„noi trăim prin publicul „cred cu îndârjire că avem...
Post on 23-Sep-2019
6 Views
Preview:
TRANSCRIPT
www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Festival dedicat actorului Mircea Diaconu
„Noi trăim prin publicul nostru, degeaba facem film dacă publicul nu ne mai iubeşte”Interviu cu regizoareaElisabeta Bostan P. 3
„Cred cu îndârjire că avem nevoie şi de poveşti care să ne pună pe gânduri”
Interviu cu actorulLevente Molnár P. 4
„Această manifestare este o declaraţie de iubire pentru filmul românesc”
Interviu cu regizorulLaurenţiu Damian P. 6
„Pogromul de la Iaşi a fost o chestie absolut îngrozitoare, din minciuni pornită”Interviu cu regizorulRadu Gabrea P. 8
Andrei Giurgia
Experiment şi maturitate
Ediţia de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Românesc (SFR) de la Iași
a propus un experiment atât pentru echipa organizatoare, cât și pentru participanţi. Demarat în urmă cu șapte ani cu doar trei proiecţii în trei zile, ediţia din 2016 ia oferit publicului cinefil cinci zile de festival cu peste 30 de producţii cinematografice și peste 60 de personalităţi din lumea filmului invitate. Am vrut să vedem dacă Iașul este pregătit pentru un astfel de maraton cinematografic. Pot spune că după șase luni în care o mână de oameni au lucrat zi și noapte pentru elaborarea festivalului, ieșenii încep să guste rafinat din filmul românesc, achitând chiar un bilet de intrare și demonstrând astfel că orice act cultural
trebuie susţinut, respectat și întreţinut.
Practic, în perioada 48 mai 2016, de dimineaţă până noaptea târziu, Iașul a vibrat cinematografic. În cele 12 locuri unde sa desfășurat festivalul, publicul spectator a avut parte de proiecţii de filme, întâlniri cu actori, regizori și scenariști, expoziţii, lansări de carte, prezentări ale unor festivaluri importante din România, spectacole cu muzică de film și teatru, precum și o secţiune cu totul inedită, cea a documentarelor.
Un experiment pe care și noi lam așteptat cu interes la constituit producţiile cinematografice de pe casete VHS dublate de vocea românească a filmelor străine, IrinaMargareta Nistor. În Galeriile „PodPogor” am urmărit
patru capodopere ale cinematografiei mondiale, în mod „clandestin”, așa cum se întâmpla înainte de 1989.
Personajul central al ediţiei de anul acesta a fost actorul Mircea Diaconu. Cu o activitate cinematografică greu de egalat și cu roluri memorabile pentru cinematografia românească, actorul a fost sărbătorit la Iași, alături de cei cu care a jucat și colaborat mai bine de 40 de ani. Actorul și sălbaticii, Asfalt Tango, Filantropica, Promisiuni, Filip cel bun sau Doar cu buletinul la Paris sunt o parte dintre filmele de care publicul cinefil sa bucurat. Un moment aparte la reprezentat gala filmului Mere roșii. Producţia regizată de regretatul Alexandru Tatos a împlinit anul acesta 40 de ani de la lansare,
moment ce a fost marcat în timpul festivalului printrun eveniment spe cial, în care sa evocat și personalitatea marelui regizor. Mircea Diaconu a primit din partea Institutului Cultural Român un premiu pentru activitatea de până în prezent, trofeul festivalului și o distincţie din partea Uniunii Cineaștilor din România.
Pentru prima dată, un proiect special cu muzică de film interpretată la acordeon sa auzit la SFR sub genericul „Cineacordeon”, cu Medeea Marinescu invitată specială. Pentru prima dată cu o expoziţie la Iași, artistul Ion Bârlădeanu a adus Arta filmului în cadrul SFR. Recunoscut pe plan internaţional, originar din Vaslui, cu o viaţă destul de zbuciumată, ea însăși subiect
de film, artistul sa întâlnit cu publicul ieșean la Muzeul Unirii.
Nu au lipsit cele mai noi producţii românești din 2015 și 2016, premiate la nivel internaţional și naţional. Ediţia a VIIa a avut o altă dimensiune în comparaţie cu ce a fost până în prezent, pe care ne dorim să o aprecieze și conștientizeze fiecare participant, instituţie publică sau simplu privitor.
Suplimentul de faţă este realizat de membrii Asociaţiei Studenţilor Jurnaliști Iași, împreună cu o parte dintre voluntari. Acesta cuprinde interviurieveniment cu o serie de invitaţi ai ediţiei de anul acesta, texte care surprind întrun mod anume cinematografia românească, cea care este sărbătorită an de an la Iași în luna mai.
www.revistatimpul.ro mai 2016
2
Coordonatori supliment:
Andrei GiurgiaCorina Gologoț
Redactori:
Claudiu Mihail CârcelBianca-Iuliana DorneanuAndrei GiurgiaCorina GologoțBianca-Mihaela HrițacAndreea PopoviciSimona-Elena Stratulat
Fotograf ii:
Ioniță Carmen AngelușIulian GherasimDan Rusu Toma
Redacţia:
Adina Scutelnicu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile suplimentului aparţine autorilor.
Supliment al revistei
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797
ISSN–L 1223 – 8597
ISSN 1223-8597
Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998
E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.
Nea Ion, care era visul dumneavoastră când eraţi mic?
Voiam să devin lăutar, dar nu știam să cânt. Am lucrat mai multe munci. Am fost gropar în cimitir, am fost paznic, am lucrat în Delta Dunării, am lucrat pe șantier. Să știi că am avut meseria de „lopătuș” mecanic și lumea credea că sunt lăcătuș. Am fost și ajutor de dascăl. Eu am destinul acesta: să fiu regizor cu foarfeca.
Când vaţi îndrăgostit prima oară?Eu nu am prea fost îndrăgostit și, vorba
lui Sergiu Nicolaescu, „îmi pare rău că nu am avut nici un copil, poate îl făceam regizor”. Copiii mei sunt cum ești matale acum. În București am foarte mulţi nepoţi. Unii îmi iau interviuri. Numi prea plac interviurile. Unii scriu despre mine frumos, alţii scriu urât, dar am grijă de cei care mă ameninţă și le fac un colaj în care să le mulţumesc.
Aţi declarat întrun interviu că vă plac dramele. De ce această preferinţă?
Păi, și eu am trăit viaţa ca pe o dramă. Și acum o mai trăiesc, cu necazuri. Când eram mic, îmi plăceau comediile. Acum numi mai plac. Teatrul îmi place mai mult decât filmul, e mai frumos. Am văzut în București piesa Fraţii Karamazov. Ma uimit!
Care este actorul dumneavoastră preferat?
Mia plăcut Charlie Chaplin. A fost un actor genial și foarte multă lume la criticat că e fie evreu, fie ţigan. Mia plăcut cum a jucat rolul lui Hitler în filmul Dictatorul. Și Hitler a vrut săl cunoască pe Charlie Chaplin, dar nu ca să dea mâna cu el.
Când aţi început să faceţi colaje?Am început să le fac înainte de 1979. Eu
nu am noţiuni de studii superioare. Sunt autodidact.
Cum a apărut această pasiune?În tinereţe am lucrat în port vreo doi
ani și coloram fotografii, făceam caricaturi.
Dacă nu aș fi făcut colaje, ajungeam un caricaturist celebru. Și acum pot face caricaturi, însă nu mai am răbdarea de atunci.
Cum apare inspiraţia?Eu am văzut foarte multe filme și astfel
știu mulţi actori și regizori.
Cât timp vă ia să realizaţi un colaj?Timpul depinde de comple xitatea cola
jului. Un colaj îmi poate lua și o zi, și o jumătate de oră. La început a fost mai greu. Un colaj îl făceam în patru luni.
Cum apare povestea colajului?Nu am o poveste. De obicei, găsesc un
fundal cu munţi, văi, oceane, orașe în reviste (eu le spun „câmpuri”) și apoi conturez povestea cu personaje. Spre exemplu, am făcut un colaj pe un fundal cu două piramide la apus de soare și apoi am găsit, întro revistă, o piramidă din bancnote germane, mărci, și am puso la mijloc. Sunt trei piramide. În colţul din strânga al colajului lam pus pe Sergiu Nicolaescu cu un pistol și în primplan, așezat, pe Mircea Albulescu. Am vrut să evidenţiez faptul că Mircea Albulescu fura bani din piramida mijlocie și Sergiu Nicolaescu la împușcat. E un colaj dramatic.
Aţi realizat vreodată un colaj despre viaţa dumneavoastră?
Da, miam făcut multe colaje. E ca și cum ai spune că ești pictor și ţiai făcut autoportret. Eu miam făcut autocolaj. Îmi pare rău că nu am unul să ţil arăt. Miam făcut un colaj securist, mam îmbrăcat întrun costum de general și eram împreună cu doi actori. Pe unul îl duceam la Securitate. Apoi am făcut un colaj în care eram cowboy, un colaj în care eram inginer în fabrică, cu cravata la gât și ţigara în mână. Am făcut un colaj în care eram poliţist german și miam lăsat mustaţă. Miam mai făcut un colaj cu clădiri din New York. Lumea credea că am fost acolo, când, de fapt, nu am fost.
Întrun interviu aţi declarat că puteţi deosebi omul deștept de omul prost după mers. Ce îl trădează pe omul prost?
Da, nui așa? Uite, spre exemplu, astăzi a venit un om la vernisaj. Se tot băga în sufletul meu cu un reportofon. Și ia mai spus cineva: „Dom’le, da’ mai taci din gură! Vorbești prea mult”. Nu era prea copt la minte. Atunci când stai de vorbă cu un om, trebuie săl cunoști, săl studiezi. Nu, unadouă, gata, luăm interviul. Odată cineva ma jignit. Nu spun cine. Mia spus: „Nea Ion, team făcut artist”. Cum să mă faci tu artist? Mama ma făcut! Sunt unii așa proști și încrezuţi.
Dar pe omul deștept?Nu prea sunt oameni deștepţi. Spre
exemplu, dacă o persoană citește un ziar, o revistă, știi cât reţine la final? 10%.
Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?
Regret că am trăit în comunism. A fost cea mai mare pedeapsă.
A consemnat BiancaMihaela Hriţac
Interviu cu pop‑artistul Ion Bârlădeanu
„Odată, cineva m‑a jignit. Nu spun cine. Mi‑a spus: «Nea Ion, te‑am făcut artist». Cum să mă faci tu artist? Mama m‑a făcut!”
A plecat de acasă, din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui, la vârsta de 20 de ani. Era considerat „regele gunoaielor”. De la acest statut a ajuns la cel de „rege al colajelor”. El este Ion Bârlădeanu. Preferă să i te adresezi cu Nea Ion. E un bâtrânel tare simpatic, în vârstă de 70 de ani și este unul dintre cei mai curajoși pop-artiști din România. A expus atât în ţară, cât și în străinătate colaje realizate
în perioada comunistă. Nu are studii superioare, ci doar șapte clase. Se declară autodidact și cel mai bine se pricepe să fie regizor „cu foarfeca”. A prezentat la Iași, în cadrul SFR, o expoziţie intitulată Arta filmului.
nr. 206 www.revistatimpul.ro
3
Interviu cu regizoarea Elisabeta Bostan
„Noi trăim prin publicul nostru, degeaba facem film dacă publicul nu ne mai iubește”
„Am devenit nu numai obiect al filmului, ci și subiect”Interviu cu regizorul Răzvan Georgescu
Care sunt diferenţele care apar între România și Germania în ceea ce privește producerea unui film? Unde aţi întâmpinat dificultăţi?
A produce un film este o pâine grea atât în România, cât și în Germania. Am avut noroc cu partenerii din România, cu Alexandru Solomon în calitate de producător: o colaborare minunată. Colaborarea cu partea germană a fost mai dificilă uneori, dar a funcţionat. Producerea unui film documentar e la fel de grea și în România, și în Germania. Trăind în Germania de mulţi ani, pentru mine e mai simplu de adunat acolo fondurile, dar colaborez și în România cu colegi pe care îi apreciez foarte mult. Aici, același Alexandru Solomon sa ocupat, în principal, de strângerea fondurilor. Spun acum că a fost greu, dar, comparativ cu alte producţii, a mers destul de ușor, pentru că nu am întâmpinat probleme de ordin ideologic sau jurnalistic, așa cum sa întâmplat la producţiile anterioare. Practic, întrun an am adunat toate fondurile necesare.
Aţi declarat că aţi încetat să mai regizaţi filme care nu vă ating emoţional. Cât de importantă este emoţia pentru a stabili valoarea unui film?
Depinde foarte mult și de modul cum tu, în calitate de autor al filmului, ești legat de această poveste. Cel puţin în cazul meu, lucrurile care mă emoţionează sau la care am fost martor și care mau marcat
întrun fel sunt elemente decisive ce mau determinat să fac acest film. Am lucrat ani de zile făcând reportaje sau emisiuni culturale pentru posturi de televiziune în care implicarea mea emoţio nală nu era atât de importantă. Era meș teșugul, cel de jurnalist cultural, pe care trebuia săl stăpânesc, dar emoţia pe care o simţeam nu era atât de necesară. La filmele pe care le fac de câţiva ani, documentarele de lungmetraj, este esenţial pentru mine să știu că am autoritatea de a face acest film prin faptul că am fost martor la evenimentele pe care le descriu. Este o poveste care ma atins emoţional pe mine și atunci știu că voi reuși să ating emoţional și pe alţii.
Și în Pașaport de Germania, și în Testimonial porniţi de la o experienţă personală, un lucru pe care îl cunoașteţi întocmai sau pe care laţi experimentat, după cum aţi explicat cazul cu soţia dumneavoastră de origine
germană. Atunci când lucraţi la un film, încercaţi să vă confesaţi și să vă priviţi propria poveste, fără a lua neapărat în calcul succesul pe care îl va avea producţia res pectivă?
Nu numai faptul că ea este nemţoaică ce provine din România; la rândul meu, căsătorindumă cu ea, am devenit și eu obiect al acestei povești pentru că am fost cumpărat, fără să știu acest lucru. Am devenit nu numai obiect al filmului, ci și subiect. În ceea ce privește succesul, eram foarte orgolios la început, doream să fiu iubit și ca publicul să aplaude. Mia trecut asta, între timp, pentru că am trecut prin niște experienţe care miau focusat atenţia și forţa de muncă, care e limitată, pe subiecte care contează pentru mine. Nu în sensul de a lăsa ceva în urmă, pentru a povesti ceva ce pentru mine e foarte important. E important publicul, contează pentru mine, dar nu este categoria călăuzitoare în munca mea. Și nu e vorba
despre confesiune, filmele mele nu sunt confesive, se bazează mai degrabă pe conflictul ce apare atunci când un individ (pot să fiu eu, poate să fie altul) se confruntă cu o putere care este peste el și care îl obligă la niște decizii. Așa cum era la nemţi în Pașaport de Germania, a căror soartă era decisă de niște politicieni asupra cărora nu aveau control sau, precum în cazul filmului Testimonial, o boală care îţi prevestește moartea, care are o forţă mult mai puternică decât tine ca individ. Sub acest conflict, între individ și o forţă mai mare decât el, se mișcă filmele mele.
Cum credeţi că poate fi convins publicul să se întoarcă spre producţiile cinematografice românești?
În primul rând, să le privească, și mă refer la publicul mare, nu la cel cinefil. Pentru că nu poţi face o comparaţie, spunând că erau mai bune filmele de odinioară și că filmele de astăzi sunt mai greu de înţeles. Nu, ele trebuie privite, sunt bune și cele de acum, și cele de altădată. Trebuie convins publicul arătândui filmele. Și o problemă pe care vreau să o subliniez se referă la cinematografe, care nu există, iar în cele existente, din malluri, nu se rulează aceste filme. În ultimul rând, în televiziunea română ar fi necesar să existe o redacţie cu putere de decizie, de finanţare pentru documentarele românești, care să le promoveze și să le arate.
A consemnat Andreea Popovici
Până să ajungem să aflăm cum aţi ajuns dumneavoastră să faceţi filme pentru copii, aș vrea să ne spuneţi cum a fost copilăria dumneavoastră.
Pot să încep cu altceva? Aș vrea săncep cu bucuria de a vă cunoaște și de a veni la Iași; am fost foarte impresionată de o asemenea încercare mare, grea și frumoasă pentru filmul românesc. Mă bucur că Irina Nistor este alături de voi, pentru că mă bucur să știu că un cronicar român apreciază filmul românesc. Revenind la copilăria mea, pot spune că a fost atât de frumoasă, graţie părinţilor mei, încât șia lăsat amprenta pe viaţa mea. Părinţii mei mau iubit foarte mult, noi eram foarte modești, tatăl meu lucra la o fabrică din Buhuși. Tatăl meu și mama mea mau învăţat de fiecare dată să văd natura. Vorbeau mult, spuneau povești legate de natură, plecam pe valea Bistriţei să culeg floricele, să văd păstrăvi înotând în apa limpede a râului și sămi facă tata un fluieraș din sălcii, pe carel purtam toată săptămâna, cântând. În faţa fabricii era un panou mare, cu imagini din cinema, care mă ameţeau, mă înfiorau cât de frumoase erau și ce povești făceam eu acolo pe marginea fotografiilor pe care le vedeam. Duminicile urcam pe dealul verde și frumos al Buhușiului, sus, la cinematograf. Era o sală mare, mirosea a motorină și era proaspătă și curată, iar eu cu mama și cu tata intram acolo. În momentul în care
se aprindea ecranul, eram cuprinsă de cele mai nemaipomenite stări. Ce vedeam eu atunci era în primul rând Mickey Mouse. Stăteam cuminte în braţele tatei și, când plecam din sală, mergeam în faţa ecranului pentru al săruta. Aveam senzaţia că, dincolo de pânza asta, sunt personajele și că eu mă despart de ele până când părinţii mă vor duce din nou la ecranul ăsta misterios.
Cum aţi ajuns să vă atașaţi de filmul pentru copii? Când vaţi dat seama că asta vreţi să faceţi?
Nu miam dat seama că asta vreau să fac. A fost o pornire, în primul rând, pentru că mă regăseam în mediul respectiv. Dacă aţi văzut Năică, aţi văzut că acolo pulsaţia mea, suflul meu, respiraţia mea erau legate de natură, de cunoaștere. Năică este un film care a adus întrun an treisprezece premii internaţionale de mare
valoare nu în toată Europa, ci în toată lumea, fiind recunoscut și premiat de Vatican. Când am luat premiul respectiv, nu știam de ce e meritul meu să primesc unul dintre cele mai mari premii de la Vatican. Mai târziu, am descifrat, de fapt, ce ia impresionat pe ei. Această incursiune a copilului care vrea să descopere natura și să înţeleagă că fiecare element al naturii trebuie lăsat în mediul său de dezvoltare. În sinea mea era dorinţa de a fi lăsată în pace, de a face film, miera frică de cenzură, de tot ce se întâmpla în jurul meu și atunci mam retras în prima încercare cu Năică. Ţelul meu final era să fac un film despre Amintiri din copilărie, dar nu îndrăzneam să mă apropii de acest lucru decât făcând mai întâi exerciţii. Cu premiile pe care leam luat, am avut confirmarea că merg pe un drum interesant, șiatunci am îndrăznit să fac un film despre Creangă.
Cum îi alegeaţi pe cei mici din filmele dumneavoastră?
Laurenţiu Damian, astăzi președintele Uniunii Cineaștilor, spune: „ai o intuiţie misterioasă, internă, atât de puternică, încât nimeni nu tenţelege cum descoperi acești copii”. În toate distribuţiile pe care leam făcut cu copii, am avut o pregnantă forţă, în timpul acela, să nu pot să văd, să aud altceva decât ecoul ăsta care mar fi apropiat de acel copil pe care îl alegeam pentru film. A alege un copil în film este îngrozitor de greu. Gândiţivă că ar fi putut să mă refuze la jumătatea filmului, că nar mai fi corespuns, gândiţivă câte mi sar fi putut întâmpla, pentru că nu puteam să discut cu el cum discut cu un actor mare. Am văzut sute, mii de copii pentru un rol, iar unii dintre cei pe care iam văzut au ajuns actori, au ajuns vedete, cum e Medeea Marinescu. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mia dat puterea sămi înţeleg viaţa și să merg pe firul ăsta, pentru că de fiecare dată am spus: miam ales o cărare, iar pe cărarea asta am ales să fac filme și când mioi întoarce capul sămi văd propria cărare, să numi fie rușine de ceea ce am făcut. Mi sa părut esenţial și ăsta a fost comportamentul meu faţă de viaţa mea.
Doamna Bostan, regretaţi ceva?Da, că nu mai sunt tânără. Dar asta nu
înseamnă că maș dezice vreodată de la a fi alături de tinerii care pornesc pe acest drum.
A consemnat Andrei Giurgia
Elisabeta Bostan este personalitatea-simbol a filmului românesc pentru copii. A ajuns la Iași cu emoţiile reîntâlnirii cu publicul care-i este atât de drag și pe care îl pune pe primul loc atunci când vine vorba despre viaţa filmelor. Elisabeta Bostan a avut „mână bună”,
pentru că nu puţini copii care au jucat în filmele regizate de ea au ajuns după aceea actori importanţi. Despre emoţie, copilărie și starea permanentă de bucurie, în interviul prilejuit de proiecţia la SFR 2016 a filmului Promisiuni.
P așaport de Germania este unul dintre documentarele vizionate recent și despre care îmi amintesc cu plăcere. Povestea autentică și naturaleţea personajelor sunt unele dintre elementele-cheie ale documentarului lui Răzvan Georgescu, invitat în cadrul SFR,
care ne-a împărtășit mai multe lucruri despre modul de realizare a unui film documentar și despre emoţia pe care încearcă să o transmită în fiecare dintre producţiile la care a lucrat până acum.
www.revistatimpul.ro mai 2016
4
Interviu cu actorul Levente Molnár
„Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri”
L-am cunoscut pe actorul Levente Molnár după imaginea conturată în presa naţională și internaţională odată cu decernarea Premiului Oscar pentru „Cel mai bun film într-o limbă străină”, pentru pelicula Fiul lui Saul. În acest film joacă profunzimea, joacă omul în cele mai grele momente, atunci când nu are de ales și trebuie să lupte pentru viaţă. Levente Molnár nu s-a schimbat după obţinerea unui Oscar. Dimpotrivă, asigură
cinefilii că cel mai mult îl interesează oamenii și poveștile lor. Despre un actor de poveste, care crede în bunătatea ce va schimba lumea într-o zi, într-un interviu marca SFR 2016, de după proiecţia de gală a filmului Fiul lui Saul de la Iași.
Liana Tatos, Mircea Diaconu, Elisabeta Bostan, Ileana Popovici, Șerban Marinescu, Laurenţiu Damian,
Dorel Vișan, Dan Piţa și criticul de film Irina Margareta Nistor au fost prezenţi la aniversarea celor 40 de ani ai filmului Mere roșii. La finalul proiecţiei, Ancuţa Ciocoiu a interpretat imnul festivalului de anul acesta și a îndemnat publicul să nui fie frică să iubească filmul românesc, în toată frumuseţea sa.
Activitatea cinematografică a actorului Mircea Diaconu, multiplu premiată
Actorul Mircea Diaconu a fost premiat de Institutul Cultural Român (ICR) pentru întreaga sa activitate cinematografică. Premiul a fost înmânat de Irina Margareta Nistor, care a citit o scrisoare din partea președintelui ICR, Radu Boroianu: „Mircea Diaconu, ar fi inutil să ocolim vorbele mari atunci când ne referim la
creatori inconfundabili. Actorul, omul de teatru și poetul Mircea Diaconu e altfel și mereu același cu o gamă de mijloace și un temperament de nestăpânit, ce pare că vine din adâncuri și se unește cu o energie ce este dăruită de Univers. (...) Preţuirea mea pentru el este totală și bucuria de a o spune, și pentru el, și pentru alţi câţiva importanţi confraţi deai săi de talent și de caracter este pe măsură”. Actorului ia fost decernat și trofeul „Serile Filmului Românesc”. De asemenea, artistul a primit un premiu și din partea Uniunii Cineaștilor din România (UCIN). Trofeul, realizat sub forma unui măr roșu, a fost înmânat de președintele Laurenţiu Damian.
Viceprimarul cu atribuţii de primar al municipiului Iași, Mihai Chirica, a oferit distincţii și diplome de excelenţă lui Mircea Diaconu, Elisabetei Bostan, maestrului Dan Piţa, actorului Dorel Vișan și, nu în ultimul rând, ambasadorului cultural al Festivalului, Irina Margareta Nistor.
„Vă mulţumesc pentru că ajutaţi acest festival. Este singurul festival de film românesc și este cel cu care mă pot lăuda și când călătoresc în străinătate”, a ţinut să precizeze doamna filmelor românești.
In memoriam Alexandru TatosSoţia regretatului regizor al filmului
Mere roșii, Liana Tatos, împreună cu Mircea Diaconu, Irina Margareta Nistor și regizorul Dan Piţa șiau adus aminte clipe memorabile petrecute cu regretatul regizor Alexandru Tatos. Mircea Diaconu a vorbit despre ce fel de persoană era maestrul: „El a fost un boier, un aristocrat. Filmul Mere roșii a fost primul lui film. Este realizat după o schiţă de două pagini și jumătate scrisă de Ion Băieșu și publicată întro carte de nuvele din anul 1950, numită 38 cu 2. Sandu iubea fiecare secvenţă a filmului. Era un rafinat și un perfecţionist”. „Alexandru Tatos fuma foarte mult. Când intrai în camera lui de hotel,
nul puteai zări. Muncea și foarte mult, era foarte serios. Familia sa era foarte credincioasă”, șia amintit regizorul Dan Piţa în faţa celor prezenţi.
Liana Tatos a citit câteva rânduri din jurnalul lui Alexandru Tatos: „Cu ajutorul lui Dan Piţa, filmul se curăţă foarte mult. Încep sămi dau seama de câteva lucruri. În primul rând, că mam apucat de filmul ăsta fără să știu mai nimic. Ieri am văzut filmul cu Dan Piţa, Mircea Veroiu și Călin Ghibu. Mi sau adus multe critici, unele lucruri care se mai pot îndrepta. Două idei desprind din asta. Unu: că nu trebuie să mă aștept la audienţă, chiar dacă filmul va mai câștiga până la urmă. Cel mai probabil, se va întâmpla. În cel mai bun caz, va fi un lucru onorabil. Doi: dacă mai vreau să continui pe tărâmul filmului, trebuie să iau lucrurile mult mai în serios.Trebuie să studiez, să mă perfecţionez și să merg mai departe”.
A consemnat Hriţac BiancaMihaela
SFR a aniversat cei 40 de ani de existenţă a filmului Mere roşiiIn memoriam: evenimentul a readus în scenă numele regretatului Alexandru Tatos
În cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc a avut loc gala filmului Mere roșii, regizat de Alexandru Tatos. Evenimentul s-a desfășurat vineri, 6 mai, începând cu ora 18:30 la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași. Publicul a fost întâmpinat de directorul festivalului, Andrei Giurgia, care a prezentat câteva aspecte referitoare la film, la distribuţia acestuia și la perioada în care a fost realizat. Ulterior, participanţii la gală au fost invitaţi să urmărească lungmetrajul. La final, cinefilii au plecat acasă cu mere roșii.
Românii, unii dintre ei, știau de Levente Molnár. Sunt foarte curioasă de ce românii au o predilecţie pentru film, pentru actor, pentru artist doar după ce câștigă niște premii importante. Că doar el e valoros și înaintea premiilor...
Am primit o întrebare asemănătoare, și nu sunt eu un exemplu bun pentru asta, dar e ceva ce încerc să fac și eu, să ne uităm și să vedem ce oameni minunaţi avem în curtea noastră, foarte mulţi oameni talentaţi, tineri, care studiază în varii domenii ale cinematografiei sau în actorie, regie. Merită să ne uităm la acei oameni care, marea lor majoritate și majoritatea timpului, lucrează nu în cele mai propice condiţii, dar fac ceva normal. Îmi place foarte mult cum, în Anglia, pe lângă acele mari echipe de fotbal pe care le știm cu toţii, oamenii se duc și cu mai mare dragoste la meciul de fotbal din orășelul lor și susţin acea echipă, sunt atenţi la ea șimi place foarte mult atitudinea lor și cred că asta ar trebui să se întâmple șin zona cinematografiei.
Poate părea un pic banal, dar credeţi că ţine de psihologia poporului?
Nu, nu are dea face și nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alţii și cred
că ăstai greul acela pe care nul acceptăm. Avem un respect faţă de propria persoană, iar dacă reușim să ne dăm seama de asta, pentru că de avut o avem, atunci, în momentul ăla, avem șansa eventual să ne raportăm întrun mod normal și civilizat la ce ni se întâmplă și la ce se întâmplă în jurul nostru.
Există pericolul, probabil în orice domeniu, ca, atunci când iei un premiu, săncepi să fii vizibil, chiar și cu „praf de stele”, să se transforme totul întro atitudine arogantă, pentru că „ţi se urcă la cap”. Levente Molnár se ferește de asta: am văzut din atitudine și din ieșirile în public. Vaţi dat seama că nu este sănătos acest lucru pentru performanţa artistică, poate?
Nu mă ascund după degete, există această posibilitate ca omul să o ia razna. I se oferă toate condiţiile pentru acest lucru și pe undeva se și așteaptă asta. La mine, în principiu, nu sa schimbat nimic și nici numi doresc să se schimbe. Nu vreau să neg că am avut parte de o experienţă care mia dat șansa să văd ce și cum se întâmplă în unele părţi ale lumii,
dar pe care experienţă eu nu eram înnebunit so am. Nu mar face să mă simt mai bine în pielea mea dacă aș începe să bat o tobă mare.
Am observat o anumită profunzime în Fiul lui Saul și consider că această profunzime se și educă. Vreau săntreb ce lecturi are omul Levente Molnár. Cu ce cărţi sa format?
Omul Levente Molnár sa format prin suma influenţelor și întâmplărilor pe care lea trăit. Nu cred că aș fi fost capabil să funcţionez fără ajutor. Începând de la părinţi, de la bunici până la familie, frate, profesori, colegi, prieteni, fiecare om își are meritul lui. Oriunde aș fi în lume, pe mine oamenii mă interesează. Și arhitectura unui oraș mă interesează, dar mai mult oamenii, pentru că ei au fost cei care miau sugerat cărţi. În momentul de faţă nu citesc atât cât miaș dori, dar am avut perioade petrecute cu cartean mână, fiecare marcândumă în perioada respectivă. Încercând să definesc această influenţă, nu știu dacă ar ajuta două sau trei titluri, dar vorbesc de
perioade, iar perioadele astea vin începând de la poveștile populare, prin Jules Verne, până azi, la scriitorii contemporani. Cititul, de altfel, e cu totul altceva decât vizionarea filmului. Poate că sună straniu, mai ales că vorbim despre asta la un festival de film, dar este mult mai fascinant să citești o carte. Nu reușesc să citesc atât cât îmi doresc, dar mă străduiesc.
Și dacă tot suntem la un festival de film, de ce vedem filme?
Noi trăim din povești, respirăm prin povești, avem nevoia de povești. Scrise, filmate, povestite. În principiu, împărţim povești. Nevoia de comunicare și curiozitatea de a găsi acele povești cu care reușim să rezonăm, și nu cred că avem nevoie doar de povești care să ne fure peisajul și care să ne distragă atenţia de la problemele cotidiene. Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri, care să ne motiveze să ne căutăm pe noi în șine și să aflăm răspunsurile la niște întrebări.
A consemnat Corina Gologoţ
nr. 206 www.revistatimpul.ro
5
Cum aţi simţit atmosfera de aseară?Înainte de a vă răspunde la întrebare,
aș dori să fac un mic comentariu legat de faptul că nu avem unde să vedem filme românești. Cu cât publicul va cere mai mult existenţa unor spaţii unde să vedem film românesc, cu atât sunt șanse mai mari ca, după modelul bunelor practici din altă parte – și aici mă refer la filmul francez, la filmul maghiar –, să avem și noi spaţii dedicate filmului românesc. Poate se va trezi șin noi acel spirit – pe care nu vreau săl numesc naţional – care dorește să vadă producţiile, să le evalueze și să se bucure de ele. Iar dincolo de spaţiile dedicate filmului românesc, sper să avem și un public pentru filmul românesc. Numai că orice lucru trebuie cultivat. Ar trebui să cultivăm nevoia de a vedea filmul românesc, bun sau prost, pentru că noile generaţii reprezintă receptorul, dar în același timp și creatorul de film românesc. Ar trebui văzut, înţeles, negat sau acceptat acest val al filmului românesc, pe care de fapt laș putea numi un tsunami în cinematografia mondială. Iată, anul acesta sunt cinci filme în competiţia mondială de la Cannes, trei lungmetraje și două scurtmetraje, ceea ce nu e puţin lucru. Dimpotrivă, statistic vorbind, e o mare realizare pentru filmul românesc. Nu știu al cui e meritul, școala, creatorii, viaţa pe care o ducem, circumstanţele, știinţa de a ne exprima prin intermediul filmului.
Atmosfera de aseară a fost, cu ghilimelele de rigoare, „incendiară”. Dacă oamenii reușesc să treacă de tematica particular nuanţată a filmului și se raportează la tabuuri, atunci își pun întrebări reale despre ce facem cu noi înșine când ne aflăm în faţa tabuului. Închizi ochii, paralizezi, accepţi, refuzi, repudiezi, dar, dincolo de tematică, dincolo de acest incest, e o luptă interioară cu care zilnic ne confruntăm și de obicei nu facem nimic, suntem lipsiţi de acţiune, navem dinamică în rezolvarea situaţiei. Oricât de înspăimântătoare ar fi situaţia, cred că trebuie ca, în solitudine sau împreună, să încercăm să rezolvăm problema tabuurilor, pentru că altfel rămânem întro condiţie pe care unii o exploatează și o traduc printrun loc comun: „e ţara lui Caragiale de acum peste o sută de ani, dar și ţara în care domnul Ion Luca Caragiale a prevăzut comportamentul individual și social la distanţă de o sută de ani”. Întrun fel sau altul, ar trebui să ne adecvăm realităţilor care vin tumultuos asupra noastră, dar caracterul de noutate trebuie absorbit cumva, iar reacţia, dacă nu tipul de atitudine proactivă, trebuie să existe. Aseară a fost minunat, emoţionant, eu mam simţit perfect, ba chiar copleșit. Viaţa e o sumă de alternanţe: mai primești o palmă după ceafă, dar ajungi și în situaţii sau circumstanţe în care lumea valorizează munca și persoana ta. A fost plăcut, foarte plăcut.
„Simt fericire, după traversarea situaţiei, dacă am reuşit să fiu eu însumi”
În Ilegitim treceţi prin mai multe personaje. Eu una lam văzut secţionat: vă schimbaţi de la o stare la alta, de la un tabu la altul, iar accceptarea din final mi sa părut extraordinară. Aţi contribuit la scenariu, la acel monolog despre timp, despre cum ne schimbă acceptarea noastră? Eu am simţit că aţi contribuit, așa că vă las să confirmaţi sau nu.
Puţin am contribuit și eu, dar foarte puţin, pentru că ideea îi aparţine regizorului Adrian Sitaru. Legat de acel monolog de final și de timpul care le vindecă pe toate, am contribuit împreună. De altfel, colaborăm foarte bine. El este un regizor deschis, înţelege că, pentru a schimba convenţia întro realitate autentică sau credibilă și ușor de înţeles, trebuie să colaboreze cu ceilalţi, inclusiv cu actorii. În acel monolog final, tatăl este împăcat, invocând dragostea pentru nepoţica lui și faptul că timpul e un liant, un factor binefăcător uneori, în vreme ce, alteori, dimpotrivă. În acest caz fericit, la această împăcare am contribuit și eu puţin.
Lumea are prejudecăţi, se ferește de filmele românești, comentează înainte de a le vedea. Totuși, aș vrea să vorbim despre partea bună. Atunci când mergeţi în străinătate cu filmele românești în care jucaţi, cu ce anume din specificul lor vă mândriţi?
După mine, fiecare lucru are două mânere: unul bun și unul rău. Nu știu dacă e bine, în permanenţă, să punem accent pe faptul că ar trebui să fim mândri că suntem din România. Eu nu sunt mândru de multe ori, pentru că până la urmă fiecare
popor își are particularităţile, autenticităţile, tradiţiile sale și nu sunt unele mai bune decât celelalte, cred. Partea de mândrie cu care ies în afară este chiar dimensiunea autenticului – dacă reușesc să o practic, despre asta e vorba. Acesta sunt eu și întro relaţie umană simplă: simt fericire, după traversarea situaţiei, dacă am reușit să fiu eu însumi. Dacă mă situez în zona disconfortului de a conversa deferent, diplomatic și fals, nu sunt mulţumit că am traversat acea întâlnire. Cum de altfel nu sunt mulţumit nici dacă traversez sub acest semn. Dacă lucrurile sunt adevărate, sincere, pornite din ceea ce, întrun fel sau altul, conţin sau deţin (aici aș generaliza: conţinem sau deţinem), cred că este un titlu de glorie. Acesta sunt. Mă devoalez în faţa celuilalt, putând să spun: ajutămă, înţelegemă, salveazămă, învaţămă. Aceasta e partea de muncă cu care ieșim în afară și asta suntem. Se pare că nu suntem superficiali, ci, dimpotrivă, uneori suntem profunzi. Faptul că nu avem soluţii la probleme – asta e foarte grav. Sau, dacă avem soluţii la probleme, ele sunt strict la nivel intelectual.
„Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulţumire vinovată”
Noi facem acest festival pentru că ne dorim să vedem actorii, săi aducem aproape de public. Omul Adrian Titieni, când era mai mic, pe cine își dorea să vadă din filmele românești? Cu ce filme aţi crescut, ce filme vau marcat?
Mă întoarceţi întro poveste foarte frumoasă, dar în același timp de mult apusă. Șansa vieţii mele a fost aceea ca, de foarte tânăr, să ajung în mijlocul actorilor importanţi și mari din România. Hotărâsem brusc să dau examen la Studii Economice,
dar, până la urmă, în ultima clipă, am spus „îmi urmez chemarea” și am dat examen la Teatru. Am ajuns să joc în anul I la Teatrul Naţional. Aici mă întâlneam cu domnul Beligan, cu Marin Moraru, cu domnul Dimitrie, domnul Stănescu, domnul Radu Gheorghe. Erau personalităţi pe care nu le mai văzusem niciodată pe viu, doar pe marile și micile ecrane. Cu alte cuvinte, existenţa mea în mijlocul lor era sub semnul muţeniei. Eram mut și numi dădeam seama dacă e adevăr sau ficţiune. A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin el. Legat de filme, ţin minte ciné‑veritéul din filmele lui Mircea Daneliuc. Vedeam filmele respective și nu știam dacă sunt actori, dacă sunt amatori, dacă domnului Daneliuc nui este frică să spună lucrurilor pe nume, pentru că, să nu uităm, circumstanţele erau nefaste din perspectiva unei exprimări libere. Vedeam filmele domnului Dan Piţa, care, de asemenea, mi se păreau absolut exemplare. Aș fi plecat la București pe jos, numai săi cunosc pe acești oameni și să stau de vorbă cu ei. Miam dat seama că nu am făcut acest lucru pentru că nu aș fi știut ce săi întreb, în afară de faptul că leaș fi mulţumit că există, că fac ceea ce fac, dar altceva naș fi știut ce să le spun.
Aș vrea să ne spuneţi cum simţiţi timpul care trece peste carieră, în primul rând. Pentru că și în Ilegitim se vorbește despre timp.
Acum îl simt foarte bine și sunt obligat să le mulţumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin el, pentru că am fost cu adevărat sub o stea norocoasă. Nu există o diferenţă între orizontul meu de așteptări și realitate, ba chiar realitatea a luato înaintea orizontului meu de așteptări. Nu maș fi așteptat să lucrez atât de mult, să întâlnesc oameni atât de minunaţi în profesie, oameni care receptează lucrurile pe care le fac. Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulţumire vinovată. Sunt dinamic, proactiv, vreau să lucrez, accept aproape orice fel de propunere, dacă nu iese flagrant din criteriile și valorile mele profesionale, de la studenţi care îmi propun să joc gratis pentru un film de licenţă sau master până la proiecte independente. Lucrez mult, îmi face o deosebită plăcere. Desigur, există și efecte colaterale. Din pricina faptului că am lucrat mult, am neglijat puţin familia. Copiii sunt în perioada aceea a pubertăţii și a adolescenţei, o perioadă mai dificilă. Aici simt un pic de vinovăţie, dar fac în așa manieră încât să mă împart, să fiu și alături de copii, pentru că e foarte important ca celălalt, oricare ar fi el, să accepte prezenţa ta. Pentru că tu poţi să stai lângă el, dar, dacă el nare nevoie de tine, prezenţa ta e inutilă.
A consemnat Corina Gologoţ
„Aș fi plecat la București pe jos, numai să‑i cunosc pe acești oameni și să stau de vorbă cu ei”
Interviu cu actorul Adrian Titieni
Adrian Titieni face actorie și trăiește rolurile dincolo de platourile de filmare. Altfel, nu s-ar fi produs chimia și rezonanţa dintre el și atâtea personaje ale filmului românesc. Pe marile ecrane din România poate fi văzut mai rar, la fel precum ceilalţi colegi din jurul său. Marea lui durere, despre care a povestit și în interviu, este că noi, publicul larg din ţară, nu avem unde să vedem filme românești. Apoi, vine întrebarea firească:
ei cum să trăiască din ceea ce fac? Cunoscut și în afară, abordat de regizorii tineri, Adrian Titieni reușește să se împartă între rolurile de teatru, din filme, de la catedră, iar acum a ajuns cu Bacalaureat și la Cannes 2016.
www.revistatimpul.ro mai 2016
6
Interviu cu regizorul Laurenţiu Damian
„Această manifestare este o declaraţie de iubire pentru filmul românesc”
Pentru început, spuneţimi, vă rog, cum aţi primit invitaţia de a participa la Festivalul Serile Filmului Românesc.
Uniunea Cineaștilor a sprijinit această manifestare și anul trecut, și în acest an. Mi sa părut o manifestare inedită în peisajul contemporan, și anume o declaraţie de iubire, de înţelegere și de respect pentru filmul românesc de toate genurile: film documentar, film documentar de artă, film socialartistic. Mai mult decât atât, am filmat în urmă cu câţiva ani la Iași și am rămas cu amintirea Iașului, care este un oraș superb, cu monumente extraordinare, cu o cultură și o tradiţie aparte. Atunci am spus că vreau să vin aici. Am venit cu cele două filme, ultimele pe care leam realizat, unul despre Horea Paștina și unul despre Ștefan Râmniceanu, artiști foarte mari din România, moderni și postmoderni.
Filmele care vau consacrat sunt cele de tip documentar. Consideraţi că acesta este unul dintre genurile cinematografice care este puţin abordat de către regizorii români? Care ar mai fi altele?
În ultima vreme, documentarul a înflorit, dar a înflorit în zona independentă. Statul nu prea mai finanţează filmul documentar românesc, iar acesta a fost preluat oarecum, întro formulă mai jurnalistică, de televiziune. E vorba despre filme care nu sunt documentare în sensul propriu al termenului, pentru că zona artistică este mai puţin lucrată și mai puţin elaborată. La această oră, se practică documentarul de situaţie, adică de caz: cazuri speciale, oameni interesanţi, în zona asta de middle class și chiar de periferie. Sunt abordate probleme de tipul sărăciei, de tipul condiţiei rromilor, despre istoria unui pogrom, cum a fost unul dintre filmele prezentate, cel al Oanei Giurgiu, despre care se știu foarte puţine lucruri. Eu abordez un tip de documentar oarecum de nișă, pentru mari festivaluri internaţionale de artă, cum ar fi cel de la Paris, cel de la Montréal și pentru cine mai poate să vizioneze asemenea filme. Este o zonă cu un public elitist.
„Eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanţă, importanţă sau poate nu va căpăta”
Ce va determinat să optaţi pentru filmele de tip documentar și mai ales documentar de artă sau despre artă?
Ma determinat, în primul rând, faptul că arta plastică sau arta, în general, îţi oferă posibilitatea să te lupţi artistic cu un alt artist. Este o întâlnire din care trebuie să iasă un element artistic evident. Fie că el este filmul, fie că el este doar prezentarea unei opere și tot înseamnă ceva pentru memoria culturală a acestei ţări. Deci eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanţă,
importanţă sau poate nu va căpăta. Oricum, genul acesta de cinema este foarte frecvent în lume, artiștii plastici sunt aproape vânaţi de regizori, pentru că zona vizuală e alături de noi.
Aţi declarat întrun interviu un lucru care mia atras atenţia și care mia provocat o curiozitate, și anume că dumneavoastră le spuneţi studenţilor că meseria de regizor este precum chirurgia. Este cinematografia românească un pacient care are nevoie să fie tratat ca să se ajungă la anumite modificări? Cum și când a început acest „proces”?
Este o întrebare foarte interesantă. Întradevăr, cinematografia ar reprezenta instrumentarul pentru pacientul care seamănă, din punctul meu de vedere, cu un public. Atunci când vine vorba de public, trebuie să fim foarte atenţi și mai ales trebuie să fim foarte sinceri. Mai precis, munca noastră trebuie să leo oferim lor și, de foarte multe ori, chiar dacă avem impresia că mesajul nostru ne satisface, trebuie să știm dacă mesajul artistic ajunge la spectator. Aici este zona aceea duală între un receptor, o operă receptată și creatorul acestei opere. Poate că vă sună puţin didactic, dar e foarte important cum vede spectatorul creaţia mea, dacă o simte așa cum simt eu. Am avut întâmplări în care eu credeam că se va plânge la o secvenţă, dar oamenii râdeau. Nu erau ei de vină, ci formula deficitară de a le transmite un mesaj. Trebuie să cunoaștem publicul mai bine, dar noi am pierdut acel obicei de a ne prezenta după un spectacol cinematografic și de a sta de vorbă cu spectatorii. E foarte important. Nu numai că îi bagi în seamă și îi onorezi cu prezenţa ta, dar ei, la rândul lor, te onorează cu prezenţa în sală pentru aţi vedea opera.
Ștefan Râmniceanu a declarat, atunci când a avut loc premiera filmului Muzeon, că „artistul are nevoie de un labirint, un loc ca un exil asumat”. Domeniul în care dumneavoastră
activaţi presupune muncă de artist. Care este exilul dumneavoastră?
Exilul meu este în scris, pentru că eu scriu și literatură, în acea insulă imaginară pe care probabil fiecare dintre noi o are, iar în acea insulă îmi invit prietenii, îmi invit studenţii, creatorii și realizatorii de film și, practic, de fiecare dată când fac un film, mă simt ocrotit în labirintul meu, dar și în spaţiul meu, în care foarte puţini oameni intră. Abia după aceea se deschid ușile și oamenii văd dacă este exactă creaţia din labirintul acela sau din zona mea de refugiu. Nu mă refugiez ca un bolnav, încerc să mă refugiez ca un creator.
Filosoful și criticul Andrei Pleșu a spus despre Ștefan Râmniceanu că este „unul dintre artiștii care știu să seducă, să irite, să surprindă și are, cu alte cuvinte, talentul de a fi imprevizibil”. Ce va sedus, iritat și surprins atunci când aţi ales să regizaţi un documentar referitor la activitatea lui Ștefan Râmniceanu?
Nu cunoșteam personajul. Ma sedus, în schimb, opera, faptul că un om care a câștigat imens din pictură, care nu a avut altă sursă de venit decât propria operă, pe care a vânduto foarte bine, a reușit săși construiască propriul muzeu. Pe mine asta ma șocat, mi sa părut o jertfă a unui om care își construiește singur un muzeu ca să rămână ceva după el. Cred că e un mesaj comun, un mesaj universal. Noi trăim pe această lume ca să lăsăm semne. El a lăsat semn acest muzeu, casa în care locuiește, casă în care intră foarte puţini oameni, în care este o nebunie de pictură aranjată, pot spune că este o operă de artă în sine. Ma sedus opera de artă, după care am cunoscut o personalitate extrem de puternică, extrem de atentă la ceea ce făceam. Îmi cerea să fac foarte multe lucruri, îl evitam de multe ori pentru că îmi cerea prea multe și era nerăbdător să vadă ce va ieși. Nerăbdător și temător în același timp, pentru ca nu cumva să fim acea echipă de televiziune care vine, filmează în treacăt, repede și expune undeva, pe un post. După ce a văzut filmul, a dat drumul
la ceea ce numesc eu prietenie și pot să spun că am câștigat un prieten, un artist desăvârșit și un om profund.
Revenind la modalitatea de realizare a documentarului Muzeon, cum aţi reușit să stabiliţi o relaţie între muzică, imagine și dans?
În primul rând, compozitorul a văzut înainte nu numai materialul filmat, ci și spaţiul și a avut posibilitatea săși însușească acest spaţiu. Pe de altă parte, el a văzut și trupa de dans, iar eu iam cerut atât lui, cât și echipei să meargă pe sistemul acela de artă postmodernă pentru că el, la rândul lui, practică postmodernism și instalaţia.
Cât de tare vă motivează premiile și festivalurile la care participaţi să continuaţi cu acest gen de film?
Nu știu dacă voi continua, pentru că la această oră îmi doresc să fac un film de ficţiune. Studenţii mei au uitat că profesorul lor a făcut și film de ficţiune și e bine să le aduc aminte. Când nimeni nu se așteaptă, profesorul lor va face un film de ficţiune și vom vedea dacă gheara leului mai e ascuţită sau e destul de tocită. Fac acest gen de film documentar pentru că am un angajament faţă de Ministerul Culturii. Studioul la care lucrez este un studio parţial finanţat de acest minister, care își dorește această memorie culturală. Este o motivaţie în plus, iar festivalurile și premiile sigur că îţi dau sentimentul unei recunoașteri.
Un subiect de discuţie predilect astăzi se referă la occidentalizarea societăţii românești, al cărei public își îndreaptă atenţia către peliculele marca Hollywood, predominant către filmele de acţiune cu efecte speciale. Cum consideraţi că poate fi convins publicul să se întoarcă spre ceea ce înseamnă cinematografia românească, diferită de cea americană și nu numai?
El poate fi convins arătândui filme bune, dândui niște săli elegante, ca să aibă sentimentul de spectacol. De ce totuși la teatru oamenii vin după ’90, iar de la cinema au început să dispară? Sălile sunt vechi și degradate. Nimeni nu mai stă pe un scaun care este incomod. Deci de la condiţia de ai oferi unui om un loc elegant până la ai prezenta pe ecran o operă elegantă. Treptattreptat, el va veni. Noi am slăbit oarecum raportul cu spectatorul, spunând că vrem să facem filme de autor, ne interesează festivalurile, nu ne interesează un public. Ei bine, lam pierdut. Acum trebuie săl recuperăm. Și mai e un lucru care ne frământă: zona politică. Dacă eu prezentam un film nu despre Ștefan Râmniceanu, ci despre Gigi Becali, miar fi trebuit o sală mult mai mare. Oamenii vor să vadă fenomene spectaculoase și în zona politică, mai ales de conflict. Or, aici nu era decât un alt tip de conflict, care este greu sesizabil și digerabil.
A consemnat Andreea Popovici
Laurenţiu Damian este regizor și președinte al UCIN România. Prezent la ediţia de anul acesta a festivalului cu două dintre filmele documentare realizate recent, Muzeon – Ștefan Râmniceanu și Horea Paștina – starea lucrurilor, Laurenţiu Damian a acceptat să ne împărtășească opiniile sale referitoare la atmosfera festivalului și la imaginea de ansamblu a cinematografiei românești.
nr. 206 www.revistatimpul.ro
7
Medeea Marinescu a fost la SFR 2016 cu Maria Mirabela, iar la finalul vizionării a stat de vorbă cu un public foarte tânăr. Întrebările emoţionante au mers până spre discuţii despre prietenie, viaţă și bunătate. Apoi, actriţa a stat de vorbă cu publicul noului film în care are un rol principal: 03.ByPass, în regia lui Nap Toader. În penultima zi a festivalului, Medeea Marinescu a urcat pe scena din Underground The Pub, unde a cântat alături de Emy Drăgoi, în cadrul unui proiect
foarte interesant: „Cineacordeon”. Despre emoţia de actriţă, mamă și om, într-un interviu marca SFR.
Interviu cu actriţa Medeea Marinescu
„Nu mai downloadaţi filme, mergeţi în sala de cinema! E diferenţa între a mânca o supă la plic și a o găti, cu toate ingredientele necesare”
Interviu cu actorul Tudor Chirilă
„Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată”
Primul film în care jucaţi, pe care lam văzut și care ma marcat a fost Weekend cu mama. Cemi puteţi spune despre evoluţia dumneavoastră de atunci și până acum, inclusiv despre noul dumneavoastră proiect, 03.ByPass?
În Weekend cu mama am jucat și cu Gheorghe Dinică. Este ultimul lui film înainte de a pleca. Eu sper că este o evoluţie, în primul rând. Întotdeauna trecerea timpului înseamnă o acumulare de experienţe, de întâmplări care se așază întrun fel sau altul în tine, pentru că meseria noastră asta presupune, nu e ca la inginerie sau la medicină. Desigur, numai atunci când timpul nu trece întâmplător pe lângă tine. Înveţi niște lucruri, sigur înveţi și din carte, dar înveţi foarte multe din ceea ce trăiești, din experienţele pe care le trăiești, din experienţele care se întâmplă în jurul tău și cu care empatizezi. Empatia, putinţa de a ne pune în locul cuiva, este o componentă esenţială a actoriei. Și atunci, în anii aceștia, mie mi sau întâmplat foarte multe lucruri, în primul rând faptul că am devenit mamă. Când am filmat pentru Weekend cu mama, nu
eram mamă, adică apelam cumva la imaginaţie, la ce văzusem în jur, furasem experienţele altora, experienţe care numi aparţineau. Acum sunt mamă și cred că trăiesc și retrăiesc altfel orice lucru care presupune un copil. În filmul 03.ByPass sunt din nou mamă și la un moment dat mă opresc săi fac o injecţie copilului. Cumva, în 03.ByPass sunt mai reţinută, mai calmă, poate privesc altfel lucrurile, nu știu, mam maturizat, am îmbătrânit, sunt altfel, au trecut opt ani peste mine.
Care a fost prima dumneavoastră impresie asupra scenariului din 03.ByPass?
Scenariul iniţial, cel de bază, le aparţine lui Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu, la care a participat și Nap Toader, și au mai fost și câteva nume care șiau adus contribuţia pe parcurs. Mie mia plăcut ideea, pentru că, dincolo de componenta socială (faptul că în zona sanitară lucrurile nu merg cum trebuie, ceea ce știm, sau mai făcut filme pe tema aceasta), este o altă componentă, care pe mine ma interesat mult mai mult. Iam și spuso lui Nap și am discutato și la
conferinţele de presă, iar acum o spun din nou: este o problemă de principialitate și moralitate. Întrebarea mea este: până unde sunt oamenii principiali? Unde se termină principialitatea și începe ipocrizia? Moralitatea are un preţ? Da, putem fi morali când găsim un portofel pe jos cu o sută de lei, dar dacă găsim un milion, un miliard de lei, mai suntem capabili să fim principiali și morali? Și dacă o facem, cu ce preţ? Dacă ai un copil bolnav acasă, dacă ești pe punctul de a fi șomer, dacă trebuie să împarţi casa cu un soţ de care ai divorţat, cât vor cântări moralitatea și principialitatea și cât instinctul de supra vieţuire? Asta e întrebarea pe care mio pun eu și ma interesat la acest film.
Aveţi vreun proiect cinematografic pe viitor, vreo propunere din partea unui regizor?
Eu îmi doresc tot timpul să joc, dar asta nu ţine de noi. Nu am nici o propunere concretă. Există un scenariu la CNC, la concursul de scenarii, dacă va fi să se facă, eu știu, peste vreun an, doi, cu un regizor cu care
am lucrat de curând, Andrei Gruzsniczki. Sunt puţini bani. Din cauza asta, puţine proiecte sunt acceptate la Consiliul Naţional al Cinematografiei. Foarte puţini se încumetă să facă film din bani privaţi, de aceea mă bucur că există Serile Filmului Românesc și alte festivaluri în care apar filme românești, iar lumea are ocazia să se reîntoarcă la cinematograful românesc. În ultimii douăzeci de ani, sa produs o îndepărtare, un divorţ între spectatorul român și filmul românesc. Nu vreau să spun că toate filmele sunt făcute pentru spectator, există filme elitiste, de festival, care întradevăr nu pot aduna un public numeros și nu pot avea adeziunea unui public larg, după cum există filme de public care nar primi adeziunea mea. Dar e bine să existe o varietate. Atât timp cât există curiozitate, nu mai downloadaţi filme, mergeţi în sala de cinema! Vă asigur că e alt miros. E diferenţa între a mânca o supă la plic și a o găti, cu toate ingredientele necesare. O sală de cinema își are parfumul și bucuria ei specifică, pe care e păcat să le pierzi downloadând și văzând un film pe laptop.
A consemnat Claudiu Mihail Cârcel
Tudor Chirilă își împarte viaţa între teatru, muzică și film, conturând o personalitate nonconformistă. Muzician, compozitor și producător, a fost solistul formaţiei Vama Veche, formând mai târziu formaţia Vama. Tudor Chirilă a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secţia Actorie, în anul 1996. Cel mai important premiu din teatru, UNITER, i-a fost acordat în anul 2004.
Cum a fost să faci parte din debutul lui Vlad Păunescu ca regizor? Ai vreo scenă favorită din film?
A fost ca și cum aș fi făcut parte din orice film, pentru că Vlad nu a avut emoţiile unui debutant. El a lucrat foarte mult în cinematografie și știa ce vrea de la film, ce vrea de la fiecare scenă, fiecare secvenţă, fiecare cadru, așa că nu mam simţit că debutez pe cineva, cum se zice la noi. Îmi plac mult scenele cu Crina Tofan. Miaș fi dorit să fie mai multe și să fie chiar una în care eu o învăţ lucruri sau îi deschid orizontul către viaţă, întro direcţie sau alta. Îmi place scena din final cu Rodica sau cea din restaurant, tot cu ea.
Ce a însemnat să joci un rol negativ?Mie îmi plac rolurile negative. Mi se
pare că sunt cele mai zemoase. Personajul negativ, dacă e bine făcut, poate fi un amestec care să trezească în spectatori mai multe stări. De la ură la simpatie, de la dispreţ la admiraţie. Personajul pozitiv este întotdeauna o tipologie ieftină, care nu are
nici o problemă, mai ales în filmul clasic american. Noi în viaţă nu suntem chiar așa. Toţi avem partea asta rea, cu care ne luptăm, și de aceea personajele negative sunt mult mai complexe. Acum joc Tartuffe la Teatrul de Comedie, iar un alt personaj absolut incredibil e Steven, un tânăr de 35 de ani, care vrea săl depășească pe Mozart, în piesa Coada, la Teatrul Bulandra. Ei sunt personaje oarecum negative. Extragi mult mai multe dintrun astfel de rol.
Referitor la replica din Live, „Presa trebuie să tacă”: ce mesaj transmite?
Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată. Cel puţin în România lucrurile arată destul de grav. Noi nu avem decât niște enclave de jurnalism independent. Iar prin presă mă refer și la televiziune, căci cea de știri este arondată câte unui mogul, unul e în pușcărie, altul a ieșit… În lumea televiziunii de știri, la ora la care vorbim, este și mai rău decât în filmul pe care la făcut Vlad Păunescu.
Horaţiu Mălăele, Alexandru Darie și Alexandru Dabija sunt doar câţiva dintre marii regizori cu care ai colaborat. Alături de cine ai mai dori să lucrezi?
Ar fi două nume pe care tocmai leai menţionat. Miar plăcea mult să lucrez cu Sandu Dabija. Când am colaborat cu el, a fost un rol foarte mic, din păcate. Dar mia făcut plăcere să îl văd la lucru. La Alexandru Darie am făcut parte din spectacolul anului 1999 și poate din unul dintre cele mai bune spectacole ale lui, Iluzia comică. Aș vrea să am ocazia să lucrez cu regizori tineri. Despre mine se crede de multe ori că sunt destul de închis la colaborări, dar nu e adevărat. Probabil notorietatea mă pune întrun turn de fildeș, ceea ce este o mare prostie. Am lucrat foarte bine cu mama mea și miar plăcea să continuăm. Ea a făcut acum un spectacol pe care sper să îl vadă și Iașul, cu Paul Ipate și Anghel Damian.
Teatrul e o altă formă de educaţie. De ce nu vin tinerii la teatru?
Poate pentru că nu este bine promovat, pentru că nu se regăsesc, poate că teatrul
e vechi. Să se promoveze cu spoturi la televizor de patrucinci ori pe seară, indiferent de spectacol, și garantez că vor veni oamenii. Dar mijloacele de promovare ale teatrului sunt atât de sărace. Tinerii sunt pe Facebook, sunt pe Snapchat, pe Instagram. Acolo trebuie investit. Ca teatru subvenţionat de primărie sau independent, miaș muta toate resursele în mediul online ca să aduc public. Aș merge în școli. Cred că suntem blocaţi dincolo de conţinut, de ce titluri se prezintă. Cred că și profesorii ar trebui să îndemne tinerii să meargă la teatru. Dacă au ajuns să studieze Molière, să meargă la Tartuffe și să comenteze ce au văzut în piesă. Dar dacă profesorul le zice să înveţe comentariul pe de rost, cum am auzit că încă se practică… Sau săţi descarci conspectul de pe internet. Aici e marea problemă. Modul în care se face educaţie nu îndeamnă copilul să gândească. Nu suntem învăţaţi de mici să gândim pentru noi.
A consemnat BiancaIuliana Dorneanu
www.revistatimpul.ro mai 2016
8
„Pogromul de la Iași a fost o chestie absolut îngrozitoare, din minciuni pornită”
Interviu cu regizorul Radu Gabrea
R adu Gabrea este regizor și documentarist. Filmele sale examinează perioada comunistă din România și problematicile politico-sociale ale comunităţilor evreiești din Europa Centrală. Debutul cinematografic, cu lungmetrajul Prea mic pentru un război atât de mare, are loc în 1969, la vârsta de 32 de ani, film premiat la Festivalul de Film de la Locarno, din 1970. Odată cu apariţia filmului Dincolo de nisipuri (1973), interzis de Nicolae Ceaușescu, are loc și emigrarea sa în Germania, ţară în care vor apărea ulterior filme de excepţie, precum Fürchte dich nicht, Jakob! (1981)
sau Ein Mann wie Eva (1984). L-am avut invitat la Iași pe Radu Gabrea, care ne-a prezentat un documentar fascinant ce gravitează în jurul comerţului cu fiinţe umane, în speţă evrei, din România comunistă. Evrei de vânzare (Jews for Sale, 2012) s-a remarcat la numeroase festivaluri internaţionale, precum „Quinzaine du cinéma roumain”, organizat la Cinémathèque Odyssée din Strasbourg (2013) și Festivalul Internaţional de Film Evreiesc „Jewish Eyes” (2013).
Ne aflăm la Serile Filmului Românesc, festival care dorește să atragă, cu fiecare ediţie, tot mai mulţi tineri spre filmul românesc. Care este mesajul dumneavoastră pentru tinerii cinefili referitor la ce înseamnă filmul românesc și necesitatea întoarcerii la acesta?
Filmul românesc are o situaţie extraordinară în ziua de astăzi, pe care nu a mai avuto niciodată până acum, datorită unei generaţii de regizori foarte talentaţi. Anul acesta avem, de exemplu, cinci filme la Cannes, ceea ce este absolutamente rar, iar două filme în competiţie... sau întâmplat până acum să fie doar ale ţării gazdă, Franţa. Avem doi regizori în competiţie la Cannes, Cristi Puiu și Mungiu. Se datorează talentului lor, dar și cinematografiei, care în România permite independenţa fondului cinematografic care asigură producţia de filme, nu e dependent de bugetul de stat, se finanţează separat, printro lege separată, și asta este partea, ca să zic așa, de industrie și finanţare a filmului, pentru că marele regizor Alain Eclair spunea că „le cinéma est l’automobile et poème à la fois”, adică este automobil și poem în același timp. Partea de poem, de poezie o acoperă Mungiu, Puiu, Porumboiu, eu... Partea de finanţare, dacă nu există, nu se poate face film. O chestie foarte interesantă a fost la New York, când venise Cristi Puiu și i se omagia primul lui film, Marfa și banii, și iam dat materialul doamnei care era atunci ministrul Culturii și iam spus: uite cum sa întâmplat cu filmul acesta, Marfa și banii... au venit în anul 2000 doi necunoscuţi în Elveţia, Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, au câștigat concursul, au făcut lungmetraj, ceea ce este unic. Doamna respectivă, ministru al Culturii, na citit acest text, na vrut săl citească. Mam enervat foarte tare că na zis nimic, însă, cum am eu noroc, americanii din sală au zis: „Bine, bine, dar băiatul ăsta e foarte tare, de unde a avut bani?”. Atunci am povestit exact situaţia aceasta a fondului cinematografic, pentru că asta este foarte importantă și asta asigură filmul, asigură continuitatea. Talentul însă este de la fiecare, de la Dumnezeu...
Pentru filmele Prea mic pentru un război atât de mare și Dincolo de nisi-puri, romanele lui Aurel Petri, respectiv Fănuș Neagu au constituit o sursă de inspiraţie și documentare. De asemenea, afirmaţi că pentru documentarul Jews for Sale sursa de documentare a constituito The Ransom of Jews, de Radu Ioanid. Totuși, pe lângă aceasta, a reprezentat experienţa personală, res pectiv emigrarea în Germania în 1974, o „motivaţie” pentru realizarea acestui film?
De când am venit din Germania, am început să fac tot mai multe filme cu implicaţii istorice, care se referă la minorităţile din România, pentru faptul că și eu făceam parte, în mic, dintro minoritate și,
în al doilea rând, datorită faptului că la facerea României Mari, în 1918, sa ratat o ocazie extraordinară de a face România un stat multicultural și multinaţional. România era așa în 1918, cu Transilvania și cu Bucovina. Și, ca să dau un exemplu, Bucovina era românească, dar Cernăuţiul era în majoritate un oraș de nemţi și evrei. Invazia de după 1918 a făcut ca evreii și nemţii din Cernăuţi să fie de aceeași parte a baricadei, pentru că aparţineau culturii germane și atunci invazia aproape forţată a culturii românești, cu universităţi create, a făcut ca ei să fie prieteni până în ’33, ceea ce era incredibil. Până când a venit nazismul printre sași și nemţi, ei au fost pe aceeași baricadă, întrucât își apărau cultura, care era cultura germană.
În prima parte a carierei dumneavoastră vaţi ocupat de realizarea de filme în ţară, însă, odată cu emigrarea în Germania și apariţia, de exemplu, a filmului Fürchte dich nicht, Jakob! (1981) – lungmetraj îmbinând ficţiunea cu documentarul –, se constată o evoluţie. Care este diferenţa între modurile de a face film la nivelul celor două ţări?
Eu am avut noroc să fac filme în Germania, mărturisesc sincer, și am fost printre foarte puţinii regizori din Est, emigranţi, care au făcut film în Occident. Pot săi număr pe o mână... Polanski, poate... doi fraţi cehi și încă doi... și Former. Și eu, fără modestie, mă număr printre ăștia. Eu am lucrat, efectiv, în cinematografia germană, mult, fiind emigrant. Fürchte dich nicht, Jakob! a fost o mare șansă, pentru că a fost un scenariu scris împreună cu Schuller, un sas din România care era poet și care a câștigat un premiu. Eu eram în Germania, dar în primul an nu am făcut cinematografie, pentru că miam dat seama că nu pot. Am încercat să lucrez. Mi sa oferit un post de asistent al lui Liviu Ciulei, care urma să vină din România în toamnă, când urma să pună în scenă o piesă la un teatru din München, deci nu aveam șansă. Atunci mam ocupat de meseria mea de bază, de inginer, și scriam scenarii tot timpul. Scenariile erau
tot timpul respinse, adică nu câștigau. Erau în Germania niște sisteme care sunt și acuma, de sprijinire: economic și cultural. Sprijinul cultural era ușor accesibil pentru că nu avea implicaţii economice foarte mari. Atunci, am luat povestea lui Caragiale O făclie de Paște, împreună cu Frieder Schuller, și am adaptato la un scenariu care a câștigat premiul.
Cum a fost primit acest film de către germani?
A fost extraordinar de bine primit. A fost considerat cel mai bun film german la Cannes în 1982, așa cum spunea și ziarul american Variety. A fost foarte bine primit de critica germană, a avut foarte mulţi spectatori și mia pus bazele carierei. Cu filmul acesta am putut să mă duc peste tot, a fost luat peste tot, a fost distribuit în Statele Unite, a fost la festivaluri, a primit premii și așa mai departe. Și atunci, mia creat brusc, chiar brusc, o legitimitate ca să fac film mai departe. După aceea, am lucrat în Germania foarte mult, făcând acolo cel mai important film al meu, Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie Eva), care și acum este considerat film de cult, făcut la puţin timp după Fürchte dich nicht, Jakob!
În condiţiile în care anul acesta se împlinesc 75 de ani de la Pogromul de la Iași, fiind specializat pe documentare a căror temă gravitează în jurul problematicii evreilor în Europa Centrală, care consideraţi că este necesitatea documentarelor privind destinul evreilor în România? Cum facem cunoscut acest eveniment, care a fost printre cele mai sângeroase din istoria României?
Pogromul de la Iași a fost o chestie absolut îngrozitoare, tot așa, din minciuni pornită. Trebuie văzut în ce măsură e conectată istoria noastră. Sunt faptele istoriei noastre: noi am făcut sau nam făcut asta? Și, dacam făcut, trebuie să ne asumăm răspunderea, să nu ne facem că plouă. Am făcut... și de ce a fost așa la Iași eu pot să vă povestesc tot dintro sursă istorică.
Minciuna patriotardă cum că toată lumea vrea să se unească a fost una care a folosit la un moment dat, la momentul acela, dar ea nu a corespuns realităţii. De exemplu, citeam din istoricul Ion Scurtu, care arată foarte clar că, în 1918, când sa făcut unirea Basarabiei cu România, erau în Basarabia 53% români și 47% neromâni. Asta era situaţia reală în Basarabia. Sfatul Ţării, cu care noi ne mândrim că a cerut să se unească Basarabia cu România, era compus numai din români, armata română era jos, în piaţă – Sfatul Ţării nefiind prea liber, armata fiind acolo în frunte cu generalul Ploieșteanu, și a votat unirea. Dar pe cei 47% nu ia întrebat nimeni ce vor. Ar fi trebuit găsită imediat o formă de integrare a acestora, o formă federativă, ca să nu se simtă excluși. Dacă se făcea această unire cu Basarabia întrun mod deștept, nu cu preconcepţii naţionaliste... Acestea sunt minciunile istorice care apar și se răzbună!
Pogromul de la Iași a avut loc în momentul când a început războiul. Legionarii din România, care au fost marginalizaţi de Antonescu și băgaţi în pușcărie, au simţit momentul să se răzbune. O răzbunare de ultim moment a ultimilor legionari rămași. Pogromul de la Iași a dus la chestia la carea dus, se vede în Călătoria lui Gruber. Sigur, aceste chestiuni pe care le fac eu nu sunt pe placul tuturor.... A fost unul, profesorul Coja, profesor naţionalist, care a zis: „Urmăriţil pe Gabrea!”, să mă prindă, să mă urmărească... Sigur, era o chestie simbolică, ba încă pot să spun că cel care a scris articolul ăsta după cea văzut filmul a zis: „Aștept săl văd pe Gabrea la Iași cum o să fie luat și călcat în picioare de ieșeni”. Vreau să spun că filmul Călătoria lui Gruber a rulat la Iași și a fost un succes extraordinar. Am avut două proiecţii cu sala arhiplină, cu o mie și ceva de oameni, la cel mai mare cinematograf din Iași și nu ma călcat nimeni în picioare, dintre voi, ieșenii. Oamenii au văzut lucrurile legate de istorie, unii nau știut și sau repliat. Eu nam făcut un film ca să ponegresc pe cineva.
Mai așteptăm vreun film de la dumneavoastră, domnule Gabrea?
Fac acum un film care va face iar scandal, un film despre Ana Pauker. A fost o comunistă foarte importantă în România, care era evreică și a fost dată jos, a murit. Toate ticăloșiile regimului comunist care au fost până în ’63 și pe care lea făcut Dej au fost atribuite Anei Pauker, care era și ea evreică, ceea ce românilor lea convenit foarte tare, iar toată lumea crede lozinca după care „evreii au adus comunismul în România”, iar Ana Pauker, fiind evreică, a fost vinovată de toate. Filmul acesta dovedește că ea na fost vinovată de nimic. La colectivizare, ea era pentru o colectivizare raţională. Toate lucrurile pe care lea făcut Ceaușescu sau estompat și a părut că ea a făcut asta.
A consemnat SimonaElena Stratulat
top related