împlinirea acestora, cu bunăvoirea şi harul Domnului nostru Iisus Hristos, lăsând toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit cu Cel Unul şi unitar şi unificator, cum s-a spus şi de către vestitul cuvântător de Dumnezeu: "Dumnezeu se uneşte cu «dumnezei» şi se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea din ipostas a Duhului Sfânt în inimă". Ea se naşte din rugăciunea curată şi neîmprăştiată în inimă. Acest lucru se întâmplă rar şi numai unul dintr-o mie se învredniceşte, prin harul lui Hristos să înainteze până la această stare. Iar să plutească peste ea şi să se învrednicească de rugăciunea curată şi să ajungă la descoperirea tainelor veacului viitor, se învrednicesc foarte puţini care se aleg din generaţie în generaţie, prin bunăvoinţa lui Hristos. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 95).

"Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi".Efeseni IV, 26

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. [...] "Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi" înseamnă aprindeţi mânia asupra patimilor şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele

300

puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată cuvântul următor "pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aştemuturile voastre, vă pocăiţi", adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoateţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos aflându-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 110).

"Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru aceasta vine mânia Iui Dumnezeu peste toţi fiii neascultători".

Efeseni V, 6

înainte de plâns şi de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe deşarte, nici să nu ne amăgim pe noi înşine. Căci încă nu este în noi pocăinţă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovăţit pe noi înşine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simţirea judecăţii viitoare şi a chinurilor veşnice. Căci dacă ne-am fi învinovăţit pe noi înşine şi am fi dobândit acestea şi am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat şi lacrimi. Iar fără de acestea, nici învârtoşarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriţi. Iar cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfânt, şi cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curăţie, nu poate să ajungă la vederea şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi nu e vrednic să se înveţe tainic virtuţile smereniei. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 67).

"Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii".

Efeseni V, 8

301

Virtutea trupească curăţeşte trupul de poftele din el, în starea liniştii. Iar virtutea minţii smereşte sufletul şi-l curăţeşte de gândurile grosolane şi pieritoare ca să nu le cugete pe acestea în chip pătimaş, ci să se mişte mai degrabă în contemplarea ce îi este proprie. Această contemplare (înţelegere) apropie sufletul de golirea minţii, care se numeşte vederea nematerială. Şi aceasta este virtutea duhovnicească. Căci ea ridică mintea de la cele pământeşti şi o apropie de contemplarea cea dintâi a Duhului şi o îndreaptă spre Dumnezeu şi spre contemplarea slavei celei necuprinse, care este mişcarea gândurilor spre mărirea firii Lui. Ea o desparte de lumea aceasta şi de simţirea ei. Iar prin aceasta ne întărim în nădejdea sădită în noi şi în încredinţarea aflată în ea.

Aceasta este încredinţarea despre care a vorbit apostolul sau adeverirea de care se bucură mintea în chip înţelegător, prin nădejdea făgăduită nouă. Dar ce sunt acestea şi cum e fiecare din ele vom spune în cele următoare.

întâi despre vieţuirea după Dumnezeu cea cu trupul. Fapte trupeşti se numesc cele ce se săvârşesc pentru curăţirea trupului prin lucrarea virtuţii; ele sunt fapte arătate, prin care se curăţeşte cineva de necurăţia trupului.

Vieţuirea prin cugetare este lucrarea inimii, făcută neîncetat cu grija la judecata sau la dreptatea lui Dumnezeu şi la judecăţile ce le va da El şi rugăciunea neîncetată a inimii şi gândul la pronia şi la grija lui Dumnezeu, care se arată în lumea aceasta pentru fiecare în parte şi pentru toate la un loc.

Vieţuirea aceasta mai constă şi în a lua seama la patimile cele ascunse ca să nu se ivească cumva vreuna din ele în latura cea ascunsă şi duhovnicească. Această lucrare a inimii e deci ceea ce se numeşte vieţuire prin cugetare. în această lucrare a vieţuirii prin cugetare, care se numeşte făptuire sufletească, se subţiază inima şi se desparte de părtăşia cu viaţa fără rânduială, cea potrivnică firii. Pornind de aici, ea înţelege şi deosebeşte în contemplarea celor create, pe cele zidite spre trebuinţa şi creşterea trupului, prin a căror folosire se dă putere celor patru stihii din trup.

Vieţuirea duhovnicească este o făptuire fără simţuri. [...] Când

302

aceasta e primită de minţile sfinţilor, se înlătură vederea în substanţă a lucrurilor şi grosimea trupului. De atunci vederea se face înţelegătoare. Căci vederea în ipostas şi în substanţă se numeşte vederea zidirii prime a firii. [...] Aceasta vede de mai înainte starea cea înaltă a bunătăţilor viitoare, care se dăruieşte în libertatea vieţii nemuritoare, în vieţuirea de după înviere. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 87).

"Nimenea nu şi-a urât trupul său".Efeseni V, 29

"ÎI struneşte şi-l târăşte robit".I Corinteni IX, 27

Nu trebuie dat trupului nimic mai mult afară de hrană şi îmbrăcăminte, iar din acestea numai atât cât este de trebuinţă pentru a trăi. Aşa îşi iubeşte cineva fără patimă trupul şi-l hrăneşte ca pe un slujitor al celor dumnezeieşti şi-l încălzeşte numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 78).

"Suntem os din oasele Lui şi carne din carnea Lui".Efeseni V, 30

"Din plinătatea dumnezeirii Lui, noi toţi am luat har peste har".

loan I, 16"Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii".

Coloseni II, 9

Căci primind Duhul Stăpânului şi Dumnezeului nostru, ne facem părtaşi de dumnezeirea şi de fiinţa Lui. Şi mâncând atotneprihănitul Lui trup, adică dumnezeieştile Taine, ne facem cu

303

adevărat în chip deplin contrupeşti şi înrudiţi cu El. [...] Ajunşi astfel ne facem asemenea după har iubitorului de oameni Dumnezeu şi Stăpânului nostru însuşi, restabiliţi şi reînnoiţi cu sufletul; şi suntem făcuţi nestricăcioşi şi ca înviaţi din morţi. Căci văzându-L pe Cel ce a binevoit să se facă asemenea nouă şi fiind văzuţi de El ne-am învrednicit să ne facem asemenea Lui, aşa cum se întâmplă cu cineva care vede de departe faţa prietenului şi vorbeşte cu el şi i se adresează şi aude glasul lui. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 133).

"Taina aceasta mare este, iar Eu vorbesc gândind Ia Hristos şi la Biserică".

Efeseni V, 32

Cu adevărat mare şi mai mult decât mare este şi va fi taina aceasta, căci comuniunea şi unirea, intimitatea şi rudenia ce o are femeia cu bărbatul şi bărbatul cu femeia, aceeaşi o are în chip vrednic de Dumnezeu şi mai presus de orice înţeles şi cuvânt şi Stăpânul şi Făcătorul tuturor cu întreaga Biserică, ca şi cu o femeie unindu-se cu ea în chip neprihănit şi mai presus de cuvânt, fiind şi împreună vieţuind în chip nedesfăcut şi nedespăţit cu ea, ca şi cu una ce este preaiubită şi preadragă.

Aşa şi Biserica s-a lipit unindu-se cu preaiubitul ei Dumnezeu, ca un trup întreg cu Capul ei propriu. Căci precum trupul nu poate trăi fără capul concrescut cu el, aşa nici Biserica credincioşilor, adică a fiilor lui Dumnezeu celor scrişi în ceruri (Evrei XII, 23) nu poate fi un trup deplin şi întreg al lui Dumnezeu, fără Cap sau fără Hristos şi Dumnezeu; nu poate trăi viaţa adevărată şi nepieritoare, dacă nu e hrănită în fiecare zi cu pâinea cea cerească (Matei VI, 11). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 149).

304

"Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva căpeteniilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhului răutăţii răspândite în văzduhuri".

Efeseni VI, 12"Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi".

Iacob IV, 7"Duşmanul vostru umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită".

I Petru V, 8

Altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala satanei şi altceva gândurile noastre rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să-l ispitească chiar şi pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de satana este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 298).

"Căci nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a domniilor, a stăpânitorilor lumeşti ai întunericului veacului acesta, împotriva duhurilor răutăţii din văzduhuri".

Efeseni VI, 12

Cele patru începătorii sunt acestea: chipul de patru feluri, care este vrăjmăşia. Pe ele le-a făcut să dispară Sfântul Cuvânt al lui

305

Dumnezeu, precum s-a scris că piatra care a zdrobit chipul, s-a făcut Munte mare şi a umplut tot pământul. (Cuv. Isaia Pusnicul, Filocalia 12, pag. 84).

însuşirea bărbăţiei nu stă în a bimi şi a asupri pe aproapele. Căci aceasta este semeţie şi se află deasupra bărbăţiei. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrările şi de virtuţile cele după voia lui Dumnezeu. Căci aceasta este laşitate şi se află dedesubtul bărbăţiei. Bărbăţia înseamnă a stărui cu răbdare în tot lucrul bun şi a birui patimile sufletului şi ale trupului. Fiindcă nu este lupta noastră împotriva trupului şi a sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioară, la care cel ce biruia în războaie pe cei de alt neam făcea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începătoriilor şi stăpânirilor, adică a dracilor nevăzuţi. Iar cel ce luptă biruie duhovniceşte sau e biruit de patimi. Căci războiul acela era numai chipul războiului nostru. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 246).

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor întunericului veacului acestuia, a duhurilor răutăţii în cele cereşti, a stăpânitorului văzduhului, e potrivit ca cei ce ne războiesc puterile noastre sufleteşti întru ascuns să fie văzuţi ca o altă lume mare a firii. Căci cele trei căpetenii care se împotrivesc celor ce se nevoiesc se războiesc împotriva celor trei părţi ale omului. Fiecare este războit de ele din partea din care lucrează şi înaintează. Balaurul, căpetenia adâncului, se ridică cu război împotriva celor ce au luare aminte din inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu şi de la buric. El ascute împotriva lor, prin uriaşul uitării plăcute, puterile arzătoare ale săgeţilor aprinse, şi având pofta din om ca o altă mare şi ca un alt adânc, pătrunde şi se târăşte în ea, o tulbură şi o umple de zoaie, făcând-o să fiarbă. Apoi o aprinde spre împreunări şi o inundă prin torente de plăceri, dar nu o umple

306

niciodată, fiind nesăturată. Iar stăpânitorul lumii acesteia se împotriveşte celor ce se îndeletnicesc cu virtutea prin fapte, dând luptă împotriva iuţimii. Pregătindu-şi prin uriaşul lenii şi al nepăsării toate farmecele patimilor, poartă război de gând cu iuţimea ca şi cu o lume, ca într-un teatru sau loc de întrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce luptă cu el pururea bărbăteşte şi pricinuindu-le cununi sau ruşine înaintea îngerilor. EI îşi mână neîncetat rândurile lui de bătaie împotriva noastră, războindu-se cu noi.

în sfârşit, stăpânitorul văzduhului, năvăleşte asupra celor a căror înţelegere se îndeletniceşte cu vederea sau cu contemplaţia, făurind năluciri, ca unul ce este aproape de latura raţională şi înţelegătoare, împreună cu duhurile răutăţii din văzduh. Prin uriaşul neştiinţei, tulbură cugetarea îndreptată în sus ca pe un alt cer raţional şi punând înaintea ei plăsmuirile şi nălucirile ceţoase ale duhurilor, pe care le înfăţişează amăgitor ca pe nişte fulgere, trăsnete, furtuni şi bubuituri, vâră spaima în ei. Deci fiecare se împotriveşte alteia, războindu-i prin una din cele trei părţi ale sufletului. Şi prin ceea ce poartă cineva război, prin aceea şi câştigă. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, pag. 141).

Referitor la trebuinţa de a purta cu bărbăţie şi de a înfrunta cu răbdare încercările felurite şi de multe chipuri, Sfântul Pavel zice: [...] "Dacă sunteţi fără certare, de care s-au făcut părtaşi toţi, iată că sunteţi nelegitimi şi nu fii" (Evrei XII, 8). Şi: "Pe care-l iubeşte Domnul, îl ceartă şi bate pe tot fiu l pe care-l primeşte" (Evrei XII, 6). Fratele Domnului zice şi el: "Bărbatul neispitit este necercat" (Iacob I, 12). [...]

"Cearcă-mă Doamne şi mă ispiteşte" (Psalmul XXV, 2). Căci n-a zis: "Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a îndreptat până la sfârşit" (Psalmul XVII, 39).

Nici nu cerceta pricina încercărilor tale, de unde vin, ci roagă- te numai lui Dumnezeu să le porţi cu mulţumire, cum zice Sfântul Marcu: "Venind încercarea, nu căuta de ce şi prin cine a venit, ci

307

caută să o rabzi cu mulţumire şi fără să ţii minte răul". Şi iarăşi; "Dacă nu e uşor să afli pe vreunul să placă lui Dumnezeu fă ră să

f ie încercat, se cade să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă". [...]

Luptătorii sunt încercaţi ca să-şi sporească puterea lor; cei încrezuţi sunt încercaţi pentru ca din cele ce-i vatămă, să înveţe să se păzească pe ei; cei adormiţi sunt încercaţi pentru ca să fie ajutaţi să se trezească; cei depărtaţi de Dumnezeu sunt încercaţi pentru ca să se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercaţi pentru ca să se sălăşluiască cu îndrăznire în casa Lui. Nici un fiu neîncercat nu primeşte bogăţia casei tatălui său ca să fie ajutat de ea. De aceea Dumnezeu încearcă mai întâi şi bate, apoi îşi arată darul. Slavă Stăpânului care prin doctorii amare ne dă bucuria sănătăţii. Nu e om care în vremea încercării să nu se obosească. Şi nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care e adăpat cu fierea încercărilor. Dar fără acestea nu e cu putinţă să se dobândească o sănătate puternică. însă a le răbda nu stă în puterea noastră (I Corinteni X, 13). Căci de unde ar avea vasul de lut puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul dumnezeiesc? Dacă ne supunem rugându-ne cu smerenie, cu dorinţă neîntreruptă şi cu răbdare, toate le vom primi în Hristos Iisus Domnul nostru. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 53).

"Staţi deci bine, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcând platoşa dreptăţii şi încălţându-vă picioarele spre gătirea Evangheliei păcii, luând peste toată pavăza credinţei, întru care veţi putea stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului; luaţi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu".

Efeseni VI, 14-17

A lupta este altceva decât a fi dus în robie. Fiindcă lucrul al doilea arată o durere cu sila, iar cel dintâi o luptă cu puteri egale.

308

De aceea Apostolul zice că diavolul se năpusteşte asupra sufletelor purtătoare de Hristos cu săgeţi aprinse. Căci cel ce nu este stăpân pe potrivnicul său are trebuinţă numaidecât de săgeţi ca să-l poată birui şi supune pe cel ce se luptă cu el din depărtare, prin trimiterea săgeţilor. Deci satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc ca mai înainte, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea trebuie să uscăm trupul cu măsură ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor. Deci se cuvine să ne încredinţăm că mintea celor ce se nevoiesc stă sub lucrarea luminii dumnezeieşti, de aceea şi slujeşte legii dumnezeieşti şi se veseleşte cu ea. Iar trupul primeşte cu plăcere pentru firea lui uşor de mânuit duhurile rele; de aceea şi alege să slujească răutăţii lor. Deci mintea nu este un sălaş comun al lui Dumnezeu şi al diavolului. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 373).

"Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul Iui Dumnezeu".

Efeseni VI, 17

Dumnezeu a judecat că trebuie să-şi pregătească prin Duhul Său din neam în neam prooroci şi prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Dacă şarpele cel vechi şi-a vărsat veninul păcatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuieşte pieirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sărac din puţinătatea pământului? El ridică din gunoiul patimilor câte un sărac care poartă sabia Duhului, adică cuvântul lui Dumnezeu spre ajutorarea moştenirii Lui. Deci cei ce au început să se smerească, lepădându-se de ei înşişi, se ridică spre înălţimea cunoştinţei şi primesc de sus cuvânt de înţelepciune, ca să binevestească cu putere de la Dumnezeu, mântuirea Bisericii Sale. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 269).

309

"Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine".

Filipeni I 23

Făptuitorul doreşte să se dezlege din pricina ostenelilor şi să fie cu Hristos. Iar contemplativul voieşte mai bine să rămână în trup, atât pentru bucuria pe care o primeşte din rugăciune, cât şi pentru folosul ce-i vine de aici aproapelui. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag.308).

"Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă".

Filipeni III, 7

Există o pace mai mult părută decât adevărată. E cea a trupului care se desfată, care pricinuieşte multă grijă sufletului, chiar dacă pentru o vreme ia înfăţişarea prefăcută a liniştii. Şi există o pace a simţurilor, produsă de închiderea şi de fuga lor de toate, care este urmată de linişte. Dar şi aceasta, măcar că e neasemănat mai bună decât cea dintâi, e de scurtă durată. Căci, când sufletul e tulburat de gânduri, pătimeşte întreg omul, ca şi atunci când e tulburat trupul. Dar există pacea a treia, mai presus de a simţurilor şi a trupului. Ea constă în liniştea puterilor sufletului şi a omului dinlăuntru. Ea vine din purtarea şi sârguinţa cea bună, din rugăciunea mai curată, din plânsul mai dulce, din rostirea cu plăcere a cuvintelor dumnezeieşti.

Dar aceasta încă nu înseamnă desăvârşirea păcii. Căci precum trâmbiţaşul sau cântăreţul la chitară nu poate rămâne neîncetat la lucrul său, deoarece suferind în chip necesar uneori de osteneala mâinilor şi alteori din pricina vreunei neputinţe sau a unei împrejurări de boală, trâmbiţaşul nu poate trâmbiţa şi cântăreţul la chitară nu poate mişca totdeauna cu putere coardele, aşa şi sufletul care-şi cârmuieşte în chip armonios puterile sufletului, nu rămâne

310

totdeauna neschimbat în starea aceasta, ci uneori e stingherit de vreo mânie, stârnită cu voie sau fără voie de ceva sau de vreo dorinţă de schimbare şi de trândăvie, fiind una dintre făpturi şi aflându-se legat cu grăsimea şi cu greutatea trupului. Dar când primeşte prin har prezenţa Celui nefăcut, care a făcut toate şi se împărtăşeşte de Duhul neschimbat şi de viaţă făcător, se umple de o viaţă preschimbată şi minunată, pricinuită de Duhul de viaţă făcător şi se bucură de o viaţă mai presus de fire şi cu totul neschimbăcioasă. Şi precum viază datorită puterii de viaţă făcătoare, aşa şi vede, căci Duhul de viaţă făcător e şi lumină. Şi se bucură văzând cele mai presus de fire ale Celui mai presus de fire şi se bucură de pacea care întrece toată mintea, datorită lucrării de înviorare şi luminii mai presus de minte a Celui mai presus de minte şi bucuriei tainice de cele văzute.

în această pace, sufletul nu se schimbă câtuşi de puţin, nici nu suferă de oboseală, nici nu e tulburat de cursele şi de uneltirile vrăjmaşului, ci priveşte într-o mişcare neîncetată pe Dumnezeu şi cele din jurul Lui, prin puterea şi mişcarea şi prin voia lui Dumnezeu şi a Duhului neobosit care lucrează în inimă din temelia ei ipostatică (personală) nu cum îşi închipuie unul sau altul, ci cum singur Duhul ştie, care "cercetează şi cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu" (I Corinteni II, 10) şi învaţă pe cei părtaşi de El, printr- o simţire a sufletului. Deci până ce ne sârguim să aprindem în noi, printr-o vieţuire liniştită, harul Duhului şi nu-L stingem, şi până ce suntem plini de sfinţenia şi de pacea negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu în Treime, purtăm cu adevărat, în smerenie, iubire şi rugăciune, pacea trupului şi a duhului şi a sufletului în chip neobosit.

Căci pacea cu osteneală nu e încă pacea desăvârşită, ci pricinuitoare a celei desăvârşite. Cea desăvârşită [...] se trăieşte cu totul fără osteneală, în odihna sabatismului desăvârşit şi a odihnei în Hristos. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 332).

311

"Cât pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos".

Filipeni ΙΠ, 20

Dracul curviei nu încetează a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorai lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă luciul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-1 va ridica de la pământ şi din noroi, harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trapul mai mult cu îngerii cei netrapeşti, decât prin neprihănire. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 100).

"Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre, întru Hristos Iisus".

Filipeni IV, 7

Este cu neputinţă minţii să aibă pace în vremea rugăciunii, dacă nu şi-a făcut prietene înfrânarea şi dragostea. Căci cea dintâi luptă să risipească duşmănia trapului împotriva sufletului, iar cea de-a doua, cea împotriva aproapelui, de dragul lui Dumnezeu. De aceea venind Pacea, care covârşeşte orice minte, a făgăduit să-şi facă locaş în cel ce a făcut pace în sine (loan XIV, 23). (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 318).

Obârşia şi maica tuturor însuşirilor şi mai presus de cuvânt este mai înainte pomenita linişte, însoţită de luarea aminte şi de rugăciune întru toată negrija. Acestea au ca o vatră de temelie şi ca

312

o pavăză de nebiruit, împlinirea după putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrijă, din linişte, din luare aminte şi din rugăciune se naşte în inimă mişcarea plină de căldură care arde patimile şi pe demoni şi curăţeşte inima ca într-un cuptor. Şi din aceasta, dorul şi dragostea nesăturată de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inimă, ca dintr-un izvor, care ca un esop curăţă sufletul şi trupul, prin pocăinţă, prin iubire, mulţumire şi mărturisire, umplându-le de ele. Din acestea se nasc seninătatea şi pacea gândurilor, care n-au margine, ca una ce întrece toată mintea. Iar din acestea, lumina strălucitoare ca zăpada. Şi, la sfârşit, nepătimirea şi învierea sufletului înainte de cea a trupului.

Şi alcătuirea nouă a chipului şi reîntoarcerea omului la chipul şi asemănarea sa, prin făptuire şi vedere, potrivit acestora, prin credinţă, nădejde şi dragoste; şi odată cu aceasta, întinderea întreagă a lui spre Dumnezeu, unirea nemijlocită cu El, ieşirea din sine, oprirea şi odihna în timpul de faţă, ca în oglindă şi în ghicitură şi în arvună, iar în cel viitor împărtăşirea în chip desăvârşit şi bucuria în veci de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 217).

"Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu sătul şi flămând şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte".

Filipeni IV, 12-13

Iar semnul nepătimirii poate acesta este: a rămâne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, nemaiavând nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silinţă ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie. Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire, nu sunt fapte, cum zice Sf. Isaac, ci mai degrabă daruri. Iar dacă după prima osteneală a şi

313

venit odihna, ea este plata înfrângerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plata sunt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic. Toate câte le-am face şi toate prin câte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără El. Cel ce s-a învrednicit să-L laude, câştigă mai degrabă El ca unul ce a luat un dar mare şi vrednic de laudă. Şi cu cât mai mult îl preamăreşte, cu atât se face mai dator şi sfârşit sau încetare a cunoaşterii lui Dumnezeu sau a mulţumirii sau a smereniei sau a dragostei nu află. Căci acestea nu sunt ale veacului acestuia ca să aibă sfârşit, ci din veacul acela fără de moarte care sfârşit nu are, ci mai degrabă o creştere a cunoştinţelor şi a darurilor. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 117).

Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând, dar nici să nu se îngreuneze; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin. Iar dacă mai mănâncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin care intră curvia. [...] Căci numai cei desăvârşiţi sunt în stare, după apostol, a şi flămânzi şi a se şi sătura şi a avea putere în toate. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 194).

"Toate le pot întru Cel ce mă întăreşte pe mine Hristos".Filipeni IV, 14

"Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri...".

Luca I, 35

De ai dobândit cumva prea înţeleaptă lucrare a celui ce a zis întru simţire "Toate le pot întru Cel ce mă întăreşte pe mine Hristos", de a venit peste tine Duhul Sfânt ca o rouă curăţitoare, de

314

te-a umbrit puterea răbdării Celui Prea înalt, încinge ca un bărbat (ca Hristos Dumnezeu) mijlocul tău cu ştergarul ascultării şi ridicându-te de la cina liniştii, spală picioarele fraţilor cu duh smerit, mai bine zis, tăvăleşte-te sub picioarele soţilor tău cu cuget sporit; pune portar neîndurat şi neadormit în poarta inimii tale; ţine­ţi mintea cea greu de ţinut în trupul tău supus împrăştierii; ţine liniştea minţii în mădularele ce se mişcă şi se clatină, care e lucrul cel mai minunat dintre toate; fă-ţi sufletul netulburat în mijlocul tulburărilor, opreşte-ţi limba înfuriată, gata să sară la împotrivire.

(în toate aceste recomandări se cere un lucru paradoxal, dar cu atât mai greu: mădularele trupului se mişcă sub puterea ispitelor, dar mintea trebuie să-şi păzească liniştea şi deci puterea de a nu se tulbura şi de a nu se lăsa purtată de ele. Mintea trebuie să rămână neclintită ca o stâncă, în mijlocul valurilor ce o asaltează). (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 99).

"Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura".

Coloseni I, 15 "Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui...",

Evrei I, 3"Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din a) Meu ia şi vă vesteşte vouă".

loan XVI, 15"Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine...?"

loan XIV, 10

Fie că le grăieşte cineva care voieşte să le grăiască, fie că le gândeşte, fie că le vede mintea contemplativă, cinci sunt raţiunile (înţelesurile) privitoare la Iisus cel întrupat: a slavei; a iubirii; a harului; a păcii şi a odihnei.

Raţiunea (înţelesul) slavei se cunoaşte din aducerea la fiinţă a celor văzute şi gândite, pentru că "toate printr-însul s-au făcut şi

315

fără de Dânsul, nimic nu s-a făcu t din ce s-a făcut" (loan I, 3), fie veacuri şi cele din veacuri, adică toată podoaba cea mai presus de ceruri şi cu atât mai mult cele vremelnice. Iar mai mare decât aceasta este slava pe care o are ca Cel ce e de o fire şi şade pe acelaşi tron cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul, fiind "chipul Dumnezeului nevăzut" (I Coloseni I, 15) şi "strălucirea slavei Lui" (Evrei I, 3); având prin fire, "toate câte le are Tatăl" (loan XVI, 15); pentru aceasta este "întru Tatăl şi Tatăl întru El" (loan XIV, 1°).

Raţiunea (înţelesul) iubirii se vede în aceea că "Cuvântul trup s-a făcu t şi s-a sălăşluit întru noi" (loan I, 14). Iar a harului se vede din vărsarea şi darul Duhului de viaţă făcător în noi; căci "din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har" (loan I, 16). A păcii pentru că s-a făcut binevestitor al păcii "celor de aproape şi de departe" (Efeseni II, 17) "făcând pace" (Efeseni II, 15) şi "împăcând cele din ceruri cu cele de pe pământ" (Coloseni I, 20); "pentru aceea şi Tatăl ne-a ridicat şi ne-a aşezat împreună cu El întru cele cereşti" (Efeseni II, 6) în Hristos.

A odihnei pentru că prin El ne-am făcut în chip neîndoielnic moştenitori ai lui Dumnezeu, vrednicie decât care nu e alta mai mare, nici la fel de covârşitor mai presus de infinitate.

Astfel, povăţuită prin cele cinci raţiuni amintite, mintea vede (contemplă) în Duh şi adevăr în Treimea cea Una, trei raţiuni unite ca sfârşitul minunat al unui unic scop. Aşa înaintează spre arătări vădite ale lui Dumnezeu şi spre înţelegeri dumnezeieşti în vieţuirea potrivită cu Dumnezeu singur, pe cât e cu putinţă, prin iubire, înfrânare, priveghere, citire şi rugăciune, cu cuget smerit şi supus şi cu dreptate negrăită, neslăbind nicidecum din luarea aminte şi din frica unită cu ea. Şi aşa se împărtăşeşte în chip negrăit de multe şi foarte strălucite daruri ale Duhului, în iubire sfântă, în bucuria inimii, în pacea mai presus de fire şi în bunătăţile ce le însoţesc cu adevărat şi slujeşte ca locaş sfânt şi ca moştenitor nou al lui Dumnezeu şi totodată ca dumnezeu prin voia lui Dumnezeu şi prin har. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 285). j

316

"Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru EI".

Coloseni I, 16

E un lucru foarte minunat că după ce Tatăl a zidit în Duhul, prin Cuvântul dumnezeiesc, toate cele supuse simţurilor şi cunoscute cu mintea, Treimea însăşi locuieşte şi umblă (II Corinteni V, 16) şi petrece în chip vădit în cugetul omenesc. Căci e mare minune că fiecărui credincios evlavios i se trimite un înger de către dumnezeirea întreit ipostatică. Dar să binevoiască să vină şi însăşi Treimea, nesfârşită în putere şi de viaţă făcătoare în om şi să-l întărească şi să lucreze în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc în el, e cu totul mai presus de orice minune. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 360).

"în care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei şi în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşti".

Coloseni II, 3, 9

Dacă petreci pururea în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu învinuirea de sine, cu împotrivire şi cu chemarea lui Iisus Hristos şi umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe cale strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi de desfătare a minţii, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplaţii) ale Sfinţilor şi ţi se vor lumina taine adânci de către Hristos. Căci vei simţi lângă Hristos că Duhul Sfânt saltă în sufletul tău. Pentru că de la El se luminează mintea omului să privească cu faţa descoperită. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 48).

317

"Căci întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii".Coloseni Π, 9

%

Căci Dumnezeul nostru Cel în trei ipostasuri se numeşte viaţa noastră după cauză. Iar când viaţa dumnezeiască este gândită nu din punctul de vedere al cauzei, nici ca pentru altul, ci în afară de vreo legătură silită şi prin ea însăşi, aceasta nu este altceva decât Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Deci [...] Dumnezeu este necreat nu numai după fiinţă şi după ipostasuri, ci şi lucrarea dumnezeiască a Celor Trei. Căci noi mărturisim un singur Dumnezeu în trei ipostasuri, având o singură fiinţă şi putere şi lucrare şi toate celelalte câte se contemplă în jurul fiinţei. Iar Acestora Li se zice, după Scriptură şi totalitatea şi plinătatea dumnezeirii, fiind contemplate şi cugetate la fel în fiecare din cele trei sfinte ipostasuri. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia VII, pag. 501).

Trei ordini treimice de taine vede, îndeobşte, mintea sănătoasă în jurul lui Dumnezeu: personală, naturală şi cea care urmează celei naturale. Treimea cea dintâi îi dăruieşte minţii descoperirea ei mai ales din Sfintele Scripturi. Cea naturală se contemplă şi din înţelegerea făpturilor. Iar cea care urmează celei naturale, e cunoscută şi din adevărul raţional. Intrând mintea în cea dintâi ordine treimică sau aţintindu-se spre ea, se întâlneşte cu Cel neapropiat, dar nu în chip simplu. Aţintindu-se spre a doua, află cu uimire o bucurie unită cu înţelepciunea. Iar intrând îh a treia treime, pătmnde cu adevărat în întunericul unde este Dumnezeu, ajungând cu totul simplă, nesfârşită şi nehotămicită în starea fără chip şi fără formă. Iar când priveşte la toate aceste trei treimi, le vede ca pe un fel de a zecea ordine, în care, cum zic vestitorii adevărului, locuieşte toată plinătatea dumnezeirii. Atunci priveşte cu adevărat pacea, care întrece toată mintea în desăvârşirea supremă a harului văzător. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 283).

318

"Dezbrăcând de putere începătoriile şi stăpâniile le-a dat ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce".

Coloseni II, 15

Cuvântul dumnezeiesc, cel ce în tot chipul asemenea nouă afară de păcat a îmbrăcat fără schimbare firea noastră şi prin aceasta S-a făcut om deplin, l-a arătat în Sine pe primul Adam prin trăsăturile facerii şi ale naşterii. Omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el. Când însă a păcătuit, călcând porunca, a primit osânda naşterii, care se susţine prin pătimire şi păcat, păcatul avându-şi sursa în trăsătura pătimitoare ivită din pricina Iui ca într-o lege a firii. în temeiul acestei legi nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin fire legii naşterii, care s-a introdus după facere, din pricina păcatului.

Fiindcă din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare prin naştere şi fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare (pasională) a naşterii prin păcat se împi ospăta prima călcare, nu era prima nădejde de slobozire, firea fiind încătuşată prin aprobarea voinţei ei, într-o legătură rea. Căci cu cât se silea firea să se conserve prin naştere, cu atât se strângea mai mult cu lanţul legii păcatului având în sine prima greşeală lucrând prin trăsătura pătimitoare. Pentru că firea având chiar în trăsătura sa pătimitoare sursa de creştere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale, purta datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor Puterilor şi Stăpâniilor ascunse în patimile cele după fire (afecte). [...]

Făcându-se aşadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel Unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, om deplin, spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoşenia şi nestricăciunea, iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare însă fără de păcat. Puterile rele

319

îşi aveau, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca într-o lege necesară a firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-L avea, şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii, din necesitate ca orice om obişnuit şi nu mişcat de hotărârea voii sale, şi-au aruncat şi asupra Lui momeala nădăjduind că-L vor convinge şi pe El ca prin patima cea după fire, să-şi nălucească patima cea împotriva firii şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor prin plăcere, le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a dezbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil şi neatins de ele. [...] Astfel de la prima încercare a dezbrăcat Căpeteniile şi Stăpâniile care au întreprins să-L momească (să-L atace) alungându-le departe de fire şi tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta, a desfiinţat în El însuşi zapisul lui Adam, prin care se învoise de bună voie, cu patimile plăcerii şi prin care, avându-şi voia povâmită spre plăcere, vestea chiar tăcând stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârşea, neputându-se elibera din lanţul plăcerii, de frica morţii.

După ce prin biruinţa asupra primei încercări prin plăcere a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucru şi a doua momeală, adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere, în felul acesta, deşertându-şi acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăţii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-1 cu totul din fire. Aşa a dezbrăcat în vremea morţii pe cruce, Căpeteniile şi Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri. [...]

Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni, mai bine zis, ne-a scris în socoteala noastră, ca un bun, gloria isprăvilor Sale. Căci asemenea nouă, luând fără de păcat trăsătura pătimitoare a firii, prin care obişnuieşte să lucreze ale sale, toată puterea rea şi stricăcioasă le-a dezbrăcat în timpul morţii pe acelea, întrucât au venit şi asupra Lui pentru iscodire. Şi aşa a biruit asupra lor şi le-a ţintuit pe cruce în vremea ieşirii

320

sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii în trăsătura pătimitoare a Lui, pe când ele se aşteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 62).

"De v-aţi sculat împreună cu Hristos".Coloseni III, 1

Spunând Apostolul: "Dumnezeu Cel ce a zis să lumineze lumina din întuneric, El însuşi a luminat în inimile noastre" (II Corinteni IV, 6), a arătat învierea sufletului, ieşirea din starea veche. Adică să se ivească omul cel nou, care nu are nimic din cel vechi precum zice: "Şi voi da lor inimă nouă şi duh nou" (Iezechiel XXXVI, 26). Căci atunci ia chip Hristos în noi prin Duhul înţelepciunii şi al descoperirii cunoştinţei Lui. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 438).

"Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea, lăcomia şi celelalte".

Coloseni III, 5

Pământ a numit cugetul trupului; curvie, păcatul cu fapta; necurăţie a numit învoirea; patima, gândul cel pătimaş, pofta cea rea, primirea simplă a gândului de poftă; lăcomie, a numit materia care naşte şi face să crească patima.

Toate acestea a poruncit dumnezeiescul Apostol să le omorâm ca pe nişte mădulare ale cugetului trupesc. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 50).

321

Brâul pe care-1 purtăm e întâi un simbol că suntem pregătiţi de lucru. Căci tot cel ce voieşte să lucreze, se încinge întâi cu brâul, apoi începe lucrul, precum s-a spus: "să fie mijloacele voastre încinse" (Efeseni VI, 14). Şi iarăşi ca precum e încins trupul mort, aşa şi noi să omorâm pofta noastră. Căci brâul se pune în jurul mijlocului. Pentru că acolo sunt rărunchii, în care se spune că se află partea poftitoare a sufletului. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 490).

Care dintre lucrurile trupeşti trebuie mortificate? Curvia, necurăţia şi simplu grăind toate cele pământeşti. Şi care patimă? Cea rea. Deci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 254).

"Nu vă amăgiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui.Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre deplina cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit".

Coloseni III, 9-10

începutul oricărei lucrări după Dumnezeu este să ne grăbim în tot chipul, cu toată puterea, să vieţuim după legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârşitul este să ne întoarcem, prin păzirea lor, la zestrea dată nouă de sus şi de la început din sfinţita cristelniţă, adică la desăvârşita alcătuire şi naştere duhovnicească a noastră din nou, prin har; sau {...] la lepădarea vechiului Adam cu faptele şi poftele lui şi la îmbrăcarea Celui nou şi duhovnicesc care este Domnul Iisus Hristos. Căci zice dumnezeiescul Pavel: "Copiii mei, pe care iarăşi vă nasc iarăşi în dureri, până când va lua Hristos chip în voi?" (Galateni IV, 19) şi

322

"câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Galateni III, 27). (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 20).

După Sfântul Diadoh: "Numai Sfântul Duh poate curăţi mintea". Iar Sfântul Isaac Şirul zice: "Când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou al harului, va vedea curăţia sa asemănătoare culorii cereşti; ea a fo st numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor în munte". (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII, pag. 143).

"Ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul".Coloseni III, 22

"De nu vă veţi întoarce şi de nu vă veţi face ca copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

Matei XVIII, 3

Cunoaşterea este potrivnică credinţei. Căci credinţa este în toate ale ei o dezlegare (o eliberare) de legile cunoaşterii - nu de cele duhovniceşti - căci hotarul ce îngrădeşte cunoaşterea este că nu poate face vreun lucru în afară de iscodire şi de cercetare, ci ea cercetează de e cu putinţă să se facă ceea ce gândeşte şi voieşte. Iar credinţa ce e? Când cineva nu se apropie de ea în chip drept ea nu-1 convinge să rămână în ea.

Cunoştinţa nu poate fi adunată fără cercetare şi fără folosirea metodelor. [...] Iar credinţa cere un cuget curat şi simplu, care e străin de orice meşteşugire şi de căutare prin metode. [...] Casa credinţei e o înţelegere de prunc şi o inimă simplă. [...] Iar cunoştinţa este duşmana şi potrivnica acestor două.

Cunoaşterea e îngrăditura firii, păzind-o în toate cărările ei. Iar credinţa îşi face călătoria ei mai presus de fire. Cunoaşterea nu încearcă să se apropie de nici o lucrare care nesocoteşte firea, ci se ţine departe de ea. Dar credinţa o primeşte cu uşurinţă şi zice:

323

"Peste aspidă şi vasilisc vei călca şi pe leu vei sui şi pe balaur vei încăleca" (Psalmul LXXI, 13). Cunoaşterii îi urmează, de aceea, frica, iar credinţei îi urmează nădejdea. Căci cu cât rămâne cineva mai mult la metodele cunoaşterii, cu atât e mai legat de frică şi nu poate să se învrednicească de libertatea de ea. Dar cel ce urmează credinţei e liber şi de sine stăpânitor şi se foloseşte ca un fiu al lui Dumnezeu în toate faptele lui de libertate, fiind stăpân pe sine. Omul care iubeşte credinţa, se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu. "Ai voit şi toate au stătut înaintea ta" (Iov XIII, 23). Şi de multe ori poate face toate din cele ce nu sunt. Iar cunoştinţa nu poate face ceva fără materie. Cunoştinţa nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii; [...] pentru că firea curgătoare a apei nu primeşte pe spatele ei greutatea trupului şi cel ce se apropie de foc se arde şi de-ar îndrăzni cineva să se apropie de acestea s-ar primejdui.

Prin acestea cunoaşterea e păzită în hotarele firii şi nu se încumetă să treacă peste hotarele ei nicidecum. Iar credinţa trece cu putere peste acestea. Căci zice: "De vei trece prin foc el nu te va arde şi râurile nu vor trece peste tine" (Isaia XLIII, 2). Şi aceasta le-a lucrat credinţa de multe ori înaintea întregii zidiri. Chiar dacă s-ar fi dat cunoaşterii putinţa să se facă cercarea lor, nu s-ar fi convins. Pentru că mulţi au intrat prin credinţă în foc şi au înfrânt puterea arzătoare a focului şi-au trecut prin el nevătămaţi; şi au călcat pe spatele mării şi au ajuns la uscat. Şi toate sunt mai presus de fire şi potrivnice modurilor cunoaşterii şi au dovedit-o pe aceasta deşartă în toate modurile şi legile ei. [...]

Metodele cunoaşterii au cârmuit lumea cinci mii de ani sau ceva mai puţin sau mai mult şi omul n-a putut să-şi ridice nicidecum capul de la pământ şi să simtă puterea Ziditorului său până ce n-a răsărit credinţa noastră şi nu ne-a eliberat pe noi din întunericul lucrării pământeşti şi din robia de după împrăştierea cea deşartă. [...] Nu este cunoştinţă fără lipsuri, oricât de mult s-ar îmbogăţi. Dar visteriile credinţei nu le începe cerul şi pământul. Cel ce-şi reazămă inima de nădejdea credinţei nu va fi lipsit niciodată

324

de ceva; şi când nu are nimic, toate le are prin credinţă precum s-a scris: "Oricâte veţi cere în rugăciune cu credinţă veţi lua" (Matei XXI, 22).

Cunoştinţa caută pururea meşteşuguri de păzire a celor ce au dobândit-o pe ea. Iar credinţa zice: "De nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte şi în deşert s-ar osteni ziditorul" (Psalm CXXVI, 1). Niciodată cel ce se roagă cu credinţă nu se foloseşte de metode şi nu umblă cu ele. Căci cunoştinţa laudă în tot locul frica, cum a spus înţeleptul: "Fericit este cel ce se teme" (Isus Sirah XXXIII, 15). Dar ce face credinţa? "S-a temut şi a început să se scufunde" (Matei XIV, 30). Şi iarăşi: "N-aţi luat duh de robie spre frică, ci duh de înfiere” (Romani VIII, 15) spre libertatea credinţei şi a nădejdii în Dumnezeu. [...] Totdeauna temerii îi urmează îndoiala,şi îndoielii, cercetarea. Iar cercetarea se foloseşte de metode şi metodele duc la cunoaştere. Şi în cercetare şi iscodire se arată pururea teama şi îndoiala. Pentru că niciodată nu se cunoaşte totul. [...]

"întru numele Meu, draci veţi scoate, şerpi veţi lua şi de veţi bea venin, nu veţi f i vătămaţi" (Marcu XVI, 17). Cunoştinţa porunceşte tuturor celor ce umblă pe calea ei, după legile ei, să cerceteze în toate sfârşitul înainte de început şi apoi să înceapă, ca nu cumva sfârşitul unui lucru, fiind greu de aflat în hotarul puterii omeneşti, osteneala să fie în zadar şi lucrul să se afle greu de împlinit. Dar credinţa ce zice? "Celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă" (Matei IX, 23). Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia X, pag. 321).

"Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia".

Coloseni IV, 6

Trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuţii lucrătoare şi aşa să purcedem la faptă, adică la postul împreunat cu

325

foamea, la înfrânarea lipsită de plăceri, la privegherea stăruitoare, la îngenuncherea dureroasă, la starea neclintită şi obositoare în picioare, la mgăciunea întinsă, la smerenia nemincinoasă, la zdrobire şi suspinare neîncetată, la tăcerea chibzuită dreasă cu sare şi la răbdarea în toate. [...] Drept aceea cel ce se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite, va secera la vreme, cu Dumnezeu şi roada lor. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, pag. J 85).

"Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul".

I Tesaloniceni IV, 9

Ar fi trebuit ca noi, cei ce, potrivit cuvintelor dumnezeieşti, suntem învăţaţi de Dumnezeu şi purtăm înscrisă în inimă, în chip negrăit, legea cea nouă (II Corinteni III, 2-3) mai luminoasă ca un sfeşnic şi suntem cârmuiţi de Duhul cel bun şi atotdrept, ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos (Romani VIE, 17) să vieţuim asemenea îngerilor şi să nu avem nevoie să fim învăţaţi de cineva ca să cunoaştem pe Domnul. Dar depărtarea noastră de la bine şi abaterea spre rău, de la cea dintâi răsărire a părului şi, împreună cu aceasta, pizma cumplitului veliar şi tirania lui neîmpăcată împotriva noastră, a sădit în noi pornirea să ne depărtăm în chipul cel mai rău de poruncile mântuitoare şi îndumnezeitoare şi să ne lăsăm duşi spre prăpăstiile pierzătoare de suflet; iar ceea ce este şi mai jalnic este faptul că ne-a stârnit să cugetăm şi să lucrăm chiar împotriva noastră. Drept urmare, potrivit cuvântului dumnezeiesc, "nu este nimeni care înţelege, nu este nimeni care să caute pe Dumnezeu" (Psalm XIII, 2). Căci îndată ce ne-am abătut de la calea cea dreaptă, ne-am făcut netrebnici (Psalm XIII, 3) şi de aceea, în întregime trupuri (Facere VI, 3). Iar lipsindu-ne de harul luminător şi dumnezeiesc, avem nevoie să ne

326

îndemnăm şi să ne ajutăm unii pe alţii spre cele bune. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 17).

"Rugaţi-vă neîncetat".I Tesaloniceni V, 17

înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar mintea cu ele poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea întreţinându-se cu Dumnezeu, dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască. Ajungând astfel, cere cele cuvenite şi nu greşeşte niciodată în ceea ce cere. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 15).

Sfântul Apostol Pavel, care a ştiut mai bine decât noi folosul cel mare pe care-1 aduce rugăciunea, ne-a îndemnat să ne rugăm neîncetat. N-a voit el să sfătuiască niciodată vreun lucru greu şi cu neputinţă, pe care nu l-am fi putut împlini, căci atunci ne-am fi arătat ca neascultători şi călcători ai poruncii lui şi drept urmare vrednici de osândă. Ci scopul Apostolului [...] a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră, ceea ce este cu putinţă să facem totdeauna. Căci şi când facem un lucru de mână şi când ne plimbăm şi când şedem şi când mâncăm şi când bem, totdeauna putem să ne rugăm cu mintea noastră şi să facem rugăciunea minţii bine plăcută lui Dumnezeu şi adevărată. Cu trupul putem să lucrăm şi cu sufletul să ne rugăm. Omul din afară poate să împlinească orice slujbă cu trupul şi omul dinlăuntru poate să fie dăruit slujirii lui Dumnezeu şi să nu lipsească niciodată de la lucrul cel duhovnicesc al rugăciunii cu mintea. Căci aşa ne porunceşte Dumnezeu - Omul - Iisus în Sfânta Evanghelie zicând: "Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău întru ascuns”

327

(Matei VI, 4). Cămara sufletului este trupul. Uşile fiinţei noastre sunt cele cinci simţuri. Sufletul intră în cămara lui când mintea nu umblă de colo până colo în lucrurile lumii, ci stăruieşte în inima noastră. Şi simţurile noastre le închidem şi rămân asigurate, când nu le lăsăm să se alipească de lucruile supuse lor şi arătate. în felul acesta mintea rămâne liberă de orice împătimire lumească şi se uneşte prin rugăciunea ascunsă a minţii cu Dumnezeu Tatăl nostru. Şi atunci zice: "Tatăl tău, cel ce vede întru ascuns, îţi va da ţie la arătare" (Matei VI, 6).

Dumnezeu, cunoscătorul celor ascunse, vede rugăciunea minţii şi o răsplăteşte cu daruri arătate şi mari. Pentru că aceasta este rugăciunea adevărată şi desăvârşită şi ea umple sufletul de harul dumnezeiesc şi de darurile duhovniceşti. Căci cu cât închizi mirul mai mult în vas, cu atât vasul răspândeşte mai multă mireasmă. Aşa e şi rugăciunea: cu cât o întipăreşti mai mult în inima ta, cu atât o umple mai mult de harul dumnezeiesc. Fericiţi şi norocoşi sunt cei ce se obişnuiesc cu acest lucru ceresc, căci cu el biruiesc orice ispită de la dracii cei răi, precum şi David a biruit pe îngâmfatul Goliat (I Regi XVII, 51). Cu ea sting poftele fără rânduială ale trupului, precum şi cei trei tineri au stins văpaia cuptorului (Daniil VII, 25-26). Cu această lucrare a rugăciunii minţii îmblânzesc patimile, precum şi Daniil a îmblânzit leii sălbatici (Daniil VI, 18). Cu ea coboară roua Sfântului Duh în inima lor, precum a coborât Ilie ploaia în Carmel (III Regi XVIII, 45).

Această rugăciune a minţii este cea care urcă până la tronul lui Dumnezeu şi se păstrează în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul, precum zice loan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsă: "Şi douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsă V, 7). Această rugăciune a minţii este o lumină care luminează totdeauna sufletul omului şi aprinde inima lui cu flăcările iubirii lui Dumnezeu. Ea este o verigă care ţine uniţi şi împreunaţi pe Dumnezeu şi omul. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 8, pag. 550).

328

"Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi".

I Tesaloniceni V, 18

Mai bună decât toate [...] este răbdarea necazurilor. Cel ce s-a învrednicit de acest mare dar este dator să mulţumească lui Dumnezeu, fiindcă l-a împărtăşit de o binefacere mai mare. Căci s-a făcut următor al lui Hristos, al Sfinţilor Săi Apostoli, al mucenicilor şi al cuvioşilor ca să depărteze de bună voie de cele plăcute, prin tăierea voilor sale şi prin lepădarea gândurilor care nu sunt după Dumnezeu, ca să facă şi să cugete pururea cele plăcute lui Dumnezeu. Cei ce s-au învrednicit să folosească lucrurile potrivit trebuinţelor lor, sunt datori să mulţumească mult lui Dumnezeu, întru multă smerenie, că s-au slobozit de cele contrare firii şi de călcarea poruncilor, prin harul lui Dumnezeu. Iar noi, cei ce suntem pătimaşi încă şi întrebuinţăm rău lucrurile, lucrând împotriva firii, suntem datori să tremurăm şi să-i mulţumim mult Făcătorului de bine cu toată recunoştinţa, minunându-ne de negrăita Sa îndelungă- răbdare, că chiar neîmplinind noi poruncile Lui şi întrebuinţând rău lucrurile şi lepădând darurile Lui, rabdă nerecunoştinţa noastră şi nu încetează să ne facă bine, ci aşteaptă întoarcerea noastră şi pocăinţa până la cea din urmă răsuflare. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 147).

Unde e purtarea de grijă a lui Dumnezeu, negreşit ceea ce se întâmplă e bine şi spre folosul sufletului. Căci toate câte le face Dumnezeu cu noi le face spre folosul nostru şi iubindu-ne şi cruţându-ne. De aceea suntem datori să mulţumim în toate bunătăţii lui Dumnezeu şi niciodată să nu ne întristăm şi să nu ne pierdem curajul în cele ce ni se întâmplă. Şi să primim fără tulburare cele ce vin asupra noastră cu smerită cugetare şi cu nădejde în Dumnezeu, încredinţaţi că toate câte le face Dumnezeu cu noi, le face din bunătate, iubindu-ne, şi le face bine. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 609).

329

"Duhul să nu-1 stingeţi".I Tesaloniceni V, 19

Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate şi mai ales prin pacea sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi ca să avem sfeşnicul cunoştinţei luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-şi el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele mici şi întunecate atacuri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind date pe faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea Apostolul zice: "Duhul să nu-l stingeţi", adică nu lucraţi sau nu gândiţi cele rele, ca să nu întristaţi bunătatea Duhului Sfânt şi să vă lipsiţi de sfeşnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veşnic şi de viaţă făcător. (Diadoh al Foticeei, Filocalia l, pag. 344).

"Voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire".

I Ti mote i I, 7

Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu. [...] De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârşit prin fapte. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 233).

"Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt cu".

I Timotei 1, 15

330

Odată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva, trebuia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou, să se facă prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potriveala raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii stricăcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemuritorului şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururea fii nestricăcioşi şi nemuritori, după ce s-a născut El însuşi din Fecioara prin Duhul Sfânt.

Potrivit acestora Maica lui Dumnezeu este Stăpâna şi împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum Maica este a iui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al Fiului ei.

Căci trupul Domnului este trupul Născătoarei de Dumnezeu. Şi împărtăşindu-ne din însuşi trupul îndumnezeit al Domnului mărturisim şi credem că ne împărtăşim de viaţa veşnică. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 161).

"Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi celei ce va să vină".

I Timotei IV, 8

Să nu-ţi închini toată preocuparea ta trupului, ci hotărăşte-i lui nevoinţă, după putere. Şi toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 109).

Cel ce se învârteşte pururea în loc şi nu vrea să se mişte mai departe se aseamănă catârului ce se mişcă în acelaşi loc în jurul maşinii de treierat. Căci cel ce se nevoieşte pururea cu trupul şi se îndeletniceşte numai cu deprinderea trupului, prin toată greaua pătimire se păgubeşte cât se poate de mult, fără să bage de seamă, neînţelegând scopul voii dumnezeieşti. Deprinderea trupească [...]

331

spre puţine foloseşte până ce nu e înghiţit cugetul trupesc de pâraiele pocăinţei şi nu vine în trup omorârea de viaţă făcătoare a Duhului şi nu împărăţeşte legea Duhului în trupul nostru cel muritor. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 292).

Nu-ţi închina toată atenţia ta trupului, ci hotărăşte-i lui nevoinţa după putere. Şi toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 60).

"Văduva care petrece în desfătări, deşi e vie, e moartă".I Timotei V, 6

Şi sufletul cuvântător e omorât uneori cu toate că are existenţă ca viaţă. [...] Căci sufletul lipsit de Mirele duhovnicesc, dacă nu se întristează şi nu plânge şi nu-şi alege viaţa strâmtă şi anevoioasă a pocăinţei, ci se revarsă în desfătări, petrecând cu pofta în ele, deşi e viu (căci după fiinţă este nemuritor), a murit. Fiindcă el este în stare şi de moartea care e mai rea şi de viaţa care e mai bună. Chiar dacă apostolul zice de văduva lipsită de mirele trupesc, că petrece şi trăieşte după trup, el înţelege desigur că ea a murit după suflet. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 455).

"Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi".

I Timotei VI, 8

Nu poate dobândi prietenie faţă de rugăciune, cel ce nu s-a lepădat de toată materia, afară de viaţă şi de acoperământ. Ieşi afară din toate celelalte, cel ce vrei să fii numai cu mintea. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 294).

332

"Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat".

I Timotei VI, 12

Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 91).

"Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumina neapropiată, pe care nu l-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă".

I Timotei VI, 16

Cei ce sunt îndumnezeiţi trebuie să aibă multă asemănare cu Dumnezeu, iar cei înfiaţi, multă asemănare cu Fiul. Deci precum numai Dumnezeu este, numai El unul vieţuieşte, El unul e Sfânt, El unul e bun, "singur având nemurirea şi locuind în lumina neapropiată" măcar că mulţi sunt cei ce sunt şi vieţuiesc, fiind sfinţi şi buni şi nemuritori şi locuind în lumina şi în locul celor vii, aşa şi sfinţii singuri sunt cei ce se împărtăşesc de Dumnezeu deşi toţi se împărtăşesc în oarecare fel. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 386).

"Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi învia împreună cu El".

II Timotei II, 11

Firea cea raţională, omorâtă de păcat, o ridică Hristos, prin contemplarea tuturor veacurilor. Iar sufletul cel ce a murit cu moartea lui Hristos, îl învie Tatăl, dacă îl cunoaşte pe El. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 62).

333

"Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului".

II Timotei II, 15

Bine este nevoitorului să cugete că e mai mic decât lucrarea lui, dar să facă lucruri mai mari decât frica lui. Căci astfel se va afla cinstit la oameni şi lucrător neruşinat lui Dumnezeu. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 287).

"Deci de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun".

II Timotei II, 21

Precum uneltele fără meşter şi meşterul fără unelte nu pot face nimic, aşa nici credinţa fără împlinirea poruncilor şi nici împlinirea poruncilor fără credinţă nu ne poate înnoi şi plăsmui din nou făcându-ne din vechi noi. Dar când le vom dobândi pe amândouă în inima neşovăitoare şi ne vom face vase de bun folos Stăpânului spre primirea Mirului spiritual, atunci şi Cel ce a pus întunericul ascunziş al Lui ne va reînnoi prin Darul Duhului Sfânt şi ne va face din vechi noi, ne va scula vii din morţi, va tăia întunericul şi va face să treacă prin el mintea noastră şi se va pleca spre noi ca printr-o deschizătură şi ne va da să-L vedem, chiar dacă nu cu totul limpede, aşa cum se poate vedea cercul soarelui sau al lunii. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 170).

"Mustră, ceartă, îndeamnă eu toată îndelunga răbdare şi învăţătura".

II Timotei IV, 2

334

De voieşti sau mai bine zis socoteşti să scoţi ţandăra din ochiul altuia, să nu o scoţi pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung-răbdătoare. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 191).

"De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui".

II Timotei IV, 8

însuşirile primului fel de rugăciune sunt acestea: când cineva face această rugăciune, îşi ridică mâinile şi ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuieşte înţelesuri dumnezeieşti şi-şi închipuieşte frumuseţi cereşti, ierarhii de îngeri şi corturi de-aie drepţilor şi toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte; el îşi stârneşte astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsând şi lacrimi din ochi. Făcând aşa, se umflă dulce în inimă şi se mândreşte şi socoteşte că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea se roagă să petreacă pururea într-o astfel de îndeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amăgirii. Căci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se dedă unei vieţi de cea mai deplină linişte, e cu neputinţă să nu-şi iasă din minţi. Iar dacă nu cade într-o astfel de patimă, totuşi nu poate ajunge la dobândirea virtuţilor şi la nepătimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amăgit cei ce văd lumini în chip simţit şi în miros bune miresme şi aud glasuri şi alte multe de acestea. Unii din ei au căzut cu totul în stăpânirea dracilor, fiind purtaţi din loc în loc şi din ţară în ţară. Alţii, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii şi de aceea primindu-1, au fost amăgiţi de el şi au rămas neîndreptaţi până la sfârşit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii şi-au pus mâinile asupra lor înşişi şi s-au făcut sinucigaşi, fiind

335

scoşi din minţi de înşelătorul. [...]Al doilea fel de rugăciune se face aşa: mintea se retrage din

cele supuse simţurilor, îşi păzeşte simţurile de cele din afară, şi-şi adună toate gândurile ca să nu umble după lucrurile deşarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteşte cu gura către Dumnezeu sau aici atrag la sine gândurile robite (de diavol), aici, cuprinsă ea însăşi de patimă, începe să revină la sine cu silire. Dar unuia ce se luptă aşa, îi este cu neputinţă să câştige pacea sau să primească cununa biruinţei. Căci unul ca acesta se aseamănă omului ce se luptă noaptea, care aude glasurile vrăjmaşilor şi primeşte loviturile lor, dar nu poate vedea curat cine sunt sau de unde au venit sau şi pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa, care îi pricinuieşte acest neajuns. Cel ce se luptă aşa, nu va scăpa de a fi zdrobit de către duşmanii inteligibili (gândiţi cu mintea), el va suporta osteneala, dar de răsplată va fi păgubit. Căci furat de slava deşartă, el se făleşte că e cu luare aminte. Şi stăpânit şi batjocorit de ea, va dispreţul pe alţii, că nu sunt cu luare aminte şi se va mândri faţă de ei şi se va da drept păstor al oilor, asemănându-se orbului care vrea să călăuzească pe orb (Matei XV, 18). [...]

Această a doua rugăciune e mai bună decât cea dintâi, precum o noapte cu lună plină e mai bună decât o noapte fără stele şi fără lumină.

Al treilea fel de rugăciune. E un lucru străin (minunat) şi greu de tălmăcit. Iar pentru cei ce n-o cunosc, nu numai greu de înţeles, ci aproape de necrezut. E un lucru care nu se întâlneşte la mulţi. [·.·]

începutul rugăciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor şi cu adunarea gândurilor şi cu chemarea ajutorului din cer. Căci acestea sunt însuşirile primei rugăciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simţurile din afară, iar pe duşmanii dinlăuntru nu-i observă. Fiindcă unul ca acesta e lovit, dar nu loveşte, e rănit, dar nu răneşte, e dus în robie fără să se poată apăra de cei ce-1 robesc. Necontenit vrăjmaşii îl lovesc din spate, dar mai ales din faţă şi-l fac iubitor de slavă deşartă şi plin de

336

părerea de sine. De voieşti să începi această lucrare născătoare de lumină şi plină de farmec, fă începutul de aici; după ascultarea cu de-amănuntul, descrisă mai înainte, trebuie să le faci toate cu conştiinţă. Căci fără ascultare, nu există nici conştiinţă curată. Iar conştiinţa aceasta trebuie să o păzeşti întâi faţă de Dumnezeu; apoi faţă de părintele tău duhovnicesc; şi în al treilea rând faţă de oameni şi de lucruri. Faţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău ca să le faci toate câte ţi le spune potrivit scopului ce-1 urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri, trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Deci toate să le faci ca în faţa lui Dumnezeu să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă. [...]

Luarea aminte şi rugăciunea adevărată şi neînşelătoare, constă în aceea ca mintea să păzească inima în vremea rugăciunii şi să se întoarcă neîncetat înlăuntru ei şi din acel adânc să-şi înalţe cererile către Domnul. în felul acesta, gustând mintea "că bun e Domnul" (Psalmul XXXV, 9) nu mai vrea să iasă din locaşul inimii. Căci zice şi ea cu Apostolul: "Bine este nouă să fim aici" (Matei XVII, 3). Şi cercetând tot timpul locurile acelea, alungă cu lovituri aspre gândurile semănate de vrăjmaşi. Celor ce nu cunosc acest fel de vieţuire, li se pare foarte aspru şi greu. Şi de fapt lucrul este înăbuşitor şi obositor nu numai pentru cei necercaţi, ci şi pentru cei ce au agonisit cercare adevărată, dar n-au gustat şi n-au făcut să treacă plăcerea ei în adâncul inimii. însă cei ce au gustat plăcerea ei şi au făcut să treacă dulceaţa ei în adâncul inimii, pot striga împreună cu Pavel: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" (Romani VIII, 35). Căci Sfinţii noştri Părinţi, auzind pe Domnul zicând: "Din inimă ies gândurile rele, uciderile,preacurviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase şi ele sunt cele ce spurcă pe om" (Matei XV, 19-20) şi îndemnul de a curăţi partea dinlăuntru a paharului ca şi partea din afară să se facă curată (Matei XXIII, 26), lăsând orice altă lucrare a virtuţilor şi-au îndreptat toată

337

nevoinţa spre această pază a inimii, bine ştiind că odată cu ea dobândesc toate celelalte virtuţi fără greutate, iar fără de ea nu poate stărui nici o virtute.

Pe aceasta unii dintre Părinţi au numit-o "linişte a inimii", alţii "luare aminte", alţii "pază a inimii", unii "trezvie" şi “împotrivire în cuvânt", alţii "cercetarea gândurilor şi paza minţii". Dar toţi îndeobşte şi-au lucrat pământul inimii lor şi prin aceasta au ajuns să se hrănească cu mana dumnezeiască. Despre ea zice Ecclesiastul: "Veseleşte-te, tinere, întru tinereţea ta şi umblă în căile inimii tale

fă ră pată şi scoate întărâtarea de la inima ta" (Ecclesiastul XI, 9) sau : "Dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, să nu-ţi laşi locul tău" (Ecclesiastul X, 4). Zicând "loc" a voit să arate inima, precum zice şi Domnul: "Din inimă ies gândurile rele" (Matei XV, 19) şi iarăşi: "Nu vă împrăştiaţi cu gândurile" (Luca ΧΠ, 29) sau "Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă" (Matei VII, 14) şi "Fericiţi cei săraci cu duhul" (Matei V, 3), adică cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: "Fiţi treji şi privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Pavel, la rândul său, scrie foarte limpede către Efeseni, despre paza inimii: "Nu ne este lupta împotriva sângelui şi a trupului" (Efeseni VI, 12). [...]

înainte de toate trebuie să-ţi câştigi trei lucruri şi aşa să porneşti spre ţinta căutată: lipsa de griji în privinţa lucrurilor neîndreptăţite şi îndreptăţite, adică moartea faţă de toate; conştiinţa curată, păzindu-tc neosândit de conştiinţa proprie şi neîmpătimirea, nelăsându-te atras de nimic din ce-i al veacului acesta sau al trupului. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 8, pag. 529).

"De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te".

tu m, io

338

De cei ce se luptă cu noi îndeobşte, necredincioşi sau rău credincioşi, "după întâia şi a doua mustrare, să ne ferim". Dar celor ce voiesc să înveţe de la noi adevărul, să nu obosim în veac să le facem bine. însă să ne folosim de amândouă chipurile de lucrare şi pentru întărirea inimilor noastre. (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 351).

"îngerii oare nu sunt duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?"

Evrei I, 14

De la îngeri cade în mintea sfinţilor simţirea descoperirii oricărei taine; şi aceasta când e îngăduit de Dumnezeu să se descopere de la treaptă la treaptă, de la cea mai de sus, până la cea mai de jos, şi în felul acesta când e îngăduit să ajungă ceva prin consimţirea dintotdeauna. Prin ei primesc sfinţii lumina vederii până la slăvită veşnicie, taina neînvăţată, şi ei, unii de la alţii. [...] Dar în veacul viitor această rânduială va înceta. Căci atunci nu va mai primi unul de la altul descoperirea slavei lui Dumnezeu spre bucuria şi veselia sufletului. Ci fiecăruia i se va da de la sine ceea ce e potrivit cu vrednicia sa, de la Stăpânul, după măsura însuşirilor celor bune ale lui; şi nu va primi darul de la altul, ca aici. Căci acolo nu mai e nici cel ce învaţă, nici cel ce e învăţat, nici cel ce are nevoie să-şi împlinească lipsa lui de la altul. Pentru că Unul este Dătătorul dăruind în chip nemijlocit celor în stare să primească. Şi de la el vor primi cei ce primesc veselia cerească. Acolo vor înceta treptele celor ce învaţă şi ale celor ce sunt învăţaţi şi tăria dorinţei lor va atârna de Cel Unul. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 422).

339

"împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după a Sa voinţă?"

Evrei II, 4

Deci nu Duhul e împărţit şi măsurat, ci mai degrabă El măsoară pe cei ce se împărtăşesc, întrucât se împarte pe Sine fiecăruia după vrednicie, potrivit dreptăţii Sale mântuitoare şi vindecătoare. Propriu-zis El nu se împarte, ci luminează neîmpărţit, dar noi nu-L putem cuprinde întreg. [...]

Deci nu e numai neîmpărţit Duhul în cei împărţiţi, ci îi şi uneşte pe cei ce se împărtăşesc după puterea lor ca o putere unificatoare şi-i înalţă spre unitatea şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui, Care-i adună. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 279).

"L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale".

Evrei II, 7

Cel ce a biruit trupul, a biruit firea. Iar cel ce a biruit, negreşit a ajuns mai presus de fire. Şi cel ce s-a făcut aşa "micşoratu-s-a cu puţin fa ţă de îngeri" (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 240).

"Vedeţi, fraţii mei, să nu fie în careva din noi inima vicleană a necredinţei, depărtându-vă de la Dumnezeul cel viu".

Evrei III, 12

Cei ce tind spre desăvârşire fac două lucruri bune, purtând lupta încordată şi neîncetată; urmăresc prin nădejde capătul din urmă al măsurii şi al urcuşului şi nu se lasă prinşi de trufie, ci cugetă cu smerenie şi se socotesc pe ei mici, deoarece n-au apucat

340

încă desăvârşirea.Iar cei ce spun aceasta, pricinuiesc cea mai mare vătămare a

sufletului. [...]Pe cei ce socot cu neputinţă ajungerea la această stare, venită

oamenilor prin Duhul, care este zidirea cea nouă a inimilor curate, Apostolul îi arată deschis asemănându-se cu cei ce, din pricina necredinţei, nu s-au învrednicit să intre în pământul făgăduinţei şi de aceea le-au rămas oasele în pustiu. Căci ceea ce este acolo pământul făgăduinţei la arătare, aceea este aici izbăvirea de patimi în ascuns. Aceasta şi Apostolul a arătat-o ca ţinta oricărei porunci. Şi de fapt aceasta este adevăratul pământ al făgăduinţei şi pentru ea s-au petrecut toate acelea, ca preînchipuiri. Pentru aceasta şi dumnezeiescul Pavel, voind să întărească pe ucenici, ca să nu i se întâmple cuiva să fie prins de cugetul necredinţei, zice: "Vedeţi fra ţii mei...". Cuvântul "depărtare" nu l-a spus cu înţelesul de tăgăduire a lui Dumnezeu, ci de depărtare de la făgăduinţele Lui. Arătând înţelesul preînchipuirilor iudaice şi comparându-le cu adevărul, adaugă zicând: "Căci unii, făcăndu-se neascultători, L-au întărâtat, dar nu toţi care au ieşit din Egipt cu Moise. Şi împotriva cărora a ţinut mânie timp de patruzeci de ani? Oare nu împotriva celor care au păcătuit, ale căror oase au căzut în pustie? Şi cărora li S-a jurat că nu vor intra în odihna Sa, dacă nu celor ce au fost neascultători? Vedem dar că nu au putut intra din pricina necredinţei" (Evrei III, 16-19). Şi adaugă: "Drept aceea să ne temem, ca nu cumva lăsându-ni-se făgăduiala de a intra în odihna Lui să se dovedească vreunul dintre voi că s-a lipsit de ea. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora. Dar acelora cuvântul propovăduirii auzit, nu le-a folosit deoarece nu s-a unit cu credinţa celor ce au auzit. Căci intrăm în odihnă cei ce am crezut" (Evrei IV, 1-3). Adevărata odihnă este izbăvirea de patimi şi sălăşluirea cea mai deplină şi mai vădită a Duhului celui bun în inima curată. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 309).

341

Mintea fiind iubitoare de bine (frumos) prin fire, trebuie să dorească ceea ce e în toată privinţa mai bun (mai frumos), nu numai ca să-l aibă, ci şi ca să pătimească preschimbarea în mai bine sau mai presus de minte, aşa cum se cuvine, întrucât schimbarea pe care o primeşte mintea este potrivită cu cşea ce vede şi cu ceea ce se desfătează.

Dar, deoarece nestatornicia împletită cu firea minţii nu se va depărta de la ea până mai e ziua de azi (Evrei ΠΙ, 12) şi până se mai mişcă umbrele (Cântarea Cântărilor II, 17), adică până ce nu ne vom muta de la viaţa de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură şi umbrit adevărul, trebuie ca atunci când cădem de la contemplarea şi vederea Unului necreat, Cel mai presus de minte, să ne silim a ne opri la necreatele cunoscute cu mintea, care sunt cele mai aproape de El, ca să ne fie întoarcerea la Unul cel necreat şi mai presus de lume, mai uşoară. Iar de cade pâclă mai groasă

peste minte, întunecându-i înţelegerea şi aducându-i la trândăvie lucrarea contemplaţiei, trebuie să ne întoarcem la rugăciuni însoţite de făptuirea din inima smerită şi să ne izbăvim de întuneric prin puterea rugăciunii şi prin lacrimi, făcând iarăşi un fel de temelie din făpturile supuse simţurilor.

Sălăşluindu-se astfel lumina înţelegătoare în inimă, printr-o lucrare duhovnicească cu izvorul în ipostasul Duhului, şi luând mintea cu pricepere stăpânirea peste făptuire, urcă ca pe un vârf de munte şi ca la un pisc de observaţie, de unde poate să contemple cele ce le rămân celor mulţi nu numai nevăzute, ci şi necăutate şi neînţelese. Căci fără aceasta nimenea nu se va vedea nici pe sine, nici pe Dumnezeu, măcar în treacăt. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 443).

"Căci toate sunt goale şi descoperite ochilor celui în faţa Căruia vom da socoteală".

Evrei IV, 13

342

în flecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gândiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunerisului care vă vor întâmpina în văzduh şi cum veţi răspunde lui Dumnezeu. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 39).

"Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit".

Evrei IV, 16

După ce mintea a dobândit cu ajutorul harului o înţelegere vădită a lui Dumnezeu, prin cugetarea la cele din jurul lui Dumnezeu şi prin insuflarea Duhului de viaţă făcător, să se cerceteze pe sine şi neputinţa sa, şi să vadă cât e de departe de ceea ce trebuie să fie, prin negrija şi uitarea datoriilor şi prin neştiinţa celor cuvenite. Şi aşa, împlinind lucrarea cea dreaptă şi adevărată a ocărârii de sine şi a cugetului smerit, să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, smerită cugetare, dar şi cu încrederea şi cu nădejdea în iubirea mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de om, din bunătate negrăită. Căci Sfinţitul Pavel ne învaţă să ne apropiem de tronul harului cu îndrăzneală, încrezându-ne în această iubire covârşitoare. Căci nu obişnuieşte Dumnezeu să facă ca noi cele ale noastre, ci după mila Lui cea nemărginită. Drept aceea să nu privim la noi în vremea rugăciunii, ci spre puterea neamintitoare de rău şi atotmilostivă a Preabunului nostru Dumnezeu şi Tată, ca astfel să avem şi noi cu uşurinţă dragostea Lui cu adevărat mântuitoare. (Calist Patriarhul, Filocalia 8, pag. 262).

"Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul".

Evrei V, 14

343

Când omul simte că a ieşit din vieţuirea aceasta şi din părtăşia neîncetată cu Dumnezeu şi că conştiinţa lui slăbeşte în vedere (contemplare) şi că liniştea lui se tulbură şi conştiinţa se întunecă, dat fiind că cugetarea lui are nevoie de pază şi de supunerea simţurilor şi că vrând să vindece pe alţii îşi pierde sănătatea sa şi iese din libertatea voii sale, trecând în tulburarea minţii, trebuie să- şi aducă aminte de cuvântul apostolic care zice că hrana tare e potrivită celor mai desăvârşiţi şi să se întoarcă la cele mai dinainte ale sale, ca să nu audă spunându-i-se: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (Luca IV, 23). [...]

Hrana tare este a celor sănătoşi, care au simţurile deprinse şi pot primi orice hrană, adică ispitele tuturor simţurilor, fără să-şi vatăme inima prin întâlniri, datorită deprinderii în desăvârşire. (Sf. Isaac Şirul, Filocalia 10, pag. 286).

"Că nimenea n-a desăvârşit legea".Evrei VII, 19 % 9

Vechiul Testament este chipul nevoinţei trupeşti exterioare şi sensibile, iar Sf. Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei, adică al curăţiei inimii. Şi precum Vechiul Testament n-a desăvârşit şi n-a întărit pe omul dinlăuntru în cinstirea de Dumnezeu, ci a împiedicat numai păcatele groase (căci doar pentru curăţia sufletească e mai mare lucru a tăia şi gândurile de la inimă şi amintirile rele - ceea ce este propriu Evangheliei - decât a împiedica scoaterea ochiului şi a dintelui aproapelui), tot aşa se poate spune şi despre dreptatea şi nevoinţă trupească, adică despre post, înfrânare, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea şi celelalte, care se obişnuiesc în legătură cu trupul şi fac să se liniştească partea afectivă a trupului de păcatul cu fapta. Cum am zis despre Vechiul Testament, bune sunt şi acestea, căci ele sunt o strunire a omului nostru din afară şi un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc sau ne împiedică şi de la

344

păcatele cu mintea. [...]Curăţia inimii însă sau observarea şi păzirea minţii al cărui chip

este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele, dezrădăcinându-le din inimă şi aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns, lacrimi, cunoştinţă de noi înşine şi de păcatele noastre, pomenirea morţii, smerenie adevărată, iubire nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni şi dragoste dumnezeiască din inimă. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 68).

"Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute".

Evrei XI, 1

Precum credinţa este temelia celor nădăjduite, aşa este chibzuinţă temelia sufletului; iar smerenia a virtuţii. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 288).

Scriptura numeşte credinţa "temelie a celor nădăjduite", iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit necercaţi. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 233).

"Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care ÎI caută".

Evrei XI, 6

Cum se zideşte casa sufletului? Meşteşugul acesta îl putem învăţa întocmai de la casa văzută. Cel ce voieşte să-şi zidească casa aceasta trebuie să o întărească din toate părţile şi să ridice clădirea

345

din toate cele patru părţi şi să nu se uigrijească de o parte şi pe celelalte să le nesocotească. De face aşa, nu are nici un folos şi nu- şi împlineşte scopul, ci cheltuieşte, se osteneşte şi toate le face ut zadar.

Aşa este şi cu sufletul. Omul nu trebuie să nesocotească nici o parte a clădirii, ci să o ridice ui chip egal şi cu bună întocmire. [...]

Deci întâi trebuie să pună temelia care este credinţa. Căci fără de credinţă, "nu e cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu" (Evrei XI, 6). Apoi să zidească pe temelia aceasta clădirea după rânduiala ei. Se întâlneşte cu ascultarea? Să pună o piatră a ascultării. îl întâmpină vreo mânie din partea vreunui frate? Trebuie să pună o piatră a îndelungii răbdări. I se cere înfrânarea? Trebuie să pună o piatră a înfrânării. Astfel din orice virtute care-1 întâmpină, trebuie să pună o piatră în clădire, şi aşa să o ridice în cerc, cu o piatră a milei, o piatră a tăierii voii, o piatră a blândeţeii şi cele asemenea. Dar în toate acestea trebuie să se îngrijească de răbdare şi de bărbăţie. Căci acestea sunt unghiurile şi prin ele se strânge clădirea şi se uneşte perete cu perete şi nu se apleacă, nici nu se desfac pereţii unul de altul. [...]

Căci de nu are cineva bărbăţie în suflet, nici nu rabdă. Şi dacă nu e răbdare, nimenea nu poate izbuti în nimic. Căci zice: "întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca XXI, 9).

De asemenea cel ce clădeşte, trebuie să pună fiecare piatră pe lut. Căci de va pune piatră pe piatră fără lut, pietrele se vor clinti şi casa va cădea. Lutul este smerenia. Pentru că este din pământ şi este călcat de picioarele tuturor. Şi orice virtute adăugată fără smerenie nu este virtute. [...] Deci cel ce voieşte să facă vreun bine, trebuie să-l facă cu smerenie ca prin smerenie să se păstreze ceea ce s-a făcut.

Casa mai trebuie să aibă nişte legături, care sunt dreapta socoteală. Căci aceasta întăreşte casa şi strânge piatră cu piatră şi ţine clădirea strânsă. [...]

Iar acoperişul este iubirea, care este desăvârşirea virtuţilor, precum este acoperişul desăvârşirea casei. Apoi după acoperiş urmează îngrăditura lui. Ce este îngrăditura lui? S-a scris şi în

346

Lege: "De vă veţi zidi vouă casă şi veţi face acoperiş, faceţi şi o îngrăditură ca să nu cadă copiii voştri de pe el" (Deuteronom XXII, 8). îngrăditura este smerenia. Căci ea încununează şi păzeşte toate virtuţile. [...]

Copiii sunt gândurile ce se nasc în suflet. Pe acestea trebuie să le păzim cu smerenie ca să nu cadă de pe acoperiş. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 619).

"Dacă sunteţi fără de certare, de care s-au făcut părtaşi toţi, atunci sunteţi din fărădelegi, iar nu fii".

Evrei XII, 8

Precum cânepa, dacă nu e bătută mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subţiri fire şi cu cât se bate şi se piaptănă mai mult, cu atât se face mai curată şi de mai bun folos şi precum vasul nou făcut, dacă nu e băgat în foc, nu poate fi folosit de oameni; şi precum pruncul e încă peiscusit pentru lucrurile lumii, căci nu poate nici zidi, nici semăna, nici sădi, nici altul din lucrurile lumii, aşa e adeseori şi cu sufletele. Chiar dacă s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc şi pentru pruncia lor sunt pline, prin bunătatea Domnului, de încredinţarea dulceţii şi a odihnei Duhului, dacă nu sunt încă cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de către duhurile rele sunt stăpânite încă de pruncie. [...] Drept aceea şi ispitele şi necazurile sunt aduse asupra omului cu folos, ca să se facă sufletul mai încercat şi mai întărit. (Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia 5, pag. 372).

"Să urm ărim pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul".

Evrei XII, 14

347

Să fugim de lume şi de stăpânul lumii. Să părăsim trupul şi cele trupeşti. Să păşim întins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastră. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 35).

Gustarea din lumină flămânzeşte şi mai mult sufletul ce se hrăneşte cu ea, care nu se satură niciodată, ci cu cât mănâncă mai mult, flămânzeşte mai tare, lumina atrăgând mintea, ca soarele ochii. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 112).

Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfânta Treime ni le-a dăruit nouă sunt acestea trei: adică smerenia, iubirea şi mila. Căci nu există la ei urmă de smerenie. Pentru că din pricina mândriei au fost închişi în întuneric (s-au întunecat) şi li s-au gătit lor focul veşnic. Unde este apoi la aceştia umbră de dragoste sau de milă, odată ce au jurat neamului omenesc duşmănie neîmpăcată şi nu încetează să-l războiască pururea? Cel ce este îmbrăcat cu aceste haine şi le poartă, nu poate fi prins de vrăjmaşi.

Această frânghie întreită pe care a ţesut-o şi a împletit-o Sfânta Treime, vedem că e şi una şi întreită. E întreită prin uniri şi prin ipostasuri, dar e una prin putere şi lucrare şi prin apropierea de Dumnezeu, prin consimţirea cu El şi prin familiaritatea cu El. Despre ele a spus Stăpânul: "Jugul Meu este blând şi sarcina Mea uşoară" (Matei XI, 30), iar ucenicul iubit a spus că "poruncile Lui nu sunt grele" (I loan V, 3). Şi iarăşi zice: "De aceea sufletul unit cu Dumnezeu prin curăţia vieţii şi prin paza poruncilor şi a acestor trei arme, care sunt însuşi Dumnezeu, a îmbrăcat pe Dumnezeu însuşi şi s-a făcut Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, milă şi dragoste. Căci trecând peste doimea materială şi ridicându-se peste culmea legii (Romani XIII, 10), adică peste iubire, s-a unit cu Treimea de viaţă începătoare, întâlnind-o în chip nemijlocit şi primind prin lumină lumina şi bucurându-se de o bucurie neurmată de altceva şi veşnică". (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 165).

348

Pofta e veştejită de înfrânare şi de smerita cugetare; mânia aprinsă o îmblânzeşte dragostea, iar gândul rătăcitor îl adună rugăciunea întinsă cu pomenirea lui Dumnezeu. Aşa se curăţesc cele trei porţi ale sufletului. (Teodor al Edesei, Filocalia 4, pag. 206).

"Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau".Evrei XII, 16

Pe cât de cerească şi de îngerească este virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine ca să stingem cuptorul trapului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi, prin aţâţările poftei cu roua venirii Sf. Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare peste acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii, deschide sufletului calea către curăţia zilei. (Casian Romanul, Filocalia 1, pag. 102).

"Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri în adunarea sărbătorească".

Evrei XII, 22

Trapul lui Hristos şi mireasa Lui şi lumea de sus şi locaşul sfânt al lui Dumnezeu este Biserica, iar mădularele trapului Lui sunt toţi sfinţii. Dacă e aşa, dar nu toţi au venit la existenţă, e vădit că nici trapul Lui Hristos, nici lumea de sus, adică Biserica lui Dumnezeu, nu s-a împlinit întreagă. Sunt azi în lume mulţi care nu cred sau şi dintre cei ce cred în Hristos sunt mulţi păcătoşi şi

349

risipitori care trebuie să se schimbe făcând pocăinţă, mulţi neascultători care vor trebui să se facă ascultători, mulţi care vor avea încă să se nască şi să placă lui Dumnezeu până la trâmbiţa din urmă. Trebuie să se nască şi să ne aduşi ia existenţă toţi cei mai înainte cunoscuţi şi să se plinească lumea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuţi, Ierusalimul întru cele cereşti. Atunci va fi sfârşitul şi se va înfăptui plinătatea trupului lui Hristos de către cei mai dinainte rânduiţi de Dumnezeu ca să fie în chipul Fiului Său (Romani VIII, 29). (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 156).

"Dumnezeul nostru este foc mistuitor".Evrei XII, 29

Precum focul topeşte ceara şi usucă noroiul, aşa şi cugetarea (meditarea) ascunsă topeşte gândurile urâte şi depărtează patimile sufleteşti şi luminează mintea şi dă strălucire înţelegerii şi bucură inima. Fiindcă meditarea ascunsă loveşte demonii şi-i alungă gândurile urâte. Căci ceea ce luminează omul lăuntric şi-l înarmează prin reflexie (meditarea ascunsă), se întăreşte de către Dumnezeu, se împuterniceşte de îngeri, se slăveşte de către oameni. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 274).

Căldura inimii topeşte în chip nemijlocit tot ce împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune desăvârşit curată. Pentru că "foc este Dumnezeul nostru" şi anume: "foc ce mistuieşte" răutatea dracilor şi a patimilor noastre. Căci spune Sfântul Diadoh: "Când inima primeşte cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile dracilor - încât celui războit i se pare că primeşte săgeţile înseşi - sufletul urăşte cu amar patimile, ca unul ce se află la începutul

curăţirii. Căci dacă nu s-ar îndurera mult de neruşinarea păcatului, n-ar putea să se bucure îmbelşugat de bunătatea

350

dreptăţii. Deci cel ce voieşte să-şi cureţe inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos". [...]

"Căci precum cel ce voieşte să cureţe aurul, dacă lasă să înceteze focul din cuptor, chiar şi numai pentru scurtă vreme, face iarăşi să se aşeze zgura pe aurul curăţit, tot aşa şi cel ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu, alteori nu, ceea ce pare să f i câştigat prin rugăciune, pierde prin întreruperea ei. E propriu bărbatului iubitor de virtute să topească, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pământească de pe inimă, ca astfel topindu-se pe încet răul prin focu l pomenirii Celui Bun, sufletul să se întoarcă cu desăvârşire la fericirea lui firească cu şi mai multă slavă”. (Filocalia 8, pag. 127).

"Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de zis este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare".

Iacob I, 17

Pătrunzând mintea fără vedere trupească în ascunzimea atotdumnezeiască, unică, mai presus de început şi de pe cel mai înalt vârf, primeşte de acolo o undă la fel de nevăzută, unică şi unitară, plină de o strălucire mai mult decât frumoasă, mai mult decât luminoasă şi negrăită, care cheamă mintea în tăcere, într-un adânc al minunării şi uimirii şi umple inima de o lucrare duhovnicească şi de o dulce bucurie. Aceasta se face minţii lumină înţelegătoare, strălucire şi dragoste dumnezeiască pe măsura ei, precum şi veselie ce se răspândeşte în raze. Ea are punctul de plecare în Dumnezeu, de unde e toată darea cea bună, împărtăşindu- se prin curăţia minţii, iar conţinutul, în descoperirile dumnezeieşti ale Scripturilor, şi în făpturile contemplate în chip înţelept şi drept, în linişte şi rugăciune. Căci nu poate Fi văzută oricum unitatea ascunsă şi cea mai lăuntrică şi mai presus de înţelegere a dumnezeirii, ci în raza unitară care porneşte de acolo şi care umple până peste măsură vederea şi contemplarea înţelegătoare.

351

Nepătimind aceasta, cel ce urcă din afară în chip raţional şi prin cunoaşterea naturală spre Unul mai presus de fire şi ascuns şi simplu, nu primeşte lucrarea dumnezeiască în inimă şi nu e luminat în chip înţelegător. (Calist Catafygiotul, Filocalia 8, pag. 462).

"Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea".

Iacob II, 18

Nu numai credinţa, ci şi rugăciunea care se lucrează şi lucrează este har. Căci ea face arătată credinţa adevărată care are în sine vieţuirea lui Iisus şi care lucrează şi e lucrată prin dragoste în Duh. Deci cel ce nu are dragoste lucrătoare în sine, are o credinţă potrivnică, moartă şi fără viaţă. Dar nici nu poate fi numit credincios cu adevărat cel ce crede numai cu cuvântul simplu şi nu- şi arată credinţa lucrătoare prin porunci sau în Duhul. Drept aceea trebuie să o arate descoperită în sporirea prin fapte sau lucrând şi luminând în lumina faptelor. [...] Credinţa harului se vede din faptele poruncilor, precum poruncile se lpcrează şi luminează prin credinţa din har. Căci credinţa este rădăcina poruncilor, mai bine zis izvorul care le udă spre creştere. Ea se împarte în mărturisire şi har, chiar dacă e prin fire neîmpărţită. (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia 7, pag. 138).

"Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbat desăvârşit, puternic să înfrâneze şi întreg trupul".

Iacob III, 2

Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit şi potrivit cu firea, aşa cum au fost create de Dumnezeu: mânia împotriva omului nostru din afară şi a şarpelui satan.

352

Mâniaţi-vă împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul. Mâniaţi-vă ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu. Pofta trebuie să o mişcăm spre Dumnezeu şi virtute. Iar raţiunea să o punem în fruntea acestora amândouă, cu înţelepciune şi cu ştiinţă, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi, a stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva raţiunii şi vor să o conducă, să punem raţiunea peste ele. Căci toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc prin acestea trei, precum toată virtutea şi dreptatea se susţin iarăşi prin acestea trei. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 72).

Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte şi în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în şase. Căci trebuie să păzim fără greşeală cele cinci simţuri şi cuvântul rostit. [...]

Partea neraţională a sufletului se împarte în şase, adică în cele cinci simţuri şi în cuvântul rostit. Acesta, când e nepătimaş, se împarte împreună cu cel pătimaş în chip neîmpărţit. Dar când se află pătimaş primeşte întipărirea păcatului aceluia. (Ilie Ecdicul, Filocalia 4, pag. 284).

"Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău".Iacob IV, 3

Răsplăţile ostenelilor pentru virtute sunt nepătimirea şi cunoştinţa, care ne aduc împărăţia Cerurilor precum patimile şi neştiinţa ne aduc chinurile veşnice. Cel ce le caută prin urmare pe acestea pentru slava de la oameni şi nu pentru binele însuşi aude acestea: "Cereţi şi nu primiţi,pentru că cereţi rău". (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 62).

353

"Domnul, celor mândri, le stă împotrivă".Iacob IV, 6

Dacă toată virtutea se săvârşeşte prin suflet şi trup, iar pe de altă parte şi sufletul şi trupul sunt făpturi ale lui Dumnezeu, prin care se împlineşte virtutea, cum nu aiurăm în chipul cel mai cumplit, fălindu-ne cu podoabele străine ale sufletului şi ale trupului, umblând adică după slava deşartă şi sprijinindu-ne de mândrie ca de un toiag de trestie. Şi cum nu ridicăm astfel împotriva capului nostru pentru nelegiuirea şi nebunia noastră, ca tot ce poate fi mai înfricoşat, pe Dumnezeu care ne întrece cu măreţia Sa nemărginită? [...] în loc de a urma Domnului întru smerenie, ne împrietenim cu dracul trufaş, vrăjmaşul Domnului din pricina cugetului mândru şi iubitor de slavă deşartă. Din pricina aceasta, spune Apostolul: "Căci ce ai, ce n-ai luat" oare te-ai făcut tu pe tine însuţi? Iar dacă ai luat de la Dumnezeu trupul şi sufletul, din care în care şi prin care se înfăptuieşte toată virtutea, "ce te lauzi ca şi când n-ai f i luat?" Căci Domnul este cel ce ţi le dăruieşte ţie acestea. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 90).

"Cel ce cunoaşte binele şi nu-1 face, păcat are".Iacob IV, 17

Cel ce urmăreşte şi caută în fiecare zi pacea şi liniştea minţii, acela va dispreţui cu uşurinţă tot ce e supus simţurilor, ca să nu ostenească în deşert. Iar dacă îşi nesocoteşte conştiinţa sa, va dormi cu amar moartea uitării, pe care dumnezeiescul David se roagă să nu o doarmă. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 73).

"Mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului".Iacob V, 16

354

Rugăciunea este lucrătoare în două feluri. într-unul când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreunată cu faptele poruncilor, când deci rugăciunea lui nu cade de pe limbă numai ca un cuvânt simplu şi ca un sunet gol al vocii, zăcând leneşă şi fără consistenţă, ci când este lucrătoare vie şi însufleţită prin împlinirea poruncilor. Căci rugăciunea şi cererea îşi primesc consistenţa când le umplem prin virtuţi. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate lucrând prin porunci.

într-alt fel, este lucrătoare, când cel ce are lipsă de rugăciunea dreptului săvârşeşte faptele rugăciunii, îndreptându-şi viaţa de mai înainte şi făcând tare cererea dreptului, întrucât o împuterniceşte prin purtarea sa cea bună. Căci nu foloseşte lugăciunea dreptului celui care având trebuinţă de ea, se desfată mai mult cu păcatele decât cu virtuţile. De pildă, marele Samuil plângea odinioară pe Saul, care păcătuise, dar nu putea să-l facă pe Dumnezeu îndurător, neavând în ajutorul plânsului său îndreptarea cuvenită a păcătosului (I Regi XVI, 1). [...]

De asemenea Ieremia care suferea tare pentru poporul iudeilor înnebunit de amăgirea dracilor, nu este auzit când se roagă întrucât nu are ca putere a rugăciunii întoarcerea necredincioşilor iudei de la rătăcire (Ieremia VII, 10). [...]

Este cu adevărat o mare nesimţire să ceară mântuire prin rugăciunile drepţilor acela care-şi desfată sufletul cu cele stricăcioase şi să ceară iertare pentru acele fapte cu care se laudă, întinându-se cu voinţa. Cel ce are trebuinţă de rugăciunea dreptului, trebuie să nu o lase nelucrătoare şi inertă, dacă urăşte cu adevărat cele rele, ci să o facă lucrătoare şi tare, într-aripând-o prin propriile sale virtuţi şi în stare să ajungă la cel ce poate să dea iertare pentru greşeli. Prin urmare mult poate rugăciunea dreptului, când e lucrătoare, fie prin dreptul care o face, fie prin cel ce roagă pe drept s-o facă. Când e lucrătoare prin dreptul care o face, îi dă lui îndrăzneală către Cel ce poate să împlinească cererile drepţilor, iar când e lucrătoare, prin cel ce roagă pe drept s-o facă, îl eliberează pe el de ticăloşia de mai înainte schimbându-i dispoziţia spre virtute. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 299).

355

"întru aceasta vă bucuraţi puţin acum, măcar că trebuie să vă întristaţi în multe feluri de încercări".

I Petru I, 6

Cuvântul adevărului cunoaşte două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simţire. Cea dintâi cuprinde tot adântul sufletului, lovit de biciul cunoştinţei; iar cea de-a doua se întinde peste toată simţirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor. Cea dintâi este urmare a plăcerii trăite cu simţurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet. [...]

Căci întristarea este o dispoziţie din care lipseşte plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale sau de pierderea ei. [...]

Precum se cunosc două feluri de întristări, la fel cunoaşte Scriptura două feluri de ispite. Unul cu voie şi unul fără voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă fiinţă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simţuri.

De aceea Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii Săi cum trebuie să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: "Şi nu ne duce pe noi în ispită" (Matei VI, 13), adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să facă experienţa ispitelor plăcerii, adică a celor voite şi poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învăţând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: "Mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite" (Iacob I, 2), adică în încercările care nu sunt voite şi poftite şi produc dureri. [.··]

Deci întristarea şi plăcerea fiind împărţite între suflet şi simţire, cel ce caută plăcerea sufletului primeşte întristarea simţurilor şi devine cercat, desăvârşit şi întreg. "Cercat" întrucât a experiat prin simţire cele contrare; "desăvârşit" întrucât a luptat neobosit cu plăcerea şi întristarea din simţuri prin înfrânare şi răbdare; "întreg"

356

întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante deprinderile care luptă cu dispoziţiile simţirii opuse întreolaltă. [...]

întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greşelile proprii, alta pentru greşelile străine. Iar cauza acestei întristări este plăcerea după simţuri a celui ce se întristează sau a celor pentm care se întristează. [...]

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simţuri a celui ce se veseleşte şi se bucură de virtuţile proprii sau ale altora. Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibă ca început al naşterii sale întoarcerea înţeleaptă a sufletului de la simţire. Dobândind sufletul, care urmăreşte virtutea, această desfacere de simţire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri şi osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care născoceşte diferitele plăceri în temeiul afecţiunii voluntare a sufletului faţă de ele. Dimpotrivă această putere respinge acum bărbăteşte prin înfrânare, năvala plăcerilor fireşti ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile şi durerile fără de voie şi potrivnice firii ce vin asupra-i rămâne cu totul neînduplecată neputând fi abătută de la deprinderea şi de la frumuseţea dumnezeiască a virtuţii, de plăcerea cea fără de consistenţă. [...] Iar cauza întristării după simţuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simţuri o produce lucrarea sufletului contrară firii lui de la cele conforme firii sale.

Căci lucrarea după fire a minţii şi a simţurilor sunt opuse una alteia din pricina deosebirii externe a celor supuse lor. Pentru că, cele supuse minţii sunt entităţile spirituale şi necorporale pe care le sesizează după fiinţă; iar cele supuse simţurilor sunt lucruri sensibile şi corporale pe care le percep ele de asemenea prin fire. Fiindcă nu e cu putinţă minţii să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, aşezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte şi care e înrudită cu lucrurile sensibile, dacă se lipseşte de înfăţişările celor văzute, socotind lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte, drept o lucrare naturală, cade din cele spirituale şi conforme firii, prinzându-se cu amândouă mâinile de cele corporale

357

şi contrare firii. Purtată apoi de acestea în chip neraţional, mintea, pe de o parte naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciurile dese ale conştiinţei, iar pe de alta, produce plăcerea din simţire. [...] Dacă însă mintea de la prima atingere prin simţuri cu cele văzute, taie înfăţişarea acestora şi contemplă raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, curăţite de figurile aşezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reţinută de nici unul din lucrurile văzute prin simţuri şi naşte întristarea din simţire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. [...]

Dacă întristarea sau durerea sufletului e produsă de plăcerea din simţire, iar întristarea sau durerea simţirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreşte şi nădăjduieşte viaţa, păstrată în cer spre moştenire nestricăcioasă, neprihănită şi nevestejită, prin învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I Petru I, 3) are în suflet o veselie şi o bucurie negrăită, bucurându-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup şi în simţire poartă întristarea sau ostenelile cauzate simţirii de feluritele încercări şi de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoţită de plăcere şi durere: durere pentru trup, care se lipseşte de simţirea dulce şi lină şi plăcere pentru suflet, care se desfată în duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viaţa aceasta cu trupul pentru multele strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure şi să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veşnice, chiar dacă simţirea e apăsată de durere. "Căci nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă" (Romani VIII, 18). (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 301).

"Această mântuire au căutat cu stăruinţă şi au cercetat cu deamănuntul Proorocii care au proorocit despre harul cel rânduit vouă, cercetând care şi ce fel de timp este acela arătat

358

lor de Duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea despre patimile în Hristos şi despre măririle de după ele".

I Petru I, 10-12

Puterile de căutare şi de cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial, de către Făcător, prin însăşi aducerea ei în existenţă. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeşte prin har puterea Prea Sfântului Duh. Dat fiind însă că cel viclean a ţintuit în urma păcatului aceste puteri încă de la început de firea celor văzute, "şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu" (Psalm XIII, 2; LII, 3) întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii şi a raţiunii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri, harul Prea Sfântului Duh a restabilit puterea celor ce n-au îmbrăţişat rătăcirea cu intenţie şi cu toată inima, dezlipind-o de cele materiale. Deci reprimind-o, curăţit? prin har, aceştia au căutat întâi şi au cercetat, apoi au căutat cu stăruinţă şi au cercetat cu deamănuntul tainele dumnezeieşti prin acelaşi har al Duhului. [...]

Harul Duhului Sfânt nu lucrează însă înţelepciunea în sfinţi fără mintea care să o primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor fără iubirea de oameni cea după fire, nici vreun altul dintre celelalte daruri fără deprinderea şi puterea capabilă de fiecare. [...]

Aceasta o arată limpede toţi sfinţii care, după ce st. învrednicesc de descoperirile celor dumnezeieşti, caută raţiunile celor descoperite (Daniil XII, 8; Zaharia IV, 5). Astfel, Avraam, primind făgăduinţa că va moşteni pământul arătat lui prin cuvintele ce i le spune Dumnezeu, [...] nu se mulţumeşte să primească ceea ce a căutat ieşind din pământul Chaldeilor, ci a căutat cu dor să afle şi felul cum va moşteni (Facere XV, 7). Iar Moise primind puterea semnelor şi a minunilor, a căutat să înveţe şi modurile şi raţiunile prin care aveau să dovedească vrednicia de crezare a semnelor

359

dăruite (Ieşire IV, 1). Iar marele David zice: "Şi a pus în ei raţiunile semnelor şi ale minunilor lui în pământul lui Ham" (Psalm CIV, 26). Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeieşti, pentru care a stat nemâncat trei săptămâni, căutând raţiunile lor, aude pe înger zicând către alt înger: "Tâlcuieşte celui de colo vedenia" (Daniil VIII, 16), iar marele prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui îl prezintă pe îngerul ce grăia în el, arătându-i şi învăţându-1 raţiunile vedeniilor zicând: "Şi am zis îngerului care grăieşte în mine: Doamne ce sunt acestea?" (Zaharia I, 9).

E limpede din acestea că toţi sfinţii pe de o parte au primit de la Duhul descoperiri, pe de alta au cerut să li se lămurească raţiunile celor descoperite. [...]

Deci ori de căutau, ori de căutau cu stăruinţă, ori de cercetau, ori de cercetau cu deamănuntul, sfinţii aveau harul Duhului, care mişca puterea mintală şi raţională a lor spre căutarea şi cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletelor. Fără Duhul nu vedeau nimic din cele duhovniceşti, fiindcă nu poate mintea omenească să perceapă fără lumina dumnezeiască cele dumnezeieşti şi spirituale.

Iar "mântuirea sufletelor" este sfârşitul credinţei. Sfârşitul credinţei este descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a Celui crezut este pătrunderea negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinţei fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea finală a celor ce cred în principiul lor. Iar întoarcerea finală a celor credincioşi la principiul propriu este împlinirea dorinţei. împlinirea dorinţei este odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorinţă în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorinţă în jurul Celui dorit este bucuria veşnică şi neîncetată de Cel dorit. Bucuria veşnică şi neîntreruptă e împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire, iar împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire este asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc. Asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc înseamnă identitatea actualizată prin asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, atât cât este cu

360

putinţă. Iar identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. [...]

Deci, prin "mântuirea sufletelor" ca sfârşit al credinţei (I Petru I, 9), corifeul Apostolilor Petru înţelege împărtăşirea de cele mai presus de fire. Pentru această mântuire, desigur prin Duhul Sfânt, au căutat cu stăruinţă Proorocii şi au cercetat cu deamănuntul care şi ce fel de timp este acela arătat lor de Duhul lui Hristos aflător în ei, Care le mărturisea despre patimile lui Hristos şi despre măririle de după ele. Pe cei ce caută cu stăruinţă în duh mântuirea sufletelor şi cercetează cu deamănuntul raţiunile şi modurile duhovniceşti ale acestei mântuiri, îi povăţuieşte la înţelegere Duhul Sfânt, care nu lasă să rămână în ei nemişcată şi nelucrătoare puterea prin care pot să caute cu stăruinţă cele dumnezeieşti.

Mai întâi El îi învaţă să "caute" omorârea voinţei din păcat sau a păcatului din voinţă şi învierea voinţei în virtute sau a virtuţii în voinţă. De asemenea "să cerceteze" modurile de omorâre a voinţei din păcat sau a păcatului din voinţă; la fel raţiunile învierii voinţei în virtute şi a virtuţii în voinţă. Căci prin aceste moduri şi raţiuni obişnuieşte să se înfăptuiască omorârea păcatului din voinţă sau a voinţei din păcat, precum şi învierea virtuţii în voinţă sau a voinţei în virtute. Fiindcă ei au în chip vădit ca parte în veacul acesta, patimile în Hristos sau pentru Hristos în preajma firii, patimi pe care li le-a mărturisit lor Duhul Sfânt ca să se sădească în Hristos întru asemănarea morţii Lui prin omorârea păcatului. [...]

Căci se cuvine de fapt ca cel ce vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul pentru voinţă, ci şi voinţa însăşi pentru păcat şi să învie nu numai voinţa pentru virtute, ci şi însăşi virtutea pentru voinţă. [...]

Aceasta "căutând-o" mai întâi sfinţii prin Duhul Sfânt, au dobândit filosofia lucrătoare. După aceasta, devenind curaţi şi slobozi de orice întinare, şi-au mişcat ochiul mintal al sufletului spre ţinta finală a făpturilor prin acelaşi Duh, "căutând cu stăruinţă", după învierea voinţei şi nestricăciunea firii şi "cercetând cu deamănuntul" modurile şi raţiunile nemuririi celei dumnezeieşti.

361

Căci nu mai "căutau" învierea voinţei, pe care o primiseră deja prin făptuire morală de la Duhul, precum nu mai "cercetau" nici modurile ei, ci "căutau acum cu stăruinţă" nestricăciunea firii, pe care nu o aveau şi "cercetau cu deamănuntul" modurile şi raţiunile îndumnezeirii ei. [...]

Deci ei "căutau cu stăruinţă" şi "cercetau cu deamănuntul" nu numai nestricăciunea firii şi raţiunile îndumnezeirii ei, ci şi timpul în care va veni încercarea prin pătimiri de dragul ei, ca să facă vădită atât dispoziţia celor ce o doresc cu adevărat, cât şi intenţia celor ce o doresc cu făţărnicie, apoi şi timpul, adică veacul celălalt, în care se va arăta prezentă şi actualizată îndumnezeirea după har, care îi va face pe toţi întru asemănarea dumnezeiască, pe măsura în care este capabil fiecare să o primească. [...]

"Căutarea" e folosită în chip natural pentru origine, iar "căutarea cu stăruinţă” pentru ţinta finală. Căci în mod firesc nimenea nu-şi va "căuta cu stăruinţă" originea, precum nimenea nu va "căuta" în mod firesc ţinta finală. Ci originea şi-o "caută", iar ţinta finală şi-o "caută cu stăruinţă". [...]

Deci omul căutându-şi cu stăruinţă ţinta finală dă de originea sa, care se află în mod natural în ţinta finală. Căci părăsind "căutarea" originii sale, a întreprins prin fire "căutarea cu stăruinţă” a ei ca ţintă finală. Fiindcă nu era cu putinţă să scape din hotarul ei care-1 înconjoară din toate părţile şi-i circumscrie mişcarea. [...]

"Căutarea” şi "căutarea cu stăruinţă” se referă la minte, iar "cercetarea" şi "cercetarea cu deamănuntul” la raţiune. Căci în mod natural "caută” mintea şi "cercetează" prin fire raţiunea. "Căutarea" este o mişcare simplă însoţită de dorinţă, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar "cercetarea" este o distincţie simplă şi însoţită de o intenţie, pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut. "Căutarea cu stăruinţă" este mişcarea pătrunsă de cunoaştere şi de ştiinţă şi însoţită de o dorinţă de-o anumită calitate sau mărime pe care o face mintea spre ceva care poate fi cunoscut, iar "cercetarea cu deamănuntul" este distincţia prin fapte pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce

362

poate fi cunoscut, mânată de o intenţie de-o anumită calitate sau mărime. Aplicând aceste definiţii la cele dumnezeieşti zicem despre "căutare" că este mişcarea primă şi simplă şi însoţită de dorinţa minţii spre propria cauză, iar "cercetarea" distincţia primă şi simplă pe care o face raţiunea cu privire la propria cauză mânată de o anumită intenţie. "Căutarea cu stăruinţă" este iarăşi mişcarea pătrunsă de cunoştinţă şi de ştiinţă pe care o face mintea spre propria cauză, mânată de o dorinţă fierbinte. Iar "cercetarea cu deamănuntul" este distincţia pe care o face raţiunea ce împlineşte virtuţile cu privire la cauza proprie, mânată de o intenţie chibzuită şi înţeleaptă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 310).

"Ca al unui miel neîntinat şi nespurcat care este Hristos, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar arătat în timpurile din urmă pentru noi".

I Petru I, 19-20

Prin taina lui Hristos cuvântul Scripturii a numit pe Hristos însuşi. Aceasta o mărturiseşte limpede marele Apostol spunând: "Taina cea ascunsă de neamuri, s-a descoperit acum", de unde se vede că după el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar această taină este unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi a omenităţii într-un singur ipostas. Unirea aceasta adună omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în raţiunea ipostasului şi face din amândouă un singur ipostas compus, fără să aducă nici un fel de micşorare a deosebirii lor fiinţiale după fire. Astfel se înfăptuieşte un singur ipostas al lor, şi totuşi deosebirea firilor rămâne neatinsă, ceea ce face ca şi după unire să se păstreze nemicşorată integritatea lor după fire măcar că sunt unite. Căci acolo unde prin unire, nu s-a produs nici o schimbare sau alterare în cele ce s-au unit, a rămas neatinsă raţiunea fiinţială a fiecăruia dintre cele ce s-au unit. Iar acolo unde raţiunea fiinţială a rămas neatinsă şi după unire, au rămas nevătămate şi firile, nepierzând nici una ale sale din pricina unirii.

363

Căci se cădea Făcătorului a toate, ca făcându-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, să se păstreze pe Sine neschimbat, atât ca ceea ce era după fire, cât şi ca ceea ce a devenit după fire. [...] Aceasta este taina cea mare şi ascunsă. Aceasta este ţinta fericită pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este şi scopul dumnezeiesc gândit mai înainte de începutul lucrurilor. [...]

Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De Tatăl ca cel care a binevoit-o, de Fiul ca Cel care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca cel care a conlucrat. Fiindcă una este cunoştinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, odată ce una este şi fiinţa şi puterea lor. Căci nu ignora Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentru că în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi. [...]

Iar "neîntinat" l-a numit cuvântul Scripturii pe Hristos şi "nespurcat” ca pe unul ce a fost prin fire cu totul slobod, atât cu sufletul cât şi cu trupul, de stricăciunea păcatului. Căci sufletul Lui nu avea întinăciunea răutăţii, nici trupul Lui spurcăciunea păcatului. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 325).

"Faceţi-vă ca pruncii de curând născuţi, dorind laptele cel duhovnicesc şi ne viclean, ca să creşteţi prin el".

I Petru II, 2"De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca copiii, nu puteţi in tra în îm părăţia cerurilor".

Matei XVIII, 3

Copilul de este lovit, plânge, iar cu cei ce se bucură cu el se bucură. De este ocărât nu se mânie şi de e lăudat nu se mândreşte. De-1 cinstesc pe altul mai mult ca pe el, nu pizmuieşte. De sunt

364

luate lucrurile lui, nu se tulbură. De-i iau ceva din moştenire, nu ştie. Nu se duce la judecată cu cineva. Nu urăşte pe vreun om. De este sărac, nu se întristează. De este bogat nu se trufeşte. De vede femeie nu o pofteşte. Plăcerea şi grija nu-1 stăpânesc. Pe nimeni nu judecă, pe nimeni nu stăpâneşte, pe nimeni nu bârfeşte, nu râvneşte ceea ce nu cunoaşte, nu râde de chipul aproapelui, nu duşmăneşte pe cineva, nu se preface, nu caută slava lumii acesteia, nu caută să adune bogăţie, nu e iubitor de arginţi, nu se face îndrăzneţ, nu se ceartă, nu învaţă cu patimă, nu se îngrijeşte de cineva. De-1 dezbracă nu se întristează, nu ţine la voia sa şi nu-i este frică de foame, nici de cei vicleni, nu se teme de fiară, nici de război. [...]

Dar când creşte puţin copilul şi răutatea începe să locuiască în el. [...] Tăios este cuvântul pe care ni l-a spus Stăpânul: "De nu vă veţi întoarce să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţie". Greu este acest cuvânt pentru cei ce ţin la voinţa lor şi pentru cei ce iubesc lumea şi nu au cunoscut puterea Sfântului Duh, că de va veni la ei, îi va face să uite toată răutatea şi îi va învăţa cele ale lui Iisus, în loc de mânie, blândeţea, în loc de duşmănie, pacea, în loc de iubirea de ceartă, smerita cugetare, în loc de ură, iubirea, în loc de neîngăduinţă îndelunga răbdare. Căci aceştia sunt cei ce s-au învrednicit de naşterea din nou. (Cuv. Isaia Pusnicul, Filocalia 12, pag. 194).

"Spre aceasta şi morţilor s-a binevestit ca să fie judecată cu trupul după om şi să trăiască cu duhul după Dumnezeu?"

I Petru IV, 6

F obiceiul Scripturii să schimbe timpurile şi să le înlocuiască între ele, în aşa fel ca viitorul să-l înfăţişeze ca trecut şi trecutul ca viitor, iar prin prezent să exprime vremea dinainte sau de după ei. [...] Scriptura numeşte morţi aici pe oamenii care s-au săvârşit înainte de venirea lui Hristos ca de pildă pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicării turnului, pe cei din Sodoma,

365

pe cei din Egipt şi pe ceilalţi, care în diferite timpuri şi chipuri au primit osânda cea de multe feluri şi năpăstuirile judecăţii lui Dumnezeu. Aceştia nu din pricină că n-au cunoscut pe Dumnezeu şi-au primit osânda, ci din pricina relelor ce şi le-au făcut unii altora. Lor li s-a binevestit marea ştire a mântuirii, după ce au fost judecaţi odată cu trupul după om, adică după ce au primit osânda după relele ce şi le-au făcut unii altora în viaţa după trup "ca să trăiască după Dumnezeu cu duhul", adică cu sufletul. în acest scop au primit chiar în iad fiind, predica cunoştinţei de Dumnezeu, dat fiind că Mântuitorul s-a pogorât la iad ca să mântuiască şi pe morţii care au crezut. [...] Deci "şi morţilor s-a binevestit, care au fo st odată judecaţi cu trupul după om ca să trăiască cu duhul după Dumnezeu

Sau iarăşi poate numeşte morţi în înţeles tainic pe cei ce poartă în trup moartea lui Iisus, cărora li s-a dăruit cu adevărat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, dacă Evanghelia sădeşte renunţarea la viaţa trupească şi mărturisirea celei duhovniceşti. Aceştia sunt cei ce mor neîncetat după om, adică în ce priveşte viaţa omenească cu trupul din veacul acesta şi trăiesc numai cu duhul după Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol şi a celor ca el. Sunt cei ce nu mai trăiesc viaţa lor proprie, ci au pe Hristos trăind în ei numai după suflet. Astfel cei ce s-au făcut pe ei morţi faţă de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecaţi cu trupul, având de suportat strâmtorări, ponegriri, necazuri şi prigoane multe şi răbdând cu bucurie nenumărate feluri de încercări. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 35).

Acestea s-au spus despre cei din vremea potopului. Iar aceştia erau într-o totală necunoştinţă a lui Dumnezeu şi vieţuiau în fapte rele. Deci câte au păcătuit oamenilor, li s-au iertat pentru războaiele, necazurile şi diferitele strâmtorări ce au venit asupra lor în fiecare zi. Dar păcatele din necunoştinţă Lui, nu li s-au iertat, pentru ca păcatul necredinţei să li se ierte pentru credinţa în El celor ce vor crede, atunci când se va coborî în locul iadului din

366

iubirea de oameni şi aşa să trăiască cu duhul judecaţi fiind cu trupul, cum z-a zis, pentru greşelile faţă de oameni. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 226).

"Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu. Iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul?"

I Petru IV, 17-18

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii după Dumnezeu) lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor. Dar Cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a sădit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile.

Astfel, datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire, a pătruns ca un antidot şi durerea conformă cu raţiunea. [...] Căci toată durerea având drept cauză a naşterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalităţii, toţi cei ce sunt părtaşi de firea omenească. [...]

Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi nici unul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor. [...] Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era

367

trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei, care sfâşiau în chip jalnic pe om. Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaşi timp şi necuvenită şi necauzată. [...] Aceasta, pentru ca durerea şi moartea atotnecuvenită aşezându-se la mijloc între plăcerea necuvenită şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea, limpezimea de la început. [...]

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit după fire, se face om desăvârşit, constătător din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuşi de puţin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipaţie a naşterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-şi din iubirea de oameni, de bună voie durerea de pe urma aceleia, care este sfârşitul firii. Iar aceasta a făcut-o suferind pe nedrept ca să desfiinţeze obârşia noastră din plăcerea necuvenită. [...]

Făcându-se deci Dumnezeu om cu adevărat, a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea vieţii viitoare. Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi constătătoare din plăcere, dar sfârşind în moarte prin durere; şi a născocit la sfatul şarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus cu dreptate pe toţi cei născuţi din el după trup, împreună cu sine, la sfârşitul morţii prin durere, datorită obârşiei lor nedrepte din plăcere. Dar tot aşa şi Domnul făcându-se om şi dând o altă obârşie firii, pentru a doua naştere din Duhul Sfânt, şi primind moartea, atotnecuvenită din durerea lui Adam, devenită în El atotnecuvenită, întrucât nu-şi avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotcuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitului făpturii omeneşti după chipul lui Adam ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. [...]

Deci, precum din pricina lui Adam, care a înfiinţat prin neascultare legea naşterii din plăcere şi drept urmare a acesteia

368

moartea ca osândă a firii, toţi cei ce aveau existenţa din Adam după legea naşterii din plăcere, aveau în chip necesar şi fără să vrea, împreunată virtual cu naşterea şi moartea ca osândă a firii. [...]

Dar cel ce a fost botezat şi păzeşte Botezul, întărindu-1 prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără de sfârşit. [...] Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte ca de-o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă.

Drept aceea când s-a înfăptuit taina întrupării şi Dumnezeu cel întrupat a desfiinţat cu totul în cei născuţi cu duhul din El, naşterea firii după legea plăcerii, "a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu", adică să fie osândit păcatul începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce cred şi au cunoscut adevărul şi şi- au lepădat prin Botez naşterea din plăcere. Căci pe aceştia i-a numit Petru "casa lui Dumnezeu", precum mărturiseşte dumnezeiescul Apostol Pavel zicând: "Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi" (Evrei ΠΙ, 6). Dar şi Petru arată aceasta prin cuvântul următor: "Iar dacă începe întâi de la noi (se înţelege judecata), care va f i sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu". E ca şi cum am zice: "Dacă noi care am fo st învredniciţi să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o aşa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului şi să primim cu dragă inimă moartea de ocară ca nişte răufăcători, măcar că suntem buni, care va f i sfârşitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei?" Cu alte cuvinte care va fi sfârşitul sau judecata celor ce nu numai că ţin cu toată silinţa până la sfârşit, vie şi lucrătoare în suflet şi trup, în aplecarea voii şi în fire, naşterea lor de la Adam prin plăcere, ce stăpâneşte peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu şi Tatăl Fiului celui întrupat care ne cheamă, nici pe însăşi Mijlocitorul şi Fiul trimis al Tatălui care a primit cu voia Tatălui, de bunăvoie, moartea pentru noi ca să ne împace cu Tatăl? [...] "Evanghelia lui Dumnezeu” este solie şi

369

îndemn al lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care S-a întrupat şi a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută. [...]

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei neascultători zicând: "Dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul?". "Drept" numeşte pe cel credincios şi pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez. [...] Iar "mântuire" este harul deplin al dumnezeirii, pe care-1 va da Dumnezeu celor vrednici şi pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeieşti. "Necredincios" şi "păcătos” numeşte pe cel străin de harul Evangheliei: "necredincios" pentru necredinţa în Hristos, iar "păcătos" pentru făptura cea veche, care se menţine vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate "necredincios" a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de conştiinţa cea întru Hristos, iar "păcătos" pe cel ce crede, dar calcă poruncile Evanghelice, care păstrează curată cămaşa nestricăciunii primită prin Sfântul Botez. Locul acestora, al necredinciosului şi al păcătosului, nu e necunoscut celor ce cultivă cât de cât cunoştinţa tainică. Căci cuvântul "unde" indică desigur un loc, care nu e lipsit de o circumscriere spaţială. Faţă de locul acestora, locul dreptului se deosebeşte prin aceea că el nu mai e înfăţişat prin cuvântul "unde", căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de "unde", pe Dumnezeu însuşi. Căci Dumnezeu nu este "undeva”, ci în chip absolut dincolo de orice "unde" şi în El este locaşul tuturor celor mântuiţi. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 333).

"Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har".

I Petru V, 5

A lte le sunt ispitirile fiilor spre înţelepţire şi învăţătură şi altele ale duşm anilor spre pierzare, mai ales când cineva e făcut de ocară

370

din pricina mândriei lui. [...] Tot necazul care se suferă cu răbdare este bun şi folositor, iar cel care nu e suferit astfel, e semn al lepădării de la Dumnezeu şi e fără folos. Şi dacă nu se vindecă cineva de aceasta prin smerita cugetare, nu are alt leac. Fiindcă cel cu cuget smerit se ocărăşte şi se învinovăţeşte pe sine când îi vin necazuri şi nu pe altcineva. Şi răbdând astfel cere de Ia Dumnezeu dezlegare şi aflând-o se bucură şi rabdă cu mulţumire. Şi câştigând cercarea din acestea, priveşte cunoştinţa. Iar cunoscând neputinţa şi neştiinţa sa, caută cu stăruinţă pe doctor şi căutând află vindecarea, cum a zis însuşi Hristos. Şi aflând-o pe aceasta, o doreşte şi dorind- o o dobândeşte şi mai mult; şi curăţindu-se pe sine, după putinţă, se nevoieşte să facă loc Celui dorit. Iar Acela aflând loc se sălăşluieşte. Şi sălăşluindu-se păzeşte casa Sa şi începe să o umple de strălucire. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 109).

"Căci diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită".

I Petru V, 8

Să nu înceteze niciodată atenţia inimii, trezvia, împotrivirea şi rugăciunea către Hristos Iisus Dumnezeul nostru. Căci ajutor mai mare, afară de Iisus nu vei afla în toată viaţa ta. Fiindcă numai Domnul singur cunoaşte ca Dumnezeu vicleniile, meşteşugirile şi înşelăciunile dracilor. [...]

Cei neîncercaţi trebuie să ştie că noi cei greoi şi povâmiţi spre pământ cu trupul şi cu cugetul nu putem în nici un alt chip, decât prin necontenita trezvie a minţii şi prin chemarea lui Iisus Hristos, Dumnezeul şi Făcătorul nostru, să biruim pe vrăjmaşii netrupeşti şi nevăzuţi care ne vreau răul şi sunt iscusiţi a ni-1 face, care sunt ageri şi uşori şi încercaţi în războiul pe care-1 poartă din anii de la Adam şi până astăzi. (Isichie Sinaitul, Filocalia 4, pag. 51).

371

"Prin care El ne-a hărăzit m ari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume".

II Petru I, 4

Cei ce au plăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la ţinta pentru care au fost făcuţi, adică la îndumnezeire, sunt în Dumnezeu ca cei ce sunt îndumnezeiţi de El şi Dumnezeu în ei, ca Cel ce îi îndumnezeieşte pe ei. Drept aceea şi aceştia se împărtăşesc de lucrarea dumnezeiască, măcar că în alt chip, dar nu de fiinţa lui Dumnezeu. De aceea şi cuvântătorii de Dumnezeu spun că îndumnezeirea este un nume al lucrării dumnezeieşti. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 494).

"Va veni ziua Domnului ca un fur noaptea în care cerurile arzând se vor desface şi stihiile arzând se vor topi".

II Petru III, 10"Aşteptăm ceruri noi şi păm ânt nou potrivit făgăduinţei".

II Petru III, 13

Când sufletul iese şi se desparte de trup, îndată se predau şi trupurile acestea stricăciunii şi se desfac puţin câte puţin. Dar cele ce persistă ani îndelungaţi nu rămân nici total nestricăcioase şi nu se fac total stricăcioase, ci menţin în ele atât semnele stricăciunii cât şi pe ale nestricăciunii, fiind păstrate spre a fi făcute total nestricăcioase şi înnoite la înviere.

în ce scop şi pentru ce? Pentru că nu se cuvenea să învie şi să fie făcute nestricăcioase trupurile oamenilor înainte de înnoirea făpturilor; şi precum a fost adusă întâi creaţia la existenţă în stare nestricăcioasă şi apoi omul, tot aşa trebuie să fie schimbată şi mutată de la stricăciune la nestricăciune întâi creaţia, apoi împreună cu ea şi odată cu ea să se înnoiască şi trupurile descompuse ale oamenilor pentru ca iarăşi omul devenit spiritual şi nemuritor să

372

locuiască într-un loc nestricăcios şi veşnic. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 7, pag. 135).

"Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El".

I loan I, 5"Iar dacă umblăm întru lumină, precum EI este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat".

I loan I, 7

în ce înţeles spune despre Acelaşi aici că "este lumină", aici că "este în lumină" ca ceva în altceva?

Dumnezeu, care este cu adevărat lumină după fiinţă, se face cu adevărat lumină în cei ce umblă în El, prin virtuţi. Precum lumina prin participare, cu alte cuvinte orice sfânt, ajunge prin iubirea de Dumnezeu de se află în lumina cea după fiinţă, tot aşa lumina cea după fiinţă primeşte pentru iubirea de oameni să se afle în lumina cea după participare.

Dacă, aşadar, ne aflăm prin virtute şi cunoştinţă în Dumnezeu, adică în lumină, şi Dumnezeu aflându-se ca lumină în noi, se află în lumină. Căci Dumnezeu care e lumină prin fire se află în noi care suntem lumină prin imitare, precum se află modelul în chipul care-i făcut după El.

Sau, mai bine zis, Dumnezeu şi Tatăl este lumină în lumină, întrucât se află în Fiul şi în Duhul Sfânt, nefiind altă şi altă şi altă lumină, ci una şi aceeaşi după fiinţă, luminând în trei după modul subzistenţei personale. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 37).

373

Când mintea e simplă sau goală de orice înţeles şi intră întreagă în lumina dumnezeiască, simplă, fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva în afară de lumina în care este, ca să fie mişcată spre înţelegerea acelui altceva, ci rămâne în abisul luminii dumnezeieşti nemaiîngăduindu-i-se să privească nicidecum în afară. Aceasta este ceea ce s-a spus: "Dumnezeu este lumină" şi lumina supremă şi odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea. (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia 6, pag. 55).

"Vă scriu vouă tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel viclean; vă scriu vouă copiilor, că aţi cunoscut pe Cel ce este de la început".

I loan Π, 13

Cei ce s-au făcut copii în răutate, s-au făcut luptători împotriva vrăjmaşului. Că cei goliţi de armele aceluia, care sunt armele răutăţii, s-au făcut părinţi şi au ajuns la măsurile desăvârşirii spre a li se încrede descoperirile şi tainele, până vor ajunge la înţelepciune, la unitate, la bunătate, la blândeţe şi la curăţie. (Cuv. Isaia Pustnicul, Filocalia 12, pag. 199).

"Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume.Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume".

I loan Π, 15-16

Din pricina lor ni s-a poruncit "să nu iubim lumea şi cele din lume”. Iar aceasta s-a zis nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi. (Marcu Ascetul, Filocalia 1, pag. 239).

374

"Lume" numeşte Scriptura lucrurile materiale; iar lumeşti sunt cei ce zăbovesc cu mintea în aceasta. [...] Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune se lipeşte statornic de Dumnezeu. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, pag. 66).

Cel ce a urât cu mânie pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii cu toată lumea lor de nedreptate, prin a căror prietenie ne facem duşmani ai lui Dumnezeu şi s-a lepădat de ele, şi-a răstignit sieşi lumea şi el s-a răstignit ei (Galateni VI, 14) desfiinţând vrăjmăşia dintre Dumnezeu şi suflet, aflătoare în trupul său şi făcând între amândoi pace (Efeseni II, 15-16). Căci cel ce a murit faţă de acestea, prin dezbrăcarea de puterea cugetului trupesc, s-a împăcat pe sine cu Dumnezeu, risipind vrăjmăşia lumii prir omorârea plăcerilor, prin viaţa răstignită lumii şi a îmbrăţişai prietenia lui Iisus. (Nichita Stithatul, Filocalia 6, pag. 230).

"Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a a ră ta t până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este".

I loan III, 2" Ia r nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu".

I Corinteni II, 16

Sf. Evanghelist loan spune că nu cunoaşte chipul îndumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu, prin virtuţile din credinţă, deoarece nu s-a arătat încă ipostasul văzut şi de sine stătător al bunurilor viitoare. "Căci aici umblăm prin credinţă, nu prin vedere" (II Corinteni V, 7). Iar Sf. Pavel spune că a primit prin descoperire un semn dumnezeiesc spre care trebuie să alerge dacă

375

vrea să dobândească bunurile viitoare, nu că ar cunoaşte însuşi chipul dumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede tâlcuindu-se pe Sine: "Spre semn alerg, spre cununa chemării de sus" (Filipeni III, 14). Aceasta o face vrând să cunoască prin pătimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeiesc, făcut lui cunoscut aici prin descoperire, adică a puterii îndumnezeitoare a celor învredniciţi. Deci Apostolii mărturisesc la fel, vădind acelaşi cuget în învăţăturile care par opuse, ca unii ce sunt mişcaţi de unul şi acelaşi Duh. Cel dintâi îşi mărturiseşte neştiinţa cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare după har; al doilea vesteşte în chip măreţ ştirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Că aceasta este socotinţa Sf. Apostol, ne-o mărturiseşte el însuşi prin toate dumnezeieştile sale cuvinte, spunând odată că toată ştiinţa şi proorocia va înceta (I Corinteni XIII, 9), altădată că vede cele viitoare ca prin oglindă şi ghicitură, dar va veni vremea când se va bucura de darul mare şi mai presus de înţelegere al vederii celor nădăjduite faţă către faţă; altădată iarăşi mărturiseşte că din parte cunoaşte şi din parte prooroceşte şi, în sfârşit, altădată strigă cu tărie că va trebui să cunoască precum însăşi este cunoscut, întrucât nu cunoaşte încă cele ce va avea să le cunoască. Pe scurt, cuvântul Apostolului "când va veni ceea ce-i desăvârşit, va înceta ceea ce este frântură" are acelaşi înţeles cu ceea ce spune Teologul: "nu s-a arătat încă ce vom fi". (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 38).

"Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui".

I loan III, 9

Dacă după Sf. loan "Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui", iar cel născut din apă şi din duh s-a născut din Dumnezeu, cum noi cei născuţi din Dumnezeu prin Botez putem păcătui?

376

Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este îndoit; unul dă celor născu{i întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potenţă; celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut.

Chipul dintâi are prin credinţă numai harul prezent ca potenţă; celălalt sădeşte pe lângă credinţă şi asemănarea atotdumnezeiască cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoţită de cunoaştere în cel ce cunoaşte. Cei în care se află primul chip al naşterii, neavând încă aplecarea voii deplin desfăcută de pornirile trupeşti, şi de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumneziesc, nu e exclus să încline spre păcat dacă vreau. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienţă nu poate să mai cadă de la ceea ce a cunoscut odată cu adevărat şi propriu prin trăire, spre altceva. [...] Altfel este însă cu cei ce s-au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinţei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu şi Tatăl, încât să fie socotită ca un alt Dumnezeu, ce pătimeşte prin har, stări ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte, ci este după fiinţă. Dar prin aceasta, aplecarea voinţei s-a făcut slobodă de păcat, câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţei şi nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul. Prin urmare, deşi avem Duhul înfierii, care este sămânţa ce-i face pe cei născuţi după asemănare cu Cel ce seamănă, totuşi nu-I predăm Lui plăcerea voii noastre curăţită de înclinarea şi afecţiunea faţă de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care şi după ce ne-am născut din apă şi din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă şi lucrarea apei şi a Duhului, atunci apa cea tainică săvârşeşte prin fapte curăţirea conştiinţei, iar Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii în bine prin cunoştinţa prin experienţă. Rămâne,

377

aşadar, în seama fiecăruia din noi, care putem încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului. [...]

Credinţa nelucrătoare are, zice, harul înfierii în potenţă, ca una ce nu e pusă în mişcare de cei ce o au prin împlinirea poruncilor.

Sunt arătate două chipuri ale naşterii. Primul e cel după fiinţă, [...] care e al omului întreg. Prin aceasta se sădeşte în suflet desăvârşirea înfierii în potenţă. Al doilea e cel după buna plăcere şi după hotărârea voinţei. Prin acesta Duhul Sfânt, preluând opţiunea şi hotărârea voinţei, o modelează până la îndumnezeire, unind-o întreagă cu Dumnezeu. Primul chip al naşterii lasă putinţa ca cei născuţi să încline spre păcat dacă nu voiesc să traducă în faptă potenţa înfierii sădită în ei, fiind împătimiţi de cele trupeşti. Căci hotărârea voinţei este aceea care întrebuinţează un lucru. Potenţa înfierii e ca o unealtă care rămâne nefolosită dacă voinţa nu se hotărăşte să o întrebuinţeze. După chipul acesta al naşterii e cu putinţă aşadar ca cei născuţi să păcătuiască. După al doilea însă este cu neputinţă, odată ce înclinarea voinţei şi hotărârea sunt îndumnezeite. Acest chip al naşterii îl are aşadar Apostolul în vedere când zice că "cel născut din Dumnezeu nu face păcat”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 31).

"Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii".

I loan IV, 6

Când vede mintea că se mândreşte cu experienţa simţirii ei, atrage sufletul cu unele mângâieri părute bune, pentru ca învăluindu-1 în moleşeala aceea şi într-o dulceaţă mustoasă, să-i rămână necunoscută amestecarea vicleană. Din aceasta vom cunoaşte "Duhul adevărului" şi "duhul înşelăciunii". Desigur e cu neputinţă să guste cineva cu simţirea bunătatea dumnezeiască sau să cunoască în chip simţit ispita şi amărăciunea dracilor, dacă nu e

378

încredinţat că harul s-a sălăşluit în adâncul minţii, iar duhurile cele viclene se ţin în jurul mădularelor inimii. Dar acest lucru dracii nu voiesc niciodată să fie crezut de oameni ca nu cumva mintea, ştiind-o aceasta în chip sigur, să folosească împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 169).

"Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire

I loan IV, 8

Fereşte-te de a osândi greşeala fratelui tău, ca să nu cazi din bunătate şi dragoste. Căci cel ce nu are bunătate şi dragoste pentru fratele, nu a cunoscut pe Dumnezeu. [...] Dacă Hristos, Mântuitorul tuturor şi-a pus sufletul Său pentru noi, datori suntem şi noi să ne punem sufletele pentru fraţii noştri. (Teodor al Edesei, Filocaliaa 4, pag. 227).

începutul, mijlocul şi sfârşitul [...] şi dăruitoarele şi călăuzitoarele tuturor bunătăţilor (virtuţilor) sunt credinţa, nădejdea şi dragostea, această întreită frânghie ţesută de Dumnezeu şi mai mult decât toate dragostea, pentru că "Dumnezeu este iubire". După Sf. Isaac Şirul "desăvârşirea multor roade ale Duhului o primeşte cineva atunci când se învredniceşte de iubirea desăvârşită". Iar Sf. loan Scărarul zice: "După toate cele spuse înainte, rămân acestea trei, legătura care strânge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar ,nai mare decât toate este dragostea căci «Dumnezeu este iubire». De aceea eu văd pe prima ca rază, pe a doua ca lumină, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unică lumină şi strălucire. Căci cea dintâi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu şi nu ne face de ruşine. Iar cea de a treia, niciodată nu cade, nici nu încetează de a vedea (contempla), nici nu lasă pe cel hrănit de ea să se liniştească de

379

nebunia ei".Iar Sf. Diadoh spune: "Socoteşte frate că fiecărei vederi

duhovniceşti îi premerge credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mult dragostea. Căci cele dintâi învaţă să se dispreţuiască toate bunurile văzute. Dar iubirea uneşte sufletul însuşi cu virtuţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simţire a minţii pe nevăzutul Dumnezeu". Şi iarăşi: "Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta este cea care se adaugă ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se mişcă din voinţa noastră, pe măsură, când voim. De aceea e şi răpită uşor de duhurile cele rele, când nu o ţinem cu tărie cu voinţa noastră. Cea de a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, încât toate părţile sufletului nostru se lipesc de negrăita bunătate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârşită simplitate a simţirii. Mintea ajunsă atunci ca una care a zămislit din lumina duhovnicească a harului, s-a făcut izvor de iubire şi de bucurie". (Monahii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, pag. 195).

"Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu".

I loan IV, 16

Cel ce vrea să spună ceva despre dragoste, îndrăzneşte să grăiască despre Dumnezeu însuşi. [...] Această cea mai de căpetenie dintre virtuţi, este proprie firii. Pentru aceea o pomeneşte legea printre cele dintâi poruncind: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...". [...] "Din tot sufletul" înseamnă că din raţiune, mânie şi poftă. Pentru că din acestea trei se alcătuieşte sufletul: mintea cugetă pururea la cele dumnezeieşti; pofta îl pofteşte numai pe El neîncetat şi nu pe altcineva odată ce legea a spus că "din tot"; iar mânia se pune în mişcare în chip firesc împotriva celor ce împiedică această poftă şi numai împotriva lor. [...]

Dacă deci vede Dumnezeu cele trei puteri ale sufletului, avându-şi dorul numai spre El, cum a poruncit, neapărat că şi El,

380

bun fiind, nu numai că iubeşte pe om, ci se şi sălăşluieşte în el şi petrece în el, precum a zis prin venirea Duhului. Iar trupul se va supune chiar fără voie raţiunii ca neraţional şi nu va mai pofti împotriva Duhului. Ci precum soarele şi luna se călăuzesc după porunca Domnului pentru a lumina lumea, măcar că sunt neînsufleţite, aşa şi trupul va lucra după voia sufletului faptele luminii.

Şi precum soarele călătorind de fiecare dată de la răsărit până la apus dă o zi, iar lipsind el se face noapte, aşa şi fiecare virtute pe care o săvârşeşte omul luminează sufletul, iar ascunzându-se ea se face patimă şi întuneric, până ce agoniseşte omul iarăşi virtutea şi prin aceasta vine lumina. De asemenea, precum soarele începând de la marginea răsăritului şi mutându-şi pe încetul lumina până la cealaltă margine se împlineşte vremea, aşa şi omul crescând pe încetul de la începutul virtuţilor, se face nepătimitor. Şi precum discul lunii creşte şi scade în cursul unei luni, aşa şi omul creşte şi se micşorează cu fiecare virtute, până ce ajunge la deprinderea virtuţii cu pricina: aici suferă necazuri după Dumnezeu, aici se veseleşte mulţumind lui Dumnezeu, fiind nevrednic de dobândirea virtuţilor. (Cuv. Petru Damaschin, Filocalia 5, pag. 241).

Iubirea de Dumnezeu e susţinută de lipsa de patimi şi de bogăţia virtuţilor. Căci ura faţă de cele rele de la care vine lipsa patimilor, aduce în schimb dorul şi bogăţia bunătăţilor. Iar cel ce iubeşte şi dobândeşte virtuţile (bunătăţile) cum nu va iubi mai ales pe Stăpânul care e prin Sine bun şi singurul dătător şi păzitor a tot binele, în care este El într-un chip deosebit. (Sf. Grigorie Palama. Filocalia 7, pag. 465).

"în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire".

I loan IV, 18

381

Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni la cineva temerea de Dumnezeu în chipul arătat dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin în care nu mai este frică, [...] ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. (Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, pag. 340).

Ordinea cea bună a Sf. Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaşi; iar pe cei care au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi. Aşadar nici cel ce se teme de Domnul, odată ce s-a întors cu totul de la petrecerea veche în stricăciunea patimilor şi şi-a închinat din pricina temerii inima poruncilor dumnezeieşti, nu e lipsit de vreunul din bunurile care se cuvin începătorilor, chiar dacă n-a dobândit încă deprinderea nestrămutată a virtuţilor şi nu s-a făcut părtaş de înţelepciunea ce grăieşte din cei înţelepţi. Dar nici înaintatul nu e lipsit de vreunul din bunurile ce aparţin treptei sale chiar dacă nu a dobândit încă cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti care covârşeşte şi pe cei desăvârşiţi. Iarăşi putem socoti ca temători pe cei ce se îndeletnicesc bărbăteşte cu înţelepciunea lucrătoare şi nu şi-au

382

slobozit încă sufletul de frica şi de gândul viitoarelor judecăţi dumnezeieşti. [...]

Acestora pe de o parte nu le lipseşte nimic odată ce luptă pentru adevăr împotriva puterii duşmane. Totuşi, pe de altă parte, sunt lipsiţi de vederile tainice de care se împărtăşeşte mintea celor desăvârşiţi. Iar cei ce s-au învrednicit în chip tainic de cunoaşterea contemplativă a lui Dumnezeu şi şi-au făcut mintea curată de orice închipuire materială şi toată şi-au făcut-o chip al frumuseţii dumnezeieşti, prin imitarea aceleia, să socotim că sunt cei iubitori. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 39).

Sunt două feluri de frici: una începătoare şi una desăvârşită. Una este a începătorilor, a cinstitorului de Dumnezeu, iar alta a celor sfinţi şi desăvârşiţi, a celor ce au ajuns la măsura iubirii. De pildă: cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri; acesta e încă începător. El nu face încă binele pentru el însuşi, ci de frica bătăilor. Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu însuşi, dorind în chip deosebit să-I placă lui Dumnezeu. Acesta ştie ce este binele însuşi, acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu.

(Binele însuşi este Dumnezeu ca persoană izvorâtoare de iubire desăvârşită şi deci şi de putere sau de viaţă la nesfârşit. Pe orice persoană o iubeşti pentru ea însăşi, pentru că din ea izvorăşte sau poate izvorî iubire şi deci viaţă. Cu atât mai mult pe Dumnezeu. Numai lucrul îl iubeşti pentru tine. în iubirea unei persoane nu poţi face deosebire între iubirea de tine şi iubirea faţă de ea. Totul e dat la un loc. Tu eşit fericit când eşti cu cealaltă persoană. Dar numai cu Dumnezeu poţi fi veşnic şi numai în El poţi fi şi cu celelalte persoane veşnic, rămânând şi tu însuţi veşnic prin iubirea lor şi prin iubirea ta fără sfârşit faţă de ei). Acesta este cel ce are iubirea adevărată pe care sfântul o numeşte desăvârşită.

Unul ca acesta nu se mai teme şi păzeşte voia lui Dumnezeu nu pentru bătăi, nu pentru a nu fi pedepsit, ci pentru că a gustat din dulceaţa de a fi împreună cu Dumnezeu. îi este frică să nu cadă din

383

dragostea lui Dumnezeu şi să fie lipsit de ea. [...] Această frică scoate afară frică începătoare. (Avva Dorotei, Filocalia 9, pag. 513).

"Iar îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, îri lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari".

Iuda I, 6

Starea dintâi a îngerilor pe care n-au păzit-o este poate raţiunea după care au fost creaţi sau puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har sau iarăşi poate treapta stării lor după demnitatea harului. Locuinţa este sau cerul sau înţelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de înţelegere, în care au fost destinaţi să petreacă, dat fiind că Scriptura obişnuieşte să numească înţelepciunea şi casă. Dar mai poate fi şi supravegherea cu care îşi păzeau bunurile naturale şi câştigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au părăsit-o prin răzvrătire. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 43).

Lanţurile veşnice sunt nemişcarea totală şi continuă a voii lor spre bine, din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu sau puterea care-i împiedică, potrivit Providenţei lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră, în turbarea lor împotriva noastră, neîngăduindu-le să-şi ducă la capăt meşteşugurile răutăţilor lor împotriva noastră. întunericul este ignorarea totală şi deplină a harului dumnezeiesc, ignoranţă de care fiind străbătuţi cu totul prin buna plăcere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericită şi prea strălucită a luminii celei atotcurate, cheltuindu-şi toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 44).

384

"Pe alţii smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă fie-vă milă cu frică urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor".

Iuda I, 23

Cămaşa mânjită este viaţa întinată de multele greşeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se străvede ca dintr-o haină din purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o cămaşă curată; celălalt îşi face viaţa mânjită prin faptele rele. Sau cămaşa mânjită de trup este deprinderea şi dispoziţia conştiinţei care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile şi faptele rele pornite din trup. Această deprindere văzând-o sufletul, ca pe o cămaşă mereu înjurai său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuţile ţesute întreolaltă ne face Duhul o cămaşă frumoasă şi cinstită a nestricăciunii, la fel din patimile ţesute întreolaltă ne face trupul o cămaşă necurată şi mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă şi un alt chip decât cel dumnezeiesc. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, pag. 44).

"Şi a venit un alt înger şi a stat Ia altar, având cădelniţă de aur şi i s-a dat lui tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur dinaintea tronului".

Apocalipsa VIII, 3

Cuvântul că îngerul aduce tămâie ca să o adauge la rugăciunile sfinţilor este harul acesta, care e lucrat prin înger. Căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni, încât mintea stă de aici înainte în afară de orice clintire şi nepăsare.

Năstrapele cu tămâie sunt rugăciunile sfinţilor pe care le purtau cei douăzeci şi patra de bătrâni (Apocalipsa V, 8).

Dar năstrapă trebuie socotită prietenia cu Dumnezeu sau dragostea desăvârşită şi duhovnicească, în care se lucrează

385

rugăciunea în Duh şi Adevăr. (Evagrie Ponticul, Filocalia 1, pag. 115).

"împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor".Apocalipsa XIX, 16

Oricine slujeşte în oastea împăratului are pe mantia lui un semn de porfiră. Fiindcă împăratul poartă porfiră, toţi ostaşii lui pun porfiră pe mantaua lor, adică poartă o haină împărătească ca să arate prin aceasta că sunt ai împăratului şi slujesc în oastea lui.

Aşa şi noi: luăm semnul de porfiră pe colovionul nostru, arătând că am intrat în oastea lui Hristos şi suntem datori să răbdăm toate pătimirile Lui, câte le-a răbdat El pentru noi. (Ava Dorotei, Filocalia 9, pag. 489).

"Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc".

Apocalipsa XX, 14

E un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. De ea se vor lipsi, vai, ceata celor osândiţi la judecata viitoare. Căci celor ce nu s-au folosit bine de talantul harului dumnezeiesc, dat de Dumnezeu, le rămâne o înviere unită în veci cu acea a doua moarte, care e mai rea ca moartea. Iar dacă aceia trăiesc fără de moarte şi în acelaşi timp sunt morţi, sunt mulţi care trăiesc şi aici morţi cum a arătat Domnul vieţii şi al morţii.

Există deci şi o moarte a sufletului, măcar că după fire acesta rămâne nemuritor. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 383).

386

"Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut".

Apocalipsa XXI, 4

Omoară păcatul şi lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici unde nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după înviere când va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi "nici durere, nici întristare, nici suspin". (Sf. loan Scărarul, Filocalia 9, pag. 177).

"Şi cel ce şedea pe tron a grăit: Iată noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate".

Apocalipsa XXI, 5"Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi".

II Corinteni V, 17

Astfel nu numai la îngeri, ci şi în noi, au loc vederi ale lui Dumnezeu nu numai în chip mijlocit şi prin alţii, ci şi vederi nemijlocite care nu trec de la cei din primul rând la cei din al doilea prin transmitere. Căci Domnul domnilor nu e supus legilor creaţiei. După sfintele noastre predanii, Gavriil e primul şi singurul care e introdus în taina coborârii (chenozei) negrăite a Cuvântului, deşi nu face parte din ceata îngerească aşezată în rândul întâi şi nemijlocit în jurul lui Dumnezeu. Trebuia doar să fie nou începutul creaţiei celei noi. Căci Cel ce s-a coborât pentru noi până la noi, toate le-a făcut nouă. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia 7, pag. 300).

387

CUPRINS

Sf. Evanghelie după Sf. MateiIII, 2; III, 4; III, 14 (vezi şi loan III, 5) pag. 3IV, 3 ;V , 3 pag. 4V, 4 pag. 5V, 5 pag. 6V, 6 pag. 7V, 7 pag. 8V, 8 pag. 9V, 9 ........................................................................................pag. 10V, 16; V, 21-22 (vezi şi Matei V, 2 7 -2 8 ) ...................... pag. 11V, 25-26; V, 2 9 ...................................................................pag. 12V, 29; V, 3 9 ........................................................................ pag. 13V, 42; V, 4 4 ........................................................................ pag. 14VI, 1 (vezi şi Matei VI, 5; Matei V, 16) ....................pag. 15VI, 12; VI, 14; VI, 17 ......................................................pag. 16VI, 21 ........................................................................ pag. 17VI, 24 (vezi şi Luca VI, 1 3 ) .............................................pag. 18VI, 25; VI, 2 9 .................... ...............................................pag. 19VI, 33 (vezi şi Romani XIII, 1 4 ) ....................................pag. 20VII, 1 ..................................................................................... pag. 21VII, 7; VII, 7 ................................. pag. 22VII, 12; VII, 13-14 ........................................................... pag. 23VII, 15; VII, 1 6 ...................................................................pag. 24VII, 21 (vezi şi loan XIV, 15); X, 8 ...............................pag. 25X, 10 (vezi şi Luca IX, 3)...... ......................... pag. 26X, 20; X, 2 2 ........................................................................ pag. 27X, 2 7 ..................................................................................... pag. 28X, 28 (vezi şi Psalm XVIII, 10) pag. 29X, 29; X, 34; X, 3 9 pag. 30XI, 12 pag. 31XI, 28 pag. 32XI, 29 pag. 33XII, 3 5 pag. 34

388

XII, 4 3 .................................................................................. pag. 35XII, 47; ΧΠΙ, 11 ................................................................ pag. 36XIII, 13; XIII, 31-32 .........................................................pag. 37XIII, 47 ................................. pag. 38XIII, 52; XV, 1 4 ................................................................ pag. 39XV, 19-20; XV, 32 ........................................................... pag. 40XVI, 2 3 ................................................................................pag. 41XVI, 24; XVI, 27 ..............................................................pag. 42XVII, 5 ................................................................................pag. 43XVII, 20; XVIII, 3 ........................................................... pag. 44XVIII, 2 0 ............................................................................. pag. 45XIX, 17; XIX, 21 ..............................................................pag. 46XIX, 2 2 ................................................................................pag. 47XX, 1; XX, 16 ...................................................................pag. 48XXI, 19; XI, 13-14 ........................................................... pag. 49XXII, 1 - 1 4 ...................................................... pag. 51XXII, 3 - 6 ............................................................................. pag. 52XXII, 13; XXII, 3 0 ........................................................... pag. 54XXII, 30 (vezi şi I Corinteni XV, 44); XXII, 25 . . . pag. 55XXII, 40; XXIII, 27-28 ................................................... pag. 56XXIV, 15; XXIV, 2 2 .........................................................pag. 58XXV, 12; XXV, 21; XXV, 26 .......................................pag. 59XXV, 27 ............................................................................. pag. 60XXV, 28-29 ........................................................................pag. 61XXV, 34 ............................................................................. pag. 62XXV, 35 ............................................................................. pag. 63XXV, 38; XXV, 4 0 ...........................................................pag. 64XXVI, 3 9 ............................................................................. pag. 65XXVI, 3 9 ............................................................................. pag. 66XXVI, 41; XXVII, 5 1 - 5 2 .................................................pag. 68XXVIII, 19-20 pag. 69

Sf. Evanghelie după Sf. MarcuI, 1 5 pag. 69VIII, 34; VIII, 35 pag. 70IX, 1 pag. 71

389

X, 3 8 .....................................................................................pag. 72XI, 23 .................................................................................. pag. 73XI, 24; XI, 2 5 ..................................................................... pag. 74XII, 3 0 ..................................................... pag. 75XIII, 32; XIV, 13 (vezi şi Luca XXII, 10) ..................pag. 76

Sf. Evanghelie după Sf. LucaI, 2 8 ............... pag. 78I, 32-33; II, 34 ...................................................................pag. 79IV, 24 (vezi şi Matei XIII, 57); V, 19 ..........................pag. 80VI, 35 (vezi şi Matei XX, 2 3 ) .........................................pag. 81VI, 36 .................................................................................. pag. 82VI, 37 (vezi şi Matei VI, 14; V, 7; VII, 2 ) ..................pag. 83VI, 46; VII, 22-23 ..............................................................pag. 84VII, 28 (vezi şi Matei XI, 11); VIII, 1 6 .......................pag. 85IX, 61; X, 2; X, 16 ...........................................................pag. 86X, 1 8 .....................................................................................pag. 88X, 20; X, 4 1 -4 2 ...................................................................pag. 89XI, 20 (vezi şi Matei XII, 2 8 ) .........................................pag. 90XI, 24-27 (vezi şi Matei XII, 44; II Petru II, 20) . . . pag. 91XI, 34; XI, 41 (vezi şi XII, 33); XII, 35 .................... pag. 92XII, 40 (vezi şi XXI, 34); XII, 4 9 ................................. pag. 93XIV, 7 .................................................................................. pag. 94XIV, 27; XIV, 33 ..............................................................pag. 95XIV, 3 5 ................................................................................pag. 96XVII, 2; XVII, 1 0 ..............................................................pag. 97XVII, 21 .............................................................................pag. 98XVIII, 3 .............................................................................pag. 99XVIII, 8 pag. 100XVIII, 10; XVIII, 1 4 pag. 101XVIII, 22; XVIII, 2 4 pag. 102XIX, 2 6 pag. 103XXI, 2; XXI, 19 pag. 104XXII, 8; XXII, 3 6 pag. 105XXIII, 11; XXIII, 4 2 pag. 106XXIV, 3 9 pag. 107

390

Sf. Evanghelie după Sf. loan1,1 ..................................................................................... pag. 108I, .9 ..................................................................................... pag. 109I, 12; I, 13............................................................................pag. 110I, 1 4 ..................................................................................... pag. 111I, 14 (vezi şi loan XIX, 37; Exod ΧΠ, 4 6 ) pag. 112I, 1 6 ..................................................................................... pag. 113I, 47; I, 51............................................................................pag. 114II, 6 ..................................................................................pag. 115III, 5 (vezi şi III, 7); III, 6 .............................................pag. 117III, 8; III, 1 6 ......................................................................pag. 119III, 19; III, 3 0 ..................................................................pag. 121IV, 10;..IV, 1 4 ..................................................................pag. 122IV, 18 ................................................................................pag. 123IV, 23 ................................................................................pag. 124IV, 24 (vezi şi Corinteni XIV, 9) .................................pag. 125IV, 34; IV, 4 2 ..................................................................pag. 126V, 5 ..................................................................................... pag. 127V, 1 7 ...................................................................................pag. 128V, 17 (vezi şi VI, 27) ....................................................pag. 129V, 19 (vezi şi XVI, 13);V, 22 (vezi şi VIII, 15; XII, 48) ..................................... pag. 130V, 22 (vezi şi Luca VI, 37; I Corinteni IV, 5;Romani II, 1; Ieremia II, 12); VI, 2 8 ............................. pag. 131VI, 38 ................................................................................pag. 132VI, 52; VI, 5 6 ................................................................... pag. 133VI, 63; VII, 38; VIII, 21 .............................................. pag. 134VIII, 32 ............................................................................. pag. 135IX, 4; X, 1.... .......................................................................pag. 136X, 2 7 .................................................................................. pag. 137XI, 21 ................................................................................pag. 138XI, 25 (vezi şi Ezechiel XXVIII, 10);XI, 25 (vezi şi Psalm XXI, 3 0 ) .................................... pag. 139XI, 33 ................................................................................pag. 140XI, 33-34; XI, 52; XII, 23 ............................................pag. 142

391

XII, 2 5 ................................................................................ pag. 143XII, 26; XII, 3 5 ............................ pag. 144XII, 49-50; XIII, 4 ........................................................... pag. 146XIII, 20; XIII, 31-32 ....................... pag. 147XIII, 35; XIV, 2 (vezi şi I Corinteni XV, 4 1 ) pag. 148XIV, 9 (vezi şi XIV, 10) .......... pag. 150XIV, 11 (vezi şi XV, 4; XVII, 20; XVII, 21; XVII, 22);XIV, 15 (vezi şi XV, 1 2 ) ...............................................pag. 151XIV, 15-17; XIV, 1 8 ....................................................... pag. 153XIV, 21 ..............................................................................pag. 154XIV, 23 ............................................................................. pag. 155XIV, 27 ..............................................................................pag. 156XIV, 31 ..............................................................................pag. 157XV, 4 ................................................................................ pag. 158XV, 5 ................................................................................pag. 159XV, 5 - 6 ............................................................................. pag. 161XV, 19; XVI, 27-28 .........................................................pag. 162XVI, 33; XVII, 5 ..............................................................pag. 163XVII, 5 (vezi şi XVII, 24) ............................................pag. 164XVII, 21; XVII, 22 .........................................................pag. 165XVII, 24 ...........................................................................pag. 166XIX, 15; XX, 3; XX, 17 ...............................................pag. 167XX, 19; XX, 30 (vezi şi XXI, 2 5 ) ............................... pag. 168

Faptele Sfinţilor ApostoliI, 4; I, 8 pag. 169II, 1 ......................... pag. 171II, 2; VI, 5 ........................................................................ pag. 172VIII, 7; IX, 3 ................................................................... pag. 173X, 1 1 -13 ............................................................................. pag. 174XII, 7; XII, 10 ................................................................ pag. 175XIV, 2 2 ............................................................................. pag. 176XVII, 24; XIX, 1 2 pag. 177XXI, 4 ................................................................................ pag. 178

Epistola către Romani a Sf. Ap. PavelI, 17; I, 20 pag. 179

392

I, 2 5 ..................................................................................... pag. 180I, 26; II, 6; II, 11 . . . ....................................................pag. 182II, 12 (vezi şi II, 16) ...................................................... pag. 183II, 13 (vezi şi Galateni V, 4); III, 24 ..........................pag. 184V, 10; V, 1 4 ......................................................................pag. 186V, 14; VI, 14 ................................................................... pag. 187VI, 16 (vezi şi II Corinteni XIII, 5; Iacov I, 26);VII, 1 3 ................................................................................pag. 188VII, 14; VII, 1 6 ................................................................ pag. 189VII, 1 9 ................................................................................pag. 191VII, 24 .·............................................................................. pag. 192VIII, 2 ...................................... pag. 193VIII, 8 (vezi şi Galateni V, 2 4 ) .................................... pag. 194VIII, 14 ............................................................................. pag. 195VIII, 15 ............................................................................. pag. 196VIII, 16; VIII, 17 ........................................................... pag. 197VIII, 18-19; VIII, 21 pag. 198VIII, 25 ............................................................................. pag. 199VIII, 26 ............................................................................. pag. 200VIII, 28; VIII, 29 pag. 202VIII, 35; IX, 3 ................................................................ pag. 204X, 6-7 ................................................................................pag. 205XI, 10 (vezi şi Psalm LXVIII, 27); XI, 22 pag. 206XI, 33 . . ........................................................................ pag. 207XI, 36 ................................................................................pag. 208XII, 1; XII, 5 ................................................................... pag. 209XII, 15; XIII, 1 0 ..............................................................pag. 212XIII, 14; XIV, 7 ..............................................................pag. 213XIV, 23; XV, 1 (vezi şi Galateni VI, 1 ) .....................pag. 214

Epistola I către Corinteni a Sf. Ap. PavelI, 1 9 .....................................................................................pag. 215II, 9 ..................................................................................... pag. 216II, 1 0 .................................................................................. pag. 219II, 1; II, 1 4 ........................................................................ pag. 220II, 1 5 ...................................................................................pag. 221

393

II, 1 6 ................................................................................... pag. 222ΙΠ, 12-15 ........................................................................... pag. 223ΙΠ, 16; IV, 1 2 -14 .............................................................. pag. 224V, 10; VI, 1 6 - 1 7 .............................................................. pag. 225VI, 17 (vezi şi loan XVII, 21) ...................................... pag. 226VI, 18 ................................................................................ pag. 228VII, 4; V ni, 1 ................................................................... pag. 229IX, 7 ................................................................................... pag. 230IX, 26 ................................................................................ pag. 231XI, 3-5 (vezi şi XI, 10) ................................................pag. 232XI, 27; XI, 31-32 ................................................... pag. 236XII, 3 ...................................................................................pag. 237XII, 3 (vezi şi loan I, 17; I loan IV, 2; XVI, 16) . . pag. 238XII, 7; ΧΠ, 8 ....................................................................pag. 240XII, 1 1 ................................................................................ pag. 241XII, 2 7 ................................................................................ pag. 242XII, 27 (vezi şi Efeseni IV, 4) ..................................... pag. 243XII, 3 1 ................................................................................ pag. 244XIII, 4; XIII, 4-7; XIII, 7-8 .............................................pag. 245XIII, 9 (vezi şi loan I, 14) .............................................. pag. 246XIII, 9 - 1 0 ........................................................................... pag. 247XIII, 12 ..............................................................................pag. 248XIII, 13 ...................................................................... .. . pag. 249XIV, 5; XIV, 19 (vezi şi I Timotei II, 8 ) .................... pag. 251XIV, 20 ........................................................................... pag. 252XV, 3 (vezi şi Romani VI, 4; VI, 3; VI, 14);XV, 1 0 pag. 253XV, 13; XV, 22 pag. 254XV, 23; XV, 33; XV, 40 pag. 255XV, 41; XV, 44 pag. 256XV, 47-48; XV, 49 pag. 257XV, 50; XV, 51; XV, 56 pag. 259

Epistola a II-a către Corinteni a Sf. Ap. PavelI, 9; I, 2 2 pag. 260II, 11; II, 15....... ..................................................................pag. 261

394

ΙΠ, 3; ΙΠ, 7-11 .................................................................pag. 262ΠΙ, 18 ................................................................................ pag. 263ΙΠ, 18 (vezi şi I Corinteni ΧΠΙ, 12); IV, 6 pag. 266IV, 16; V, 2 - 3 ................................................................... pag. 267V, 7 ..................................................................................... pag. 268V, 10; V, 15; V, 1 6 .........................................................pag. 272V, 2 1 ...................................................................................pag. 273VI, 10 ................................................................................ pag. 274VI, 15; VI, 1 6 ................................................................... pag. 275VII, 1 ...................................................................................pag. 276X, 4; X, 5 ........................................................................... pag. 277XII, 2-4 ..............................................................................pag. 278XII, 1 0 ................................................................................ pag. 279ΧΙΠ, 4 (vezi şi I Corinteni II, 2; Efeseni Π, 6);XII, 9 (vezi şi Pilde III, 12) ..........................................pag. 280XII, 9 (vezi şi XII, 1 0 ) ....................................................pag. 281XII, 17; ΧΠΙ, 3 ................................................................ pag. 282ΧΙΠ, 13 ..............................................................................pag. 283

Epistola către Galateni a Sf. Ap. PavelI, 10; II, 2 ........................................................................ pag. 284II, 4; Π, 2 0 ........................................................................ pag. 285II, 21; ΙΠ, 27 ................. pag. 286ΙΠ, 28; IV, 6 (vezi şi Romani VIII, 6 ) .......................... pag. 287IV, 14; V, 12 pag. 288V, 1 6 ...................................................................................pag. 289V, 1 7 ...................................................................................pag. 290V, 22-23; V, 2 4 .................................................................pag. 291VI, 7; VI, 1 4 pag. 292VI, 15; VI, 1 6 pag. 293

Epistola către Efeseni a Sf. Ap. PavelI, 17-18 (vezi şi I Corinteni X, 11) pag. 294II, 3 pag. 295III, 10; III, 17 (vezi şi Coloseni II, 3) pag. 296IV, 13 ................................................................................ pag. 297IV, 26 ................................................................................ pag. 300

395

V, 6; V, 8 ........................................................................... pag. 301V, 29 (vezi şi I Corinteni IX, 27);V, 30 (vezi şi loan I, 16; Coloseni Π, 9) ............ . pag. 303V, 3 2 ...................................................................................pag. 304VI, 12 (vezi şi Iacob IV, 7; I Petru V, 8); VI, 12 . pag. 305VI, 1 4 - 1 7 ........................................................................... pag. 308VI, 17 ................................................................................ pag. 309

Epistola către Filipeni a Sf. Ap. PavelI, 23; III, 71 . .................................................................pag. 310III, 20; IV, 7 ......................................................................pag. 312IV, 1 2 - 1 3 ........................................................... pag. 313IV, 14 (vezi şi Luca I, 35) ............................................pag. 314

Epistola către Coloseni a Sf. Ap. PavelI, 15 (vezi şi Evrei I, 3; loan XVI, 15; XIV, 10) . pag. 315I, 16; II, 3, 9 ......................................................................pag. 317II, 9 ..................................................................................... pag. 318II, 1 5 ...................................................................................pag. 319III, 1; III, 5 ........................................................................ pag. 321III, 9 - 1 0 ............................................................................. pag. 322III, 22 (vezi şi Matei XVIII, 3 ) .................................... pag. 323IV, 6 ...................................................................................pag. 325

Epistola I către Tesaloniceni a Sf. Ap. PavelIV, 9 ...................................................................................pag. 326V, 1 7 ...................................................................................pag. 327V, 1 8 pag. 329V, 1 9 pag. 330

Epistola I către Timotei a Sf. Ap. PavelI, 7; I, 15 ...........................................................................pag. 330IV, 8 pag. 331V, 6; VI, 8 . pag. 332VI, 12; VI, 16 . . pag. 333

Epistola a Il-a către Timotei a Sf. Ap. PavelII, 11 pag. 333II, 15; II, 21; IV, 2 pag. 334IV, 8 pag. 335

396

Epistola către Tit a Sf. Ap. PavelIII, 10 ................................................................................ pag. 338

Epistola către Evrei a Sf. Ap. PavelI, 1 4 ..................................................................................... pag. 339II, 4; II, 7; III, 12 ............................................................pag. 340IV, 13 ................................................................................ pag. 342IV, 16; V, 14 ................................................................... pag. 343VII, 1 9 ................................................................................ pag. 344XI, 1; XI, 6 ......................................................................pag. 345XII, 8; XII, 14 .................................................................pag. 347XII, 16; XII, 2 2 .................................................................pag. 349XII, 2 9 ................................................................................ pag. 350

Epistola Sobornicească a Sf. Ap. IacobI, 1 7 ..................................................................................... pag. 351II, 18; III, 2 ......................................................................pag. 352IV, 3 ...................................................................................pag. 353IV, 6; IV, 17; V, 1 6 .........................................................pag. 354

Epistola I a Sf. Ap. PetruI, 6 ..................................................................................... pag. 356I, 10-12 ..............................................................................pag. 359I, 19-20 ..............................................................................pag. 363II, 2 (vezi şi Matei XVIII, 3) .......................................pag. 364IV, 6 ...................................................................................pag. 365IV, 1 7 - 1 8 ...........................................................................pag. 367V, 5 ..................................................................................... pag. 370V, 8 ..................................................................................... pag. 371

Epistola a Il-a a Sf. Ap. PetruI, 4; III, 10 (vezi şi III, 1 3 ) ............................................pag. 372

Epistola I a Sf. Ap. loanI, 5 (vezi şi I, 7 ) pag. 373II, 13; II, 1 5 -1 6 pag. 374III, 2 (vezi şi I Corinteni II, 10) pag. 375^III, 9 pag. 376*IV, 6 pag. 378IV, 8 pag. 379

397

IV, 16 ................................................................................ pag. 380IV, 18 ................................................................................ pag. 381

Epistola Sf. Ap. IudaI, 6 ...................................................... pag. 384I, 2 3 ..................................................................................... pag. 385

Apocalipsa Sf. loan TeologulV m , 3 ................................................................................ pag. 385XIX, 16; XX, 1 4 ..............................................................pag. 386XXI, 4; XXI, 5 (vezi şi II Corinteni V, 17) pag. 387

Digitally signed by ApologeticumDN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the accuracy and integrity of this document Location: Romania Date: 2005.03.21 19:09:31 +02Ό0'

ISBN 973-96666-6-3 © TRINITAS, 1995 Redactor: Pr. Nicolae DASCĂLU Tehnoredactare, culegere computerizată: inf. Daniela IFRIMCorector: inf. Daniela IFRIM, ing. Rema ZUGRAVU Coperta: Viptor CHECHERIŢĂ

Tiparul executat la:Tipografia mitropolitană TRINITAS.