algele rosii

77
Algele roşii – Rhodophyceae Câteva exemple de astfel de alge: Porphyra , Gelidium , Corallinales, Mastocarpus, Mazzaella , Prionitis , Chondracanthus , Gracilariopsis, Fauchea, Botryocladia, Plocamium, Microcladia, Polysiphonia, Delesseria, Botryoglossum, Bocciden . Cuprinzând peste 4000 de specii, majoritatea din medii marine, algele roşii variază ca morfologie de la simple unicelulare la filamente cu sau fară ramificaţii si staţiuni bipede multiaxial complexe. Pigmenţii includ clorofila a şi ficobiliproteine (phycobiliproteins), ficoeritrin (phycoerythrin) roşu (de cele mai multe ori este pigmentul dominant) şi ficocianin (phycocyanin) albastru, precum si carotina, luten (lutein) si zeaxantin (zeaxanthin). Majoritatea algelor roşii au viaţa in trei faze: tetrasporofite (tetrasporophyte), gametofite (gametophyte) şi carposporofite (carposporophyte). De fapt, dezvoltarea de după fertilizare a carposporofitelor reprezintă partea cea mai interesanta a ciclului de viata a acestei clase. Algele roşii nu au etape cu flageli; sperma non-motila este denumita – spermatia. Rhodophyceae - Prionitis 1

Upload: dannavasi8747

Post on 04-Aug-2015

1.081 views

Category:

Documents


7 download

TRANSCRIPT

Page 1: Algele rosii

Algele roşii – Rhodophyceae

Câteva exemple de astfel de alge: Porphyra, Gelidium, Corallinales, Mastocarpus, Mazzaella, Prionitis, Chondracanthus, Gracilariopsis, Fauchea, Botryocladia, Plocamium, Microcladia, Polysiphonia, Delesseria, Botryoglossum, Bocciden.

Cuprinzând peste 4000 de specii, majoritatea din medii marine, algele roşii variază ca morfologie de la simple unicelulare la filamente cu sau fară ramificaţii si staţiuni bipede multiaxial complexe. Pigmenţii includ clorofila a şi ficobiliproteine

(phycobiliproteins), ficoeritrin (phycoerythrin) roşu (de cele mai multe ori este pigmentul dominant) şi ficocianin (phycocyanin) albastru, precum si carotina, luten (lutein) si zeaxantin (zeaxanthin). Majoritatea algelor roşii au viaţa in trei faze: tetrasporofite (tetrasporophyte), gametofite (gametophyte) şi carposporofite (carposporophyte). De fapt, dezvoltarea de după fertilizare a carposporofitelor reprezintă partea cea mai interesanta a ciclului de viata a acestei clase. Algele roşii nu au etape cu flageli; sperma non-motila este denumita – spermatia.

Rhodophyceae - Prionitis

Rhodophyceae - Porphyra

1

Page 2: Algele rosii

Rhodophyceae - Gelidium

Rhodophyceae - Chondracanthus

Rhodophyceae - Bocciden

2

Page 3: Algele rosii

3

Page 4: Algele rosii

Phaeophyceae - Sargassum

Phaeophyceae - Postelsia

Phaeophyceae - Pelvetia

4

Page 5: Algele rosii

Phaeophyceae - Macrocystis

Phaeophyceae - Egregia

Phaeophyceae - Cystoseria

5

Page 6: Algele rosii

Chlorophyceae - Enteromorpha

Chlorophyceae - Ulva

Chlorophyceae – Codium

6

Page 7: Algele rosii

Chlorophyceae - Cladophora

Chlorophyceae – Bryopsis

Chlorophyceae

Rhodophyceae - Mazzaella

7

Page 8: Algele rosii

ALGELE si procesul de eutrofizare

Introducere in lumea algelorPretutindeni, lumea plantelor cunoaşte o exuberanta dezvoltare atunci când se

găseşte sub lumina calda a soarelui, in prezenta apei si a substanţelor minerale; lumea aceasta este extrem de diversa si cuprinde alcătuiri dintre cele mai neobişnuite, intr-un univers pe care-l credeam cândva cunoscut in detaliu si cu care ne întâlnim la tot pasul.

Algele formează, in imensitatea regnului vegetal, un grup aparte, cu numeroase specii, cele mai multe microscopice si unicelulare, fiind in majoritate invizibile pentru ochiul trecătorului, aceste plante rămân adesea necunoscute si ignorate; doar zilele de vacanta petrecute pe litoralul marii ni le scot din adâncurile apei, odată cu valurile, parca anume spre a fi văzute, si ne lasă sa le privim pe nisipul unde îşi găsesc naufragiul şi pieirea.

Algele fac parte din grupul plantelor inferioare (Thallophyta) şi, se înţelege, nu au flori şi nici seminţe. Dimensiunile lor sunt foarte variate, mergând de la lungimi de ordinul micronilor pana la taluri de zeci de metri. Coloritul sub care se prezintă este extrem de bogat si extreme de divers in nuanţe. Sunt alge portocalii si alge violete, roşii si albastre, verzi si brune sau încărcate de calcar si astfel strălucitor de albe; pot fi îmbrăcate in carcase de siliciu (ca diatomeele), de carbonaţi (ca peridineele), in teci de mucilagii, in gelatine compacte sau dimpotrivă, pot fi lipsite de cea mai stricta protecţie, adică de membrane celulara.

Culorile pe care le etalează lumea algelor si care devin schimbătoare, urmând jocul luminilor care poposesc la suprafaţa lor, se datorează unui numeros set de pigmenţi, printre care cei mai cunoscuţi sunt ficobilinele, clorofilele, xantofilele si carotenoizii.

Majoritatea algelor trăiesc in apele Terrei si au o importanta imensa pentru întreaga umanitate si, in general, pentru biosfera. Aşa se explica interesul care li se acorda din ce in ce mai mult, odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice si odată cu cunoaşterea potenţialului lor de a fabrica in cantităţi enorme, substanţe organice. Datorita mai ales acestor plante, oceanul este o gigantica uzina chimica de produs alimente si oxigen.

Prin marile cantităţi de proteine pe care le produc si prin rolul trofic pe care-l joaca in apele globului dar si datorita unor multiple întrebuinţări in industrie, in agricultura, in farmacie si chiar in hrana oamenilor, lumea colorata a algelor s-a impus ca un obiect de studiu, speranţa de a o face sa devina unul din cei mai importanţi producători de proteine ai umanităţii fiind deosebit de mare.

Diversitatea imensa a algelor s-a prins in 10 încrengături, pe care le prezentam pentru a face progrese in cunoaşterea caracterelor acestui grup de plante.

Sunt alge verzi (Chlorophyta) cele care au cromatoforul verde si materie de rezerva amidonul;

Algele roşii (Rhodophyta) cuprind pigmenţi predominanţi roşii şi strâng în celula lor amidon Floridian;

Algele brune (Phaeophyta), totdeauna pluricelulare şi marine, au plaste brune si materia de rezervă reprezentată de laminarina, un zahar caracteristic; diatomeele (Baccilariophyta) sunt alge îmbrăcate în valve silicioase, care acumulează grăsimi in

8

Page 9: Algele rosii

citoplasma lor; peridineele (Dinophyta), alge cu carcasa de celuloza, bune înotătoare, străbătute pe suprafaţa lor de două şanţuri, unul ecuatorial şi celalalt longitudinal; alge verzi, flagelate, cu material de rezerva paramilor (Euglenophyta); alge aurii (Chrysophyta), cu plaste aurii şi produs de rezerva grăsimea şi leucozina; alge cu flageli inseraţi lateral, cu cromatofori verzi-maslinii sau maro-roscat, fără reproducere sexuată (Cryptophyta); alge cu flageli inegali, cromatofor galben-verzui acumulamd in celula ulei ca produs de asimilaţie (Xanthopyta); alge cu pigmenţi predominanţi albaştri, fără nucleu (Cyanophyta).

Daca urmărim alcătuirea unei alge verzi (referindu-ne adesea si la structura celorlalte grupe de alge), observam ca ea are 3 părţi distincte si anume, membrana, citoplasma si nucleul.

Membrana este de natura celulozo-pectica si are ca unitate fundamentala de structura microfibrila (asocierea liniara de molecule), cu o lungime variabila si cu o grosime uniforma, cuprinsa de obicei intre 50-100 de angströmi (1 Å=1000 microni).

Sub pereţii celulari se găseşte citoplasma formata dintr-o substanţa fundamentala cu aspect gelatinos, vâscos, cu două faze distincte, una clara şi una întunecată, inclusa şi mobila în prima. Ca elemente submicroscopice fundamentale ea cuprinde granula (complex macromolecular globular) şi fibrila (o placa cu grosimea de 60-70 Å formata din două rânduri de molecule).

Constituenţii citoplasmatici, organitele algale, sunt in primul rând plastidele, mitocondriile, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, vacuolele, pirenoizii; întâlnim de asemenea organite ca stigma (la Euglena), corpi fisoizi (încărcaţi cu substanţe tonice).

Nucleul este cel de-al treilea constituent al celulei algale. Algele albastre conţin substanţa nucleara dar nu si un nucleu distinct, înconjurat de o membrana perinucleara. Spre deosebire de restul algelor şi de restul plantelor, ele formează împreuna cu bacteriile grupul procariotelor.

Corpul algelor (talul) poate prezenta si unele modificări morfologice, mai cu seama la algele superioare. La acestea putem deosebi un fel de rădăcini (rizidice sau rizoid), un fel de tulpina (cauliclice sau cauloid) si un fel de frunze (filidice sau filoid).

Deşi plante inferioare, şi la alge se poate vorbi despre o diferenţiere a ţesuturilor. Există astfel ţesuturi de creştere (meristematice), care pot fi la vârf (apicale) ca la Fucus, intercalare, ca la Laminaria, sau in scoarţa – producând îngroşarea secundara a caulidiului – ca la Ahnfeltia; ţesuturi de apărare, ţesuturi trofice - care au rol asimilator şi secretor.

Întâlnim chiar şi un ţesut conducător reprezentat la algele superioare de celule lungi, în forma de tub, cu membrane foarte subţiri, care permit substanţelor o traversare facila.

Ţesutul mecanic, reprezentat mai ales prin impregnarea unor celule (sau chiar a spaţiilor intercelulare) cu săruri de Ca, este completat de turgescenta deosebita a celulelor periferice.

Ca formaţiuni morfologice, perii (pilii) si sebele sunt foarte frecvente pe tal.Talul ajunge la cel mai înalt grad de evoluţie la Charophiceae, unde fronda

(totalitatea cladomilor, adică a filamentelor cu creştere definită care alcătuiesc talul) este prinsă prin numeroşi rizoizi de substrat si prezintă un ax cu creştere nedefinita, adesea numit tulpina.

O alta clasificare a talofitelor este cea făcută de H. V. Sverdrup şi alţii (1942) care clasifica algele in 5 mari grupe, mai ales după culoare:

1. alge albastre-verzi (Myxophiceae)2. alge verzi (Chlorophyceae)3. alge brune (Phaeophyceae)4. alge rosii (Rhodophiceae)5. alge galben-verzi

9

Page 10: Algele rosii

De obicei primele 4 grupe sunt bentonice, algele galben verzi fiind mai ales planctonice.

Bazinele naturale (dulcicole sau salmastre) ofera algelor trei biotipuri fundamentale, care adăpostesc fiecare cate o formaţiune biologica proprie:

a. Fundul bazinului – bentalul – adăposteşte formaţiunea biologica a bentosuluib. Masa apei libere – pelagicul - constituie mediul de viaţa a planctonuluic. Pelicula superficiala a apei poate servi, graţie tensiunii superficiale, drept suport

pentru neuston.Neustonul este confundat uneori cu “înflorirea apei”. Ca si in cazul înfloririi apei,

neustonul dă apei o coloraţie specifică, dependenţa de natura algelor care-l alcătuiesc. Diferenţa consta in faptul ca “înflorirea” colorează apa în masa ei până la o oarecare adâncime, iar neustonul este o formaţiune strict bidimensionala, care se limitează doar la pelicula superficiala a apei.

Condiţiile care permit apariţia neustonului sunt, în primul rând, acelea care favorizează înmulţirea rapidă a unor alge în stare palmeloida. Acestea provin, in general, din plancton şi se găsesc pe suprafaţa apei în condiţii deosebit de favorabile: iluminare optima, lipsa animalelor planctonifage etc.

Alge ucigase

Spre sfârşitul verii şi mijlocul toamnei, când începe revărsarea râului Peak, pe coasta Floridei apele devin sângerii, iar aerul se încarcă cu miasme usturătoare. Milioane de peşti morţi plutesc deasupra undelor şi acoperă cu un strat gros plaja litorala, atrăgând imense roiuri de muşte.

Vechile populaţii amerindiene numeau acest fenomen “valul roşu” şi, prin tradiţie, oamenii erau opriţi să culeagă şi să mănânce în aceasta perioadă moluştele comestibile, singurele care rezistau acestui val ucigător, dar care provocau îmbolnăvirea şi chiar intoxicarea mortala a consumatorilor. Şi în părţile sudice ale Marii Mediterane are loc astfel de “flux”, socotit de egiptenii antici ca un flagel trimis de zei.

Analiza microscopica a arătat ca “fluxul roşu” este o uriaşa aglomerare de fitoplancton.

Se stabilise, de asemenea, că, pentru a se feri în perioada înmulţirii de rapacitatea peştilor fitofagi şi a numeroşilor zooplanconieri, un număr de cca. 20 de specii de alge, în special din grupul dinoflagelatelor, produc acid ascorbic si un metabolit – numit iniţial rhamnocid care acţionează ca o toxină extreme de puternică.

In anul 1953, patru universităţi americane au iniţiat un studiu asupra fenomenului chimic produs de alge pe Coasta Floridei. După trei decenii, enigma a fost parţial rezolvata, determinându-se structura brevetoxinei B – una din substanţele otrăvitoare produsa Ptychodiscus brevis. Determinarea a fost deosebit de grea, deoarece cercetătorii nu s-au putut baza pe izolarea unei toxine liposolubile din ţesuturile animalelor marine, fiind nevoiţi s-o extragă din culturi de alge izolate şi păstrate ani în şir într-un rezervor cu apa marina artificiala. In acest fel s-au putut izola in final 90 mg de otravă pură, folosindu-se diverse metode moderne. Studiul publicat in anul 1983 a lămurit intr-o măsura misterul înspăimântătoarelor marei roşii.

Culturi în iazuri Actiunea ingrasamintelor asupra fitoplantonului din bazinele acvatice. amenajate

10

Page 11: Algele rosii

Populaţia algală este principala veriga în determinarea productivităţii biologice a

bazinelor acvatice. De cantitatea şi de calitatea fitoplantonului depinde în mare măsura producţia piscicola, asupra căreia influenţează de asemenea şi macrofitele bentale, adăposturi şi locuri de ponta ideale pentru numeroase specii de peşti.

Aplicarea de îngrăşăminte duce la proliferarea bruscă a unor specii de alge din paturile superioare ale apelor şi face posibilă apariţia fenomenului de înflorire; acesta provoacă un dezechilibru in lanţul trofic al bazinului, deoarece material organica produsă nu intră direct în hrana diverselor organisme animale, aduce cu sine pericolul de eutrofizare şi pentru ca, cel mai adesea, speciile care capătă dominanţa ne prezintă o valoare deosebita nutritive.

O analiza a apelor ‚înflorite, ca urmare a aplicării îngrăşămintelor, pune în evidenţă ca dezvoltarea algelor poate depăşi volumul de 1000 cm³/m³ de apă. Cercetările desfăşurate la Nucet, în heleşteele staţiunii piscicole, au arătat ca la începutul “înfloririi” numărul animalelor planctonice a crescut, mai ales când componenta biocenozei algale era dominata de asocierea genului Ceratium si genul Microcystis; dar, în momentul maxim al înfloririi apei, atât zooplanconul cât şi fauna de fund descresc până la valori dintre cele mai mici. (1957 – de la 46 Kg la 0,5 Kg/ha!)

În acest context, studiile asupra îngrăşării apelor urmează să fie intensificate pentru ca înfloririle ce pot apărea să fie eliminate înainte de a periclita producţia piscicola, şi în acelaşi timp, pentru ca substanţa organica obţinuta să fie maximă.

Pentru a aplica în mod raţional îngrăşămintele în bazinele piscicole, trebuie cunoscut elementul nutritiv absent din constelaţia factorilor care promovează o buna dezvoltare a fitoplantonului. Analizele chimice sunt cele mai precise metode de identificare a elementului nutritiv care trebuie sa fie aplicat, dar şi in lipsa acestora un bun cunoscător al asociaţiilor algale va intui (cu aproximaţie) compoziţia chimica a apei, după speciile dominante din biocenoze.

Caracterizarea procesului de eutrofizareEutrofizarea – fenomen caracterizat lacurilor sau altor ecosisteme acvatice,

ce consta in dezvoltarea excesiva a unor specii fitoplantonice, îndeosebi alge albastre, alge verzi, flagelate, diatomee, datorita pătrunderii, direct sau indirect, a unor fertilizanţi cum sunt compuşii azotului, carbonului sau cei ai fosforului. Aceste ape au un aspect caracteristic de “supa de legume” cu miros specific de peste stricat, mucegai, şi cu o culoare anume - verde, bruna roşie – după speciile de alge dezvoltate în exces.

Aspect bine conturat al problematicii deosebit de complexe a poluării apelor de suprafaţa, procesul de eutrofizare constă in îmbogăţirea acestora cu substanţe nutritive pentru plante, fapt ce determina o proliferare excesiva a algelor şi a altor plante acvatice, deteriorarea calităţii apei din punct de vedere igienic şi estetic şi apariţia de dificultăţi în prelucrarea şi utilizarea ei in scop potabil, agricol sau industrial.

Eutrofizarea – forma a poluării de tip organic – reprezintă una din consecinţele nedorite ale intervenţiilor antropice, fenomenul, în evoluţia sa, fiind extrem de complex şi, totodată, urmat de o serie de efecte al căror impact asupra mediului nu poate fi ignorat.

Nivelul poluării apelor a crescut nepermis în ultimele decenii, în special in acele regiuni de pe glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor masuri privind protecţia calităţii apelor. Degradarea calitativă a numeroaselor lacuri naturale sau de acumulare a ridicat problema posibilităţii de prevenire a proceselor dăunătoare care duc la o asemenea degradare. În ţara noastră, una din zonele importante

11

Page 12: Algele rosii

care se confrunta în prezent cu acest tip de poluare o constituie Podisul Central Moldovenesc.

Rolul algelor în desfăşurarea procesului de eutrofizare a bazinelor interioare este destul de bine cunoscut si el este determinat de locul si rolul algelor in ecosistemul acvatic; in acest sens algele reprezintă prima veriga functionala care utilizeaza surplusul de substante biogene, baza eutrofizarii. Pe de alta parte, unele specii de alge pot servi ca indicatori ai nivelului de eutrofizare al unui bazin acvatic.

In cazul lacurilor de acumulare problema pastrarii calitatii apei acumulate se pune cu o deosebita stringenta, implicand o cunoastere aprofundata a mecanismelor fenomenelor de eutrofizare, in care formatiunilor de alge le revine un rol insemnat.

In lacurile de baraj, formatiunile de alge participa direct, prin sporirea treptata a cantitatii de substanta organica din ecosistem, la desfasurarea procesului de eutrofizare naturala, proces legat si de imbatranirea lacului de baraj. Ca urmare a acestui proces schimbandu-se treptat conditiile de viata, se modifica si compozitia si cantitatea de fitoplancton: se constata in general o imbogatire a fitoplanctonului in specii indicatoare de conditii eutrofe, cresc biomasa si productia primara a fitoplanctonului.

Pe de alta parte, ca urmare a eutrofizarii culturale, se constata o puternica dezvoltare cantitativa a fitoplanctonului, care poate atinge nivelul de “inflorire” a apei din lacurile de acumulare. Acest fenomen este astazi tot mai frecvent si se pune problema gasirii modalitatilor eficiente si economice de combatere. (Sladeckova, 1960; Caraus, 1973)

Stepanek si colab. (1960) constata ca in lacul de baraj Frystak (Cehoslovacia) “infloririle” sunt un fenomen comun; ele afecteaza calitatea apei din acest lac care serveste ca sursa de apa potabila. Acelasi autor a experimentat cu succes un algicid pe baza de SO₄Cu si NO₃Ag:la scurt timp dupa tratare, algele albastre au disparut din acest lac de baraj. Speciile care produc “infloririle”, de obicei dintre cianofite, sunt destul de variate: la diferite lacuri din U.R.S.S. s-a observat proliferarea algelor Aphanizomenon flos-aquae si Microcystis aeruginosa (Priimacenko,1967); in lacul de baraj Beech (Tennessee, SUA), Raphidiopsis a realizat densitati de ordinal a 3000 celule/ml (Taylor, 1972). Dupa inchiderea barajului prin care incepea formarea unuia dintre cele mai mari lacuri din lume – lacul Volta (Ghana) – s-a produs o puternica “inflorire” a apei cu Anabaena aphanizomenoides (1224 filamente/ml), fenomen insotit de o crestere a saturatiei in O₂ solvit, care a ajuns la 324 %; o luna mai tarziu (iunie 1964), densitatea algei scazuse la 7 filamente/ml, iar saturatia O₂ la 16% (Biswas, 1966). Alte cianofite, Oscillatoria si Microcystis, au produs “infloriri” in lacul de baraj Amaravathy (India).

In lacul de la Bicaz au fost constatate mai multe ‘infloriri” produse de alge, cea mai importanta ca intindere si durata fiind cea produsa de Oscillatoria rubescens, specie considerate ca indicator de eutrofizare pentru marile lacuri (Ravera si Vollenweider, 1968; Caraus, 1970), este interesant ca in ultimii ani, aceasta specie a realizat progresiv dezvoltari tot mai inseamnate, atingandu-se in unele situatii valori record de 16 g substanta uscata la Oscillatoria rubescens la 1 L de apa (martie 1974).

Aceste date constituie argumente care demonstreaza rolul important al formatiunilor de alge si, in primul rand, al fitoplantonului, pentru determinarea calitatii apelor din lacurile de baraj, aceasta confirma necesitatea aprofundarii studiilor privind ecologia algelor din lacurile de baraj, cercetari care au totodata si o insemnatate fundamentala limnologica.

Prevenirea si controlul eutrofizarii

12

Page 13: Algele rosii

Eutrofizarea nu trebuie privita ca fenomen unic, ci intr-un context ecologic complex. Ea constituie un proces natural de imbatranire datorat imbagatirii cu substante nutritive (azot,fosfor etc.), care atrge dupa sine o crestere a productivitatii biologice.

Principala carenta a actualei teorii asupra eutrofizarii consta in faptul ca aceasta nu a fost elaborate in spiritual unei conceptii sistemice, ea constituind, totusi, un process natural de adaptare a structurilor si functiilor componentelor ecosistemului la conditiile nou aparute si, drept urmare, interrelatiile noi ce se creeaza fac parte din caracteristicile (eco)sistemului sin u pot fi substituite unui subsistem subordonat.

De aceea, necesitatea unei reformulari a problemei eutrofizarii devine din ce in ce mai acuta, nu numai ca o cerinta a dezvoltarii viitoare a cercatarilor fundamentale, ci si privita prin prisma derivatelor ei applicative. Pornind de la acest punct de vedere, vom prezenta succinct in continuare principalele masuri de lupta impotriva procesului luat in studiu, care ar trebui luate in vedere, fiind bine cunoscute si larg raspandite in literatura de specialitate: tratarea apelor uzate, interventii pe bazinul de receptie, interventie asupra lacului insusi, interventii asupra sedimentelor si asupra factorilor energetici.

Tratarea apelor uzateSubstantele nutritive cu rol essential in evolutia procesului de eutrofizare a lacurilor

sunt fosforul si azotul, ambele indispensabile dezvoltarii vegetatiei. Procentul de 90-95% pentru eliminarea fosforului reprezinta o cifra complet realizabila, in timp ce pentru azot acesta este mult mai scazut (70% eliminare). Procedeele biologice de eliminare a fosforului si azotului se bazeaza pe utilizarea namolurilor activate si/sau a iazurilor de stabilizare. Procentul de eliminare a azotului si fosforului intr-un bazin de stabilizare utilizand Lemna minor (“pistruii apei”) este frecvent utilizat in lume;dupa recoltare, Lemna minor pot servi in alimentatia vitelor si a pasarilor de curte. Eliminarea compusilor azotati este un procedeu bazat pe doua etape successive: nitrificarea, respective denitrificarea.

In cadrul procedeelor chimice de eliminare a fosforului frecvent utilizate, se disting: precipitarea chimica, absorbtia pe paturi de aluminiu activate, tratamentele electrochimice si electrodializa.

Dintre procedeele fizico-chimice de eliminare a azotului, in present sunt utilizate: schimbul de ioni (de amoniu cu cationic de rasini schimbabili), “air-stripping” (insuflare de aer) si metoda electrochimica, ce permite eliminarea a cca. 75% azot amoniacal si organic.

Interventii pe bazinul de receptieAgricultura. Asupra bazinului de receptie se poate interveni si utilizand produse de

inlocuire a detergentilor fosfati: NTA(nitriloacetat de sodium), EDTA, acid picarboxilic (citrate), acid hidrocarboxilic, sapun si combinatii sapun-fosfat, carbonat si silicat de sodium, polimeri.

Interventii asupra lacului insusiAcest tip de interventii cuprind: controlul chimic, controlul mecanic (recoltarea

algelor sau cosirea ierburilor acvatice), controlul biologic ,sifonarea si spalarea (flushing), destratificarea si aerarea hypolimnionului, precipitarea directa a fosforului in lac, exploziile.

Principalele substante utilizate in cadrul controlului chimic sunt: sulfatul de cupru, ionii de cupru si argint in amestec, ierbicidele organice,algicidele.

Lupta pe cale biologica se efectueaza in folosul organismelor consumatoare de alge si ierburi acvatice sau al parazitilor algelor.

13

Page 14: Algele rosii

Aerarea hypolimnionului consta in aspirarea apei reci de la fund, in reoxigenarea cu aer comprimat inainte de trimiterea apei inapoi, efectuata cu rapiditate si fara cresterea temperaturii, la nivelul la care aceasta a fost pompata.

Interventii asupra sedimentelorAcestea sunt de doua tipuri:

- dragarea sedimentelor de natura anaeroba de la fund si/sau- prevenirea schimbului de substante nutritive dintre sediment si apa fundului-

Interventii asupra factorilor energetici

Produsii chimici pot forma o pleicula foarte fina la suprafata apei, in scopul prevenirii penetrarii luminii solare.

Concluzii

Fenomen cu o cauzalitate complexa si multifactoriala, eutrofizarea afecteaza echilibrele ecologice, influentand in mod negativ calitatea apei. O apa eutrofizata constituie un habitat necorespunzator pentru majoritatea biocenozelor acvatice si, in acelasi timp, creeaza probleme deosebite prin schimbarea categoriei de folosinta in prelucrarea si utilizarea apei respective.

Determinarea constanta si riguroasa a evolutiei procesului de eutrofizare a ecosistemelor lacustre reprezinta baza pentru aplicarea tuturor masurilor de prevenire si combatere a acestui fenomen,legat de calitatea apei din respectivele ecosisteme.

Din cele prezentate se constata ca tehnicile de restaurare a lacurilor afectate de eutrofizare sau de prevenire a fenomenului sunt numeroase, dar putine dintre ele sunt si eficace .

Tinand cont de studiul actual al cunostintelor in domeniu si asigurandu-ne o marja de prudenta impusa de gravitatea si complexitatea fenomenului, putem afirma ca modalitatea optima de lupta impotriva eutrofizarii apei consta in reducerea continutului de fosfor si azot provenit din surse punctuale.

Prioritate se acorda fosforului, acesta fiind cel mai usor de eliminate din apele uzate si constituind punctul comun al fenomenelor ce conduc la eutrofizare.

Toate metodele de prevenire si control prezentate evidentiaza rolul activitatii umane in accelerarea procesului.

O mare parte dintre procedeele cunoscute nu elimina cauza primara a eutrofizarii – excesul de substante nutritive.

Deseori, efectul unor astfel de masuri a fost de a distruge o anumita specie de alge, pentru ca, ulterior, sa se dezvolte alte specii, mai rezistente.

In ultimii ani, accentul s-apus pe incercarea metodelor biologice de lupta, ce cauta sa restabileasca un nou echilibru ecologic in conditiile create si nu urmaresc impiedicarea dezvoltarii algelor, ci franarea dezvoltarii excesive a acestora si eliminarea efectelor negative ale descompuneriilor, fara a se renunta la rolul de consumator de substante nutritive (cresterea unor pesti algofagi si dezvoltarea unor virusi paraziti ai cyanophyceelor).

Putine dintre procedeele de interventie asupra lacurilor sunt si eficace, dintre acestea mentionand ca avand rezultate favorabile: sedimentarea, insuflarea de aer si sifonarea hypolimnionului.

14

Page 15: Algele rosii

Bacterie

Bacteriile sunt organisme de dimensiuni microscopice, procariote, răspândite în toate mediile de viaţă (apă, aer, sol, roci, zăcăminte, etc) şi au fost încadrate în regnul Monera împreună cu algele albastre-verzi . Regnul Monera cuprinde două încrengături: Schizophita sau Bacteriophyta (bacteriile) şi Cyanophyta (algele albastre).

Arborele filogeneticCuprins

[ascunde] [ascunde] 1 Caracteristici generale 2 Morfologie externă o 2.1 Bacteriile sferice (cocii) o 2.2 Bacteriile cilindrice (bacilii, bacterioni, bastonaşi) o 2.3 Bacteriile spiralate 3 Ultrastructură 4 Clasificarea bacteriilor 5 Metabolism 6 Nutriţia 7 Respiraţia

15

Page 16: Algele rosii

8 Mişcarea 9 Creşterea şi reproducerea 10 Fosile 11 Ecologia 12 Bacterii şi boli 13 Tipuri de bacterii 14 Vezi şi

15 Legături externe

[modifică] Caracteristici generale

Bacteriile sunt

procariote ; unicelulare .

Morfologie externă

Bacteriile pot avea forme extrem de diferite. Astfel pot avea formă sferică (coci), de virgulă (vibrioni), de bastonaşi (bacili), sau de spirală (spirili).

Bacteriile sferice (cocii)

după modul de grupare al celulelor în urma diviziunii repetate se împart în:

- micrococi sau cocii simpli (izolaţi) la care celulele rezultate din diviziune rămân independente (ex. Micrococcus ureae);

- diplococii rezultă atunci când diviziunea se face într-un singur plan şi nu se mai separă între ele (ex. Diplococcus pneumoniae, Neiseria gonorhoeae);

- streptococii rezultaţi în urma unor diviziuni repetate în acelaşi plan al celulei; celulele nu se separă şi alcătuiesc un lanţ (ex. Streptococcus lactis, Streptococcus temaris, Streptococcus citravorus, Streptococcus paracetivorus, Streptococcus pzogenes – patogen, Streptococcus agalactiae);

- tetracocii rezultă atunci când planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare unele faţă de altele, iar celulele rezultate sunt dispuse în grămezi de 4 celule (ex. Gafkia tetragena);

- sarcina = cele 3 planuri de diviziune sunt perpendiculare unu pe celălalt; de aici rezultă celule care se grupează sub formă de cuburi (ex. Sarcina lutea, Sarcina flava);

- stafilococii rezultă din diviziuni succesive pe planuri diferite, fără nici o regulă, cu celulele aranjate în grupuri neregulate, de cele mai multe ori sub formă de strugure (ex. Staphylococccus aureus, Staphylococcus albus, Staphylococcus citrinus).

Bacteriile cilindrice (bacilii, bacterioni, bastonaşi)

16

Page 17: Algele rosii

Din punct de vedere morfologic, toate bacteriile cu formă de bastonaş, de cilindru, se numesc bacili pe când din punct de vedere fiziologic şi în taxonomia bacteriană numai bastonaşele care formează spori şi sunt aerobe poartă denumirea de bacillus. Diametru lor longitudinal este mai mare decât cel trensversal. Raportul dintre cele două axe variază de la o bacterie la alta. Unele bacterii cilindrice pot lua un aspect filamentos, iar altele sferice (cocobacili). În funcţie de dimensiuni se deosebesc bastonaşe lungi, scurte, groase sau subţiri.

Bacilii sunt drepţi, uneori uşor curbaţila mijloc sau la un capăt. Forma extremităţilor este o caracteristică importantă pentru taxonomie. La unele bastonaşe (cele mai multe la număr) extremităţile sunt rotunjite (ex. Escherichia coli), pe când la altele extremităţile pot fi retezate drept (ex. Bacillus antracis), umflate (ex. Corinebacterium diphtheriae), ascuţite (ex. Fusiobacterium fusiforme). Ca şi bacteriile sferice unele bastonaşe sunt izolate, iar altele se găsesc grupate două câte două.

Bastonaşele sunt dispuse sub formă de litere V, X, Y (ex. Corinebacterium diphtheriae). Bacilii pot fi grupaţi câte doi (diplobacili), mai mulţi în lanţ (streptobacili) (ex. Haemophilus ducreyi), sub formă de rozetă, stea (ex. Agrobacterium, Actinomycetes), dispuţi în palisadă.

Bacteriile spiralate

au formă cilindrică, spiralată şi se împart în:

Vibrioni, bacterii cu formă de virgulă, cu o singură spiră (ex. Vibrio comma);

Spirili, bacterii cu formă de spirală cu mai multe spire rigide (ex. Spirilum volutans, Spirilum minus);

Spirochete, bacterii cu mai multe spire flexibile (ex. Treponema pallidum).

Există şi alte bacterii:

- bacterii pedunculate din familia Caulobacteriaceae, genul Caulobacter, care are un peduncul cu ajutorul căruia se fixează pe alte bacterii (ex. Bacillus suptilis, Hipomicrobium vulgare);

- bacterii filamentoase neramificate (ex. Ord. Cariphanales, Thioploca); aceste bacterii formează trihoni alcătuiţi din mai multe celule cilindrice, unele cu flageli;

- bacterii filamentoase cu ramificaţii false (ex. Spherotilus natans, Leptothrix);

- bacterii cu ramificaţii adevărate (ex. Ord. Actinomycetales).

În apă şi sol se găsesc bacterii cu forme neobişnuite. În culturile tinere bacteriile sunt uniforme, iar în culturile vechi sau în condiţii nefavorabile de cultivare celulele pot avea forme aberante. În aceste cazuri se pot produce filamente şi ramificaţii la bacterii care în mod obişnuit nu le au. Speciile la care se întâlnesc în aceaşi colonie mai multe forme de celule se numesc specii neomorfe.

17

Page 18: Algele rosii

D.Şchiopu - Curs de Microbiologie 2000

Bacteria Vibrion Este in forma de virgula si produce boli precum Holera.

Ultrastructură

Pentru mai multe detalii: Structura celulară a bacteriilor. Majoritatea bacteriilor au un perete celular , care le protejeaza şi le ajută să menţină un echilibru osmotic dintre ele şi mediu. Fiecare bacterie are un cromozom principal, ele mai conţinând segmente circulare de ADN, numite plasmide.

[modifică] Clasificarea bacteriilor

Structura unei bacterii gram pozitive

Schema unei celule bacteriene

Bacillus subtilis

Filogeneză (Tulpină) Clasa Ordinul

Aquificae Aquificae Aquificales

Thermotogae Thermotogae Thermotogales

ThermodesulfobacteriaThermodesulfobacter

iaThermodesulfobacterial

es

Deinococcus-Thermus DeinococciDeinococcales

Thermales

Chrysiogenetes Chrysiogenetes Chrysiogenales

ChloroflexiChloroflexi

Chloroflexales

Herpetosiphonales

Anaerolineae Anaerolineales

Thermomicrobia Thermomicrobia Thermomicrobiales

Nitrospira Nitrospira Nitrospirales

Deferribacteres Deferribacteres Deferribacterales

Cyanobacteria Cyanobacteria Subsectionen I - V

Chlorobi Chlorobia Chlorobiales

18

Page 19: Algele rosii

Proteobacteria

Alphaproteobacteria

Rhodospirillales

Rickettsiales

Rhodobacterales

Sphingomonadales

Caulobacterales

Rhizobiales

Parvularculales

Betaproteobacteria

Burkholderiales

Hydrogenophilales

Methylophilales

Neisseriales

Nitrosomonadales

Rhodocyclales

Procabacteriales

Gammaproteobacteria

Chromatiales

Acidithiobacillales

Xanthomonadales

Cardiobacteriales

Thiotrichales

Legionellales

Methylococcales

Oceanospirillales

Pseudomonadales

Alteromonadales

Vibrionales

Aeromonadales

Enterobacteriales

Pasteurellales

Deltaproteobacteria

Desulfurellales

Desulfovibrionales

Desulfobacterales

Desulfarcales

Desulfuromonales

Syntrophobacterales

Bdellovibrionales

Myxococcales (3 Unterordn.)

Epsilonproteobacteria Campylobacterales

19

Page 20: Algele rosii

Firmicutes

Clostridia

Clostridiales

Thermoanaerobacteriales

Haloanaerobiales

Mollicutes

Mycoplasmatales

Entomoplasmatales

Acholeplasmatales

Anaeroplasmatales

Incertae sedis

BacilliBacillales

Lactobacillales

Actinobacteria Actinobacteria

Acidimicrobiales

Rubrobacterales

Coriobacteriales

Sphaerobacterales

Actinomycetales (17 Unterordn.)

Bifidobacterales

Planctomycetes Planctomycetacia Planctomycetales

Chlamydiae Chlamydiae Chlamydiales

Spirochaetes Spirochaetes Spirochaetales

Fibrobacteres Fibrobacteres Fibrobacterales

Acidobacteria Acidobacteria Acidobacteriales

Bacteroidetes

Bacteroidetes Bacteroidales

Flavobacteria Flavobacteriales

Sphingobacteria Sphingobacteriales

Fusobacteria Fusobacteria Fusobacteriales

Verrucomicrobia Verrucomicrobiae Verrucomicrobiales

Dictyoglomi Dictyoglomi Dictyoglomales

Gemmatimonadetes Gemmatimonadetes Gemmatimonadales

Vezi: Taxonomie Lista bacteriilor

Metabolism

Desi bacteriile au o mărime mică, ele pot supravieţui în condiţii mai grele. Aceasta se datoreaza reacţiilor metabolice.Unele bacterii sunt aerobe, iar altele sunt anaerobe.Alta

20

Page 21: Algele rosii

cauza a succesului bacteriilor este ca ele au moduri diferite de a-şi dobândi hrana.Unele bacterii sunt autotrofe, iar altele sunt heterotrofe.

Nutriţia

Bacterii autotrofe o Bacterii autotrofe chemosintetizante o Bacterii autotrofe fotosintetizante

Bacterii heterotrofe o Bacterii heterotrofe nepatogene o Bacterii heterotrofe patogene

Respiraţia

Bacterii aerobe ; Bacterii anaerobe .

Mişcarea

Creşterea şi reproducerea

Reproducerea la bacterii

Bacteriile se reproduc prin diviziune binarădirectă. În condiţii nefavorabile de mediu formeaza spori de rezistenţă

Creşterea şi dezvoltarea bacteriilor

Recombinarea genetică la bacterii Fosile

Ecologia

Bacterii şi boli

Infecţie Toxine bacteriene Antibiotice Rezistenţa la antibiotice

Tipuri de bacterii

Bacterii patogenice ; Bacterii benefice .

Clasificarea bacteriilor .

Fungii - Mucegaiul Alb

21

Page 22: Algele rosii

Ciupercile sau fungii acopera un grup extrem de divers de organisme, care au ceva in comun: nu isi pot produce singure hrana, fiind obligate sa traiasca in sau pe alte organisme vii (ca plante parazite) sau pe materie organica moarta sau in descompunere (ca plante saprofite).

Increngatura ciupercilor cuprinde peste 100.000 de specii. Dupa modul de organizare si inmultire aceasta increngatura se grupeaza in ciuperci inferioare si ciuperci superioare. Ciupercile inferioare sunt plante a caror tal este unicellular, cu mai multi nuclei, sau unicellular, microscopic, si cu un singur nucleu; talul putand fii simplu sau ramificat.

Unul din reprezentantii acestei grupe este Mucegaiul Alb Mucor.El este raspandit pe fructe, paine si dulceturi, fiind o ciuperca saprofita. Structura. Miceliul reprezinta corpul vegetative al ciupercei si este alcatuit din hife multinucleate, unicelulare, ramificate. In varful fiecarei hife se afla sporangii.

Respiratie. Aeroba si anaeroba.Inmultirea. Asexuata prin spori, iar sporii se dezvolta in sporangii care sunt eliberati la maturitate. Din fiecare spor se poate dezvolta o noua ciuperca. Sexuata in conditii nefavorabile, doua hife de p emicele diferite se unesc, varfurile lor se separa, se uneste continutul acestora (ou cu nucleu); oul se inconjoara cu o membrana rezistenta, germineaza si da nastere la un fir lung, terminal cu un sporange, cu spori ce vor da nastere la taluri diferite (barbatesti si femeiesti).

Acest tip de mucegai nu provoaca daune grave, dar poate altera alimentele.Sporii exista aproape peste tot si daca lasam paine umeda expusa, dupa cateva zile putem gasi crescute pe ea colonii. Dupa alte cateva zile, corpurile de fructificatie negre, asemanatoare cu niste ace de gamalie, pot fi vazute cu ajutorul unei lupe sau al unui microscop de putere mica.

Sporii transportati pe cale aeriana germineaza si hifele asemanatoare cu niste ate penetreaza in curand particulele de paine, unde secreta enzyme digestive care descompun hrana pentru a putea fi absorbita. Sustinute pe hife vertical se gasesc sporangiile care contin sporii. Aceste structuri rotunde absorb apa din hifele sustintoare pana cand in cele din urma ele se dizolva, eliberandu-si sporii.

REGNUL FUNGI

  Regnul Fungi constituie o grupă aparte de organisme uni - şi pluricelulare, numite şi ciuperci, care prezintă nenumărate specii, întâlnindu-se în toate mediile de viaţă.

Caracterele generale ale fungilor

  Fungii posedă următoarele caractere principale:  - au aparatul vegetativ nediferenţiat (tal),  - talul este unicelular sau pluricelular, microscopic sau macroscopic şi poartă denumirea de miceliu,  - se înmulţesc repede, sexuat şi asexuat,  - faţă de plante, nu posedă în celule organite care să realizeze fotosinteza, (cloroplaşti)  - sintetizează unele substanţe specifice regnului animal (chitină, glicogen),  - sintetizează glucide speciale, specifice numai lor (manitoza, trehaloza),

Importanţa fungilor

22

Page 23: Algele rosii

  Importanţă ecologică

  Fungii au un rol esenţial în ecosistemele naturale. Fără ciupercile saprofite descompunătoare, am sta îngropaţi sub un strat foarte gros de deşeuri biologice (gunoi, frunze, ramuri, alte resturi de origine vegetală sau animală). Fungii, din acest motiv, au fost numiţi "gunoieri binevoitori ai naturii".  Ca descompunători, deoarece suportă cantităţi marii de substanţe tanante, se asociază adesea cu vegetaţia lemnoasă, realizând degradarea resturilor acestora. Din acest motiv, ciupercile aduc o contribuţie deosebită în formarea părţii organice a solurilor.  Din punct de vedere biologic, şi speciile parazite sunt valoroase, prin parazitismul lor, eliminând indivizii slăbiţi şi bolnavi.  Asociaţiile simbiotice, prin micoriză, asigură viaţa multor arbori şi arbuşti, precum şi a unor specii ierboase.  Fungii sunt indicatori naturali ai poluării. Ciupercile acumulează cu uşurinţă metale grele, pesticide, substanţe radioactive. O analiză chimică a fungilor, dezvăluie ca o "cutie neagră", starea de poluare a unui habitat.  Multe ciuperci sunt foarte sensibile la ploile acide, lipsind în totalitate acolo unde aceste precipitaţii există.

  Importanţă alimentară

  Multe dintre ciupercile mari, prezintă valoare alimentară ridicată, fiind în acelaşi timp, plăcute la gust. Ciupercile mici sunt  de asemenea valorificate, industria alimentară, bazându-şi unele ramuri  ale sale pe aceste mici organisme. De pildă drojdiile, prin speciile şi liniile sale, sunt utilizate pe larg în panificaţie, în industria berii precum şi la fabricarea altor băuturi alcoolice.

  Importanţă farmaceutică şi terapeutică

  Unele ciuperci, aşa cum este de pildă cornul secarei (Claviceps purpurea), sintetizează substanţe cu valoare farmaceutică,care sunt valorificate de către industria de profil.  Între fungii mici sau mari, există specii care acţionează favorabil asupra unor boli, folosindu-se în terapeutica naturală. Sunt cunoscute din vechime virtuţile curative ale drojdiilor, dar şi a unor specii mai mari, dintre care exemplificăm buretele de mai (Tricholoma gambosum), ciupercă care prezintă efecte hipoglicemiante.

Clasificarea ciupercilor

  •  După mărimea corpului de fructificaţie, ciupercile pot fi mici (micromicete) sau mari (macromicete).  •  După modul de nutriţie, fungii sunt organisme:  - parazite (trăiesc pe seama sintezelor altor organisme),  - saprofite (îşi sintetizează substanţele proprii pe baza compuşilor din substraturile mutritive neînzestrate cu viaţă),  - simbiotice (trăiesc în asociaţii reciproc avantajoase cu alte organisme).  În anumite circumstanţe, unele ciuperci parazite pot trece la o viaţă saprofită şi invers, fungii paraziţii pot deveni saprofiţi. astfel de organisme se numesc facultativ saprofite, respectiv facultativ parazite.  •  După cum produc sau nu boli, fungii se împart în  - ciuperci patogene (speciile parazite şi cele facultativ parazite pot  produce o serie de

23

Page 24: Algele rosii

boli la plante - ciupercile fitopatogene, dar şi la animale sau la om),  - ciuperci nepatogene (ciupercile obligatoriu saprofite şi cele simbiotice, nu produc boli).  •  În cazul macromicetelor, corpurile lor de fructificaţie, se pot clasifica, atât după formă (criteriu abordat la fiecare subîncrengătură în parte), cât şi după gradul lor de comestibilitate sau toxicitate. După acest ultim criteriu, avem:  - ciuperci comestibile,  - ciuperci necomestibile,  - ciuperci toxice, numite şi ciuperci otrăvitoare (fungi care produc intoxicaţii omului).

Sistematica fungilor

  Înaintea fungilor, în ordinea evoluţiei se clasează organisme mai rudimentare, din rândul algelor inferioare şi a bacteriilor. Între bacterii şi ciuperci există unele organisme intermediare, considerate odinioară fungi adevăraţi, iar astăzi bacterii gram pozitive. Aceste vieţuitoare fac parte din rândul actinomicetelor.  După clasificările actuale, fungii sunt încadraţi în două încrengături - încrengătura Myxomycota ( cuprinde ciuperci fără perete celular, numite mucegaiuri mucilaginoase), - încrengătura Eumycota (ciuperci cu perete celular). Eumicotele, prezintă mai multe subîncrengături (Mastigomycotina, Zigomycotina, Deuteromycotina, Ascomycotina, Basidomycotina).  Fungii cu importanţă terapeutică sau alimentară, sânt încadraţi în:  - subâncrengătura Ascomycotina [Ascomicete] (fungi care produc ascospori printr-o celulă numită ască)  - subâncrengătura Basidomycotina [Basidiomicete, Bazidiomicete] (fungi care produc bazidospori în bazidii)

Regnum Fungi - ciupercile

Regnum Fungi - ciupercile constituie un grup aparte, diferit de plante deoarece, spre deosebire de acestea din urmă, el nu conţine clorofilă. Se hrănesc cu organisme vii sau moarte, exact ca animalele. Nu au nici rădăcină, nici tulpină, nici frunze şi nici flori şi se reproduc într-un mod specific. Există peste 100.000 de specii de ciuperci.

Referate similare:

Regnum Fungi - ciupercile - Oriunde în lume unde viaţa este posibilă, se găsesc ciuperci. Acestea trăiesc pe animale vii sau moarte, pe plante, în aer, pe sol şi în apă, foarte multe dintre acestea fiind însă atât de mici încât nu se pot observa cu ochiul liber. Din această cauză ciupercile se împart în ciuperci superioare (bureţii) şi ciuperci inferioare (mucegaiul, drojdia de bere). Pe lângă această împărţire, ciupercile se grupează în patru clase:

- Arhimicete-ciuperci microscopice şi parazite- Zigomicete-ciuperci de obicei saprofite- Ascomicete- ciuperci saprofite sau parazite- Bazidomicete-ciuperci superioare

Regnul fungiCiupercile sunt organisme eucariote, unicelulare sau pluricelulare, microscopice sau macroscopice. Corpul este alcătuit din celule multinucleate, numite hife, care formează un

24

Page 25: Algele rosii

miceliu. De asemenea, ele prezintă un perete celular de natură chitinoasă, sau (rar) celuzoică, în citoplasmă existând glicogen şi picături de ulei. Ciupercile nu au clorofilă, din aceasta rezultând o nutriţie heterotrofă, fie saprofită, fie parazită.

ALCATUIRECiupercile se împart, după cum am mai spus, în ciuperci superioare şi ciuperci inferioare.Mânătarca (numită ‘hrib’ sau ‘pitarcă’)- Boletus edulis este o ciupercă superioară tipică. Este alcătuită dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă.

Sub această pălărie, lamele roz sau închise la culoare sunt dispuse în raze. Piciorul şi pălăria constituie un întreg, carpoforul, care este partea vizibilă a ciupercii. În afară de acesta, ciuperca desfăşoară sub pământ o reţea de filamente subţiri şi fragile-miceliul.

Miceliul joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol şi din resturi vegetale apa şi alimentele de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format din hife, nişte structuri delicate cu pereţi subţiri, care conţin protoplasmă. Hifele cresc foarte repede în lemn, sol sau în orice suprafaţă care asigură hrana ciupercilor.

Regnum Fungi - ciupercile.Ciupercile inferioare sunt foarte diferite. Ele nu au carpofor, ci se compun numai din miceliu. Cele mai cunoscute sunt ciupercile de mucegai, care se dezvoltă pe mâncare, şi drojdia de bere, folosită la fabricarea berii sau a pâinii.

H R A N I R EDeoarece ciupercile nu au clorofilă în componenţa lor, ele nu îşi pot produce propria hrană. Din această cauză ele se hrănesc cu ceea ce se numeşte hrană organică, adică hrană ce a fost preparată în prealabil de o plantă sau un animal viu. Ciupercile folosesc enzime pentru a transforma hrana într-un lichid.

Nutrienţii lichizi sunt apoi absorbiţi în ciupercă şi folosiţi pentru a furniza energie. Cipercile saprofite sunt cele care trăiesc pe plante şi animale moarte. Ciupercile parazite sunt cele care se hranesc folosind plante sau animale vii, ca Plasmopara viticola, care atacă via.

R E P R O D U C E R EBuretele de câmp este un bun exempu pentru înţelegerea reproducerii ciupercilor superioare, sau bazidomicete. Ciupercile prezintă alternanţa de generaţii: gametofitică şi sporofitică, din care predomină faza diploidă, adică generaţia sporofitică. Carpoforul ciupercilor(piciorul şi pălăria) constituie un fel de fruct; lamelele pălăriei produc nenumărate celule microscopice, sporii, granule foarte fine, invizibile pentru ochiul liber.

Aceşti spori se desprind de pălărie, cad pe sol, germinează şi produc un nou miceliu.Acesta creşte puţin câte puţin; se asociază cu un alt miceliu şi formează un nou carpofor, adică o nouă ciupercă. Miceliul ciupercilor poate trăi şi se poate dezvolta timp îndelungat, atingând uneori o mărime exagerată. Ciupercile inferioare, care nu au carpofor, îşi au sporii direct pe miceliu.

Introducere

25

Page 26: Algele rosii

Ceea ce se numeşte în mod comun ciupercă este un corp fructifer care are rolul de a produce spori. Pentru ca un corp fructifer să ia naştere este necesar ca miceliile primare ale aceleiaşi specii să vină în contact.

Împrăştierea sporilor are loc de cele mai multe ori datorită vântului; deoarece sunt extrem de uşori, pot fi transportaţi în scurt timp la o distanţă de sute de kilometri.

Perpetuarea diferitelor specii de ciuperci se poate face şi datorită transportului pasiv al sporilor de către numeroasele inscte.

Ciupercile cuprind o varietate extrem de largă (peste 100 000 de specii răspândite în toate ecosistemele), fiind incluse în mod tradiţional printre vegetale.

26

Page 27: Algele rosii

Morfologia ciupercilor

Ciupercile clasice din păduri, au un picior mai mult sau mai puţin dezvoltat, când doar cilindric, când îngroşat sau subţiat la bază, câteodată chiar ondulat sau şerpuit şi uneori turtit, sau prelungit în sol cu un miceliu de lungime variabilă. Suprafaţa poate fi netedă, zbârcită, flocoasă, cu vinişoare, striată etc.

Este important să se observe şi modul de inserţie a piciorului în pălăria de deasupra lui: aceasta poate fi complet centrală, mai mult sau mai puţin excentrică, şi rareori complet laterală.

Forma pălăriei variază foarte mult; la început ea este de formă globuloasă, iar la maturizarea deplină poate fi concavă sau chiar în formă de pâlnie.

Suprafaţa poate fi netedă, crăpată, cu aspect lucios, vâscos, uscat sau granulat. Marginea este de regulă întreagă, dar de multe ori şi sinuoasă sau lobată, câteodată cu franjuri dantelate care atârnă.

27

Page 28: Algele rosii

Cum trăiesc ciupercile

Ciuperci saprofite

Cea mai mare majoritate a ciupercilor se dezvoltă pe resturile moarte sau în descompunere ale organismelor vegetale ca: buşteni putreziţi, frunziş din pădure, ramuri sau scoarţă de copac căzute pe pământ, bălegar de la erbivore.

Ciuperci parazite

Aceste ciuperci trăiesc pe seama unor organisme vegetale vii, în special arborii mari, pe care se instalează profitând de răniri accidentale ale acestora.

28

Page 29: Algele rosii

Otrăvirea cu ciuperci

Printre ciuperci există diferite specii toxice sau uneori mortale, dar chiar şi cele mai bune pentru consum pot da simptome toxice, care se manifesta prin deranjamente stomacale, vomă, dureri de cap, transpiratie abundentă sau simptome asmatice destul de grave.

Este de menţionat ca până şi speciile considerate printre cele mai bune de consum, ca hribii sau champignon, dacă sunt culese prea târziu sau dacă sunt atacate de paraziţi, ori au degerat, pot conţine substanţe toxice asemănătoare celor care se formează în carnea în curs de putrezire.

Există numeroase specii de ciuperci, care atunci când sunt crude, au un oarecare grad de toxicitate, după o fierbere mai mult sau mai puţin îndelungată devin total inofensive si foarte bune de mâncat.

Numeroase specii de ciuperci produc toxine rezistente la căldură, pe care nici măcare firberea foarte îndelungată nu reuşeşte să le distrugă, provocînd astfel otrăviri foarte grave, uneori mortale.

29

Page 30: Algele rosii

Cum se culeg ciupercile

Toţi cei care sunt pasionaţi de natură, prin urmare şi căutătorul de ciuperci, trebuie să respecte în cel mai grad mediul înconjurător. Călcarea în picoare, răscolirea solului din pădure, alcătuit la suprafaţă din frunze în curs de putrezire, ruprea accidentală sau provocată a arbuştilor şi a micilor plante, ca şi decuparea brazdelor de iarbă provoacă distrugerea unor ecosisteme. Deseori, chiar culegătorii distrug cu seninătate populaţii întregi de ciuperci considerate necomestibile, provocând daune serioase pădurii în întregul ei.

O atenţie specială trebuie acordată alegerii recipientului în care vom aduna ciupercile. Cel mai bune este, clasicul cos împletit din nuiele. Sunt evitate in totalitate pungile de plastic! Este important sa nu punem în acelaşi coş ciuperci de care suntem siguri că sunt comestibile, împreună cu cele de care nu suntem siguri.

Ciupercile vor fi retezate la bază cu un cuţitaş ascuţit şi curăţate sumar pentru a permite o mai bună răspândire a sporilor.

30

Page 31: Algele rosii

Unde trăiesc ciupercile

Speciile de ciuperci sunt atât de numeroase încât pe unele le putem găsi capabile să se înmulţească şi în întuneric, să trăiască în apă, iar altele să suporte niveluri de căldură sau de frig inimaginabile pentru multe dintre organismele vii.

Marea majoritate a varietăţilor de ciuperci se găsesc pe terenuri împădurite, în special spre fârşitul verii şi toamna, speciile diferă totuşi în funcţie de tipul de pădure:

pădurile de foioasepădurile de coniferezona de tufăriş a Mării Mediteranepajişti şi păşunicercul vrajitoarelor (colonii de ciuperci într-un aranjament circular)

31

Page 32: Algele rosii

Poveşti, curiozităţi şi credinţe populare

Ciupearca uriaşa

Recordul în privinţa dimensiunilor apartine speciei Lagemannia gigantea sau gogoşele, răsuflătoarea pământului, a carei dimensiuni pot ajunge la un diametru de 80 cm si o greutate de 20 de kg.

La ţară este folosita ca şi antihemorgic, dar era folosita si de apicultori. Mai târziu s-a constatat că această ciupercă mai deţine un record: conţtine până la

şapte miliarde de spori.

Ciupercile luminiscente

Ghebele, care sunt cunoscute pentru calităţile lor gastronomice emit noaptea o lumină slabă verzuie.

Diamantele din bucătărie

Considerate ca adevăratele „diamante” ale bucătăriei, trufele sunt, dintre toate ciupercile, cele mai bine apreciate şi cele mai scumpe. În antichitate le considerau adevărate minuni ale naturii, aceasta demonstrând că, încă de atunci ele erau în mare vogă, fiind platite prin greutatea echivalentă în aur.

32

Page 33: Algele rosii

Amanita muscaria – Buretele pestriţ

Pălărie: diametru 8-20 cm, roşie

Picior: înălţime 10-25 cm, albLame: albe

Carne: albăMiros: inodorGust: insipidSpori: albi

Habitat: foioase, coniferePerucolizate: TOXICĂ

33

Page 34: Algele rosii

Lepiota procera – Pălăria şarpelui

Pălărie: diametru 10-30 cm, maroniePicior: înălţime 10-40 cm, maro

Lame: albicioaseCarne: albă

Miros: de aluneGust: de aluneSpori: alb-crem

Habitat: terenuri ierboaseComestibilitate: foarte bună

34

Page 35: Algele rosii

Armillaria mellea – Ghebele

Pălărie: diametru 4-15 cm, gălbuiPicior: înălţime 5-20 cm, maroniu

Lame: albicioaseCarne: albă

Miros: de fructeGust: amăruiSpori: albi

Habitat: foioaseComestibilitate: bună

35

Page 36: Algele rosii

Russula cyanoxantha - Vineţica porumbeilor

Pălărie: diametru 4-15 cm, violaceePicior: înălţime 4-10 cm, alb

Lame: alburiiCarne: albă

Miros: inodorGust: dulceSpori: albi

Habitat: foioase, conifere

Comestibilitate: foarte bună

36

Page 37: Algele rosii

Russula emetica – Vineţica focului

Pălărie: diametru 4-10 cm, roşiePicior: înălţime 4-8 cm, alb

Lame: albeCarne: albă

Miros: de fructeGust: acruSpori: albi

Habitat: foioase, conifereComestibilitate: TOXICĂ

37

Page 38: Algele rosii

Russula integra – Pâinişoara cucului

Pălărie: diametru 6-15 cm, brună

Picior: înălţime 4-9 cm, albLame: albicioasă

Carne: albăMiros: slab Gust: dulce

Spori: galbeni Habitat: conifere

Comestibilitate: bună

38

Page 39: Algele rosii

Boletus edulis – Mânătrânca pietroasa sau hribul

Pălărie: diametru 5-25 cm, maronie

Picior:

înălţime 5-20 cm, albiciosStrat poros: alb-gălbui

Carne: albăMiros: tipic de ciuperci

Gust: plăcutSpori: bruni

Habitat: foioase, conifereComestibilitate: excelentă

39

Page 40: Algele rosii

Cantharellus cibarius – Bureţii galbeni

Pălărie: diametru 3-10 cm, galbenă

Picior: înălţime 3-8 cm, galbenPseudolame: galbene

Carne: gălbuieMiros: de fructeGust: dulceagSpori: galbeni

Habitat: foioase, conifereComestibilitate: excelentă

40

Page 41: Algele rosii

Ramaria flava – Creasta cocoşului

Aparat fructifer: înălţime 5-15 cm, galben

Carne: galbenăMiros: plăcutGust: amăruiSpori: albi

Habitat: foioase, conifereComestibilitate: mediocră

41

Page 42: Algele rosii

Murchella rotunda –Zbârciogul rotund

Pălărie: diametru 4-7 cm, gălbuie

Picior: înălţime 4-8 cm, albCarne: albă

Miros: dulceagGust: plăcutSpori: ocru

Habitat: foioaseComestibilitate: excelentă

42

Page 43: Algele rosii

Gyromita esculenta – Zbârciogul gras

Pălărie: diametru 5-15 cm, brunăPicior: înălţime 3-8 cm, albicios

Carne: albăMiros: dulceag

Gust: slabSpori: albi

Habitat: conifereComestibilitate: MORTALĂ

43

Page 44: Algele rosii

Introducere

44

Page 45: Algele rosii

Ciupercile (REGNUL FUNGI) constituie un grup aparte, diferit de plante deoarece, spre deosebire de acestea din urmă, el nu conţine clorofilă. Se hrănesc cu organisme vii sau moarte, exact ca animalele. Nu au nici rădăcină, nici tulpină, nici frunze şi nici flori şi se reproduc într-un mod specific. Există peste 100.000 de specii de ciuperci.

Oriunde în lume unde viaţa este posibilă, se găsesc ciuperci. Acestea trăiesc pe animale vii sau moarte, pe plante, în aer, pe sol şi în apă, foarte multe dintre acestea fiind însă atât de mici încât nu se pot observa cu ochiul liber. Din această cauză ciupercile se împart în ciuperci superioare (bureţii) şi ciuperci inferioare (mucegaiul, drojdia de bere). Pe lângă această împărţire, ciupercile se grupează în patru clase:

Arhimicete-ciuperci microscopice şi parazite Zigomicete-ciuperci de obicei saprofite Ascomicete- ciuperci saprofite sau parazite Bazidomicete-ciuperci superioare

1.ArhimiceteleIn aceasta clasa se gasesc ciupercile cele mai primitive si mai simple, lipsite de

miceliu. Au aparatul alcatuit dintr-un gimnoplast sau plasmodiu. Sunt ciuperci endoparazite. Se inmultesc prin zoospori sau spori imobili, care provin din transformarea intregii celule. Inmultirea sexuata se face prin izogamie.Din aceasta clasa fac parte ciupercile care produc insemnate pagube culturilor de cartof, varza, plante furajere etc.

2.ZigometiceCuprinde ciuperci care au talul unicelular, polinucleat, simplu sau ramificat,

in care caz se numeste sifonoplast. Cele mai multe si in acelasi timp cele mai daunatoare, sunt endoparazite. Unele Ficomicete sunt saprofite. Inmultirea asexuata se face prin spori la cele inferioare sau prin conidii, care in realitate sunt zoospori caduci.

3.AscomiceteleSe caracterizeaza printr-un aparat vegetativ bine dezvoltat. Majoritatea

ciupercilor din aceasta clasa au un tal filamentos, miceliu fiind alcatuit din hife pluricelulare, adeseori ramificate, izolate sau anastomozate. Inmultirea asexuata se face prin diferite feluri de spori: conidii, picnospori, etc.

Ciupercile sunt organisme eucariote, unicelulare sau pluricelulare, microscopice sau macroscopice. Corpul este alcătuit din celule multinucleate, numite hife, care formează un miceliu. De asemenea, ele prezintă un perete celular de natură chitinoasă, sau (rar) celuzoică, în citoplasmă existând glicogen şi picături de ulei. Ciupercile nu au clorofilă, din aceasta rezultând o nutriţie heterotrofă, fie saprofită, fie parazită.

AlcatuireaCiupercile se împart, după cum am mai spus, în ciuperci superioare şi ciuperci

inferioare.

Mânătarca (numită ‘hrib’ sau ‘pitarcă’)- Boletus edulis este o ciupercă superioară tipică. Este alcătuită dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă. Sub această pălărie, lamele roz sau închise la culoare sunt dispuse în raze. Piciorul şi pălăria constituie un întreg, carpoforul, care este partea vizibilă a ciupercii. În afară de

45

Page 46: Algele rosii

acesta, ciuperca desfăşoară sub pământ o reţea de filamente subţiri şi fragile-miceliul.

Miceliul joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol şi din resturi vegetale apa şi alimentele de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format din hife, nişte structuri delicate cu pereţi subţiri, care conţin protoplasmă. Hifele cresc foarte repede în lemn, sol sau în orice suprafaţă care asigură hrana ciupercilor.

Ciupercile inferioare sunt foarte diferite. Ele nu au carpofor, ci se compun numai din miceliu. Cele mai cunoscute sunt ciupercile de mucegai, care se dezvoltă pe mâncare, şi drojdia de bere, folosită la fabricarea berii sau a pâinii.

HranireaDeoarece ciupercile nu au clorofilă în componenţa lor, ele nu îşi pot produce

propria hrană. Din această cauză ele se hrănesc cu ceea ce se numeşte hrană organică, adică hrană ce a fost preparată în prealabil de o plantă sau un animal viu. Ciupercile folosesc enzime pentru a transforma hrana într-un lichid. Nutrienţii lichizi sunt apoi absorbiţi în ciupercă şi folosiţi pentru a furniza energie. Cipercile saprofite sunt cele care trăiesc pe plante şi animale moarte. Ciupercile parazite sunt cele care se hranesc folosind plante sau animale vii, ca Plasmopara viticola, care atacă via.

Reproducere

Buretele de câmp este un bun exempu pentru înţelegerea reproducerii ciupercilor superioare, sau bazidomicete. Ciupercile prezintă alternanţa de generaţii: gametofitică şi sporofitică, din care predomină faza diploidă, adică generaţia sporofitică. Carpoforul ciupercilor(piciorul şi pălăria) constituie un fel de fruct; lamelele pălăriei produc nenumărate celule microscopice, sporii, granule foarte fine, invizibile pentru ochiul liber. Aceşti spori se desprind de pălărie, cad pe sol, germinează şi produc un nou miceliu.

Acesta creşte puţin câte puţin; se asociază cu un alt miceliu şi formează un nou carpofor, adică o nouă ciupercă. Miceliul ciupercilor poate trăi şi se poate dezvolta timp îndelungat, atingând uneori o mărime exagerată. Ciupercile inferioare, care nu au carpofor, îşi au sporii direct pe miceliu.

Ciupercile au forme variate. Unele, cum sunt mânătărcile, nu au lamele sub pălărie, ci pe o suprafaţă care seamănă cu un burete, alcătuită din tuburi minuscule. Extremitatea acestor tuburi prezintă mici orificii, numite pori; în aceste orificii se formează sporii necesari pentru reproducere. Zbârciogii au formă foarte specială; o pălărie de formă ciudată, ciuruită de alveole. Dacă unele ciuperci, cum sunt mânătărcile sunt delicioase la consum, altele sunt veninoase şi toxice- ca muscariţa (Amanita muscaria)- sau chiar mortale, cum este ciuperca albă(Amanita phalloides).

ImportanţăMulte ciuperci au un rol benefic în natură. Pentru a se dezvolta, ele absorb

substanţele nutritive din frunzele moarte şi resturile lemnoase adunate pe sol; astfel, ele contribuie la descompunerea şi dezagregarea acestor elemente vegetale care, fără acţiunea ciupercilor, ar acoperi rapid pădurile. Alte specii (hribi, amanite sau vinecioare) formează micorize, pe rădăcinile arborilor din păduri (pini, stejari, castani). Datorită acestora, arborii absorb mai uşor substanţele necesare pentru

46

Page 47: Algele rosii

creştere şi, în schimb, ciupercile beneficiază de adăpost şi de hrană. Dimpotrivă, alte ciuperci sunt dăunătoare: ele sunt parazite. Este cazul manei sau tăciunelui, tipuri inferioare de ciuperci care pot distruge câmpuri întregi de grâu sau porumb. Alte ciuperci parazitează omul, producând maladii numite micoze.

Studiul ciupercilor este numit micologie, iar astăzi există micologişti în toate marile universităţi. Ciupercile sunt crescute pe jeleu transparent, iar creşterea şi viaţa sunt studiate. Dintr-o astfel de cultură, de Penicillium, obişnuita ciupercă verde care creşte pe fructe şi pe gem, a fost descoperită penicilina.

Penicilina este un medicament ce face parte din descoperirile secolului XX, dar oamenii s-au folosit de ciuperci din timpuri străvechi pentru a face băuturi alcoolice şi brânză. Vechiul Testament menţionează pâine crescută, adică păine căreia i s-a adăugat drojdie de bere pentru a creşte. În industria berii şi a vinului, alte ciuperci produc enzime care sparg zahărul în alcool, proces numit fermentare.

Ciupercile haluginogene Sub influenţa acestui drog:

Apar halucinaţii, călătorii mintale. Informaţii de bază:

Există două tipuri de ciuperci halucinogene sălbatice în Marea Britanie. "Palaria libertatii" este mică şi maron cu o proeminenţă mai închisă la culoare în vârf. Are un picior lung, cu un mic guleraş la nivelul pălăriei. "Agarul zburator" este o ciuperca frumoasa , cu palaria roşie cu pete albe (ca acelea pe care le întâlnim in cartile ilustrate cu poveşti pentru copii).

Cum sunt consumate:"Palaria libertatii" pot fi mâncate crude sau uscate (20-30 fiind doza întreagă), infuzate ori gătite. "Agarul zburator" este de obicei gătită sau consumată uscată (1-3 pălării pentru o doza).

Efecte şi riscuri:Efectele ciupercilor halucinogene sunt similare LSD-ului, dar "călătoriile" pot fi mai intense. Consumate în cantităţi mici pot genera o stare de bine, mărirea pupilelor şi a ritmului cardiac. Dozele mari produc halucinaţii. Dacă consumatorul nu este experimentat sau este anxios ori nemulţumit, călătoriile mintale pot fi extrem de neplăcute, caracterizate prin frică intensă putand evolua in timp către un episod psihotic. Ambele tipuri de ciuperci pot produce ameţeală, dureri de stomac şi senzaţie de vomă. Există multe tipuri de ciuperci mai ales cu palaria de culoare rosie ca si "Agarul zburator", care sunt asemănătoare cu ciupercile halucinogene, dar care sunt otrăvitoare. Diferenţierea între ciupercile halucinogene şi cele otrăvitoare este dificil de realizat. Dacă nu culegi ciuperca potrivită poţi să te otrăveşti, iar consecinţele pot fi fatale. Consumată în cantitate mare "Agarul zburator" poate fi la rândul ei otrăvitoare.

Ştiaţi că:Ciupercile halucinogene, ca şi LSD, folosite prea des nu mai au efect halucinogen. Specfic pentru acest tip de substante chimice este instalarea rapida a tolerantei astfel ca nici macar la doze foarte mari nu mai apare efectul dorit. Trebuie sa treaca un interval de timp, in care persona sa nu mai consume deloc aceste droguri si de abia dupa aceea pot experimenta din nou efectele lor halucinogene.

CIUPERCI COMESTIBILE

Boletus edulis - Hribi,mânãtãrci

47

Page 48: Algele rosii

Pãlãria este de culoare castanie-brunã, bombatã, sfericã la început, himisfericã, apoi devine întinsã.Tuburile sporifere sunt simple, albicioase, apoi galbene, verzui.

Porii de aceeasi culoare au tuburile sporifere, sunt ciurculari. Piciorul e umflat la bazã, are culoare brun deschis, ornamentat cu o retea sub pãlãrie. Carnea este albã, tare, cu gust si miros plãcut. Creste pe sol, primãvara, vara, toamna, izolatã sau în grupuri, în pãduri de

foioase si de conifere, în luminisuri. Este comestibilã, foarte bunã. Pentru a nu fi confundatã cu alte specii mai putin apreciate, sau necomestibile, se recomandã sã nu se recolteze exemplare prea tinere (mici).

Boletus rufus - chitarcã, chitãrcutã, mânãtarcã rosie

Pãlãria are culoare portocalie sau brun-rosiaticã, este sfericã, hemisfericã, apoi întinsã, foarte cãrnoasã, putin vâscoasã pe timp umed. Tuburile sporifere sunt albe, albicioase sau cenusii, lungi. Porii sunt la început albi, apoi cenusii-bruni, si mici, circulari. Piciorul e cilindric, usor îngustat sub pãlãrie, albicios sau cenusiu, se pãteazã în verde la atingere si este prevãzut cu solzi negriciosi. Carnea este albã dar devine cenusie-rosiaticã, albastrã- verzuie sau negricioasã în contact cu aerul; are gust si

miros plãcut. Sporii sunt galbeni, ocraceii în masã, fusiformi, netezi, gutulati. Creste izolat sau în grupuri, în pãduri de foioase, mai ales pe unde cresc sãlcii, plopi si mesteceni, în luminisuri, vara si toamna. Este comestibilã.

Boletus aereus - Hribul pucios

Pãlãria globuroasã este groasã, hemisfericã, bombatã, la maturitate întinsã, de culoare brun închis, pe margine prezintã solzisori fibrilosi si cãzãtori. Tuburile sporifere sunt albicioase, apoi galbene sau galbene-verzui, lungi. Porii de aceeasi culoare cu tuburile sporifere sunt circulari. Piciorul bulbos, îngrosat spre bazã are culoarea brun deschis spre brun. Tuburile sporifere sunt albicioase, apoi galbene-verziu. Carnea este albã, tare cu gust plãcut.

Creste pe sol în pãduri si în liziere, vara si toamna în special. Este foarte bunã.

Cantharellus cibarius - Gãlbiori, bureti galbeni

48

Page 49: Algele rosii

Pãlãria în stadiul tânãr este boltitã, ca o emisferã, cu marginile aproape regulate, rãsucite în jos, iar la maturitate se aseamãnã cu o pâlnie cu marginile încretite, lobate sau ondulate regulat. Culoarea se aseamãnã cu aceea a gãlbenusului de ou. Piciorul este plin, continuându-se cu pãlãria fãrã o limitã definitivã. Carnea gãlbiorilor este albã în interior, galbenã-aurie spre exterior, are un miros si un gust plãcut.Aparatul

fructifer al gãlbiorilor este cãrnos sau fibrocãrnos.Este una dintre ciupercile mult apreciate si rareori e atacatã de dãunãtori. Gãlbiorii cresc în grupuri, prin pãduri umbroase si umede de rãsinoase si de foioase (mesteacãn, fag).

Russula virescens - Vinetica pestritã

Pãlãria este hemisfericã, convexã-planã si adâncitã la centru. Suprafata pãlãriei are culoarea cenusie-verzuie, galben verzuie, cuticula usor separabilã de carne, uscatã si se crapã usor. Lamelele albe sau albe cu nuante gãlbui sunt libere. Piciorul este înalt, gros, alb sau alb cu nuante cenusii, plin buretos, cilindric. Carnea acestei ciuperci este albã, tare si sfãrãmicioasã. Are miros plãcut de miez de nucã. Creste în pãdurile de foioase si prin

crânguri, începând din iunie si pânã în octombrie. Este comestibilã, foarte bunã.

Armillaria mellea - Ghebe sau opintici

Pãlãria este putin cãrnoasã si boltitã în tinerete, iar la maturitate convexã, aproape planã, cu mici solzisori bruni, asezati în cercuri. Piciorul e lung mai gros la bazã si mai subtire cãtre pãlãrie. Pe picior la o micã distantã de pãlãrie se aflã un inel cu marginile rãsfrânte în jos. Carnea este albã ,fragedã, cu gust si miros plãcut. Lamelele sunt fine, de culoare albã sau gãlbuie pe care se gãsesc porii ciupercii. Este o ciupercã comunã, des întâlnitã pe

cioatele de stejar, fag si brad sau pe resturi lemnoase. Ghebele apar toamna în tufe mari formate din mai multe exemplare. Este comestibilã.

Morchella esculenta - Zbârciog 49

Page 50: Algele rosii

Pãlãria are formã ovoidã sau conicã, de culoare brun- deschis, gãlbuie-ocracee.Suprafata pãlãriei este prevãzutã cu numeroase alveole sinoase, neregulate. Regiunea himenialã este individualizatã în adânciturile alveolare de la suprafata pãlãriei. Pãlãria are formã de cãciulã, goalã în interior si concrescutã cu piciorul. Piciorul alb e cilindric, bine dezvoltat si gol în interior. Carnea e fragedã, cu miros si gust plãcut.

Apare primãvara de timpuriu, prin aprilie sau mai, în special în pãduri de foioase sau pe locuri nisipoase, în lunci etc.Este comestibilã, foarte bunã.

Morchella conica - Zbarciogul tuguiat

Pãlãria se apropie de forma conului, tot în formã de cãciulã, de culoare brun închisã, cu nuante brun-gãlbui. Suprafata prezintã alveole profunde si înguste. Marginile sunt neregulate si concrescute cu piciorul. Piciorul ca si cãciula (pãlãria) sunt goale în interior. Piciorul este cilindric, putin îngrosat spre bazã, de culoare alb-gãlbui.Creste în pãduri de foioase si conifere, primãvara (aprilie- mai).

Lepiota rhacodes

Pãlãria este sfericã sau ovoidã la început, apoi întinsã, nu este mamelonatã, de culoare brun-cenusie, sau ocrace, acoperitã cu solzi bruni poligonali, grosi, în centrul pãlãriei este brunã, netedã. Lamelele sunt albe, pãtate cu rosu la maturitate, largi, libere, îndepãrtate de picior. Piciorul este cilindric, bulbos la bazã, de culoare cenusiu-brun. Inelul este alb-cenusiu, apoi brun rosiatic, mobil, membranos, pãros la margime. Carnea este albã, se înroseste în contact cu aerul(când se rupe), are miros si gust plãcut.

50

Page 51: Algele rosii

Creste pe sol, izolat sau în grupuri, în pãduri de conifere si de foioase, în grãdini, locuri cultivate,vara si toamna. Este comestibilã, fãrã picior.

Lepiota clypeolaria Pãlãria este la început ovoidã, apoi întinsã,

mamelonatã în centru, mãtãsoasã, acoperitã cu numeroase scvame, dispuse concentric, culoarea brun-roscat sau gãlbuie, brunã si netedã în regiunea mamelonatã. Lamelele sunt libere, albe sau albe-gãlbui. Piciorul este lung, cilindric, mai gros spre bazã, culoare albã cenusie, cu scvame sub inel. Inelul se poate misca sub picior. Carnea este albã, cu miros si gust de fructe. Creste pe sol în pãduri.

Este comestibilã.

Clavaria flava - Creasta cocosului

Aceastã ciupercã are corpul fructifer în formã de trunchi albicios cu numeroase ramuri galbene-aurii, comprimate si striate în lungime, fragile, care se ramificã la rândul lor în ramuri subtiri acoperite de stratul himenial. Carnea este albã. Creste în pãdurile de foioase si conifere toamna. Este comestibilã.

E o ciupercã voluminoasã de 10-12 cm în diametru si 7-15 cm în înãltime, cu piciorul (ca un trunchi) alb, apoi gãlbui, cãrnos, tare, cu ramuri foarte bogat ramificate, cilindrici, drepte sau îndoite, cãrnoase, fragile, gãlbui, care se divid în ramuri mai mici, asemãnãtor unor corali. Creste izolatã în pãduri de foioase sau conifere, vara si toamna. Comestibilã mai ales în stadiu tânãr. La bãtrânete devine indigestã.

Psalliota arvensis - Ciuperca de câmp Pãlãria este ca un ou la început,

devine apoi ca un clopot, iar la maturitate convex-planã. Suprafata pãlãriei este albã, mãtãsoasã, cu aspect fãinos. La maturitate este netedã si uneori valuratã. Lamelele sunt albe, apoi devin alb-rosii. Piciorul este înalt, cilindric, îngrosat spre bazã, alb si gol în

51

Page 52: Algele rosii

interior, este prevãzut cu uninel lat. Creste pe câmp, în grãdini si fânete, vara si toamna. Este comestibilã si foarte bunã.

Amanita caesarea - Crãite, ronite, burete domnesc

În stadiu tânãr, aceastã ciupercã e ovoidã, de culoare albã, având aspectul unui ou. Pãlãria e portocalie sau galben-aurie, netedã, lucioasã, cãrnoasã, sfericã la început, henmisfericã, apoi întinsã cu marginea fin striatã. Lamelele sunt galbene. Piciorul e învelit la bazã într-o volvã (ca un manson) dezvoltatã, albã. Culoarea piciorului e galbenã. Inelul este galben, striat, lãsat în jos. Carnea este albã, galbenã au cuticula pãlãriei si piciorului, cu miros si gust foarte plãcut. Este una dintre cele mai pretuite ciuperci

si creste prin pãduri de foioase, pe câmpii si în lungul drumurilor în regiunile mai calduroase, în iulie si august. Este comestibilã, foarte bunã.

Compozitia chimicã a ciupercilorComponentul La 100 g Componentul La 100 gApã 90 g Fosfor 135 mgSubstante azotoase 5 g Clor 80 mgGlucide 2,5 g Caroten 0,04 gGrãsimi 0,5 g Vitamina B1 0,04 mgPotasiu 470 mg Vitamina B2 0,20 mgSodiu 12 mg Vitamina PP 60 mgCalciu 3 mg Vitamina C 8 mgMagneziu 14 mg

Fier 4,5 mgValoare

caloricã35 calorii

52

Page 53: Algele rosii

CIUPERCI NECOMESTIBILE

Amanita muscaria - Buretele pestrit, muscarita

Pãlãria este globuloasã în tinerete, apoi ca un clopot bombat, iar spre maturitate devine aproape planã. Culoarea pãlãriei este rosie cu scvame albe, ce se iau usor cu unghia. Piciorul este alb, bulbos la bazã, înconjurat de volvã în forma de solz. În stadiul tânãr volva este puternic dezvoltatã. Piciorul la partea superiorã prezintã un inel bine vizibil. Carnea este albã, devenind roscatã sub cuticula ce acoperã pãlãria. Lamele sunt albe. Aceastã ciupercã este toxicã, dar nu la fel de periculoasã ca Amanita phalloides, Amanita verna, Amanita virosa, Amanita citrina si Amanita pantherina. Creste în

luminisuri de pãduri de conifere si de foioase. Semnele intoxicatiei la muscaritã apar dupa câteva ore si se manifestã prin greatã, ametealã, pierderea cunostintei, un fel de betie, uneori cu delir furios.

Amanita phalloides - Buretele viperei

Pãlãria este cãrnoasã, la început aproape sfericã, apoi dreaptã. Are culoarea verzuie sau mãslinie. Pe suprafatã, pãlãria are niste dungi fine care pleacã din centru spre marginea pãlãriei. Carnea este albã, cu miros urât mai ales la ciupercile bãtrâne. Lamelele sunt colorate alb-gãlbui. Existã si varietati cu pãlãria brunã, galbenã sau chiar albã. Piciorul este înalt, cãrnos, de culoare albã, cu volva dezvoltatã si cu inel alb. Creste prin pãdurile de rãsinoase si foioase, prin tufisuri, din iunie si pânã în octombrie. Este ciuperca cea mai toxicã dintre Amanite. Simptomele intoxicatiei la aceastã ciupercã apar târziu (dupã 10-12 ore).

Amanita verna - Buretele primãvãratic

Aceastã ciupercã are pãlãria albã si creste prin pãdurile de rãsinoase si foioase, din mai pãnã în august. Este o ciupercã foarte toxicã.

53

Page 54: Algele rosii

Amanita pantherina - Buretele panterei

Pãlãria este în formã de clopot, apoi semisfericã si în cele din urmã planã, cu adâncituri la mijloc. Suprafata pãlãriei este de culoare brun-deschis sau brun-cenusiu, lipicioasã pe timp umed, prezintã solzi albi, fãinosi si concentrici. Lamelele albe si libere sunt îngustate spre picior. Piciorul este înalt de 6-11 cm si gros de 1-2 cm, este plin, cilindric, îngrosat la bazã, unde prezintã o volvã albã, dublã si groasã care este vizibilã la ciupercile tinere. Inelul este alb si usor încretit. Carnea este fragedã, subtire si albã, nu are miros si gust. Creste în pãdurile de foioase si rãsinoase din iulie si pânã în octombrie. Este o ciupercã foarte toxicã.

Boletus satanas - Hrib tigãnesc, buretele dracului

Pãlãria are 10-15 cm diametru, de culoare alb-cenusie, apoi ruginie palid sau putin verzui. Piciorul este ovoid, cu o retea rosie ca sângele în partea de sus. Carnea este albã sau alb-gãlbuie. Creste vara prin pãsuni, tufisuri si în poienile din pãdure. Aceastã ciupercã este foarte toxicã.

Tricholoma tigrinum

Este o ciupercã mare (8-20 cm), cu pãlãria tipicã de culoarea tigrului. Lamelele sunt lungi, cu reflexe verzui. Aceastã ciupercã provoacã tulburãri violente gastro-intestinale. Este necomestibilã.

54

Page 55: Algele rosii

RECUNOASTEREA CIUPERCILORRecunoasterea ciupercilor este cea mai dificilã operatie si din aceastã cauzã,

recunoasterea sigurã se face numai tinând seama în primul rând de caracterele botanice si anume forma aparatului fructifer si a pãrtilor componenete: talie, aspect, pãlarie, picior, suprafata pãlariei, lamele sau tuburi etc., luate în complexitatea lor si nu dupã celelalte caractere, care pot duce la confuzii cu urmãri grave.Forma ciupercilor(talie,aspect) este un caracter ce se referã mai mult la aparatul fructifer. Acesta prezintã o formã proprie pentru fiecare specie de ciupercã. Aparatul fructifer poate avea forme diferite: de sferã, de ou, de clopot etc. Forma cea mai des întâlnitã în stadiul de maturitate la ciupercile superioare, de altfel comunã la cele mai multe ciuperci, este cea de umbrelã.Aceeasi ciupercã, pânã la stadiul de maturitate, trece printr-o serie de forme: astfel, în tinerete este ca un ou, apoi ca o mãciucã, ca un clopot, iar la maturitate ajunge la forma unei umbrele.Pãlãria poate fi dreaptã, mai mult sau mai putin boltitã, luând forma unei pâlnii în dreptul piciorului sau a unei ridicãturi(gheba). Marginea pãlãriei poate fi dreaptã cu fire fine(dungi). Partea superioarã a pãlãriei este acoperitã de o membranã numitã peridium, care poate fi netedã, lucioasã, matã, umedã, cleioasã, uscatã, cu circomvolutiuni sau linii, catifelatã, acoperitã cu solzi sau tepi. Se poate desprinde de tesuturile (false) care operã pãlãria sau nu.La unele ciuperci, aparatul fructifer este acoperit de un învelis în tinerete, care odatã cu dezvoltarea ciupercii, se rupe de jur împrejurul pãlãriei si rãmâne sub forma unui inel în partea superioarã a piciorului.Inelul poate fi fix sau mobil pe piciorul ciupercii si se gãseste cam la mijlocul piciorului, sau la jumatatea lui superioarã. Forma inelului constituie de asemenea, un caracter de indentificare a ciupercilor care-l poartã.La unele ciuperci, corpul fructifer este acoperit de douã învelisuri în tinerete, prin dezvoltarea piciorului si a pãlãriei, învelisul exterior se rupe. Partea inferioarã a piciorului a rãmas învelitã într-un manson, ca într-o teacã. Aceastã teacã se numeste volvã.Cele mai multe ciuperci necomestibile prezintã volvã (buretele viperii, buretele panterei, buretele de lãmâie etc.), totusi sunt si ciuperci comestibile cu volvã(crãitele sau buretele domnesc). Alte ciuperci sunt acoperite cu o membranã finã, denumitã cortina.Ciupercile se identificã si dupã forma si alcãtuirea pãrtii inferioare a pãlãriei. Din acest punct de vedere, ciupercile cu pãlãrie se împart în: ciuperci cu lamele, cu tuburi sau cu tepi.Piciorul ciupercilor este de asemenea un criteriu de identificare: acesta poate fi central (în pãlãrie), excentric sau lateral (situat la marginea pãlãriei). Înãltimea piciorului variazã de la o specie la alta si chiar la aceeasi specie. Este scurt în tinerete si se înaltã odatã cu cresterea ciupercii.

55

Page 56: Algele rosii

Piciorul poate fi cilindric, îngrosat în partea inferioarã, subtiat spre pãlãrie sau spre baza.În interior, piciorul poate fi plin sau gol, la exterior este neted acoperit cu o retea regulatã de fire fine.Forma, dimensiunile si culoarea sporilor sunt caractere de care trebuie sã se tina seama, deoarece prezintã o importantã deosebitã în determinarea ciupercilor. Întrucât sporii nu se vãd cu ochiul liber, ci numai la microscop, recunoasterea ciupercilor dupã aceste caractere poate fi realizatã numai in laborator.În afarã de caracterele botanice, la recunoasterea ciupercilor vor fi luate în considerare si statiunea, culoarea, schimbarea culorii, miros, gust,consistentã si vârstã, dar acestea singure nu pot constitui caractere de deosebire a ciupercilor comestibile de cele necomestibile.Statiunea: unele ciuperci cresc numai pe un anumit sol, nisipos, argilo-nisipos,mai mult saumai putin bogat în humus, mai umed sau mai uscat. Unele preferã locurile însorite, în timp ce altele locurile umbroase,Pe un loc cu aceleasi conditii de vegetatie poate fi întâlnitã o ciupercã toxicã lângã una comestibilã, deci statiunea nu constituie un caracter sigur de recunoastere.Culoarea asa cum s-a mai amintit nu constituie singurã un mijloc de detereminare. Interes prezintã schimbarea culorii la carnea ciupercii, prin ruperea pãlãriei sau piciorului, caracter întâlnit la cele mai multe ciuperci necomestibile.Sunt si ciuperci comestibile, care prin rupere se înnegresc sau capãtã nuante verzui sau albastrui. Este totusi prudent a fi evitate ciupercile care se albãstresc prin rupere.Mirosul si gustul, dupã cum s-a mai amintit, nu constituie indicii de deosebire. Totusi se poate spune cã ciupercile cu miros si gust de fãinã, de castane, de alune sau de anason sunt comestibile.Vârsta: ciupercile necomestibile contin elemente toxice la orice vârstã, în timp ce multe ciuperci comestibile, în tinerete sunt bune, iar la maturitate si la bãtrânete devin indigeste sau chiar toxice. Este recomandabil sã se evite ciupercile bãtrâne si cele atacate de viermi si melci.Cea mai mare parte a accidentelor de intoxicatii cu ciuperci, se datorezã unor metode empirice, prejudecati de recunoastere eronatã a caracterelor acestora:-înnegrirea unei piese de argint sau a inelului de aur, schimbarea culorii unui cãtel de usturoi sau a unei cepe plasate în sosul în care fierb ciupercile, nu dã nici o indicatie asupra proprietãtilor comestibile sau toxice;-nu sunt juste criteriile, cum cã toate ciupercile din locurile umblate sunt inofensive;-nu este just de asemenea a se crede cã toate ciupercile din pãdurile de pin sunt periculoase;-schimbãrile de culoare a ciupercii rupte, mirosul, fermitatea cãrnii, prezenta sucului lãptos, nu ne furnizeazã nici o indicatie precisã;-fierberea, uscarea, tratamentul cu sare, otet etc. nu transformã ciupercile periculoase în comestibile, iar un singur caracter al genului(ciupercilor) nu este suficient a o recunoaste.Pentru a putea deosebi ciupercile comestibile de cele necomestibile, trebuie sã se tine seama de toate caracterele arãtate la fiecare specie.Cel mai sigur mijloc pentru deosebirea unei ciuperci comestibile de una necomestibilã, este recunoasterea caracterelor botanice, ajutati fiind, de o descriere amãnuntitã, de planse colorate si luând în considerare cele amintite mai sus.Cunoscut fiind, cã existã caractere sigure de deosebire a ciupercilor comestibile de cele necomestibile, meritã sã se acorde mai multã importantã acestor produse de origine vegetalã, pentru valoarea nutritivã si gustul lor deosebit.Pentru comert si industrie, ciupercile de pãdure sunt riguros si stiintific controlate. Personalul care colecteazã (culege) aceste ciuperci este instruit temeinic si în repetate

56

Page 57: Algele rosii

rânduri. Pânã în prezent la noi nu s-au înregistrat nici un fel de reclamatii, la livrarea sutelor de tone de ciuperci, anual.

În caz de intoxicare cu ciuperci

În cazul intoxicatiilor cu ciuperci, dacã primul ajutor este prompt si bine condus, chiar cei intoxicati cu speciile cele mai periculoase pot fi salvati. De obicei, la orice intoxicatii si mai ales la intoxicatiile cu ciuperci, bolnavul vomitã de la sine, asã cã administrarea unui vomitiv, câteodatã poate fi dãunãtoare, sensibilizând si mai mult mucoasa stomacalã.În cazul intoxicatiei cu unele ciuperci (Amaniata muscaria- muscarita si Amanita pantheria- buretele panterei), dacã lipseste asistenta unui medic, se dau bolnavului vomitive pentru golirea stomacului de toxine. Împreunã cu vomitivele se dau cantitati mari de apã, ceai si lapte cald. Vomitarea mai poate fi provocatã dându-se bolnavului emetic (de la farmacie) 10-15 ctg într-un pahar cu apã, sau bolnavul trebuie sã bea cu înghitituri repetate apã sãratã rece.De asemenea, se recomandã cafea si ceai, care au o actiune stimulentã asupra organismului (pentru combaterea somnolentei).Nu se va da bolnavului sã consume bãuturi alcoolice.La intoxicatia muscarinianã, tratamentul se rezumã la purgative si calmante.În cazul intoxicatiei cu cele mai periculoase ciuperci: Amanita phalloides (buretele viperei), Amanita verna (buretele primãvãratic), Amanita virosa (buretele tomnatic) si Amanita citrina (buretele de lãmâie), simptomele apãrând târziu, abia dupã 12 ore, stomacul în acest timp, în mod normal, nu mai contine nimic, deoarece substantele ingerate au trecut în intestin. De aceea, vomitãrile ce s-ar produce sunt dãunãtoare, cãci ele nu contribuie decât la iritarea stomacului, mãrirea durerilor si la obosirea bolnavului.În cazul intoxicatiei cu aceste specii, denumitã si intoxicatie de tip phalloidian, trebuie chemat imediat medicul, acesta fãcându-i bolnavului injectii intravenoase cu un litru de ser fiziologic, pentru a dilua toxinele intrate în sânge. Acestea se eliminã apoi prin urinã. Se fac frectii cu alcool camforat sau otet. De asemenea se dã bolnavului sã inspire otet, eter sau amoniac si se fac frectii cu una din aceste substante. Calmantele recomandate sunt: bromura de potasiu sau de sodiu, iar depresiunea si somnolenta se vor trata cu cafea sau ceai si apoi eter (4-5 picãturi la 100g apã). Niciodatã nu se vor administra bãuturi alcoolice.Purgativele sunt indispensabile în cazul intoxicatiei cu ciuperci, cãci o parte din toxine se gãsesc în intestine. Vor fi preferate purgativele saline ce produc o diluare a lichidului din intestin si usureazã eliminarea înceatã a toxinei.Pentru bolnavul adult, doza de purgative saline este de 40-50g sulfat de sodiu sau sulfat de magneziu, dizolvat într-un sfert litru de apã. Dupã o orã, se dã bolnavului un ceai diuretic în cantitate de cel putin 1/2 litru de apã (acest ceai este format dintr-o fierturã de limba mielului (Borrago officinalis) sau de pir (Agropirum repens)). Pentru a mari actiunea diureticã a decoctului, se adaugã la cantitatea de mai sus 2g acetat de amoniu sau chiar bicarbonat de sodiu, cozi de cirese, mãtase de porumb.Dacã bolnavul are dureri mari de stomac, se dã ca purgativ (pentru adult) 30g ulei de ricin, apoi se va face de cãtre medicul chemat, spãlãturi stomacale uleioase, la care se vor adãuga 20 picãturi de tincturã de opiu, iar pe abdomen se vor pune comprese cu acest lichid calmant. Pentru eliminarea rapidã a toxinei din organism, bolnavul trebuie sã urineze mult si des si pentru aceasta, pe lângã ceaiurile diuretice amintite, i se mai dã sã bea si o cantitate mare de lapte.Vomitãrile prelungite se vor calma prin înghitituri de bucãti mici de gheatã, cu potiunea Rivieri, apã cloroformata sau în lipsa acestora prin apã gazoasã (sifon).

57

Page 58: Algele rosii

Toate aceste îngrijiri, în afarã de spãlãturile stomacale sau injectii, pot fi fãcute de cei din familie, pânã la sosirea medicului. Vor fi aplicate imediat si cu perseverenta toate mijloacele posibile, pentru eliminarea toxinelor din corp.De mentionat este faptul cã, intoxicatiile se produc si când se folosesc unele ciuperci comestibile bãtrâne sau vechi (care nu sunt proaspete). Acestea se manifestã prin vomitãri, dureri stomacale, nãduseli, paloarea fetei.Pentru a putea lupta cu succes împotriva intoxicatiilor cu ciuperci, trebuie aplicat un tratament rational si la timp, sub supravegherea strictã a medicului. Numai procedând astfel, numãrul victimelor vor scãdea.Dacã primul ajutor este prompt si bine condus, chiar victimele intoxicate cu speciile cele mai periculoase, pot fi salvate.Mijlocul cel mai sigur de a evita accidentele provocate de ciuperci ce contin substante toxice, este cunoasterea acestora dupã caracterele botanice (formã, culoare, etc.), atât a speciilor comestibile cât si a celor necomestibile, folosind în acest scop: planse colorate si cãrti de specialitate cu descrierea speciilor de ciuperci, putând a le deosebi cu usurintã unele de altele.

Ştiaţi că.....Reţeaua de filamente subterane ale ciupercilor poate da naştere mai multor

picioare şi ca acestea sunt de obicei dispuse sub forma unor cercuri regulate, numite ”cercuri ale vrăjitoarelor”?

Cuprins:I. Introducere …………………………………………………………..2II. Alcatuirea …………………………………………………………..2III. Hranirea ……………………………………………………………3IV. Reproducerea ……………………………………………………...3

58

Page 59: Algele rosii

V. Importanţa …………………………………………………………3VI. Ciupercile Haluginogene …………………………………………..4VII. Ciuperci comestibile ………………………………………………5VIII. Compoyitia chimica a ciupercilor ………………………………....9IX. Ciuperci necomestibile …………………………………………...10X. Recunoasterea ciupercilor ………………………………………..12XI. În caz de Intoxicare cu ciuperci …………………………………..14XII. Ştiaţi ca: …………………………………………………………...15

CiupercileIncrengatura Mycophyta sau Fungi

Aceasta increngatura grupeaza organisme vegetale inferioare, lipsite de orice pigment asimilator. In consecinta, ele sunt obligate la o viata heterotrofa, care poate fi saprofita sau parazita. Majoritatea sunt adaptate la viata aeriana.

Din punct de vedere practic, prezinta importanta deosebita ciupaercile parazite, precum si unele saprofite care produc fermentatii utile, cat si ciupercile comestibile. Altele au importanta medicinala. Dupa locul unde se dezvolta, ciupercile parazite sunt endoparazite, traind in interiorul tesuturilor, si octoparazite, care se dezvolta pe suprafata organelor. Absorbtia hranei la majoritatea ciupercilor se face cu ajutorul unor prelungiri specializate ale talului, numite haustorii.

In ce priveste aparatul vegetativ – talul – numit la ciuperci miceliu, are forme foarte variate. La cele inferioare este alcatuit dintr-o singura celula cu membrana – dermatoplast – sau lipsita de membrana – gimnoplast. La ciupercile superioare, talul poate fi unicelular, ramificat si polinucleat, sau este format din mai multe celule, alcatuind filamente. In ambele cazuri, filamentele se numesc hife si ele compun miceliu ciupercii. Tot miceliu se numeste si tesutul fals (plechtenchim), rezultat din impletirea filamentelor miceliene. Aceste tesuturi poarta diferente numiri: prozoplechtenchim, paraplechtenchim.

Inmultirea ciupercilor se face pe cale asexuata si sexuata. Asexuat se inmultesc prin spori mobili (zoospori), sau imobili, care se formeaza in organele numite sporangi cu spori imobili si zoosporangi cu spori mobili. Sporii formati pe filamente vegetative, se numesc conidii. La ciupercile superioare in afara de conidii, se formeaza si alte forme de spori:

59

Page 60: Algele rosii

ascospori (la Ascomicete), si basidiospori (la Basidiomicete). Formarea acestor spori se face tot aseuat, insa sunt totdeauna precedate de un act sexuat. Ciupercile se inmultesc si prin portiuni de miceliu.

Procesul sexual la ciuperci este foarte variat. La cele mai simple, inmultirea coonsta in contopirea a doi gameti ientici- izogametogamie (clasa Archimycetes), la altele, mai evoluate, din clasa Phycomycetes, prin contopirea a doi gametangii (celule in care se formeaza gametii) – gametangiogamie.

Increngatura Ciupercilor este neunitara, putem afirma chiar ca este un complex polifiletic, avand originea in diferite grupuri de alge.

4.Arhimicetele

In aceasta clasa se gasesc ciupercile cele mai primitive si mai simple, lipsite de miceliu. Au aparatul alcatuit dintr-un gimnoplast sau plasmodiu. Sunt ciuperci endoparazite. Se inmultesc prin zoospori sau spori imobili, care provin din transformarea intregii celule. Inmultirea sexuata se face prin izogamie.

Din aceasta clasa fac parte ciupercile care produc insemnate pagube culturilor de cartof, varza, plante furajere etc.

5.Ficomicetele

Cuprinde ciuperci care au talul unicelular, polinucleat, simplu sau ramificat, in care caz se numeste sifonoplast. Cele mai multe si in acelasi timp cele mai daunatoare, sunt endoparazite. Unele Ficomicete sunt saprofite. Inmultirea asexuata se face prin spori la cele inferioare sau prin conidii, care in realitate sunt zoospori caduci.

6.Ascomicetele

Se caracterizeaza printr-un aparat vegetativ bine dezvoltat. Majoritatea ciupercilor din aceasta clasa au un tal filamentos, miceliu fiind alcatuit din hife pluricelulare, adeseori ramificate, izolate sau anastomozate. Inmultirea asexuata se face prin diferite feluri de spori: conidii, picnospori, etc.

Inmultirea sexuata are loc intre organul femel numit ascogon si organul mascul, anteridie. Rezultatul actului sexual este o celula numita asca, in care are loc unirea nucleilor haploizi.

60