a doua venire. roman de nicolae cristache

Salt la Cuprins

Cu un an înaintea publicării acestei cărți, în2012, lui Nicolae Cristache i-a apărut

romanul Un erou blestemat: Ceaușescu întoată măreția și sminteala sa.

Ce punți există oare între acel roman șiprezenta lucrare? Vă așteptăm opiniile pe

adresa [email protected].

Echipa eLiteratura

Salt la Cuprins

Nicolae Cristache

A DOUA VENIRERoman

Ediție îngrijită de Talida Covaci

Aceasta este numai o parte din carte.Pentru a citi întregul roman, cumpărați-lprin pagina sa de web. Click aici!

http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html



Această carte se publică în cadrul ProiectuluieLiteratura, în format electronic și tipărit.

Ilustrația copertei: Tablou de Iosif Varga.Coperta: Leo Orman.

© 2013 eLiteratura. ISBN 978-606-700-125-9Toate drepturile rezervate.

Pentru formatele digitale ale prezenteilucrări, ca și pentru ediția tipărită,

adresați-vă editurii eLiteratura: [email protected] sau

[email protected]./Fax: 021 312 8212

www.eLiteratura.com.ro

Made in Romania

NICOLAE CRISTACHE A douA vEnirE

4 Salt la Cuprins





mailto:[email protected]

mailto:[email protected]


5

Mulțumiri

Mulțumiri speciale Bibliotecii Municipale „dr. C. i. istrati” din Câmpina pentru sprijinul necon-

diționat acordat la realizarea acestui roman.

de asemenea, autorul transmite omagiile sale perso-nalului bibliotecii și doamnei director Liliana Ene

pentru curajul de a păstra nealterat fondul literar,spre deosebire de alte biblioteci care – în mod barbar

– în decembrie 1989, au ars acest gen de carte.

Autorul ține să mulțumească în mod deosebit companionilor săi, Laura Cîrstea, vasile Poenaru șiTalida Covaci, pentru a-i fi fost sprijin în momentele

delicate cu încărcătură emoțională de răscruce aleelaborării acestui volum.

Salt la Cuprins


6

Cine este autorul acestei cărți?

Nicolae Cristache – membru al UniuniiScriitorilor –, născut la Brăila, este unul dintrecei mai cunoscuţi scriitori şi jurnalişti români.

A publicat:

Viaţa pentru toţi, 1979, Editura Juni mea; Magazinul de mărunțișuri, 1979, Editura

Albatros; Vinovaţii nu ştiu nimic, 1981, Editura Al-

batros; Încadrat în muncă doresc eternitate,

1982, Editura Eminescu; Recurs la morală, 1984, Editura Albatros; Bulgăre de nisip, 1986, Editura Albatros; Condamnat la Cotroceni, 1994, Fundaţia

Română pentru Jurnalism; Ziariştii, 1995, Fundaţia Română pentru

Jurnalism; Balul nebunilor, 1996, Fundaţia Română

pentru Jurnalism;

Salt la Cuprins


7

Apele din cenuşă, 1997, Fundaţia Românăpentru Jurnalism;

Aşteptând viscolul, 1998 , Editura Alter-native;

Laboratorul, 1999, Editura Alternative; Teatru, 2004, Editura Enciclopedică; Sofia, 2008, Editura Anonymus; Sentinţa, 2010, Editura Neverland; Dialoguri cu primarul demiurg Gheorghe

Iancu, 2011, Editura Neverland; Un erou blestemat: Ceauşescu în toată

măreţia şi sminteala sa, 2012, Editura Enciclo-pedică (ediţia tipărită) şi Editura eLiteratura(ediția electronică);

A doua venire, 2013, Editura eLiteratura(ediție electronică).

Salt la Cuprins

Tabloul de iosif varga, de pe coperta romanului

Salt la Cuprins


9

CUPRINS

5 Mulțumiri

6 Cine este autorul acestei cărți?

11 Capitolul unu

35 Capitolul doi

57 Capitolul trei

80 Capitolul patru

99 Capitolul cinci

120 Capitolul șase

141 Capitolul șapte

163 Capitolul opt

180 Capitolul nouă

202 Capitolul zece

Salt la Cuprins

Salt la Cuprins

Marx, Engels și fiicele lui Marx


11

Capitolul unu

De ce nu mă mir că ai întârziat?, a zis. I - amamintit că, totuși, era vorba de un drum de 130de ani înapoi, în condițiile în care semnele de cir-culație indicau doar direcția în ainte; căci lumeanu se înghesuie să afle ce - a fost: cei care, ca șimine, se lăsaseră mânați de curiozitate, făceaudrumul în direcția opusă mie, de la 1800 spreîn ainte; i - am găsit trăgându - și sufletul la cotaanului 2000, ca - n vacanță. Veseli și cu chef devorbă. Veniseră să petreacă sfârșitul lumii...

Marx m - a oprit, și - a zis, bine, bine, trăncă-nim, dar dumneata pierzi; te informez că întreorele două și trei își va face apariția Engels și vazice: „Maurul a murit!”, adică el. El e Maurul, sauMohr: așa - i spun copiii, nevasta, prietenii, duș-manii... Mohr! Şi vrea să și doarmă puțin în ainte,precum Cato cel tânăr, că nu vrea să plece dinlume obosit... Omul trebuie să părăsească vesellumea în care a fost azvârlit; mare prostie, maregreșeală, zicea, dacă tot e să murim, atunci sămurim după aritmetica vieții, ne - a sunat ceasul,kaput! și gata, la ce bun să horcăim, să murim închinuri? Iată prima dovadă că nu suntem creațiacuiva... Așa, deci, a zis, și și - a aranjat monoclul

Salt la Cuprins

să mă vadă mai bine: ce - ți veni să mă cauți?...Să bați atâta drum? He, he!.. Cu semne de cir-culație, cum ai zis, doar dindărăt în ainte?... He,he!... Nu mai țin minte cine zicea că femeia careacceptă în pat un bărbat trebuie să - și dea ruși-nea peste cap, odată cu poalele, și să și - o capetedin nou deodată cu fusta. Iată - mă cu poalele încap!

Maurul (Mohr) luase locul numelui deMarx, de tată, soț și prieten, din pricina tenuluisău afro - european și a hălăciugii de om al caver-nelor, negru abanos, în tinerețe, – astăzi sur - să-ros, mai puțin sprâncenele și mustața caresupraviețuiau negre; mâinile ascunse între trupși canapea, pipa de lut ars, în dreapta, în cea-laltă, țigara, niciuna în stare de funcționare; am-bele - i erau interzise. În ciuda bronșitei sale,fereastra era larg deschisă. Lumina inunda încă-perea de la etajul întâi și - aducea cu ea miresmede câmp peste mobila veche mirosind a carierede cari; în stânga și în dreapta căminului, pe totperetele din fața ferestrei, dulapuri pline de cărțideasupra cărora se ridicau până - n tavan pachetecu ziare și manuscrise; de o parte și alta a feres-trei două mese acoperite cu tot felul de hârțoage,caiete și hârtii scrise, și - n mijlocul încăperii, înlocul cel mai bine luminat, o masă de lucru foartesimplă – lungă de trei picioare, lată de două – șifotoliul de lemn; între dulapul cu cărți și jilț – so-

12


Salt la Cuprins

faua de piele și Mohr alungit, în cipici și brâu, șijiletcă peste cămașa cu guler înalt. Pe cămin,cărți și printre ele țigări de foi, chibrituri, taba-chere, presse - papier - uri, fotografii de - ale fiicelor,ale soției și ale lui Wilhelm Wolff și Friedrich En-gels.

I - am rãspuns, dupã ce am ostenit trãgândde fotoliul de lemn care mi - a cedat greu o micãporțiune din el. Pregãtisem rãspunsul hoinãrindprintre ani mânat de toana semeției, ceva defelul: am fost curios sã aflu cum e sã vezi lumeadin vârful ei, alãturi de un geniu... Mi se întâm-pla adesea sã nu fiu acolo unde mã cãutam.

Judecata mea, deci, nu mergea întins. Mâ-natã de închipuire, se întãrâta, plutea vaga-boandã, liberã de vãmile cenzurii. Acum, fațã înfațã cu cel cãruia urma sã - i arunc impetuos se-meția mea, m - am frânt. Buzele nu - mi primeauvorbele patetice și - am zis:

– Așa mi - a venit! Rostul adevãrat al aventurii mele nu era

unul de mãrturisit, era meschin, profesional. Dela un timp, scrisul meu se poticnea în frãmân-tãri de felul zãdãrniciei; voiam sã aflu de la unom la sfârșitul aventurii numite creație motivulpentru care o abandonase în culmea gloriei:dupã apariția primului volum al „Capitalului”, lacare lucrase arvunindu - și tihna, sãnãtatea, feri-cirea, trei sferturi din viațã, abandonase criticii

13


Salt la Cuprins

ro zã toare a șoarecilor, dupã expresia sa favoritã,celelalte douã volume, în ciuda faptului cã eraulucrate și chiar contractate. M - aștepta, oare, cape toți și implacabil, conștiința deșertãciunii,când nu mai ai de ales? Asta era întrebarea, care,desigur, în relație cu riscul pe care mi - l asuma-sem, trebuia sã parã în ochii unui om seriosdrept o copilãrie. Prietenul meu M., ultimul caremã mai suporta, abia de - mi mai dãdeabunã - ziua, de teamã sã nu - l leg și pe el de nu-mele cãpcãunului comunist. Zicea cã am vocațiemasochistã. Adicã de ce Marx și nu Hegel sauKant, dacã tot mi - a cãșunat pe genii?

Așa mi - a venit, am repetat și, grãbit, amarãtat cu mâna spre animãluțele care se treziserãdin somnul în care alunecaserã sub razele cãl-duțe ale mijlocului lunii martie și dãdeau semnecã le arde de joacã la picioarele sofalei. Un aricel– fetițã – și o broscuțã țestoasã, adoratele fiiceisale, Tussy.

Marx a abandonat pe canapea ce - avea înmâini și a lãsat mâinile sã dibuie dupã loculunde le știa pânã ce animãluțele simțindu - i miș-carea se grãbirã sã - și ia porțiile de mângâieri. Eae „deșteptuța”, zise, jucând degetele pe carcasabroscuței; și el, „țeposu”, și fetițã și bãiat, „țe-posu” pur și simplu, un nãzdrãvan cum altulnu - i; deși e solitar de felul speciei lui, acceptãsocietatea „deșteptuței”, iar ea, pentru cã - i cu-

14


Salt la Cuprins

noaște meteahna, nu - l invitã la masa ei cu in-secte, ci le face uitate înadins ici și colo; îșiacordã unul altuia toleranțe care le fac agreabilãviața în comun. Tussy, fiica mea bãiețoasã, cândera foarte micã, dar la fel de nãbãdãioasã ca „țe-posu” și „deșteptuța”, dormea cu amândouã înpat și le învãța tot felul de prostii, cum ar fi ciu-pitul pe la spate, urmat de arborarea unei mimiciinocente, așa cum vedeau la ea. Marxiste, am în-cercat eu o glumã nu excesiv de sãratã și Marx,observând scânteia neghioabã din ochii mei pla-cizi, m - a corectat și - a zis:

– Şcoala lui Owen, iar eu m - am iuțit sãrepar ce nu era de reparat, și - am îngãimat:

– Scuze!Mohr a trecut peste conveniențe: „Animãlu-

țelor, ca și copiilor, a continuat el, fața lumii li searatã pe ce - au deschis ochii; nu le rãmâne decâtsã umble pe aceeași cale, pãrîndu - li - se singuraposibilã cu a lumii alãturi de care au dormit. Da-rius, marele Darius, i - a întrebat pe greci care arfi prețul pentru ca ei sã capete nãravul celor dinIndii, acela de a - și mânca pãrinții morți, în semnde cinstire? Aceștia au rãspuns cã pentru nimicîn lume, cã nu existã preț pentru așa ceva. Da-rius le propuse atunci celor din Indii sã se lase eide felul lor de a fi și a se lua dupã cei din Grecia,adicã sã ardã trupurile pãrinților morți. Cei dinIndii s - au îngrozit încã și mai tare...

15


Salt la Cuprins

Şi - am zis, revenind la felul în care „țeposu”și „deșteptuța” o copiaserã pe Tussy:

– Cu o condiție: ca mediul înconjurãtor sãse punã la mintea animãluțelor.

– Adicã Tussy, vrei sã zici. Şi a schimbatvorba:

– Așadar, așa ți - a venit; o curiozitate mã-runtã!

Trase pãtura cu care - și învelea picioarelefãrã sã observe cã între timp „țeposu” începuse sãse cațăre și suia cãtre el; cãzu și în cãdere se lovide podea cu toți țepii de pe spate; câțiva trosnirãși „deșteptuța” se grãbi sã - i vinã în ajutor. Fu tra-tatã cu dosul și un mers șchiopãtat, pesemnepentru a o impresiona, cãci „deșteptuța” porni deîndatã sã - i imite șchiopãtatul în felul caraghios încare o fãcea tovarãșul de joacã. Şi cum, „țeposu”nu se lãsa înduplecat, „deșteptuța” se prinse cupiciorușele ei scurte de un capãt al pledului șiîncepu sã se cațãre; când socoti cã înãlțimea lacare se afla era suficient de asiguratorie își dãdudrumul, la sacrificiu; planã cu plastronul în susși buși cu toatã greutatea pe locul unde maiîn ainte o fãcuse „țeposu”. Bufnitura fu puternicã;imediat își fãcu apariția Lenchen, menajera;deloc panicatã, se aplecã sã adune animãluțelefãrã bodogãnitul de rigoare și se îndreptã cu eleîn brațe spre ieșire; Mohr o opri râzând: Lenchen,lasã - le, încearcã sã mã distreze; Lenchen îi de-

16


Salt la Cuprins

puse pe cei doi jucãuși la picioarele sale și el, casã le potoleascã hârjoana, chipurile, le înghionteacu laba piciorului, mai mult pentru a le provocadecât pentru a le potoli; nãzdrãvanele nu prege-tau sã se foloseascã de semnalele transmise șiMarx se amuza întãrâtându - le... Lenchen, HerrRedaktor, începu el când se convinse cã mena-jera se îndepãrtase suficient ca sã nu mai poatãfi auzit, este bunul cel mai de preț al familieiMarx, și singurul. E cu noi de la vârsta deopt - nouã ani, cu soacrã - mea întâi, apoi cu mineși Jenny, soția mea, și - n final cu toata menaje-ria. E fatã în casã, dãdacã, gardian și majordom,gãtește, duce gospodãria, croiește hainele, pecare, pânã nu demult, pânã la moartea acesteia,le cosea împreunã cu stãpâna casei, coace pâine,fabricã bere, ține conturile la bãcan, lãptar, mã-celar, zarzavagiu, în sensul cã îndatã ce ești prinsîn mreaja ei, imposibil sã gãsești acolo un ochide scãpare – de aici și porecla de „iepurașul”, i - aiobservat șorțul, chiar ține un iepurașabia nãsc ut în buzunarul din fațã, în chestia aiaca un marsupiu, dar nu pentru asta e poreclitã„iepurașul”, ci pentru cã în orice nenorocire eascoate din pãlãrie salvarea miraculoasã, și astatimp de o viațã, cãci familia mea, cu mine în cap,produ cem necazurile cu migala cu care pãianje-nul își țese plasa; îi pedepsește pe detractorii fa-miliei, și in vers, odatã admis în intimitateafamiliei, te bu curi și de protecția ei maternã.

17


Salt la Cuprins

– Așa cã fii atent cum o privești: nu te strã-dui sã - i fii antipatic!

Spre surprinderea mea, nu resimțeam obo-seala drumului extrem de anevoios – trebuise sãmemorez distanțele între anii citiți pe indicatoa-rele de circulație, fãrã nicio regulã, și uneori leîncurcam, confundam distanța ultimã cu penul-tima și așa mai departe – eram vioi nu știu prince înșurubare a spiritului; adevãrul era cã fuse-sem peste fire cuprins de neliniștea primului con-tact și o cât de slabã destindere rupsese stavilaspre intimitate; nu într - atât însã încât sã mã con-centrez pe detalii și nu observasem marsupiul decare Mohr vorbea ca sã vorbeascã, iar eu sã uittonul zeflemitor cu care repetase vorbele mele.Am revenit la Owen pe care - l abandonasem la in-trarea lui Lenchen și - am zis, mai mult pentru a corecta prima impresie pe care i - o oferisem:

– Şi eu am îmbrãțișat o vreme teoria luiOwen, am zis, iar astãzi, ca și el, sunt convinschiar cã nu revoluțiile gen marea revoluție fran-cezã deschid calea spre lumea pe care ați numit - ocomunism, ci educația, respectiv școala, infor-mația, știința – luminarea minților…

M - a întrerupt:– Şi totuși?– Şi totuși ceva nu se îmbucã, aici voiam

s - ajung, ceva rãmâne mereu suspendat, am zis:

18


Salt la Cuprins

școala, de aproape douã mii de ani, îi educã pecopii sã nu fure, sã nu mintã, sã nu râvneascã labunul altuia. Cum se face însã cã un suflet în-nobilat cu știința atâtor lucruri îndrumãtoare nucapãtã prin aceasta mai multã istețime și poftãde bine? Şi nu doar cã niciun școlit nu ține contde învãțãtura primitã, ba, aș zice, dimpotrivã:școala este prima lecție pentru deprinderipre cum inegalitatea, înclinația spre dominare,lupta pentru putere, înșelãciunea, pâra, pizma,minciu na...

M - am oprit. Marx confirma din cap dupãfiecare necaz enumerat de mine și - a zis:

– Așadar, tot mai bunã e o revoluție, așa - i?A ști pe dinafarã nu înseamnã a ști, asta - ișcoala!…

– Poate!, am zis. Doar cã azi, revoluția numai e posibilã...

„Ţeposu” apucase greșit de o cutã a pledu-lui; dãdea din piciorușe ca sã n - alunece de pe ca-napea și am fãcut saltul sã - l salvez. La fel derapidã ca mine a fost „deșteptuța”; n - a înțelesgestul și în clipa când am încercat sã - i prind pi-ciorușele ariciului m - a mușcat de deget – o înțe-pãturã ca de ac de albinã; l - am scãpat pe„țeposu” și am dus automat mâna la gurã sã alindurerea. „Ţeposu” s - a ascuns sub canapea; „deș-teptuța” aplauda cu vervã, iar Mohr o mângâiaîncântat de rãutatea ei; își apãrase partenerul,

19


Salt la Cuprins

iar bușitura acestuia fãcea parte din joc, se în-tâmplã, trece, spuneau umerii sãi...

– Adicã revoluția n - ar mai fi posibilã dinpricina armamentului de care dispune statul, adat Mohr încheiere pãrerii mele... Sabia, Herr Re-daktor, are douã tãișuri! Şcoala, tot douã...

De sub fereastrã urcau spre noi voci decopii și Mohr m - a rugat sã - i întreb dacã au nevoiede ceva, ca sã nu coboare el. Pânã m - am eliberatdin poziția stingherã, impusã de fotoliul de lemn,s - a auzit glasul lui Lenchen care - i dojenea, cã nuse mai astâmpãrã și sã facã bine sã - și mute te-renul de joacã de sub fereastra unui om bolnav șicopiii au zis: îi vrem pe „deșteptuța” și pe „țe-posu”, Lenchen, lãsați - i sã se joace cu noi! Da’douã la fund nu vreți?, i - a repezit Lenchen, hai,valea de - aici! M - a vãzut la fereastrã și s - a potolit;a scos de urechi iepurașul din marsupiu și i - adat drumul spre bucuria micuților care l - au luatîn primire cu chiote de voie bunã. Pânã sã - mireiau locul în porțiunea liberã a fotoliului, Len-chen și - a fãcut apariția cu o cutie pãtratã, plinãpânã sus cu pișcoturi și sãrãțele, un strat sã-rãțele, un strat pișcoturi, și o halbã închisã c - uncapac din bronz, care se ridica apãsând pe cla-peta de deasupra torții: bere neagrã, de casã, m - aasigurat ea. Am zis mulțumesc foarte mult, da’cã nu mi - e deloc foame. M - a - ntrebat dacã amcopii și - n timp ce vorbea se prefãcea cã aranjeazã

20


Salt la Cuprins

pledul cãzut în josul canapelei, pesemne pentrua descoperi ascunzãtoarea cu pipa și țigara; n - agãsit - o, spre satisfacția lui Marx, care jubila.Dupã plecarea ei, Mohr a scos la ivealã țigara, caun învingãtor, și m - a rugat sã - i întind o cutie dechibrituri; și dacã am fãcut - o, a consumat - oaproape în întregime pânã a izbutit sã tragã pri-mul fum. Mi - a zis sã - i reproduc ce - am zis înle gã turã cu teoria lui Owen despre educație, res-pectiv sã - i repet cele douã cuvinte spuse de mineîn legãturã cu asta, lumina minții sau cum? – lu-minarea minții, cum ai zis? Luminarea minții, amrãspuns, și mi - am dat seama cã tot ce fãcea șitot ce zicea era dinainte construit ca sã poatãajunge fãrã multe vorbe la ceea ce avea sã spunã,fiindcã imediat dupã ce i - am confirmat a spus,da! – luminarea minții, adicã mintea aceasta aomului e ca o casã care se deschide la fațã prinlumina pe care o primește de la învãțãturã... Amconfirmat din cap și el a continuat: da’ casa careeste omul nu e goalã, așa - i? Așa era, și - a zis și el,așa - i deci, dar ce zice Owen desprea zestrea dindotare, știi? – cãuta cu privirea pe raftul de cãrțilucrarea lui Owen, de parcã se - ndoia cã - l voicrede pe cuvânt –, și dupã un timp în care a par-curs tot ce era în încãpere, a zis: Owen admite cãomul vine pe lume dotat cu instincte naturale, deanimal, și cu virtuți, cum ar fi talentul la desensau la muzicã, la celelalte...El le zice haruri, eu lespun virtuți specifice, fiindcã rãdãcina cuvântu-

21


Salt la Cuprins

lui sugereazã tãrie, esențã... Şi eu, Marx, întreb:ce lumineazã învãțãtura în om? Lumineazã in-stinctele? Lumineazã virtuțile? Viciile? Pe toatesau doar pe câteva? Pe care dintre ele, atunci?Şi - a spus sã - l iert cã - mi pune atâtea întrebãride odatã, fiindcã, desigur, fiecare comportã unrãspuns detaliat.

S - a întrerupt pentru a cãuta ceva unde sãscuture scrumul, nu gãsi și - l scãpã pe covor.

Dumneata, Herr Redaktor, a continuat, veziînvãțãtura ca pe un medicament care vindecã.Dar niciun medicament nu conține în sine atâtatãrie încât sã se pãstreze fãrã stricãciune dacãvasul, adicã omul, nu e destul de bun: unul cuvederea limpede nu o are și dreaptã, prin urmarevede binele, dar nu - l urmeazã, vede știința, darnu se slujește de ea. Cãci știința, spuneMon t aigne, nu este pentru a lumina orbul. Me ni-rea ei nu este de a da vederea. Ci de a o înãlța...

Şi - n timp ce - mi spunea toate astea, entu-ziasmul cu care întâmpinasem pânã în urmã cudoar câteva clipe teoria lui Owen despre putereașcolii de a duce rânduielile lumii în sensul aș-teptat și dorit se fãcea țãndãri. Logica mea fuseseuna simplã și ca orice logicã simplã era imbata-bilã în fața întortochelilor rațiunii. Omul se ivisepe pãmânt în urmã cu douã milioane de ani șimai avea de dus în cârcã mãcar cinci miliarde;capitalismul era doar o etapã a prenașterii. Dar,

22


Salt la Cuprins

iatã, școala, demonstra Mohr, nu - și putea asumasarcina teribilã de a fi vasul sãnãtos care sã con-serve și sã înlesneascã evoluția omului spre ar-monie, spre propriul lui vis. Şcoala era un falsveghetor. Treptat, omenirea își pierdea vocația dinlipsa vasului care s - o adãposteascã fãrã stricã -ciuni.

– Vocația, adicã firea omului, spuse Mohr.Ea se stricã: chipul maicii noastre FIREA în în-tregul mãreției date ei de Renaștere. Putem sã - izicem și așa, deși nu știu dacã prin fire înțelegemamândoi același lucru.

– Existã o micã deosebire, am îndrãznit eu.Cu firea te naști, rãmâne constantã, așa cred, pecând vocația crește, capãtã chipuri diferite în pro-cesul firesc de adaptare la mediu...

Înaintam anevoie, îmi mãsuram cuvinteleși totuși, în ciuda stãruinței, ceva rãmâneanes pus. Auzisem oameni de științã, confortabilașezați în scaunul minții lor, care, când veneavorba de fire, dãdeau exemplu reflexul nouluinãscut de a apuca tot ce vedea...

Mohr îmi întãrea spusele punctând: cald...cald, când era de acord, iar când mã îndepãrtamde argumentele sale, zicea: rece... reciuț... rece...

– Cu firea te naști, zici dumneata. Şi e rea,apucãtoare. Şi doveditã pas cu pas. Vocația, totdin naștere, e doar un bonus, descoperit pe par-

23


Salt la Cuprins

curs sau niciodatã; pictorul de geniu poate aveao fire rea și rãmâne cu ea; talentul nu i - o modi-ficã. Omul e rãu din naștere și rãmâne așa, ori-care i - ar fi talentul. Şi o exemplifici cu reflexulnoului nãscut...

Am confirmat din cap și Mohr a zis: rãu facprietenii dumitale, scapã de ei. Prietenii dumi-tale, cei așezați confortabil în scaunele minții lor,pun gestul pe seama firii cu a lor putere; eu îlașez în pãtrãțelul curiozitãții și îți ofer un altexemplu: au existat popoare barbare, numite așade mințile luminate pentru cã îndeletnicirile șimentalitãțile acestora nu se potriveau cu ale lor,pentru care rãzboaiele aveau îndreptãțirea între-cerii; nu nãzuiau la cuceriri de pãmânturi noi,cãci aveau tot ce le trebuie; dupã victorii se în-torceau la casele lor cu mâinile goale, erau în fe-ricita stare de a nu dori decât atât cât nevoile lorfirești o cereau; ce prisosea era prea mult pentuei; de la cei prinși nu aveau alte cereri în afararecunoșterii cã fuseserã învinși; își spuneau unulaltuia „jumãtatea mea”, iar cuvinte precumpizmã, trãdare, spaimã... nu existau în vocabu-larul lor. Barbarii ãștia au ajuns pânã la Rouen,în timpul când Carol al IX - lea se gãsea acolo. În-trebați de acesta ce i - a surprins în țara sa, aceș-tia au rãspuns, printre altele, cã nu înțeleg de cepe tronuri urcã niște copii iar bãrbați în toatãfirea îngenuncheazã în fața lor și, ia aminte, m - a

24


Salt la Cuprins

fãcut Mohr atent, ei vedeau oameni îndestulați,îmbuibați de bogãții și totodatã mulțimi de„ju m ãtăți” ale acestora care, nevoiașe, se com-plãceau în sãrãcie lucie și nu - i luau de grumazpe nesãtui. Şi încã un amãnunt, dacã mai ai rãb-dare: nevestele se întreceau în a avea în jurulsoțului lor cât mai multe tovarãșe de pat și eraupline de iubire și bunãvoințã fațã de acestea. În-trebarea, Herr Redaktor, este ce s - a strecurat învasul acesta, omul, adãpat la izvorul curãțeniei,și au învins rapacitatea, jaful, silnicia, și pe unalt plan, gelozia, pizma, egoismul?

Şi - am zis: – Nevoia, de la dumneavoastrã o știu.– Şi cum s - a ajuns la nevoie? Şi dacã s - a

ajuns la nevoie de ce aceia au abandonat tocmaiceea ce i - ar fi salvat: solidaritatea? Cãci, stimatestrãin, nu nevoia a nãscut egoismul, ci îndestu-larea, iar îndestularea, cu sora vitregã neîndes-tularea, are un singur temei: proprietatea. Mãrulstricat.

Privirea mi - a fost captatã de zbenguialacelor douã animãluțe care nu se putuserã abțineși urcaserã pe pervazul ferestrei de unde dialo-gau cu cei de jos în felul pe care îl au doar copiiicând nu vor sã se foloseascã de vorbe: „țeposu”sâsâia și scuipa ceea ce producea jos, instanta-neu, nori de chiote, urmate de acrobațiile „deș-

25


Salt la Cuprins

teptuței” constând în împingeri viguroase în ari-ciul gata - gata sã o ia în jos.

Şi - am gustat din bere fãrã sã vreau:ne a grã, cum mi s - a spus, și excesiv de amãruie.Continuam sã gust, iar el mã privea ca și cum arfi sorbit el însuși, încântat cã poate participa laun ritual cãruia abia atunci și în felul acela rafi-nat îi simțea cu adevãrat savoarea, c - un rest dețigarã între degete. Şi când sã zicã ceva începusã tușeascã de se cutremura mobila în ritmulpieptului și al lacrimilor care i se revãrsau peobrajii roșii de efort ca ploaia pe geamul aprins deapusul soarelui scãpãtat dincolo de dealuri. Decredeam cã se sufocã. „Ţeposu” s - a dat de - a ber-beleacul și a ajuns la timp pentru a prinde chiș-tocul scãpat de degetele tremurânde ale lui Marxși a - l vârî sub plastronul „deșteptuței” care - l ur-mase la fel de promptã. Şi - am înțeles ce se pe-trecuse abia când Lenchen și - a fãcut apariția cuscrumiera într - o mânã și o sticlã de vin în cea-laltã. O dãdu la o parte pe „deșteptuța”, depusechiștocul în scrumierã și sticla lângã canapea șia zis: „Vin!” Ca și când ar fi spus: „Morfinã!”Merse apoi la fereastrã pentru a o închide și pã-rãsi încãperea. Marx îmbãtrânise subit, era denerecunoscut. Cu pungi sub ochi și pielea gâtu-lui ca de șopârlã. Ochii înfundați. Şi fãrã glas.

Nu știam cum sã procedez și - am urmatexemplul lui Lenchen: l - am lãsat sã suporte su-

26


Salt la Cuprins

pliciul ca pe un ritual al casei. Nu putea ține sti-cla în mânã și fiindcã l - am ajutat sã toarneîntr - un pahar a putut scoate primele cuvinte,multe mulțumiri, a zis, de mai bine de - o sãptã-mânã beau doar lapte. Despre ce vorbeam?, a în trebat fãrã urmã cã s - ar fi neliniștit în urmavalului de convulsii pe care le - a suportat înpra gul sufocãrii. Iar eu mã simțeam ca SanchoPanza în fața lui don Quijote. Şi Mohr chiar donQuijote era; gândea în limba lui don Quijote.Ce - i?, a zis. Vãd cã ești vioi, sper cã n - ai venit sãtransmiți moartea lui Marx în direct. I - am po-vestit jocul fanteziei cãruia mã lãsasem pradãpreț de câteva secunde și el a spus: hm! DonQui jote se lupta cu morile de vânt ale trecutului,eu mã lupt cu morile de vânt ale viitorului...

Şi o țineam întruna cu don Quijote. S - a ri-dicat țeapãn în capul oaselor, nu era mult maiînalt decât în șezut, s - a dus la raftul cu cãrți șis - a - ntors c - un volum de Dante. A cãutat paginacare - l interesa și a citit:

„Qui si convien lasciare ogni sospettoogni vilta convien che qui sia morta”.

„Se cade aici sã stingi orice prepus

Şi oricare spaimã moartã - aici sã fie”.

27


Salt la Cuprins

Adicã orice presupunere ori speculație n - arface decât sã pierdem timp prețios. Şi - a zis, șidacã aș fi don Quijote, eroul meu preferat, ce - idrept, ce - ar schimba asta în legile pe care le - amdescoperit? Şi mi - a propus sã nu ne împiedicãmde colaterale, lasã lumea sã vorbeascã și ur-meazã - ți calea ta. Tot Dante a zis.

Bruno Bauer, prietenul sãu din tinerețe,zicea cã tot ce e rãu în istorie e cauzat de nești-i nța maselor, cãci norodul, în habotnicia lui,transformã în religie tot ce i se oferã ca idei, in-clusiv ideile revoluției; se așazã pe religia lui ca ocloșcã și pas de a - l mai ridica de - acolo.

Şi împreunã cu Engels a scris, „Sfânta fa-milie”. Bruno și ai sãi au fost uciși cu sânge rece:Bruno sã nu vorbeascã, zicea, despre rațiunedacã nu poate explica de ce rațiunea nu - l împie-dicã pe om sã roșeascã în clipa când se simte cumusca pe cãciulã, iar pielii nu - i interzice sã seprefacã în piele de gãinã în compania emoțiilorputernice. De ce rațiunea nu - l sfãtuiește pe omca între trãdare și loialitate, între codoșlâc și sin-ceritate, între lașitate și eroismul care - l glorificã,între hoție și cinste sã aleagã ce - i al omului și nual nemernicului? Mâna adesea se îndreaptã undenu o trimitem. Limba se înțepenește și glasul sestinge când le vine. Pofta de mâncare și de bãu-turã nu înceteazã sã frãmânte pãrțile care le stausupuse. Vrea vrerea întotdeauna ce voim noi sã

28


Salt la Cuprins

vrea? Nu vrea adesea tocmai ce nu voim noi sãvoiascã și ne este vãdit dãunãtor; se lasã ea mâ-natã de sfaturile rațiunii noastre? He, he!

Ca sã dovedeascã atotputernicia rațiunii,Bruno ar putea sã - l consulte pe Sf. Augustin,care zice cã a vãzut pe unul care poruncea –raț iunea lui, nu - i așa? – pârțurilor lui, cum îi pof-tea voia; Vives, tãlmãcitorul acestuia, o întãreștecu o altã pildã din vremea sa despre un altulcare - și strunea pârțurile dupã glasul lor, cândmai vioaie, când mai grave…

Şi - atunci, el, Marx, și prietenul sãu credin-cios, Engels, au spus la dracu’! Şi când au zis ladracu’ – au tãcut și - au trecut sã pritoceascã bi-blia veacului, „Manifestul partidului comunist”.

Şi, vorbind, Marx parcã era fãcut din coadãde rac fiert, vreau sã zic fața lui. Terminase debãut tot vinul din sticlã și o privea cu urã – rãulnu i - l luase – și m - a rugat sã redeschid fereastra,nu mai conteazã, a zis, mãcar fiarele astea, fie-ruțele astea sã simtã cã trãiesc. N - am apucat sãmã ridic de tot c - a intrat Lenchen cu o altã sticlãde vin – porția! – a deschis fereastra în locul meuși a plecat cum venise. I - am umplut paharul,dacã tot mã ridicasem, și dupã ce l - a bãut pe ne-rãsuflate a zis, acum e bine! Danke sehr!...

– Şi sã știi, a adãugat, cã în sensul pe care - ldau eu personajului gândit de Cervantes, ai drep-

29


Salt la Cuprins

tate, în miezul pricinii ai dreptate, sunt un donQuijote...

Şi cã, în ce o privește pe Lenchen, ursuze-nia ei nu pe mine mã are în cãtare, ci pe doctor,nu - l înghite tocmai fiindcã - i prescrie rețete pecare ea le ia în deșert...

Nu înceta sã bea și spre mirarea mea nudoar cã nu se îmbãta, poate puțin ochii, care i seumezeau, dar chipul i se redeschidea, frunteaîn altã se remodela ca o minge care, dupã ce s - adezumflat, revine la rotunjimea inițialã. Şi cândvorbea își vâra degetul în pipa de lut ars; de atâ-tea ori o fãcuse încât degetul rãmânea curat,parcã pentru a - l oferi ca probã unei acuzãri vir-tuale; privindu - mã, ochii - i ziceau, mi - au luat ta-bacul, l - aș putea gãsi dacã aș vrea, dar nu vreau,mi - e bine așa. Tussy, fata care a rãmas lângã el,din trei câte au fost – cea mare, Jenny, a murit,ar mai fi Laura, soția lui Lafargue, dar ea îl vizi-teazã rar, Tussy, mezina e el... cã nu știe dacãam remarcat - o când am venit, nu - i frumusețe,dar îl are pe vino - ncoa; și cã e dureros de gene-roasã. Vorbea agale, țintuindu - mã cu ochii mijițisub sprâncenele mãrãcinoase, cu prudența omu-lui care nu știe cât de mult și în ce fel este impli-cat interlocutorul în subiectul în discuție.

Îi sacrificase viața – știi despre ce vorbesc,a zis.

30


Salt la Cuprins





a doua venire. roman de nicolae cristache

Documents