1.SCURTĂ INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIELect.dr. Liliana Suciu

The archaeologist is digging up, not things, but peoples” (Sir Mortimer Wheeler)

Locuirea constantă a unei populaţii pe acelaşi areal geografic a condus în cursul timpului la acumularea unor artefacte (obiecte sau monumente) care au marcat peisajul respectiv. Redescoperirea lor accidentală a stârnit întotdeauna curiozitatea oamenilor şi a generat explicaţii dintre cele mai fanteziste. Curiozitatea, ca şi dorinţa de îmbogăţire, au dus la primele intervenţii în ceea ce mai târziu se vor fi numit complexe arheologice (ruinele unor monumente, morminte etc) cu scopul recuperării unor obiecte preţioase (de pildă jefuirea încă din antichitate a mormintelor egiptene).

Aşadar ce este de fapt arheologia? Cuvântul provine din grecescul archaiologia (archaios – vechi, logos – ştiinţă) însemnând ştiinţa trecutului sau mai frumos spus „discursuri despre lucruri vechi” (P. Bahn), dar astăzi se referă în principal la studiul trecutului uman cu ajutorul urmelor materiale care au supravieţuit până la noi. Termenul de trecut uman trebuie explicat deoarece arheologii – contrar a ceea ce multă lume crede - nu se ocupă de studiul pietrelor sau al dinozaurilor. Acestea sunt domeniile paleontologilor şi geologilor; dinozaurii au dispărut cu zece milioane de ani înainte de apariţia primului om evoluat. Arheologia se ocupă de studiul comunităţilor umane din momentul în care acestea încep să producă primele artefacte (unelte) – după ultimele descoperiri în Africa de Est acum 2,5 milioane de ani – domeniul ei de interes ajungând până în zilele noastre. „Ceea ce ati aruncat la gunoi ieri, indiferent cât de uzat, dezgustător sau potenţial jenant este acum, devine parte a datelor arheologiei recente” (P. Bahn). Majoritatea arheologilor se ocupă de studiul trecutului mergând înapoi în timp sute sau chiar mii de ani, dar un număr tot mai mare de cercetători se ocupă de perioadele istorice şi chiar de fenomene contemporane. De exemplu situl testului nuclear din deşertul Nevada, cabanele exploratorilor polari sau chiar bunkerele naziste şi zidul Berlinului atrag din ce în ce mai mulţi arheologi astăzi. Una din marile posibilităţi ale arheologiei este că lumea întreagă este câmpul ei de cercetare. Oriunde pe glob, în junglă sau deşert, în munţi sau în peşteri poate exista o problemă arheologică de investigat. Nici măcar nu se limitează la uscat, există posibilitatea efectuări de cercetări subacvatice sau specializării în fotografie arheologică aeriană. Deoarece acoperă întreaga noastră istorie, arheologii se pot ocupa de perioade de timp dintre cele mai variate şi de obiecte dintre cele mai diverse: totul de la studiul celor mai timpurii unelte de piatră, care abia se disting de pietrele naturale până la analiza fotografiilor din satelit pentru obţinerea de date privind siturile arheologice reprezintă munca pe care o fac arheologii în încercarea de descifrare a trecutului omenirii.

1

Din păcate, foarte puţine dovezi supravieţuiesc din multele lucruri care s-au petrecut în trecut şi din aceste dovezi numai o mică fracţiune este recuperată de arheologi şi probabil numai o mică parte din ceea ce s-a recuperat este corect interpretat sau identificat. În interpretarea trecutului diverselor comunităţi umane, arheologii au la dispoziţie în principal resturile materiale păstrate în siturile arheologice şi mai puţin izvoarele scrise. Provocarea metodologică cu care se confruntă toţi arheologii este să determine cum aceste resturi pot fi utilizate pentru reconstituirea modului de viaţă în trecut şi cum s-au modificat societăţile de-a lungul timpului. Aceste resturi materiale descoperite în siturile arheologice pot fi clasificate în trei categorii: artefacte, ecofacte şi structuri imobile.

Artefactele sunt obiecte mobile care au fost făcute sau au fost modificate de om. În siturile europene cele mai obişnuite artefacte sunt uneltele şi armele din piatră, obiectele de ceramică şi de fier. Uneltele de piatră sunt des descoperite în siturile paleolitice, mezolitice, neolitice şi continuă să fie utilizate până în epoca bronzului1. Acestea evoluează şi se perfecţionează în timp, în funcţie de nevoile oamenilor care le-au fabricat. Adesea ele răspund unor cerinţe impuse de noi ocupaţii, noi strategii de vânătoare sau unor schimbări environmentale şi ca atare pot oferi informaţii preţioase pentru reconstituirea modului şi a condiţiilor de viaţă din trecut. Un exemplu în acest sens îl constituie, de exemplu, apariţia microlitelor în perioada de deglaciaţiune care a urmat

1 După cum bine se ştie preistoria şi istoria au fost împărţite în mai multe epoci definite de artefactele, tehnologiile şi structurile sociale caracteristice. Printre primii care a împărţit preistoria în perioade se numără Jurghensen Thomsen. Solicitat de Comisia Regală Daneză pentru Păstrarea şi Colecţionarea Antichităţilor să claseze colecţia de piese vechi strânsă de-a lungul vremii, acesta a creat un sistem de organizare pe trei epoci istorice după materialul din care erau confecţionate artefactele: piatră, bronz, fier. Nu a publicat fundamentul teoretic a ceea ce este cunoscut sub numele de Dreiperiodensystem decat în 1836 în Ghidul Antichităţilor Nordice dar principiul său, divulgat in lumea arheologilor a fost aplicat încă din 1830 în muzeul universitar din Lund de către Bror Emil Hildebrand (Suedia). Fiul acestuia, Hans Hildebrand este acela care va propune în 1872 împărţirea celei de-a treia perioade, a fierului în două, Hallsttat si La Tène pornind de la cele doua situri eponime. O schemă simplă împarte preistoria în: paleolitic (caracterizat prin utilizarea uneltelor de piatră cioplită, epoca este împărţită în trei perioade – paleolitic inferior, paleolitic mijlociu şi paleolitic superior în funcţie de evoluţia obiectelor de piatră şi a comunităţilor umane; se datează de la apariţia primelor unelte de piatră cioplită – 2,5 milioane de ani – până la începutul Holocenului), mezolitic (epoca de mijloc a pietrei, se utilizează în continuare piatra cioplită dar sub forma microlitelor, piese de piatră de mici dimensiuni, cronologic ocupă primele două –trei milenii ale Holocenului), neoliticul (epoca nouă a pietrei, perioadă caracterizată prin apariţia agriculturii, a animalelor domestice, a ceramicii şi a pietrei şlefuite. În ultima parte a acestei epoci încep să se utilizeze metalele – aurul şi cuprul – această apocă purtând denumirea de eneolitic sau chalcolitic. Neoliticul se încadrează cronologic între mileniul IX (în Orientul Apropiat, VIII-VII în Europa) şi mileniul III B.C.), epoca bronzului (numele vine de la utilizarea noului aliaj de cupru şi cositor - bronzul, se datează în mileniile III-II BC), epoca fierului (evident caracteristica principală fiind folosirea fierului pentru producerea de unelte şi arme, în mileniul I BC), epoca romană (care durează până la căderea Imperiului Roman de apus – 476 AC), urmate de perioada migraţiilor, Evul Mediu, Epoca Modernă, Epoca Contemporană. Desigur datele de început şi de sfârşit ale unei perioade sunt cu caracter orientativ pentru că ele diferă în funcţie de zona la care se face referire. O epocă nu începe sau nu se termină peste tot în acelaşi timp.

2

ultimei epoci glaciare2 sau a topoarelor de piatră şlefuită în neolitic (utilizate la despăduririle masive necesare practicării agriculturii în Europa).

Al doilea artefact major îl reprezintă ceramica, care apare şi se răspândeşte în timpul epocii neolitice. Obiectele ceramice sunt făcute din lut, material care poate fi modelat într-o largă paletă de forme, de la vase de gătit sau de provizii până la sculpturi şi obiecte de artă. Aproape pe tot parcursul preistoriei ceramica a fost modelată cu mână, roata olarului fiind utilizată abia din epoca fierului. În timpul prelucrării lutul se combină cu alte materiale (degresanţi) pentru a evita spargerea vaselor în timpul coacerii. În funcţie de pasta din care sunt confecţionate vasele, decorul de pe ele, tipul de ardere etc. artefactele ceramice pot fi atribuite unei civilizaţii, servind adesea la recunoaşterea şi încadrarea cronologică ei cronologică. De pildă, cultura ceramicii lineare, asociată cu primii agricultori din Europa Centrală, este de obicei recunoscută prin ceramica ei distinctă care poartă incizate decoruri curbilinii.

Obiectele de metal reprezintă o a treia categorie de artefacte descoperite în siturile arheologice. Obiectele făcute din metal apar în neoliticul mijlociu. De exemplu Ötzi – faimosul Iceman – descoperit în 1990 la graniţa dintre Austria şi Italia avea asupra lui un topor de cupru. În mileniul trei BC piesele de cupru sunt înlocuite cu cele de bronz pentru ca în mileniul I BC şi acestea să fie la rândul lor abandonate în favoarea celor de fier (pentru unelte şi arme, bronzul continuând să fie folosit pentru obiecte de vestimentaţie, podoabe, piese de harnaşament etc.).

Alte artefacte au fost realizate din materiale organice precum osul, cornul, lemnul etc. Dintre acestea osul a fost utilizat pentru cea mai lungă perioadă de timp fiind folosit din paleolitic până la începutul sec. XX (când este înlocuit de plastic). Osul şi cornul se păstrează destul de bine în siturile arheologice, acolo unde solurile nu sunt acide. Nu acelaşi lucru se poate spune despre lemn care se păstrează doar în condiţii speciale cum ar fi de pildă turbăriile3, mlaştinile, zonele deşertice sau glaciare.

A doua categorie de descoperiri arheologice o constituie structurile imobile care au fost construite sau modificate de către oameni (gropi, şanţuri, case, fortificaţii, temple, vetre de foc, cuptoare etc.). Cele mai multe nu sunt vizibile decât după începerea săpăturilor, altele însă fac parte din peisaj (ca de pildă şanţurile de la Maiden Castle din SV Angliei). O parte de aceste structuri pot fi identificate cu ajutorul fotografiilor aeriene.

2 Dacă până atunci oamenii vânau cu precădere animale de talie mare, adoptând o strategie de vânătoare care implica întreaga comunitate (hăituirea, utilizarea capcanelor, a armelor mari), odată cu încălzirea climei se văd nevoiţi să îşi modifice tacticile de vânătoare. Fauna mare dispare şi în locul ei apar animale de talie mică, extrem de agile, ca atare oamenii adoptă vânătoarea la distanţă, pentru care au nevoie de alte tipuri de arme (este momentul în care inventează arcul şi săgeată, microlitele fiind utilizate frecvent pe post de vârfuri de săgeată) şi domesticesc câinele pe care îl folosesc ca ajutor la vânătoare. 3 acestea produc un mediu anaerob care inhibă acţiunea bacteriilor şi a altor microorganisme care în mod normal distrug materialul organic.

3

Fortificaţia de la Yarnbury, Wiltshire, (epoca fierului) (după Greene)

O categorie importantă de astfel de structuri o reprezintă mormintele. Mulţi oameni au fost îngropaţi împreună cu o parte din bunuri (inventarul funerar): haine, bijuterii, veselă, arme, unelte şi ocazional oameni sau animale sacrificate. Importanţa pentru arheologi rezidă din faptul că toate piesele dintr-un mormânt au fost îngropate deodată, putând fi folosite şi pentru datarea altor complexe.

Termenul de ecofacte este utilizat de arheologi pentru a descrie resturile materiale care nu au fost fabricate sau modificate de om, dar care sunt descoperite în siturile arheologice şi oferă informaţii despre mediul înconjurătorşi despre modul cum acesta a fost utilizat de comunităţile umane. Cele mai obişnuite ecofacte sunt oasele de animale, seminţele sau alte resturi de plante şi polenul. Studiind resturile faunistice arheozoologii pot să ofere detalii interesante legate de speciile de animale de la care acestea provin, sexul, vârsta, modul de gestionare a turmelor, modul de tranşare a lor etc. Aceste informaţii pot fi utilizate pentru reconstituirea tiparelor de vânătoare, a practicilor economice sau a dietei respectivei comunităţi. Recent resturile osteologice sunt utilizate pentru reconstituirea ecosistemului în care o aşezare a fost amplasată (v. mai jos).

Polenul şi resturile de floră, împreună cu alte date biologice şi geologice, pot fi utilizate pentru reconstituirea istoriei vegetale a diferitelor regiuni din Europa. Una din cele mai cunoscute aplicaţii a analizei polenului a fost reconstituirea istoriei vegetaţiei postglaciare în sudul Scandinaviei. Analizele au arătat cum specii de copaci ca mesteacănul, pinul şi salcia au fost treptat înlocuite de stejar şi tei în timpul procesului de reîmpădurire a Europei de la sfârşitul epocii glaciare.

Descoperirea unor concentrări de artefacte, ecofacte sau structuri construite într-un anumit perimetru evidenţiază existenţa acolo a unei foste aşezări umane. O astfel de zonă poartă numele de sit arheologic. Acestea pot să fie foarte variate, de la taberele sezoniere ale vânătorilor-culegători din paleolitic care au ocupat un teritoriu pentru câteva săptămâni, la oppida celtice (fortificaţii de mari dimensiuni, centre protourbane) sau la satele evului mediu locuite câteva secole; de la mine la cimitire şi situri ceremoniale. Toate obiectele sau structurile descoperite într-un sit sunt examinate de arheolog: cum sunt asociate, care este distribuţia lor spaţială, care este relaţia cu mediul înconjurător etc. O cheie în interpretarea resturilor arheologice o reprezintă noţiunea de

4

context arheologic adică locul unei descoperiri într-un sit şi relaţia cu alte descoperiri din cadrul sitului. De exemplu un vas descoperit într-o locuinţă, lângă o vatră de foc are o altă semnificaţie decât un vas descoperit într-un mormânt. Pentru păstrarea cât mai multor informaţii despre contextul arheologic, specialistul înregistrează toate datele referitoare la acesta: locul, poziţia, stratul în care a fost găsit, piesele cu care era asociat etc.

Siturile arheologice sunt foarte adesea stratificate, fiind formate dintr-o serie de niveluri arheologice. De aceea arheologul lucrează foarte mult cu stratigrafia, metodă preluată din geologie. Una din regulile acestei metode spune că stratul cel mai adânc (cel mai de jos) s-a format primul, în timp ce stratul aflat cel mai sus s-a format ultimul. Interpretarea acestor straturi îi perminte arheologului să observe schimbările petrecute de-a lungul timpului şi să dateze (în cronologie relativă) diferitele descoperiri pe care le face într-un sit4.

Secvenţele stratigrafice joacă un rol important în stabilirea cronologiei sitului. Vârsta relativă a fiecărui strat este determinată de relaţia lui cu stratul de deasupra şi de dedesubt. Stratigrafia unui sit este înregistrată prin desenarea profilelor (pereţilor) secţiunilor care sunt dezvelite prin săpătură. Pentru înregistrarea structurilor descoperite în acelaşi strat (case, vetre, şanţuri de drenaj) sunt desenate planuri şi realizate fotografii în timpul săpăturilor.

Arheologia studiază nu numai un sit individual ci a trecut la examinarea relaţiilor spaţiale dintre siturile aparţinând aceleiaşi perioade de timp precum şi a celor dintre siturile individuale şi mediul înconjurător (lacuri, munţi, păduri). Prima direcţie a dus la apariţia termenului de cultură materială sau cultură arheologică, care descrie grupuri de artefacte şi ansambluri similare care sunt găsite în mod repetat împreună. De exemplu primii agricultori ai Europei centrale produc o ceramică distinctă, decorată cu incizii curbilinii, locuiesc în case rectangulare din lemn, cultivă grâu amidonier (Triticum dicoccum) şi cresc vite, porci şi oi. Cultura lor se numeşte Linearbandkeramik (LBK, cultura ceramicii lineare) şi este un exemplu clasic de cultură arheologică. Culturile arheologice sunt limitate în timp şi spaţiu. Cultura ceramicii lineare este răspândită în Europa centrală, din Franţa până în NV României, marea majoritate a siturilor datându-se la sfârşitul mileniului VI BC. Nu se ştie dacă toţi oamenii aparţinând acestei culturi vorbeau aceeaşi limbă sau dacă se considerau toţi membrii ai aceluiaşi grup etnic.

Deoarece siturile arheologice variază foarte mult nu există o metodă universală de

abordare a unei cercetări arheologice. Metodele utilizate de arheolog trebuie să fie adaptate sitului pe care îl investighează. Astfel în siturile paleolitice sunt înregistrate toate bucăţile de piatră cioplită sau de os (fiind singurele piese care sunt descoperite în aceste staţiuni ele sunt foarte atent colectate, pentru că sunt singurele care pot să ofere informaţii utile în reconstituirea vieţii în aceste aşezări). Prin contrast săpăturile în siturile romane sau medievale, care conţin o mare cantitate şi varietate de materiale arheologice şi 4 Christian Jurghensen Thomsen susţinea că artefactele de piatră sunt în general mai vechi decât cele de metal. Săpăturile efectuate de unul dintre studenţii săi, Jens Jacob Asmussen Worsaae, au demonstrat că straturile arheologice care conţineau numai obiecte de piatră se află întotdeauna sub cele care conţineau atât obiecte de piatră cât şi de metal.

5

construcţii (ca atare şi informaţiile extrase sunt mult mai numeroase) sunt abordate într-o altă manieră. Multe dintre acestea necesită investigaţii pe parcursul mai multor ani, unele se află sub aşezări contemporane unde săpăturile sunt condiţionate de clădirile moderne, în alte cazuri avem de-a face cu săpături de salvare în cadrul cărora arheologii trebuie să termine săpătura până la o dată fixă, fiind probabil ultima şansa ca situl respectiv să fie cercetat5.

Indiferent de maniera de abordare a unei săpături arheologice există nişte reguli comune tuturor: recuperarea şi înregistrarea stratigrafiei (dimensiunea verticală a săpăturii) utilă pentru stabilirea cronologiei sitului; înregistrarea tuturor structurilor descoperite într-un sit (dimensiunea orizontală a săpăturii), oferă informaţii despre funcţionalitatea sitului; recuperarea artefactelor, prelucrarea şi clasificarea lor.

O săpătură arheologică, spre deosebire de alte tipuri de cercetare istorică este destructivă, ea nu mai poate fi reluată sau refăcută decât în situaţii excepţionale şi cu foarte mare dificultate, deoarece cercetarea arheologică distruge documentul, acesta fiind „citibil” integral o singură dată. Fiecare situaţie arheologică este unică şi irepetabilă şi prin urmare orice intervenţie neavizată poate provoca pierderi irecuperabile de informaţie. De aceea, în ultimii ani, săpătura arheologică propriu-zisă, este ultima soluţie aleasă pentru cunoaşterea unui sit. Ea este precedată (sau ar trebui să fie) de o serie de prospecţiuni noninvazive menite să ofere informaţii cât mai detaliate despre situl ce urmează a fi cercetat. Cele mai cunoscute astfel de prospecţiuni sunt: fotografia aeriană, teledetecţia sau prospecţiunile geofizice.

Fotografia aeriană este un mijloc extrem de eficient deoarece aşa pot fi acoperite suprafeţe foarte mari în intervale de timp mici. Metoda constă în fotografierea sub un anumit unghi, de la o anumită înălţime, în anumite anotimpuri şi în anumite momente ale zilei a unor zone pentru a detecta obiectivele arheologice aflate în subsol. Indicatorii care permit identificarea acestora în timpul zborului sunt de mai multe categorii: umbre generate de denivelări ale terenului sub care se află ruine (în general atunci când lumina cade oblic şi de regulă în zone lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie redusă), diferenţe de nuanţe ale solului (umiditatea diferită a solului în zone cu construcţii de piatră sau şanţuri) sau ale vegetaţiei (ţin în general de diferenţele de înălţime şi culoare a plantelor în zonele cu complexe arheologice). Fotografiile aeriene pot fi suprapuse peste hărţi sau chiar transformate în hărţi (aerofogrametria) ceea ce permite evaluări şi măsurători înainte de începerea săpăturilor propriu-zise.

5 Săpătura de salvare şi săpătura preventivă se execută atunci când integritatea unui obiectiv arheologic poate fi afectată de factori externi: lucrări agricole sau de construcţie, factori naturali. Un exemplu îl constituie de pildă lucrările de construcţie desfăşurate în oraşe care ating adeseori straturile de depunere arheologică şi monumente mai vechi aflate în subsol.

6

Fotografie aeriană. Sanţurile castrului roman de pământ de la Chew Green, Northumberland (după Greene)

Prospecţiunea satelitară (teledetecţia) este o formă avansată a fotografiei aeriene şi presupune realizarea de imagini sau fotografii din spaţiul extraterestru prin intermediul sateliţilor orbitali sau staţionari. Această metodă se utilizează pentru zone întinse ca suprafaţă, greu accesibile sau cu grad mare de risc.

Prospecţiunea termală sau termografia este utilizată în special de geologie sau în monitorizarea mediului dar poate fi utilizată cu succes şi în arheologie. Prin intermediul acestei metode se înregistrează variaţiile de temperatură de la suprafaţa solului şi pot fi înregistrate date de pe arii largi şi cu un cost relativ scăzut. Prospecţiile termale pot detecta mici variaţii în înălţime a suprafeţei solului iar diferenţele de temperatură ale solului sau vegetaţiei pot reflecta anomalii aflate în subsol. Cu ajutorul unor camere speciale numite camere de termoviziune (ce operează în banda de infraroşu a spectrului) se poate observa cum căldura este răspândită de diferite tipuri de corpuri. Radiaţia infraroşie este emisă de structuri arheologice (şanţuri, drumuri, canale, podele etc) în lungimi de undă diferite care permit vizualizarea lor în format digital, cu ajutorul acestei metode putând fi localizate şi măsurate complexele arheologice identificate prin termografie.

Prospecţiunile geofizice ca rezistivitatea solului, magnetometria, măsurătorile GPR se bazează pe măsurarea diferitelor caracteristici fizice ale solului. Dacă oricare din aceste metode detectează vreo anomalie în aceste caracteristici este foarte posibil ca un artefact sau o structură arheologică să fie îngropată în acel loc. În fapt orice intervenţie în pământ (şanţuri, fundaţii, gropi, morminte etc.) rup unitatea fizică a subsolului, astfel încât el nu mai posedă aceaşi structură uniformă pe care o avea înainte de a fi deranjat.

7

Metoda rezistivităţii solului funcţionează după următorul principiu: conductivitatea electrică în straturile de sus ale solului nu depinde de natura solului în sine (excepţie fac solurile care conţin minereuri) ci de cantitatea de apă pe care o conţin (în apă se găsesc de obicei săruri minerale). Astfel pământul arabil, care formează de obicei stratul de la suprafaţă al solului conţine mai multă apă decât pietrele sau clădirile vechi îngropate în sol. Pe de altă parte un sit cu şanţuri vechi este în general mai umed.

Planurile suprapuse ale sitului neolitic de la Dorchester. Planul punctat a fost făcut pe o hartă ce arăta rezistivitatea solului în timp ce planul cu linii reprezintă structurile arheologice identificate în urma săpăturilor ce au avut loc 6 luni mai târziu. (după De Laet)

În stadiul actual al cercetărilor se măsoară nu conductivitatea solului ci rezistenţa electrică a lui (care variază în proporţie inversă cu conductivitatea). Această metodă are însă şi limitele sale. De pildă nu poate fi utilizată în regiunile unde roca este aproape de suprafaţă. Pe de altă parte detectează în întregime rămăşiţele arheologice dacă nu sunt prea complexe şi dacă subsolul este de o natură cât de cât omogenă. Rezultate foarte precise au fost înregistrate utilizând această metodă la Dorchester (v. fig.)

Prospecţiunile magnetometrice se bazează pe proprietăţile obiectelor şi structurilor aflate în sol de a reacţiona specific la expunerea lor la un câmp magnetic generat artificial în contextul fondului geomagnetic (câmpul magnetic terestru natural). Astfel, în măsurătorile efectuate cu aparate speciale apar anomalii de intensitate a semnalului, generate de structurile artificiale aflate în sol, care pot fi traduse vizual prin intermediul unor programe de calculator. Au fost create sisteme de prospecţie care pot trasa pe baza acestor principii planurile unor clădiri, necropole etc.

Câteva aspecte ale locuirii umane pot cauza asemenea anomalii. Încălzirea la cca. 700° sau peste cu ajutorul vetrelor, cuptoarelor, furnalelor etc. poate cauza alinierea particulelor magnetice prezente în majoritatea solurilor şi argilelor în funcţie de câmpul

8

magnetic al Pământului (din momentul arderii) şi păstrează această nouă aliniere la răcire (magnetism remanent). Alinierea particulelor magnetice poate fi afectată şi de săparea şi reumplerea şanţurilor sau gropilor. Pentru prospecţiunile de acest tip se folosesc în ultima vreme mai multe feluri de aparate: magnetometrul cu protoni (are la bază principiul comportării protonului ce se orientează după liniile de forţă ale câmpului magnetic local), magnetometrul diferenţial (măsoară diferenţa de intensitate magnetică între cele două butelii detectoare care compun aparatul), magnetometrul cu radiaţii gama (are la bază principiul densităţii solului) etc. Pentru fiecare tip de aparat există şi limite de care arheologul care citeşte şi interpretează diagramele trebuie să ţină cont. De pildă aparatul şi măsurătorile realizate sunt influenţate de obiectele metalice din sol sau de obiectele metalice din vecinătatea măsurătorilor, atât terestre cât şi subterane.

Prospecţiunile electromagnetice se folosesc de o gamă largă de aparate de tipul „detectoarelor de metale”. Acestea identifică şi semnalează prezenţa în sol a obiectelor metalice pe baza principiului de feed-back, de fapt a răspunsului specific obiectului ţintă la semnalul trimis de un emiţător şi întors la origine. Cele mai multe tipuri penetrează solul până la adâncimi foarte mici, dar sunt utilizate de arheologi pentru a localiza artefactele metalice dispersate (de exemplu un tezaur monetar împrăştiat de plug). Dispozitivele mai sofisticate (pulse induction meter) avertizează despre obiectele metalice din zonele care urmează să fie cercetate.

Metode ceva mai avansate de prospecţie sunt metodele seismice şi utilizarea GPR (Ground penetrating radar - georadar). Radarul are un potenţial considerabil pentru examinarea siturilor aflate în subsol, mai ales când sunt investigate structuri mari, ca de pildă camerele funerare ce conţin spaţii goale, dar are dezavantajul că este performat cu predilecţie în zonele foarte uscate.Practic sistemul funcţionează prin transmiterea unui semnal electronic în sol şi ricoşarea acestuia înapoi la receptor. Semnalul este alterat de densitatea şi poziţia lucrurilor pe care le întâlneşte sub pământ. Principiul de bază de la care se porneşte este acela că materialele aflate în sol prezintă proprietăţi diferite faţă de mediul nederanjat în care se află. Georadarul induce anumite tipuri de unde în sol utilizând o antenă care emite scurte impulsuri electromagnetice; atunci când acestea întâlnesc ceva în cale revin fiind captate de un instrument de măsură ce le converteşte în impulsuri electrice observabile pe ecranul computerului. Informaţiile recepţionate sunt transcrise sub formă de diagrame. Când sunt utilizate culori pentru a scoate în evidenţă variaţiile, se pot observa formele, nu numai ale structurilor solide ci şi profilele gropilor sau şanţurilor.

Prospecţiunile seismice sau acustice sunt comune în geologie şi, sub formă de sonar, sunt utilizate în arheologia submarină, dar încă nu au fost utilizate pe scară largă în arheologia pe uscat. O lovitură de baros sau o mică explozie sunt utilizate pentru a genera unde sonice, iar microfoane plasate la suprafaţa solului înregistrează reflectarea acestora prin structurile îngropate. De fapt metoda se bazează pe emiterea unor unde de şoc, propagate în sol prin vibraţii elastice şi apoi înregistrate de un seismograf. Vibraţiile absorbite sau nu de ansamblurile arheologice sunt ulterior analizate cu ajutorul computerului care generează o hartă sau o diagramă. Tehnică a avut succes la depistarea unor şanţuri antice săpate într-un sol de natură solidă.

9

Prospecţiunile pedologice presupun colectarea de probe pedologice din solul ce conţine urme arheologice. Metoda necesită identificarea în prealabil a sitului arheologic prin alte metode, ea fiind utilizată doar pentru confirmarea sitului prin analiza straturilor, a artefactelor şi a ecofactelor din probele de sol. Aceste probe pot oferi informaţii legate de întinderea locuirii, precizarea unei stratigrafii mai fine sau modul de dispunere a straturilor precum şi modificările antropice suferite de acesta. Prospectările de acest tip constau din extragerea de carote cu ajutorul sondelor pedologice, carote care sunt studiate atât de arheolog cât şi de pedolog. Studiul lor urmăreşte mai multe obiective: definirea texturii (importantă pentru precizările şi analizele asupra tehnologiei ceramicii, calităţii şi originii surselor de argilă sau de piatră), analiza granulometriei (foloseşte la precizarea locului de origine a ceramicii sau a altor materiale arheologice), petrografia (analizează mineralele din sol sau roci permiţând depistarea originii lor) polenul sau resturile de fosile (aduc date despre floră şi formarea straturilor de sol; permit aprofundarea cunoştinţelor despre ambient ca parte componentă a habitatului). Tot în cadrul prospecţiunilor pedologice se execută şi analize chimice ale solului. În zonele care au fost ocupate de oameni pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, acumularea de resturi şi gunoaie de orice fel au modificat profund compoziţia chimică a solului. Descompunerea substanţelor organice a dus la creşterea proporţiei elementelor minerale. Unele dintre acestea, ca de pildă nitraţii sunt progresiv dizolvaţi şi transportaţi de apă, dar altele, în principal fosfaţii sunt prezervaţi în sol pentru totdeauna. Analiza cantitativă a fosfaţilor din sol poate să indice uneori un sat sau un alt tip de habitat. Această metodă a fost utilizată cu succes în Suedia, Germania, Elveţia, Olanda.

Tendinţa actuală este de a deplasa accentul pe aceste genuri de prospecţiuni neinvazive, pentru a obţine cât mai multe date despre un sit, având în vedere caracterul destructiv al săpăturii propriu-zise.

Datarea trecutului şi a obiectelor găsite în siturile arheologice a fost problema centrală a arheologiei de-a lungul evoluţiei sale şi a rămas extrem de importantă. La 1860 episcopul Ussher stabilea data de 4004 B.C. pentru crearea lumii, dată repede uitată odată cu acceptarea de către lumea ştiinţifică a teoriei evoluţioniste a lui Darwin care lărgea considerabil percepţia asupra vechimii Pământului şi a omului. Din momentul în care ideea de preistorie a fost conceptualizată, perioada astfel denumită a fost repede împărţită în epoci definite de artefactele, tehnologiile şi structurile sociale caracteristice. Cu toate acestea rămânea un mare obstacol; chiar dacă oasele şi artefactele erau recoltate cu foarte mare grijă din straturile geologice sau arheologice, ele nu puteau fi plasate decât într-o secvenţă relativă, neputându-se vorbi în termeni de timp. Datarea absolută, în ani calendaristici, a rămas în mâinele arheologilor care se ocupau de timpurile istorice, iniţial lumea clasică greco-romană, apoi Egiptul şi Orientul pe măsură ce srierile rămase de la aceste civilizaţii erau descifrate în sec. XIX.

10

Piatra de la Rosette. Cartuşe ale lui Ptolemeu şi Cleopatra pe care le-a descifrat Champollion; Jean Francois Champollion (după S. Manning, The Land of Pharaos, 1876) (după W. Stiebing Jr.)

Prin contrast, descoperirile arheologice din Scandinavia erau grupate în trei epoci succesive: piatră, bronz, fier şi nu au putut fi datate în mod absolut până când nu au început să apară alături de ele importuri romane, din perioada Epocii Fierului. Datările absolute pentru artefactele din epocile fără surse scrise se leagă de dezvoltarea ştiinţelor naturii la începutul sec. XX, când cercetătorii au început să numere straturile anuale de sedimente lacustre sau inelele copacilor plecând dinstre prezent înspre trecut. Odată cu apariţia fizicii nucleare aceasta a început să ofere date radiometrice pentru datarea vârstei Pământului şi a diferitelor epoci geologice. Datorită dezvoltării datărilor cu radiocarbon din anii 1940 avem şi primele date absolute pentru preistorie, prin măsurarea radioactivităţii unor mostre de cărbune, lemn, oase sau alte materiale organice. Un număr tot mai mare de de metode ştiinţifice au apărut şi s-au dezvoltat contribuind la datarea materialelor anorganice şi extinzând cronologia dincolo de limitele datărilor cu radiocarbon (până la cca. 50000-100 000 de ani ).

De pildă, există posibilitatea de a afla dacă oasele dintr-un strat au aceeaşi vechime prin datări chimice. În timp nitrogenul din oasele îngropate începe să scadă şi ele absorb gradual fluor şi uraniu. Astfel încât măsurând aceste elemente se poate indica dacă un grup de oase sunt conteporane sau aparţin unor perioade diferite. Aceasta a fost metoda utilizată la începutul anilor 50 pentru a demasca frauda Piltdown – o presupusă verigă lipsă între maimuţe şi oameni găsită în Sussex în 1912, dar dovedită a fi o păcăleală totală. Datarea chimică a arătat că craniul era recent şi maxilarul aparţinea unui urangutan modern. Atât craniul cât şi maxilarul au fost pătate (băiţuite) şi dinţii şlefuiţi ca să pară vechi şi convingători. Şi astăzi continuă dezbaterile despre cine a fost responsabil de această farsă.

Aşadar pentru datarea siturilor sau artefactelor se utilizează două tipuri de cronologie: cea relativă şi cea absolută. Cronologia relativă fixează numai relaţia în timp a două întâmplări, fenomene, sau obiecte prin noţiuni ca înainte, după sau în acelaşi timp.

11

Cronologia absolută indică ziua, luna şi anul unui fenomen, obiect, întâmplări sau deceniul, secolul, mileniul, dacă nu se pot face delimitari cronologice mai precise.

Dintre metodele de datare cele mai cunoscute enumerăm: dendrocronologia, datările cu radiocarbon 14 – C14, metoda potasiu-argon 40, metoda fluorului, metoda termoluminescenţei, hidratarea obsidianului.

Dendrocronologia se bazează pe observarea şi măsurarea creşterii anuale a anumitor specii de copaci care trăiesc sute sau chiar mii de ani, de fapt pe numărarea inelelor de crestere (anouri). Un inel reprezintă un an şi în funcţie de grosimea lui se pot stabili variaţii climaterice, care au influenţat creşterea copacului. Comparând măsurătorile făcute pe copaci vii din aceaşi specie crescuţi într-o anumită regiune cu lemne descoperite în săpături (în aceeaşi regiune) se pot oferi secvenţe cronologice lungi de secole sau milenii folosind ani reper (foarte secetoşi sau umezi). De obicei se întocmeşte o scară cronologică a unei zone în care apoi se încadrează descoperirile ulterioare (diagrama generală). Durata diagramei generale depinde de vârsta copacilor care stau la dispoziţie pentru asemenea expertize. În America de Nord, unde a fost elaborată această metodă, cei mai vechi copaci – Sequoia gigantea – au o vârsta de peste 3000 de ani, iar Pinus Aristata din California ajunge până la 4600 de ani. Trunchiurile mai multor copaci au fost astfel combinate încât anul tăierii unuia să corespundă datei când altul abia a început să crească. Inelele de vârsta ale mai multor copaci eşalonte în acest fel cuprind un interval de timp mai îndelungat decât vârsta unui singur copac şi reprezintă diagrame sau serii dendrologice care se întind pe cca 6650 de ani.

Metode de datare prin dendrocronologie (realizarea seriilor dendrologice) (după K. Greene)

Limitele metodei constau în aceea că nu poate fi aplicată decât acolo unde există material lemnos bine conservat şi diagrame dendrocronologice corespunzătoare epocii pentru acele zone. De pildă, în necropola scitică de la Pazârik din Munţii Altai, s-a stabilit pe baza analizei dendrocronologice a bârnelor din care au fost construite camerele funerare că unele morminte au fost ridicate simultan în timp ce altele la intervale mai mari sau mai mici de timp.

Folosirea metodei este importantă atât pentru perioadele preistorice, cât şi pentru cele antice, medievale sau moderne. Ea este exactă pentru circa 7000 de ani B.C. având şi aplicaţii posibil mai largi. În Europa Centrală cea mai timpurie dată dendrocronologică este 702 A.D. Metoda permite în principal datarea unor monumente din lemn, iar pentru unele dintre ele ajută la stabilirea zonei de provenienţă.

12

Descoperirea izotopilor radioactivi, numiţi cosmogeni sau cosmonuclizi, generaţi în mod continuu de radiaţia cosmică în păturile superioare ale atmosferei şi introduşi ulterior în biosferă a deschis calea datărilor fenomenelor recente cu ajutorul izotopului radioactiv al carbonului C14 (descoperit de Libby în 1947).

Vegetalele şi animalele asimilează direct dioxidul de carbon din atmosferă. Acest CO2 din aer prezintă o anumită radioactivitate dată de cantităţile foarte mici de C14 pe care le are în compoziţie. Astfel încât toate organismele vii prezintă aceeaşi radioactivitate ca şi cea a CO2 atmosferic. La moartea lor schimburile cu atmosfera încetează aşa că C14 nu mai este reîmprospătat, radioactivitatea acestuia scăzând lent, timpul său de înjumătăţire fiind de 5568 de ani. Astfel, dacă se măsoară acum activitatea C14 a unui os fosil şi se compară cu activitatea carbonului actual se poate deduce timpul scurs de la moartea vieţuitoarei căreia îi aparţinea fragmentul osteologic, deci se poate estima vârsta osului. Acesta este principiul metodei de datare şi se bazează pe ipoteza că radioactivitatea naturală a carbonului a rămas constantă în decursul ultimilor 40000 de ani, respectiv că activitatea C14 a organismelor vii actuale este identică cu cea a aceloraşi oganisme care au trăit acum câteva zeci de mii de ani. Din păcate această ipoteză nu este riguros exactă deoarece activitatea carbonului nu a fost întotdeauna constantă în timp. Începând din 1957 au apărut şi primele contestări ale acestei metode, când Vl. Milojicic scrie despre limitele, nepotrivirile şi inadvertenţele metodei: intensitatea diferită a radiaţiei solare, radiaţia supernovelor, influenţa izotopilor de carbon din aer, influenţa activităţii vulcanice asupra radioactivităţii terestre etc. Curbele de calibrarea şi recalibrare au suferit numeroase modificări existând numeroase programe de recalibrare a datelor.

Perioada de dezintegrare a acestui izotop este de 5730 ± 40 de ani. Ca urmare a unor convenţii internaţionale, pentru a se evita confuziile, în anul 1951 s-a adoptat pentru perioada de dezintegrare utilizată pentru datări valoarea de 5568 ani, ce continuă să fie valabilă şi azi. Se pot data cu metoda C14 toate eşantioanele de origine organică.

Metoda potasiu-argon 40 a devenit de uz curent dată fiind diversitatea materialelor care pot fi datate cu ajutorul ei. Această metodă are la bază acumularea radiogenică a argonului 40 în raport cu scăderea potasiului. Potasiul este abundent în crusta Pământului. Ca şi carbonul conţine în procente mici izotopi radioactivi, în special potasiu 40 care prin dezintegrare pierde jumătatea radioactivităţii şi formează calciu si un gaz, argon 40. Acest gaz scapă când încep să se formeze rocile vulcanice, dar când noile minerale încep să se răcească şi să se cristalizeze ele prind în structura cristalină argonul.Gazul poate fi eliberat în laborator prin încălzirea mostrei iar prin măsurarea cantităţii se poate stabili vârsta eşantionului. Datorită perioadei foarte lungi de înjumătăţire (1,250 milioane ani) se poate folosi doar pentru perioadele îndepărtate, de pildă, pentru datarea fosilelor care atestă procesul de antropogeneză.

Metoda fluorului se bazează pe testarea fluorului din oasele fosile pornindu-se de la constatarea că la oasele păstrate în pământ se mareşte conţinutul în fluor în urma sărurilor de fluor dizolvate în apele de infiltraţie. Dacă în oasele recente procentajul fluorului este foarte redus, acesta va creşte treptat corespunzător timpului cât acţionează infiltraţia până la maximul saturaţiei posibile. Se foloseste pentru valori cronologice mari

13

si are marja de eroare mare: la 20000 de ani, 5000, la 200 000 cu 20 000 . Datarea oaselor fosile din straturile paleolitice fixează în anumite limite şi cronologia absolută a urmelor arheologice găsite în respectivele straturi. Limitele metodei sunt determinate de unele condiţii geografice ce pot diferi de la o zonă la alta. Astfel există deosebiri pentru oasele din soluri silicoase sau vulcanice, cele din regiunile tropicale (unde mineralizarea este rapidă şi neregulată), pentru oasele calcinate sau pentru cele mai recente de 10 000 de ani.

O altă metodă folosită la datarea ceramicii de această dată este metoda termoluminescenţei. Termoluminescenţa reprezintă un fenomen fizic de emisiune de radiaţii luminoase, datorită încălzirii moderate a unui corp la o temperatură inferioară celei de incandescenţă. Un mare număr de minerale în timpul încălzirii lor emit lumină. Acest lucru nu este însă suficient pentru a face din aceasta o metodă de datare. Trebuie ca intensitatea acestei emisii luminoase să fie legată de o scară de timp.

Termoluminescenţa are două legi: 1. Termoluminescenţa mineralelor este grosier proporţională cu cantitatea de iradiere pe care au primit-o; 2. Dacă un eşantion este încălzit pentru a doua oară nu mai emite lumină. El poate face acest lucru numai dacă este iradiat din nou. Metoda se utilizează la datarea ceramicii profitând de faptul că în momentul coacerii obiectelor, termoluminescenţa care a fost acumulată în argile după formarea lor (sau termoluminescenţa geologică) este ştearsă. Deci cronometrul este repus pe zero (termoluminescenţa începând să se reacumuleze în timp după această coacere) şi ceea ce se va data va fi momentul coacerii vaselor sau a obiectelor ceramice. Limitele metodei sunt impuse de diferiţi factori, determinaţi de condiţiile în care a stat proba sau de factori tehnici ca temperatura de ardere şi intensitatea luminii.

Metoda hidratării obsidianului se foloseşte pentru datarea obiectelor făcute din această rocă. Obsidianul este o sticlă vulcanică rezultată din solidificarea rapidă, petrecută în urma erupţiilor vulcanice. Obsidianul apare numai în anumite zone ale Pământului unde există sau a existat o intensă activitate vulcanică, roca fiind căutată în preistorie pentru muchiile foarte ascuţite care rezultau în urma spargerii şi deci pentru confecţionarea uneltelor şi armelor din piatră cioplită în timpul epocii pietrei.

Metoda are la bază principiul hidratării în timp a obsidianului, care se petrece după o constantă, dacă proba stă în aceleaşi condiţii. În fapt o suprafaţă a obsidianului recent prelucrată va absorbi apă din mediul înconjurător, formând un strat de hidratare măsurabil, dar care este invizibil cu ochiul liber.Adâncimea hidratării obţinute reprezintă timpul scurs din momentul confecţionării obiectului. Metoda are aplicaţii mai ales în staţiuni sau situaţii în care nu există observaţii de stratigrafie verticală sau lipsesc alte metode de datare.

Limitele metodei sunt impuse de faptul că hidratarea nu este uniformă în întreaga lume, neexistând aceleaşi condiţii fizico-chimice peste tot. Aceste condiţii depind de existenţa unor factori locali care determină rata de hidratare (de pildă temperatura atmosferică).

14

Desigur metode de datare absolută există mult mai multe, unele aflate în fază incipientă altele utilizate pe scară largă. Dintre acestea aminitim: metoda determinării uraniului din oase; determinarea azotului din oase; determinări prin propagarea ultrasunetelor în oase (pentru fosile); metoda thoriu-uraniu (se bazează pe dezintegrarea U234 şi transformarea acestuia în Th230 – datează organismele litorale); metoda izotopilor de oxigen (studierea raportului dintre izotopii O18 şi O 16 în scopul datării probelor din zonele marine); metoda fusiunii nucleare (se bazează pe dezintegrarea diferită a U235 de a uraniului U238, metodă folosită cu succes pentru datarea primilor hominizi din Tanzania) etc. Aşa cum se poate observa cu ajutorul diferitelor metode de datare pot fi astăzi încadrate cronologic aproape toate tipurile de artefacte sau ecofacte descoperite în siturile arheologice.

Ritmul dezvoltării infrastructurii şi interesul pe care lumea contemporană îl poartă propriului trecut a făcut ca arheologia să fie din ce în ce mai prezentă în viaţa cotidiană: de la săpăturile de salvare la cele sistematice, de la apariţiile televizate sau în presa scrisă a arheologilor care au făcut descoperiri senzaţionale, de la organizarea unor conferinţe cu largă audienţă la muzeele de specialitate, arheologii sunt tot mai activi în cadrul comunităţilor umane. În toate ţările civilizate autorităţile au elaborat sisteme normative care reglementează şi protejează atât activităţile de cercetare cât şi patrimoniul mobil şi imobil al istoriei naţionale6. Rezultatele săpăturilor arheologice sunt publicate în cărţi şi reviste de specialitate dar interesul tot mai larg manifestat pentru acestă ştiinţă a dus la apariţia unor preocupări constante de popularizare a rezultatelor cercetării arheologice: prin intermediul canalelor de televiziune: Discovery Chanel, History, National Geografic dar şi a publicaţiilor de popularizare: Les Dossiers de l’Archeologie, National Geografic, Descoperă, Geo etc.

De vreme ce nimeni nu ştie cu siguranţă ce s-a petrecut în trecut (inclusiv în trecutul recent) nu va exista niciodată un sfârşit al cercetărilor arheologice. Arheologia va rămâne o perpetuă căutare, o eternă călătorie fără un adevărat sfârşit. Ea este cu atât mai interesantă cu cât o descoperire extraordinară ca Iceman (Omul Gheţurilor) sau Armata de Teracotă (China) reuşeşte să stârnească interesul întregii lumi. Puţine alte subiecte pot să spună atât de mult.

Bibliografie

Bahn, P., Archaeology. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2000Bejan, A., Micle, D., Arheologia – O ştiinţă pluridisciplinară. Metode clasice şi moderne de lucru, Timişoara, 2006Florea, G. Introducere în arheologie, curs universitar.

6 Regimul legislativ al cercetărilor arheologice din România este reglementat de ORDONANTA nr. 43 din 30 ianuarie 2000 privind protectia patrimoniului arheologic si declararea unor situri arheologice ca zone de interes national (publicată în M.O.: 24.11.2006) şi de Legea nr. 182/25.10.2000 privind patrimoniul cultural naţional mobil. La acestea se adaugă Standardele şi procedurile pentru cercetările arheologice (instituite prin OMCC nr. 2392/06.09.2004).

15

Gherghe, P., Introducere în arheologie, Craiova, 2000Greene, K. Archaeology. An Introduction, Londra, New York, 2002Kruta, V., Les Celtes. Histoire et Dictionaire, Paris, 2000De Laet, S. J. Archaeology and Its Problems, 1957Laszlo, A. Datarea prin radiocarbon în arheologie, Bucureşti 1997Lazarovici, Ghe., Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Bucureşti, 1998 Luca, S.A., Arheologia generală, Alba Iulia, 1999Piggott, S., Aproach to Archaeology, 1959 Popovici, D. şi colab. Cercetarea arheologică pluridisciplinară. Concepte, metode şi tehnici, Bucureşti, 2002Rachet, G., Universul arheologiei, vol. I-II, Buc. 1977Stiebing, W.H, Uncovering the Past. A History of Archaeology, Oxford University Press, 1993Văsaru, Ghe, Cosma, C., Geocronologie nucleară. Metode de datare prin fenomene nucleare naturale, Cluj-Napoca, 1998

16