Derulare automată

Alba - ca - Zăpada

Am să vă deschid o copertă minunată, Care seamănă cu o poartă. Prin ea de intraţi, dragi prieteni voinici, îi întâlniţi pe cei şapte pitici. Ştiţi de ce au încetat sfada? Au zărit-o pe Alba-ca-Zăpada. Deretică şi coase şi găteşte Căsuţa lor acum străluceşte Hai, luaţi-i pe pitici de mână Şi intraţi în basmul în care Alba-ca-Zăpada e stăpână. Fraţii Grimm au aşternut povestea ei pe hârtie, Ca să vă legene visele în copilărie Dacă aţi citit-o şi vreţi basme mai noi, Rugaţi-i, pe cei şapte pitici

S-o spună fraţilor voştri mai mici.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti,...

... o frumoasă împărăteasă. Într-o zi de iarnă, când fulgii dansau în faţa

ferestrei cu pervaz de abanos, în timp ce broda, s-a înţepat cu acul. Pe

pervaz au căzut câteva picături de sânge şi împărăteasa şi-a pus in minte o dorinţă:"Ce mult aş vrea să am un copil cu obrajii roşii ca sângele, cu

pielea albă ca zăpada şi cu părul negru ca abanosul." Şi se întâmplă

că aduse pe lume o fetiţă, dar, din nefericire, împărăteasa nu mai avu zile

ca să o vadă crescând.

După o vreme, împăratul îşi căută o altă soţie. Noua împărăteasă, pe cât era de frumoasă, pe atât era de rea, iar pe Alba ca Zăpada o ţinea ca slujnică in casă. Împărăteasa cea rea avea o oglindă pe care, în fiecare zi, o întreba: "Oglindă oglingioară, cine-i cea mai frumoasă din ţară ?"

Odată cu trecerea anilor, Alba ca Zăpada se făcu atât de frumoasă, că la soare te puteai uita dar la ea ba. Într-o bună zi împărăteasa îşi întrebă din nou oglinda iar aceasta îi răspunse: "Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă." Furioasă, porunci unui vânător să o ducă în adâncul pădurii şi să o omoare, iar ca dovadă că i-a îndeplinit porunca, să-i aducă înapoi inima scoasă din piept. Se sperie vânătorul, dar ce putea să facă decât să se supună. Ajuns în pădure, nu-l lăsă inima să ducă la capăt crunta poruncă. "- Fugi şi ascunde-te, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om, căci dacă te găseşte împărăteasa, nu o să se îndure de tine." Biata copilă o luă la goană printre copaci, petrecută doar de ciripitul păsărelelor şi privirea fiarelor sălbatice care nu-i făcură niciun rău.

Într-un târziu, ajunse într-o poiană unde zări o căsuţă drăgălaşă şi se opri să se odihnească. Pe o măsuţă erau împrăştiate câte şapte farfurioare, şapte furculiţe şi şapte cuţitaşe. Albă-ca-Zăpada spălă vasele şi făcu curăţenie, apoi se culcă pe un pătuţ şi adormi.

Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndată ce se făcu lumină în căsuţă, îşi dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare.

Albă-ca-Zăpada povesti piticilor toată păţania ei; "- Rămâi la noi, aici n-o să te găsească mama ta vitregă şi fără inimă." "- Primesc cu dragă inimă." răspunse Albă-ca-Zăpada.

În fiecare zi trebăluia prin casă, pregătea cina, iar seara, înainte de culcare le citea piticilor câte o poveste.

Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor.

Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi, din această pricină, piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:—  Păzeşte-te de maştera, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!

Împărăteasa află de la oglinda fermecată că Albă-ca-Zăpada trăieşte. Atunci, îmbrăcată ca o neguţătoreasă porni spre casa piticilor să-i ofere fetei un măr otrăvit ca să o omoare. Când piticii plecară la mină i-au spus ca de fiecare dată să nu deschidă uşa străinilor.

Împărăteasa aşteptă să se piardă în depărtare cântecul piticilor, ieşi de după copac şi bătu la uşa căsuţei.

"- Bună dimineaţa, drăguţă. Am nişte mere grozave de vânzare, gustă şi tu să vezi ce dulci sunt".

Nebănuind nimic, Albă-ca-Zăpada muşcă din mărul otrăvit cu poftă şi leşină pe loc.

Dar mare le-a fost supărarea când au văzut-o zăcând pe jos fără de suflare. Cu ochii în lacrimi şi inima întristată o aşezară într-un sicriu de cleştar făcut de ei ca să o poată vedea tot timpul şi o duseră pe vârful unui munte.

S-a întâmplat că pe drum se întâlniră cu un tânăr prinţ care rătăcea prin pădure. Acesta, văzând frumuseţea ei, se îndrăgosti pe loc de tânăra prinţesă şi o sărută. Apoi piticii zdruncinară sicriul din greşeală şi îi sări bucăţica de măr otrăvit din gât. Ea se trezi şi se îndrăgosti pe loc de prinţul cel frumos.

Mare a fost bucuria piticilor şi cei doi tineri s-au căsătorit şi au trăit fericiţi, au făcut o nuntă de s-a dus vestea, cu mare alai şi voioşie.

Aceasta a fost povestea ce-a început Cu “a fost odată “,

şi-acum s-a terminat,Cu fericire şi cu bucurie!