capitolul i noŢiuni generale privind dreptul · pdf file3 radu bufan, bernard costagnede,...
Post on 05-Feb-2018
237 Views
Preview:
TRANSCRIPT
1
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR
Sectiunea 1.1. Noţiunea de ,,drept financiar”
Sectiunea 1.2. Izvoarele dreptului financiar
Sectiunea 1.3. Norma de drept financiar
Sectiunea 1.4. Raportul juridic de drept din domeniul financiar
Sectiunea 1.5. Sistemul financiar
Sectiunea 1.1. Noţiunea de ,,drept financiar”
Stiinta dreptului financiar cerceteaza normele si institutiile financiare pornind de la
generalizarile stiintei finantelor, potrivit corelatiei dintre relatiile economice si expresia lor
juridica. In timp ce stiinta finantelor este o parte a economiei politice, stiinta dreptului financiar
este o parte a stiintelor juridice. Insa atat stiinta finantelor, cat si stiinta dreptului financiar fac
parte din stiintele sociale, concomitent cu economia politica si cu celelate ramuri ale stiintei
dreptului. Stiinta dreptului cerceteaza normele juridice privind bugetul de stat, inclusiv veniturile
si cheltuielile acestui buget, formarea si repartizarea fondurilor banesti ale unitatilor de stat,
organizarea si planificarea creditului, emisiunea si circulatia monetara, controlul financiar etc.
Astfel, profesorul D.D. Şaguna elaborează definiţia având în vedere obiectul raporturilor
juridice financiare susţinând că „dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din totalitatea
actelor normative care reglementează relaţiile de constituire repartizare şi utilizare a fondurilor
băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social - economice
ale societăţii".
Profesorul I. Condor în lucrarea „drept financiar" afirmă că dreptul finanţelor publice
poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care au ca obiect procedeele, actele şi
operaţiunile prin intermediul cărora se mobilizează, repartizează şi administrează fondurile
băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Profesorul M. St. Minea îşi motivează definiţia pe obiectul complex al raporturilor
juridice financiare astfel: dreptul finanţelor publice este un ansamblu de norme şi reguli care
reglementează în mod complet şi unitar relaţiile sau raporturile care se stabilesc pentru (sau în
legătură cu) constituirea, repartizare şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului şi ale
colectivităţilor publice locale, în vederea satisfacerii trebuinţelor social - economice ale
societăţii.
Dreptul fiscal tratează aspectele legate de veniturile publice reprezentate de impozite în
relaţia directă cu plătitorii acestora în procesul de „declarare, stabilire, verificare şi colectare a
impozitelor datorate bugetului general consolidat"1
Dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din „totalitatea actelor normative care
reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi
ale instituţiilor publice destinate satisfacerii sarcinilor social economice ale societăţii”.
1 Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 - privind Codul de procedură fiscală publicată în: monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015.
2
Obiectul dreptului financiar îl reprezintă „constituirea şi utilizarea fondului bugetar al
statului, constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti proprii, ale regiilor autonome şi ale
instituţiilor publice, constituirea şi utilizarea fondurilor de asigurări sociale de stat şi a fondului
pentru ajutor de şomaj, emisiunea monetară, circulaţia monetară cu numerar şi fără numerar,
regimul juridic al valutelor, politica fiscală a statului, organizarea şi funcţionarea aparatului
financiar, bancar şi de credit, precum şi controlul financiar”.
Astfel, dreptul financiar, ca ramură a sistemului de drept, grupează toate normele juridice
care reglementează relaţiile financiare şi are mai multe subramuri, astfel;
subramura dreptului bugetar - ce are ca obiect bugetul public şi procedura elaborării,
adoptării, executării şi încheierii exerciţiului bugetar;
subramura dreptului fiscal – ce are ca obiect impozitele, taxele şi celelalte venituri ale
bugetului public, precum şi normele referitoare la procedura fiscală.
Dreptul financiar, spre deosebire de cel fiscal nu se limitează numai la normele juridice
referitoare la impozite, taxe, contribuţii, ci cuprinde şi normele în conformitate cu care statul îşi
asigură sub orice formă resursele financiare.
In concordanta cu obiectul dreptului financiar si al stiintei acestui drept, disciplina de
invatamant a dreptului financiar cerceteaza si prezinta notiunile teoretice si ale aplicarii practice
a normelor de drept financiar in vigoare, instituite de organele statului nostru.
In concluzie, disciplina de invatamant a dreptului financiar studiaza notiunile teoretice si
ale aplicarii practice a normelor juridice privind:
Organizarea bugetului de stat si procedura intocmirii, adoptarii si executarii acestui buget;
Veniturile bugetului de stat si realizarea lor;
Cheltuielile bugetare si realizarea lor;
Formarea si repartizarea fondurilor banesti ale unitatilor locale si organizatiilor economice
de stat;
Datoria publica
Formele si conditiile creditului;
Constituirea, administrarea, repartizarea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de stat şi
a fondului de ajutor de şomaj
Emisiune monetara, planificarea circulatiei banesti interne, decontarile fara numerar,
precum si alte mijloace de plata straine;
Organizarea, formele si procedura controlului finaciar.
Instituţii financiare internaţionale etc.
Finanţele au apărut odată cu statul, deoarece orice structură politică are nevoie de la
constituirea ei de mijloace materiale şi băneşti pentru întreţinerea aparatului propriu. De
asemenea, pentru a menţine forţa publică utilă statului sunt necesare contribuţii din partea
cetăţenilor sub forma impozitelor şi taxelor locale.
Definitia relatiilor financiare: ansamblul de relatii sociale de natura economica
care apar in procesul realizarii si repartizarii resurselor banesti necesari statului.
3
Teoria consacra 2 tipuri de drept:
drept public
drept privat
Normele de drept public reglementeaza relatiile sociale dintre oameni si stat.
Normele de drept privat reglementeaza relatiile sociale intre oameni.
Dreptul financiar public, sau dreptul finantelor publice, este o ramura distincta a dreptului
public2, având un obiect propriu si o metoda proprie de reglementare.
Dupa unii autori se poate sustine, ca dreptul financiar este o componenta a dreptului
finantelor publice (a se vedea prof. I. Gliga si Cristina Onet), iar altii sustin autonomia acestuia
(a se vedea Radu Bufan si colaboratorii 3si D. Petica
4)
Sectiunea 1.2. Izvoarele dreptului financiar
Normele juridice generale care alcătuiesc izvoarele dreptului financiar, au ca bază
constituţia, ca lege fundamentală a statului. În Constituţia ţării noastre sunt cuprinse prevederi ce
se referă la cele mai importante reglementări financiare (obligativitatea impozitului, elaborarea şi
aprobarea bugetelor).
Cadrul legislativ al reglementărilor este însă complex, cuprinzând şi alte forme de
exprimare a normelor juridice ce compun dreptul financiar.
Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile
juridice incidente în domeniul financiar5.
Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile
juridice născute în legătură cu relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice
şi din activităţile privind creditul public şi controlul financiar.
Astfel, pe lângă legea fundamentală (constituţia); avem codul fiscal, legile, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului, decizii aparţinând organelor administrativ teritoriale, instrucţiuni, norme
şi alte reglementări cu caracter normativ, emanate de la Ministerul Finanţelor Publice Publice,
Banca Naţională a României ori alte instituţii centrale cu atribuţii în domeniu.
În funcţie de gradul de generalitate, avem 2 categorii de izvoare ale dreptului financiar şi
fiscal și anume:
izvoare generale (comune dreptului, cele ce exced domeniului financiar sau fiscal);
izvoare speciale (specifice, strict pentru domeniul financiar-fiscal).
Izvoarele dreptului financiar sunt acte juridice normative cu forţă juridică diferită în
funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă care reglementează raporturile juridice financiare.
a) Izvor al dreptului financiar comun cu ale altor ramuri de drept este Constituţia
ţării, legea fundamentală care prin normele sale determină structura statului, forma de
guvernământ, competenţa autorităţilor publice esenţiale ale statului, drepturile şi obligaţiile
cetăţenilor, etc.
2 I. Ruse – Elemente de Drept, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 16 3 Radu Bufan, Bernard Costagnede, Alexandra Safta, Mihai Mutascu – Tratat de Drept Fiscal, Partea Generala, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucuresti 4 D. Petica Roman – Dreptul Finantelor Publice, Note de curs, Editura Tribuna, Sibiu, 2004, p. 8 5 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 48.
4
În Constituţie sunt cuprinse dispoziţii referitoare la elaborarea, aprobarea, executarea
bugetului public naţional şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar, sunt stabilite
competenţele statului cu privire la gestionarea banului public, sarcini cu privire la controlul
execuţiei bugetare, politica valutară, fiscală, etc.
Dispoziţiile Constituţiei sunt dezvoltate prin sistemul legilor organice şi ordinare ale
ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, ale hotărârilor de guvern de punere în
aplicare a legilor precum şi prin instrucţiuni şi norme metodologice ale ministerelor.
b) Izvoare specifice ale dreptului financiar sunt considerate acele acte normative care
cuprind dispoziţii referitoare la relaţiile financiare, astfel: Legea Finanţelor publice, Legea
privind activitatea bancară, Legea privind Statutul B.N.R., Legea impozitului pe profit, pe salarii,
Legea controlului financiar, Legea bugetară anuală, etc.
In hotărârile şi ordonanţele guvernului, sunt reglementate aspecte specifice dintr-un
anumit domeniu care vizează finanţele publice. Ex: se reglementează unele venituri publice, pe
baza delegării temporare de competenţă date de Parlament prin lege6.
Ordinele şi instrucţiunile Ministerului de Finanţe, sunt emise în baza şi pentru
aplicarea legilor şi hotărârilor guvernului, stabilesc măsuri pentru aplicarea unitară şi uniformă a
acestora. Altfel spus, reglementează aspecte de amănunt în domeniul finanţelor publice7.
Regulamente, norme şi alte acte cu caracter normativ ale Băncii Naţionale a
României
Potrivit Legii nr. 227/20078, Banca Naţională stabileşte reglementările în domeniile:
monetar, de credit, valutar şi de plăţi, în exercitarea acestei competenţe, emite regulamente,
norme şi alte acte cu caracter normativ9.
Deciziile Comisiei fiscale centrale constituita la nivelul Ministerului Finantelor Publice, a
carei ratiune de funcționare este interpretarea unitara a reglementarilor in materia dreptului
substantial fiscal, precum si deciziile Comisiei de Proceduri Fiscale constitute la nivelul Agentiei
Nationale de Administrare Fiscala, a carei rațiune de functionare este interpretarea unitara a
reglementarilor in materia procedurilor fiscale, sunt obligatorii doar pentru organele fiscale,
modul de interpretare a legii fiscale cuprinse intr-o decizie a celor doua Comisii putand fi
infirmat pe cale judiciara prin hotarare judecatoreasca.
În sistemul nostru de drept obiceiul juridic, precedentul judiciar, practica judiciară,
doctrina nu sunt agreate ca izvoare de drept, dar opiniem că nu putem să ignorăm în totalitate
experienţa obţinută într-un anumit domeniu pentru a găsi soluţiile cele mai adecvate, cele mai
apropiate de adevărul material.
Codul Fiscal şi Codul de procedură fiscală, reprezintă baza de aplicare a întregii legislaţii
fiscale speciale care se adresează contribuabililor din ţara noastră. Codul se modifică şi se
6 Legea 36/1990 privind autorizarea Guvernului de a stabili sau modifica taxe şi impozite 7ORDIN nr. 1165 din 29 mai 2009 privind aprobarea Procedurii de actualizare a vectorului fiscal pentru persoanele impozabile înregistrate în
scopuri de taxă pe valoarea adăugată care utilizează trimestrul calendaristic ca perioadă fiscală şi care efectuează o achiziţie intracomunitară
taxabilă în România, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, publicate în M. Of. Nr. 371/02.06.2009. 8LEGE nr. 227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credi t şi adecvarea
capitalului publicat în M.O. 480/18.07 2007. 9REGULAMENT nr. 3 din 19 martie 2009 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea
provizioanelor specifice de risc de credit publicat în M.O. 200/30.03 2009.
5
completează numai prin lege, promovată de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a
acesteia10
și că (alin.2) Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu
începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege11
, totuși modificările
au fost efectuate cu încălcarea repetată a acestor prevederi, invocându-se necesitățile economiei.
Prin acest cod se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
Legea (Legea nr.500/2002 privind finanţele publice) - cuprinde norme cu caracter
general privind finanţele publice, nominalizează instituţii fundamentale şi principii şi concepte
vizând domeniul financiar si se completeaza cu legislatia din domeniu.
Sectiunea 1.3 Normele juridice de drept financiar
Norma juridică este o „regulă de conduită generală şi impersonală instituită de puterea
publică sau recunoscută de acesta a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului”. Normele juridice de drept financiar, reprezinta reglementari de conduita
stabilite sau recunoscute de stat si cuprind drepturi si obligatii ale subiectelor participante
la raportul de drept financiar si a caror respectare este asigurata de catre autoritatile de
stat.
Normele de drept financiar au un caracter general, decurgand si din legile
ordinare care le impun. Normele de drept financiar au si un caracter imperativ, fiind
obligatorii pentru toti sub raportul juridic financiar.
Normele de drept financiar contin principii dar si reguli caracteristice.
Structura normei juridice: norma juridica de drept financiar este aceeasi ca structura cu
norma de drept civil, ipoteza, dispozitie, sanctiune.
Normele juridice financiare sunt adoptate de organul legislativ, de Guvern, precum şi de
organe de specialitate ale administraţiei de stat. Aceste norme sunt reguli de conduită pe care le
stabileşte organul emitent în care se cuprind drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raportul de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat12
.
Normele juridice financiare sunt adoptate de organul legislativ, de Guvern, precum şi de
organe de specialitate ale administraţiei de stat. Aceste norme sunt reguli de conduită pe care le
stabileşte organul emitent în care se cuprind drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raportul de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat13
.
Scopul normei juridice, a regulei de drept corespunde finalităţii dreptului de a asigura
conveţuirea socială, orientând comportamentul oamenilor în direcţia promovării şi consolidării
relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează societatea.
In continutul ei are:
ipoteza, imprejurarile in care au loc relatiile sociale reglementate de norma;
conditia, imprejurarile (ex. sau acte) sa se produca;
10 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 11Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 12 D.D. Saguna, op. cit., p. 61 13 D.D. Saguna, op. cit., p. 61
6
dispozitia, presupune conduita pe care o au subiectii in raportul juridic respective;
sanctiunea, presupune stabilirea raspunderii in sarcina subiectilor participanti la
raportul juridic care a incalcat norma de drept.
Norma juridică a dreptului financiar se poate defini ca fiind o „regulă de conduită
stabilită sau recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raportul de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat”
Dreptul financiar cuprinde şi norme juridice care definesc anumite concepte.
Normele juridice cuprinse în legile bugetare, au caracterul unor sarcini stabilind un cadru
precis în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor publice într-o anumită
măsură şi a altor persoane juridice sau cetăţeni. Din punct de vedere al structurii logico-juridice,
normele juridice de drept financiar cuprind cele trei elemente specifice; ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea. Dispoziţiile normelor juridice de drept financiar au în general caracter imperativ.
Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea.
Astfel sunt stabilite sancţiuni caracteristice acestei categorii de relaţii, respectiv; amenda
fiscală, suspendarea finanţării, suspendarea creditării, limitarea operaţiunilor bancare, majorarea
dobânzilor, rambursarea creditelor înainte de scadenţă, supravegherea activităţii economico
financiare, executarea silită a garanţiei, gajului, etc. Sancţiunea se constată şi se aplică de către
organele financiare şi bancare persoanelor fizice şi juridice subiecte ale raporturilor juridice
financiare.
Sectiunea 1.4. Raporturile juridice de drept financiar
Reprezintă acea parte a relaţiilor sociale care se formează pe baza normelor juridice şi a
căror executare este asigurată prin aplicarea legilor de către autorităţile de stat. Se remarca de
unii autori în doctrină14
că între raporturile juridice, raporturile de drept financiar ar ocupa un loc
deosebit (prioritar), având în vedere importanţa acestor relaţii precum şi interesul deosebit al
societăţii faţă de finanţele publice.
În literatura juridică s-a arătat că “raporturile juridice financiare sunt formate de relaţiile
sociale care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării
fondurilor băneşti ale statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare”15
.
Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se disting – faţă de celelalte raporturi
specifice altor ramuri de drept – prin unele particularităţi derivând din specificitatea pe care le-o
conferă elementele lor constitutive şi definitorii: subiectele, obiectul şi conţinutul16
.
Premisele fundamentale ale oricărui raport juridic sunt; norma juridică, subiectul de
drept şi faptul juridic.
Raporturile juridice de drept financiar sunt formate din relaţiile sociale care iau naştere
şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care
sunt reglementate de normele juridice financiare.
14 D. D. Şaguna, op. cit, pag. 263 15D. D Şaguna, op.cit., p. 31. 16Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 57-60.
7
Faptele juridice ca izvor al dreptului financiar reprezintă acele „împrejurări care
potrivit normelor juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice”
provocând prin aceasta anumite consecinţe juridice şi pot îmbrăca forma evenimentelor sau
acţiunilor umane.
Evenimentele sunt împrejurări care se petrec independent de voinţa oamenilor precum
catastrofele, inundaţiile care produc pierderi materiale ce generează efectuarea unor cheltuieli
bugetare suplimentare.
Acţiunile umane ca fapte juridice, reprezintă acele manifestări de voinţă ale oamenilor
licite sau ilicite care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile umane făcute în scopul
producerii unor efecte juridice îmbracă forma actelor juridice.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt subiectele, obiectul şi
conţinutul acestora.
Subiectele
Sunt subiecte ale raportului juridic financiar: pe de o parte, totdeauna statul (având
calitatea de subiect specializat17
, fiind reprezentat printr-un organ de specialitate care se
comportă ca deţinător al unei fracţiune din puterea publică), iar pe de altă parte o persoană
juridică sau o persoană fizică, respectiv o regie autonomă, societate comercială (cu capital de
stat, mixt ori privat), o instituţie publică etc. sau orice persoane fizice (cetăţeni români, cetăţeni
străini rezidenţi în România ori cetăţeni străini nerezidenţi). Ceea ce este particular raportului
juridic financiar (ca de altfel tuturor raporturilor juridice de drept public) este poziţia de
subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante, faţă de subiectul purtător al autorităţii de
stat18
. Datorită raportului de subordonare dintre subiecte, raporturile juridice din domeniul
finanţelor publice se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a
statului, exercitată prin forme şi modalităţi specifice prevăzute de normele juridice financiare.
Conţinutul raportului de drept financiar îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante.
Statul ca subiect activ prin instituţiile sale, are dreptul de a acţiona pentru executarea
bugetului public, de a acţiona pentru stabilirea, încasarea, administrarea, utilizarea şi controlul
resurselor financiare publice.
Subiectul pasiv - contribuabilul are obligaţia de achitare a sarcinilor bugetare, de folosire
potrivit dispoziţiilor legale şi a destinaţiilor obţinute, a sumelor alocate de la bugetul public,
precum şi dreptul de a contesta modul de impunere, de executare silită, sancţiunile aplicate, etc.
Obiectul raportului de drept financiar este diferit determinat de sfera deosebit de largă
şi complexă a finanţelor publice, de fapte, de acte normative şi de operaţiuni specifice cu privire
la activitatea fiscală. Obiectul este format din; acţiuni de prognoză şi organizare bugetară,
acţiuni de creditare, de control financiar, circulaţie monetară, etc. De asemenea, obiectul
raportului de drept financiar îl formează şi plata unor sume de bani la care sunt ţinute subiectele
participante la raporturile juridice bugetare de finanţare, asigurări, etc.
17 Cristina Oneţ, op.cit., p. 23. 18 D D Şaguna op.cit., vol. I, p. 31.
8
Norma juridica are un caracter abstract, in viata ea se realizeaza prin raportul
juridic.
Raportul juridic financiar reprezinta relatia sociala de natura economica
reglementata de norma juridica in cadrul carora, participantii se manifesta ca titulari de
drepturi si obligatii.
Sectiunea 1.5. Sistemul financiar
a) Componentele sistemului financiar
La modul general se poate vorbi de un sistem financiar ce consta, pe de o parte, din
fonduri care se constituie si se consuma efectiv si integral, iar pe de alta parte, din fonduri ce se
constituie cu caracter definitiv si se utilizeaza prin avansari si recuperari neincetate.
Sistemul financiar are doua componente majore:
finantele publice
finantele private.
Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si
se consuma efectiv in intervalul de timp considerat. O caracteristica esentiala a acestora este
aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent.
Finantele publice se compun din urmatoarele fonduri:
bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;
asigurarile sociale de stat;
fonduri extrabugetrare ce se folosesc dupa legile statului.
Finantele private cuprind totalitatea societatilor comerciale, bancare, de asigurari,
indiferent de proprietarul capitalului. In domeniul finantelor private se constituie capitalul tuturor
tipurilor de societati comerciale, regii autonome si companii nationale. Caracteristica esentiala a
finantelor private este ca aici fondurile nu se consuma, ci se avanseaza si recupereaza in
permanenta in circuit.
Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit
mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari. Fondurile de credit se caracterizeaza prin
aceea ca se constituie pe baze rambursabile si se utilizeaza tot pe baze rambursabile. Fondurile
de asigurari se constituie in mod definitiv dar se folosesc numai in cazul survenirii riscului
asigurat.
b) Locul dreptului financiar în sistemul de drept Românesc
Normele juridice oricât ar fi de deosebite prin conţinut sunt strâns legate între ele şi
alcătuiesc un tot unitar coerent şi logic, constituite într-un sistem. Ramura dreptului financiar
face parte din dreptul public întrucât cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor
interese generale publice.
În diviziunea dreptului public sunt incluse; dreptul constituţional, administrativ, penal,
procesual penal, iar în ramura de drept privat sunt; dreptul civil, comercial, al familiei,
internaţional privat, etc.
9
Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma
importanţei dreptului constituţional în oricare sistem de drept. Legatura dreptului financiar cu
Constitutia rezulta ca prin Constitutie sunt stabilite principiile de elaborare si aprobare a
bugetului de stat precum si posibilitatea de ratificare a acestora.
Dreptul constituţional cuprinde „totalitatea normelor juridice care stabilesc principii
fundamentale ale organizării de stat, ale structurii social economice de drept şi îndatoririle
cetăţenilor”.
Dreptul administrativ cuprinde principalele norme juridice care reglementează relaţiile
sociale din domeniul administraţiei publice, norme privind organizarea structurilor
administrative, raporturile dintre acestea sau faţă de terţi, modalitatea de exercitare a
competenţei, etc.
Legatura dreptului financiar cu dreptul administrativ rezulta fenomenele financiare
sunt realizate prin intermediul organizatiilor care apartin administratiei publice: Ministerul
Finantelor Publice si entitatile din subordine cu rol de stabilire, incasarea, utilizarea si
controlul resurselor financiare. Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul civil este evidentă în
cazul raporturilor patrimoniale ale societăţilor comerciale unde aplicarea normelor de drept civil
este condiţionată de principii generale stabilite de normele dreptului financiar.
Legatura dreptului financiar cu dreptul civil rezulta din relatiile care se stabilesc
intre contribuabil si stat in situatia in care primul nu isi achita la termen si in cuantumul
legal sumele datorate bugetului de stat. Sanctiunile fiscale se stabilesc prin hotarari ale
instantelor, raspunderea fiind una civila delictuala.
CAPITOLUL II
FINANTELE PUBLICE
Sectiunea 2.1. Notiunea de finante Publice
Sectiunea 2.2. Trasaturile finanlelor Publice
Sectiunea 2.3. Functiile finantelor Publice
Sectiunea 2.4. Structura finantelor Publice
Sectiunea 2.5. Organismele statale implicate in activitatea financiara
Sectiunea 2.1. Notiunea de finante Publice
Stiinta finantelor cerceteaza relatiile economice care alcatuiesc finantele din statul nostru.
Pornind de la legitatea categoriilor economice, stiinta finantelor explica esenta economica
a relatiilor financiare si urmareste perfectionarea acestor relatii, a formelor organizatorice
financiar-bancare si a operatiunilor tehnico-financiare, in vederea constituirii, repartizarii si
intrebuintarii cat mai eficiente a fondurilor banesti destinate trebuintelor obstesti. Cuvântul
«finanţe» s-a răspândit în Franţa, în urmă cu două secole, cu înţelesul de «bani» şi venituri
publice destinate cheltuielilor statului. S-a presupus că acest cuvânt s-a format şi a evoluat din
expresia latină financia pecuniaria, care însemna a încheia o tranzacţie pecuniară prin plata unei
sume de bani.1
Definirea finanţelor publice trebuie făcută atât din perspectivă instituţională, cât şi din
una materială.
Din punct de vedere instituţional, finanţele publice reprezintă cadrul de manifestare a
puterii politice în societate sau, altfel spus, modalitatea de exercitare a puterii financiare publice.
Din punct de vedere material, finanţele publice sunt definite în funcţie de conţinutul lor
concret, ele fiind strâns legate de noţiunea de activitate financiară publică. Astfel, finanţele
publice pot fi definite ca fiind activitatea de formare, administrare, angajare şi utilizare a
fondurilor publice ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice ale
acestora, implicate în procesul bugetar2.
Având în vedere cele două criterii, finanţele publice pot fi definite ca fiind un ansamblu
coerent (şi închegat) de acte şi operaţiuni financiare care conferă specificitate – prin incidenţa
pe care o au asupra lor – raporturilor sociale care apar (se nasc) şi se derulează (se
materializează, se modifică şi se sting) în legătură cu constituirea, repartizarea şi utilizarea
resurselor financiare publice necesare asigurării funcţionării şi dezvoltării generale a
societăţii3.
Conceptul de finanţe publice conţine sensuri izvorâte din necesitatea privind procurarea
necesarului de bunuri de către stat şi celelalte colectivităţi publice. Etimologic, cuvântul
1 G. Jeze, Cours de finances publique, Ed. M. Girard, Paris, 1922, p. 2. 2 Emil Bălan, Drept financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 5. 3 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 16.
"finanţe"4 provine din latină = FINIS - care se traduce foarte liber în „termen de plată”ori
„scadenţă”.
Ulterior, termenul finanţe a evoluat, căpătând diferite sensuri atât sub aspectul
conţinutului şi al înţelesului său.
Astfel, termenul „finanţe” este susceptibil de mai multe sensuri5:
relaţii sociale de natură economică ce apar în procesul constituirii resurselor băneşti
publice necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii;
mijloace de intervenţie ale statului prin intermediul cărora este coordonată sau
influenţată activitatea economică;
fonduri băneşti care se pun la dispoziţia statului în scopul îndeplinirii corespunzătoare a
funcţiilor şi sarcinilor sale;
acte juridice, în sensul de acte de autoritate, prin care se preia la dispoziţia statului o
parte din produsul intern brut6.
Dincolo de multitudinea accepţiunilor, de-a lungul vremii şi în toate sistemele socio-
economice, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale de natură economică. Ulterior, a început să
se facă distincţie între finanţele private şi finanţele publice. Astfel, finanţele publice sunt definite
ca relaţii sociale referitoare la formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti care se acumulează
(se concentrează) în bugetele publice şi se utilizează pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii7.
În epoca modernă şi contemporană, finanţele publice au ajuns să îndeplinească un rol
complex: contribuie la acoperirea cheltuielilor publice care se efectuează în scopul acoperirii
nevoilor generale şi comune ale membrilor societăţii; permit statului să intervină în viaţa
economică şi să o influenţeze, să o dirijeze şi să o menţină pe direcţia aflată în acord cu strategia
de dezvoltare propusă8.
În literatura noastră de specialitate s-a pornit de la ideea că statul şi celelalte organizaţii
publice desfăşoară o activitate de procurare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti pentru acoperirea
cheltuielilor colective, această activitate formând conţinutul conceptului de economie financiară:
bugetul, impozitele, împrumutul de stat şi cheltuielile9.
Condiţia esenţială a finanţelor publice de a se realiza într-un regim de drept public a fost
subliniată cu scopul de a pune în evidenţă faptul că în statele moderne există şi finanţe private,
deoarece „imperativul financiar" - necesitatea fondurilor băneşti - priveşte, deopotrivă, viaţa
privată şi viaţa publică, cu aprecierea că „motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt
cu totul diferite de cele ale finanţelor private.10
"
Asemănător conceptului european al finanţelor publice, în literatura americană de
specialitate s-a susţinut că finanţele publice au ca obiect faptele, principiile, tehnicile şi efectele
4 D.D.Șaguna,Drept financiar și fiscal,Ed.Oscar Prin, București 1994,pag.57 5 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p.6. 6 DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 380. 7 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 8. 8 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 12. 9 C. Albuţ, Drept financiar, Iaşi, 1995, p. 5-30. 10 E. Allix, Traite elementaire des sciences des finances et de legislation financiare, franşaise, Ed. A. Rousseau, Paris, 1921, p. 9.
procurării mijloacelor băneşti ale statului şi cheltuielile suportate din bugetele aparţinând
colectivităţilor publice.11
Având în vedere distincţia dintre finanţele private şi cele publice, se pune problema
raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele publice. Acesta este un raport de la
întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mult mai
largă, cuprinzând atât finanţele private, cât şi finanţele publice12
.
Evoluţia expresiei a fost rapidă, ea îmbogăţindu-şi conţinutul care pe parcursul vremii
primeşte permanent un sens tot mai larg.
în prezent prin noţiunea de "finanţe" înţelegem: bugetul statului, creditul, operaţiile
bancare, de bursă, relaţiile cambiale. Practic ajungem să cuprindem cu această expresie
cvasitotalitatea resurselor, relaţiilor şi operaţiunilor băneşti. Dacă spunem "finanţe" ni se
sugerează, concepte ca:
resurse băneşti (pecuniare) ale unei persoane, instituţii;
ansamblul profesiunilor care au ca obiect banii ori alte modalităţi de reprezentare a
acestora;
relaţii sociale de natură economică ;
mijloace de intervenţie a statului în economie;
fonduri băneşti ale statului;
acte juridice, în sensul de acte de dispoziţie autoritară care să preia la dispoziţia statului o
parte din produsul intern brut13
.
Gradul de dezvoltare a relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi evoluţia statului.
Componentele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat de-a lungul timpului,
condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti publice ca şi de dezvoltarea economiei naţionale cu
influenţe conjuncturale inevitabile14
.
Finanţele publice, integrează bani şi venituri publice, bani destinaţi cheltuielilor statului
şi plăţi băneşti de interes public necesare în relaţiile cu statul ori alte colectivităţi publice.
Finanţele private sunt - de regulă- asociate cu unităţile economice (societăţile
comerciale), băncile şi societăţile de asigurare private, în legătură cu veniturile şi cheltuielile
acestora, cu împrumuturile primite sau acordate, cu creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, cu
asigurările şi reasigurările de bunuri, de persoane ori de răspundere civilă15
.
Finanţele publice sunt formate din „totalitatea relaţiilor sociale de natură economică ce
apar în procesul realizării şi repartizării în formă bănească a resurselor necesare statului
pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale publice”.
În opinia specialiştilor finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi
procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul
mijloacelor financiare cu condiţia esenţială ca aceste reguli şi procedee să se aplice într-un
11 W. Shultz, L. Harris, American public finance, New York, 1954, p. 1. 12 G. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1925, p. 15. 13 I.Văcărel, s.a. Finanţe publice, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 16 şi urmat. 14 I. Gliga, Dreptul finanţelor publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 6-7. 15 M.S. Minea, Drept financiar, Ed. Accent, 1999, pag. 8.
regim de drept public. Această condiţie este subliniată cu scopul de a pune în evidenţă faptul că
în statele moderne există şi finanţe private.
Conţinutul economic al finanţelor publice
Relaţiile băneşti care se stabilesc între stat de pe o parte şi contribuabili pe de altă parte în
care se constituie şi se utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale
societăţii reprezintă conţinutul economic al finanţelor publice. Astfel pentru satisfacerea nevilor
generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia
autorităţilor publice. Fondurile băneşti se constituie prin transfer de valori fără contraprestaţie
directă în sensul că nimeni nu poate solicita statului rambursarea acesteia sau o prestaţie de
valoare egală.
De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către instituţiile
publice care prestează servicii pentru populaţie şi transferuri către populaţie sub formă de pensii,
burse, alocaţii de stat. Întregul proces de constituire şi repartizarea banului public este
subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societăţii şi se realizează cu instrumente diferite în
funcţie de provenienţa sau destinaţia resurselor.
Sectiunea 2.2. Trasaturile finanlelor Publice
Sunt relatii cu caracter economic, intrucat ele apar in procesul formarii, repartizarii si
utilizarii produsului social.
Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice sunt:
Finanţele publice sunt relaţii sau raporturi sociale cu un preponderent caracter şi
conţinut economic, întrucât ele apar şi se manifestă în procesul formării, repartizării şi
utilizării produsului social.
Finanţele publice se prezintă în formă bănească, deoarece se exprimă prin intermediul
banilor.
Finanţele publice sunt relaţii fără echivalent, adică ele nu presupun – în mod necesar –
nici o contraprestaţie directă din partea celor doi subiecţi de drept ai raportului financiar
(contribuabilul/beneficiarul mijloacele băneşti (alocaţii bugetare) care constituie obiectul
acelor relaţii şi statul).
Mijloacele băneşti, sub forma cărora se prezintă – la modul concret – finanţele publice,
nu se rambursează, întrucât ele urmează un regim juridic strict potrivit căruia alocarea se
face cu titlu definitiv şi nici nu are caracterul unui împrumut (caracterizat prin
rambursabilitate).
Acelasi caracter de nerambursabilitate il porta si transferurile efectuate catre populatie
sub forma de pensii, burse, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii.
Transferul de valoare la si de la fondurile ce se constituie in economie se poate realiza
partial, in conditii de rambursabilitate.
Un asemenea caracter poarta sumele de bani varsate de persoanele fizice si juridice in
contul imprumuturilor contractate de stat pe piata interna; garantiile depuse de administratorii si
cenzorii societatilor comerciale, ca si de persoanele ce gestioneaza bani si alte valori publice.
Sectiunea 2.3. Functiile finantelor Publice
Finanţele publice sunt necesare, în mod obiectiv şi nu subiectiv având în vedere că ele
contribuie la realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, care practic nu ar putea fi înfăptuite fără
aceste pârghii financiare. Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare definite mai
sus, îndeplinesc acest rol sunt funcţiile acestora. S-au identificat în doctrină în mod detaliat un
număr de 7 funcţii.
Cele 7 funcţii sunt după cum urmează:
funcţia de atragere a resurselor
funcţia de alocare a resurselor
funcţia de redistribuire a produsului intern net
funcţia de stabilizator al economiei naţionale
funcţia de stimulator al economiei naţionale
funcţia de coordonare a cererii şi de stabilire a priorităţilor social-economice
funcţia de control.
Unii autori sunt de părere că în realitate avem numai două funcţii, una de repartiţie şi una
de control, pe considerentul că primele 6 funcţii enumerate mai sus formează conţinutul funcţiei
de repartiţie
Funcţiile finanţelor publice sunt: În procesul formării, repartizării şi utilizării mijloacelor
băneşti ale societăţii, finanţele publice îndeplinesc două funcţii principale: funcţia de repartiţie şi
funcţia de control16
.
Funcţia de repartiţie – care corespunde activităţii de mobilizare, repartizare şi utilizare
a resurselor băneşti. Această funcţie cunoaşte 2 faze distincte însă organic legate între ele:
faza de constituie a fondurilor băneşti ale statului;
faza distribuirii fondurilor băneşti ale statului .
Sistemul de venituri pentru constituirea finanţelor publice (taxe şi impozite) reprezintă
un mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna statului. Resursele care alimentează
finanţele publice îşi au izvorul în P.I.B. şi într-o mai mică măsură în transferuri primite din
străinătate.
Distribuirea fondurilor băneşti ale statului pe beneficiari persoane fizice şi juridice, este
determinată de inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă.. Cuantificarea
acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de importanţa pe care o reprezintă
unele în raport cu celelalte. Printr-o politică fiscală coerentă a cheltuielilor şi veniturilor publice,
bugetul de stat devine un mijloc deosebit de eficiente pentru prelua pe calea taxelor şi
impozitelor a unei părţi din venitul naţional şi redistribuirea acestora prin intermediul
cheltuielilor pentru obiective economice şi sociale de maximă importanţă pentru societate.
Distribuirea resurselor financiare publice se face, prin urmare, pe baza dimensionării volumului
cheltuielilor publice pe: destinaţii, beneficiari, obiective şi acţiuni.17
Distribuirea şi redistribuirea
16Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, Florin Georgescu, Finanţe
publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, pp.59-66; 17Cheltuielile publice se defalcă pe următoarele categorii: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, dezvoltări colective
venitului naţional conduc la formarea veniturilor finale ale statului, ale agenţilor economici şi ale
persoanelor fizice18
.
Funcţia de control – necesitatea acestei funcţii rezultă din faptul că fondurile de
resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este
interesată în dirijarea resurselor cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de organele
competente în utilizarea resurselor financiare ale statului în condiţii de maximă eficienţă
economică, socială şi de altă natură.
În aceste condiţii cetăţenii statului favorizează luarea de măsuri care împiedică irosirea
avutului public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, contribuie la
repararea prejudiciului adusă avutului public, contribuie la instaurarea ordinii şi disciplinei în
gestionarea banilor şi a altor valori publice.
Funcţia de control, are drept scop asigurarea respectării legilor şi crearea eficienţei
economice printr-o mai bună administrare a banului public. Se justifică deoarece fondurile
publice aparţin întregii societăţi. Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor ca mijloc
dereflectare şi influenţare a proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii.
Prin controlul financiar se urmăreşte asigurarea formării resurselor financiare ale statului
şi ale agenţilor economico - sociali, menţinerea integrităţii resurselor şi modul lor de gestionare
în raport cu criteriile de raţionalitate şi de eficienţă.
Totodată, controlul exercitat de finanţe contribuie la realizarea şi menţinerea echilibrului
monetar, valutar şi financiar în economie19
.
Controlul financiar este izvorul informaţiilor care asigură formularea corectă a unor noi
decizii şi luarea unor măsuri în vederea realizării, mobilizării oportune a resurselor în scopul
utilizării lor raţionale. Funcţia de control a finanţelor este un barometru pentru Parlament, şi un
instrument pentru Curtea de Conturi, Guvern, Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte
ministere, comisii de cenzori alesocietăţilor comerciale în procesul verificării, conducerii şi
respectării prevederilor înscrise în legea finanţelor publice, a celor înscrise în bugetul
administraţiei centrale de stat, în bugetele locale, în bugetele de venituri şi cheltuieli ale agenţilor
economico - sociali, în celelalte documente de evidenţă a proceselor económico-financiare.
Funcţia de control este diferită prin conţinutul său în raport cu funcţia de repartiţie, dar se
suprapune peste aceasta din punctul de vedere al timpului şi al locului, când şi unde se exercită.
Motivaţia constă în împrejurarea că exercitarea funcţiei de control echivalează cu
efectuarea controlului asupra modului de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut şi a
produsului intern net asupra proceselor de mobilizare şi dirijare a resurselor financiare ale
economiei, la nivel macro şi micro economic.
Funcţia de control se înfăptuieşte prin intermediul categoriilor financiare denumite
impozite, taxe, contribuţii, prelevări, alocaţii bugetare, cheltuieli bugetare, şi se manifestă printr-
şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, contribuţii externe, acţiuni economice sau de altă natură, datorie publică. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării, aceste cheltuieli vizează cu prioritate acţiunile cu caracter social-cultural sau ele se îndreaptă în principal spre sfera
producţiei materiale 18Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 22-23; 19 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 25.
un control mijlocit de monedă, ceea ce duce la realizarea unui control cuprinzător în comparaţie
cu ceea ce înţelegem prin simplu control financiar, dat fiind că relaţiile băneşti au o sferă mai
largă de manifestare decât finanţele.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a
acoperirii cheltuielilor sale de administraţie, ci în primul rând un mijloc de intervenţie în viaţa
social economică de exercitare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii societăţi.
Finanţele publice există pentru realizarea unor obiective precis determinate şi pentru
îndeplinirea anumitor sarcini care nu ar putea fi realizate pe altă cale sau cu alte mijloace, ele îşi
îndeplinesc misiunea lor socială pentru funcţiile pe care le exercită.
Controlul financiar se efectuează în procesul repartiţiei şi urmăreşte;
provenienţa resurselor care alimentează finanţele publice şi destinaţia pe care acestea o
capătă:
titlu cu care se mobilizează resursele şi titlu cu care se repartizează către diverşi
beneficiari:
dimensiunile fondului în raport cu P.I.B.
gradul de redistribuire a fondului între sferele de activitate, sectoarele sociale şi membrii
societăţii;
modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de
procurare.
Sectiunea 2.4. Structura finantelor Publice
Analiza istorică a evoluţiei conceptului de relaţii financiare relevă faptul că acestea s-au
format în legătură cu apariţia existenţei şi funcţionării statului ca instituţie politică de organizare
şi conducere a societăţii care îndeplineşte şi rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia sa
în vederea asigurării intereselor publice. Structura finanţelor publice presupune, în primul rând,
două elemente principale: veniturile publice şi cheltuielile publice.
La aceste elemente principale pot fi adăugate şi altele, nu mai puţin importante şi
necesare, care contribuie la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare sistemului finanţelor
publice: bugetul statului, finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ- teritoriale,
împrumuturile de stat sau creditul public finanţele organizaţiilor internaţionale20
.
Fiecare componentă a finanţelor are, pe de o parte, o existenţă de sine stătătoare, iar pe de
alta, reprezintă o parte dintr-un întreg.
În totalitatea lor, elementele componente ale structurii finanţelor publice formează
bugetul public naţional, denumit, în prezent sistem bugetar, în conţinutul căruia se regăsesc toate
veniturile publice realizate la nivelul unui stat şi toate cheltuielile care se efectuează într-un an
financiar pentru acoperirea intereselor generale ale societăţii21
.
Prin aplicarea descentralizării administrative statul a recunoscut dreptul autorităţilor
locale de a se ocupa de satisfacerea unor nevoi publice şi de a asigura prestarea de servicii
20Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 20. 21 Ioan Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 10-12.
publice în interesul comunităţii respective. Aceasta a dus la apariţia unor noi subiecte în
raporturile de mobilizare a resurselor publice şi la apariţia unei noi sfere a relaţiilor financiare
denumită finanţele publice locale. Finanţele publice locale cunosc permanent o evoluţie mai
mult sau mai puţin autonomă faţă de cea a finanţelor statului şi au o structură de venituri şi
cheltuieli coordonată prin bugetele locale.
Componentele structurale ale relaţiilor financiare sunt; bugetul public (de stat, asigurări
sociale de stat şi locale), veniturile publice, cheltuielile publice, împrumutul de stat, finanţele
locale, controlul financiar.
Se consideră că nu fac parte din structura relaţiilor financiare circulaţia bănească
monetară, circulaţia bănească valutară, relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital
de stat în derularea obiectului lor de activitate.
O componentă structurală specifică relaţiilor financiare din tara noastră o reprezintă
finanţele instituţiilor publice şi ale fondurilor speciale.
2.4.1. Structura finanţelor publice în România
Specificul modului de formare şi de alocare a diferitelor fonduri băneşti, caracteristicile
subiecţilor diferitelor relaţii financiare, tehnice şi mecanismele utilizate, etc, determină în însăşi
sfera finanţelor o anumită diferenţiere şi manifestarea unor tipuri distinct de relaţii financiare.
Această diferenţiere se impune a fi realizată luându-se în considerare următoarele criterii:
caracterul relaţiilor financiare şi al subiecţilor acestora;
forma de proprietate asupra capitalului social (patrimoniului);
nivelul şi structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează relaţiile respective;
obiectul relaţiilor financiare;
Având în vedere aceste criterii avem o structură a finanţelor publice în ţara noastră după cum
urmează:
Finanţele generale ale statului;
Finanţele regiilor publice autonome;
Finanţele instituţiilor de stat.
Finanţele generale ale statului, includ bugetul public naţional, fondurile cu destinaţie
specială, relaţiile de asigurări publice. În bugetul public naţional se cuprinde bugetul puterii şi a
administraţiei centrale de stat şi bugetele locale ale căror fonduri se derulează prin trezoreria
publică.
De asemenea avem incluse fondurile cu destinaţie speciale (fondurile pentru plata
ajutorului de şomaj; fond de risc şi accident, fond de sănătate, fond pentru cercetare şi dezvoltare
etc.) şi relaţiile de asigurări publice (asigurările sociale de stat şi asigurările de stat de bunuri,
persoane şi răspundere civilă).
În funcţie de caracterul relaţiilor financiare şi al subiectelor acestora în structura
finanţelor din România sunt cuprinse finanţele publice (de stat) şi finanţele private.
Sectiunea 2.5. Organismele statale implicate in activitatea financiara
La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe şi instituţii care
fac parte din sistemul democraţiei reprezentative din autoritatea administrativă, sau care
constituie organe specializate ale puterii executive, ori compartimente financiare ale agenţilor
economici şi instituţii publice după caz.
Activitatea financiară constă într-un complex de acţiuni şi activităţi desfăşurate în
principal de organele de stat, dar şi de către agenţi economici, de alte persoane juridice şi/sau de
persoane fizice şi care – îmbrăcând forma relaţiilor financiare – privesc constituirea, repartizarea
şi utilizarea fondurilor băneşti publice destinate dezvoltării (acumulării) şi consumului social22
.
Activitatea financiară a statului se manifestă atât sub forma unei activităţi legislative, cât
şi sub forma unei activităţi executive constând în executarea actelor normative la cazuri concrete,
cât şi în organizarea cadrului necesar efectuării acestei executări
Totalitatea organelor statului care desfăşoară activităţi în sfera finanţelor publice
formează aparatul financiar al statului şi pot fi împărţite în două mari categorii:
a. organe ale statului cu competenţă generală, dar care au şi importante atribuţii şi în
domeniul finanţelor publice:
Parlamentul României (în calitate de unică autoritatea legislativă şi de organ
reprezentativ suprem, adoptă legile bugetare, inclusiv cele privind rectificarea bugetară),
Guvernul României (în calitate unul din cel doi şefi ai executivului român şi de organ
care asigură conducerea generală a administraţiei publice din România, elaborează
proiectele bugetare, exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul
finanţelor publice),
Banca Naţională a României,
Consiliile locale şi serviciile publice locale (în calitate de autorităţi deliberative ale
unităţilor administrativ-teritoriale),
Ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi
instituţiile publice de subordonare centrală sau locală23
.
b. organe ale statului cu competenţă specială (sau organe de specialitate), care au
atribuţii exclusiv în domeniul finanţelor publice:
Ministerul Finanţelor Publice
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
Subunităţile organelor centrale de specialitate (Camerele de Conturi judeţene, Direcţiile
generale judeţene ale finanţelor publice, circumscripţiile fiscale municipale şi ale
sectoarelor capitalei)
Curtea de Conturi24
Departamentul de control al Guvernului25
.
22 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 30. 23 Art. 133-138 din Constituţia României, art. 93-104 din Legea privind administraţia publică locală nr. 215/2001, publicată în M.Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001, cu modificările ulterioare, precum şi Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002, cu
modificările ulterioare. 24 Dan Drosu Şaguna, op.cit., p. 35; 25 O.U.G. nr. 25 din 27 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Aparatului de lucru al Guvernului, publicată în M.Of. 270
Organele din aparatul financiar al statului îndeplinesc atât sarcini generale (administrarea
finanţelor publice, realizarea şi menţinerea echilibrului financiar, monetar şi valutar al ţării,
asigurarea eficienţei economiei naţionale), cât şi sarcini de strictă specialitate (de exemplu,
efectuarea de studii, analize şi prognoze referitoare la activitatea financiară, monetară şi fiscală,
constituirea şi repartizarea resurselor băneşti necesare dezvoltării economiei naţionale şi
satisfacerii trebuinţelor sociale şi culturale; realizarea integrală a drepturilor patrimoniale ale
statului; apărarea integrităţii fondurilor publice; stabilirea clasificaţiei bugetare a veniturilor şi
cheltuielilor publice; întocmirea lucrărilor pregătitoare elaborării proiectului bugetului de stat;
organizarea şi urmărirea încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare; controlul
financiar etc.)26
.
Ministerul Finanţelor Publice este organul de specialitate al administraţiei publice
centrale care funcţionează în subordinea Guvernului27
care aplica strategia şi Programul de
guvernare în domeniul finanţelor publice28
.
În subordinea Ministerului Finanţelor a fost înfiinţată Comisia fiscală centrală ca
organism însărcinat cu misiunea de a asigura aplicarea unitară a prevederilor Codului fiscal, a
Codului de procedură fiscală şi a actelor normative anterioare în materie. Atribuţiile Comisiei
fiscale centrale sunt: soluţionarea unitară a problemelor de natură fiscală şi a celor de procedură
fiscală, în scopul eliminării confuziilor şi a interpretărilor diferite date legislaţiei fiscale şi
procedural-fiscale (precum şi a legislaţiei conexe); soluţionarea conflictelor de competenţă între
organele fiscale care nu sunt subordonate unui organ fiscal comun (inclusiv conflictele de
competenţă care privesc finanţele publice locale); determinarea cazurilor în care aplicarea scutirii
de TVA pentru bunurile şi serviciile finanţate din fonduri nerambursabile nu se poate realiza
confirm legii29
.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu rang de instituţie publică, cu personalitate juridică şi cu buget propriu, în
subordinea Ministerului Finanţelor.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are următoarele obiective:
a. colectarea veniturilor bugetului de stat, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri ale
bugetului de stat, conform competenţelor, precum şi a veniturilor bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru şomaj, bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate, reprezentând contribuţia de asigurări sociale, contribuţia de
asigurări pentru şomaj, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, contribuţia de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de plătitori, persoane
juridice şi persoane fizice, care au calitatea de angajator sau asimilaţi acestora;
din 23 aprilie 2007. 26 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 33. 27 Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a Ministerelor, modificată prin Legea nr. 250 din
2006, publicată în M.Of. 554 din 27 iunie 2006. 28 Hotărârea nr. 1.574 din 18 decembrie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a Agenţiei Nationale de Administrare Fiscala, publicată în M.Of. nr. 2 din 5 ianuarie 2004, modificată si completată succesiv prin mai multe hotărâri ale Guvernului,
ultima: H.G. nr. 2088 din 2004, publicată în M.Of. nr. 1165 din 9 decembrie 2004. 50 Art. 1 din H.G. nr. 1574/2003. 29 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 37.
b.aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi
alte venituri bugetare în domeniul său de activitate;
c. exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor
contribuabililor.
În realizarea acestor obiective, îndeplineşte o serie de atribuţii stabilite prin acte
normative, între care cele mai importante sunt: propune şi elaborează strategii de dezvoltare,
precum şi soluţii de reformă în domeniul administrării veniturilor bugetare pentru care este
competentă potrivit legii; asigură aplicarea corecta, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei
fiscale; elaborează proceduri de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale;
analizează proiectele de acte normative care conţin prevederi referitoare la administrarea
veniturilor bugetare pentru care este competentă; participă, împreună cu direcţiile de specialitate
din cadrul Ministerului Finanţelor, la elaborarea de proiecte de acte normative privind stabilirea
veniturilor bugetare; efectuează monitorizarea depunerii de către plătitori a declaraţilor
impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi a altor venituri bugetare potrivit legii, precum şi a
plăţilor efectuate; iniţiază şi desfăşoară acţiuni legale în cazul neconformării contribuabililor în
îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată; elaborează proceduri privind activitatea de
asistenţă, îndrumare şi informare a contribuabililor; reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect
de drepturi şi obligaţii privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte activităţi ale
Agenţiei Nationale de Administrare Fiscală30
.
Trezoreria publică (Trezoreria statului) este un sistem unitar şi integrat prin care statul
asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind
datoria publică, precum şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de siguranţă şi în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare31
.
Prin trezoreria statului se derulează operaţiunile de încasări şi plăţi privind fonduri
publice care privesc, după caz, fără a se limita la acestea:
a. veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale, bugetului trezoreriei statului;
b. veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează
potrivit reglementărilor legale;
c. veniturile şi cheltuielile bugetelor instituţiilor publice;
d. emiterea certificatelor de trezorerie pentru populaţie, răscumpărarea acestora la scadenţă şi
transformarea certificatelor de trezorerie în certificate de depozit;
e. datoria publică internă şi externă, inclusiv serviciul datoriei publice interne şi externe;
f. alte venituri şi cheltuieli privind fonduri publice, reglementate prin dispoziţii legale, inclusiv
drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului, la baza cărora stau acorduri şi
convenţii guvernamentale şi comerciale32
.
30Art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 1574/2003. 31O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria statului, publicată în M.Of. al României nr.824 din 14
noiembrie 2002, republicată în M.Of. nr. 295 din 16 aprilie 2006. 32Art. 2 din O.U.G. nr.146/2002.
CAPITOLUL III
BUGETUL STATULUI SI PROCEDURA BUGETARA
Sectiunea 3.1. Bugetul statului
Sectiunea 3.2. Conceptul de buget public nafional
Sectiunea 3.3. Principiile dreptului bugetar
Sectiunea 3.4. Procedura bugetara
Sectiunea 3.5. Raspunderea juridica antrenata de nerespectarerea regulilor procedurii
bugetare
Sectiunea 3.1. Bugetul statului
Teorii cu privire la natura juridica privitoare la bugetul statului:
este un act administrativ, deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt
considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le realizează – în fapt – agenţii
administrativi. După această teorie, bugetul de stat este un act-condiţie pus la dispoziţia
agenţilor administrativi de către legiuitor, pentru ca – prin intermediul lui – să se poată
realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi
prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe1.
este un plan financiar şi anume principalul plan financiar cu caracter executoriu al
statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului2.
este o lege propriu-zisă3, un act normativ elaborat si emis de către puterea legislativă a
statului. O variantă puţin diferită a acestei teorii, consideră bugetul un act de planificare
financiară care – după ce a fost adoptat de către puterea legislativă, printr-o lege emisă în
acest scop – dobândeşte natura juridică specifică de lege4.
este atât o lege, cât şi un act administrativ. Partea bugetul privind veniturile este o lege
deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar partea privind cheltuielile publice este
un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi concrete a unor efecte juridice5.
este un program ce îmbracă forma unui act normativ, care îi conferă forţa juridică necesară
punerii în aplicare6.
bugetul public este principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde
indicatorii financiari privind modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a
cheltuielilor publice centralizate, respectiv înfăptuite de stat. Dar, din moment ce acest
plan dobândeşte anumite trăsături specifice normelor juridice, pentru că el este întotdeauna
adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege emisă special în acest scop), în final,
natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a unui document public care a
căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în principal, din faptul că – odată adoptat
1 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.
2 Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 62. 3 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40; D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., pp.
72-73. 4Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, Drept financiar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 48. 5 Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.
6 Cristina Oneţ, op.cit., p. 41.
de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el căpătând forţa specifică a
oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare7.
Bugetul apare odată cu statul din necesitatea de a reflecta nevoile publice sub forma
cheltuielilor publice şi resursele de venit sub forma veniturilor publice ce au scopul de a rezolva
cheltuielile publice. Se consideră că bugetul astfel privit a apărut la începutul perioadei istorice
contemporane, datorită apariţiei nevoii de a avea un act decizional al veniturilor şi cheltuielilor
anuale ale statului şi un procedeu de corelare a acestora8.
In doctrina modernă este predominantă ideea că bugetul reprezintă actul juridic necesar
pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice. Expresia "buget"
îşi are originea din cuvântul de origine franceză "bouje" prin care se înţelegea "Punga în care se
ţineau banii".
Juridic, instituţia bugetului a fost reglementată pentru prima dată în Franţa, în anul 1802.
După 4 ani, în 1806 este reglementată mai exact într-o lege a finanţelor.
In ţara noastră este semnalată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu prin
denumirea "Condica de venituri şi cheltuieli".
In timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat este cunoscută sub denumirea de
"Sămiilevistieriei". În perioada 1831-1832 (a Regulamentelor Organice) în Muntenia şi Moldova
găsim referiri la buget sub formularea "închipuirea cheltuielilor anului viitor".
Între cele două războaie mondiale instituţia bugetului a evoluat devenind un instrument
de programare a veniturilor şi cheltuielilor publice supus aprobării parlamentelor şi adoptat prin
lege.
După cel de al doilea război mondial s-a recurs la sistemul pluralităţii de bugete.În
sistemul socialist bugetul exprima economia centralizată numindu-se "bugetul centralizat al
statului".
După anul 1989 pe baza prevederilor art.138 din Constituţia din 1991, modificată prin
referendum în anul 2003 (19 octombrie), conceptul de buget public naţional în România este
prezentat ca o noţiune sintetică a trei instituţii juridice diferite făcând referire expresă la
cuprinsul bugetului public naţional ce este format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor.
Legea nr. 500/2002 foloseşte termeni noi faţa de reglementările anterioare din Legea
nr.10/1991 şi Legea nr.72/1996 cu privire la "sistemul bugetar" acesta fiind numit "fonduri
publice" şi "proces bugetar" la art. l, pct. 2, după cum urmează:
buget de stat;
buget al asigurărilor sociale de stat;
buget al fondurilor speciale;
buget al trezoreriei statului;
buget al instituţiilor publice autonome;
7 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 84.
8 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 65-69.
buget al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
buget al instituţiilor publice finanţate integral din venituri publice;
buget al fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
Bugetul public (de stat) este pârghia la îndemâna puterii prin care se proiectează şi se
desfăşoară activitatea financiară a statului în mod planificat. Bugetul este oglinda care reflectă în
mod riguros activitatea finanţelor publice ale statului.
Sectiunea 3.2. Conceptul de buget public national
Bugetul public naţional poate fi definit ca fiind „un plan financiar al statului prin care
sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”. El cuprinde un
ansamblu coerent de indicatori de plan în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului
pentru o perioadă viitoare. Sintagmele „sistem bugetar” şi, respectiv, „buget public naţional”
sunt sinonime, ele cuprinzând totalitatea bugetelor care se întocmesc şi se înfăptuiesc – într-un
an financiar – la nivelul unui stat9.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.
Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane
fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,
penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice10
.
În doctrina românească, conceptul de buget (buget public naţional, sistem bugetar) a
primit diverse definiţii.
Astfel, bugetul public naţional a fost definit ca fiind “planul financiar al statului prin
care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadă determinată de timp”11
.
Prin buget public se înţelege „un program prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi
cheltuielile unui corp public pentru o perioadă determinată, adoptat printr-un act normativ, care
să îi confere forţa juridică necesară punerii lui în aplicare” 12
.
Sistemul bugetar a mai fost definit şi ca „planul financiar al statului, prin care sunt
prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”13
.
Trăsăturile comune care caracterizează un buget, de care nu este străin nici bugetul
public naţional român sunt următoarele14
:
bugetul este un act previzional;
este un act anual (anul financiar corespunzând anului calendaristic);
este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor băneşti publice,
gestionarea, utilizarea şi controlul folosirii acestora;
9 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 69.
10 Cristina Oneţ, op.cit., p. 43.
11 D. D. Şaguna, op.cit., p. 18. 12
Cristina Oneţ, op.cit., p. 33. 13
D. D. Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 71. 14 T. Moşteanu, Buget şi trezorerie publică. Ed. Did şi Ped, Bucureşti 1997, pag 8
este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii, bugetul reflectând
politica financiară propriu-zisă a statului15
.
Rolul complex al sistemului bugetar în cadrul activităţii statale este construit pe următoarele
aspecte:
participă în mod direct la exercitarea funcţiilor statului;
asigură autonomia reală a colectivităţilor locale;
garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante din rândul
populaţiei;
asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
are un important rol stabilizator al economiei naţionale16
.
Bugetul public naţional îndeplineşte un rol deosebit în procesul redistribuirii de valori
între economia naţională de pe o parte, şi între stat şi populaţie pe de altă parte. El intervine şi în
redistribuirea resurselor financiare, între sfera productivă şi cea neproductivă şi în asigurarea
protecţiei sociale.
Acesta are o importanţă deosebită, deoarece:
participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului;
asigură autonomia colectivităţilor locale;
garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale;
asigură echilibrul financiar monetar şi valutar al statului;
are un important rol stabilizator al economiei naţionale.
3.2.1. Componentele Bugetului Public naţional sunt:
bugetul central respectiv bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile
speciale;
bugetele locale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
bugete ale instituţiilor publice.
Bugetele care compun bugetul public naţional sunt autonome, cu venituri şi cheltuieli
distincte. Ele se elaborează şi se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relaţii de autonomie.
3.2.2. Natura juridică a Bugetului Naţional
Conform unei prime teorii, bugetul public este un act administrativ, deoarece atât
veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le
realizează – în fapt – agenţii administrativi. După această teorie, bugetul de stat este un act-
condiţie pus la dispoziţia agenţilor administrativi de către legiuitor pentru ca – prin intermediul
lui – să se poată realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului
public şi prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe17
.
15
Emil Bălan, op.cit., p. 43. 16
D.D.Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 72. 17
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82;
Bugetul public este un plan financiar Conform altei teorii şi anume principalul plan
financiar cu caracter executoriu al statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu
caracter operativ al statului18
, act de planificare financiară care – după ce a fost adoptat de către
puterea legislativă, printr-o lege emisă în acest scop – dobândeşte natura juridică specifică de
lege19
.
O alta opinie este aceea ca bugetul public este atât o lege, cât şi un act administrativ.
Partea bugetul privind veniturile este o lege deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar
partea privind cheltuielile publice este un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi
concrete a unor efecte juridice20
.
Conform unei alte teorii, bugetul public este un program ce îmbracă forma unui act
normativ, care îi conferă forţa juridică necesară punerii în aplicare21
.
O alta teorie, are în vedere toate aspectele evidenţiate de celelalte, bugetul public este
principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde indicatorii financiari privind
modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate,
respectiv înfăptuite de stat. Dar, din moment ce acest plan dobândeşte anumite trăsături specifice
normelor juridice, pentru că el este întotdeauna adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege
emisă special în acest scop), în final, natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a
unui document public care a căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în principal, din
faptul că – odată adoptat de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el căpătând
forţa specifică a oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare22
.
Sectiunea 3.3. Principiile dreptului bugetar
Prin Constituţie, cât şi prin Legea Finanţelor Publice, sunt stabilite principiile în baza
cărora se elaborează şi se execută bugetul de stat, principii valabile şi pentru celelalte bugete ce
compun bugetul public naţional.
Ca obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune
reglementărilor referitoare la impozite şi taxe (care constituie venituri bugetare) şi nici acelora
privind împrumuturile de stat, dar reglementările sale sunt în strânsă legătură cu acestea, aflându-
se chiar în interdependenţă, întrucât executarea bugetului public naţional anual presupune
perceperea impozitelor şi taxelor în principal, dar – uneori, în funcţie de necesităţi – şi
împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe23
.
Astfel, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la baza constituirii
bugetului stau următoarele principii şi reguli:
a. Principiul universalităţii – conform acestui principiu, în buget, veniturile şi
cheltuielile se înscriu în totalitate, în sume brute (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice), în fiecare an bugetar. Mai mult, veniturile bugetare nu pot fi afectate direct
18 Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 62. 19 Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, Drept financiar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 48. 20
Cristina Oneţ, op.cit., p. 40. 21
Cristina Oneţ, op.cit., p. 41. 22
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 84. 23
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 85.
unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte.
Inconvenientul major pe care îl prezintă aplicarea la rigoare a principiului universalităţii
decurge din proporţiile (prea mari) ale bugetului brut, care – elaborat in extenso – ar cuprinde
toate veniturile şi toate cheltuielile anuale ale bugetului de stat, ceea ce ar amplifica şi îngreuna
evidenţa contabilă bugetară24
.
În doctrină au fost evidenţiate două reguli de bază, fără de care aplicarea acestui
principiu ar fi lipsită de relevanţă:
regula necompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii,
regula neafectării unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor
publice sau pentru desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la bugetul de
stat25
.
b. Principiul publicităţii – conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin:
dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare
a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
utilizarea mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra
conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,
prevăzute de lege (art. 9 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
c. Principiul unităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-
un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice
(art. 10 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice). Realizându-se potrivit acestor
cerinţe, bugetul reflectă – din punct de vedere financiar – starea reală a situaţiei financiare a ţării,
iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită asupra bugetului, parlamentul poate avea o
vedere mult mai clară şi de ansamblu asupra cheltuielilor publice ale statului26
.
d. Principiul anualităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar (art. 11 alin. 1 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice). Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în
cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a
bugetului respectiv (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Dar, mai nou, în doctrina economică s-a avansat ideea că anualitatea nu mai corespunde
exigentelor unei societăţi moderne, mai ales din punct de vedere al investiţiilor necesare unor
24
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 89. 25
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 89. 26 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 87-88.
lucrări publice (investiţii care, de obicei se întind pe o perioadă de mai mulţi ani) sau cel al
programării bugetare pe termen mediu şi lung27
.
Dar, datorită faptului că principiul anualităţii este expres reglementat prin legislaţie,
previziunile şi programările plurianuale pot fi făcute, dar numai cu titlul de excepţie de la
regulă28
.
e. Principiul specializării bugetare – conform acestui principiu, veniturile şi
cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe
categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
f. Principiul unităţii monetare – conform principiului prevăzut de art. 13 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice, toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
g. Principiul echilibrului – conform acestui principiu, bugetul trebuie conceput în aşa fel
încât cele două părţi ale acestuia (venituri şi cheltuieli) să se afle în echilibru, să fie corelate
numeric, cu preconizarea unei excedent numeric al veniturilor faţă de suma cheltuielilor.
Realizarea echilibrului bugetar este o necesitate pentru existenţa echilibrului economiei naţionale
şi, deci, a unei corecte orientări a activităţii financiare a statului, în acord cu direcţia şi ritmul
dezvoltării economice generale. Realitatea a demonstrat că de cele mai multe, veniturile nu au
fost suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât existenţa unui deficit bugetar nu
reprezintă un obstacol insurmontabil, din contra poate fi folosit mijloc de influenţare a
dezvoltării economice prin preluarea cu titlul de împrumut şi întrebuinţarea de către stat a unei
însemnate părţi a capitalurilor disponibile pe piaţa internă29
.
h. Principiul realităţii bugetare – presupune regula fundamentală conform căreia, la
întocmirea bugetului trebuie avute în vedere variantele cele mai apropiate de realitate, respectiv a
variantelor celor mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor30
. Apreciat şi
aplicat în considerarea necesităţilor economico-sociale, acest principiu face posibilă
determinarea cât mai exactă a volumului veniturilor bugetare de care depinde – în mod direct –
volumul cheltuielilor bugetare31
.
Sectiunea 3.4. Procedura bugetara
3.4.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat
Prin procedură bugetară se înţelege un ansamblu de acte şi operaţiuni privind realizarea
proiectului de buget, aprobarea acestuia, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului
27
Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 243. 28
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 87. 29 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 91. 30
D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 31
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 92.
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare, ceea ce presupune
parcurgerea a tot atâtea etape.
Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a
cheltuielilor bugetului public naţional. Începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte
proiectul şi se realizează în sistem piramidal (de jos în sus, adică de la unităţile de bază din
teritoriu se colectează propunerile privind cifrele de venituri şi cheltuieli care se centralizează –
pe linie strict ierarhică – mai întâi la ministere sau alte organe centrale de stat, respectiv instituţii
publice şi apoi la Ministerul Finanţelor Publice). Aprobarea bugetului presupune dezbaterea
proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale; această etapă se parcurge – de regulă–
tot în anul premergător celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget; atunci când nu este
posibilă adoptarea bugetului la timpul potrivit, dezbaterea şi aprobarea lui se fac în prima parte a
anului în care bugetul urmează să fie pus în aplicare. Executarea bugetului (sau execuţia
bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în
efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Această etapă este cea mai importantă,
întrucât ea presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de puterea legislativă;
execuţia bugetară se înfăptuieşte – în mod firesc – în anul pentru care s-a aprobat bugetul.
Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de evidenţa
execuţiei bugetare – a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi de
efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat; această fază a procedurii bugetare se
parcurge – în mod evident – în anul următor celui pentru care s-a elaborat şi aprobat bugetul de
stat. Controlul execuţiei bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la
îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public naţional. Activitatea de control asupra
execuţiei bugetare se desfăşoară, de o manieră complexă, de către mai multe categorii de organe
ale statului, având competenţe diferite32
.
Un rol deosebit de important în derularea procesului bugetar revine ordonatorilor de
credite. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în
condiţiile legii – asupra creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea
unei instituţii publice sau a unui organ de stat33
.
Conform legii, există trei categorii de ordonatorii de credite: principali, secundari şi
terţiari.
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii principali de credite repartizează
creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic
inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în
raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate
juridică şi buget propriu, aflate în raport de subordonare ierarhică faţă de ordonatorii principali
32
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 97-99. 33 Ioan Gliga, op.cit., p. 47.
de credite. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt
ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică şi buget propriu, din subordinea ordonatorilor principali sau secundari şi
care au numai dreptul de a aproba efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le
primesc, după caz, fie de la ordonatorii principali, fie de la ordonatorii secundari. Ordonatorii
terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea
sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în
condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii de
credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi
destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective
şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
a. angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate;
b. realizarea veniturilor;
c. angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
d. integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
e. organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
f. organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
g. organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h. organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.
Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe
nerambursabile, se aprobă prin lege. Bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către
organele abilitate în acest scop prin legi speciale. Bugetele instituţiilor publice finanţate parţial
din Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele
creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile
se aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite. Bugetele instituţiilor
publice finanţate integral Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor
externe nerambursabile se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora.
Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către
organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic
superior. Bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Bugetele locale se
aprobă prin hotărâre de către consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene).
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea
şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumătate,
întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an
calendaristic are loc întocmirea proiectului legii şi dimensionarea cifrelor bugetare aferente care
se aprobă de către forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă, iar în
anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobării Parlamentului.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului legal
şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o seamă de trăsături comune.
Procesul bugetar este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea
resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică. Decizia ce urmează a fi
luată este una din cele mai grele, întrucât resursele mobilizate de obicei sunt limitate şi se
situează în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei.
Procesul bugetar este predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor
bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii de piaţă, ci au la bază
obiectivele din programul de guvernare fixate de partidul (ori coaliţia din Parlament) care deţine
majoritatea parlamentară. In consecinţă decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală este
adoptată prin mecanismul reprezentării şi al votului.
Procesul bugetar are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin
participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită (şcoli, spitale, universităţi,
departamente, ministere, societăţi comerciale, regii autonome, partide politice) fiecare cu
interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
Procesul bugetar este ciclic, realizându-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit
cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
Procesul bugetar este strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune
respectarea riguroasă a legislaţiei în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop
de către Ministerul de Finanţe (în alte ţări de Ministerul Bugetului).
În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în
diversele domenii ale vieţii social - economice, astfel că acest proiect are caracterul unui
document (sau complex de documente) de cea mai mare importanţă. Întocmirea proiectului legii
bugetare se realizează de către organisme diferite, în funcţie de competenţele stabilite de lege în
ceea ce priveşte iniţiativa bugetară.
Din acest punct de vedere în practică se disting:
a.Sistemul iniţiativei guvernamentale;
b.Sistemul mixt (al iniţiativei Parlamentului şi Guvernului);
c. Sistemul iniţiativei Prezidenţiale.
a. Sistemul iniţiativei guvernamentale.
Constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini măsurile vizând aprobarea
cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice. Acest sistem este caracteristic Marii
Britanii. Aici proiectul bugetului public este elaborat sub coordonarea cancelarului tezaurului. In
această concepţie, instituţia Tezaurului Public primeşte şi centralizează toate propunerile de
cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a controla aceste propuneri şi de a
cere eventuala lor revizuire. În cazul ivirii divergenţelor, soluţionarea acestora se realizează de
către primul ministru sau de Guvern. De asemenea, Instituţia Tezaurului Public are competenţă
în a se îngriji de veniturile publice. Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera
Comună, dar aceste amendamente trebuie să fie însuşite de Guvern. De aceea, cel mai adesea
această cameră evită modificarea propunerilor bugetare anuale primite.
Camera Lorzilor primeşte proiectul bugetului doar pentru informarea sa, neavând
atribuţiiîn acest domeniu.
b. Sistemul mixt
Are aplicabilitate în Franţa şi în alte ţări europene. Se referă la asumarea iniţiativei
bugetare atât de către Parlament cât şi decătre Guvern. Potrivit acestui sistem Ministerul
Finanţelor Publice are rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor de
buget şi al centralizării propunerilor tuturor ministerelor şi a altor subiecţi bugetari, întocmind o
schiţă de buget cu alocaţiile bugetare şi veniturile publice propuse.
Dacă între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul de Finanţe şi nivelurile
transmise de acesta pentru diversele tipuri de cheltuieli, pe de o parte şi propunerile proprii ale
ministerelor, diverselor agenţii guvernamentale ori centre de responsabilitate, pe de altă parte,
intervin divergenţe, acestea sunt analizate în prima instanţă de către specialişti în domeniu. In
etapa a doua, se încearcă soluţionarea divergenţelor prin discuţii ale Ministerului de Finanţe cu
ceilalţi miniştri ori conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapă se ajunge la
primul ministru. Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi elaborarea finală a
textului celorlalte documente însoţitoare ale proiectului se realizează de către guvern, după care
toate acestea se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
Aceste documente sunt următoarele:
expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;
anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi alocaţiilor bugetare,
potrivit cerinţelor acceptate în aplicarea principiilor unităţii bugetului şi al specializării
bugetare;
elemente de fundamentare luate în considerare de către Guvern care sunt necesare
Parlamentului pentru analiza proiectului de buget;
Propunerile bugetare ale Guvernului alături de primul ministru sunt discutate detaliat
încadrul comisiei de specialitate a fiecărei camere după care se dezbat în şedinţe publice ale
camerelor, precum şi în reuniuni comune ale Parlamentului.
Întrucât proiectul de buget a fost însuşit în prealabil de către Guvern, fiecare membru al
Guvernului are obligaţia de a susţine acest proiect în cadrul dezbaterilor parlamentare, în măsura
în care este solicitat să participe la asemenea dezbateri.
c. Sistemul iniţiativei prezidenţiale
Practicat în S.U.A., unde proiectul bugetului federal este elaborat de către Preşedintele
statelor. În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte
propunerile departamentelor şi le prezintă Preşedintelui spre examinare. După definitivarea sa de
către Preşedintele statelor, proiectul de buget este înaintat Congresului, împreună cu un raport
asupra situaţiei financiare de ansambu a federaţiei şi asupracontului execuţiei bugetare pe anul
expirat.
De asemenea, raportul se referă la mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi la
programul financiar al executivului pentru anul următor.
În fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse orientările generale ale politicii interne
şi externea S.U.A.
La noi în ţară, potrivit prevederilor din Constituţie (art. 138 al.2) proiectul bugetului de
stat şi cel a bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt
supuse aprobării Parlamentului, prin proiecte de lege separate. Întrucât Parlamentului îi sunt
rezervate atribuţii deosebite în materie bugetară, corespunzătoare principiilor prezentate anterior,
sistemul nostru este cel mixt al împletirii iniţiativei Guvernamentale cu cea Parlamentară.Prima
etapă în elaborarea proiectului bugetului public naţional constă în transmiterea unor procedee
metodologice (îndrumări,aducerea la cunoştinţă a operaţiunilor). Este îndeplinită de Ministerul
Finanţelor Publice, care are această sarcină stabilită prin lege să elaboreze si norme metodologice
în materie, a căror respectare este obligatorie (art.79 Legea nr.500/2002).
La elaborarea bugetelor Guvernul prin Ministerul Finanţelor Publice va avea ca bază
de plecare următoarele:
prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
politicile fiscale şi bugetare;
prevederile memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale
altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate
şi/sau ratificate;
politicile şi strategiile sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget
prezentate de ordonatorii principali de credite;
propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansambluri de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de
rezultate şi de eficienţă; programele vor fi însoţite de estimarea anuală a performanţelor
fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele
urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori
precişi a căror alegere este justificată;
propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.
Toate acestea sunt prevăzute la art.28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice
ele constituind obligatoriu, aşa cum arătat, baza pentru elaborarea proiectelor legilor bugetare
anualeşi ale bugetelor. In vederea realizării proiectului bugetului de stat într-un termen optim
până la începere anului bugetar legiuitorul român a stabilit un calendar bugetar prin Legea
500/2002 unde s-au fixat sarcinile şi datele calendaristice până la care trebuiesc îndeplinite
sarcinile organismelor cu competenţe şi responsabilităţi în elaborarea bugetului.
Elaborarea indicatorilor macroeconomici, se vor elabora de organele abilitate până la data
31 martie a anului curent.
Limitele de cheltuieli se vor proiecta de Ministerul Finanţelor Publice care are obligaţia
de a înainta Guvernului până la data de 1 mai obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul
bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de
cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data
de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe, bănci ale Parlamentului asupra
principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.
Scrisoarea cadru, act deosebit de important întocmit de Ministerul Finanţelor Publice se
va transmite ordonatorilor principali de credite până la data de1 iunie a fiecărui an, în care se va
specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestuia, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
Această "scrisoare cadru" reprezintă "steaua polară" pentru ordonatorii de credite care elaborează
proiectele de buget, dat fiind că în situaţia în care schimbarea cadrului macroeconomic impune
modificarea limitelor de cheltuieli acestea vor fi modificate (adoptate) de Guvern la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice. Datele modificate se vor notifica (trasmite) ordonatorilor de
credite. Modificarea (redimensionarea) cheltuielilor impune o restructurare definitivă a
proiectului de buget întocmit iniţial.
Propunerile bugetare ale ordonatorilor bugetari de credite se depun la Ministerul
Finanţelor Publice până la data de 15 iulie a fiecărui an, cât şi anexele la aceste propuneri pentru
anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei
aniînsoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Tot astfel procedează Camera Deputaţilor
şi Senatul care însă îşi înaintează propunerile direct Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice
primind propunerile le examinează purtând discuţii cuordonatorii principali de credite. În cazul
apariţiei unor divergenţe, competenţa de soluţionare a acestora revine Guvernului. La data de 1
august a fiecărui an, trebuiesc depuse la Ministerul Finanţelor Publice proiectele de buget şi
anexele în formă definitivă, după ce au fost soluţionate toate divergenţele.
Transmiterea proiectului de buget la Guvern şi Parlamentcât şi raportul anual la buget,
începe cu definitivarea proiectului legilor bugetare şi a proiectelor bugetelor, lucrare realizată de
Ministerul Finanţelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite
şi a bugetului propriu, această transmitere către Guvern având ca dată limită 30 septembrie a
fiecărui an. Documentaţia transmisă de Ministerul Finanţelor Publice către guvern va mai
cuprinde un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectulde buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. În raport se va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,
precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
Din conţinutul raportului şi a proiectelor legilor bugetare anuale va trebui să rezulte
politica fiscal bugetară a Guvernului, cât şi alte informaţii relevante în domeniu.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget urmează
transmiterea documentelor către Parlament spre adoptare, data limită a transmiterii fiind fixată la
15 octombrie a fiecărui an. Aprobarea bugetelor se realizează de Parlament pe ansamblu, pe
părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole precum şi alineate, după caz şi pe ordonatorii
principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni
multianuale.
In concluzie trebuie mentionat ca activitatea în domeniul finanţelor publice este
exercitată de către guvern. Acesta în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, elaborează anual
proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune separat
aprobării Parlamentului. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se
prevăd în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar
precedent34
.
Lucrările de întocmire a proiectelor se fundamentează pe obiective strategice ale
dezvoltării unor ramuri şi sectoare publice, precum şi pe analize şi prognoze ale stadiilor de
evoluţie a echilibrului financiar, monetar şi valutar şi a datoriei publice, pentru stabilirea direcţiei
de folosire a instrumentelor financiare în determinarea dezvoltării economico – sociale.
Operaţiunea de elaborare a proiectelor bugetelor centrale se desfăşoară sub coordonarea
Ministerului Finanţelor Publice pe baza programelor ordonatorilor principali de credite, precum
şi a programelor şi execuţiilor privind balanţa financiar generală a economiei, balanţa de plăţi
externe, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a masei monetare, balanţa
creanţelor şi angajamentelor externe pe ţară, balanţa formării capitalurilor pe economie, balanţa
financiară a resurselor şi cheltuielilor de investiţii.
3.4.2. Continutul bugetului de stat
Bugetului public, ca document, este format din două părţi: veniturile publice şi
cheltuielile publice.
A. Veniturile publice.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.
34
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 106-107.
Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane
fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,
penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice35
.
Veniturile publice pot fi împărţite în două mari categorii:
a. venituri ordinare (sau curente)
b. venituri extraordinare.
a. Veniturile publice curente (ordinare) sunt reprezentate, în principal, prin impozite şi
taxe. Ele sunt acele venituri care se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă
permanentă a acestuia36
.
În funcţie de sursă, veniturile curente pot fi împărţite în:
venituri fiscale: impozite (care pot fi directe şi indirecte) şi taxe
Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al
impunerii: terenuri, clădiri, activităţi economice cu caracter neagricol, mişcarea
capitalului bănesc, venitul persoanelor fizice, profitul, diferenţa pozitivă de preţ din
valorificarea terenurilor şi clădirilor aflate în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice.
Impozitele directe reprezintă până la 25-30% din totalul veniturilor curente.
Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea
diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii (de exemplu: taxa pe valoarea
adăugată, accizele, taxele vamale şi taxele de timbru). Aceste cote de impozit sunt
percepute fie procentual în raport de valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor
prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură.
venituri nefiscale (caracterul nefiscale este dat de faptul că în procesul de realizare a
venitului, nu se produce a schimbare a titularului dreptului de proprietate37
): sunt
veniturile obţinute de stat de la întreprinderile şi/sau de pe domeniile sale (veniturile de la
proprietăţile) – sunt prelevări cu caracter nefiscal, se încasează în etapa repartiţiei primare
a venitului naţional. Aceste venituri sunt realizate de stat în calitatea sa de proprietar şi
organizator al activităţii în întreprinderile şi pe domeniile sale, acestea având – în general
– o pondere relativ redusă (sub 4%) la formarea veniturilor bugetului de stat.
b. Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în
cazuri excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele
curente nu sunt suficiente. Pot fi considerate venituri extraordinare:
împrumuturile de stat (care generează datoria publică),
suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (care se realizează printr-o nouă
emisiune bănească şi care, de obicei, generează sau stimulează inflaţia),
înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată sau chiar a unei părţi din rezervele de aur
ale statului.
35
Cristina Oneţ, op.cit., p. 43. 36
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 72 37
D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 74.
În anumite situaţii deosebite, statul poate recurge şi alte modalităţi de obţinere a unor
venituri suplimentare, ca de exemplu:
mobilizarea la buget a unei părţi din fondul de amortizare a capitalului fix aparţinând
întreprinderilor sale productive;
se poate apela la disponibilităţile valutare, sau chiar la rezervele sale de aur;
se poate să restrânge sau chiar să lichida participarea statului cu capital în străinătate (la
diverse activităţi/acţiuni);
valorificarea unor bunuri mobile sau imobile deţinute peste graniţă;
utilizarea ca venituri bugetare a unor resurse externe, sub forma împrumuturilor
externe38
.
B. Cheltuielile publice
Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti bugetare, în vederea desfăşurării activităţilor necesare satisfacerii intereselor
publice ale societăţii, constând într-o sună de bani alocată de la un buget public conform
destinaţiei stabilită prin acel buget39
.
Cheltuielile bugetare se împart în două mari categorii:
cheltuieli curente, alcătuite din două grupe:
cheltuieli de personal: salarii, impozit pe salarii, contribuţii pentru asigurări sociale de
stat, pentru constituirea fondului bănesc destinat plăţii ajutorului de şomaj, pentru
deplasări, detaşări şi transferări) şi,
cheltuieli materiale pentru servicii: pentru întreţinere şi gospodărire, pentru materiale
şi prestări de servicii cu caracter funcţional, pentru obiecte de inventar de mică valoare
sau scurtă durată, pentru cărţi şi publicaţii etc.;
cheltuieli de capital - pot avea destinaţii diferite şi, în consecinţă, se subîmpart în:
cheltuieli de investiţii
cheltuieli pentru rezerva de stat.
Pentru o mai bună gestionare, cheltuielile sunt repartizate de la bugetul, în funcţie de
importanţa şi urgenţa lor, astfel poate fi avută în vedere şi o altă clasificare:
cheltuieli pentru apărare naţională (de exemplu: cheltuieli militare, pentru ordine
publică, pentru siguranţa naţională),
cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat (de exemplu: cheltuieli pentru
funcţionarea autorităţilor statului centrale şi locale),
cheltuieli pentru plata datoriei publice (de exemplu, cheltuieli privind dobânzi,
comisioane aferente împrumuturilor publice),
cheltuieli privind acordarea de subvenţii sub diferite forme sectorului economic (de
exemplu, prime de export, subvenţii pentru încurajarea dezvoltării unor sectoare de
activitate),
38 D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 74.. 39
Cristina Oneţ, op.cit., p. 44.
cheltuieli privind diferite acţiuni sau activităţi economice (de exemplu, pe domenii de
activitate)
cheltuieli privind acoperirea nevoilor social-culturale (de exemplu, pentru învăţământ,
sănătate, asistenţă şi protecţie socială etc.),
cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare ştiinţifică.
Ceea ce caracterizează, în epoca contemporană, sfera cheltuielilor publice este
dinamica ascendentă a acestora. Printre factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetare se
numără:
sporul demografic şi creşterea pretenţiilor populaţiei vis-a-vis de societate;
sporirea cheltuielilor militare, a celor privind securitatea în general;
creşterea numerică şi complexitatea aparatului de stat;
extinderea şi dezvoltarea sectorului de stat, prin construirea de noi unităţi economice
din fondurile băneşti ale statului, prin participarea acestuia la societăţile mixte, prin
acordarea de subvenţii în vederea stimulării producţiei şi a exportului;
dezvoltarea reţelei de instituţii publice (de învăţământ, sănătate şi cultură), organizarea
şi dezvoltarea sistemului de asigurări, asistenţă socială şi protecţie socială;
dezvoltarea infrastructurii (prin construirea de străzi, autostrăzi, porturi, aeroporturi,
modernizarea mijloacelor de transport etc.), dezvoltarea gospodăririi locale,
sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător etc40
.
Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice
Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea
unor anumite reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi
cheltuielilor41
.
Clasificaţie bugetară reprezintă operaţiunea de grupare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare (art. 2 alin. 9 din Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice).
Conform art. 29 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile
publice sunt structurate pe capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de
venituri fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe (pe profit, pe veniturile
persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare adăugată, accize etc.), precum şi a celor
nefiscale.
Cheltuielile sunt structurate după o clasificaţie mai complexă pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi
articole au destinaţie precisă şi limitată. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol
bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.
3.4.3. Aprobarea bugetului de stat
40
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 74-75. 41
Art. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.
Etapele operaţiunilor legale pentru constituirea bugetului public naţional ia sfârşit prin
aprobarea bugetului de stat şi elaborarea şi aprobarea legii bugetare anuale. Aceste două
operaţiuni finale cad în competenţa organului suprem al puterii de stat, Parlamentul. Proiectul
bugetului public naţional este elaborat sub conducerea Ministerului Finanţelor Publice, care
elaborează un proiect analizator pe baza datelor furnizate, prin centralizarea lor pe care îl supune
verificării Guvernului care după ce şi-1 însuşeşte, îl înaintează Parlamentului spre aprobare.
Aprobarea şi investirea cu forţă obligatorie a bugetului o face Parlamentul, în toate ţările
moderne.
In cadrul Parlamentului nu toţi parlamentarii se exprimă deodată în ce priveşte proiectul
bugetului public naţional. În acest scop se alcătuiesc comisii de specialişti în problem economice
şi juridice care urmează să analizeze datele proiectului. Aceste comisii au denumiri diferite
(comisii pentru buget, comisii bugetare, etc.) constituirea acestor comisii se face în mod diferit
(membrii sunt propuşi de preşedintele ţării; sunt aleşi pe baza scrutinului de listă; sunt aleşi de
grupările politice etc.). Comisiile funcţionează în cadrul fiecărei camere.
În ţările unde există un sistem parlamentar bicameral aceste comisii se aleg atât în
adunarea deputaţilor cât şi a senatorilor. În ţara noastră procedura aprobării şi adoptării bugetului
de stat se desfăşoară în temeiul prevederilor constituţionale de la art. 138 din Constituţia
României şi a prevederilor art. 36 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice. Având un
sistem bicameral, în România, cele două camere ale Parlamentului, conform regulamentului de
funcţionare, au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat. Aceasta face ca dezbaterea şi
aprobarea bugetului public naţional să se efectueze într-o şedinţă comună a Camerei Deputaţilor
şi a Senatului.
Lucrările se desfăşoară în plen atunci când se adoptă bugetul public naţional.
Anterior acestei proceduri de adoptare în plen, se desfăşoară însă o etapă preliminară de
analizare şi verificare a datelor din proiectul înaintat de Guvern care se realizează de către
comisiile permanente buget-finanţe-bănci ce funcţionează pe lângă cele două camere ale
Parlamentului României, astfel, aceste comisii:
studiază proiectul de lege, documentaţia şi anexele.
actele primite le înaintează (din oficiu, sau la cerere) birourilor permanente ale comisiilor
şi altor comisii pentru consultare, avizare, precum şi compartimentului tehnic legislativ
pentru redactare juridică.
celelalte comisii, la rândul lor, analizează şi pot sesiza probleme de fond sau formă către
comisiile buget-finanţe-bănci care analizează problemele sesizate şi dezbat actele la care
adaugă-resping amendamentele celorlalte comisii permanente. Se sesizează şi
compartimentul tehnic-legislativ; la dezbateri pot fi (trebuie) invitaţi toţi miniştrii,
specialiştii din partea unor autorităţi publice şi parlamentari din partea comisiilor care
avizează. În cazul apariţiei amendamentelor la proiectul lege, documentaţie şi anexe ce
însoţesc proiectul, deputaţii, senatorii ori grupurile parlamentare au dreptul de a le
prezenta la comisia buget-finanţe-bănci de la camera din care fac parte, până la împlinirea
unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar dacă
termenul de depunere a fost redus la 5 zile, termenul de depunere al acestor amendamente
este de 3 zile.
În vederea luării unei decizii de comisia sesizată în fond, aceasta are obligaţia a transmite
Guvernului amendamentele primite ce vizează modificarea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat pentru a obţine punctul de vedere a acestuia. Amendamentele
pentru care nu se primeşte un răspuns în termen de 5 zile se consider acceptate.
Răspunsul Guvernului va trebui să fie scris şi obligatoriu semnat de un membru al
acestuia.
În final cele 2 comisii permanente se reunesc şi întocmesc un raport comun, raport ce se
aprobă prin vot.
În principal fiecare comisie urmăreşte:
dacă programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale este realist;
asigurarea drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate, cultură, artă, ocrotire
socială, ordine publică, protecţia mediului înconjurător etc;
stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit
întreprinzător, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi
economice ineficiente;
cerinţa ca bugetul public naţional să reprezinte un factor stabilizator al economiei
naţionale şi dacă este capabil să asigure corelarea necesităţilor interne cu resursele
disponibile.
Apoi toată documentaţia însoţită de raportul comun al celor două comisii buget finanţe se
dezbate în cadrul şedinţei (în plen) a celor două camere. In deschiderea şedinţei în plen
reprezentantul guvernului (de obicei primul ministru) prezintă expunerea de motive, apoi
conţinutul proiectelor şi situaţia economică şi financiară a ţării precum şi proiecţia acesteia
pentru anul următor (viitor). Urmează apoi prezentarea Raportului comun al Comisiilor
permanente buget-finanţe. Se trece apoi la dezbaterea generală a proiectului şi a legii bugetare
anuale la care participă grupurile parlamentare. Înaintea închiderii acestor dezbateri
reprezentantul guvernului are dreptul să ia cuvântul pentru a-şi spune părerea asupra problemelor
ridicate de reprezentaţii grupurilor parlamentare.
In faza dezbaterilor generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse
amendamente. Bugetul public naţional şi legea bugetară anuală trebuie aprobat de Parlament
până cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pe ansamblu, pe capitole,
articole, ministere şi celelalte organe centrale de stat. Acesta înseamnă că Parlamentul trebuie să
aprobe bugetul public naţional anual până cel mai târziu în ante penultima zi a exerciţiului
bugetar anterior, iar pe de altă parte că bugetul trebuie aprobat global, pe ansamblu (se are în
vedere totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetar anuale) pe capitole de venituri şi
cheltuieli, pe ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv pentru fiecare articol în parte al
legii bugetare anuale.
Ce situaţii pot apărea?
dacă Raportul comun al comisiilor atacă cu dreptul de veto, proiectul, Preşedintele
şedinţei comune, poate cere ca deputaţii să se pronunţe prin vot asupra respectivei
propuneri.
dacă proiectul este considerat bun se trece la a doua fază: aceasta este consacrată
dezbaterii şi adoptării pe articole a proiectului legii bugetare anuale şi a fiecărei prevederi
a legii bugetare de stat.
Discutarea articolelor începe cu amendamentele propuse. Guvernul sau grupurile
parlamentare pot pune în discuţie amendamentele făcute şi respinse de comisiile buget, finanţe,
bănci, sau care nici măcar nu au fost evidenţiate în raportul comun. Totodată este permis ca în
plenul Camerelor reunite să se formuleze amendamente de corelare tehnico-legislativă,
gramaticale sau lingvistice, dar aşa cum am mai menţionat nu pot fi depuse amendamente de
fond. Procedura discutării amendamentelor începe cu cele care vizează eliminarea unora dintre
textele cuprinse în articolul supus dezbaterii, continuând cu cele privind modificarea sau
completarea textului. În situaţia existenţei mai multor amendamente de aceeaşi natură
(eliminatorii, modificatoare, complectatoare) ele se vor supune la vot în ordinea în care au fost
prezentate, prioritare fiind cele cuprinse în raportul comisiei sesizate în fond. Fiecare
amendament va fi votat distinct, exceptându-se situaţia în care adoptarea unuia duce la
excluderea acceptării celorlalte.
Notăm că se supun dezbaterii şi votului în plenul Camerei numai articolele la care s-au
prezentat amendamente, textele articolelor şi amendamentelor respective adoptându-se cu
majoritatea parlamentarilor prezenţi. După încheierea acestor dezbateri urmează procedura
votării pe ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor din anexe; votul poate fi deschis ori secret.
Legea bugetului de stat se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Înainte de a fi
transmise spre promulgare, legile adoptate de plenul celor două Camere se depun la Secretarul
General al Senatului şi al Camerei deputaţilor în vederea exercitării dreptuluide sesizare a Curţii
Constituţionale.
Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale aparţine Preşedintelui ţării, preşedinţilor
celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a
unui număr minim de 50 deputaţi sau cel puţin 25 senatori. Termenul de sesizare este fixat la 5
zile iar în situaţia adoptării legii în regim de procedură urgentă acesta este de 2 zile. Curtea
Constituţională are îndatorirea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor bugetare
adoptate şi contestate printr-o decizie motivată. În cazul admiterii sesizării, comisia juridică, de
disciplină şi imunităţi va întocmi un raport în care se vor arăta aprecierile proprii cu privire la
conţinutul deciziei Curţii Constituţionale pe care îl va înainta Camerelor cu recomandarea de a
admite ori a respinge obiecţia de neconstituţionalitate.
În conţinutul raportului întocmit de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi cât şi
întimpul dezbaterilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se admite a se formula amendamente.
Coform art.77 din Constituţia României, după votare, proiectul de lege se înaintează
Preşedintelui Ţării, pentru promulgare42
.
Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii legislative care permite şefului
statului să investească legea cu formulă executorie ce duce la obligaţia autorităţilor publice să
treacă la executarea prevederilor acesteia.
Apar situaţii când votarea nu se realizează până la 31 decembrie.
Soluţia:
Există 2 variante:
a aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii;
a încuviinţării Guvernului de a trece la execuţia bugetară conform cifrelor înscrise în
bugetul exerciţiului în curs de expirare43
.
Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugetele ale căror cuantum de venituri şi
cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cifrele prevăzute şi propuse în legea de adoptare a
bugetului de stat (care, însă, nu s-a putut adopta în termenul legal). Aceste douăsprezecimi
bugetare (care - în fapt - se prezintă sub forma unor "mini - bugete") sunt examinate, mai întâi de
către comisiile de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului şi, apoi discutate şi,
respectiv, aprobate de către plenul forului legislativ suprem. Odată adoptate douăsprezecimile
bugetare provizorii se pun în executare, de către Guvern, pentru a se asigura continuitatea -
firească a întregii activităţi de la nivelul societăţii44
.
A doua varianta este mult mai simpla dat fiind ca se bazeaza pe cifrele de venituri si
cheltuieli care s-au folosit in cadrul bugetului din exercitiul financiar expirat fiind folosit si
consacrat de legislatia in vigoare45
.
Legea română prevede "dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte
de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului
precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor
anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii
principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în
care acestea sunt mai mici decât cele ale anului precedent; instituţiile publice şi acţiunile noi,
aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi
finanţate până la aprobarea legii bugetare, în limita de 1/12 din prevederile acestora cuprinse în
proiectul de buget (art.37.pct. 1,2 din Legea 500/2002 privind finanţele publice).
42
Promulgarea legii este operatiunea finala a procedurii legislative care permite sefului statului sa investeasca legea cu formula
executorie ce duce la obligatia autoritatilor publice să treacă Ia executarea prevederilor acestuia. Totodată prin decretul de promulgare Preşedintele, dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Asftel, legile adoptate de
către Parlametul României se trimit spre promulgare Preşedintelui României, care are la dispoziţie pentru această operaţiune uri termen
de cel mult 20 zile de la data primirii legii semnate dePreşedinţii celor două camere. Preşedintele poate emite decretul de promulgare sau
poate cere Parlamentului în acelaşi termen, reexaminarea legii pentru orice motive temeinice. Reexaminarea legii poate fi cerută de către
Preşedinte o singură dată, iar obiecţiile acestuia se discută în fiecare cameră şi se adoptă sau se resping cu majoritate de voturi cerută
pentru adoptarea legi, în funcţie de natura acesteia. După primirea legii în urma reexaminării, Preşedintele României este obligat să o
promulge în cel mult 10 zile.
In situaţia în care legea a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale, Preşedintele se poate adresa Curţii Constituţionale
în vederea verificării constituţionalităţii respectivei legi. Decizia Curţii prin care se confirmă constituţionalitatea legii este obligatorie
pentru Preşedinte, care va trebui să promulge legea în cel mult 10 zile de la primirea deciziei. 43 Constituţia României, art. 137, pct.3 Legea 500/2002 a Finanţelor Publice, art. 37. 44 M. Şt. Minea, Opere citate, pag. 74. 45 Constituţia României, Art. 127 Art. 27 din Legea 72/1996 privind Finanţele Publice.
După aprobarea proiectului şi promulgare se publică legea în monitorul oficial. În legea
bugetului de stat se cuprinde totalul veniturilor bugetare promulgate pentru un an şi sursele de
venit.
Din punct de vedere al bugetului ne interesează două categorii de surse: impozite directe
(pe venit, pe profit, etc) impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)
Legea mai cuprinde totalul cheltuielilor bugetare programate pentru un an, cu împărţirea
cheltuielilor în următoarele categorii: cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile se
mai precizează în buget şi în funcţie de destinaţia lor.
Legea mai cuprinde fondul de rezervă bugetară, în care se cuprind sumele necesare pentru
realizarea obiectivelor ce nu s-au putut prevedea; fondul de intervenţie = se referă la situaţii
imprevizibile (calamităţile, etc), fonduri speciale (pentru ministere), fondul pentru Republica
Moldova.
În ce priveşte conţinutul şi cuprinsul legii bugetare anuale acesta este prevăzut în legea
generală (legea finanţelor publice) şi cuprinde trei categorii de dispoziţii normative (dispoziţii cu
caracter general, cu caracter qvasigeneral şi individual).
Ex. Dispoziţii cu caracter general: enunţarea principalelor categorii de venituri şi
cheltuieli bugetare, deci nu privesc subiecte de drept determinate şi urmează a se aplica în mod
repetat în cursul exerciţiului bugetar.
Dispoziţii cu caracter qvasigeneral, acelea care privesc subiecte de drept determinate şi
care se aplică în mod repetat în cursul exerciţiului financiar. Se referă la specificarea
cuantumurilor băneşti ale unor instituţii publice, ministere ori alte organe centrale de stat.
Dispoziţii cu caracter individual, cele care se referă la un singur subiect de drept şi
urmează a se aplica o singură dată în cursul exerciţiului bugetar, la care se referă, legea bugetară
anuală - autorizarea Ministerului Finanţelor Publice de a emite bonuri de tezaur46
;
În ce priveşte raportul în care se află legea bugetară anuală faţă de legea finanţelor
publice notăm că normele legii bugetare sunt norme speciale faţă de cele ale legii finanţelor
publice care au caracter general iar în ce priveşte Dreptul Financiar este valabil principiul după
care norma specială derogă de la norma generală şi cel potrivit căruia normele cu caracter special
sunt de strictă interpretare.
Conform art.77 din Constituţia României, după votare, proiectul de lege se înaintează
Preşedintelui Ţării, pentru promulgare. Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii
legislative care permite şefului statului să investească legea cu formulă executorie ce duce la
obligaţia autorităţilor publice să treacă la executarea prevederilor acesteia.Totodată prin decretul
de promulgare Preşedintele, dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Asftel,
legile adoptate de către Parlametul României se trimit spre promulgare Preşedintelui României,
care are la dispoziţie pentru această operaţiune un termen de cel mult 20 zile de la data primirii
legii semnate de Preşedinţii celor două camere. Preşedintele poate emite decretul de promulgare
sau poate cere Parlamentului în acelaşi termen, reexaminarea legii pentru orice motive temeinice.
Reexaminarea legii poate fi cerută de către Preşedinte o singură dată, iar obiecţiile acestuia se
46
M. St. Minea, op. Cit., p. 73; I. Gliga, op. Cit., p. 42
discută în fiecare cameră şi se adoptă sau se resping cu majoritate de voturi cerută pentru
adoptarea legi, în funcţie de natura acesteia. După primirea legii în urma reexaminării,
Preşedintele României esteobligat să o promulge în cel mult 10 zile.
In situaţia în care legea a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale,
Preşedintele se poate adresa Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii
respectivei legi. Decizia Curţii prin care se confirmă constituţionalitatea legii este obligatorie
pentru Preşedinte, care va trebui să promulge legea în cel mult 10 zile de la primirea deciziei.
În legea bugetului de stat se cuprinde totalul veniturilor bugetare promulgate pentru un
an şi sursele de venit. Din punct de vedere al bugetului ne interesează două categorii de surse:
impozite directe(pe venit, pe profit, etc) impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)
Legea mai cuprinde totalul cheltuielilor bugetare programate pentru un an, cu împărţirea
cheltuielilor în următoarele categorii: cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile se
mai precizează în buget şi în funcţie de destinaţia lor. Legea mai cuprinde fondul de rezervă
bugetară, în care se cuprind sumele necesare pentru realizarea obiectivelor ce nu s-au putut
prevedea; fondul de intervenţie se referă la situaţii imprevizibile (calamităţile, etc), fonduri
speciale (pentru ministere), fondul pentru Republica Moldova.
În ce priveşte conţinutul şi cuprinsul legii bugetare anuale acesta este prevăzut în legea
generală (legea finanţelor publice) şi cuprinde trei categorii de dispoziţii normative (dispoziţii cu
caracter general, cu caracter cvasi general şi individual).
În ce priveşte raportul în care se află legea bugetară anuală faţă de legea finanţelor
publice notăm că normele legii bugetare sunt norme speciale faţă de cele ale legii finanţelor
publice care au caracter general iar în ce priveşte Dreptul Financiar este valabil principiul după
care norma specială derogă de la norma generală şi cel potrivit căruia normele cu caracter special
sunt
3.4.4. Executia bugetara
Este o procedură care cuprinde acte juridice şi operaţiuni prin care se realizează
veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice . Aceasta presupune încasarea integrală şi
la termen a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii, precum şi efectuarea cheltuielilor în
concordanţă cu destinaţiile stabilite. Finanţarea de la bugetul statului prin intermediul creditelor
bugetare prezintă următoarele trăsături caracteristice47
:
beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele
de stat şi unele unităţi economice;
scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;
fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);
creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt
obligaţi să le restituie).
A. Instituţiile care au competenţă pe linia execuţiei bugetului de stat, sunt;
47
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 129.
Guvernul care exercită conducerea generală a execuţiei bugetare centrale şi răspunde de
realizarea prevederilor bugetare. În acest scop el, examinează periodic situaţia financiară
pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea
echilibrului bugetar, după caz.
Ministeru Finanţelor Publice – este autorizat să ia toate măsurile necesare pentru
asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului şi pentru
cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.
Ordonatorii de credite – care în calitatea de conducători ai instituţiilor publice primesc
credite bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza
creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru
cheltuielile strict legate de activitatea instituţiei respective şi cu respectarea dispoziţiilor
legale.
B. Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze;
a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care are loc în funcţie de
termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor. Această formă de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face în
vederea realizării unui echilibru în cadrul fiecărei perioade şi pentru a se evita diferenţele între
nevoile publice şi resurse;
b) execuţia de casă a bugetului de stat cuprinde: încasarea propriuzisă a veniturilor,
păstrarea acestora, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul
cheltuielilor bugetare: finanţarea deficitului bugetar, etc. Toate acestea se efectuează printr-o
multitudine de operaţiuni derulante prin sistemul de conturi bancare. Prin lege este reglementată
obligativitatea instituţiilor publice de a efectua operaţiuni de încasări şi plăţi prin Trezoreria
generală a statului.
c) realizarea veniturilor bugetare care constă în încasarea integrală şi la termenele
stabilite a tuturor veniturilor bugetare. Pentru aceasta se utilizează mai multe metode, astfel: -
calcularea şi plata directă a acestora de către subiecţii impunerii ( t.v.a., accize, impozit pe
profit); - calcularea, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului datorat de către o terţă
persoană( metoda stopajului la sursă specifică impozitului pe salarii); - impunerea şi debitarea de
către organele fiscale (impozitul pe venit, taxe, impozite şi taxe locale).
Plata efectivă a veniturilor către buget se poate face în numerar, prin virament, timbre,
etc.
d) efectuarea cheltuielilor bugetare. Creditele bugetare reprezintă sumele aprobate prin
bugetul de stat pe destinaţii în limita cărora se pot efectua cheltuielile. Acestea au un caracter
nerambursabil, beneficiarii fiind numai întreprinderile de stat şi instituţiile publice . Scopul or
este bine precizat prin lege, respectiv pentru: acţiuni social-culturale, apărare şi ordine publică,
activităţi economice, cercetare ştiinţifică fundamentală, etc. Schimbarea destinaţiei creditelor
bugetare este interzisă, fapte care sunt calificate ca infracţiuni de deturnare de fonduri. Această
situaţie se justifică prin acea că în raport cu trebuinţele social economice, posibilităţile societăţii
sînt limitate, astfel că banul public trebuie folosit cu maximă eficienţă.
C. Execuţia bugetară presupune analizarea a două instituţii:
a) Creditul bugetar;
b) Activitatea de finanţare.
Procesul execuţiei bugetare înglobează o serie de acte şi activităţi ce se desfăşoară în
următoarele faze denumite: angajament, lichidare, ordonanţare, plată (art.52. Pct. 1 din Legea
nr.500/2002).
Aceste activităţi de alocare a creditelor se referă la:
procedura constatării existenţei sumelor în realitate şi că operaţiunile pentru care sau
alocat sunt de asemenea reale, este ceea ce în limbaj tehnic contabil poartă denumirea de
constatare a lichidaţii;
verificarea angajării cheltuielilor din bugetul de stat în vederea încadrării numai în limita
creditului acordat şi aprobat. Această activitate presupune întocmirea unor acte anume
(dispoziţiide plată, stat de plată, acceptarea facturilor la plată, recepţii etc);
ordonanţarea cheltuielilor prin care un funcţionar competent dispune plata unei sume de
bani în folosul unui beneficiar de drept (art.52 pct.5,6, art.24, 25 din Legea nr. 500/2002);
plata sumelor de bani ce se cuvin subiectului beneficiar care se poate face prin numerar
sau prin viramente (decontare). De executarea bugetului ţine şi operaţiunea de casierie.
Exista şi execuţia prin sistemul bancar, dar vom analiza numai operaţiunea de casierie
care se derulează prin intermediul trezoreriei publice. In ţara noastră trezoreria s-a
înfiinţat în anul 1992, ca urmare a modificărilor intervenitedupă 1990 în rolul şi structura
sistemului bancar precum şi schimbărilor de concepţie privind administrarea şi utilizarea
resurselor financiare în sectorul public care impun statului să dispunăde sisteme proprii
de organizare care să-i permită intervenţia în toate fazele de execuţie. Înaintea celui de-al
doilea război mondial noţiunea de trezorerie a existat în România, dar era văzută ca un
oficiu al statului unde se păstra şi se administra tezaurul public.
D. Trezoreria
În condiţiile actuale, trezoreria a fost concepută ca un sistem operaţional în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice prin care se efectuează:
Operaţiunile financiare şi băneşti bugetare şi extrabugetare ale sectorului public şi
contabilitatea acestora;
Controlul fiscal asupra încasării la termen a veniturilor;
Controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice;
Refinanţarea deficitului bugetar;
Lansarea împrumutului de stat;
Plasarea disponibilităţilor bugetului public.
Din cele de mai sus putem conchide că trezoreria îndeplineşte două funcţii de bază:
a) de casier public
b) de bancă a statului,
În calitate de casier public, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise
pentru bugetul de stat:
toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi de plăţi de la buget;
controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fond de la buget;
gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităţilor necesare, prin
cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, şi altele.
În calitate de bancher:
organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, realizând astfel gestiunea
disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de
lichidităţi a bugetului;
gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru
finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunile de
refinanţare a acesteia;
operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de
împrumuturi unor instituţii guvernamentale.
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central
încadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia,
în cadrul Direcţiilor generale judeţene, ale administraţiilor, circumscripţiilor. Trezoreria
generală a statului cuprinde operaţiuni de încasări şi plăţi în lei ori în valută care privesc:
veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
bugetelor locale;
veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează,
potrivit reglementărilor în vigoare;
veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice care se administrează în regim extrabugetar;
datoria publică internă şi externă, inclusiv evidenţa şi plata serviciului datoriei publice
interne şi externe;
alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispoziţii legale, inclusiv
drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului la baza cărora stau acorduri şi
convenţii guvernamentale. În ţara noastră în vederea întăririi rolului finanţelor publice şi
al asigurării unei discipline bugetare ferme s-a emis O.G. nr. 66/1994 republicată prin
care s-a impus instituţilor publice de a efectua toate operaţiunile de încasări şi plăţi prin
trezoreria generală a statului. Contul general al trezoreriei statului român funcţionează la
Banca Naţională a României.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează, administrează şi execută bugetul trezoreriei
statului român, buget ce se întocmeşte anual fiind aprobat de Guvern, odată cu propunerile
pentru proiectul bugetului de stat. Bugetul trezoreriei statului nostru se poate modifica de regulă
semestrial dar şi ori de câte ori este necesar de Guvern, pe baza propunerilor justificate de
Ministerul Finanţelor Publice. Tot Ministerul Finanţelor Publice are sarcina legală de a elabora
bilanţul general al trezoreriei statului pe care îl înaintează spre aprobare Guvernului până la data
de 31 mai a anului următor celui de execuţie.
In concluzie, considerăm instituţia trezoreriei ca un factor stabilizator şi emulativ pentru
controlul asupra modului în care se gestionează venitul şi cheltuiala publică, dacă luăm
înconsiderare şi următoarele aspecte:
Prin mecanismul trezoreriei se evidenţiază temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia
virării de impozite şi taxe către buget; se urmăreşte riguros şi uşor respectarea termenelor de
virare a veniturilor; încadrarea în reglementările în vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor
către bugete, respectarea termenelor de virare a veniturilor, încadrarea în reglementările în
vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor pe bugete şi înregistrarea veniturilor pe capitole şi
subcapitole prevăzute de clasificaţia bugetară, creează posibilitatea organizării exercitării
controlului prin organele sale proprii asupra efectuării cheltuielilor de către instituţiile publice
din creditele bugetare, mijloace speciale extrabugetare şi fondurile speciale, asigurându-se
încadrarea plăţilor in destinaţiile stabilite pe subdiviziunile aprobate prin legea bugetară anuală.
Prin trezorerie se mai realizează perfecţionarea sistemului informaţional şi decizional în
ce priveşte rapiditatea, relevanţa şi acurateţea raportărilor în legătură cu urmărirea execuţiei
bugetare.
E. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare
Creditele aprobate prin legea bugetară anuală reprezintă cheltuielile unui exerciţiu
bugetar.
Nu pot fi utilizate pentru finanţare cheltuielile altui exerciţiu bugetar şi nici pentru
finanţarea cheltuielilor altui ordonator de credite. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal şi
pentru cheltuieli de capital nu pot fi majorate şi nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli.
Cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.
Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decît cele aprobate legal, atrage răspunderea
juridică a celor vinovaţi. Aceste norme au fost impuse în scopul asigurării unei discipline
riguroase în execuţia bugetară.
În practica execuţiei bugetare, pe baza unor excepţii, se cunosc următoarele mijloace de
modificări a destinaţiei creditelor bugetare, astfel;
Virări de credite bugetare cînd apar servicii noi, cînd se modifică indicatorii de plan, etc.;
Transferuri de credite bugetare cînd au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un
ordonator principal de credite la altul;
Suplimentări de credite bugetare din fondul de rezervă în funcţie de schimbările
intervenite în indicii de preţuri pentru cheltuielile finanţate din bugetul de stat, sau în
cazul unor nevoi publice stringente cum este cazul calamităţilor naturale, etc.;
3.4.5. Încheierea execuţiei bugetare
Încheierea execuţiei bugetare de stat coincide cu cea a exerciţiului bugetar şi cu cea a
anului calendaristic. În acest moment are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor ce decurg
din execuţia bugetară respectivă. Veniturile rămase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate
vor constitui acte şi operaţiuni ale bugetului pentru anul următor.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează lucrările privind contul general anual de
execuţie a bugetului de stat şi respectiv a bugetului asigurărilor sociale de stat pe care le prezintă
Guvernului.
Guvernul, după analizarea lucrărilor, le prezintă spre aprobare Parlamentului pînă la data
de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. După verificare de către Curtea de Conturi,
conturile generale de execuţie a bugetelor publice sunt aprobate prin lege.
Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte de asemenea şi contul general al datoriei publice a
statului pe care-l anexează la contul general de execuţie a bugetului. Încheierea exerciţiului
bugetar presupune evidenţierea şi cuantificarea sumelor realizate cu titlu de venituri bugetare şi a
cheltuielilor efectuate în domeniul bugetar.
A. Exerciţiul bugetar se încheie în urma realizării a două mari operaţiuni:
a. Cuantificarea rezultatelor şi evidenţierea lor din punct de vedere contabil
b. Inlocuirea acelor documente contabile care exprimă în mod analitic şi sintetic situaţia
veniturilor bugetare şi a cheltuielilor.
Documentaţia cu care se încheie constă în: darea de seamă contabilă, bilanţul contabil,
întocmirea contului anual de execuţie a bugetului. La nivelul întregii ţări se întocmeşte contul
general de execuţie a bugetului de stat. Acesta este întocmit de Ministerul Finanţelor Publice şi
este însoţit de conturile anuale ale ministerelor şi instituţiilor centrale. Aceste documente se
prezintă Guvernului. Guvernul analizează lucrările şi le prezintă spre aprobare Parlamentului
până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a
bugetului public anual, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi conturile anuale de execuţie ale
bugetelor fondurilor speciale se aprobă prin lege după verificarea ce se face de Curtea de
Conturi.
B. Principii ale încheierii execuţiei bugetare:
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul
prevederilor bugetare şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar
în conturile structurior de implementare, se raportează în anul următor. În cazul bugetului
asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul
de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se
regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.
Prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru
anul bugetar respectiv. Aceste principii enunţate mai sus sunt enunţate în Legea 500/2002
privind finanţele publice la art. 61 pct.1-7, ele fiind de strictă interpretare, întărind şi derivând
totodată din principiul anualităţii bugetului.
C. Controlul execuţiei bugetare
Execuţia bugetului public se face sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în
activitatea bugetară, care sunt;
a) Parlamentul care exercită un control politic. Acest control poate avea loc la cerere,
sau din oficiu şi urmăreşte evoluţia execuţiei bugetare de realizare a veniturilor şi de
efectuare a cheltuielilor bugetare.
b) Curtea de Conturi care exercită un control jurisdicţional. Ea exercită un control
preventiv şi de gestiune asupra modului de formare şi utilizare a resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public. La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi poate
declanşa controale detailate asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor
justificative care au stat la baza operaţiunilor bugetare.
c) Ministerul Finanţelor Publice care exercită un control administrativ specializat.
Acest control se realizează prin organele sale, respectiv; aparatul de inspecţie al
ministrului, organele de inspecţie judeţene şi Garda financiară.
Obiectul controlului îl constituie: administrarea şi folosirea fondurilor de la buget de
către instituţiile publice şi agenţii economici, precum şi exactitatea şi realitatea înregistrărilor în
evidenţele agenţilor economici în vederea stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale faţă de stat.
Sectiunea 3.5. Raspunderea juridica antrenata de nerespectarerea regulilor
procedurii bugetare
3.5.1. Noţiunea şi rolul răspunderii juridice în dreptul
Procedura bugetară trebuie să se desfăşoare conform unui set de reguli şi principii
stabilite de legislaţie, cunoscută sub denumirea de “disciplină bugetară”.
Disciplina bugetară pretinde – pe de o parte – conformitatea cuprinsului bugetelor de
venituri şi cheltuieli al organelor de stat, instituţiilor publice şi a regiilor autonome aflate în
relaţii financiare cu statul şi – pe de altă parte – o severă disciplină atât în ceea ce priveşte
realizarea veniturilor bugetare, cât şi efectuarea cheltuielilor publice finanţate de la bugetul
public naţional48
.
Încălcarea disciplinei bugetare atrage, potrivit legislaţiei financiare în vigoare,
răspunderea juridică (răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea disciplinară şi
materială, răspunderea civilă ori chiar răspunderea penală.) a tuturor subiectelor de drept care
se fac vinovate de nerespectarea întocmai a prevederilor legale în materie, indiferent dacă
48
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.
aceştia sunt cetăţeni, funcţionari publici sau persoane juridice direct sau indirect implicate în
activitatea bugetară a statului49
.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de către stat în
urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea
consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept uzate.
Sancţiunile juridice aplicabile în cazul nerespectării normelor de drept, îndeplinesc 2
funcţii;
coercitivă - care se realizează prin influenţa pe care o exercită dreptul asupra
conştiinţei oamenilor;
educativ-preventivă. – care se realizează prin conştientizarea că fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii nu rămâne nesancţionată.
Temeiul răspunderii juridice este fapta constând într-o acţiune sau inacţiune pe care
legea o califică drept infracţiune, contravenţie, abatere, etc.
Răspunderea administrativă contravenţională este reglementată pentru încălcarea – de
regulă, de către ordonatorii de credite bugetare – a normelor privind stabilirea veniturilor
bugetare şi a condiţiilor de stabilire şi efectuare a cheltuielilor publice. Asemenea încălcări ale
normelor legale care alcătuiesc dreptul bugetar sunt calificate şi sancţionate contravenţional
numai dacă ele reprezintă fapte care au fost săvârşite în condiţii ce nu determină întrunirea
elementelor constitutive ale infracţiunii, întrucât altfel este antrenată răspunderea penală cu
specificul şi rigorile sale.
Răspunderea disciplinară. Săvârşirea unor fapte contrare normelor legale şi – uneori –
chiar independent de aceasta pot fi comise fapte care atrag răspunderea disciplinară50
, ori de câte
ori acestea reprezintă abateri de la disciplina muncii; de regulă, abaterile disciplinare au drept
consecinţă antrenarea răspunderii patrimoniale51
, atunci când salariaţii au adus – prin săvârşirea
faptei considerată abatere disciplinară – prejudicii unităţii la care sunt angajaţi sau unor terţe
persoane fizice sau juridice.
Răspunderea penală. Dacă prin faptele de încălcare a normelor legale din domeniul
bugetar (indiferent dacă acestea sunt calificate drept contravenţii, infracţiuni sau pur şi simplu
fapte prejudiciabile) s-au produs daune patrimoniale, la cererea celui păgubit poate fi antrenată
răspunderea civilă, patrimonială, menită a asigura indemnizarea victimei până la concurenţa
întregului prejudiciu produs52
.
49
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168. 50
Conform art. 263-264 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003 publicată în M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003. Pentru funcţionarii
publici, răspunderea se angajează în condiţiile Statutului funcţionarilor publici (aprobat prin Legea nr. 188/1999, republicată). 51
Art. 269-275 din Codul muncii. 52
Vasile Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în revista “Dreptul” nr. 3, 1999, p. 35-44.
CAPITOLUL IV
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT
Sectiunea 4.1. Consideratii generale
Sectiunea 4.2. Procedura bugetară
Sectiunea 4.3. Principii privind asigurările sociale
Sectiunea 4.4. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat
Sectiunea 4.5. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
Sectiunea 4.6. Sistemul public de pensii
Sectiunea 4.1. Consideratii generale
Bugetul asigurărilor sociale de stat este bugetul prin care se prevăd şi se aprobă veniturile
şi cheltuielile sistemului public de asigurări sociale. Instituirea instituţiei asigurărilor sociale de
stat este justificată de faptul că salariaţii, întreprinzătorii, agricultorii, cooperatorii etc. pot fi puşi
în imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiţii normale şi în consecinţă nu-şi vor mai
putea asigura mijloacele de trai.
Cauzele care pot determina asemenea situaţii sunt multiple: accidentele, bolile,
maternitatea, atingerea unei anumite limite de vârstă etc.
Primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, iar pe măsura dezvoltării forţelor de producţie şi perfecţionării
relaţiilor de producţie s-a creat un sistem propriu, naţional de asigurări sociale aflat într-o
extindere şi perfecţionare continuă.
Asigurările sociale participă la repartiţia unei părţi din produsul naţional brut şi
„reprezintă un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acestuia când se
alimentează, se repartizează şi se utilizează şi fondurile asigurărilor sociale".
Cât priveşte bugetul asigurărilor sociale de stat, acesta este definit drept „planul
financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare
ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor lor de familie".
Asigurarile sociale, avand aceste particularitati de finatare, se deosebesc de asistenta
sociala, care, in statul nostru, se realizeaza prin cheltuieli bugetare pentru camine de batrani,
plata alocatiei de stat pentru copii ajutoare si pensii acordate invaliziilor, orfanilor si vaduvelor
de razboi, etc.1
Dacă până în 1990 bugetul asigurărilor sociale de stat constituia un capitol al bugetului de
stat, ulterior acesta a devenit autonom, resursele sale utilizându-se integral pentru ocrotirea
cetăţenilor, iar excedentul se reportează pe anii următori.
Din evolutia ulterioara a reglementarii si finantarii asigurarilor sociale in statul nostru,
este remarcabila adoptarea conceptului asigurarilor sociale de stat extinse asupra tuturor
categoriilor de salariati, drepturile banesti de asigurari sociale fiind considerate ca avand
1 Ioan Gliga, op. cit., p. 311.
temeiul raporturilor juridice de munca si fiind specificate prin dispozitii exprese ale Codului
muncii2.
Sectiunea 4.2. PROCEDURA BUGETARĂ
Procedura bugetară privind elaborarea, adoptarea, executarea şi încheierea executării
bugetului asigurărilor sociale de stat se face conform procedurii bugetare generale, cu
respectarea termenelor, şi cu unele particularităţi.
Drept succesiunea de „acte şi operaţiuni de elaborare, aprobare şi executare sau îndeplinire
a fiecărui buget anual al asigurărilor sociale de stat"3 comportă anumite similitudini (reieşite din
prevederile Legii finanţelor publice) cu procedura bugetului de stat.
Particularităţile care apar sunt date de următoarele:
bugetul asigurărilor sociale de stat are venituri proprii şi o menire specială - cunoscându-
se care este destinaţia cheltuielilor acestor asigurări;
elaborarea şi gestionarea acestui buget revine Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei
Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Propunerile pentru proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, întocmite potrivit
metodologiei şi condiţiilor stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, se vor depune până la 15
iulie a fiecărui an la Ministerul Finanţelor Publice. După examinare, se stabileşte nivelul maxim
al cheltuielilor (obţinându-se şi acordul primului ministru), după care propunerile sunt returnate,
în vederea Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice4, definitivării
proiectului de buget. Apoi, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat (definitivat) se depune
la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an, însoţit de documentaţii şi
fundamentări detaliate, atât pentru venituri cât şi pentru cheltuieli. În cazul apariţiei unor
divergenţe intre Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice5-
Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este analizata iar decizia finală aparţine Guvernului.
După însuşirea de către Guvern a proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat, acesta
le supune spre aprobare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Dacă Parlamentul nu adoptă Legea bugetului asigurărilor sociale de stat cu cel puţin trei zile
înaintea încheierii exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile ce-i revin şi aplică în
continuare prevederile bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget.
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de stat se repartizează pe
trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor. De asemenea, ca şi în cazul bugetului de stat, este interzisă
efectuarea de plăţi direct din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat (dacă nu intervin
cazuri când legea prevede altfel).
2 Cf. prev. art. 144 si 145 din Codul muncii aprobat prin Legea 10/1972. 3I. Gliga, op. cit., p. 247. 4Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează pe baza datelor pe care Direcţia Generală de Asigurări Sociale şi Pensii le primeşte
de la Direcţiile teritoriale. 5Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează pe baza datelor pe care Direcţia Generală de Asigurări Sociale şi Pensii le primeşte
de la Direcţiile teritoriale.
Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat rezidă în realizarea veniturilor (din sursele
arătate), în corelaţie permanentă cu plata drepturilor de asigurări sociale suportate din acest
buget. Execuţia veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole
conform prevederilor clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice în conturi distincte6.
Contribuţiile pentru asigurările sociale se virează de către agenţii economici şi persoanele
fizice care utilizează munca salariată în conturile de mai sus, după ce din contribuţia calculată s-
au reţinut, în prealabil, sumele necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale la locul de muncă,
compensaţiile şi impozitul aferent drepturilor de asigurări sociale. De asemenea, în aceste conturi
se înregistrează şi dispoziţiile de încasare care se întocmesc în cazurile în care suma drepturilor
de asigurări sociale la locul de muncă este mai mare decât contribuţia pentru asigurările sociale.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează pe baza sumelor ce se
repartizează Direcţiilor teritoriale de profil7.
Întreaga execuţie a bugetului asigurărilor sociale este reflectată cu ajutorul instrumentelor
contabilităţii publice şi este impusă controlului financiar întocmai ca în cazul execuţiei bugetului
de stat.
După expirarea exerciţiului financiar, pe baza bilanţurilor contabile trimestriale,
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, întocmeşte contul anual
de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat care se supune verificării Ministerul
Finanţelor Publice şi - după însuşirea de către Guvern - Curţii de Conturi. Ulterior, se înaintează
Parlamentului spre aprobare odată cu contul general de execuţie a bugetului de stat.
În cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, acesta va prezenta Parlamentului,
până la 30 septembrie, o informare cu privire la realizarea prevederilor bugetului asigurărilor
sociale de stat şi la măsurile ce se impun în continuare pentru îmbunătăţirea protecţiei sociale a
veniturilor populaţiei.
Veniturile bugetul asigurărilor sociale de stat sunt formate din: contribuţiile
angajatorilor şi angajaţilor, numite contribuţii sociale obligatorii. Sunt contribuţii sociale
obligatorii „orice contribuţii care trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru
protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale”, respectiv:
contribuţia pentru asigurările sociale de stat
contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli profesionale8.
contribuţii parţiale ale salariaţilor şi pensionarilor pentru obţinerea biletelor de tratament,
din dobânzi şi penalităţi de întârziere, din alte surse.
De la 1 ianuarie 2005, contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli
profesionale este datorată de angajatori pentru persoanele fizice angajate.
Cheltuielile care se efectuează din bugetul asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute în
principal următoarele:
6Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 166. 7Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 166. 8 Legea nr.512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, publicată în M.Of. nr. 1128 din 30 noiembrie 2004, cu modificările
aduse de O.U.G. nr. 139/2004, publicată în M.Of. nr. 1280 din 30 decembrie 2004.
diferitele categorii de pensii de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă, pensii
anticipate, pensii anticipate parţiale, pensii de invaliditate, pensii de urmaş);
concedii şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală
obişnuită sau accident în afara muncii;
concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi de îngrijire a copiilor;
ajutoare acordate asiguraţilor pentru proteze şi decese;
Sectiunea 4.3. Principii privind asigurările sociale
Principii generale: anualitatea, universalitatea, echilibrarea şi realitatea; elaborarea şi
gestionarea lui revine Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice
care utilizează o metodologie proprie, avizată de Ministerul Finanţelor Publice, prezentate
anterior.
Principii specifice
a. Principiul ocrotirii cetăţenilor potrivit sistemului de salarizare sau în concordanţă cu
venitul realizat, potrivit acestui principiu, nivelul venitului reprezintă elementul
fundamental în funcţie de care se determină nivelul pensiilor indemnizaţiilor etc.
b. Principiul ocrotirii cetăţenilor potrivit sistemului de salarizare sau în concordanţă cu
venitul realizat, conform acestui principiu, cetăţenii care îndeplinesc condiţiile legale au
dreptul să ceară oricând stabilirea dreptului la pensie,
c. Drepturile de asigurări sociale nu pot fi cedate, cestea sunt drepturi personale şi nu pot
face obiect de tranzacţii, nu pot fi limitate şi cedate.
d. Netaxarea actelor procedurale de obţinere a pensiilor de asigurări sociale
Sectiunea 4.4. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat
Dintre veniturile bugetare ale asigurarilor sociale de stat, contributia platita de institutii,
intreprinderi etc. este cel mai important venit bugetar 9 si cu o reglementare juridica mai
complexa. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat le constituie contribuţiile agenţilor
economici şi instituţiilor publice, stabilite prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii
contributiv.
Totodata o pondere o deţin şi contribuţiile individuale plătite de asiguraţi, ca şi
contribuţiile persoanelor fizice care utilizează muncă salariată, contribuţiile salariaţilor şi
pensionarilor pentru trimiteri la odihnă şi tratament, dobânzi bancare pentru disponibilităţile
băneşti, amenzi şi penalizări încasate, recuperarea unor sume acordate necuvenit etc. Cotele de
contributii de asigurari sociale10
se aproba anual, prin Legea bugetului asigurarilor sociale de
stat.
Sunt incluse în fondul de salarii contributiv al fiecărei unităţi debitoare următoarele:
salariile tarifare ale întregului personal permanent, temporar sau zilier al unităţii
debitoare;
9 In ultimele decenii, proportia acestor contributii fata de totalul veniturilor bugetare ale asigurarilor sociale de stat a ajuns intre 95 si 99 %. 10 cnpas.org
drepturile băneşti pentru concedii legale şi suplimentare;
salariile cuvenite personalului scos din activitate pentru calificare profesională;
indemnizaţiile ce se plătesc celor ce îndeplinesc funcţii de conducere;
sporurile de salarii pentru vechime în munca neîntreruptă, pentru condiţii de muncă
grele şi periculoase, pentru activitatea prestată suplimentar peste programul de lucru cu
alte motivaţii asemănătoare;
onorariile băneşti plătite specialiştilor pentru expertize;
sumele de bani ce se acordă din fondul de participare a personalului la profitul unităţii;
premiile băneşti ce se acordă personalului propriu în cursul anului pentru realizări
deosebite;
alte drepturi băneşti de natură salarială acordate personalului propriu în condiţii legale;
Nu sunt cuprinse în fondul de salarii contributiv sumele de bani acordate sau plătite
personalului în alte scopuri decât cel salarial şi anume diurnele pentru deplasări şi detaşări în
interesul serviciului, indemnizaţiile pentru transferări, preavizele legal prevăzute pentru
desfacerea contractului individual de muncă, drepturile băneşti de autor şi pentru colaborări,
precum şi alte plăţi asemănătoare.
Contribuţiei pentru asigurările sociale de stat de către unităţile plătitoare se face după
reţinerea din contribuţia calculată a sumelor necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale
cuvenite personalului propriu..
Conform profesorului Ioan Gliga, natura juridică de obligaţie financiar-bugetară a
contribuţiei pentru asigurările sociale de stat11
este dată de faptul că:
este instituită în mod public, ca principal procedeu de formare a fondurilor băneşti anuale
din care se plătesc pensii şi indemnizaţii băneşti de însemnătate deosebită pentru condiţii
de trai corespunzătoare salariaţilor care-şi pierd capacitatea de muncă;
este reglementată la fel ca impozitul pe salarii şi alte obligaţii fiscale prin dispoziţii care
stabilesc judicios calculul fondurilor de salarii asupra cărora se calculează această
contribuţie;
neplata integrală şi la termenele legale a acestei contribuţii atrage atât aplicarea majorării
de întârziere prevăzută pentru toate veniturile bugetare, cât şi executarea silită a plăţilor
neefectuate benevol, indiferent de calitatea subiectelor debitoare.
Sectiunea 4.5. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
Conform prevederilor Codului Muncii referitoare la asigurările sociale, cheltuielile
bugetare pentru asigurările sociale de stat au următoarele destinaţii:
Pensiile
pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă, inclusiv pensia anticipată;
pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident de muncă sau
boală
profesională (invaliditate);
11 I. Gliga, op. cit., p. 247.
pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de muncă;
pensia de urmaş.
Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă
De această formă de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările de stat beneficiază salariaţii şi
pensionarii. Au prioritate salariaţii care lucrează în condiţii grele de muncă, au boli cronice sau
profesionale, sunt invalizi sau au familii numeroase.
Beneficiarilor de bilete de tratament balneoclimateric şi odihnă li se suportă costul
transportului, mesei, cazării şi tratamentului (pentru ei şi membrii familiilor lor) în proporţie de
70 % (în medie) şi diferenţiat în funcţie de:
- nivelul veniturilor;
- staţiune.
Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale
indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii;
indemnizaţia pentru carantină;
indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau
a unui accident;
indemnizaţia de maternitate;
indemnizaţia pentru îngrijirea copilului;
ajutorul în caz de deces;
Unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii.
Pensiile12
constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale.
Pensiile se acordă în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta prevăzută de
lege, au vechimea necesară în muncă, ori şi-au pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea
de muncă datorită unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.
Principiul de bază al sistemului de pensionare îl constituie „îmbunătăţirea raportului dintre
pensie şi salariul tarifar”, adică asigurarea unei juste corelări între nivelul pensiilor şi cel al
salariilor. Acest principiu stimulează perfecţionarea pregătiri angajaţilor şi creşterea aportului lor
la dezvoltarea economico-socială a ţării.
La baza sistemului de pensionare se mai află următoarele principii:
fondurile băneşti necesare plăţii pensiilor se formează din contribuţiile agenţilor
economici, instituţiilor publice, ale întreprinzătorilor particulari şi cetăţenilor care
folosesc personal casnic, dar şi din contribuţia asiguraţilor;
stimularea realizării unei vechimi cât mai mari în muncă;
determinarea cuantumului pensiei în funcţie, în primul rând, de condiţiile existente la
locul de muncă;
12Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 151.
justa corelare a pensiei de invaliditate cu pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă.
Statul român garantează dreptul la pensie fiecărui cetăţean, indiferent de sex şi
naţionalitate şi acordă sprijin material prin asistenţă socială persoanelor inapte de muncă
şi lipsite de mijloace de existenţă.
Sectiunea 4.6. Sistemul public de pensii13
4.6.1. Consideratii generale
Pensiile14
constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale, de
aceea, în demersul nostru, vom insista mai mult asupra acestora.
Pensiile se acordă în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta prevăzută
de lege, au vechimea necesară în muncă, ori şi-au pierdut total sau în cea mai mare parte
capacitatea de muncă datorită unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.
Principiul de bază al sistemului de pensionare îl constituie „îmbunătăţirea raportului dintre
pensie şi salariul tarifar”, adică asigurarea unei juste corelări între nivelul pensiilor şi cel al
salariilor. Acest principiu stimulează perfecţionarea pregătiri angajaţilor şi creşterea aportului lor
la dezvoltarea economico-socială a ţării.
Sistem public de pensii15
şi alte drepturi de asigurări sociale vizează, în principal, următoarele:
organizarea întregului sistem de asigurări sociale ca un sistem public unitar, garantat de stat
şi bazat pe principiul redistribuirii;
obligaţia fiecărui angajator de a-şi asigura angajaţii, dar şi a fiecărui salariat de a se asigura
pentru riscurile prevăzute de lege, plătind, fiecare, pentru aceasta, partea ce-i revine, sub
forma contribuţiei la fondul de asigurări sociale;
mărirea numărului de contribuabili la fondul de asigurări sociale, prin cuprinderea
obligatorie în sistemul public, ca efect al legii, a tuturor persoanelor fizice care desfăşoară
activităţi ce le aduc venituri care depăşesc un anumit nivel stabilit prin lege;
limitarea nivelului veniturilor pentru care contribuţia de asigurări sociale este obligatorie,
astfel încât şi pensia cuvenită în cadrul sistemului public de pensii să fie o pensie decentă,
eliminându-se cazurile de obţinere a unor pensii exagerate. O asemenea soluţie este pusă de
acord cu posibilitatea ce se va crea, şi anume aceea de a permite fiecăruia să se asigure şi în
alte sisteme, obţinând la timpul respectiv o pensie suplimentară, care să se adauge pensiei
obţinute prin sistemul public;
ridicarea treptată a vârstei de pensionare, astfel încât într-o perioadă de 13 ani (după 1
aprilie 2001) aceasta să ajungă de la 57 de ani la 60 de ani pentru femei şi de la 62 de ani la
65 de ani pentru bărbaţi. Această măsură va conduce la creşterea treptată şi a stagiului de
13Tratarea subcapitolului de faţă are în vedere şi comentariile doamnei economist, expert în probleme de muncă şi protecţie socială, Paula
Apătean, ce vizează explicarea sistemului public de pensii, reglementat prin Legea pensiilor nr. 19/2000, publicată în M. Of. nr. 140/2000 (Paula Apătean, Noul sistem public de pensii, Ed. Scripta, Bucureşti, 2000). O abordare "la detaliu" ar presupune consultarea O.G. nr. 49/2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000, aprobată prin Legea nr. 338/31 mai 2002, publicată în M.Of. nr. 446/25 iunie 2002, precum şi toate
H.G. şi ordinele M.M.S.S. şi CNAPADAS date în aplicare. 14 „Pensiile sunt plăţi lunare ce se fac persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă, invalidităţii pe
tot timpul vieţii de la pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţiei care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora
condiţii decente de viaţă” [Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 151]. 15 Legea pensiilor nr. 19/2000, publicată în M. Of. nr. 140/2000 (Paula Apătean, Noul sistem public de pensii, Ed. Scripta, Bucureşti, 2000).
cotizare, cu efecte favorabile asupra bugetului fondului de asigurări sociale şi, implicit, a
nivelului pensiilor;
introducerea unui nou mod de calcul al pensiei, care să ia în considerare, de fapt, nivelul
contribuţiei de asigurări sociale plătite de asigurat pe întreaga perioadă de cotizare;
reechilibrarea actualelor pensii şi punerea de acord a acestora cu noile pensii ce se vor stabili
în condiţiile legii, pe baza unor soluţii unitare;
posibilitatea pensionării anticipate în cazul în care unele persoane asigurate, având o
anumită vârstă, din motive personale sau datorită greutăţilor întâmpinate în găsirea unui loc
de muncă, optează pentru o astfel de soluţie. Pot solicita pensionarea anticipată parţială, cu
reducerea vârstei standard de pensionare cu până la 5 ani, persoanele care au realizat stagiul
complet de cotizare prevăzut de lege şi acceptă acordarea, până la împlinirea vârstei de
pensionare, a unei pensii diminuate faţă de cea care se cuvine la împlinirea vârstei standard
de pensionare;
posibilitatea ca pensionarii pentru limită de vârstă să cumuleze pensia cu veniturile realizate
dintr-o activitate profesională, dacă experienţa acumulată, ca şi profesia practicată,
determină un angajator să apeleze la serviciile acestora. Beneficiarii pensiei pentru limită de
vârstă pot solicita recalcularea pensiei pentru fiecare stagiu de cotizare de minimum 12 luni;
menţinerea, în principiu, a reglementărilor cu privire la modul de acordare a indemnizaţiilor
pentru incapacitate temporară de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate, respectiv pentru creşterea
sau îngrijirea copilului bolnav, ajutor de deces;
trecerea întregului sistem public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale în
administrarea şi gestionarea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale
(C.N.P.A.S.).
4.6.2. Contribuabilii sistemului public de pensii
În sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale sunt contribuabili, după
caz:
asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
angajatorii;
persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea persoanele încadrate în funcţii
elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe
durata mandatului, precum şi organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti;
Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională, care administrează bugetul
fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
persoanele care încheie individual contracte de asigurare cu casele teritoriale de pensii.
Persoanele obligate prin lege să se asigure şi să contribuie la constituirea fondului de
finanţare a noului sistem public de pensii.
Din această categorie fac parte:
persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;
persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau sunt numite în cadrul
autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi
membrii cooperaţiei dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi
obligaţii sunt asimilate, cu ale persoanelor prevăzute la punctul 1;
persoanele care beneficiază de ajutor de şomaj; ajutor de integrare profesională sau
alocaţie de sprijin, ce se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin trei
salarii medii brute pe economie şi care se află într-una dintre situaţiile următoare:
asociat unic, asociaţiilor, comanditari sau acţionari;
administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de
management;
membri ai asociaţiilor familiale;
persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente;
persoanele angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguratele acestora;
proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;
persoanele care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau
activităţi private în domeniul forestier;
membrii societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;
persoanele care desfăşoară activităţi în unităţile de cult recunoscute potrivit legii şi care
nu au încheiat contract individual de muncă;
persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic echivalente cu
cel puţin trei salarii medii brute pe economie şi care se regăsesc în două sau mai multe
situaţii din cele de mai sus;
persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii civile şi care
realizează un venit brut, pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin trei salarii medii
brute pe economie.
4.6.3. Obligaţiile asiguraţilor şi ale angajatorilor
Persoanele juridice sau fizice, denumite în continuare angajatori, la care îşi desfăşoară
activitatea persoane încadrate cu contract de muncă, persoane încadrate în funcţii elective sau
numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului,
organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, precum şi instituţiile care efectuează plata drepturilor de
şomaj sunt obligate să depună în fiecare lună, la termenul stabilit de Casa Naţională de Pensii,
declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul
asigurărilor sociale de stat. Aceasta se depune la casa teritorială de pensii, respectiv a
municipiului Bucureşti, în raza căreia se află sediul angajatorului.
Persoanele obligate prin lege să se asigure si care au împlinit vârsta de 18 ani au obligaţia
să depună personal declaraţia de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află
domiciliul asiguratului, în termen de 30 de zile de la încadrarea în situaţiile menţionate.
Persoanele respective se exceptează de la obligativitatea depunerii declaraţiei de asigurare dacă
se regăsesc în una dintre situaţiile prevăzute de lege, respectiv sunt asigurate la locurile de muncă
unde sunt încadrate.
4.6.4. Cotele de contribuţie de asigurări sociale
Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile
de muncă, respectiv: condiţii normale, condiţii deosebite şi condiţii speciale.
În prezent, conform Legii privind sistemul public de pensii din România nr. 19/2000,
contribuţia pentru asigurările sociale de stat se stabileşte, diferenţiat, în funcţie de câştigul brut
realizat de salariaţi încadraţi în grupele I, II şi III (condiţii normale).
Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent
sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor, datorită gradului
mare de expunere la risc.
Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se
stabilesc prin hotărâre de Guvern.
Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă
sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de
conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi a metodologiei de încadrare a locurilor de
muncă în condiţii deosebite.
În toate cazurile, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite se face în mod obligatoriu
pe baza avizului emis de inspectoratul teritorial de muncă.
Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:
unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50 %
din timpul normal de muncă din luna respectivă;
activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare,
zonele I şi II de expunere la radiaţii;
aviaţia civilă, pentru personalul navigant;
activitatea artistică desfăşurată în anumite profesii.
Pentru asiguraţii care se află în raporturi de muncă cu un angajator, contribuţia de
asigurări sociale se suportă astfel:
o treime din cota de contribuţie stabilită pentru condiţii normale de muncă se suportă de
către asigurat;
diferenţa faţă de contribuţia individuală suportată de asigurat, până la nivelul cotelor de
contribuţie stabilită anual în funcţie de condiţiile de muncă în care îşi desfăşoară activitatea
asiguratul, se suportă de către angajator.
Contribuţia de asigurări sociale pentru asiguraţii care nu se află în raporturi de muncă cu
un angajator, cum sunt membrii asociaţiilor familiale, persoanele autorizate să desfăşoare
activităţi independente şi care sunt obligate să se asigure conform legii, se suportă integral de
către persoanele respective, corespunzător condiţiilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea.
Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul fondului
pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă.
Contribuţia de asigurări sociale nu se impozitează.
Baza lunară a calcul a contribuţie de asigurări sociale se suportată de asigurat.
a. Pentru asiguraţii care se află în raporturi de muncă cu un angajator, baza lunară de
calcul a contribuţiei de asigurări sociale pe care sunt obligaţi să o suporte individual o reprezintă
salariul brut realizat lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin
contractul colectiv de muncă, respectiv indemnizaţia lunară a persoanelor care ocupă o funcţie de
demnitate publică;
b. Pentru asiguraţii care nu se află în raporturi de muncă cu un angajator şi care suportă
integral cota de contribuţie de asigurări sociale, baza de calcul a contribuţiei o reprezintă venitul
lunar asigurat prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare. Venitul lunar la care s-a stabilit
că se face asigurarea nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie.
Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale datorată de asigurat nu poate
depăşi plafonul de trei ori salariul mediu brut lunar pe economie.
Baza lunară de calcul la care angajatorul datorează contribuţie de asigurări sociale .
Această bază de calcul o constituie fondul total de salarii brute realizate de asiguraţii care
se află în raporturi de muncă cu angajatorul respectiv. Ea nu poate fi mai mare decât produsul
dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţia şi valoarea
corespunzătoare a trei salarii medii brute lunare pe economie. Această prevedere se aplică şi în
cazul bugetului fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie
cuantumul ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională sau al alocaţiei de sprijin,
după caz.
La determinarea valorii corespunzătoare a trei salarii medii brute lunare pe economie
pentru stabilirea bazei de calcul maxime a contribuţiei de asigurări sociale datorate de asigurat şi,
respectiv, de angajator, se ia în considerare salariul mediu brut lunar pe economie prognozat
pentru anul respectiv şi făcut public de către Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de
Asigurări Sociale.
Sumele asupra cărora nu se calculează contribuţie de asigurări sociale
Contribuţia de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând:
a. prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din
fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de acesta;
b. drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractelor de muncă sau
al încetării calităţii de membru cooperator;
c. alte drepturi exceptate prin legi speciale.
Sumele exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale nu se iau în considerare la
stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.
Contribuţia de asigurări sociale, atât cea datorată de asiguraţi, cât şi cea datorată de
angajator se calculează şi se virează lunar de către angajator la casa teritorială de pensii în raza
căreia se află sediul acestuia.Angajatorii, indiferent de forma de proprietate, au obligaţia să
depună în bancă, o dată cu documentaţia pentru plata salariilor şi a altor venituri ale asiguraţilor,
şi documentele pentruplatacontribuţiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, plăţile
efectuându-se simultan, sub control bancar.
CAPITOLUL V
BUGETELE UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE. BUGETELE
INSTITUŢIILOR PUBLICE ŞI ALE FONDURILOR SPECIALE
Sectiunea 5.1. Consideratii introductive
Sectiunea 5.2. Procedura bugetelor locale
Sectiunea 5.3. Veniturile bugetelor locale
Sectiunea 5.4. Cheltuielile bugetelor locale
Sectiunea 5.5. Bugetele instituţiilor publice
Sectiunea 5.6. Fondurile speciale
Sectiunea 5.1. Consideratii introductive
Actul normativ care stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea,
administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile
autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul
finanţelor publice locale este Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale1.
Dispoziţiile acesteia se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a. bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti;
b. bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale;
c. bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii;
d. bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei
publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora;
împrumuturi externe contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate
de stat; împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale;
e. bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Elementele esenţiale ale unei autonomii locale, sunt:
Fundamentarea şi consacrarea prin Constituţie a principiului decentralizării
administrative;
Existenţa în unităţile administrativ teritoriale a unor consilii locale alese care să aibă
organe executive responsabile în faţa comunităţii;
Existenţa unor forme de participare directă a cetăţenilor la luarea celor mai importante
decizii
1EMITENT: PARLAMENTUL, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 618 din 18 iulie 2006. Pe data intrării în vigoare a acestei legi se
abroga Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
431 din 19 ianuarie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice
alte dispoziţii contrare.
Reglementarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor ce revin colectivităţilor locale;
Consultarea colectivităţilor locale în luare măsurilor ce le privesc;
Organizarea de structuri şi asigurarea de mijloace adecvate misiunilor ce revin
autorităţilor locale;
Asigurarea resurselor financiare necesare colectivităţilor locale;
Asigurarea dreptului de asociere şi la protecţie legală, etc.
Carta Europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg în data de 15 octombrie
1985 constituie unul din mijloacele consiliului Europei prin care se realizează unitatea
membrilor săi în ocrotirea şi promovarea idealurilor şi principiilor democratice.
Iniţierea şi elaborarea Cartei a avut la bază ca premise următoarele aspecte;
orice regim democratic trebuie să aibă ca principii fundamentale colectivităţile locale;
în orice regim democratic cetăţenii au dreptul de a participa la rezolvarea treburilor
publice în mod direct;
competenţele şi responsabilităţile efective transmise autorităţilor locale trebuie să permită
acestora să fie eficiente şi apropiate de cetăţeni;
Carta prevede dreptul colectivităţilor la resurse proprii, suficiente, iar sistemele de
prelevare a acestora să fie suficient de diversificate şi evolutive . Întotdeauna suficienţa
resurselor trebuie analizată şi în corelaţie cu eficienţa utilizării acestor. Carta recunoaşte şi
principiul proporţionalităţii în stabilirea corelaţiei optime dintre resursele financiare şi
competenţele prevăzute acestora prin Constituţie şi legi.
România a ratificat Carta Europeană a autonomiei locale prin Legea nr. 199/1997. Conform
cartei, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona în cadrul legii, în nume propriu si în
interesul comunităţilor locale o parte importantă a treburilor publice.. În literatura de specialitate
s-a exprimat punctul de vedere potrivit caruia „obiectul reglementarii financiare, în regim de
drept public, cuprinde bugetul de stat, cheltuielile bugetare, veniturile bugetare împreuna cu
împrumutul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si finantele institutiilor
publice, carora li se alatura controlul financiar de interes public2”.
Sectiunea 5.2. PROCEDURA BUGETELOR LOCALE
5.2.1 Principii, reguli şi responsabilităţi
A. Principii - În materia principiilor care guvernează existenţa bugetelor locale, regăsim
principiile enunţate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice pentru bugetul de stat, la
care se adaugă şi principiul echilibrului, potrivit căruia cheltuielile unui buget se acoperă integral
din veniturile bugetului respectiv, principiul solidarităţii, principiul autonomiei locale financiare,
principiul proporţionalităţii, principiul consultării (art. 13, 15-18 din Legea nr. 273 din 29 iunie
2006 privind finanţele publice locale3).
2 Ioan Gliga – Drept financiar public, Editura All, Bucuresti, 1994, p. 19 3Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din
23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);
O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în
M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008).
Principiul universalităţii
Principiul publicităţii
Procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin:
a. publicarea în presa locală sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale
respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;
b. dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;
c. prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.
Principiul unităţii
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale. Se interzic reţinerea şi utilizarea de
venituri în regim extrabugetar şi constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale,
dacă legea nu prevede altfel.
Principiul unităţii monetare
Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională.
Principiul anualităţii
Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în condiţiile legii, pe o perioadă de un
an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul
unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului
respectiv.
Principiul specializării bugetare
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă
şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli grupate după natura economică şi destinaţia acestora.
Principiul echilibrului
Cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv.
Principiul solidarităţii
Principiul autonomiei locale financiare.
B. Reguli bugetare
a. Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
b. Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.
c. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele locale şi nici nu poate fi angajată şi
efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuiala.
d. Nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.
e. După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra
acestora, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele
locale respective.
C. Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar
Aprobarea şi rectificarea bugetelor
Bugetele locale se aprobă astfel:
a. bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe
nerambursabile, de către consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti;
b. bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale, de către
consiliile respective, în funcţie de subordonarea acestora;
c. bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, inclusiv rectificarea
acestora, de către conducerea instituţiei, cu avizul conform al ordonatorului principal de
credite.
Pe parcursul exerciţiului bugetar conform finanţelor publice locale4, consiliile locale,
judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot aproba rectificarea bugetară, în
termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum
şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite. Rectificărilor
bugetelor locale li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi aprobării iniţiale a acestora, cu excepţia
termenelor din calendarul bugetar.
D. Rolul, competentele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale
Autorităţile deliberative de la nivel local pot să stabilească cuantumul impozitelor şi a
taxelor care se constituie venit la bugetele locale potrivit propriilor necesităţi, precum şi să
stabilească şi alte taxe locale, în domenii limitate5.
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi responsabilităţi în
ceea ce priveşte finanţele publice locale:
a. elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi
potrivit prevederilor legale;
b. stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,
precum şi a altor venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente
proprii de specialitate, în condiţiile legii;
c. urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi rectificarea acestora, pe
parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;
d. stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul serviciilor publice
de interes local, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor
4 Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din 23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);
O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în
M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008). 5 Se pot stabili taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de
arhitectură şi arheologice şi altele asemenea; taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care
folosesc infrastructura publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate; taxe pentru activităţile cu impact asupra mediului
înconjurător.
agenţi economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu-se
eficientizarea acestora în beneficiul colectivităţilor locale;
e. administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
f. contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi
urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
g. garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea
achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile respective de
către beneficiari;
h. administrarea fondurilor publice locale pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de
eficienţă;
i. stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice
locale;
j. elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în
perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale
anuale;
k. îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile
legale.
Constituţia României stabileşte cadrul juridic general al administraţiei publice locale.
Legea fundamentală, prin dispoziţiile sale generale, abordează administraţia publică
locală atât din punct de vedere organizatoric, cât şi din punctul de vedere al finanţelor publice.
Legea nr. 273/2006, modificată prin OUG 63/2010, stabileşte principiile, cadrul general
şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale,
precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice
implicate în domeniul finanţelor publice locale.
Prin Legea 273/2006 se stabilesc şi procedurile privind elaborarea, aprobarea, executarea
şi încheierea bugetelor locale pe care le defineşte ca fiind documente prin care sunt prevăzute şi
aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale.
Fiecare comună, oraş, municipiu, întocmesc propriul buget local în condiţii de
autonomie.
Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de bugete proprii ale
administraţiilor publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice subordonate acestora., si
care apar în procesul realizarii si repartizarii, în forma baneasca, a resurselor necesare pentru
îndeplinirea functiilor si sarcinilor sale. 6
5.2.2. Proceduri privind elaborarea bugetelor locale
Proiectele bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti, bugetelor instituţiilor publice,
finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz, bugetelor instituţiilor publice,
6 D. D. Saguna – Tratat de drept financiar si fiscal, Editura All Beck, Bucuresti, 2001, p. 13
finanţate integral din venituri proprii, bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care
rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele
locale şi bugetului fondurilor externe nerambursabile se elaborează de către ordonatorii
principali de credite având în vedere următoarele:
prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de
organele abilitate;
politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale
memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau
ratificate;
politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea
propunerilor de buget;
propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;
programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni
sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate
şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui
program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite,
rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a
căror alegere este justificată;
programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-
teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean,
zonal sau local.
Ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor
publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru
anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită
proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul
Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.
Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite,
având în vedere:
a. prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de
organele abilitate;
b. politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
c. prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale
memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau
ratificate;
d. politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea
propunerilor de buget;
e. propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;
f. programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni
sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate
şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui
program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite,
rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a
căror alegere este justificată;
g. programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-
teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean,
zonal sau local.
5.2.3. Conţinutul şi structura bugetelor
Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de
Ministerul Finanţelor Publice. Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar
cheltuielile, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate şi paragrafe.
Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată; numărul de
salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul salariilor de baza se aprobă distinct, prin anexa la
bugetul fiecărei instituţii publice. Subliniem că numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii
publice nu poate fi depăşit.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele
de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.
În mod obligatoriu, programele se aprobă ca anexe la bugete, iar fondurile externe
nerambursabile şi împrumuturile interne şi externe se cuprind în alte anexe la bugetele locale,
urmând a se aproba odată cu acestea.
Redăm mai jos structura veniturilor bugetelor locale şi a cheltuielilor acestora
5.2.4. Aprobarea bugetelor locale
Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea
bugetului de stat, în termen de 5 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.
Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti repartizează pe unităţi
administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării
proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite.
Ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate de
Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în termen de 15 zile de la
publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, definitivează proiectul
bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-
teritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la
data publicării sau afişării acestuia.
În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului local
însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al
Municipiului Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării consiliului
local, judeţean, sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti de către ordonatorii principali
de credite. Consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în
termen de maxim 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget se pronunţă
asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local.
Dezbaterile din şedinţele de aprobare se poartă asupra proiectului de buget, a raportului
primarului sau preşedintelui consiliului judeţean şi asupra contestaţiilor depuse de locuitori.
Adoptarea proiectului de buget se face după ce a fost votat pe capitole, subcapitole,
articole şi anexe,. Nu se pot aproba cheltuieli în bugetele locale fără asigurarea resurselor
financiare corespunzătoare. În execuţie virările de credite de la un capitol la altul al clasificaţiei
bugetare se aprobă de consiliu local pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorului
principal de credite. Ele se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor începând cu trimestrul
III al anului bugetar.
Finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschideri de credite de către
ordonatorul principal în limita creditelor bugetare aprobate.
5.2.5. Execuţia şi încheierea bugetelor locale
a. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Veniturile şi cheltuielile bugetare locale se repartizează pe trimestre, în funcţie de
termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către:
Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat şi pentru transferurile de la acest buget pe baza propunerilor ordonatorilor principali
de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale, în termen de 20 de zile de
la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. Sumele astfel
aprobate se repartizează pe unităţile administrativ-teritoriale de către direcţiile generale
ale finanţelor publice;
ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele proprii şi bugetele
instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea
sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru transferurile de la acest
buget.
Repartizarea pe trimestre a transferurilor către bugetele locale pentru finanţarea unor
programe de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local, se comunică
autorităţilor administraţiei publice locale de către ordonatorii principali de credite ai bugetului de
stat sau ai altor bugete, în termen de 10 zile de la aprobarea de către Ministerul Finanţelor
Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare ale acestor bugete.
b. Ordonatori de credite. Categorii, rol şi responsabilităţi.
Ordonatorii de credite sunt principali, secundari şi terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt: preşedinţii consiliilor judeţene,
primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Ordonatorii secundari sau terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor
publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean şi a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti.
Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare
aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de
credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc.
c. Control financiar preventiv propriu, auditul public intern şi controlul ulterior
Controlul financiar preventiv propriu şi auditul public intern se exercită asupra tuturor
operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi privat.
Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control
financiar preventiv propriu.
Formarea şi utilizarea fondurilor publice locale şi contul de execuţie a bugetelor locale
sunt supuse controlului ulterior al Curţii de Conturi, potrivit legii.
d. Contul anual de execuţie şi excedentul sau deficitul bugetar.
Până la data de 31 mai a anului următor ordonatorii principali de credite întocmesc şi
prezintă spre aprobare consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-
administrative, bugetelor instituţiilor publice, bugetului împrumuturilor externe şi interne,
precum şi bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Conturile de execuţie a bugetelor supuse aprobării au următoarea structură:
la venituri: prevederi bugetare iniţiale; prevederi bugetare definitive; încasări realizate;
la cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după
efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi a
transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete se utilizează, în ordine, pentru:
rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor
şi a altor costuri aferente acestora;
constituirea fondului de rulment.
e. Execuţia de casă a bugetelor locale.
Execuţia de casă a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-administrative, a bugetelor
instituţiilor publice, a bugetului împrumuturilor externe şi interne precum şi a bugetului
fondurilor externe nerambursabile se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului,
evidenţiindu-se în conturi distincte:
veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;
efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate, potrivit legii;
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă
rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau
garantate de autorităţile administraţiei publice locale;
efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;
păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale
şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să prezinte spre aprobare
Consiliilor locale sau judeţene, după caz, până la 31 mai a anului următor conturile anuale de
execuţie a bugetelor locale.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei
Statului.
Sectiunea 5.3. VENITURILE BUGETELOR LOCALE
Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, precum şi celelalte venituri şi cheltuieli
evidenţiate în afara bugetului local, cumulate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale,
alcătuiesc bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale, care, după consolidare, prin
eliminarea transferurilor dintre bugete, va reflecta dimensiunea efortului financiar public în
unitatea administrativ-teritorială pe anul respectiv şi starea de echilibru sau dezechilibru.
Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea funcţiilor administraţiei
publice locale, programelor, proiectelor, activităţilor, acţiunilor, obiectivelor şi a altora
asemenea, potrivit scopurilor prevăzute în legi şi alte reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în
strictă corelare cu gradul previzionat de încasare a veniturilor bugetare.
Prin aprobarea bugetelor locale se autorizează veniturile şi cheltuielile bugetare. Sumele
aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele respective, în cadrul cărora se angajează, se
ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite.
Potrivit legii veniturile bugetelor locale se constituie din; venituri proprii formate din
impozite, contribuţii, alte vărsăminte şi cote defalcate din impozitul pe venit, sume defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat, subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete,
donaţii şi sponsorizări.
5.3.1. Impozitele şi taxele locale
5.3.1.1. Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu
nerambursabil, care este datorată – în temeiul legii – la buget de către persoanele fizice şi/sau
juridice pentru veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru
mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează
sau execută7. Impozitele pot favoriza ori îngreuna relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu
ori numai cu anumite state.8
După obiectul sau materia impozabilă, impozitele pot fi:
a. impozite pe avere, precum: impozitul pe clădiri, pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de
transport etc.;
b. impozite pe venit, ca de pildă: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor
fizice etc.;
c. impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, cum este, de exemplu, impozitul
suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor, taxa pe valoarea
adăugată etc.
După locul sau nivelul la care se acumulează, pot exista:
a. impozite centrale (se concentrează la bugetul central, general al statului),
b. impozite locale (cele care se fac venit la bugetele locale)9.
A. Impozitul pe clădiri
Impozitul pe clădiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)
care deţine în proprietate clădiri situate în România.
Impozitul este anual şi se plăteşte în contul bugetului local al localităţii unde este
amplasată clădirea10
.
În cazul clădirilor proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ –
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, impozitul este
datorat şi să plăteşte de către persoanele care au efectiv în posesie clădirile (concesionarii,
locatarii etc.).
În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în
proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci
fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru anumite categorii de clădiri (clădirile
proprietatea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice, clădirile
clasate ca monumente istorice, clădirile care constituie lăcaşuri de cult, clădirile instituţiilor de
învăţământ şi ale unităţilor sanitare de interes naţional etc.11
), pentru anumite construcţii speciale
(sonde de ţiţei sau gaze; platforme de foraj marin; centrale hidroelectrice, termoelectrice,
7 D.D.-Şaguna, op.cit., ed. 1997, p. 330, precum şi autori români şi străini acolo citaţi; Aurel Giurgiu şi alţii, op.cit., p. 143; Jacques Percebois,
Jacques Aben, Alain Euzéby, DICTIONNAIRE DE FINANCES PUBLIQUE, Edit. “Armand Colin”, Paris, 1995, p. 115. În legătură cu apariţia şi evoluţia impozitelor, Ioan Gliga, op.cit., p. 111-114; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 332-336; Raymond Muzellec, op.cit., p. 432-433; Luis
Trotabas, Jean M. Cotteret, DROIT FISCAL, 7e édition, Edit. Précis-Dalloz, Paris, 1992.
8 Gabriel Ardan, Histoire de l'impôt,, livre II, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1972, p. 136. 9 Ioan Condor, op.cit., p. 158-161; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p. 113 şi urm. 10 În sensul legii, este considerată clădire orice construcţie care serveşte la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor sau produselor,
materialelor instalaţiilor etc. (art.455 Cod fiscal). 11 Dispozitiile.art. 456 Cod fiscal.
nuclearoelectrice; căi de rulare; galerii subterane; coşuri de fum; terasamente; instalaţii
tehnologice etc.), precum şi pentru unele clădiri ale persoanelor fizice12
.
B. Impozitul pe teren
Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)
care are în proprietate teren situat în România.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare etc., impozitul este datorat de către
persoanele care au efectiv în posesie terenul respectiv (concesionarii etc.)
În cazul terenurilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa.
Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre
proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru terenul respectiv.
Impozitul pe teren nu se datorează pentru următoarele categorii de terenuri: terenurile
aferente clădirilor (adică terenurile pe a căror suprafaţă este edificată o construcţie), terenurile
aparţinând cultelor religioase sau având destinaţii speciale (cimitire etc.), terenurile instituţiilor
de învăţământ şi cele ale unităţilor sanitare de interes naţional, terenurile ocupate de căi de
comunicaţii (autostrăzi, drumuri, zone de siguranţă etc.), terenurile parcurilor industriale,
ştiinţifice etc.13
.
Impozitul este anual14
şi se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în
raza căreia este situat terenul.
C. Impozitul asupra mijloacelor de transport
Orice persoană (fizică şi/sau juridică) care deţine în proprietate un mijloc de transport
(care se înmatriculează în România) datorează impozit15
anual, care se plăteşte la bugetul local al
localităţii în care contribuabilul îşi are domiciliul, respectiv sediul sau punctul de lucru.
Scutiri:
vehicolele (special adaptate) aparţinând persoanelor cu handicap locomotor;
mijloacele de transport ale instituţiilor publice, precum şi cele ale persoanelor juridice
(dacă sunt folosite pentru transportul public de persoane);
navele fluviale de pasageri, bărcile şi lutrele utilizate pentru transportul persoanelor
fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei.
La calculul taxei asupra mijloacelor de transport este avut în vedere tipul mijlocului de
transport.
Se plăteşte anual, în patru rate egale, până la mijlocul ultimei luni din fiecare trimestru,
vărsându-se la bugetul localităţii în care îşi are domiciliul deţinătorul mijlocului de transport16
.
12 Persoanele fizice nu datorează impozit dacă: clădirea este o locuinţă nouă realizată în condiţiile Legii nr.114/1996 ori a fost construită pe bază
de credite, conform Ordonanţei nr.19/1994. În aceste cazuri, scutirea se aplică timp de 10 ani de la data dobândirii clădirii (art 456 Cod fiscal). 13 Dispozitiile art. 464 Cod fiscal. 14 Impozitul pe teren se plăteşte trimestrial, în patru rate egale, ca şi impozitul pe clădiri. Plata cu anticipaţie a impozitului este recompensată cu o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local (467 al 2 Cod fiscal). 15 Art. 468 alin. 1Codul fiscal.
D. Impozitul pe spectacole
Impozitul pe spectacole este datorat de către orice persoană care organizează o
manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România.
Obiectul impozabil îl constituie sumele de bani încasate din vânzarea biletelor de intrare
sau a abonamentelor ori suprafaţa incintelor unde se desfăşoară anumite activităţi.
Se plăteşte la bugetele unităţilor administrativ – teritoriale în raza cărora se desfăşoară
spectacolul.
5.3.1.2. Taxele locale
Taxele sunt plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele juridice pentru
anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate – la cererea şi în folosul acestora – de către
anumite organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora17
.
A. Trăsături caracteristice ale taxelor:
a. subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când acesta
solicită îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea
unui organ de stat sau a unei instituţii publice.
b. taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările
prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor
persoane fizice şi/sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este – în principiu –
neechivalentă, deoarece aceasta poate fi – potrivit legii – mai mare sau mai mică în raport
cu valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit – în principal –
avându-se în vedere alte criterii (politico-economice) decât valoarea în sine a prestaţiei
organului de stat.
c. taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a se asigura
astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat şi/sau de către
instituţiile publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de
diferite persoane (fizice şi/sau juridice).
d. taxa este anticipativă, ea datorându-se şi trebuind să fie achită în momentul solicitării
actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat de către organul de stat
sau instituţia publică competentă.
e. taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu
îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.
f. actele care nu au fost legal taxate sunt lovite de nulitate18
.
16 Veniturile provenind din taxa asupra mijloacelor de transport (art .468 si 471 Cod fiscal). 17 Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 352; Ioan Condor, op.cit., loc. cit. Supra; Jacques Percebois, Jacques Aben, Alain Euzéby, op.cit., p. 181.
În practică (şi în legislaţie) se utilizează adesea termenul de “taxă” pentru a se desemna un “impozit”; cel mai cunoscut caz, în acest sens, este
denumirea – incorectă – impozitului indirect care este “taxa pe valoare adăugată”. 18 D. D. Şaguna, op.cit., p. 353.
g. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor revine primordial persoanei
încadrată la organul de stat sau instituţia publică prestatoare a serviciului sau lucrării (care
avea obligaţia să pretindă şi să perceapă taxa) şi nu contribuabilului.
B.Clasificarea taxelor
Taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere diferite criterii.
După criteriul teritorialităţii sau ţinând seamă de sfera lor de acoperire în teritoriu există:
a. taxe centrale (generale)
b. taxe locale (specifice).
În funcţie de caracterul lor, taxele pot fi:
a. taxe judiciare
b. taxe extrajudiciare.
În funcţie de scopul pentru care se plătesc, taxele pot fi:
a. taxe pentru eliberarea unor acte,
b. taxe pentru aprobarea desfăşurării unor activităţi,
c. taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat,
d. taxe pentru utilizarea unor drumuri naţionale etc.
a. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor - se stabileşte în
cote fixe sau procentuale, diferenţiat în funcţie de valoarea construcţiilor sau instalaţiilor, de
suprafaţa terenurilor sau de natura serviciilor prestate.
se stabileşte de către consiliile locale, în limitele prevăzute de lege, pe baza
declaraţiei solicitantului formulată în cererea pentru eliberarea autorizaţiei.
se varsă în contul bugetelor locale19
.
b. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate - se stabileşte prin
hotărâre a consiliului local şi care poate fi cuprinsă între 1% şi 3% din valoarea serviciilor de
reclamă şi publicitate20
. Această taxă se plăteşte lunar de către cel care realizează reclama şi
publicitatea la bugetul unităţii teritorial administrative, în a cărei rază se realizează serviciul.
c. Taxa hotelieră - este stabilită de către autoritatea publică locală şi se plăteşte pentru
şederea într-o unitate de cazare, într-o localitate
se încasează de către persoanele juridice care asigură cazarea, odată cu luarea în
evidenţă a persoanelor cazate şi se varsă la bugetele locale în raza cărora se află unitatea de
cazare.
d. Alte taxe locale – se pot institui de către consiliile locale sau judeţene: taxe speciale
pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice;
19 Taxele pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire din mediul rural se împart – cu avizul primarilor comunelor –
astfel: 50% la bugetul local al comunelor şi 50% la bugetul consiliului judeţean (art. 474 Cod fiscal). 20 Sunt exceptate de la plată – potrivit legii – serviciile de reclamă şi publicitate conform (art. 479 Cod fiscal).
taxe zilnice pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor
memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice, şi altele21
. Reprezintă venituri
proprii ale bugetelor locale.
C. Taxele de timbru
Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de către
diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,
prestează diferite servicii ori rezolvă anumite interese legitime ale părţilor22
.
Categorii:
taxele judiciare de timbru - reprezintă acea categorie de venituri ale bugetelor locale23
care se percep cu ocazia introducerii (sau formulării) unor cereri sau acţiuni la instanţele
judecătoreşti (de orice grad), ori care sunt adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie24
taxele de timbru pentru activitatea notarială – se plătesc de către persoanele fizice şi
persoanele juridice care solicită îndeplinirea unor acte sau servicii notariale,
timbrul judiciar - se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa
tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei, Parchetului General de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii
publici. Sumele încasate din vânzarea timbrului judiciar se constituie şi se utilizează ca
venituri extrabugetare, la dispoziţia Ministerului, în completarea alocaţiilor de la bugetul
de stat25
.
taxele de timbru extrajudiciare - se datorează – potrivit legii26
– pentru eliberarea
certificatelor de orice fel (altele decât cele eliberate de instanţele judecătoreşti, Ministerul
Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de notarii publici),
eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea permiselor de vânătoare şi
de pescuit, examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea obţinerii permisului de
conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi pentru alte servicii
prestate de unele instituţii publice.
Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazează pe constatarea şi evaluarea
materiei impozabile şi a bazei de impozitare în funcţie de care se calculează impozitele şi taxele
21 Conform disp.art. 486 Cod fiscal. 22 Conform Instrucţiunilor Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, în LEGISLAŢIA NOTARIALĂ UZUALĂ, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, p.
234 şi urm. 23 Conform disp.art. 484 Cod fiscal, taxele judiciare se constituie în venituri ale bugetelor locale. 24 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. nr. 173 din 29 iulie 1997, modificată şi completată prin: Rectificarea
nr. 146 din 24 iulie 1997, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1998, Ordonanţa nr. 11 din 29 ianuarie 1998, Legea nr. 112 din 5 iunie 1998; Legea nr. 26 din 26 ianuarie 1999; Ordonanţa nr. 30 din 29 ianuarie 1999; Hotărârea nr. 752 din 16 septembrie 1999; Ordonanţa de Urgenţă nr. 53 din 19 mai
2000; Ordonanţa nr. 34 din 16 august 2001; Legea nr. 45 din 16 ianuarie 2002; Legea nr. 203 din 19 aprilie 2002; Hotărârea nr. 1.278 din 13
noiembrie 2002; Hotărârea nr. 561 din 21 mai 2003; Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004; Normele metodologice din 22 ianuarie 2004; Hotărârea nr. 783 din 19 mai 2004; Legea nr. 195 din 25 mai 2004. 25 Spre deosebire de taxele judiciare de timbru – care reprezintă acea categorie specifică a veniturilor bugetare din care se acoperă cheltuielile
generale necesare înfăptuirii în bune condiţii a justiţiei, timbrul judiciar contribuie la formarea unor fonduri speciale (în afara prevederilor bugetare) care sunt destinate exclusiv stimulării şi deci îmbunătăţirii activităţilor specifice care se desfăşoară în cadrul sistemului organelor de
justiţie. 26 Conform dispoziţiilor Legii nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, publicată în M. Of. nr.321 din 6 iulie 1999, completată şi
modificată prin Legea nr.163/2002, publicată în M. Of. Nr.252 din 15 aprilie 2002.
aferente, evaluarea serviciilor prestate şi a veniturilor obţinute din acestea precum şi pe alte
elemente specifice, inclusiv pe serii de date în scopul evaluării corecte a veniturilor. Impozitele şi
taxele locale se aprobă de consiliile locale sau judeţene, după caz, în limitele şi în condiţiile legii.
De asemenea, constituie venituri ale bugetelor locale şi se varsă la acestea sumele
rezultate din vânzarea sau dezmembrarea ori dezafectarea unor mijloace fixe care aparţin
instituţiilor publice finanţare integral din bugetele locale, sumele încasate din concesionarea sau
închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ
teritoriale, etc.
Sectiunea 5.4. CHELTUIELILE BUGETELOR LOCALE
Bugetele locale sunt incluse în structura bugetului public naţional, elaborându-se,
adoptându-se şi examinându-se de fiecare unitate administrativ-teritorială care are personalitate
juridică: comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul
Bucureşti.
Autonomia locală - care presupune inexistenţa relaţiilor de subordonare dintre bugetele
consiliilor locale şi bugetele consiliilor judeţene - este menită să stimuleze iniţiativa locală în
vederea satisfacerii cerinţelor sociale locale şi să întărească controlul social asupra utilizării
eficiente a fondurilor alocate.
Cheltuielile sunt prevăzute în capitolele şi articolele bugetului local cu destinaţie precisă
şi limitată. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nu poate fi angajată şi efectuată dacă
nu există baza legală. Consiliile locale sau judeţene pot aproba colaborarea sau asocierea pentru
realizarea unor lucrări şi servicii de interes public local pe bază de convenţii sau contracte de
asociere în care se prevede contribuţia financiară a fiecărei părţi. Consiliile locale pot participa
cu capital social sau bunuri la societăţi comerciale pentru realizarea de lucrări şi servicii de
interes local sau judeţean, după caz.
Cheltuielile de investiţii ale judeţelor, municipiilor, oraşelor sau comunelor, ale
instituţiilor şi serviciilor publice subordonate acestora se înscriu în programul de investiţii al
fiecărei unităţi administrativ teritoriale care se aprobă ca anexă la bugetul local. La nivelul
bugetelor locale se constituie şi fonduri de rezervă bugetară în cotă de până la 5 % din totalul
cheltuielilor care se utilizează pe baza hotărârii consiliilor locale respective pentru finanţarea
unor cheltuieli urgente sau neprevăzute pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale şi
pentru acordarea unor ajutoare către unităţi administrativ teritoriale aflate în situaţii de extremă
dificultate.
În cadrul bugetelor locale cheltuielile publice se grupează pe subdiviziunile clasificaţiei
bugetare, elaborată de către Ministerul Finanţelor Publice.
Clasificarea cuprinde la cheltuieli: părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi
alineate.
Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, destinate finanţării cheltuielilor
publice locale, precum şi echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Transferuri consolidabile pentru bugetele locale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii
finanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit
legii, şi se aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.
Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
Donaţii şi sponsorizări.
Cheltuielile cuprinse în bugetul judeţului, defalcate astfel:
cheltuieli pentru învăţământul primar şi gimnazial şi pentru învăţământul special;
cheltuieli pentru finanţarea unor instituţii şi acţiuni sanitare;
cheltuieli pentru finanţarea bibliotecilor publice judeţene;
cheltuieli destinate asistenţei sociale (asistenţa socială în caz de invalidităţi, susţinerea
serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului etc.);
cheltuieli pentru agricultură şi silvicultură;
cheltuieli pentru prevenirea inundaţiilor;
cheltuieli pentru drumuri judeţene şi susţinerea aviaţiei civile;
cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională etc.
Cheltuielile cuprinse în bugetele comunelor, oraşelor, sectoarelor municipiului
Bucureşti şi în bugetul municipiului Bucureşti, care sunt împărţite după cum urmează 27
:
cheltuieli pentru învăţământul preşcolar, liceal, profesional, postliceal, pentru internate,
cămine şi cantine pentru elevi;
cheltuieli pentru finanţarea creşelor, a altor instituţii şi acţiuni sanitare;
cheltuieli pentru finanţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale;
cheltuieli destinate asistenţei sociale (centre de îngrijire şi asistenţă, cantine de ajutor
social, centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap, diverse tipuri de
ajutoare sociale);
cheltuieli pentru servicii publice, dezvoltare publică şi locuinţe (întreţinerea şi repararea
străzilor, iluminat, salubritate, întreţinere parcuri publice, construcţie de locuinţe,
electrificări rurale etc.);
cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională şi pentru contribuţia la
Fondul Român de Dezvoltare Socială etc.
Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, destinate finanţării cheltuielilor
publice locale, precum şi echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Transferuri consolidabile pentru bugetele locale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii
finanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii, şi se
aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.
Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
Donaţii şi sponsorizări.
27 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.
Sectiunea 5.5. BUGETELE INSTITUŢIILOR PUBLICE
5.5.1. Finanţarea instituţiilor publice
Instituţiile publice - în înţelesul Legii nr.500/2002 privind finanţele publice, cuprind
Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile
din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.
Instituţiile publice pot fi finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat sau bugetele fondurilor speciale, parţial din aceste bugete şi parţial din venituri proprii sau
integral din venituri proprii.
În cazul Preşedenţiei României, Guvernului şi altor instituţii publice care nu au organe
ierarhic superioare, bugetele se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de Parlament.
Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le
înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
5.5.2. Bugetele celorlalte instituţii publice se aprobă astfel
bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin
legi speciale;
bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi alte categorii de bugete, de către ordonatorul de credite ierarhic
superior al acestora;
bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi alte categorii de bugete se aprobă, prin lege, ca anexe la bugetele
ordonatorilor principali de credite;
bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către
organul de conducere al instituţiei respective, cu acordul ordonatorului de credite
ierarhic superior.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi se
contabilizează de către acestea, în condiţiile legii conform activitatii bugetare a statului28
.
Aceste venituri provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive,
concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din
activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Înfiinţarea de activităţi finanţate integral din veniturile proprii pe lângă unele instituţii
publice sau schimbarea sistemului de finanţare a unor instituţii publice se pot efectua numai cu
aprobarea Guvernului, care stabileşte totodată domeniul de activitate, sistemul de organizare şi
funcţionare a acestor activităţi, categoriile de venituri şi natura cheltuielilor.
5.5.3. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice se asigură
astfel:
28 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.
a. integral din bugetul local;
b. din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul local;
c. integral din veniturile proprii.
Instituţiile publice, finanţate integral din bugetul local, varsă veniturile realizate la acest
buget.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi
se contabilizează de către acestea, potrivit dispoziţiilor legale, ele provenind din prestări de
servicii, chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii
editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.
Instituţiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea activităţii lor bunuri materiale şi
fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, în situaţia instituţiilor publice,
finanţate integral de la buget, sunt vărsate direct la bugetul local din care se finanţează acestea.
Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile se vor utiliza
cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.
Cu fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice se vor majoră bugetele de
venituri şi cheltuieli ale acestora. Aceste instituţii au obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de
execuţie bugetară trimestrială şi anuală, situaţia privind sumele primite şi utilizate în aceste
condiţii şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi cheltuieli. În mod obligatoriu, bunurile
materiale primite de instituţiile publice se înregistrează în contabilitatea acestora.
5.5.4. Excedentele bugetelor instituţiilor publice
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice se regularizează la
sfârşitul anului cu bugetele locale din care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acestea,
dacă legea nu prevede altfel. Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice,
finanţate integral din venituri proprii, rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite în anul
următor cu aceeaşi destinaţie.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot hotărî ca
excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice subordonate, finanţate integral
din venituri proprii, să se preia ca venit la bugetul local, după deducerea sumelor încasate
anticipat şi a obligaţiilor de plată.
5.5.5. Regimul de finanţare a unor activităţi ale instituţiilor publice
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot aproba
înfiinţarea de activităţi integral finanţate din venituri proprii pe lângă unele instituţii publice,
stabilind totodată domeniul de activitate, categoriile de venituri, natura cheltuielilor, sistemul de
organizare şi funcţionare a acestor activităţi.
Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii se
aprobă o data cu bugetul instituţiei publice de care aparţin. În situaţia nerealizării veniturilor
prevăzute în bugetele activităţilor finanţate integral din venituri proprii, cheltuielile vor fi
efectuate în limita veniturilor realizate.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale activităţilor
finanţate integral din venituri proprii se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie sau se
preiau ca venit la bugetul local, potrivit hotărârii consiliului local, judeţean şi Consiliului General
al Municipiului Bucureşti.
5.5.6. Împrumuturi temporare pentru unele activităţi sau instituţii publice
În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor
instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea nu
dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, consiliile locale,
judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pot aproba împrumuturi fără dobândă
din bugetul local, pe bază de convenţie. Împrumuturile acordate vor fi rambursate integral în
termen de un an de la data acordării.
În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica dobânzile şi
penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare.
5.5.7. Execuţia de casă a bugetelor instituţiilor publice
Instituţiile şi serviciile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare,
inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii,
efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a
căror rază îşi au sediul şi unde au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Aceleaşi instituţii au obligaţia de a transmite bugetul aprobat la unitatea teritorială a trezoreriei
statului.
5.5.8. Contabilitate publică
Contabilitatea publică a instituţiilor publice cuprinde:
a. contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor şi
plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;
b. contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să
reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau
deficitului patrimonial;
c. contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate.
Ministerul Finanţelor Publice stabileşte prin norme metodologice procedurile contabile şi
sistemul de raportare privind informaţiile furnizate de contabilitatea publică.
Sectiunea 5.6. Fondurile speciale
Prin fonduri speciale, potrivit legii finanţelor publice, înţelegem venituri publice
constituite prin legi speciale, prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.
Dispoziţiile legii mai sus amintite se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării
şi raportării bugetelor fondurilor speciale.
Bugetele fondurilor speciale se aprobă prin lege specială. Astfel de bugete, care se
constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale sunt:
bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste
bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi respectiv, legea bugetului asigurărilor
sociale de stat.
Proiectele bugetelor speciale se elaborează de Ministerul Finanţelor Publice pe baza
propunerilor ordonatorilor principali de credite, responsabili cu gestionarea fondurilor respective.
Aprobarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit legilor speciale de
constituire şi prevederilor Legii 500/2002 privind finanţele publice.
Legislaţia actuală reglementează compensaţia în mod unitar, faţă de trecut când
compensaţia era reglementată diferit pentru persoane fizice faţă de persoanele juridice29
.
29 A. Drăgoi, Drept financiar, curs universitar, Alba Iulia, Ed. Eterhitas, 2002, p. 204.
CAPITOLUL VI
SISTEMUL VENITURILOR SI CHELTUIELILOR PUBLICE
Sectiunea 6.1. Noţiunea si continutul veniturilor datorate bugetului de stat
Sectiunea 6.2. Structura veniturilor bugetare
Sectiunea 6.3. Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice
Sectiunea 6.4. Structura cheltuielilor bugetare
Sectiunea 6.1. Noţiunea si continutul veniturilor datorate bugetului de stat
Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea unor
anumite reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi
cheltuielilor1.
Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru acoperirea unor nevoi sociale
generale, statul este îndreptăţit să mobilizeze importante resurse financiare publice şi să
efectueze cheltuieli publice. Acest mod de stabilire a obligaţiilor fiscale care asigură veniturile
publice este cunoscut sub numele de politică fiscală a statului2. Denumirea venitului bugetar se
stabileşte în raport cu natura financiar-economică şi juridică, care o caracterizează. Astfel avem
noţiunea de impozit, taxă, contribuţie, prelevare, vărsământ etc. Fiecare din acestea pot avea la
rândul lor denumiri specifice, care se individualizează de celelalte venituri din aceeaşi categorie.
Exemplu: impozit pe venit, pe profit, pe clădiri, impozit agricol etc. ori taxe vamale, de timbru,
consulare. În practică cotele de impunere au fost stabilite diferenţiat după natura venitului sau
bunului impozabil şi după categoriile de plătitori,3 fiind practicate două categorii distincte şi
anume o cotă fixă şi una procentuală. Sunt însă situaţii când se aplică o cotă "mixtă"
rezultată din aplicarea ambelor cote.
Principalele forme de constituire a veniturilor financiare publice au fost clasificate în
doctrină după cum urmează4:
impozitele
taxele
împrumuturile de stat
veniturile din activitatea economică a colectivităţilor locale
contribuţii
venituri din înstrăinarea avuţiei naţionale
mijloacele de trezorerie
emisiuni suplimentare de bani
Fiecare din aceste forme se caracterizează prin însuşiri proprii dar între ele există o
interacţiune ce formează sistemul. Elemente definitorii ale veniturilor bugetare, aşa cum am
1 Art. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.
2 F. Cătinianu, Finanţe publice, Timişoara, Ed, Marineasa, 2000, p. 171. 3 Gh. D. Bistriceanu, C. G. Demetrescu, E. I. Macovei, Lexicon de finanţe *şi credit, Contabilitate şi informatică fmanciar-cdntabilă, voi I
Finanţe şi Credit, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. 4 F. Cătinianu, Finanţe publice, Timişoara, Ed, Marineasa, 2000, p. 171.
arătat veniturile bugetare au unele elemente comune ce facilitează determinarea, urmărirea şi
realizarea lor.
Doctrina a stabilit următoarele elemente comune ale veniturilor bugetare:
denumirea venitului bugetar
debitorul sau subiectul impunerii
obiectul sau materia impozabilă
unitatea de evaluare
unitatea de impunere
asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului)
perceperea venitului bugetar
termenele de plată
înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor
răspunderea debitorilor
calificarea venitului bugetar.
Pe parcursul timpului s-au cristalizat principii ale politicii fiscale menite să asigure o
corelaţie, benefică populaţiei, între venitul naţional al statului ce revine indivizilor şi sarcina
fiscală a acestora5.
Veniturile bugetului de stat „Veniturile statului sunt o parte pe care fiecare cetăţean o
dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se bucura deplin
de aceasta".[Montesquieu, „Spiritul legilor", cartea XIII] Pe parcursul timpului s-au cristalizat
principii ale politicii fiscale menite să asigure o corelaţie, benefică populaţiei, între venitul
naţional al statului ce revine indivizilor şi sarcina fiscală a acestora6.în conformitate cu Codul
Fiscal al României principiile impunerii echitabile în ţara noastră sunt: neutralitatea măsurilor
fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capital, certitudinea impunerii, echitatea
fiscală la nivelul prosoanelor fizice, eficienţa impunerii.
Aceste principii au stat în atenţia teoreticienilor şi primii care le-au nominalizat au fost
întemeietorii economiei politice clasice Adam Smith şi David Ricardo7. Ulterior au fost
reformulate de M. Atlais. în ţara noastră după 1990 au fost aplicate în prezent fiind legiferate
odată cu adoptarea Codului fiscal.
Ansamblul resurselor băneşti care alimentează bugetul de stat constituie sistemul de
venituri bugetare.
Veniturile bugetare sunt mijloacele de alcătuire a bugetului de stat care se mobilizează în
baza unor prevederi legale exprese, edictate de fiecare stat în funcţie de politica sa economico-
financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor surse externe (accesibile)8.
5 I. Condor, Drept financiar, Bucureşti, Ed Tribuna Economica, p. 123; D. D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Bucuresti, 1999, p. 337 6 I. Condor, Drept financiar, Bucureşti, Ed Tribuna Economica, p. 123; D. D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Bucuresti, 1999, p. 337 7Principiile lui A. Smit (maxima justiţiei, maxima de certitudine, maxima comodităţii, maxima economiei şi randamentului). 8I. Talpoş, op. cit., p. 176.
In evoluţia lor, veniturile bugetare, stau sub influenţa multor factori cei mai importanţi fiind cei
economici, monetari, sociali, demografici, politici, militari de natură financiară9.
Din punct de vedere juridic veniturile financiare (bugetare) publice reprezintă obligaţii
băneşti stabilite în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor fizice şi juridice care
realizează în orice mod venituri ori posedă bunuri impozabile sau taxabile.
Veniturile financiare (bugetare) publice au fost clasificate ţinându-se seamă de criterii
diferite ţinând de denumire, provenienţă, destinaţie, etc.10
cât şi alte clasificări11
:
După denumire impozite, taxe, alte venituri
După provenienţă: de la agenţi economici, de la persoane fizice implicate în activităţi
economice, de la populaţia deţinătoare de bunuri impozabile neimplicate în activitatea
economică.
După destinaţie: venituri destinate bugetului de stat, destinate bugetelor locale, destinate
bugetului asigurărilor sociale de stat, destinate altor bugete.
În practică cotele de impunere au fost stabilite diferenţiat după natura venitului sau
bunului impozabil şi după categoriile de plătitori,12
Aceste cote operează orizontal sau vertical13
.
La un anumit nivel al venitului progresivitatea este stopată şi cotele devin degresive (se
urmăreşte ca valoarea impozitului să nu întreacă valoarea venitului).
Cotele progresive ce operează pe verticală sunt simple şi compuse14
.
Cotele progresive ce operează pe verticală sunt simple şi compuse15
.
În concluzie, veniturile publice reprezintă obligaţii băneşti, stabilite în mod unilateral
prin legislaţia financiar-fiscală, în sarcina persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri
sau deţin bunuri supuse impozitării.
Sectiunea 6.2. Structura veniturilor bugetare
Acest element ne dă posibilitatea stabilirii caracterului central sau local a unui venit
bugetar în vederea stabilirii cu precizie spre ce cont urmează a fi îndreptat impozitul ori taxa
stabilită în sarcina contribuabilului.
Cunoaşterea acestor elemente este necesară atât pentru organele statului cu atribuţii în
stabilirea şi perceperea impozitelor cât şi contribuabililor care sunt direct interesaţi în procesul de
impozitare. Ele ne ajută în fixarea unor parametri reali pentru corelarea veniturilor bugetare cu
posibilităţile reale de colectare a acestora de la plătitorii de impozite. Legislaţia fiscală actuală
9 T. Hada (colab.), Metode şi tehnici fiscale, Alba Iulia, Ed. Altip, 2003, p. 26-31. 10D.P. Roman, op. cit.,p. 63. F. Cătineanu, op. cit., p. 171. 11I. Talpoş, Finanţele României, Timişoara, Ed. Sedona, 1995, p. 178. 12 Gh. D. Bistriceanu, C. G. Demetrescu, E. I. Macovei, Lexicon de finanţe *şi credit, Contabilitate şi informatică fmanciar-cdntabilă, voi I
Finanţe şi Credit, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. 13Operare orizontală - cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului şi categoriile de plătitori deşi veniturile impozabile au aceeaşi
mărime.
Operare pe verticală - cota de impozit creşte pe măsura sporirii veniturilor şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de
plătitori. 14 Simple - procentul de impunere aferent tranşei superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către
plătitori. Compuse (pe tranşe) - cota de impozit se aplică fiecărei transe de venit impozabil. 15 Simple - procentul de impunere aferent tranşei superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către
plătitori. Compuse (pe tranşe) - cota de impozit se aplică fiecărei transe de venit impozabil.
reglementează compensaţia, în mod unitar, faţă de trecut când compensaţia era reglementată
diferit pentru persoane fizice faţă de persoanele juridice16
.
Veniturile statului sunt:
6.2.1. Ordinare
6.2.2 . Extraordinare.
6.2.1. Veniturile ordinare sunt reprezentate de: impozite, taxe, contribuţii sociale,
contribuţii la fondurile speciale extrabugetare.
În cadrul veniturilor ordinare includem şi veniturile statului din :dividende, dobânzi, vânzarea
acţiunilor sau activelor din patrimoniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
redevenţele din concesionarea bunurilor aparţinând domeniului public,venituri provenite din
diferite contracte cu parteneri privaţi, cum ar fi închirierea, asocierea în participaţie, parteneriatul
a. Impozitele
Impozitul s-a consacrat ca o categorie financiară, cu o evoluţie istorică spre forma
bănească, conceput de stat ca un instrument care să-i asigure îndeplinirea rolului şi funcţiilor
sale. Există o legătură indisolubilă între existenţa statului şi necesitatea impozitului. Statul, ca un
garant al satisfacerii nevoilor publice, va proceda permanent la repartiţia sarcinilor publice între
membrii societăţii prin instituirea obligaţiilor fiscale reprezentate în principal de impozite şi taxe.
Cetăţenii, în virtutea solidarităţii sociale, acceptă şi suportă aceste obligaţii fiscale. Impozitul, ca
necesitate socială, a fost argumentat în diferite moduri şi definit diferenţiat după cum autorii au
fost ori sunt adepţii diverselor teorii cu privire la apariţia, existenţa şi necesitatea statului.
Considerăm că impozitul este în primul rând o contribuţie bănească legală obligatorie, cu
caracter nerambursabil ce se face venit la bugetul de stat, plătibilă de toate persoanele fizice şi
persoanele juridice recunoscute de stat, care obţin venituri sau deţin bunuri care conform
prevederilor legii sunt impozabile, contribuţie bănească având ca scop acoperirea necesităţilor
publice.
Din definiţia redată mai sus distingem următoarele caracteristici:
Impozitul este cu caracter obligatoriu (silit) fiind stabilit unilateral de stat, prin lege, în
virtutea principiului suveranităţii statale,
Are caracter nerambursabil, fiind făcut în scopul formării fondurilor generale ale
societăţii şi utilizat numai la finanţarea de acţiuni şi obiective utile tuturor membrilor
societăţii, fără excepţii, fiind exclusă satisfacerea unor interese individuale sau de grup.
Impozitul nu presupune o prestaţie imediată şi directă din partea statului.
Impozitul este datorat conform dispoziţiilor legale.
Nici un impozit nu poate exista dacă nu este stabilit în puterea legii. Există chiar
principiul "nullum impositum sine legae". în ţara noastră acesta este un principiu constituţional
încă de la prima Constituţie (art. 109 al Constituţiei din 1866; în prezent în Constituţia din 1991
este de asemenea prezent acest principiu).
Impozitul este datorat numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute.
16 A. Drăgoi, Drept financiar, curs universitar, Alba Iulia, Ed. Eterhitas, 2002, p. 204.
Impozitul este o contribuţie bănească.
Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determină o importantă redistribuire a
produsului intern brut (PIB). Prin aceasta se manifestă rolul impozitelor pe plan financiar,
economic şi social, rol ce este diferit de la o ţară la alta. Nu există însă o corelaţie riguroasă între
venitul naţional ce revine în medie pe cap de locuitor şi gradul de fiscalitate, ceea ce crează
permanent o stare de conflict între plătitorii de impozite şi stat. Prin mecanismul impozitelor,
statul încearcă să-şi. impună politica economică, impozitul devenind o pârghie pentru stimularea
ori frânarea anumitor activităţi economice, de dezvoltarea ori ajutorarea unor zone (vezi situaţia
zonelor defavorizate din România anului 2001), a consumului anumitor mărfuri (accize mărite pe
comerţul cu alcool şi tutun). De asemenea impozitele pot favoriza ori îngreuna relaţiile
comerciale cu exteriorul în ansamblu ori numai cu anumite state.17
Sporirea fiscalităţii este în
detrimentul veniturilor care rămân la dispoziţia populaţiei. Ţara noastră este în prezent tributară
unei politici eu un grad mare de fiscalitate şi de folosire a veniturilor prelevate de la populaţie în
scopuri neproductive. Se recurge la folosirea mai largă a impozitelor indirecte ca urmare a
gradului redus de dezvoltare a producţiei, structura simplă a producţiei industriale şi totodată
redusă, nivelul scăzut al veniturilor băneşti realizate la majoritatea populaţiei, rata mare a
şomajului. Aceasta face ca repartizarea sarcinilor fiscale pe clase şi pături sociale să fie
inechitabilă.
Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute de subiectele
impozabile.
În literatura de specialitate se mai reţine în plus încă o trăsătură a impozitului, şi anume că este o
prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun echivalent. Autorii in dreptul financiar nu sunt de
acord cu o asemenea opinie din cel puţin două motive:18
trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele concentrate de
stat pe calea impozitelor de la persoanele fizice şi juridice se reîntorc sub forma unor
acţiuni, servicii, gratuităţi de care beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor
generale ale societăţii(de ex.: acţiunile social-culturale organizate de stat în folosul ei, şi
anume învăţământ, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, ajutorul familial de stat, arta,
cultura, educaţia fizică şi sportul).
în schimbul impozitelor încasate, statul se obligă şi trebuie să creeze şi să asigure un
cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale şi politice în
societate, conform principiului „cine plăteşte impozite are dreptul de a beneficia de
protecţie din partea organelor statului".
b. Taxele
17 Gabriel Ardan, Histoire de l'impôt,, livre II, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1972, p. 136.
Pierre Lalumière, Les finances publiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 180-181. L. H. Kimmel, Taxes and Economie Incentives, Washington, 1950, p. 1, 15, 196, apud I. Talpoş, Finanţele României, Tmişoara, Ed.
Sedona, 1995, p. 137;. 181. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, op. cit. p. 99; C. Kiriţescu, op. cit. p. 187; I. Gliga, Drept financiar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975, p. 102.
Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare
etc.) reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri de la bugetul
de stat.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate
acestora de către instituţii publice.
Trăsături,
Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice,
şi anume:
reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii
care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte prestează servicii şi rezolvă alte
interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este
neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai
mică, comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat;
subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unui organ sau instituţie de stat;
taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează la acoperirea cheltuielilor generale
ale societăţii;
taxele reprezintă plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări
efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat
specializate.
Aceste trăsături sunt consacrate şi de legislaţia în vigoare, referitoare la taxele de timbru,
care prevede că: „taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de
diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează
servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale părţilor".
În stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, şi anume:
unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane,
aceasta nu datorează taxa decât o singură dată;
răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului sau persoanei
încadrate de la instituţia sau organul de stat respectiv, şi nu debitorului;
nulitatea actelor nelegal taxate;
taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul solicitării
serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organe sau instituţii de stat.
A.Principalele impozite datorate bugetului de stat
Impozitul pe profit este un impozit direct, datorat de contribuabili bugetului de stat.
Impozitul se calculează asupra profitului, adică a masei impozabile stabilită ca urmare a
scăderii cheltuielilor necesare realizării venitului din totalul încasărilor entităţii supuse
impozitării.
Sunt obligate la plata impozitului pe profit următoarele persoane, denumite
contribuabili:
persoanele juridice române;
persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent în România;
persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în
România într-o asociere fără personalitate juridică;
persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare
deţinute la o persoană juridică română;
persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile
realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în
acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către
persoana juridică română.
Obiectul impozitului pe profit se stabileşte diferenţiat pe categorii de contribuabili:
în cazul persoanelor juridice române, impozitul se stabileşte asupra profitului impozabil
obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate;
în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent în România, impozitul se stabileşte asupra profitului impozabil atribuibil
sediului permanent;
în cazul persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară
activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, impozitul se stabileşte
asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei persoane;
în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română, impozitul se stabileşte asupra
profitului impozabil aferent acestor venituri;
în cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizează
venituri atât în România, cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică,
impozitul se stabileşte asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile
persoanei fizice rezidente.
S-au cristalizat două concepţii cu privire la echitatea fiscală şi anume:
una cu origine în teoria preţurilor transpusă în domeniul finanţelor19
;
una bazată pe principiul "facultăţii contributive"20
.
Ambele concepţii au fost criticate, noţiunea de echitate evoluând de la ideea egalităţilor
în faţa impozitelor la conceptul de egalitate prin impozite.
19O prelevare fiscală este echitabilă dacă prin utilităţile publice finanţate în acest mod contribuabilul obţine beneficiu echivalent. 20Prelevările din impozit sunt juste şi trebuie să conducă al sacrificii egale pentru toţi contribuabilii
Egalitatea prin impozite presupune o impunere diferenţiată în funcţie de mărimea
veniturilor şi averii, concomitent ţinându-se seamă de provenienţa lor, de situaţia personală a
fiecărui plătitor.
Discuţiile sunt încă controversate, în prezent predominând concepţia impunerii
diferenţiate a veniturilor şi averilor cu condiţia împlinirii cumulative a mai multor condiţii.
Impozitul pe venit este un impozit direct, datorat de contribuabili bugetului de stat
conform Codului fiscal:
persoanele fizice rezidente;
persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
persoanele fizice nerezidente care obţin venituri conform Codului fiscal.
Categorii de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor legale, sunt
următoarele:
venituri din activităţi independente21
;
venituri din salarii22
;
venituri din cedarea folosinţei bunurilor23
;
venituri din investiţii24
;
venituri din pensii25
;
21 Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate
intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unei meserii.
Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal,
expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod inde-pendent, în condiţiile legii.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre,
mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea. 22 Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui
contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de
forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor:
a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit legii;
b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ; c) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii;
d) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la
care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome; e) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică;
f) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de
cenzori; g) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;
h) indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale; i) sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru
indemnizaţia primită pe perioada delegării şi 23 Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile,
obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente. 24 Veniturile din investiţii cuprind: a) dividende;
b) venituri impozabile din dobânzi;
c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare; d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare.
e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice. Reprezintă titlu de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la
un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi părţile
sociale.
venituri din activităţi agricole26
;
venituri din premii şi din jocuri de noroc27
;
venituri din transferul proprietăţilor imobiliare28
;
venituri din detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului,
pentru salariaţii din instituţiile publice;
indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite
administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de
adunarea generală a acţionarilor;
orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
Cotele de impozitare cota unică de impozit este de 16% aplicată asupra venitului
impozabil si diferentiat pentru alte cote de impozitare
Taxa pe valoarea adăugată
Este un impozit indirect, datorat bugetului de stat.
Este un impozit stabilit asupra consumului, care se regăseşte în preţul final al produsului
livrat sau serviciului prestat.
Cota Taxei pe valoarea adăugată este de 20% si diferentiat pentru alte cote. Baza
impozabilă este preţul produsului sau tariful serviciului.
Accizele
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat.
Accizele sunt de două feluri: accize armonizate şi alte accize. Distincţia între cele două
categorii se face în funcţie de obiectul lor, adică în raport de produsele accizabile provenite din
producţia internă sau din import ce urmează a fi impozitate.
Produsele accizabile care fac obiectul de impunere al accizelor armonizate sunt: bere,
vinuri, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri, produse intermediare29
, alcool etilic, uleiuri
minerale30
şi electricitate.
Taxele vamale
25 Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de
asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de la bugetul de stat. 26 Veniturile din activităţi agricole sunt venituri din următoarele activităţi: a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;
c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea. 27 Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele prevăzute la art. 42 C. fisc. Veniturile din jocuri de noroc cuprind
câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de
noroc, inclusiv cele de tip jack-pot definite conform normelor metodologice, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri. 28 Sunt supuse impozitării veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora,
care se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii, precum şi veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de orice fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990. 29 Potrivit Codului. fiscal. „(...) produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum,
dar nu depăşeşte 22% în volum, precum şi orice băutură fermentată care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 5,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare, şi orice băutură fermentată spumoasă, care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 8,5% în volum şi care
nu rezultă în întregime din fermentare". 30 Uleiurile minerale sunt: benzina, motorina, păcura, gazul petrolier, gazele naturale, petrol lampant, benzen, toluen, xileni şi alte hidrocarburi
aromatice.
Taxele vamale sunt impozite indirecte aplicate asupra preţului mărfurilor în momentul
importului acestora în teritoriul naţional al României.
Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în circuitul
economic.
La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de încasare
a datoriei vamale aferente drepturilor de import, aplicând şi măsurile de politică comercială.
Taxele vamale de import se determină pe baza Tarifului vamal de import al României,
care se aprobă prin lege. Tariful vamal31
de import al României se elaborează pe baza
nomenclaturii combinate a mărfurilor.
Taxa vamală este exprimată în procente şi se aplică la valoarea în vamă32
a mărfurilor,
exprimată în lei. Procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzuta în Acordul
privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ (G.A.T.T.), încheiat
la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte.
Taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import.
B. Principalele impozite şi taxe datorate bugetelor locale
Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:
a. Impozitul pe clădiri
b. Impozitul pe teren
c. Taxa asupra mijloacelor de transport;
d. Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism
e. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire
f. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau
g. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de
şantier
h. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de amenajare de tabere de corturi, căsuţe sau
rulote ori campinguri este egală cu 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de
construcţie.
i. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri, tonete, cabine,
spaţii de expunere
j. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru orice altă construcţie
k. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei
construcţii
l. Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de
construire
m. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi
branşamente
31 Tariful vamal de import al României este reglementat de - Legea 86/2006 actualizata. 32 Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul al taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal de import al României.
n. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi
economice
o. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare
p. Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale
q. Taxa pentru eliberarea certificatului de producător se stabileşte
r. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitat
s. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitat
t. Impozitul pe spectacole
u. Taxa hotelieră
v. Constituie venit la bugetul local sumele provenite din:
dobânda pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale;
taxele judiciare de timbru prevăzute de lege;
taxele de timbru prevăzute de lege;
taxele extrajudiciare de timbru prevăzute de lege.
w. Taxe speciale
Taxele speciale sunt cunoscute în teoria fiscală şi sub denumirea de taxe parafiscale.
Bugetele locale beneficiază de sume defalcate din impozite reprezentând venituri ale
statului. Finanţele publice locale stabileşte cadrul legal pentru defalcarea unei părţi din sumele
primite de bugetul statului cu titlu de impozit pe venit, pe profit, T.V.A. etc. către bugetele
locale.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, destinate echilibrării bugetelor
locale, vor fi repartizate pe judeţe, în funcţie de următoarele criterii:
capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe locuitor, în
proporţie de 70% din sumele defalcate;
suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate.
C. Contribuţiile sociale
Contribuţia de asigurări sociale
Conform Legii nr. 500/2002, contribuţia în general reprezintă o prelevare obligatorie a
unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei
contraprestaţii.
În sistemul asigurărilor sociale reglementat de Legea nr. 19/2000, contribuţia de asigurări sociale
se datorează bugetului asigurărilor sociale de stat, pe baza acesteia determinându-se apoi dreptul
la diferitele tipuri de pensii acordate de stat.
Contribuţia de asigurări sociale se datorează lunar de către contribuabili.
Contribuţia de asigurări sociale este unică, dar plata acesteia este fracţionată, mai exact
suportarea datoriei reprezentând cota de contribuţie este divizată, ca principiu, între angajat şi
angajator, atât angajatul cât şi angajatorul fiind contribuabili ai bugetului asigurărilor sociale de
stat. Astfel, angajatul datorează contribuţia individuală de asigurări sociale, stabilită prin aplicare
procentuală la baza de impozitare, iar angajatorul datorează diferenţa între cota contribuţiei
sociale şi cota suportată de angajat sub forma contribuţiei sociale individuale.
D.Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale
Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este destinată
constituirii fondului iniţial pentru funcţionarea sistemului de asigurare pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, fiind o contribuţie ce se plăteşte lunar.
Obiectivele acestei asigurări sunt:
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
reabilitarea medicală şi socio-profesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor de
muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a acestora;
acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi alte
ajutoare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
E. Contribuţiile la fondurile speciale extrabugetare
a.Contribuţia la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate
Conform art. 78 din Legea nr. 500/2002 Fondul naţional unic de asigurări sociale de
sănătate este un fond special care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi se
aprobă ca anexă la legea bugetului de stat.
Contribuţia la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se datorează de către
toate persoanele fizice care au domiciliul sau reşedinţa în România, fiind o contribuţie
obligatorie, indiferent de situaţia profesională sau materială a persoanei. Aceasta este o obligaţie
obiectivă, legată exclusiv de domiciliul sau reşedinţă. Conform O.U.G. nr. 150/2002 care
reglementează domeniul asigurărilor sociale de sănătate, calitatea de asigurat încetează o dată cu
pierderea dreptului de domiciliu sau reşedinţă în România.
b.Contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj
Conform art.78 din Legea nr. 500/2002 bugetul asigurărilor de şomaj este un fond special
care se constituie şi se administrează în afara bugetului asigurărilor sociale de stat şi se aprobă ca
anexă la Legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Reglementarea legală de bază în domeniul contribuţiilor la bugetul asigurărilor de şomaj
este Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă.
Contribuţia de asigurări sociale de şomaj plătită lunar de contribuabili constituie
principalul venit al bugetului asigurărilor pentru şomaj, buget constituit în vederea acoperirii
necesarului de venituri ale unei persoane aflate temporar în şomaj.
c. Alte venituri ordinare ale sistemului bugetar
Bugetul de stat, bugetele locale şi bugetele instituţiilor publice obţin o serie de alte
venituri din valorificarea proprietăţilor deţinute, din împrumuturi, din participaţiile de capital la
diferitele întreprinderi.
Sursele suplimentare de alimentare a acestor bugete sunt prevăzute în legile speciale
edictate în diferite domenii de activitate.
Taxe parafiscale
Sunt reglementate de O.U.G. nr. 45/2003 sub denumirea de taxe speciale pentru
funcţionarea unor servicii publice locale.
Astfel, pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor
fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după
caz, aprobă taxe speciale.
Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din acestea se
utilizează integral şi exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea
serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare
ale acestor servicii.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de
serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind
utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar contul de execuţie al acestora se aprobă de
consiliul local, judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
6.2.2. Veniturile extraordinare
Sunt reprezentate de:împrumuturi interne sau externe, emisiunea de obligaţiuni de stat
bonurile de tezaur.
Veniturile ordinare şi extraordinare aparţin bugetului de stat (bugetul ministerelor şi
celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale de stat), bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor locale.
A. Împrumuturi acordate din disponibilităţile Trezoreriei Finanţelor Publice
Pentru acoperirea unor cheltuieli ce nu pot fi acoperite din veniturile ordinare se pot
utiliza disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului.
Disponibilităţile pot fi utilizate pentru: finanţarea temporară a deficitelor din anii
precedenţi ale bugetului de stat, nefinanţate prin împrumuturi de stat; finanţarea
temporară a deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până
la alocarea de sume cu această destinaţie; finanţarea deficitelor temporare ale bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului trezoreriei statului din exerciţiul
curent.
Împrumuturile din contul general al trezoreriei statului pentru acoperirea deficitelor
temporare de casă pot fi accesate şi de către autorităţile administraţiei publice locale.
B. Împrumuturi temporare în condiţiile art. 69 din Legea nr. 500/2002 şi art. 68 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003.
a. În cazul în care, la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor
instituţii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea nu
dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, ordonatorii
principali de credite pot acorda împrumuturi fără dobândă din bugetul propriu, pe bază de
convenţie.
b. În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor
instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii,
acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate,
consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot
aproba împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe bază de convenţie. Împrumuturile
acordate în condiţiile alin. (1) vor fi rambursate integral în termen de un an de la data
acordării. În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica
dobânzile şi penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare,
potrivit legii.
C. Datoria publică
Ansamblul veniturilor extraordinare, adică totalitatea obligaţiilor financiare interne şi
externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau
garantate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României de pe pieţele financiare,
formează datoria publică.
Datoria publică poate fi datorie publică guvernamentală şi datorie publică locală.
Datoria publică guvernamentală.
Datoria publică guvernamentală poate fi:
datorie publică guvernamentală internă, adică partea din datoria publică
guvernamentală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice
rezidente în România, în lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau
ale altor legi speciale;
datorie publică guvernamentală externă, adică partea din datoria publică
guvernamentală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice
nerezidente în România.
Modalităţile de atragere a veniturilor extraordinare care formează datoria publică poartă
denumirea de instrumente ale datoriei publice. Acestea sunt:
împrumuturi de stat de la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane juridice române
sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor ori împrumuturi de stat de la
guverne şi agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau de la alte
organizaţii internaţionale;
titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă;
împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului, în condiţiile legii;
garanţii de stat.
6.2.3. Perceperea venitului bugetar
Perceperea venitului bugetar sau încasarea venitului bugetar constă în realizarea efectivă
a sumei valorice în bani. în practică încasarea se realizează prin trei procedee:
a. plată directă
b. reţinere şi vărsare (stopajul la sursă)
c. aplicarea de timbre fiscale.
a. Plata directă - constă în plata datorată pe care o face contribuabilul persoană fizică sau
juridică în mod direct, în contul bugetului de stat, din proprie iniţiativă la termenele stabilite.
încasarea directă se realizează prin prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale
şi achitarea impozitului (impozite portabile) ori în cazul persoanelor juridice, prin virarea
impozitelor datorate în conturi deschise la trezoreria publică, fie prin deplasarea încasatorilor la
domiciliul plătitorului şi încasarea impozitului datorat (plată cherabilă).
b. Reţinere şi vărsare (stopajul la sursă) - este procedeul folosit în situaţia când debitorul
este angajatul unor unităţi şi primesc de la acestea drepturi (venituri) ce sunt surse impozabile.
Impozitul datorat pentru aceste drepturi (venituri) este calculat şi automat reţinut după care este
transmis (vărsat) la bugetul de stat, debitorul primind de la unitatea angajatoare un venit net.
Responsabilitatea în această situaţie pentru plata impozitului revine în exclusivitate
agentului angajator (Ex,: impozitul pe salarii).
c. Aplicarea de timbre fiscale - este un procedeu utilizat frecvent în cazul anumitor taxe
ce se cuvin bugetului de stat pentru serviciile prestate de instituţiile publice aparţinând acestuia.
Constă în aplicarea şi anularea de timbre fiscale pe actele emise care sunt supuse în condiţiile
legii la o anumită taxă.
6.2.4. Termenele de plată - sunt date fixe, precizate de lege până la care, sau în care,
impozitul urmează a fi plătit (lichidat). De regulă aceste termene au caracter imperativ, cu
consecinţele ce decurg din nerespectarea lor (sancţiuni sub forma unor majorări, aplicarea de
sechestre etc). Ordinea stabilită la art. 104 33
reflectă dorinţa legiuitorului de a încasa primordial
creanţele fiscale curente care sunt principalul izvor al bugetului şi a realizării optime a sumelor
prevăzute pentru cheltuielile bugetare fară însă a neglija sancţionarea neplăţii în termen
urmărind, totuşi cu clemenţă (lăsându-se la urmă) dobânzile şi penalităţile pentru sumele
restante.
Are ca importanţă afluirea (aducerea) la bugetul statului a veniturilor în mod ritmic.
pentru impozitele şi taxele debitorului declarat insolvent, pentru obligaţiile fiscale neachitate la
termenele de plată reprezentând impozitul pe venitul global, etc.34
33Art. 104 Cod de Procedura Fiscala, Plata obligaţiilor fiscale se efectuează în următoarea ordine: b) obligaţiile fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a
acestora.
c) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale la lit "b".
d) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
6.2.5. Inlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor
Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor sunt elemente pe care legea le prevede în
mod precis atunci când se doreşte ca anumiţi plătitori (contribuabili) ce realizează obiectul sau
materia impozabilă să beneficieze de anumite avantaje în folosul lor ori a politicii fiscale a
statului.
Înlesnirile constau în reduceri ori scutiri de impozite. înlesnirile se pot acorda la stabilirea
obligaţiei de plată (reduceri, venituri) şi înlesniri în cursul realizării obligaţiei fiscale (eşalonări,
amânări la plată).
În cazul impozitelor de la populaţie avem înlesnirea sub forma reducerii cotei pentru
achitarea anticipată (până la 15 martie) a impozitului, ca un stimulent, totodată, în realizarea mai
rapidă a veniturilor publice.
Amânarea ori eşalonarea se face cu aprobarea organelor financiare centrale sau locale
conform legii. Pe perioada amânării ori eşalonării plăţii nu se percep majorări de întârziere.
Drepturile decurg din regulile generale ale raportului juridic al dreptului financiar- fiscal,
unde debitorii sunt subiecte pasive.
Obligaţiile constau în datoria de a pune la dispoziţia organelor financiare ale statului toate
documentele şi să ofere toate informaţiile pentru stabilirea exactă a valorii obiectului sau
materiei impozabile.
6.2.6. Răspunderea debitorilor
In situaţia neîndeplinirii ori îndeplinirii incorecte a obligaţiilor fiscale, contribuabilii
debitori vor răspunde administrativ, civil sau penal în raport cu faptele comise.
6.2.7. Aspecte fiscale internaţionale
Din punct de vedere al impozitului pe venit, sunt considerate venituri care implică
aspecte fiscale internaţionale, următoarele categorii de venituri:
venituri ale persoanelor fizice nerezidente din activităţi independente. În acest caz
contribuabilii sunt impozitaţi la venitul net anual impozabil din activitatea independentă,
ce este atribuibil sediului permanent.
venituri ale persoanelor fizice nerezidente obţinute din activităţi dependente, cu
obligaţia îndeplinirii următoarelor condiţii: veniturile salariale sunt plătite de un
angajator rezident, reprezintă cheltuială deductibilă a unui sediu permanent în România,
iar contribuabilul este prezent în ţara noastră pe o perioadă sau mai multe perioade ce
depăşesc în total 183 de zile din oricare perioadă de 12 luni consecutive, care se încheie
în anul calendaristic în cauză.
alte venituri ale persoanelor fizice nerezidente.
Contribuabilii, persoane fizice nerezidente care realizează venituri din România, trebuie
să declare şi să plătească impozitul corespunzător fiecărei surse de venit, direct sau printr-un
reprezentant fiscal.
veniturile obţinute din străinătate de persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul
în România.
Aceste venituri se impozitează prin aplicarea cotelor de impozitare asupra bazei de
impunere, determinată după reguli specifice fiecărei categorii de venit. Astfel de venituri se
declară de contribuabili până la data de 15 mai a anului umător celui de realizare a venitului.
Pentru a se evita o dublă impunere a veniturilor atât în România, cât şi străinătate, s-a
prevăzut în lege posibilitatea deducerii de către contribuabili din impozitul pe venit datorat în
România a impozitului plătit în străinătate, denumit credit fiscal extern.
Creditul fiscal extern se acordă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
se aplică prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate între România şi
statul străin în care s-a plătit impozitul;
venitul face parte din categoria de venituri supuse impozitului în România;
impozitul plătit în străinătate a fost achitat în mod direct de persoana fizică sau prin
reţinere la sursă de către plătitorul venitului.
Dovada plăţii impozitului se face prin documente justificative eliberate de autoritatea
fiscală a statului străin, respectiv, angajator (în cazul veniturilor din salari), alt plătitor de venit.
Creditul fiscal extern se determină şi se acordă la nivelul impozitului plătit în străinătate,
aferent venitului din sursa din străinătate, fără a putea fi mai mare decât partea de impozit pe
venit datorat în România. Pentru contribuabilii care realizează venituri din străinătate din mai
multe state, creditul fiscal extern admis a fi dedus în România din impozitul pe venit datorat, se
va calcula pe fiecare ţară şi pe fiecare sursă de venit.
Creditul fiscal extern se calculează prin transformarea sumelor din valută în lei, la cursul
de schimb mediu anual al pieţei valutare, comunicat de BNR, din anul de realizare a venitului.
Sectiunea 6.3. Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice
Cheltuielile publice reprezintă modalităţi de repartizare si utilizare a fondului bănesc
bugetar în vederea satisfacerii necesităpilor generale ale societătii. În literatura juridică de
specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi operaţiunile de întrebuinţare a
fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în scopul întreţinerii materiale a
organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor social-culturale şi celorlalte
necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate modalităţi de repartizare şi
utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, structura
cheltuielilor publice fiind puternic influenţată de structura de clasă a societăţii .
Rolul cheltuielilor publice finanţate de la bugetul statului prin intermediul creditelor
bugetare prezintă următoarele trăsături caracteristice35
:
35
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 129.
beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele
de stat şi unele unităţi economice;
scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;
fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);
creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt
obligaţi să le restituie).
În orice stat, o parte importantă din venitul naţional este preluat la dispoziţia acestuia
pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor
sale.
Statul, ca instituţie, serveşte societatea din punct de vedere politic şi social, adică creează
condiţiile necesare pentru perpetuarea concepţiilor şi instituţiilor publice, de drept, religioase,
filozofice etc.
Îndeplinirea celor două funcţii ale statului - internă şi externă - se face prin intermediul
unui sistem complex şi variat de instituţii şi organe, între care armata permanentă, poliţia,
jandarmeria, siguranţa, justiţia şi procuratura, aparatul administrativ, şcoala şi biserica joacă un
rol deosebit de important. Pentru întreţinerea acestora statul cheltuieşte în fiecare an importante
sume de bani.
Evoluţia cheltuielilor publice, exprimate în preţuri curente, este influenţată de
modificarea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Mărimea reală a cheltuielilor publice este
influenţată, deci, de mutaţiile monetare, determinându-se cu ajutorul preţurilor constante.
Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru: acoperirea nevoilor
militare, funcţionarea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii,
dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale, precum şi a celor de
cercetare-dezvoltare.
Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor
băneşti ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi
prioritare la momentul respectiv.
Conţinutul părţii de cheltuieli a bugetului de stat este dat de mai multe categorii de
cheltuieli, între care mai importante sunt cele social-culturale, pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională, pentru organele puterii de stat, pentru cercetare ştiinţifică, datorie publică
etc.
Asemenea cheltuieli (de fapt, cheltuielile publice în general) sunt caracterizate de trei
elemente constitutive36
:
întrebuinţarea unei sume de bani;
de către o persoană juridică (stat, instituţie, comună etc.);
în vederea satisfacerii unei trebuinţe publice.
Sectiunea 6.4. Structura cheltuielilor bugetare
36
După unii autori francezi (G. Jcze, L. Trotabas), apud I. Gliga, op. cit., p. 83.
Potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţelor contabile
bugetare, clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este o clasificaţie funcţională care enunţă
părţile, capitolele, subcapitolele de cheltuieli bugetare şi o clasificaţie economică care prevede
speciile şi subspeciile de cheltuieli limitativ admise şi finanţate din bugetul statului cuprinse în
articole şi alineate de cheltuieli.
Bugetul de stat cuprinde 5 părţi:
partea a I-a - servicii publice generale;
partea a II-a - ordine publică şi siguranţă naţională;
partea a III-a - cheltuieli social culturale;
partea a IV-a - servicii şi dezvoltare publică;
partea a V-a - acţiuni economice.
Capitolele cuprind domenii ale vieţii economico – sociale (ex. in cadrul părţii a III-a
denumită „ cheltuieli social / culturale sunt patru capitole finanţate respectiv ; învăţământ,
sănătate, cultură, recreiere şi religie şi capitolul asigurări şi asistenţă socială).
Subcapitolele cuprind domenii restrânse în cadrul capitolelor, astfel în cadrul
capitolului „învăţământ” subcapitolele sunt: „administraţie centrală, servicii publice
descentralizate, respectiv „învăţământ preşcolar şi primar, învăţământ secundar, învăţământ
postliceal, învăţământ superior”.
Paragrafele reprezintă o prevedere în detaliu subdomeniilor finanţare în cadrul
subcapitolelor, astfel: „subcapitolul învăţământ secundar” cuprinde în detaliu paragrafe pe
„învăţământ secundar inferior, învăţământ secundar superior şi învăţământ profesional”.
Structura economică a cheltuielilor bugetare are menirea de a preciza categoriile de cheltuieli
bugetare cuprinse în titluri, articole şi alineate.
Titlurile reprezintă categorii principale de cheltuieli pe capitole şi subcapitole. Proiectul
de buget pe anul 2014 cuprinde 13 titluri şi începe cu titlul I „ cheltuieli de personal”, titlul II
„bunuri şi servicii” etc. În cadrul clasificaţiei bugetare titlurile se regăsesc în aceiaşi structură în
toate capitolele de cheltuieli bugetare.
Articolele de cheltuieli cuprind principalele cheltuieli în cadrul categoriilor de
cheltuieli. Exemplu: în cadrul titlului „cheltuieli de personal” sunt prevăzute articole, astfel: „
cheltuieli salariale în bani, cheltuieli salariale în natură, contribuţii”, etc.
Alineatele reprezintă detalierea articolelor de cheltuieli, astfel: articolul „cheltuieli
salariale în bani” pe alineate este detailat în: „salarii de bază, salarii de merit, îndemnizaţii de
conducere, spor de vechime, etc.”
Datorită cuprinsului său şi particularităţile formale, structura cheltuielilor bugetului prin
clasificaţia bugetară îşi demonstrează importanţa şi utilitatea atât în programarea bugetară şi în
evidenţa contabilă, cât mai ales în cunoaşterea detailată a cuprinsului bugetului de stat.
În prezent cheltuielilor bugetare le sunt asimilate cheltuielile efectuate din fonduri băneşti
speciale37
(pentru sănătate, turism, drumuri etc.) întrucât şi aceste fonduri sunt supuse aprobării
Parlamentului, alăturat bugetului de stat.
În general, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul efectuează următoarele cheltuieli:
cheltuieli publice pentru scopuri sociale;
cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare;
cheltuieli militare;
cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat;
cheltuieli publice cu caracter economic;
alte cheltuieli.
6.4.1. Cheltuieli publice în domeniul social
În această categorie intră cele pentru finanţarea învăţământului public şi subvenţionarea
celui privat, pentru apărarea sănătăţii prin înfiinţarea reţelei de spitale de stat şi organizarea altor
acţiuni sanitare, pentru organizarea sistemului securităţii şi asistenţei sociale etc.
a. Cheltuieli publice pentru învăţământ. Investiţia în „capital uman"
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se asigură pe seama resurselor bugetare, a
împrumuturilor contractate pe piaţă de colectivităţile locale, precum şi a resurselor provenind din
taxe şcolare, donaţii, venituri din exploatarea proprietăţilor aparţinând şcolilor sau din activităţile
desfăşurate de acestea către terţi.
Cheltuielile publice pentru învăţământ se finanţează fie din fondurile bugetului general al
statului, fie din cele ale unităţilor administrativteritoriale, în funcţie de sistemul centralizat sau
descentralizat al învăţământului şi de subordonarea instituţiilor de învăţământ. Adesea din
fondurile publice se acoperă - integral sau parţial - cheltuielile curente ale instituţiilor şcolare, iar
din împrumuturi se finanţează cheltuielile de investiţii, achiziţiile de terenuri, lucrările de
construcţii şi echipamentele necesare.
b.Cheltuieli publice pentru sănătate
Statul ia anumite măsuri de protecţie a muncii şi asistenţă medicală, care să facă posibilă
desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt asigurate din Fondul naţional unic de asigurări
sociale de sănătate reglementat de O.U.G. nr.150/2002.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii şi
promovării sănătăţii populaţiei care asigură acordarea unui pachet de servicii de bază.
c. Sistemul asigurărilor sociale
Fondul asigurărilor sociale de stat serveşte ajutorării celor care şi-au pierdut capacitatea
de muncă, temporar sau definitiv, şi a familiilor lor, în scopul recuperării capacităţii de muncă,
precum şi altor nevoi sociale.
37
Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetare, Guvernul analizează şi propune
Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale constituite în afara bugetului de stat ori a bugetului
asigurărilor sociale sau includerea acestora în bugetele respective.
Asigurările sociale de stat se realizează prin acordarea de pensii şi ajutoare băneşti, bilete
de odihnă şi tratament, asistenţă medicală, medicamente, materiale sanitare şi asistenţă socială
pensionarilor şi membrilor lor de familie.
6.4.2. Cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare
O parte din fondurile publice este dirijată spre finanţarea cheltuielilor pentru cercetare -
dezvoltare. În această categorie se includ cheltuielile pentru:
a) cercetarea fundamentală, care are ca obiectiv dezvoltarea cunoştinţelor într-un anumit
domeniu al ştiinţei;
b) cercetarea aplicativă, care are ca scop crearea de noi produse sau de noi procedee
tehnologice;
c) dezvoltarea, care urmăreşte verificarea prealabilă a posibilităţii realizării unui produs
pe scară industrială, prin constituirea de prototipuri, staţii pilot etc. Ca urmare,
rezultatul activităţii de cercetare se materializează în elucidarea unor aspecte cu
caracter teoretic sau în rezolvarea unor probleme cu caracter practic legate de nevoile
economiei naţionale.
6.4.3. Cheltuieli militare
Cheltuielile militare reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale cheltuielilor
publice, având o pondere ridicată în bugetele statelor
Cheltuielile militare sunt clasificate în literatura de specialitate în două categorii:
a) Directe. Din aceasta categorie fac parte cheltuielile cu întretinerea în tară si pe
teritorii străine a armatei, flotei maritime si aeriene, achizitionarea de armament,
echipament militar, mijloace de subzistenţă etc.
b) Indirecte. Din aceasta categorie fac parte cheltuielile legate de lichidarea urmărilor
războiului, cum ar fi: plăţile în contul datoriei publice contractate în timpul
războiului, reparaţiile (despăgubirile) de război; pensiile datorate invalizilor,
văduvelor şi orfanilor de război; cheltuieli legate de aplicarea unor acorduri
internaţionale cu caracter militar (de exemplu, acordarea de „ajutoare militare"),
cheltuielile cu pregătirea de războaie (pentru cercetări ştiinţifice în scopuri militare,
dezvoltarea industriei de război etc.).
6.4.4. Cheltuielile bugetare pentru funcţionarea aparatului de stat
O categorie importantă de cheltuieli publice o constituie cele pentru întreţinerea şi
funcţionarea organelor de administraţie. Situate pe toate treptele structurii organizatorice a
statului, acestea acţionează ca organe ale puterii sau administraţiei de stat, alese sau numite, şi se
preocupă de cele mai variate probleme, începând cu elaborarea şi adoptarea legilor, întreţinerea
de relaţii diplomatice cu alte state, stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor, canalizare,
salubritate, iluminatul public, îngrijirea parcurilor, înregistrarea actelor de stare civilă, şi până la
sistematizarea teritorială, construirea de drumuri şi poduri, întreţinerea şi repararea străzilor,
protecţia mediului înconjurător, apărarea contra inundaţiilor, paza contra incendiilor etc.
La acestea se adaugă cheltuielile privind organele însărcinate cu menţinerea ordinii
publice, şi anume: poliţia şi jandarmeria, siguranţa statului, justiţia şi procuratura, deci întreg
aparatul cu atribuţii coercitive.
6.4.5. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
Funcţia economico-organizatorică a statului se manifestă, între altele, în dezvoltarea
sistematică în ramurile economiei naţionale, potrivit cerinţelor legilor economice.
În acest scop, an de an, statul a alocat şi alocă o bună parte din resursele sale băneşti în
scopul dezvoltării neîntrerupte a economiei naţionale.
Cheltuieli bugetare pentru funcţionarea sectorului de stat
Asemenea cheltuieli publice sunt des întâlnite în practica bugetară a statelor, realizându-
se sub diferite forme şi modalităţi.
În primul rând, statul participă, alături de corporaţiile particulare, la dezvoltarea unor
ramuri industriale sub pretext că asemenea cheltuieli sunt reclamate de „nevoile naţiunii" de
„apărarea patriei" etc.
În al doilea rând, statul suportă integral cheltuielile cu construirea unor întreprinderi, în
special cu caracter militar, pe care le finanţează direct de la buget.
În al treilea rând, statul suportă cheltuielile de răscumpărare a unor întreprinderi de la
particulari, fie din considerente de ordin politic, fie pentru a-i salva pe aceştia de la faliment.
În sectorul de stat, în cadrul instituţiilor publice de subordonare centrală sau locală sunt
efectuate cheltuieli importante pentru diverse obiective: achiziţii de bunuri necesare funcţionării,
achiziţii de servicii şi de lucrări necesare bunei desfăşurări a activităţii instituţiilor publice.
Finanţarea investiţiilor de stat
Între cheltuielile pentru finanţarea economiei naţionale, investiţiile ocupă locul cel mai
important.
După structura lor, investiţiile se împart în:
lucrări de construcţie,
procurarea de utilaje,
montarea utilajelor,
procurări de obiecte de inventar care fac parte din fondurile fixe o alte cheltuieli de
investiţii.
Investiţiile cu caracter productiv ale unităţilor economice de stat se finanţează din
fondul naţional de dezvoltare economico-socială, astfel:
din fondul central: investiţiile de interes naţional privind construirea de noi
întreprinderi sau combinate, acţiunile importante privind dotarea cu utilaje şi mijloace
de transport, precum şi alte obiective şi acţiuni;
din fondul local al unităţilor administrativ-teritoriale: investiţiile de interes local
privind construirea de noi unităţi, precum şi alte obiective şi acţiuni;
din fondul propriu al unităţilor economice: investiţiile privind dezvoltări, modernizări,
amenajări, reutilări şi reînnoiri de capacităţi, îmbunătăţirea proceselor tehnologice,
obiectivele de interes comun pentru componente ale centralelor industriale etc.
6.4.6. Alte cheltuieli
a. Cheltuieli publice pentru agricultură
Agricultura este o ramură economică de importanţă majoră pentru societate, fiind
chemată să contribuie la satisfacerea nevoii de hrană materială a populaţiei. În acelaşi timp,
producţia din acest domeniu este influenţată de anumite fenomene naturale (inundaţii, secetă,
boli, dăunători) pe care omul nu le poate stăpânii, trebuie să le accepte şi să încerce să trăiască în
armonie cu legile naturii. Pentru o mai atenua efectele negative ale acestor fenomene, la care
se adaugă şi unele economice, statul contribuie cu resurse financiare la susţinerea agriculturii.
În SUA, agricultura este susţinută prin finanţări bugetare majore, pe o perioadă
îndelungată de timp. Preţurile agricole sunt susţinute de statul american şi se acordă subvenţii
pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi a primelor de export. De asemenea, agricultura
beneficiază de importante ajutoare financiare din partea statului sub formă de subvenţii şi
facilităţi fiscale.
În ţările membre UE, agricultura este susţinută atât la nivel naţional, cât şi din fondurile
structurale.
La nivel naţional, agricultorilor li se acordă subvenţii, facilităţi fiscale, împrumuturi cu
dobândă subvenţionată, garanţii pentru credite, granturi pentru tinerii agricultori.
La nivelul UE a fost creat Fondul European de orientare a Garanţiei Agricole (FEOGA)
care acordă ajutoare financiare nerambursabile pentru agricultori şi acţiuni din agricultură. Acest
organism este principalul instrument financiar pentru realizarea obiectivelor politice agricole
comune (PAC), cu cele două direcţii de acţiune: agricultura şi dezvoltarea rurală.
În România, începând mai ales cu 2001, agricultura a fost modernizată cu ajutorul unor
instrumente şi mecanisme financiare noi, în conformitate cu cele folosite în politica agricolă
comună a Uniunii Europene.
În vederea modernizării satului românesc, se urmăreşte formarea unor exploataţii
agricole de dimensiuni optime. Acestea sunt sprijinite prin acordarea de subvenţii pe produs, prin
plăţi directe, acordarea de ajutoare pentru procurarea de îngrăşăminte chimice, prime de export
etc.
În perioada 2003-2007, în agricultură şi silvicultură se derulează importante programe în
vederea dezvoltării durabile a acestora, finanţate din fondurile bugetare, fondurile externe
nerambursabile, credite externe de la Banca Mondială.
Fondurile externe nerambursabile provin de la Uniunea Europeană, prin programul
SAPARD.
Fondul SAPARD reprezintă un fond special al U.E., creat în 1999 în vederea
restructurării agriculturii şi pentru dezvoltarea rurală a ţărilor candidate. În ţara noastră a fost
înfiinţată Agenţia SAPARD, autorizată de Ministerul Finanţelor Publice. Aceasta se află în
subordinea Ministerului Agriculturii şi este finanţată de la bugetul de stat.
b.Cheltuieli publice pentru protecţia mediului
Natura, dată omului pentru a-i face viaţa mai uşoară şi mai frumoasă, a suferit în ultima
vreme o degradare continuă, ca urmare a unui complex de factori între care se află şi dezvoltarea
economică. Schimbările intervenite în biosferă, inclusiv prin cunoscutul "efect de seră" au
determinat regândirea raporturilor cu mediul înconjurător, în care accentul să cadă pe simbioza
sau armonia dintre om şi planeta în care trăieşte.
Protecţia mediului înconjurător şi îmbunătăţirea calităţii lui presupune adoptarea unor
reglementări juridice în acest sens, aplicarea unor politici ecologice, utilizarea de diverse
modalităţi şi instrumente economice şi financiare.
Cheltuielile legate de protecţia mediului în ţările dezvoltate sunt finanţate din mai multe
surse:
a. fondurile bugetare, sunt destinate pentru efectuarea de investiţii în domeniul protecţiei
mediului înconjurător (constituirea de staţii de epurare a apei, plantarea de spaţii verzi
etc.). De asemenea, aceste resurse sunt folosite pentru subvenţionarea dobânzilor
bancare şi finanţarea acţiunilor de cercetare- dezvoltare destinate creării de bunuri şi
servicii, care să limiteze sau să corecteze poluarea mediului.
b. fondurile speciale, destinate unor acţiuni importante de protejare a mediului
înconjurător. În acest sens a fost creat fondul naţional de mediu (în SUA, dar şi în ţările
Europei centrale şi de est), folosit pentru susţinerea unor politici ecologice şi ale cărui
surse provin din impozite, taxe, amenzi, dobânzi etc.
c. fondurile agenţilor economici, din care aceştia suportă pagubele mediului, precum şi
plata unor impozite, taxe sau redevenţe destinate aceluiaşi scop.
d. credite externe acordate de Banca Mondială.
Împreună cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială gestionează
un fond mondial pentru protecţia mediului, care finanţează acţiuni ce vizează îmbunătăţirea
calităţii apei, eliminarea progresivă a substanţelor care reduc stratul de ozon.
În România, a fost adoptată Legea protecţiei mediului, care a statuat principiul modern
poluatorul plăteşte. De asemenea, de la bugetul de stat au fost alocate importante resurse băneşti
pentru protecţia mediului.
În anul 2000 a fost creat Fondul pentru mediu şi este gestionat de Administraţia Fondului
pentru Mediu, aflat sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului. Din
acest fond se acordă credite rambursabile sau nerambursabile, se pot subvenţiona total sau parţial
dobânzi sau garanta unele credite externe etc.
României i-au fost acordate credite externe pentru protecţia mediului de la Banca
Mondială, BERD. De asemenea, a beneficiat de fonduri nerambursabile de la UE ( PHARE,
LIFE MEDIU, LIFE NATURA) sau fonduri ce pot fi utilizate numai în cofinanţare (fondul
ISPA).
Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi
de tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre
instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case
de film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de
tineret.
Sursele de finanţare pentru serviciile culturale spirituale, artistice, sportive, precum şi
bunurile materiale (cu valoare spirituală) sunt:
resursele bugetare, centrale sau locale
veniturile proprii ale instituţiilor culturale, artistice, obţinute din activităţi specifice sau
alte activităţi. Cum ar fi, de exemplu, încasările din desfăşurarea unor concerte, din
organizarea unor acţiuni sportive, închirierii de spaţii, expoziţii cu vânzare etc.
donaţiile şi sponsorizările. În mai toate ţările lumii sunt acordate facilităţi fiscale
persoanelor fizice şi juridice care ajută material în desfăşurarea de acţiuni artistice,
culturale, religioase etc.
În SUA, spre exemplu sunt alocate fonduri uriaşe pentru dezvoltarea artelor
contemporane.
resurse externe, provenite din credite sau fonduri nerambursabile.
Toate aceste forme de finanţare a acţiunilor culturale, artistice, religioase le regăsim şi în
România.
În cazul bibliotecilor, de exemplu, se aplică sistemul finanţării integrale de la buget şi
vărsare la fondul statului a eventualelor venituri realizate.
Casele de cultură, muzeele, teatrele, filarmonicile, Societatea Română de Radiodifuziune
şi Societatea Română de Televiziune sunt finanţate din venituri extrabugetare şi alocaţii de la
buget de stat sau bugetele locale.
Cultele religioase beneficiază de alocaţii bugetare, iar în completarea ulterioară de
venituri proprii.
CAPITOLUL VII
ÎMPRUMUTUL SI DATORIA PUBLICĂ
Sectiunea 7.1. Împrumutul public – notiune, trasaturi si tipologie
Sectiunea 7.2. Clasificarea împrumuturilor publice
Sectiunea 7.3. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice internă si externă
Sectiunea 7.4. Datoria publică locală
Sectiunea 7.1. Împrumutul public – notiune, trasaturi si tipologie
7.1.1. Împrumutul public – notiune
Împrumutul public reprezintă raportul juridic intervenit între o persoană fizică sau una
juridică, pe de o parte, şi stat sau unitatea administrativ-teritorială, pe de altă parte, prin care
prima pune la dispoziţia celei de-a doua o sumă de bani cu titlu de împrumut, pe o anumită
perioadă de timp, iar cea de-a doua se obligă să o ramburseze la termenul convenit şi să achite
eventualele dobânzi şi costuri aferente. Cu alte cuvinte, în raportul juridic de împrumut public,
statul sau colectivitatea locală au poziţia de debitori, iar subscriitorii la împrumuturile publice
reprezintă creditorii publici.
Împrumutul public este „un instrument financiar folosit de stat pentru a repartiza între
generaţiile prezente şi cele viitoare sarcinile rezultate dintr-o cheltuială publică prea mare, care
nu poate fi acoperită prin impozitele şi taxele curente sau prin alte resurse ordinare ale bugetului
de stat"1
Altfel spus, „împrumuturile publice sunt venituri extraordinare la care se recurge în caz
de dezechilibru bugetar, adică atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a face faţă
cheltuielilor, precum şi din necesităţi de trezorerie, respectiv când se ivesc unele goluri
temporare de resurse bugetare”.2
În astfel de situaţii,3 autorităţile publice centrale şi locale se adresează persoanelor fizice
şi juridice care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, solicitându-le să le încredinţeze o
parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat sau
bugetelor locale.
Acestui context i se circumscrie conceptul de datorie publică care reprezintă „totalitatea
obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi în lei şi în valută, pe termen
scurt, mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi
obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii
deficitelor bugetului de stat".4
Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe,
contribuţii, alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse
1Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p. 118. 2Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p.118. 3Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995. 4O.G nr. 36/25 august 1995, cu privire la perfecţionarea unor reglementări referitoare la datoria publică internă..., (care modifică şi completează
Legea nr. 91/1993, privind datoria publică), art. 1(1), M. Of. nr. 202/31 august 1995.
ordinare se dovedesc a fi insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să
apeleze la resurse extraordinare, adică la împrumuturi publice.
În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de
interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente.
De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de
casă care pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor
cheltuieli ajunse la scadenţă. Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă,
care ar deveni o frână în calea dezvoltării economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante
resurse financiare.
În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de
împrumut public este sinonimă cu aceea de credit public. Noţiunea de credit are o largă utilizare,
fiind întâlnită în majoritatea domeniilor de activitate economică şi socială, dar mai ales în
domeniul comercial şi cel financiar-bancar. În funcţie de calitatea creditorului, creditul este de
mai multe feluri: credit bancar, acordat de bănci sau alte instituţii financiare; credit comercial,
acordat cu ocazia vânzării-cumpărării unor mărfuri, de către vânzător cumpărătorului; credit
bugetar, acordat de la buget instituţiilor publice etc.
În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor
împrumuturi de către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub
denumirea de împrumut sau credit public.
Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii
de noi resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după
înfiinţarea instituţiilor financiare internaţionale.
Conţinutul acestei instituţii constă, pe de o parte, în împrumuturile de stat contractate de
Guvern şi autorităţile publice locale, la care se adaugă plata dobânzilor şi altor costuri aferente,
iar pe de altă parte în garanţiile de stat şi locale asumate pentru susţinerea diverselor împrumuturi
interne sau externe, contractate de diverse persoane juridice care realizează proiecte şi investiţii
de mare interes pentru societate. Împrumutul public este „un instrument financiar folosit de stat
pentru a repartiza între generaţiile prezente şi cele viitoare sarcinile rezultate dintr-o cheltuială
publică prea mare, care nu poate fi acoperită prin impozitele şi taxele curente sau prin alte
resurse ordinare ale bugetului de stat"5
Altfel spus, „împrumuturile publice sunt venituri extraordinare la care se recurge în caz de
dezechilibru bugetar, adică atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a face faţă
cheltuielilor, precum şi din necesităţi de trezorerie, respectiv când se ivesc unele goluri
temporare de resurse bugetare".6
În astfel de situaţii,7 autorităţile publice centrale şi locale se adresează persoanelor fizice şi
juridice care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, solicitându-le să le încredinţeze o
parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat sau
bugetelor locale.
5Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p. 118. 6Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995.p. 119 7Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995.p. 120
Potrivit economistului francez Gaston Jcze,8 autorităţile publice ar trebui să instituie unele
reguli în privinţa creditului public, deoarece împrumutul nu constituie pentru buget un venit
propriu-zis, ci o anticipare de venituri (încărcându-se pe nedrept generaţiile viitoare cu sarcinile
generaţiilor prezente
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică
sau juridică, prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de
bani, pe o perioadă determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă
dobânda şi alte costuri suplimentare.
Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului
asumate de Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de
instituţiile creditoare, de a achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de
plată ale debitorului.
Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din
datoria publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au
contractat, exclusiv din veniturile care au stat la baza garantării lor.
Potrivit Legii finanţelor publice, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin
recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.
Refinanţarea datoriei publice interne şi finanţarea deficitului bugetului de stat se asigură
prin împrumuturi de stat.
Ministerul Finanţelor este autorizat să contracteze şi să garanteze împrumuturi de stat de
pe piaţa financiară internă şi externă, în vederea asigurării fondurilor necesare refinanţării
datoriei publice interne, finanţării deficitului bugetar la nivelul înregistrat la finele fiecărui an şi a
echilibrului balanţei de plăţi externe, în limitele aprobate prin lege.
Deficitul bugetului de stat din anul curent şi din anii precedenţi, pentru care nu s-au
contractat împrumuturi de stat, se finanţează din disponibilităţile aflate temporar în contul
general al trezoreriei statului. Ministerul Finanţelor este autorizat să stabilească dobânda pentru
finanţarea deficitului bugetului de stat prin disponibilităţile aflate temporar în contul general al
trezoreriei statului.
Legea anuală privind aprobarea bugetului de stat poate autoriza Ministerul Finanţelor ca,
pe parcursul execuţiei bugetului de stat, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la încasarea
veniturilor aprobate, dacă va fi necesar, şi cu aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur
saualte instrumente specifice, purtătoare de dobândă şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul
anului financiar.
Bonurile de tezaur sau alte instrumente specifice sunt puse în circulaţie prin Banca
Naţională a României, pe baza convenţiei de agent, încheiată de aceasta cu Ministerul Finanţelor,
în numele statului.
Totalul bonurilor de tezaur şi al altor instrumente specifice aflate în circulaţie nu va putea
depăşi 8 % din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat.
8Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995., p. 121.
Emiterea bonurilor de tezaur şi a altor instrumente specifice se poate face numai în
primele 10 luni ale anului financiar, iar retragerea lor trebuie să se facă fără a depăşi anul
financiar în care au fost emise.
Potrivit Legii finanţelor publice locale,9 consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti pot aproba contractarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen
mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru
refinanţarea datoriei publice locale.
Contractarea imprumutului public
In ceea ce ne priveste, in conformitate cu noua Lege privind datoria publica, in tara
noastra Guvernul este autorizat sa contracteze imprumuturi de stat interne si externe sau sa
garanteze10
imprumuturile interne si externe numai prin Ministerul Finantelor Publice, in
urmatoarele scopuri:
finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii
precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu
aceasta destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului
asigurarilor sociale de stat si bugetului Trezoreriei Statului din exercitiul curent si
refinantarea datoriei publice guvernamentale, in conditii acceptate de Ministerul
Finantelor Publice;
mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al
Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finantelor Publice;
finantarea unor proiecte sau a altor necesitati aprobate prin hotarare a Guvernului;
sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare sau pentru alte situatii prevazute
de lege.
Guvernul este indreptatit ca – din imprumuturile contractate direct de la institutii
financiare internationale sau de la alti creditori – sa subimprumute anumite sume de bani unor
beneficiari finali, in scopul realizarii unor proiecte sau programe de importanta prioritara. Aceste
subimprumuturi (care se aproba prin hotarare de guvern sau prin legea de ratificare a
imprumutului, dupa caz) au la baza acorduri de imprumut subsidiar incheiate intre Ministerul
Finantelor Publice si beneficiari11
.
Incheierea acordului de imprumut subsidiar sau a acordului de imprumut subsidiar si de
garantie este conditionata de avizul Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert
Exterior, pentru imprumuturile a caror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agentului
economic, sau de avizul Comisiei de Autorizare a Imprumuturilor Locale, in cazul in care
subimprumutat este o autoritate a administratiei publice locale.
9Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din
23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);
O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008) 10Guvernul este autorizat sa garanteze numai imprumuturile interne si externe contractate in scopuri prioritare pentru economia nationala, stabilite
– pentru fiecare caz in parte – prin hotarare a Guvernului. In plus – potrivit legii – garantiile de stat pot fi acordate exclusiv pentru imprumuturi a caror rambursare este prevazuta a se face din resurse proprii (respectiv din bugetele locale, in cazul autoritatilor administratiei publice locale). 11 Acorduri de imprumut subsidiar si garantie, incheiate intre Ministerul Finantelor Publice, pe de o parte, autoritatile administratiei publice locale
coordonatoare ale activitatii beneficiarilor finali si, dupa caz, garante ale sumelor subimprumutate acestora si beneficiarii finali ai imprumutului,
pe de alta parte.
Ministerul Finantelor Publice poate mandata o institutie financiara sa administreze
imprumuturi externe, in conditiile stabilite prin acordul de administrare. Ministerul Finantelor
Publice este autorizat sa plateasca in schimbul acestui serviciu un comision de administrare.
Imprumuturile externe contractate de Ministerul Finantelor Publice, in numele statului
roman, a caror administrare a fost mandatata unei institutii financiare, vor fi platite de catre
beneficiarii finali de subimprumut Ministerului Finantelor Publice sau, dupa caz, institutiei
financiare, in conditiile stabilite prin acordul de administrare si prin acordurile de imprumut
subsidiar sau acordurile de imprumut subsidiar si de garantie.
Ministerul Finantelor Publice percepe de la institutiile financiare sau de la beneficiarii
finali un comision pentru alimentarea fondului de risc.
Ministerul Finantelor Publice este autorizat – prin lege – sa emita garantii de stat pentru
imprumuturi contractate de catre orice agent economic ori autoritate a administratiei publice
(desemnata prin hotarare a Guvernului) pentru care se prevede ca rambursarea imprumutului
garantat de stat sa se faca din surse proprii, fara a afecta bugetul general consolidat (sau, in cazul
garantiilor acordate autoritatilor administratiei publice locale, se prevede ca rambursarea
imprumutului garantat de stat sa se faca din surse ale bugetelor locale, cu avizul Comitetului
Interministerial de garantii si Credite de Comert Exterior, respectiv a Comisiei de Autorizare
a Imprumuturilor Locale. Emiterea garantiilor de stat este conditionata de acceptarea de catre
Ministerul Finantelor Publice a clauzelor cuprinse in contractele de imprumut incheiate intre
potentialul beneficiar al garantiei si institutiile creditoare, precum si de avizul organismelor
susmentionate12.
Garantia de stat este acea obligatie a statului care se executa numai in cazul in care
beneficiarul imprumutului nu are capacitatea sa achite imprumutul impreuna cu costurile
aferente convenite prin contractul de imprumut.
In cazul cand garantia de stat devine exigibila, Ministerul Finantelor Publice este obligat
sa efrectueze – din fondul de risc 13
– plata datorata de debitorul garantat catre institutia
creditoare, conform scrisorii de garantie emise.
Stingerea obligatiilor care decurg din contractul de imprumut atrage incetarea
valabilitatii scrisorii de garantie, iar aceasta se intampla atunci cand: obligatiile aferente
imprumutului garantat de stat s-au achitat in totalitate (fie de catre beneficiarul imprumutului ori
de un tert, fie de catre Ministerul Finantelor Publice – care a emis garantia de stat); termenul de
valabilitate stipulat in scrisoarea de garantie a expirat; in orice alte conditii prevazute expres prin
scrisoarea de garantie.
7.1.2. Împrumutul public – trasaturi si tipologie
12 In fapt, intre Ministerul Finantelor Publice (in calitate de garant) si beneficiarul garantiei se incheie o conventie (in care sunt stipulate drepturile si obligatiile partilor semnatare), dupa care Ministerul Finantelor Publice emite (in favoarea institutiei creditoare) o scrisoare de garantie in care
se specifica termenii si conditiile in care se acorda garantia (a se vedea disp.art. 10 si 11 din Legea nr.313/2004 privind datoria publica). 13 Pentru acoperirea riscurilor financiare care pot decurge din imprumuturile contractate direct de stat sau din imprumuturile garantate de stat, la Ministerul Finantelor Publice se constitue fondul de risc din: sumele incasate, sub forma de comisioane, de la beneficiarii imprumuturilor
garantate de stat (cu exceptia autoritatilor administratiei publice, de la care nu se percepe comision la fondul de risc); dobanzi la disponibilitatile
aflate in contul fondului de risc; dobanzi si penalitati de intarziere la nivelul celor prevazute pentru neplata in termen a obligatiilor fiscale; fonduri
alocate de la bugetul de stat in acest scop etc. (conform disp.art.13 din Legea nr.313/2004 privind datoria publica).
Împrumuturile publice prezintă o serie de trăsături15
cum sunt:
Au caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Statul, prin instituţiile
sale de specialitate, stabileşte condiţiile de emisiune şi de rambursare, mărimea şi formele
veniturilor ce se oferă la împrumutul public (dobândă, câştiguri etc.), fără să consulte în
prealabil pe eventualii subscriitori, statul nu oferă o garanţie specială subscriitorilor, în
afară de veniturile sale bugetare viitoare;
In mod obişnuit, au caracter facultativ,, ceea ce înseamnă că subscrierea la aceste
împrumuturi este benevolă. În diferite ţări s-au practicat şi împrumuturi forţate,
obligatorii,, indiferent de voinţa subscriitorilor, în împrejurări excepţionale (ameninţarea
integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării, în caz de război, pentru refacerea economiei
distrusă de război sau de calamităţi ale naturii, când au loc crize economice etc.);
Au caracter rambursabil, adică suma subscrisă se restituie la un termen fix stabilit sau se
amortizează treptat prin tragere la sorţi periodică a obligaţiunilor.
Prin excepţie, există şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora nu se stabileşte termen
de rambursare, dar la care statul plăteşte numai o anumită dobândă pe o durată de timp
nedeterminată. După o perioadă de timp, statul poate răscumpăra obligaţiunile
împrumuturilor respective;
Sunt purtătoare de dobânzi, de câştiguri ori oferă ambele forme de contraprestaţii, la care
se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. În unele cazuri, ulterior lansării şi
subscrierilor la împrumut, statul poate recurge la conversiunea14
datoriei contractate.
Imprumutul public prezintă unele avantaje, dar şi dezavantaje!41
Între avantaje, le menţionăm pe următoarele:
consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a
întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate;
sunt mijloace de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a unor capitaluri
particulare uşurând plasarea de capital autohton în economia naţională.
Aceste avantaje sunt incontestabile însă numai pentru împrumuturile contractate de stat de
la cetăţenii şi agenţii economici autohtoni, în scop de investire în economia naţională.
Dezavantajele împrumuturilor de stat sunt următoarele:
angajează generaţiile viitoare obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare
contractate mai ales pe termene îndelungate reduc capitalul particular circulant din
economia naţională, cu consecinţe de împiedicare a procesului normal de dezvoltare a
producţiei, influenţează creşterea şi micşorarea capacităţii contributive a cetăţenilor.
Acestui context i se circumscrie conceptul de datorie publică care reprezintă „totalitatea
obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi în lei şi în valută, pe termen
scurt, mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi
14 Conversiunea constă în modificarea, de fapt în restrângerea avantajelor acordate la lansare, şi anume: modificarea duratei împrumutului,
micşorarea dobânzii, a câştigurilor, schimbarea sistemului de amortizare (stingere) a împrumutului etc. De regulă, conversiunea are loc în timpul
crizelor economice, a deprecierii monedei, iar obligaţiunile au o putere de cumpărare mai mică faţă de situaţia iniţială .
obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii
deficitelor bugetului de stat".15
Împrumuturile contractate de către autorităţile publice pot avea diferite destinaţii,16
cum
sunt:
acoperirea cheltuielilor publice de interes naţional pentru obiective de investiţii
productive care nu se pot finanţa din resursele bugetare curente;
funcţionarea serviciilor publice;
scopuri militare;
asigurarea ordinii interne;
rambursarea datoriei publice scadente;
refinanţarea datoriei publice;
plata dobânzilor şi câştigurilor corespunzătoare;
acoperirea deficitelor bugetare.
Sectiunea 7.2. Clasificarea împrumuturilor publice
a. După criteriul teritorialităţii, se clasifică în:
împrumuturi de stat interne;
împrumuturi de stat externe.
b. După criteriul perioadei pentru care sunt acordate, împrumuturile se clasifică în:
împrumuturi pe termen scurt, atunci când sunt acordate pe o perioadă de maximum 12
luni;
împrumuturi pe termen mediu, atunci când sunt acordate pe o perioadă cuprinsă între
12 luni şi 5 ani;
împrumuturi pe termen lung, atunci când sunt acordate pe o perioadă de peste 5 ani.
c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori, împrumuturile pot fi:
împrumuturi contractate direct de stat;
împrumuturi garantate de stat.
d. Din punctul de vedere al venitului care se acordă subscriitorilor există:
Imprumuturi cu dobândă la care statul acordă subscriitorilor o anumită dobândă pe an.
Imprumuturi cu dobândă şi câştiguri la care statul acordă o dobândă anuală, precum şi
câştiguri, dar numai obligaţiunilor care ies câştigătoare prin tragerile la sorţi periodice de
amortizare. Imprumuturi cu câştiguri pentru care suma ce ar fi putut fi acordată ca dobândă se
plăteşte sub formă de câştiguri, însă numai deţinătorilor de obligaţiuni care ies câştigătoare la
tragerile la sorţi periodice de amortizare. Imprumuturi fără pierdere sunt acelea în care toate
obligaţiunile emise sunt purtătoare de câştiguri. La fiecare tragere, în suma câştigurilor este
cuprinsă şi valoarea obligaţiunilor, iar pe măsura plăţii câştigurilor împrumuturile se sting.
e. Din punctul de vedere al caracterului pot fi:
15OG nr. 36/25 august 1995, cu privire la perfecţionarea unor reglementări referitoare la datoria publică internă..., (care modifică şi completează
Legea nr. 91/1993, privind datoria publică), art. 1(1), M. Of. nr. 202/31 august 1995. 16Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., ibid.
Împrumuturi voluntare (patriotice), prin care statul se adresează sentimentului şi
spiritului de datorie al cetăţenilor. „Cunoscut fiind faptul că în materie de venituri (dobânzi şi
câştiguri) patriotismul este uneori destul de redus, în majoritatea cazurilor subscrierile la aceste
împrumuturi aduc dezamăgiri pentru stat" (Gh. Bistriceanu, 1995).
Împrumuturi forţate (obligatorii), care se contractează de către stat când are nevoie
urgentă de bani. Împrumutul forţat este un act de constrângere din partea puterii publice, făcând
ca împrumutul să dobândească natura unui impozit.
7.2.1. Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile
acestora
7.2.1.1. Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă,
din disponibilităţile existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte
instituţii de credit.
Oferta de resurse de împrumut17
este formată din: capitalurile băneşti temporar
disponibile ale diverşilor agenţi economici activi; veniturile rentierilor;capitalurile şi rezervele
libere ale băncilor, ale instituţiilor financiare, de asigurări şi reasigurări; economiile băneşti ale
diferitelor categorii de populaţie
Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor
instrumente financiare:
a. titlurile de stat în monedă naţională;
b. împrumuturile de stat de la B.N.R.;
c. împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;
d. împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului.
a. Titlurile de stat sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri de
tezaur, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi reprezintă împrumuturile
statului în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi emise
în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau
nenegociabile. Asemenea înscrisuri conferă proprietarilor lor un drept de creanţă, care poate fi
valorificat pe piaţa primară a titlurilor de stat.
Bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie şi celelalte instrumente create de Ministerul
Finanţelor Publice sunt titluri de credit emise de stat în vederea atragerii de împrumuturi pe
termen scurt, pentru efectuarea unor cheltuieli bugetare imediate, care la scadenţă, vor fi plătite
din caseria generală a statului.
17Resursele băneşti împrumutate de la diferiţi deţinători publici sau privaţi nu măresc masa monetară în circulaţie, ci reprezintă numai o
redistribuire, în timp ce resursele împrumutate de la instituţia bancară centrală constituie o emisiune de semne băneşti fără acoperire materială. În
schimb, resursele împrumutate de la Banca Naţională constituie o emisiune de monedă fără acoperire materială care, dacă este de volum mare şi
nu se rambursează la scadenţă, are consecinţe negative asupra circulaţiei monetare a ţării, putând conduce la inflaţie [ibid.].
Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligaţiunile de stat cu o scadenţă de peste
un an şi maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de
dobândă, fie cu discount emise conform clauzelor împrumutului de stat.
Titlurile de stat în formă materializată sunt înscrisurile imprimate, care conţin menţiuni
obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de
transmisiune şi alte elemente necesare individualizării lor. Asemenea titluri există în formă
fizică.
Titlurile de stat în formă dematerializată sunt titlurile pentru care emisiunea, probaţiunea
şi transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în
cont.
Sistemul de înregistrare în cont este un sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile
de stat sunt emise în formă dematerializată, iar înregistrarea lor se face de Ministerul Finanţelor
Publice sau de un agent desemnat de acesta.
Titlurile de stat nominative sunt titlurile emise pe numele unei singure persoane, iar
transmiterea lor operează numai prin serviciile unui agent oficial.
Titlurile de stat la purtător sunt titlurile în care nu este specificat numele şi prenumele
titularului său, iar transmiterea se face prin simpla înmânare, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi.
Emisia titlurilor de stat este dată în competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor
Publice. Acesta le poate emite direct sau prin intermediul instituţiilor financiare specializate care
dobândesc calitatea de agent al statului.
Circulaţia şi valorificarea titlurilor de stat se face pe pieţele financiare ale titlurilor de
stat.
Piaţa primară a titlurilor de stat este piaţa pe care se efectuează, pentru prima dată,
operaţiunile legate de vânzarea acestora, în scopul atragerii pe termen scurt, mediu şi lung a
capacităţilor financiare disponibile.
Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare, de
cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie, libere de sarcini.
Participanţii pe piaţa primară şi secundară a titlurilor de stat sunt intermediarii pieţei
primare, intermediarii pieţei secundare, persoanele juridice şi persoanele fizice, care, potrivit
legii, pot desfăşura operaţiuni cu titluri de stat.
Valorificarea titlurilor de stat pe piaţa primară a acestora se face utilizându-se trei
modalităţi: subscripţia publică, subscripţia publică garantată şi licitaţia.
Alegerea modalităţii optime se face ţinând cont de condiţiile pieţei, experienţa
intermediarilor şi tipul titlurilor de stat emise.
Tranzacţiile pe piaţa secundară a titlurilor de stat dematerializate se realizează prin
sistemul bursier, în cadrul căruia se negociează titlurile de către deţinătorii lor înregistraţi, cu
ajutorul intermediarilor pieţei primare sau ai pieţei secundare.
b. Împrumuturi de stat de la Banca Naţională a României
Potrivit prevederilor legi, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să împrumute
fonduri în numele statului, direct de la B.N.R. Asemenea împrumuturi se contractează pentru a
acoperi decalajul temporar dintre încasări şi plăţi din contul curent al Trezoreriei statului.
Termenul de rambursare este de cel mult 180 de zile, iar dobânda este negociată de părţi, fără a-l
depăşi pe cel practicat de piaţă.
c. Împrumuturi de stat de la bănci comerciale
Potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat de Guvern să
contracteze datorie publică guvernamentală directă de la băncile comerciale din România, pe
bază de convenţii, în condiţiile rezultate în urma negocierilor.
Împrumuturi asemănătoare, pe bază de negociere, pot fi contractate şi cu alte instituţii
creditoare româneşti. De obicei, astfel de împrumuturi se contractează pe o perioadă scurtă de
timp, a căror scadenţă operează în cursul aceluiaşi an fiscal.
Garanţiile împrumuturilor de stat interne
Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului
Finanţelor, faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă in bani, în cazul
neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului.
Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi
contractate pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse
interne a unor obiective sau programe prioritare pentru ţara noastră.
Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o
instituţie creditoare, Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul
Comitetului Interministerial de Finanțări,Garanţii şi Asigurări.
Autoritățile administrației publice centrale nu pot beneficia de garanții sau
subîmprumuturi acordate de Ministerul Finanțelor Publice.
În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce
contractează un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în
care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata
comisionului de risc.
Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în
care se specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă.
În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg
din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un
fond de risc din care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie.
Fondul de risc se constituie din sumele încasate sub formă de comisioane de la
beneficiarii împrumuturilor garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în
depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din
fondurile bugetare alocate în acest scop,sume recuperate, precum şi din alte surse legal
constituite.
Executarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne se face de către instituţiile
creditoare atunci când beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată rezultată
din contractul de împrumut făcându-se dovada că au fost întreprinse toate măsurile de recuperare
a creditului şi a obligaţiilor adiacente de la beneficiarul acestuia.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi interne îşi încetează valabilitatea când beneficiarul
împrumutului şi-a achitat obligaţia faţă de instituţia creditoare, garantul a făcut în totalitate
plăţile datorate, iar termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat.În urma
stingerii obligaţiilor asumate prin contract, scrisoare de garanţie va fi restituită Ministerului
Finanţelor în termen de 10 zile de la data plăţii creditului.
7.2.1.2. Împrumuturile de stat externe
Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică
externă şi reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de
plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.
Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru
susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor
pentru sectoarele prioritare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la
instituţii financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor
beneficiari finali, în scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru
România.
Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut
subsidiar încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice.Încheierea acestor acorduri este
condiţionată de avizul Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanţii şi Asigurări, pentru
împrumuturile a căror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau
de avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale, în cazul în care subîmprumutat este o
autoritate a administraţiei publice locale.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:
a. titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;
b. împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine,
instituţii financiare internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;
c. împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.
a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care
atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente
financiare şi constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz,
pot fi emise sub formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile
ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de
încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia ,
regimul, circulaţia şi plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.
b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în
limitele plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale
străine, instituţii financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.
Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe
sunt, în plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
România este membră FMI din anul 1972.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe
Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat
pentru împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră
pentru societate, pentru creşterea rezervei valutate a statului etc.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul
român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti
acestora sumele împrumutate de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării
obligaţiilor de plată.
Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-
un an trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.
Procedura emiterii garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede acceptarea de
Ministerul Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele
juridice şi instituţiile creditoare. Astfel, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi
persoanele juridice care contractează un împrumut extern, în calitate de garantat se încheie o
convenţie în care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele
referitoare la plata comisionului de risc.
În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite scrisoarea de garanţie în favoarea
instituţiei creditoare.
Cuantumul comisionului de risc se determină în funcţie de gradul de risc şi se virează în
contul fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.
Fondul de risc se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general
al trezoreriei statului şi se constituie din sume încasate sub formă de comisioane de la
beneficiarii împrumuturilor externe garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor
aflare în depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor,
din fondurile bugetare alocate în acest scop, precum şi din alte surse legal constituite.
Plata împrumuturilor externe garantate de stat se face de către beneficiarul
împrumuturilor. Dacă acesta nu-şi poate îndeplini obligaţiile de plată, va comunica această
situaţie în scris Ministerului Finanţelor, în vederea exercitării calităţii de garant, cu zece zile
înainte de data scadenţei. Beneficiarul împrumutului va prezenta o cerere de plată, în care sunt
cuprinse ratele de credit datorate, dobânzile şi alte costuri, precum şi data plăţilor ce urmează să
fie făcute instituţiei creditoare, de către Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu
termenii scrisorii de garanţie.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor va solicita BNR plata la extern a sumelor
scadente către instituţia creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite la
bancă, a doua zi lucrătoare de la primirea confirmării de plată la extern. Aceste plăţi urmează să
fie recuperate de la beneficiarii creditelor. Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de
risc.
Stingerea obligaţiilor ce decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii
scrisorii de garanţie.
Sectiunea 7.3. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice internă si externă
7.3.1. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice
Prin gestiunea datoriei publice înţelegem operaţiunile privind contractarea
împrumuturilor interne şi externe, organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice,
rambursarea datoriei publice, calculul şi plata dobânzilor etc..
Astfel, datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale sale:
Datoria publică internă18
reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de
rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.
Datoria publică externă19
reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului
de rambursare a împrumuturilor contractate de pe piaţa externă, de plată a dobânzilor şi a altor
costuri aferente.
De asemenea, datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se
contractează împrumuturile:
datoria publică pe termen scurt (flotantă);
datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
Instituţia publică autorizată legal să administreze datoria publică şi garanţiile de stat este
Ministerul Finanţelor Publice, prin aparatul de specialitate din cadrul acestuia.
Operaţiunile de gestiune cele mai frecvente sunt:
a. gestionarea normală a datoriei publice constă în plata dobânzilor stipulate în
contractul de împrumut;
b. gestionarea excepţională cuprinde operaţiunea de conversiune a datoriei publice.
Conversiunea este operaţiunea care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui
titlu având aceeaşi valoare, dar purtând o dobândă mai mică. Acest procedeu se aplică exclusiv
împrumuturilor de stat interne. Operaţiunea de conversiune poate fi determinată de dificultăţile
financiare ale statului debitor, dar şi de scăderea pe piaţa internă a ratei dobânzilor, ca urmare a
sporirii capitalului disponibil.
c. amortizarea datoriei publice se referă la rambursarea împrumutului la o anumită dată
stipulată în contract. Se disting două tipuri de amortizare, recunoscute oficial la care se adaugă
cea de-a treia, nerecunoscută oficial, dar care este cea mai importantă în practică.
amortizarea obligatorie cunoaşte trei modalităţi:
18Legea datoriei publice nr. 81/1999, art. 7-15, M. Of. nr. 215/17 mai 1999. 19 Legea datoriei publice nr. 81/1999, art. art. 16-18, M. Of. nr. 215/17 mai 1999
rambursarea la dată unică, când statul se angajează să ramburseze global împrumutul
la o dată scadentă;
rambursarea anticipată, posibilă doar prin cumpărări la bursă;
rambursarea eşalonată, cea mai favorizată în împrumuturile pe termen lung.
amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor pe termen lung. În
cadrul acestor împrumuturi, există posibilitatea rambursării împrumutului înainte de
scadenţă, chiar şi atunci când există interdicţii de rambursare anticipată, prin
răscumpărarea titlurilor la bursă. Astfel, se amortizează datoria înainte de scadenţă.
amortizarea indirectă este făcută de deprecierea monetară. Astfel, oricare ar fi
întinderea deprecierii monetare, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât pe
baza valorii nominale a titlurilor de împrumut.
Pentru înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice
ţine registre în care sunt înscrise menţiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.
Registrul datoriei publice a statului are două componente: subregistrul datoriei publice
interne şi subregistrul datoriei publice externe.
Registrul garanţiilor de stat pentru împrumuturi are şi el două componente: subregistrul
garanţiilor interne de stat şi subregistrul garanţiilor externe de stat.
Registrele cuprind date privind situaţia datoriei publice, a scrisorilor de garanţie, inclusiv
valoarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor.
Organele fiscale competente au obligaţia de a exercita controlul în domeniul
împrumuturilor publice, de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiuni legale în cazul
constatării unor abateri.
De asemenea, împreună cu BNR şi băncile comerciale, Ministerul Finanţelor Publice
întocmeşte anual şi contul general al datoriei publice a statului, care constituie anexă la contul
general anual de execuţie al bugetului de stat.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt următoarele:
disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei statului;
împrumuturile de stat pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale;
cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;
sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor Publice
pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta, în numele şi în contul
statului, de la beneficiarii finali de împrumuturi;
sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai
împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar, încheiate în condiţiile
acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi creditori;
sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumut
subsidiar şi a acordurilor de împrumut subsidiar şi garanţie încheiate între Ministerul
Finanţelor Publice, autorităţile administraţiei publice locale şi agenţii economici de sub
autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi
creditori;
sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi cu
garanţia statului;
Sectiunea 7.4. Datoria publică locală
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie
publică locală ca totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor
administraţiei publice locale, rezultate din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe,
prin care se stipulează termenii şi condiţiile împrumutului dintre beneficiar şi creditor.
Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform
acordurilor încheiate, din resursele aflate la dispoziţia unităţii administrativ-teritoriale, cu
excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială. Rambursarea datoriei publice
guvernamentale reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a
capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate.
Comisioanele, valoarea discontului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea
împrumuturilor de stat, precum şi cheltuielile aferente serviciilor prestate de agenţiile de rating
pentru evaluarea riscului de ţară, vor fi plătite din bugetul de stat. Deşi statistic datoria publică
locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o datorie sau răspundere a
Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi se va efectua
exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei
publice locale.
Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau
Judeţean, după caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul
membrilor care le compun.
Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de
venituri, cu excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială.
Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu
avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia
locală.
Valoarea totală a datoriei contractată de autorităţile administraţiei publice locale va fi
înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale şi se raportează anual prin situaţiile
financiare.
Imprumuturile publice locale şi împrumuturile garantate de autorităţile administraţiei
publice locale.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot
aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi20
dupa caz, pot aproba contractarea sau
garantarea de imprumuturi interne ori externe pe termen scurt, mediu si lung, pentru
20 Actuala reglementare a datoriei publice utilizează noţiunea de finanţare rambursabilă în locul celei dc împrumut, deşi sfera celor două noţiuni
este identică.
realizarea de investitii publice de interes local, precum si pentru refinantarea datoriei publice
locale.
Consiliile locale, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupa caz,
hotarasc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de
imprumuturi, cu votul a cel putin jumatate plus unu din numarul consilierilor in functie.
Autoritatile administratiei publice locale pot contracta sau garanta imprumuturi in
conditiile susmentionate, potrivit legii, numai cu avizul comisiei de autorizare a imprumuturilor
locale, avand o componenta si functionand potrivit legii.
Unitatile administrativ-teritoriale pot beneficia si de imprumuturi externe contractate sau
garantate de stat, in conditiile legii.
Comisia de Autorizare a împrumuturilor Locale îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice.
Comisia este condusă dc un secretar de stat din Ministerul Finanţelor Publice, cu atribuţii
de coordonare a datoriei publice, şi are în componenţa sa 11 membri", dintre care 6 reprezentanţi
ai Ministerului Finanţelor Publice, inclusiv preşedintele comisiei, 2 reprezentanţi ai Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi 3 reprezentanţi ai structurilor asociative ale administraţiei publice
locale. Reprezentanţii instituţiilor publice, membri în comisie, sunt desemnaţi prin ordin al
conducătorului instituţiei respective.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz,
hotărăsc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de
împrumuturi, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor ce le compun.
Contractarea şi garantarea de împrumuturi pe termen scurt şi refinanţarea datoriei publice
locale sc efectuează numai cu avizul Comisiei dc Autorizare a împrumuturilor Locale21
. Comisia
de Autorizare a împrumuturilor Locale îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor
Publice.
Comisia este condusă dc un secretar de stat din Ministerul Finanţelor Publice, cu atribuţii
de coordonare a datoriei publice, şi are în componenţa sa 11 membri", dintre care 6 reprezentanţi
ai Ministerului Finanţelor Publice, inclusiv preşedintele comisiei, 2 reprezentanţi ai Ministerului
Afacerilor şi Internelor şi 3 reprezentanţi ai structurilor asociative ale administraţiei publice
locale. Reprezentanţii instituţiilor publice, membri în comisie, sunt desemnaţi prin ordin al
conducătorului instituţiei respective.
21 Activitatea Comisiei este reglementată dc H.G. nr. 9/2007 privind constituirea, componenţa şi funcţionarea Comisiei de autorizare a
împrumuturilor locale (M.Of. nr. 71 din 30 ianuarie 2007), completată şi modificată de H.G. nr. 145/2008, H.G. nr. 785/2008 şi H.G. nr.
665/2011.
CAPITOLUL VIII
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR SI TAXELOR
Sectiunea 8.1. Scurt istoric privind aparitia impozitelor si a impunerii
Sectiunea 8.2. Definitia, trasaturile si clasificarea impozitelor, taxelor si contributiilor
Sectiunea 8.3. Subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota)
impunerii
Sectiunea 8.4. Natura juridica a impozitelor si taxelor
Sectiunea 8.5. Stingerea creantelor fiscale
Sectiunea 8.1. Scurt istoric privind aparitia impozitelor si a impunerii
Forme de impozite au fost menţionate încă în Vechiul testament astfel: „Toată dijma de
la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia Domnului.
Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.”
(Levit 27,30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie clară şi
obligatorie pentru oameni - a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi al
societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea
veşniciei prin moartea sufletului.”
În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au
proliferat o sumedenie de dări: sferturile sau civerturile, care se strângeau sub forma
clisei;dijmăritul sau desetina (din zece una); albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de
albine; goştinăritul, darea asupra porcilor; vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;
podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate cu viţă de vie
(a fost introdus în anul 1662); pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult
o amendă decât un impozit); tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu
tutun; fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor (coşurilor ) de la
case; oieritul era o dare pe oi etc. Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la
care erau supuşi ţăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să
remarce că “nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca
ţăranul din Moldova…”.1
Prima reforma cu adevarat revolutionara a impozitarii a avut loc dupa Revolutia
Franceza din 1789, cand Adunarea Constituanta a decis inlaturarea privilegiilor de care se
bucurau nobilii si clericii, suprimarea arbitrariului din aparatul fiscal, inlaturarea unor impozite
pe vanzari ale bunurilor de consum, si mai ales dreptul cetatenilor de a consimti liber la stabilirea
impozitului.
Astfel, Constitutia franceza din 1793 a prevazut ca „nici un cetatean nu este dispensat de
onorabila obligatie de a contribui la acoperirea sarcinilor publice” insa, „conditionat de
consimtamantul la aceste contributii.” Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la
Paris (1858), care a introdus în domeniul financiar – bancar principiile: nullum impositum sine
1 Wilkison,Tableau de la Moldavie, p.140. citat de I.M.C. Aslan, Tratat de finanţe. Tipografia Unitară Romană, Bucureşti, 1925, p.13 – 17.
lege şi unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu
va putea fi înfiinţat sau adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare. 2
Aceasta conceptie moderna a instituirii impozitelor cu „consimtamantul contribuabililor”
a fost preluata, treptat, atat de doctrina finantelor publice moderne, cat si de legislatiile celor mai
multe state contemporane. In practica, aceasta conceptie liberala s-a aplicat doar in ceea ce
priveste competenta exclusiva a parlamentelor de a institui impozite, taxe si alte venituri
bugetare.
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după
crearea statului român modern, sistemului impozitelor era următorul: impozitul funciar, înfiinţat
în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860),
unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923; impozitul pe mâna moartă
(imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza; impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în
anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867; impozitul industrial asupra veniturilor
industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea
industriei naţionale; impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare,
devenind principalul impozit indirect; impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939 etc.
Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat
trecerea la sistemul modern de impozite, introducând impozitul pe venit. (Sistemul impozitului
pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Până la “legea asupra
contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul
pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit
“presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în
concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi dar
fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit), acesta
manifestandu-se sub diferite forme pana la aparitia noii legislatii.
Urmand aceasta conceptie moderna, noua legislatie in materie financiar-fiscala din
Romania postrevolutionara (Constitutia Romaniei, Legea privind finantele publice etc.) a statuat
rolul Parlamentului, ca unica putere legiuitoare si organ de decizie in domeniul finantelor
publice, de a stabili si de a aproba, prin lege, impozitele, taxele si alte venituri ale statului. In
mod exceptional, in imprejurari deosebite, competenta legislativa in materie fiscala a fost
delegata autoritatii executive, Guvernul fiind autorizat sa stabileasca si sa modifice impozite si
taxe intr-un termen limitat, pana la expirarea caruia reglementarile respective trebuie supuse spre
aprobare Parlamentului.
Potrivit dispozitiilor art. 53 din Constitutia Romaniei, „cetatenii au obligatia sa
contribuie, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice.” Aceasta obligatie constitutionala este
insa limitata tot prin Constitutie, aceste limitari constituind adevarate garantii constitutionale ale
dreptului la proprietate, ale averii cetatenilor in general, orice contributie la cheltuielile publice
2 Convenţia de la Paris, art. 25, colecţia Hamangiu, vol.II.
constituind o sarcina care afecteaza insasi exercitiul acestui drept.
Una din limitele care pun in valoare maxima de justitie din doctrina clasica consta in
faptul ca aceasta contributie a cetatenilor la cheltuielile publice este reprezentata numai de plata
impozitelor si taxelor care, potrivit dispozitiilor. art. 138 din Constitutie, se pot stabili numai prin
lege ori, in cazul impozitelor si taxelor locale, in limitele si in conditiile legii.
O alta limita se regaseste in aceea ca sistemul legal de impunere trebuie sa asigure
asezarea justa a sarcinilor fiscale, adica sa fie subordonat unui principiu de echitate care sa
conduca la egalitatea de sanse, fapt ce exclude orice privilegiu ori discriminare, precum si un
principiu de justitie sociala, care corespunde caracterului social al statului (art. 3 alin. 1 din
Constitutie), avand in vedere necesitatea protectiei categoriilor defavorizate. Imediat dupa
Revolutie a fost initiat cadrul legislativ al privatizarii prin adoptarea unor masuri de stimulare a
privatizarii, atat in ce priveste sectorul de stat3 cat si in organizarea activitatilor pe baza liberei
initiative4 si atragerii capitalului strain
5.
In domeniul agricol6 a fost creat cadrul legal pentru extinderea si incurajarea sectorului
privat. In aceste conditii apare necesara organizarea unui sistem fiscal coerent si eficient, bazat
pe obtinerea pe cale fiscala, si nu prin metode administrative a veniturilor publice.
La construirea acestui sistem fiscal si-au adus contributia si impozitul pe salarii,7
impozitul pe profit 8 si T.V.A.
9- un impozit indirect, modern.
Un alt element important, care este retinut de o serie de teorii ca principiu al impunerii, se
refera la conditia generala de stabilire a impozitelor si taxelor in functie de capacitatea, de
„facultatea contributiva a cetatenilor”. In practica financiara se utilizeaza si notiunea de
fiscalitate, care este definita ca fiind un „sistem” de constituire a venitului statului prin
redistribuirea venitului national cu aportul impozitelor si taxelor, reglementat prin norme
juridice10
.
Fundamental in actuala politica fiscala a Romaniei este utilizarea structure impozitelor in
scopul cresterii si stabilitatii economice. In orice oranduire sociala „sistemul veniturilor publice
este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie si de sfera relatiilor
marfa-bani”.11
Reforma fiscala care se realizeaza in Romania are in vedere, in principiu,
conditiile sociale si economice specifice etapei actuale de dezvoltare. Sistemul fiscal este
conceput pentru a corespunde cerintelor impuse de reforma social-economica aflata in plina
desfasurare. Nu este posibil sa se copieze un sistem fiscal specific unor anumite state avansate,
3 Legea nr.58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale, abrogata prin OUG nr.88/1997, publicata in M.O.381/29.12.1977 4 Decretul-lege nr.54/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative, abrogat prin Legea 507/2002
privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoanele fizice, public. M.O. 582/06.08.2002 5 Legea nr.35/1991 privind regimul investitiilor straine, abrogata de OUG nr.31/1997 privind regimul investitiilor straine, abrogata la randul ei prin Legea 241/1998 pentru aprobarea OUG nr.92/1997 privind stimularea investitiilor directe, publicata in M.O. 483/ 1998 6 Legea nr.18/1991 a fondului funciar republicata in M.O. nr.1/1998 7 Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, republicata succesiv, ultima data in M.O. nr.185/1996, abrogata ulterior de OG. Nr.-73/1999
privind impozitul pe venit, abrogata la randul ei, de O.G. nr.7/2001 privind impozitul pe venit, publicata in M.O. 435/03.08.2001 8 Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit, abrogata de O.G.nr.70/1994, abrogata la randul ei, de Legea 414/2002 public. In M.O. 456/27.o6.2002 9 O.G. nr.3/1992 abrogata de O.U.G.nr.17/2000 privind taxa pe valoarea adaugata, publicata in M.O. nr.113/15.03.2000 10 Dictionar de relatii economice internationale, coordonatori G. Marin, A. Puiu, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 278 11 I.Vacarel, Finantele Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 90;
deoarece conditiile economice si sociale sunt esential diferite, dar se poate incerca o armonizare
fiscala cu sisteme fiscale mai avansate12;
Aceasta politica urmareste, pe plan fiscal, crearea si consolidarea unei „piete comune
fiscale”, prin aplicarea unor reglementari juridice fiscale comune, prin care se pot evita orice
conflicte si orice discriminari intre sistemele fiscale nationale legiferate in statele membre ale
Comunitatii Europene. Asa cum s-a aratat, o prima categorie de norme juridice avand ca obiect
de reglementare finantele publice o reprezinta cele privind procesul de constituire a resurselor
banesti necesare satisfacerii nevoilor publice, adica a fondurilor publice, denumite frecvent
fonduri bugetare. In aceasta categorie de norme juridice se cuprind reglementarile prin care se
instituie impozitele, taxele si alte venituri publice. 13
Sectiunea 8.2. Definitia, trasaturile si clasificarea impozitelor, taxelor si
contributiilor
8.2.1. Definitia si trasaturile impozitelor.
A. Definitia impozitului.
In abordarea politici fiscale14
si implicit teoria impozitelor trebuie stabilit mai intai,
conceptul de politica fiscala, sfera acesteia, precum si interdependenta cu alte politici.
Prin politica fiscala se intelege „volumul si provenienta resurselor de alimentare a
fondurilor publice, metode de prelevare care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite, precum
si mijloacele de realizare a acestora.”15
Impozitul ca resursa de alimentare a fondurilor publice, este definit ca fiind plata
baneasca obligatorie, generala si definitiva efectuata de persoane fizice si juridice in favoarea
bugetului statului, in cuantumul si in termenele precis stabilite de lege, fara obligatia din partea
statului de a presta platitorului un echivalent direct si imediat.16
La formarea veniturilor
publice participa regiile autonome, societatile comerciale, organizatiile cooperatiste si
populatia17
. In fapt, asa cum rezulta din doctrina financiara moderna si contemporana, impozitele
nu reprezinta altceva decat un instrument folosit de puterea statala suverana pentru colectarea
veniturilor publice, absolut necesare realizarii functiilor si sarcinilor sale. Putem defini sistemul
fiscal, ca reprezentand „totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele fizice si
persoanele juridice care alimenteaza bugetele publice”18
.
Definitia legala a impozitului, potrivit dispozitiilor. art. 2 pct. 29 din Legea finantelor
publice nr. 500/2002, este aceea de „prelevare obligatorie, fara contraprestatie si
nerambursabila, efectuata de catre administratia publica pentru satisfacerea necesitatilor de
interes general”. Impunerea reprezinta procesul complex de stabilire a impozitului ce revine in
sarcina unei persoane fizice sau juridice. Aceasta reprezinta o latura de ordin tehnic si una de
12 D.D Saguna, Drept financiar, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003,p.344 13 I.Condor, Drept financiar Bugetar si Fiscal, coordonator Ed. Condor ,Buccuresti, 2003, p. 179 14 D.D.Saguna, Drept financiar si fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 329 15 Gh.Manolescu, Politici monetare si fiscale, Ed. Univ. Ecologice, Bucuresti, 1997, p. 144 16 Gh. Bistriceanu, E.Gr. Negrea, I. Patrascoiu, Finante si credit in industrie, constructii si transporturi, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1977, p. 298 17 D.D.Saguna, Drept Financiar si Fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 344 18 I. Condor, op. cit., p. 147
ordin politic.19
Toate aceste definitii, dar si numeroase altele citate in literatura de specialitate, reflecta
urmatoarele caracteristici esentiale ale impozitului:
a) Forma pecuniara a impozitului
Spre deosebire de statele sclavagiste si feudale, unde impozitarea avea loc preponderent
in natura (avand in vedere si caracterul natural al economiei acestor state), in statele moderne si
contemporane, impozitul a devenit o contributie baneasca (pecuniara).
Exceptiile de la aceasta regula sunt rare, in sensul ca au fost si situatii exceptionale in
care statele s-au vazut nevoite sa impuna contributii in natura, prin obligarea producatorilor
agricoli sa cedeze o anumita parte din productia anuala de cereale sau alte produse agricole.
Aceasta masura de impozitare in natura avea, desigur, un caracter protectionist, fiind practicata
in mod exceptional, in anumite perioade, marcate de seceta sau alte calamitati naturale.
b) Impozitul este o contributie obligatorie
Caracterul obligatoriu al impozitului rezida din lege. In primul rand, chiar legea
fundamentala, Constitutia Romaniei, instituie prin art. 53 alin. 1, obligatia pentru toti cetatenii sa
contribuie, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice. In acelasi sens, toate celelalte acte
normative in materie financiara instituie obligatia pentru toate persoanele fizice si juridice,
beneficiare, de altfel, a eforturilor economico-sociale ale statului, prin cheltuielile pe care acesta
le intreprinde, sa participe la constituirea fondurilor banesti necesare in acest scop.
c) Impozitele au caracter nerambursabil
Caracterul nerambursabil sau definitiv al impozitului, rezida din lipsa obligatiei din
partea statului de a restitui contribuabililor sumele percepute cu acest titlu. Din momentul virarii
catre bugetul statului, sursele banesti astfel atrase sunt utilizate exclusiv pentru finantarea unor
utilitati economice, social-culturale, militare etc., adica in realizarea unui interes de ordin general
si nu a unor interese particulare sau de grup.
d) Sarcina platii impozitelor revine persoanelor fizice si juridice
Atat persoanele fizice cat si cele juridice, au obligatia de a participa prin plata
impozitelor, la constituirea fondurilor generale, de care statul are nevoie in scopul realizarii
sarcinilor si functiilor sale.
e) Caracterul legal al impozitelor
Asa cum in Dreptul penal opereaza principiile „nullum crimen sine legae” si „nullum
poena sine legae” in sensul ca sanctiunile penale nu pot fi aplicate decat daca sunt expres
prevazute de lege, si in Dreptul financiar se aplica in mod asemanator, principiul „nullum
impositum sine legae”. Din acest principiu decurge caracterul legal al impozitului, in sensul ca
nici o contributie baneasca cu acest titlu nu poate fi impusa decat prin aplicarea unei dispozitii
legale. Astfel, impunerea nu se mai face in mod discretionar de catre anumiti agenti publici, ci in
baza unor norme legale, care isi au izvorul in Constitutie si in celelalte acte normative elaborate
de Parlament, ca unica putere legiuitoare.
f) Obiectul impozitului il constituie, in mod exclusiv, veniturile contribuabililor si
19 Stefan Amaritei, op. cit., p. 140
bunurile detinute de acestia.
Aceasta trasatura este strans legata de caracterul legal al impozitului, in sensul ca sunt
impozitate intotdeauna numai acele venituri si bunuri ale contribuabililor care, in conformitate cu
dispozitiile legale, sunt impozabile. In consecinta, impunerea ilegala a unor bunuri sau venituri
atrage sanctiunea restituirii lor persoanelor de la care au fost percepute in mod abuziv, iar
functionarii vinovati urmeaza sa raspunda, dupa caz, disciplinar, contraventional sau penal.
B. Clasificarea impozitelor si taxelor
In general, clasificarea impozitelor si taxelor a fost determinata de particularitatile
fiecarei tari si etape istorice, fiind astfel diferentiate nu numai categoriile de impozite si taxe, ci
si cuantumul, destinatia si modul de percepere.
Dupa forma impunerii, impozitele si taxele se clasifica in impozite si taxe in natura si
pecuniare. Daca impozitele si taxele in natura au fost caracteristice unei anumite perioade
istorice, in epoca moderna si contemporana, acestea sunt percepute numai in mod exceptional.
Dupa obiectul impunerii, se evidentiaza urmatoarele impozite si taxe:
a) impozite si taxe pe avere, asa cum sunt impozitele pe cladiri si impozitele pe terenuri,
taxele asupra mijloacelor de transport etc.;
b) impozite si taxe pe venit, care au drept obiect impozabil sau taxabil veniturile
contribuabililor, persoane fizice sau juridice, cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe venit
etc.;
c) impozite si taxe pe cheltuieli, instituite pentru limitarea sau chiar oprirea unor
cheltuieli (de exemplu, impozitul suplimentar pentru depasirea fondului total destinat platii
salariilor).
Actualmente, in doctrina moderna a finantelor publice se utilizeaza clasificarea
impozitelor si taxelor dupa modul perceperii, distingandu-se impozite directe si indirecte.
a) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, potrivit
intentiei legiuitorului, trebuie sa suporte, la un anumit termen, sarcina fiscala stabilita pe baza
datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecarui
contribuabil, si a cotelor fixate prin lege. Astfel, in cadrul acestui raport direct dintre
contribuabili si organul fiscal, sunt impozitate sau taxate bunuri mobile sau imobile, venituri sau
beneficii ale persoanelor fizice sau juridice etc., exemplu in acest sens fiind impozitul pe profit,
impozitul pe venit, impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.
In doctrina, impozitele directe au mai fost denumite si impozite cu debit, intrucat
acestea sunt inscrise in registre de evidenta a contribuabililor (roluri fiscale).
La randul lor, impozitele directe se clasifica in impozite reale si personale.
Impozitele reale au in vedere obiectul sau materia impozabila, motiv pentru care mai
sunt denumite si impozite pe produs, exemplu in acest sens fiind impozitul pe terenuri sau
cladiri.
Impozitele directe personale au in vedere situatia personala a contribuabilului, averea
sau veniturile acestuia, motiv pentru care mai sunt numite si impozite subiective, un exemplu in
acest sens fiind impozitul pe venit.
b) Impozitele indirecte sunt acele contributii banesti care nu se stabilesc direct si
normativ asupra contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii unor bunuri sau prestarii unor
servicii. Ceea ce caracterizeaza aceasta categorie de impozite si taxe este perceperea indirecta,
adica includerea lor in preturile bunurilor si in tarifele serviciilor. In aceste conditii, potrivit
normelor legale, impozitele indirecte se retin de catre comercianti, producatori, executanti de
lucrari si se suporta de catre beneficiarii acestora, fapt ce justifica denumirea de impozite
indirecte.
In doctrina, au mai fost denumite si impozite fara debit, intrucat perceperea lor nu
necesita inscrierea in registre de evidenta, asa cum este cazul impozitelor directe.
La randul lor, impozitele indirecte se impart in impozite de consumatie (sau accize),
monopoluri fiscale, taxe fiscale si altele.
In literatura de specialitate, potrivit opiniilor unor autori, se mai retine inca o caracteristica a
impozitului, si anume ca ar constitui o prelevare fara o contraprestatie sau fara vreun
echivalent.
O alta clasificare a impozitelor si taxelor directe si indirecte utilizate pe scara larga in
practica fiscala ar putea fi urmatoarea20
:
a) impozite reale (obiective, pe produs), care:
se stabilesc in legatura cu detinerea unor obiecte materiale (cum sunt pamântul, cladirile,
magazinele etc.), facându-se abstractie de situatia personala a subiectului impozitului;
au cunoscut o larga aplicabilitate in perioada capitalismului premonopolist, dar ele se
practica si in prezent in cazul cladirilor, terenurilor ocupate de cladiri, exploatarilor
agricole;
in aceasta categorie se includ:
impozitul funciar;
impozitul pe cladiri;
impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;
impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc.
b) impozite personale (subiective), care:
se aseaza asupra veniturilor sau averii avându-se in vedere si situatia personala a
subiectului impozitului;
in aceasta categorie se includ:
impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
impozitele pe veniturile societatilor de capital;
impozitele pe averea propriu-zisa;
impozitele pe circulatia averii;
impozitele pe sporul de avere
8.2.2. Definitia si trasaturile taxelor
20 I. Vacarel, Finantele publice. Teorie si practica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 121
Alaturi de impozite, taxele reprezinta o alta sursa principala de venituri ale bugetelor
publice. Spre deosebire de impozite, taxele sunt plati efectuate bugetului de catre contribuabili,
persoane fizice si juridice, cu ocazia si in legatura cu prestarea unui serviciu public. Taxele sunt
platile facute de persoane fizice sau juridice, de regula, pentru
servicii prestate sau activitati efectuate in favoarea acestora, in principal, de catre institutii
publice21
.
Potrivit dispozitiilor art. 2 pct. 40 din Legea finantelor publice nr. 500/2002, taxa este
definita ca fiind „suma platita de o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile
prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public”.
Din continutul definitiei rezulta ca notiunea de taxa este caracterizata prin urmatoarele
trasaturi:22
reprezinta plati neechivalente deci, plata poate fi mai mica sau mai mare in raport de
valoarea prestatiilor efectuate de anumite organe sau institutii ale statului;
subiectul platitor este precis determinat din momentul solicitarii prestatiei respective;
constituie o contributie de acoperire a cheltuielilor ocazionata de prestarea unui
serviciu persoanelor solicitante;
sunt plati facute de solicitanti pentru servicii efectuate din partea organelor de stat in
mod direct si imediat.
Obligativitatea taxelor revine exclusiv celor care solicita serviciul respectiv. In aceasta
categorie sunt incluse taxele juridice (taxele de timbru, notariale, de succesiune), taxele
administrative (pentru autorizatii, permise, legitimatii), taxe consulare. In general, taxa poate fi
considerata o contributie la acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea unui serviciu public
determinat, de catre diferite institutii publice. O alta trasatura ce caracterizeaza taxele,
deosebindu-le astfel de impozite, rezida din aceea ca modul de taxare are drept baza, in principiu,
natura si importanta serviciului prestat, in timp ce la impozite, impunerea are loc in functie de
baza impozabila.
Data taxarii este un alt element ce diferentiaza taxele de impozite. Astfel, in timp ce
taxele se platesc, in principiu, in momentul solicitarii sau dupa prestarea serviciului taxabil de
catre institutia abilitata, plata impozitelor are loc la datele reglementate prin actele normative ce
prevad astfel de venituri.
Totodata, in cazul taxelor, subiectul platitor este precis determinat din momentul in care
solicita efectuarea unei activitati din partea unui organ sau institutii, fapt ce nu se aplica in cazul
impozitelor.
In stabilirea si aplicarea taxelor, se au in vedere unele principii, si anume:
unicitatea taxarii, in sensul ca, pentru unul si acelasi serviciu prestat unei persoane,
aceasta nu datoreaza decat o singura taxa;
raspunderea pentru neindeplinirea obligatiei de plata revine functionarului sau persoanei
incadrate in institutia sau organul de stat respectiv si nu debitorului;
21 I.Condor, Drept financiar, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994, p. 120 22 D.D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Ed. Oscar Prin, Bucuresti, 1997, vol.2, p. 129
nulitatea actelor nelegal taxate;
taxele sunt anticipative, in sensul ca ele se datoreaza si se achita in momentul solicitarii
serviciilor sau lucrarilor ce urmeaza a fi efectuate de organe sau institutii de stat.
O ultima precizare ce trebuie facuta in legatura cu taxele, este cea potrivit careia, nu
intotdeauna denumirea generica de „taxa”, reflecta natura exacta a acestei contributii banesti.
Astfel, denumirea de taxa pe valoarea adaugata este absolut improprie, contributia in cauza fiind,
in fapt, un impozit pe cifra de afaceri, calculat numai asupra valorii adaugate. De altfel, in vechea
reglementare era prevazut impozitul pe circulatia marfurilor care, in conditiile tranzitiei la
economia de piata, a fost inlocuit cu taxa pe valoarea adaugata, drept procedeu de impunere
indirecta adoptat de Comunitatea Europeana pentru statele membre si pentru cele asociate. Alte
state insa stabilesc norme care definesc conditiile in care o persoana este tratata ca un rezident
sau ca un nerezident.23
Deosebiri intre impozite si taxe
in cazul impozitului plata facuta in contul bugetului nu obliga statul sa presteze
platitorului un serviciu direct si imediat; pe cand la taxa, exista obligatia prestarii un ui
serviciu direct si imediat din partea statului;
cuantumul lor se determina diferit, la impozit in principal in functie de baza impozabila,
pe cand marimea taxei este influentata in general, de natura serviciului prestat;
termenele de plata sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe in momentul
solicitarii sau dupa efectuarea prestatiei serviciilor.
In ceea ce priveste deosebirea, din punct de vedere al echivalentului, in unele cazuri
acesta are un caracter relativ, deoarece sunt reglementate si taxe care numai in parte reprezinta
echivalentul serviciului prestat. De exemplu, taxele succesoral
8.2.3. Clasificarea impozitelor si taxelor
In general, clasificarea impozitelor si taxelor a fost determinata de particularitatile
fiecarei tari si etape istorice, fiind astfel diferentiate nu numai categoriile de impozite si taxe, ci
si cuantumul, destinatia si modul de percepere.
Dintre criteriile cele mai importante in doctrina fiscala, au fost evidentiate: forma impunerii,
obiectul si modul de percepere a impozitelor si taxelor.
Dupa forma impunerii, impozitele si taxele se clasifica in impozite si taxe in natura si
pecuniare. Daca impozitele si taxele in natura au fost caracteristice unei anumite perioade
istorice, in epoca moderna si contemporana, acestea sunt percepute numai in mod exceptional.
Dupa obiectul impunerii, se evidentiaza urmatoarele impozite si taxe:
a) impozite si taxe pe avere, asa cum sunt impozitele pe cladiri si impozitele pe terenuri,
taxele asupra mijloacelor de transport etc.;
b) impozite si taxe pe venit, care au drept obiect impozabil sau taxabil veniturile
contribuabililor, persoane fizice sau juridice, cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe venit
etc.;
23 International Tax Glossary, IBDF,Amsterdam, Second Edition 1992, p.210.
c) impozite si taxe pe cheltuieli, instituite pentru limitarea sau chiar oprirea unor
cheltuieli (de exemplu, impozitul suplimentar pentru depasirea fondului total destinat platii
salariilor).
Actualmente, in doctrina moderna a finantelor publice se utilizeaza clasificarea
impozitelor si taxelor dupa modul perceperii, distingandu-se impozite directe si indirecte.
a) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, potrivit
intentiei legiuitorului, trebuie sa suporte, la un anumit termen, sarcina fiscala stabilita pe baza
datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecarui
contribuabil, si a cotelor fixate prin lege. Astfel, in cadrul acestui raport direct dintre
contribuabili si organul fiscal, sunt impozitate sau taxate bunuri mobile sau imobile, venituri sau
beneficii ale persoanelor fizice sau juridice etc., exemplu in acest sens fiind impozitul pe profit,
impozitul pe venit, impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.
In doctrina, impozitele directe au mai fost denumite si impozite cu debit, intrucat acestea
sunt inscrise in registre de evidenta a contribuabililor (roluri fiscale).
La randul lor, impozitele directe se clasifica in impozite reale si personale.
Impozitele reale au in vedere obiectul sau materia impozabila, motiv pentru care mai sunt
denumite si impozite pe produs, exemplu in acest sens fiind impozitul pe terenuri sau cladiri.
Impozitele directe personale au in vedere situatia personala a contribuabilului, averea sau
veniturile acestuia, motiv pentru care mai sunt numite si impozite subiective, un exemplu in acest
sens fiind impozitul pe venit.
b) Impozitele indirecte sunt acele contributii banesti care nu se stabilesc direct si
normativ asupra contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii unor bunuri sau prestarii unor
servicii. Ceea ce caracterizeaza aceasta categorie de impozite si taxe este perceperea indirecta,
adica includerea lor in preturile bunurilor si in tarifele serviciilor. In aceste conditii, potrivit
normelor legale, impozitele indirecte se retin de catre comercianti, producatori, executanti de
lucrari si se suporta de catre beneficiarii acestora, fapt ce justifica denumirea de impozite
indirecte.
In doctrina, au mai fost denumite si impozite fara debit, intrucat perceperea lor nu
necesita inscrierea in registre de evidenta, asa cum este cazul impozitelor directe.
La randul lor, impozitele indirecte se impart in impozite de consumatie (sau accize),
monopoluri fiscale, taxe fiscale si altele.
8.2.4. Contributiile
In legislatia financiara actuala a mai multor state, pe langa impozite si taxe, este
reglementata o categorie intermediara intre acestea, cunoscuta sub denumirea de contributie.
Contributiile reprezinta prelevari obligatorii catre stat de la anumiti contribuabili care
beneficiaza de unele servicii publice sau activitati ale statului. Este cazul unor servicii publice
care aduc beneficii unor cetateni, fara ca ei sa fi solicitat serviciul respectiv.
Legea finantelor publice nr. 500/2002 (art. 2 pct. 19) defineste contributia ca fiind
„prelevarea obligatorie a unei parti din veniturile persoanei fizice si juridice, cu sau fara
posibilitatea obtinerii unei contraprestatii”.
Plata contributiei este obligatorie in sarcina debitorilor real sau potential avantajati. Prin
intermediul acestor contributii sunt stabilite forme de participare partiala a persoanelor fizice sau
juridice la acoperirea unor cheltuieli efectuate de catre stat, in finantarea unor actiuni sau
obiective de care beneficiaza aceste categorii de persoane.
In cadrul contributiilor, o importanta deosebita o au contributiile sociale care au o natura
asistentiala. Ele servesc pentru gestionarea serviciilor de securitate sociala si actioneaza in toate
cazurile cand este prejudiciata capacitatea de munca a salariatilor (boala, batranete, maternitate,
somaj, invaliditate).
Sectiunea 8.3. Subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota)
impunerii
Intrucat legislatia in materie fiscala nu defineste in mod expres notiunile utilizate de
legiuitor in descrierea obligatiilor fiscale ce revin persoanelor fizice si juridice, si nici elementele
componente ale acestor plati catre bugetele publice, doctrina fiscala a incercat sa compenseze
acest neajuns, definind cele cateva notiuni importante la care actele normative fac referire:
subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota) impunerii.
8.3.1. Subiectul impozabil sau taxabil, denumit in legislatia fiscala si contribuabil, este
persoana fizica sau juridica care, obtinand venituri sau detinand bunuri impozabile sau taxabile
are, potrivit legii, obligatia de a plati un impozit, taxa sau alt venit public.
Indiferent daca subiectul impozabil, persoana fizica, are capacitatea de exercitiu sau
numai cea de folosinta, bunurile pe care le detine, veniturile pe care le obtine sau serviciile de
care beneficiaza, sunt supuse impozitarii sau taxarii. In cazul in care are numai capacitatea de
folosinta, exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor urmeaza sa fie savarsite de
reprezentantii sai legali (parinti, tutori etc.).
In general, persoana subiectului impunerii este aceeasi cu platitorul obligatiei fiscale.
Sunt insa si situatii in care plata impozitelor si taxelor se realizeaza de catre o alta persoana decat
debitorul acestor obligatii, cum este cazul impozitului pe salarii, care se plateste de catre unitatea
la care este salariat debitorul.
8.3.2. Obiectul impozabil (taxabil), denumit si baza impozabila sau materie impozabila,
este reprezentat de bunurile sau veniturile impozabile sau taxabile, in cazul impozitelor directe,
precum si de vanzarea sau punerea in circulatie a unor bunuri, in cazul impozitelor indirecte. De
exemplu, constituie bunuri impozabile sau taxabile, cladirile, terenurile sau mijloacele de
transport. Totodata, obiect al impunerii il poate constitui si actele intocmite de organele statului,
pentru care se instituie taxe de timbru, legalizarile, solutionarea unor litigii de catre instantele
judecatoresti etc.
8.3.3. Tariful de impunere, denumit si cota impunerii, reprezinta elementul cu ajutorul
caruia se determina cuantumul banesc al resurselor fiscale datorate de contribuabili. Acesta se
exprima printr-un procent, o suma fixa sau un ansamblu de procente si sume fixe, ce se
raporteaza la baza impozabila, cu ajutorul caruia se calculeaza suma impozitului sau a taxei
datorate.
Cea mai raspandita forma de impunere este cota procentuala si se raporteaza la valoarea
obiectului detinut sau a venitului realizat de subiectul impozabil. Drept urmare, cotele
procentuale se aplica numai la bazele impozabile exprimate in bani. La randul sau, cota
procentuala poate fi proportionala, progresiva sau regresiva, in functie de eventualele schimbari
intervenite in baza sa de calcul.
Sectiunea 8.4. Natura juridica a impozitelor si taxelor
Natura juridica obligationala a impozitelor si taxelor24
este conditionata definantarea
cheltuielilor publice.
Impozitele si taxele sunt reglementate prin doua categorii de norme juridice si anume:
norme privind obiectul si subiectele debitoare ale impozitelor, taxelor si celorlalte
venituri bugetare;
norme privind procedura fiscala a stabilirii si incasarii impozitelor si taxelor si ale
solutionarii litigiilor dintre contribuabil si organele fiscale.
Reglementarea juridica a impozitelor, taxelor si a celorlalte venituri bugetare
este instituita potrivit unor criterii de aplicare a legii fiscale in timp si spatiu astfel:
aplicarea legii fiscale in timp este guvernata de principiul anualitatii impozitelor;
aplicarea legii fiscale in spatiu se bazeaza pe principiul teritorialitatii impozitelor
urmarindu-se evitarea dublei impuneri.
Astfel, venituri realizate pe teritoriul unui stat ( de catre persoane straine) care in alte
state ar putea fi impozitate dublu;
prima data de catre statul in care au fost realizate;
alta data, de catre statul in care au fost transferate.
Impunerea de catre stat, ca autoritate reprezentativa, a impozitelor, taxelor si celorlalte
venituri bugetare, reprezinta un procedeu financiar de constituire a fondurilor banesti de care
acesta are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice si implicit, de realizare a functiilor si
sarcinilor pentru care a fost creat. Impozitele si taxele au deci, natura juridica de obligatie
financiar-bugetara, aspect ce rezulta, in primul rand, din prevederile art. 53 alin. 1 din
Constitutia Romaniei, potrivit carora „cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si taxe,
la cheltuielile publice”. Natura juridica de obligatie financiar-bugetara este reluata, in mod
explicit si implicit, si in actele normative ce instituie aceste venituri ale bugetelor publice (de
exemplu, impozitul pe venit, impozitul pe profit, T.V.A., impozitele si taxele locale,
reglementate in Codul fiscal).
Obligatia financiar-bugetara de a plati impozite si taxe este, in primul rand, o obligatie
juridica pentru contribuabili, intrucat ea deriva din actele normative ce le instituie, neindeplinirea
24 Ionel Bostan, Drept financiar & fiscalitate, Ed. Media-Tech, Iasi, 1999, p. 80-81
acestei obligatii fiind sanctionata contraventional, iar in final cu executarea silita, in vederea
recuperarii veniturilor cuvenite bugetelor publice si neachitate integral si la termenele legale.
Obligatia financiar-bugetara de a plati impozite si taxe are o natura patrimoniala, insa se
deosebeste de obligatiile juridice patrimoniale prin izvoare, beneficiari, conditiile de
individualizare, modificare si stingere, precum si mijloacele de constrangere in cazul
neindeplinirii sale.
Astfel, in timp ce obligatiile patrimoniale de drept civil izvorasc din contracte, fapte si
omisiuni cauzatoare de prejudicii etc., obligatiile financiar-bugetare izvorasc exclusiv din lege,
ca act al Parlamentului. In cazuri mai rare, impozitele si taxele sunt reglementate prin ordonante
emise de Guvern.
In ceea ce priveste beneficiarul obligatiei financiar-bugetare sau fiscale, acesta este
intotdeauna statul, reprezentat prin organele Ministerului Finantelor Publice, sau colectivitatile
locale (unitatile administrativ-teritoriale), in cazul impozitelor si taxelor locale.
In ceea ce priveste individualizarea obligatiei fiscale, aceasta se realizeaza intotdeauna
prin titlu de creanta fiscala, spre deosebire de titlul de creanta civila, care ofera temeiul actiunii
in justitie, pentru obtinerea unui titlu executoriu (titlul de creanta fiscala este executoriu prin el
insusi, fara o investire a instantei in acest sens).
Totodata, titlurile de creanta fiscala pot fi atacate si contestate pe cale administrativa, si
numai in cazuri expres prevazute de lege, la instantele judecatoresti.
In fine, coercitia atrasa de neindeplinirea obligatiei fiscale este reglementata in mod
specific prin dispozitii legale care urmaresc respectarea termenelor legale de plata a impozitelor
si taxelor, precum si recuperarea celor neachitate integral si la termenele legale, pe calea
executarii silite. In acelasi sens, sanctiunea specifica in materie este amenda baneasca
(financiara) si corespunde interesului financiar al statului de a realiza cert veniturile bugetare, in
mod deplin si la termenele legale.
Sectiunea 8.5. Stingerea creantelor fiscale
Potrivit dispozitiilor Legii nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură
fiscală, principalele modalitati de stingere a creantelor fiscale sunt urmatoarele:
8.5 .1. Plata
8.5 .2. Compensarea
8.5 .3. Anularea
8.5 .4. Insolvabilitatea (scaderea)
8.5 .5. Prescriptia
8.5 .6. Executarea silita
In actuala reglementare a Codului de procedura fiscala a fost preferata expresia de
„stingere a creantelor fiscale”, care este de altfel expresia traditionala in terminologia
obligatiilor juridice, in locul celei de „realizare” a creantelor bugetare, utilizata in vechile
reglementari.
8.5.1. Stingerea creantelor fiscale prin plata.
Data fiind importanta deosebita a veniturilor bugetare pentru realizarea fondurilor publice
necesare satisfacerii functiilor si sarcinilor statului, plata impozitelor, taxelor si a altor contributii
financiar-bugetare este cel mai important mod de realizare a creantelor bugetare.
Sub aspectele lor generale, platile de impozite si taxe se aseamana cu platile banesti
intervenite in raporturile patrimoniale dintre subiectele de drept civil. Cu toate acestea, plata
creantelor bugetare este supusa exclusiv dispozitiilor legislatiei fiscale, fara a i se aplica vreuna
din dispozitiile Codului civil referitoare la plata.
Plata este principalul mijloc juridic de stingere a unei obligatii fiscale. Plata impozitelor
si taxelor se face de catre subiectul impozabil sau taxabil, direct sau indirect, si are ca obiect
stingerea obligatiei catre bugetul public national. Platitor al obligatiei fiscale este debitorul sau
persoana care, in numele debitorului, are obligatia de a plati sau de a retine si de a plati, dupa
caz, impozite, taxe, contributii, amenzi si alte venituri bugetare. Pentru persoanele juridice cu
sediul in Romania care au sedii secundare, platitor de obligatii fiscale este persoana juridica, cu
exceptia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de
catre sediile secundare ale persoanei juridice. Sunt numeroase cazurile prevazute de lege 25
cand
o alta persoana decat debitorul este obligata la plata sumei datorate de debitor, daca acesta n-a
achitat-o
Potrivit dispozitiilor legale, operatiunea platii impozitelor, taxelor si a altor venituri
bugetare se poate realiza in urmatoarele modalitati principale:
a) prin plata directa;
b) prin retinere (stopaj) la sursa;
c) prin aplicarea si anularea de timbre fiscale.
a) Stingerea obligatiilor fiscale prin plata directa poate avea loc fie prin virament, fie in
numerar.
Plata prin virament este cea mai comoda modalitate de plata directa si presupune
intercalarea unui tert, o unitate bancara, intre contribuabilul platitor (persoana fizica sau juridica)
si organul fiscal.
Dovada platii sumelor reprezentand impozite si taxe, cat si a datei la care acestea au fost
achitate, se face, in aceste cazuri, prin intermediul copiei dupa dispozitia de plata emisa de
contribuabilul debitor, document care are inscrisa data la care banca a debitat contul debitorului.
Plata prin numerar este o alta modalitate de executare a obligatiei fiscale prin plata
directa. In aceasta modalitate, persoanele fizice, debitori ai unor impozite, taxe sau alte venituri
bugetare, care nu au deschise conturi la unitati bancare, platesc obligatiile bugetare ce le revin in
numerar, fie organelor fiscale, trezoreriilor sau casieriilor autorizate sa incaseze venituri
bugetare, fie prin mandat postal, pe adresa organului fiscal competent.
Dovada executarii obligatiei fiscale se face prin chitanta eliberata de unitatea incasatoare
25 Art.6-8 din O.G. nr.61/2002 privind colectarea creantelor bugetare, in M.O. Nr.644 din 30 august 2002.
sau cu chitanta eliberata de oficiul postal unde s-a depus mandatul.
b) Stingerea obligatiei fiscale prin retinere (stopaj la sursa)
Plata obligatiilor fiscale prin aceasta modalitate se realizeaza in mod curent prin
calcularea, retinerea si varsarea veniturilor bugetare de catre o alta persoana decat contribuabilul
debitor.
Aceasta modalitate de stingere a obligatiei fiscale are o serie de avantaje, care permit si
inlesnesc realizarea veniturilor bugetare cu eforturi minime, grevate de costuri reduse, fata de
sistemul clasic al platilor directe.
Modalitatea platii prin retinere la sursa este reglementata in legislatia fiscala prin
dispozitiile Codului de procedura fiscala privind impozitul pe salarii.
c) Stingerea obligatiei fiscale prin aplicarea si anularea de timbre fiscale.
Aceasta modalitate de plata se realizeaza de catre debitorii unor taxe de timbru, prin
aplicarea si anularea de timbre fiscale mobile, in momentul intocmirii actului pentru care se
datoreaza taxa.
Dovada acestor plati se face prin marca timbrului aplicata pe actul intocmit in cauza.
Taxele platite prin aplicarea si anularea de timbre fiscale nu se pot restitui intrucat, prin
anularea lor, timbrele fiscale isi pierd valoarea si nu mai pot fi reutilizate.
8.5.2. Stingerea creantelor fiscale prin compensare
Compensarea este o procedura speciala de stingere a creantelor bugetare care se aplica
atunci cand exista obligatii de plata reciproce intre bugetul statului sau bugetele locale, pe de o
parte, si subiectele impozabile sau taxabile, pe de alta parte. Astfel de situatii apar atunci cand
subiectul impozabil plateste in contul bugetului de stat sume de bani in plus si, in acelasi timp,
are de platit impozite sau taxe catre bugetul de stat. Intr-un asemenea context, sumele platite in
plus pot fi restituite la cererea contribuabilului platitor sau pot fi compensate cu datorii restante si
cu obligatii fiscale viitoare, compensarea putand opera, conform regulilor din dreptul comun,
pana la concurenta sumei celei mai mici.
Conform art. 168 din Legii Nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală
se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi
datorată.
Se restituie, la cerere debitorului, urmatoarele sume:
cele platite fara existenta unui titlu de creanta;
cele platite in plus fata de obligatia fiscala;
cele platite ca urmare a unei erori de calcul;
cele platite ca urmare a aplicarii eronate a prevederilor legale;
cele de rambursat de la bugetul de stat;
cele stabilite prin hotarari ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit
legii;
cele ramase dupa efectuarea distribuirii;
cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din retinerile prin poprire,
precum si cautiunea depusa, dupa caz, in temeiul hotararii judecatoresti prin care se
dispune desfiintarea executarii silite.
Operatiunea restituirii sumelor achitate in plus de debitor cunoaste doua modalitati. In
cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mica decat obligatiile fiscale restante ale
debitorului, se va efectua compensarea pana la concurenta sumei de rambursat sau de restituit. In
cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decat suma reprezentand obligatii
fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea pana la concurenta obligatiilor fiscale
restante, diferenta rezultata restituindu-se debitorului.
8.5.3. Anularea
Anularea reprezinta un mod exceptional de stingere a creantelor fiscale, care se realizeaza
fie prin amnistia fiscala, fie prin intermediul unor acte de anulare a anumitor creante fiscale
restante, emise de organele de stat competente.
Amnistia fiscala constituie un procedeu de stingere a obligatiilor fiscale restante ale
contribuabililor pe cale legislativa, deoarece se aplica in imprejurarile in care anumite categorii
de subiecte impozabile sau taxabile au datorii fiscale restante fata de bugetul statului si anularea
acestor datorii devine atat de necesara pentru lichidarea unor restante fara perspectiva de a mai fi
recuperate, cat si fara oportunitate din punctul de vedere al politicii fiscale a statului fata de acele
subiecte impozabile sau taxabile.
Spre deosebire de amnistia fiscala, care are un caracter general, legislatia fiscala prevede
posibilitatea anularii unor creante fiscale la cererea temeinic motivata a debitorului si numai
pentru anumite creante fiscale restante. Astfel, in cazuri exceptionale, pentru motive temeinice,
Guvernul, prin hotarare, poate aproba anularea unor categorii de creante fiscale.
In concluzie, efectele amnistiei si cele ale actelor individuale de anulare sunt identice,
constand in anularea creantelor bugetare, urmata de stergerea acestora din rolurile fiscale.
8.5.4. Insolvabilitatea (scaderea)
In legislatia anterioara Codului de procedura fiscala, acest mod de stingere a creantelor
fiscale era cunoscut sub numele de scadere, denumire ce avea in vedere tocmai efectul principal
al acesteia, respectiv scaderea definitiva a creantelor fiscale din evidenta organelor fiscale
competente in acest sens.
Astfel, in caz de insolvabilitate a debitorului, obligatiile fiscale urmarite de organele de
executare pot fi scazute din evidenta acestora. Aceasta modalitate speciala de stingere a
obligatiei fiscale intervine in situatiile in care contribuabilul, persoana fizica, a decedat fara sa
lase avere, este insolvabil sau a disparut. In situatia in care debitorul este o persoana juridica,
aceasta modalitate de stingere a obligatiilor fiscale va interveni cand debitorul isi inceteaza
existenta si raman neachitate obligatii fiscale.
Potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, procedura de insolvabilitate se
aplica in urmatoarele situatii:
debitorul nu are venituri sau bunuri urmaribile;
cand dupa incetarea executarii silite pornite impotriva debitorului raman debite
neachitate;
debitorul a disparut sau a decedat fara sa lase avere;
cand debitorul nu este gasit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut si la acesta ori in alte
locuri unde existau indicii ca a avut avere nu se gasesc venituri sau bunuri urmaribile;
cand, potrivit legii, debitorul persoana juridica isi inceteaza existenta si raman neachitate
obligatii fiscale.
Prevederile acestui articol nu se aplica in cazul in care exista succesori universali sau cu
titlu universal, potrivit dreptului comun, sau exista debitori solidari.
Procedura de declarare a debitorului in stare de insolvabilitate poate incepe numai dupa
ce organele de executare au aplicat reglementarile legale privind angajarea raspunderii a altor
persoane decat debitorul.
8.5.5. Prescriptia
Stingerea obligatiilor bugetare prin prescriptie completeaza celelalte moduri speciale de
stingere a acestor obligatii, determinat de constatarea ca, si in domeniul fiscal, la fel ca in
celelalte domenii supuse reglementarii juridice, este posibila persistenta unor stari de fapt in care,
datorita neexercitarii unor drepturi sau altor motive asemanatoare, sa devina necesara
consacrarea juridica a acestor stari de fapt prin prescriptia respectivelor drepturi.
Prescriptia duce la stingerea obligatiilor financiar-bugetare , ca o consecinta a scurgerii
termenului prevazut de lege pentru incasarea creantelor fiscale prin plata benevola sau prin
executare silita, astfel ca obligatia devine naturala, statul nemaiputandu-si constrange debitorul
sa plateasca.
Ca si in celelalte ramuri de drept, si in dreptul fiscal se aplica intreruperea si suspendarea
termenului de prescriptie.
Intreruperea termenului de prescriptie are ca efect incetarea definitiva a prescriptiei
incepute inainte de aparitia imprejurarii care a intrerupt-o, scurgerea efectelor acesteia pentru
trecut, dupa intrerupere urmand a curge un nou termen de prescriptie.
Codul de procedura fiscala prevede urmatoarele situatii de intrerupere a termenelor de
prescriptie a dreptului de a cere executarea silita:
in cazurile si in conditiile stabilite de lege pentru intreruperea termenului de prescriptie a
dreptului la actiune;
pe data indeplinirii de catre debitor, inainte de inceperea executarii silite sau in cursul
acesteia, a unui act voluntar de plata a obligatiei prevazute in titlul executoriu ori a
recunoasterii in orice alt mod a datoriei;
pe data intocmirii, potrivit legii, actului de constatare a insolvabilitatii contribuabilului;
in alte cazuri prevazute de lege.
Suspendarea cursului prescriptiei presupune incetarea temporara a acesteia pe timpul cat
dureaza situatia legala care a generat-o. Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul, la
determinarea implinirii termenului de prescriptie calculandu-se si termenul scurs inainte de
suspendare.
8.5.6. Executarea silita a creantelor bugetare
In doctrina, executarea silita a fost definita ca fiind procedura prin intermediul careia
creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau printr-un alt titlu
executoriu, constrange, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul sau, care nu-si
executa de bunavoie obligatiile decurgand dintr-un asemenea titlu, de a si le aduce la indeplinire
in mod silit.
In domeniul dreptului fiscal, in vederea realizarii veniturilor bugetare, ori de cate ori
obligatiile bugetare constand in impozite, taxe sau alte datorii cu caracter fiscal, nu sunt
indeplinite la termenele si in cuantumul legal, pe langa aplicarea dobanzilor si eventual a
penalitatilor de intarziere, se va trece la executarea silita, ca mijloc subsidiar de realizare a
creantelor bugetare.
Executarea silita a impozitelor, taxelor si celorlalte venituri bugetare este asemanatoare
celei din sfera dreptului civil. Astfel, atat in raporturile de drept civil cat si in cele fiscale,
executarea silita constituie ultima etapa procesuala, care intervine numai atunci cand subiectele
de drept vizate nu-si indeplinesc benevol obligatiile ce le revin. Ceea ce este insa specific
executarii silite a creantelor bugetare fata de executarea silita de drept comun este faptul ca
aceasta ultima faza a procedurii fiscale este declansata si se desfasoara de catre organele
administrativ-fiscale si de control financiar ale statului, fara incuviintarea altor organe de stat, in
temeiul caracteristicii titlului de creanta bugetara de a fi executoriu de drept, nemaifiind necesara
investirea sa cu formula executorie de catre o instanta judecatoreasca.
In concluzie, avand in vedere ca executarea silita a creantelor bugetare este pornita si
desfasurata impotriva subiectelor impozabile si taxabile aflate in culpa prin neplata integrala si la
termenele legale a unor creante de acest fel, ea constituie, in final, un mijloc coercitiv de aparare
si satisfacere a intereselor fiscale publice.
Potrivit dispozitiilor privind executarea silita a creantelor bugetare din legea cadru,
pornirea si desfasurarea acestei proceduri este rezervata anumitor organe administrativ-
financiare, denumite organe de executare, fiind supusa unor conditii speciale.
Persoanele din cadrul organelor fiscale abilitate sa aduca la indeplinire masurile
asiguratorii si sa efectueze masurile de executare silita sunt denumite, potrivit dispozitiilor
legale, executori fiscali. Executorii fiscali sunt imputerniciti in fata debitorului si a tertilor prin
legitimatia eliberata in acest sens cat si prin delegatia emisa de organul de executare silita. Pe
timpul exercitarii atributiilor ce le revin prin lege, executorii fiscali indeplinesc o functie ce
implica exercitiul autoritatii de stat, motiv pentru care se bucura de protectia legii in acest sens.
Competenta teritoriala pentru efectuarea procedurii de executare revine organului de
executare in a carui raza teritoriala se gasesc bunurile urmaribile, cu exceptiile prevazute de
codul de procedura fiscal.
In cazul debitorilor solidari, organul de executare coordonator este cel in a carui raza
teritoriala isi are domiciliul fiscal debitorul despre care exista indicii ca detine mai multe venituri
sau bunuri urmaribile.
Declansarea si desfasurarea procedurii executarii silite a creantelor bugetare restante
este conditionata de intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
existenta titlului executoriu al creantei bugetare;
creanta fiscala sa fie exigibila;
pornirea executarii silite inainte de implinirea termenului de prescriptie a
obligatiei bugetare restante;
indeplinirea actelor procedurale premergatoare executarii silite.
Odata cu implinirea cumulativa a acestor patru conditii principale, pornirea executarii
silite a creantelor bugetare nu este numai legal posibila ci si necesara, in vederea recuperarii
creantelor bugetare restante.
Conditiile executarii silite a creantelor banesti se deduc din dispozitiile Codului de
procedura civila, precum si din prevederile Codului de procedura fiscala referitoare la executarea
silita. Astfel, in cazul executarii silite a creantelor de drept civil, cat si in cazul executarii silite a
creantelor fiscale, conditia primordiala o reprezinta existenta titlului executoriu.
Principiul fundamental in materia executarii silite prevazut in Codul de procedura civila
este cel potrivit caruia nici o urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc
decat in virtutea unui titlu executoriu sau a unei hotarari date cu o executie provizorie si pentru o
datorie certa si lichida.
Spre deosebire de dreptul comun, in care titlul executoriu, de regula, consta fie intr-o
hotarare judecatoreasca definitiva sau un act autentic investit cu formula executorie, in domeniul
creantelor bugetare titlul executoriu este actul emis sau aprobat de organul competent prin care
se stabilesc impozite si taxe datorate si neachitate in termenele legale.
O alta conditie rational necesara pentru pornirea executarii silite o constituie
exigibilitatea creantelor fiscale, respectiv expirarea termenului legal de plata a creantelor
bugetare fara ca suma datorata sa fi fost achitata in contul bugetului de stat.
Determinat de necesitatea recuperarii creantelor fiscale restante, executarea silita in
domeniul fiscal porneste indata dupa expirarea termenului legal de plata ori la intervale de timp
prevazute pentru primele acte ce fac parte din caile procedurale de executare silita.
Are caracter exigibil creanta ajunsa la scadenta, care poate fi pretinsa, careia i se poate
cere deindata executarea, la nevoie silita.
Declansarea si desfasurarea procedurii de executare silita mai presupune, in mod necesar,
ca o conditie legala, savarsirea primelor acte procedurale de executare silita, cu data certa,
inaintea implinirii termenului de prescriptie. Aceasta noua conditie are, la randul sau, o mare
insemnatate juridica intrucat, dupa aceasta data, debitorul urmarit poate opri executarea silita,
invocand stingerea prin prescriptie a obligatiei bugetare respective.
Conditia indeplinirii actelor procedurale premergatoare executarii silite se recunoaste a
fi, de asemenea, rational necesara pentru declansarea si desfasurarea executarii silite a creantelor
bugetare. In plus, ea ofera perspectiva reala de a determina debitorii sa plateasca sumele datorate,
fata de alternativa de a fi supusi coercitiilor specifice cailor procedurale de executare silita si mai
ales, indisponibilizarii unor venituri si bunuri.
Masurile asiguratorii
Inainte de pornirea executarii silite, pentru realizarea cat mai certa a creantelor bugetare
restante, reglementarea in vigoare prevede aplicarea, in anumite cazuri, a unor masuri
asiguratorii.
Masurile asiguratorii concepute si reglementate pentru a se garanta recuperarea creantelor
bugetare se dispun si se aduc la indeplinire, prin procedura administrativa, de catre organele
fiscale competente.
Modalitatile de executare silita a creantelor bugetare.
Modalitatile de executare silita a creantelor bugetare sunt, in fapt, caile practice ale
acestei executari, si anume: poprirea, urmarirea silita a bunurilor mobile si urmarirea silita a
bunurilor imobile. Fiecare din aceste modalitati sau cai procedurale se aplica cu particularitatile
inerente, care numai partial se aseamana cu cele prevazute in Codul de procedura civila ori cu
reglementarile fiscale anterioare din statul nostru, prezentand mai multe aspecte si conditii
inovatoare.
Executarea silita a creantelor bugetare prin poprire.
Procedura executarii silite prin poprire, reglementata si aplicata atat in domeniul fiscal cat
si in sfera creantelor patrimoniale de drept civil, se intemeiaza pe posibilitatea de a recupera o
creanta baneasca restanta din sumele de bani pe care debitorul le are de primit de la terte
persoane.
In cadrul procedurilor de executare silita a creantelor bugetare, poprirea reprezinta acea
modalitate a executarii silite prin care creditorul urmareste sumele pe care o terta persoana le
datoreaza debitorului urmarit.
Executarea silita a creantelor bugetare prin urmarirea bunurilor mobile.
Urmarirea bunurilor mobile ale debitorului este o modalitate indirecta de executare silita
a creantei bugetare, creditorul indestulandu-se din suma de bani obtinuta prin valorificarea
bunurilor mobile apartinand debitorului.
Executarea silita a creantelor bugetare prin urmarirea bunurilor imobile.
Asemanator executarii silite mobiliare, urmarirea bunurilor imobile reprezinta o
procedura de realizare indirecta a creantei bugetare, presupunand valorificarea bunurilor imobile
urmarite silit.
Bunurile imobile urmaribile ale debitorului sunt supuse executarii silite in masura in care
este necesar pentru acoperirea creantei bugetare.
Executarea silita a altor bunuri
Potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, este reglementata si posibilitatea
legala de executare silita a fructelor neculese si a recoltelor prinse de radacini, procedura
aplicabila fiind identica cu executarea silita a bunurilor imobile.
Pentru executarea silita a recoltelor si a fructelor culese sunt aplicabile dispozitiile
procedurale ale Codului de procedura fiscala privind bunurile mobile.
Organul de executare are optiunea de a hotari, dupa caz, valorificarea fructelor neculese
sau a recoltelor asa cum sunt prinse de radacini sau dupa ce vor fi culese.
O alta procedura speciala, instituita prin Codul de procedura fiscala, este executarea
silita a unui ansamblu de bunuri. Astfel, bunurile mobile si/sau imobile proprietate a debitorului
pot fi valorificate in ansamblu daca organul de executare apreciaza ca astfel acestea pot fi
vandute in conditii mai avantajoase. Toate aceste bunuri vor fi anterior sechestrate, conform
dispozitiilor mai sus mentionate. Totodata, se aplica in cauza prevederile procedurale ale Codului
de procedura fiscala privind executarea silita a bunurilor mobile sau imobile, dupa caz.
Valorificarea bunurilor
Conform dispozitiilor Codului de procedura fiscala, in cazul in care creanta fiscala nu
este stinsa in termen de 15 zile de la data incheierii procesului verbal de sechestru, se va proceda,
fara efectuarea altei formalitati, la operatiunea valorificarii bunurilor sechestrate, cu exceptia
situatiilor in care, potrivit legii, s-a dispus desfiintarea sechestrului, suspendarea sau amanarea
executarii silite.
Cheltuielile de executare silita
Conform dispozitiilor Codului de procedura fiscala, cheltuielile de orice natura necesare
desfasurarii procedurii de executare silita vor fi in sarcina debitorului urmarit, insa exista si
exceptii, si anume cazul cheltuielilor de executare care nu au la baza documente care sa ateste ca
au fost efectuate in scopul executarii silite, care nu raman in sarcina debitorului.
Suma cheltuita cu executarea silita se stabileste de organul de executare, printr-un proces
verbal, care constituie titlu executoriu potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, avand
la baza documentele care atesta cheltuielile efectuate.
Procedura eliberarii si distribuirii sumelor realizate prin executarea silita
O noua etapa in procedura executarii silite a creantelor bugetare este eliberarea si
distribuirea sumelor realizate in urma aplicarii mecanismului pe care aceasta il instituie. Sumele
care se elibereaza sau se distribuie sunt cele realizate de la inceperea executarii silite, ca urmare a
platilor efectuate de debitor sau de alte persoane, a aplicarii masurilor de executare silita prin
poprire sau prin decontare bancara, a incasarilor din valorificarea bunurilor mobile si imobile
supuse executarii silite.
Sumele de bani rezultate prin executarea silita se elibereaza in cazul in care executarea se
efectueaza de un singur creditor si, respectiv, se distribuie, potrivit ordinii de preferinta, in cazul
in care si alti creditori participa la aceasta procedura ori si-au depus titlurile in vederea
distribuirii sumelor realizate prin executarea silita.
Contestatia la executarea silita
Un rol deosebit de important in asigurarea legalitatii procedurilor de executare silita
revine instantei judecatoresti chemata sa realizeze cenzura actelor executionale care au o
gravitate exceptionala pentru patrimoniul debitorului, conducand in final la pierderea dreptului
de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile supuse executarii.
Contestatia la executare, ca mijloc procedural special creat de legiuitor in scopul
garantarii legalitatii actelor de executare silita, a fost definita in doctrina drept plangerea
specifica procedurii executarii silite prin care se obtine in fata instantei de judecata anularea sau
indreptarea unor acte de executare sau, uneori, chiar si anihilarea efectului executoriu al unui
titlu executoriu.
CAPITOLUL IX
IMPOZITELE CENTRALE SI LOCALE
Sectiunea 9.1. Consideratii introductive si principii
Sectiunea 9.2.Impozitul pe profit, pe veniturile microîntreprinderilor, pe dividende
Sectiunea 9.3. Impozite indirecte datorate bugetului de stat
Sectiunea 9.4. Impozite şi taxe locale
Sectiunea 9.5. Importanta veniturilor extraordinare
Sectiunea 9.1. Consideratii introductive si principii
9.1.1. Consideratii introductive
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlul nerambursabil,
datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru
veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă 1.
În condiţiile statului modern, contribuţia se realizează numai în formă bănească, spre
deosebire de statele sclavagiste şi feudale care percepeau impozite şi în natură.
Impozitul este o contribuţie obligatorie.
Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil.
Impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, potrivit principiului nullum
impositum sine lege 2. Impozitele sunt datorate de către contribuabili.
Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute de subiectele
impozabile.
În literatura de specialitate se mai reţine în plus încă o trăsătură a impozitului, şi anume
că este o prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun echivalent.Exista autori care nu sunt de
acord cu o asemenea opinie din cel puţin două motive, şi anume3: trăsătura esenţială a
impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele concentrate de stat pe calea impozitelor
de la persoanele fizice şi juridice se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi de care
beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societăţii(de ex.: acţiunile
social-culturale organizate de stat în folosul ei, şi anume învăţământ, ocrotirea sănătăţii, asistenţa
socială, ajutorul familial de stat, arta, cultura, educaţia fizică şi sportul) si în schimbul
impozitelor încasate, statul se obligă şi trebuie să creeze şi să asigure un cadru general favorabil
desfăşurării activităţilor economice, sociale şi politice în societate, conform principiului „cine
plăteşte impozite are dreptul de a beneficia de protecţie din partea organelor statului".
1 I. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, Drept financiar, Bucureşti, 1981, p. 99; A. Smith, Avuţia naţională, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1965, p. 242; C. Kiriţescu, Moneda, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.187; I. Văcărel, Finanţele publice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 90; N. Glaja şi colab., Finanţele statelor capitaliste, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 53; C.
Tăutu, Impozitele directe în România, Bucureşti, 1939, p. 8. 2 Acest principiu constituţional datează la noi de la prima Constituţie română (art. 109 al Constituţiei din 1866), fiind menţinut şi de Constituţia din 1923 (art. 109), Constituţia din 1938 (art. 80),' Constituţia din 1952 (art.' 17 lit. f). 3 1. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, op. cit. p. 99; C. Kiriţescu, op. cit. p. 187; I. Gliga, Drept financiar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975, p. 102.
Veniturile bugetare realizate de la persoanele juridice (agenţi economici şi instituţii
publice) şi persoanele fizice se grupează în două mari categorii: venituri fiscale şi venituri
nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe (impozitul pe profit, impozitul pe salarii,
taxe pentru folosirea terenurilor ce formează proprietatea publică, impozitul pe veniturile liber-
profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice, impozitul pe venitul agricol, impozitele şi
taxele pentru clădiri, terenuri şi mijloace de transport, precum şi alte venituri din impozite
directe) şi din impozite indirecte (impozitul asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor, taxe
vamale, taxe de timbru, impozitul pe spectacole, penalităţi şi majorări pentru venituri nevărsate
la termen, precum şi alte încasări din impozite indirecte).
Impozitele şi taxele reglementate de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt
următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale;
i) impozitul pe construcţii.
Contribuţiile sociale obligatorii reglementate de Legea nr. 227/2015 privind Codul
fiscal sunt următoarele:
a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate;
c) contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;
e) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de persoanele
fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006
privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu
modificările ulterioare.
9.1.2. Impozitele şi taxele reglementate de Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal se
bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le
revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale;
c) justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să
fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a
proprietăţilor acestuia;
d) eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu
bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în
toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de
criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni
modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii
obligatorii.
Sectiunea 9.2. Impozitul pe profit, pe veniturile microîntreprinderilor, pe dividende
9.2.1 Impozitul pe profit
Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil, care
este datorată – în temeiul legii – la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru
veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care
le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută.
Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe datorate bugetului de stat.
Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice este determinat, în general, de forma de
organizare a acestora, ca societăţi de persoane sau societăţi de capital.
În cazul societăţilor, impunerea veniturilor realizate de acestea se efectuează la fel cu
impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.
La societăţile de capital putem vorbi de un profit realizat de acestea, din care o parte se
poate repartiza acţionarilor sub formă de dividende, iar alta să rămână la dispoziţia societăţii.
Profitul impozabil se stabileşte ca diferenţă între veniturile brute şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea acestora, şi anume, cheltuieli cu materii prime şi alte materiale, pierderi înregistrate în
ultimul an şi, eventual, şi în anii precedenţi, dobânzi şi alte cheltuieli, ale căror condiţii şi limite
în care se pot efectua diferă de la o ţară la alta.
Cotele de impunere, la rândul lor, sunt şi ele diferite de la o ţară la alta.
Profitul reprezintă beneficiul obţinut ca rezultat al investirii de capital, respectiv diferenţa
dintre veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate. Prin profit se înţelege soldul (diferenţa)
rămas(ă) după deducerea cheltuielilor efectuate de către un agent economic din veniturile astfel
obţinute. Impozitul pe profit este unul din cele mai importante venituri bugetare obţinute sub
forma impozitelor directe 4.
Baza de impunere, respectiv suma asupra căreia urmează a se aplica cota legală în
vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabil o reprezintă profitul anual impozabil.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile obţinute din orice sursă şi
cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor5, dintr-un an fiscal, din care se scad
veniturile neimpozabile6 şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile
7.
Contribuabilii impozitului pe profit:
Sunt obligate la plata impozitului pe profit , următoarele persoane, denumite în
continuare contribuabili: 8
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România;
c) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în România;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din transferul proprietăţilor imobiliare
situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv
închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România,
veniturile din exploatarea resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din
vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.
Nu intră sub incidenţa impozitului pe profit următoarele persoane juridice române:
a) Trezoreria Statului;
b) instituţia publică, înfiinţată potrivit legii, cu excepţia activităţilor economice desfăşurate
de aceasta;
c) Academia Română, precum şi fundaţiile înfiinţate de Academia Română în calitate de
fondator unic, cu excepţia activităţilor economice desfăşurate de acestea;
d) Banca Naţională a României;
e) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
f) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii;
g) Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii;
h) Fondul de garantare a asiguraților, constituit potrivit legii;
i) persoana juridică română care plăteşte impozit pe veniturile microîntreprinderilor, în
conformitate in conformitate cu normativele legale;
j) fundaţia constituită ca urmare a unui legat;
k) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică.
4 Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de persoanele juridice, Editor: Tribuna Economică, Bucureşti, 1998. p. 19-21. 5 Cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile sunt enumerate limitativ în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 6 Venituri neimpozabile.art.23 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 7 Cheltuielile nedeductibile si cheltuielile cu deductibilitate limitată sunt enumerate în art 25 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 8 Art 13 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Impozitul pe profit se aplică după cum urmează: în cazul persoanelor juridice române, al
persoanelor juridice străine având locul de exercitare a conducerii efective în România, precum
şi al persoanelor juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene,
asupra profitului impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate; în
cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România, asupra profitului impozabil atribuibil
sediului permanent, respectiv asupra profitului impozabil la nivelul sediului permanent desemnat
să îndeplinească obligaţiile fiscale; în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri
astfel cum sunt prevăzute mai sus
Cotele de impunere:
cotă procentuală proporţională de 16%, care reprezintă regula şi de la care sunt limitativ
reglementate următoarele excepţii:
contribuabilii care desfăşoară activităţi specifice barurilor şi cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive (inclusiv persoanele juridice care
realizează astfel de venituri în baza unor contracte de asociere, la care – prin ipoteză –
impozitul pe profit datorat pentru activităţile menţionate ar fi mai mic de 5% din
veniturile respective) datorează un impozit de 5 % aplicat asupra acestor venituri;
persoanele juridice române şi străine care vând/cesionează proprietăţi imobiliare situate
în România sau titluri de participare deţinute la o persoană juridică română vor plăti (în
măsura în care câştigurile rezultate din respectivele acte juridice de dispoziţie depăşesc
pierderile înregistrate ca urmare a vânzării/cesionării) un impozit pe profit care se va
stabili prin aplicarea unei cote de 10 % la diferenţa rezultată 9;
unele categorii de persoane juridice (care au investit în zone defavorizate ori au
desfăşurat activităţi în zone libere, au fost implicate în producţia de filme cinematografice
etc.) beneficiază de scutirea – în anumite condiţii – de la plata impozitului pe profit sau
de anumite reduceri ori deduceri 10
.
Calculul, reţinerea şi vărsarea impozitului pe profit:
Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei
impozabile. Sarcina calculării, reţinerii şi vărsării sumei de bani reprezentând impozitul pe profit
revine contribuabilului care (realizând profit) îl datorează.
Impozitul pe profit constituie – în principiu – venit la bugetul de stat, cu o excepţie
expres prevăzută de lege: impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile
datorate de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi consiliilor judeţene, precum şi
cele datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale şi/sau judeţene sunt acţionari
majoritari se fac venit la bugetele locale respective.
Plata impozitului pe profit se face, în principiu, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a
primei luni din trimestrul următor aceluia pentru care se face plata.
9 Art.33 din din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. 10 Pentru detaliile reglementării, a se vedea disp.art.38 din Codul fiscal
Anul fiscal este anul calendaristic11
. Când un contribuabil se înfiinţează sau încetează să
mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic
pentru care contribuabilul a existat.
La calculul rezultatului fiscal, pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, definite potrivit
legii, se acordă stimulente fiscale:
Scutirea de impozit a profitului reinvestit - Profitul investit în echipamente tehnologice,
calculatoare electronice şi echipamente periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de
facturare, precum şi în programe informatice, produse şi/sau achiziţionate, inclusiv în baza
contractelor de leasing financiar, şi puse în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii
economice, este scutit de impozit.
Nu intră sub incidenţa acestor prevederi activele menţionate care se înscriu în oricare
dintre următoarele situaţii: sunt transferate în cadrul operaţiunilor de reorganizare, efectuate
potrivit legii; sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii; sunt distruse,
pierdute, furate sau defecte şi înlocuite, în condiţiile în care aceste situaţii sunt demonstrate sau
confirmate în mod corespunzător de contribuabil. În cazul activelor furate, contribuabilul
demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare.
Asocieri cu sau fără personalitate juridică - Într-o asociere fără personalitate juridică între
două sau mai multe persoane juridice române, veniturile şi cheltuielile înregistrate se atribuie
fiecărui asociat, conform prevederilor contractului de asociere12
. Veniturile şi cheltuielile
determinate de operaţiunile asocierii, transmise pe bază de decont fiecărui asociat, potrivit
reglementărilor contabile aplicabile, se iau în calcul pentru determinarea profitului impozabil al
fiecărui asociat. Documentele justificative aferente operaţiunilor asocierii sunt cele care au stat la
baza înregistrării în evidenţa contabilă de către persoana desemnată de asociaţi, conform
prevederilor contractului de asociere.
Reguli generale aplicabile persoanelor juridice cu sediul în România, înfiinţate potrivit
legislaţiei europene, şi persoanelor juridice străine care au locul de exercitare a conducerii
efective în România se aplică în aceleaşi condiţii şi situaţii
Aspecte fiscale internaţionale - Persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin
intermediul unui sediu permanent în România au obligaţia de a plăti impozitul pe profit pentru
profitul impozabil care este atribuibil sediului permanent.
Rezultatul fiscal se determină în următoarele condiţii:
Persoana juridică străină care desfăşoară activitatea prin intermediul mai multor sedii
permanente în România are obligaţia să stabilească unul dintre aceste sedii ca sediu permanent
desemnat pentru îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii. La nivelul sediului
permanent desemnat se cumulează veniturile, respectiv cheltuielile sediilor permanente
aparţinând aceleiaşi persoane juridice străine. Rezultatul fiscal al persoanei juridice străine care
îşi desfăşoară activitatea prin intermediul mai multor sedii permanente se determină la nivelul
sediului permanent desemnat să îndeplinească obligaţiile care îi revin13
.
11 art 16 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 12 art 34 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 13 art 35 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
9.2.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
Microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
a realizat venituri, altele decât cele obţinute din desfăşurarea activităţilor respective
persoana juridică română nou-înfiinţată care, la data înregistrării în registrul comerţului,
are subscris un capital social reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 25.000
euro poate opta să aplice prevederile acestei abordari. Opţiunea este definitivă, cu
condiţia menţinerii valorii capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga
perioadă de existenţă a persoanei juridice respective;
a realizat venituri, altele decât cele din consultanţă şi management, în proporţie de peste
80% din veniturile totale;
a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro. Cursul de schimb
pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului
financiar în care s-au înregistrat veniturile;
capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile
administrativ-teritoriale;
nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la
instanţele judecătoreşti, potrivit legii 14
.
Microîntreprinderile sunt acele persoane juridice române care îndeplinesc cumulativ – la
sfârşitul anului fiscal precedent – următoarele condiţii:
au ca obiect de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii şi/sau
comerţul;
au de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv 15
;
au realizat venituri care nu au depăşit – într-un an fiscal – echivalentul în lei a 100.000
Euro inclusiv 16
;
capitalul lor social este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi
instituţiile publice.
Baza de impunere, adică suma veniturilor asupra cărora urmează a se aplica cota legală în
vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabili este venitul brut anual, format din
totalitatea veniturilor17
- indiferent din ce sursă provin – care sunt înscrise în contul de profit şi
pierderi.Tariful de impunere este alcătuit dintr-o cotă procentuală proporţională de 3 % - care nu
se modifică indiferent de cuantumul materiei impozabile şi care se aplică asupra totalităţii
veniturilor realizate la nivelul fiecărui trimestru. Perioada impozabilă este de un an şi coincide cu
14 art 47 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 15 În scopul determinării nivelului veniturilor din anul fiscal anterior vor fi avute în vedere datele financiar-contabile din balanţa de verificare
pentru anul anterior sau datele financiare din contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi. 16 În scopul determinării nivelului veniturilor din anul fiscal anterior vor fi avute în vedere datele financiar-contabile din balanţa de verificare
pentru anul anterior sau datele financiare din contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi. 17 În vederea impunerii, din totalul veniturilor obţinute într-un an fiscal se scad – potrivit legii – următoarele: veniturile din variaţia stocurilor; veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; veniturile din exploatare (reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale
şi a altor surse pentru finanţarea investiţiilor); veniturile din provizioane; veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate
bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil; veniturile obţinute din despăgubiri, de la societăţi de
asigurare, pentru pagubele produse la activele corporale proprii.
anul calendaristic, dar impozitul se stabileşte şi se plăteşte trimestrial.Plata impozitului pe
veniturile realizate de către microîntreprinderi se face, trimestrial, până la data de 25 a primei
luni din trimestrul următor. Toate sumele reprezentând impozit pe veniturile realizate de
microîntreprinderi constituie venituri publice ale bugetului de stat 18
.
Nu intră sub incidenţa prevederilor prezentului titlu persoanele juridice române care:
desfăşoară activităţi în domeniul bancar; desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi
reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de
intermediere în aceste domenii; desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc; desfăşoară
activităţi de explorare, dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale. Cotele
de impozitare
Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt :19
1% pentru microîntreprinderile care au peste 2 salariaţi, inclusiv;
2% pentru microîntreprinderile care au un salariat;
3% pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de
100.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile
totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în
care s-a depăşit oricare dintre aceste limite.
Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial,
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a impozitului,
declaraţia de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
9.2.3. Impozitul pe dividende
Prin dividendul se înţelege cota-parte din beneficiul real ce se va plăti fiecărui asociat al
unei societăţi comerciale în raport direct proporţional cu participarea sa la constituirea capitalului
social (deci proporţional cu aportul său social20
) . Prin urmare, dividendele sunt venituri curente
ale persoanelor fizice şi juridice care au calitatea de asociaţi în societăţile comerciale, venituri
care sunt supuse şi ele impozitării.
18 Impozitarea veniturilor microîntreprinderilor este reglementată prin disp.art.47-57 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal . 19 art 51 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 20 Potrivit Legii societăţilor comerciale, cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend. Dividendele se plătesc asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Ele
se plătesc in termenul stabilit de către adunarea generala a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. In caz contrar, societatea comerciala va plăti o penalitate aferenta perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii legale. Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii. Dividendele
plătite contrar dispoziţiilor legale se restituie, daca societatea dovedeşte ca asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, in împrejurările
existente, trebuiau sa o cunoască. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie in termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, in afara de cazul in care părţile au convenit altfel. (a se vedea
disp. art. 67 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M.Of. nr. 126 din 17 noiembrie 1990, cu modificările si
completările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 18 septembrie 1998; Legea nr. 99 din 26 mai 1999; Ordonanţa de Urgenţă nr. 75 din 01 iunie 1999; Legea nr. 127 din 21 iulie 2000; Ordonanţa de Urgenţă nr. 2 din 4 ianuarie 2001; Ordonanţa de Urgenţă nr. 76 din 24 mai 2001;
Ordonanţa de Urgenţă nr. 76 din 24 mai 2001 republicata in M.Of. nr. 413 din 14 iunie 2002; Ordonanţa de Urgenţă nr. 28 din 13 martie 2002;
Legea nr. 370 din 11 iunie 2002; Legea nr. 507 din 12 iulie 2002 (se va abroga începând cu data de 28 septembrie 2004 de Legea nr. 300 din 28
iunie 2004); Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003; Legea nr. 297 din 28 iunie 2004.
Potrivit definiţiei cuprinsă într-o reglementare anterioară 21
, termenul “dividend” include
orice distribuire, în bani sau natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe
baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de
participare la capitalul social.
Dacă dividendele se distribuie în natură, legea stabileşte că evaluarea produselor acordate
se va face la preţul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producţia proprie sau la
preţul de achiziţie pentru alte produse, iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite pentru
aceste servicii.
Subiectele impozabile ale acestui venit bugetar sunt aşadar asociaţii sau, după caz,
acţionarii societăţilor comerciale, iar obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de
dividendele plătite de societate şi cuvenite asociaţilor.
Cuantumul impozitului reprezintă o cotă de 10% din valoarea dividendelor, care
constituie venit al bugetului de stat. Impozitul pe dividende se stabileşte asupra valorii brute a
dividendului plătit către o persoană juridică română.
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din categoriile de venituri
prevăzute de lege 22
prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.
Toţi contribuabilii (inclusiv asociaţiile fără personalitate juridică ) care încep o activitate
(producătoare de venit) în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună 23
– la organul fiscal
competent, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului – o declaraţie referitoare la
veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza în anul respectiv 24
.
Sectiunea 9.3. Impozite indirecte datorate bugetului de stat
Impozitarea indirectă – ca formă de prelevare la buget a unor sume de bani – se
caracterizează prin faptul că ea vizează în mod exclusiv consumul de bunuri şi servicii,
determinând o împărţire a sarcinii fiscale, în sensul că impozitele indirecte (prin intermediul
cărora ea se realizează) se datorează şi se plătesc de către o persoană, dar se suportă de către o
altă persoană.25
Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în
principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor
mărfuri, al prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep, deci, în
principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria celor
impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, şi taxe de consumaţie 26
.
21 Ordonanţa Guvernului României nr. 26/1995, publicată în M.Of., partea I, nr. 201 din 30 august 1995, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/1995 publicată în M.Of. nr. 270 din 21 noiembrie 1995, în prezent abrogată. 22 Este vorba despre următoarele categorii: venituri din activităţi independente; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din activităţi
agricole (conform disp. art. 67 si urmat. din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ). 23 În materia impozitării veniturilor, asocierile fără personalitate juridică se supun unor reguli speciale, reglementate prin art 78 din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal. 24 Nu au această obligaţie contribuabilii care realizează exclusiv venituri pentru care impozitul se percepe prin reţinere la sursă (conform disp. art. 79 si urmat din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ). 25 Dan Tudor Lazăr, Adrian Mihai Inceu, op. cit., p.195 – 198. 26 Ioan Gliga, op. cit., ediţia 1998, p. 144; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 119; Pierre Beltrame, La fiscalite en france, Edit. Hachette, Paris,
l998, p.18.
Vizând în mod direct consumul, impozitele indirecte sunt suportate de către consumatorul
final, adică de către cel care utilizează pentru sine bunul ori serviciul în preţul căruia este
încorporat impozitul. În sfârşit, se impune sublinierea faptului că impozitele indirecte au un
caracter real, întrucât stabilirea cuantumului lor se face fără a se ţine seamă – în vreun fel – de
veniturile, averea sau situaţia personală a celor care suportă impozitele.
Impozitele indirecte se percep fie în cote proporţionale stabilite asupra valorilor
mărfurilor vândute şi/sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură 27
, astfel că
– indiferent de veniturile sau puterea de cumpărare a contribuabilului – cota impozitului indirect
perceput la vânzarea unei mărfi sau a unui serviciu este unică. De aceea, raportat la veniturile de
care dispune o persoană, cu cât contribuabilul realizează venituri mai mici, cu atât sarcina fiscală
pe care el trebuie să o suporte este mai mare şi invers. În acelaşi timp, însă, cu cât o persoană
consumă mai multe bunuri şi servicii, cu atât şi gradul de suportare a sarcinii fiscale va fi mai
mare şi invers.
Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi
categorii de contribuabili), taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintă sub diferite
forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie generale, cele care cuprind toate mărfurile, indiferent
dacă acestea reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie (taxa pe valoarea adăugată),
sau taxe de consumaţie speciale, adică acelea care se aşează numai asupra anumitor mărfuri sau
servicii (monopolurile fiscale şi accizele).
9.3.1. Taxele vamale
Taxele vamale reprezintă acea categorie de impozite indirecte, incluse în categoria
„taxelor speciale de consumaţie”, care se percep asupra mărfurilor care trec frontiera vamală a
unui stat 28
. Ele sunt impozite indirecte întrucât sunt plătite de persoanele fizice sau juridice care,
în cadrul tranzacţiilor comerciale, importă sau exportă bunuri sau tranzitează cu acestea frontiera
vamală a unui stat. În schimb, aceste impozite sunt suportate de consumatorul final, cuantumul
lor regăsindu-se în preţul de piaţă al produselor care constituie sau conţin bunuri pentru care s-au
plătit taxe vamale.
9.3.2. Accize şi alte taxe speciale
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
producţie sau importul şi pentru desfacerea anumitor categorii de produse, precum: băuturi
alcoolice, tutun, uleiuri minerale, confecţii din blănuri naturale, obiecte din cristal, bijuterii din
aur şi/sau din platină, parfumuri, autoturisme şi ambarcaţiuni pentru agrement, aparate electro-
casnice, arme de vânătoare etc. Alăturat acestora, sunt impozitate: producţia internă de ţiţei şi de
gaze naturale.
Regimul accizelor in Romania sunt reglementate de art 335-452 din Codul Fiscal.
27 În principiu, bunurile (produsele) sau serviciile importate sunt supuse aceloraşi taxe (impozite) ca şi produsele indigene, iar cele destinate
exportului sunt – cu unele excepţii – scutite de plata diferitelor taxe (a se vedea infra, Secţiunea a III-a, paragraful l0, referitor la taxele vamale). 28 Mircea Ştefan Minea, Dreptul finanţelor publice, op.cit., 1999, p.172
Regimul accizelor armonizate
Accizele armonizate sunt venituri datorate la bugetul statului şi care se colectează
conform prevederilor prezentului capitol.
Accizele armonizate, sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului
următoarelor produse:
A) alcool şi băuturi alcoolice;
B) tutun prelucrat ;
C) produse energetice şi energie electrică.
A) Alcool şi băuturi alcoolice
Bere
În înţelesul prezentului capitol, bere reprezintă sau orice produs, având, o concentraţie
alcoolică mai mare de 0,5% în volum29
.
Vinuri
În înţelesul prezentului capitol, vinurile sunt:
a) vinuri liniştite;
b) vinuri spumoase.30
Băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri
În înţelesul prezentului capitol, băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri,
reprezintă:
a) băuturi fermentate liniştite, precum şi toate produsele , cu excepţia altor băuturi
fermentate spumoase;
b) băuturi fermentate spumoase, care sunt prezentate în sticle închise cu dop tip ciupercă
fixat cu ajutorul legăturilor sau care sunt sub presiune egală ori mai mare de 3 bari
datorată dioxidului de.
Sunt exceptate de la plata accizelor băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri,
fabricate de persoana fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să
nu fie vândute31
.
Produse intermediare
Produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce
depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum32
.
Alcool etilic
Alcool etilic reprezintă, toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte
1,2% în volum 33
.
B) Tutun prelucrat
În înţelesul prezentului capitol, tutun prelucrat reprezintă:
29 art 335 al 2 si 349 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 30 art 335 al 2 si 350 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 31 art 351 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 32 art 352 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 33 art 353 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
a) ţigarete;
b) ţigări şi ţigări de foi;
c) tutun de fumat:
d) tutun de fumat fin tăiat,destinat rulării în ţigarete;
e) alte tutunuri de fumat 34
.
C) Produse energetice şi energie electrică
Produsele energetice sunt: produsele, dacă acestea sunt destinate utilizării drept
combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor cu diferite coduri conform art 355 din
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal;
Produsele energetice pentru care se datorează accize sunt: benzina cu plumb, benzina fără
plumb, motorina, kerosenul, gazul petrolier lichefiat, gazul natural, păcura, cărbunele şi cocsul.
De asemenea, se datorează accize pentru produsele energetice, care sunt destinate a fi
utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru
motor.35
Gaz natural
Gazul natural este supus accizelor şi accizele devin exigibile la momentul furnizării de
către distribuitorii sau redistribuitorii autorizaţi potrivit legii direct către consumatorii
finali din România. 36
Cărbune, cocs şi lignit
Cărbunele, cocsul şi lignitul sunt supuse accizelor şi accizele devin exigibile la momentul
livrării acestora în România de către operatorii economici producători sau de către operatorii
economici care efectuează achiziţii intracomunitare ori care importă astfel de produse.37
Energie electrică
Energia electrică este supusă accizelor şi accizele devin exigibile la momentul furnizării
energiei electrice, după caz, de producători, distribuitori sau redistribuitori către consumatorii
finali din România.38
Faptul generator, exigibilitatea si eliberarea pentru consum
Produsele accizabile sunt supuse regimului accizelor la momentul: producerii acestora,
inclusiv, acolo unde este cazul, la momentul extracţiei acestora, pe teritoriul Uniunii Europene
sau importului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.39
34 art 354 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 35 art 355 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 36 art 356 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 37 art 357 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 38 art 358 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 39 art 338 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum şi în statul membru în care
se face eliberarea pentru consum. Condiţiile de exigibilitate şi nivelul accizelor aplicabile sunt
cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc eliberarea
pentru consum.40
Prin produse accizabile ce pot fi eliberate pentru consum se înţelege produse accizabile
care îndeplinesc condiţiile legale de comercializare.
Nivelul şi calculul accizelor
Nivelul accize se actualizează anual cu creşterea preţurilor de consum din ultimele 12
luni, calculată în luna septembrie a anului anterior celui de aplicare, faţă de perioada octombrie
2014 - septembrie 2015, comunicată oficial de Institutul Naţional de Statistică până la data de 15
octombrie. Nivelul accizelor actualizat se publică pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, până
cel mai târziu pe data de 20 octombrie a fiecărui an 41
.
Obligaţiile plătitorilor de accize
Plătitorii de accize au obligaţia de a se înregistra la autoritatea competentă.
Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul
legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de
accize la autoritatea competentă, conform prevederilor prezentului capitol. 42
Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în
care accizele devin exigibile, cu excepţia cazurilor pentru care se prevede în mod expres un alt
termen de plată.
Cu ocazia depunerii declaraţiei lunare de accize se regularizează eventualele diferenţe
dintre valoarea accizelor virate la bugetul de stat de către beneficiarii produselor, în numele
antrepozitului fiscal ori al destinatarului înregistrat, şi valoarea accizelor aferente cantităţilor de
produse energetice efectiv livrate de aceştia, în decursul lunii precedente.43
Depunerea declaraţiilor de accize, garanţii.
Orice plătitor de accize, cu excepţia importatorului autorizat, are obligaţia de a depune
lunar la autoritatea competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata
accizei pentru luna respectivă. Declaraţiile de accize se depun la autoritatea competentă de către
plătitorii de accize până pe data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă
declaraţia44
.
Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat, expeditorul înregistrat şi importatorul
autorizat au obligaţia depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, la nivelul stabilit
conform prevederilor din normele metodologice, care să asigure plata accizelor ce pot deveni
exigibile. În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc niveluri
40 art 339 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 41 art 342 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 42 art 344 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 43 art 345 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 44 art 346 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
minime şi maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul produselor accizabile ce
urmează a fi realizate sau depozitate. Garanţia este valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi cu produse accizabile în
regim suspensiv de accize
Autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistraţi, a expeditorilor înregistraţi
şi a importatorilor autorizaţi se efectuează de către autoritatea competentă prin Comisia pentru
autorizarea operatorilor cu produse supuse accizelor armonizate, instituită la nivelul Ministerului
Finanţelor Publice. Prin excepţie, autorizarea antrepozitelor fiscale pentru producţia exclusivă
de vinuri realizată de către contribuabili, alţii decât contribuabilii mari şi mijlocii stabiliţi
conform reglementărilor în vigoare, micile distilerii, precum şi micile fabrici de bere
independente se poate face şi prin comisii constituite la nivelul structurilor teritoriale ale
A.N.A.F., denumite comisii teritoriale.
În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia poate solicita orice informaţii şi documente de la
structurile din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, de la A.N.A.F. şi de la alte instituţii ale
statului, pe care le consideră necesare în soluţionarea cererilor înregistrate.45
Competențele, componența, precum și regulamentul de organizare și funcționare ale
comisiilor teritoriale sunt stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice.
Scutiri de la plata accizelor
Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor dacă sunt destinate utilizării: în
contextul relaţiilor diplomatice sau consulare; de către organizaţiile internaţionale recunoscute ca
atare de autorităţile publice din România şi de către membrii acestor organizaţii, în limitele şi în
condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale privind instituirea acestor organizaţii sau prin
acordurile de sediu; de către forţele armate ale oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord,
altul decât România, pentru uzul forţelor armate în cauză, pentru personalul civil însoţitor sau
pentru aprovizionarea popotelor ori a cantinelor acestora; pentru consum în cadrul unui acord
încheiat cu ţări terţe sau cu organizaţii internaţionale, cu condiţia ca acordul în cauză să fie
permis ori autorizat în ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată.
Produsele accizabile care se deplasează în regim suspensiv de accize către un beneficiar
al scutirilor, sunt însoţite de certificat de scutire.
Scutiri speciale
Sunt scutite de la plata accizelor produsele accizabile furnizate de magazinele duty-free,
transportate în bagajul personal al călătorilor care se deplasează pe cale aeriană sau maritimă
către un teritoriu terţ ori către o ţară terţă.
Sunt scutite de la plata accizelor produsele furnizate la bordul unei aeronave sau al unei
nave pe parcursul călătoriei pe cale aeriană ori maritimă către un teritoriu terţ sau către o ţară
terţă.
Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci când sunt:
45 art 360 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
complet denaturate;
denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului
uman;
utilizate pentru producerea oţetului
utilizate pentru producerea de medicamente etc.; 46
Este scutit de la plata accizelor tutunul prelucrat, atunci când este destinat în exclusivitate
testelor ştiinţifice şi celor privind calitatea produselor.
Scutiri pentru produse energetice şi energie electric- produsele energetice livrate în
vederea utilizării drept combustibil pentru aviaţie.47
Marcarea produselor alcoolice şi a tutunului prelucrat.
Se aplică următoarelor produse accizabile:
produse intermediare şi alcool etilic, cu excepţiile prevăzute prin normele metodologice;
tutun prelucrat.
Nu este supus obligaţiei de marcare orice produs accizabil scutit de la plata accizelor.
Produsele accizabile pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul României
numai dacă acestea sunt marcate conform prevederilor prezentei secţiuni. Responsabilitatea
marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor autorizaţi, destinatarilor înregistraţi sau
importatorilor autorizaţi.48
Marcarea produselor accizabile se efectuează prin timbre sau banderole.
Produsele energetic sau asimilate acestora din punctul de vedere al nivelului accizelor pot
fi eliberate pentru consum, deţinute în afara unui antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim
suspensiv de accize, utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai
dacă sunt marcate şi colorate potrivit prevederilor legale.
Regimul accizelor nearmonizate
Accizele nearmonizate sunt venituri datorate la bugetul statului şi care se colectează
conform prevederilor prezentului capitol. Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute
asupra următoarelor produse:
produse din tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi inhalat, fără a
avea loc combustia amestecului de tutun;
lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic
de tip "Ţigaretă electronică49
".
9.3.3. Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este definită – în literatura de specialitate 50
– ca fiind acel
impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (ciclului de fabricaţie şi
46 art 397 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 47 art 399 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 48 art 422 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 49 art 439 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 50 Philippe Bonafoux, Antoine Rodarie, LAMY FISCAL, TVA et taxes indirectes, Edit. “Lamy S.A.”, Paris, 1990, p. 3; Raymond Muzellec,
distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adăugate realizate (obţinute) în fiecare etapă de
către toţi cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la
consumatorul final 51
.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este
colectat conform prevederilor Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal.52
Taxa pe valoarea
adăugată este un procedeu modern de impunere, care a înlocuit, în România, impozitul pe
circulaţia mărfurilor şi a înlăturat impunerea în cascadă a mărfurilor şi produselor, care
presupunea o impunere multiplă (adică impozit la impozit) a aceluiaşi produs în raport de modul
de producţie sau de destinaţia acestuia.
Taxa pe valoarea adăugată se calculează, în general, prin aplicarea cotei de impozit fie
asupra valorii adăugate a fiecărui stadiu al circuitului economic (ca diferenţă dintre vânzările şi
cumpărările efectuate ale aceluiaşi stadiu economic), fie asupra preţului de vânzare din stadiul
respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă
preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa reprezintă taxa pe valoarea adăugată aferentă
stadiului respectiv.
Prin directiva a Uniunii Europene din 1967 s-a stabilit necesitatea adoptării taxei pe
valoarea adăugată de toate ţările membre, iar prin Directiva a VI-a a Consiliului U.E. nr.
77/388/CEE din 17 mai 1977 s-a prevăzut nevoia armonizării legislaţiei respective între ţările
membre, precum şi de ţările asociate. Astfel, s-au adoptat norme juridice comunitare în vederea
aşezării uniforme a taxei pe valoarea adăugată, în care regăsim: sfera de aplicare a TVA;
operaţiunile supuse impozitării, baza de impunere, regimul cotelor de impunere, subiecţii
impunerii, operaţiuni scutite de TVA, regimul deducerilor, locul impozitării. Normele
comunitare lasă, totuşi, la nivelul ţărilor-membre, posibilitatea stabilirii în concret a unora
dintre măsurile arătate mai sus. Spre exemplu, în legătură cu nivelul cotelor de impunere este
prevăzută o cotă standard (care nu poate fi mai mică de 15%), iar ţările membre au stabilit
niveluri diferite, în acest sens. Astfel, în Luxemburg întâlnim cea mai redusă cotă - de 15%, în
Germania şi Spania – 16%, iar în Danemarca şi Suedia – cea mai ridicată cotă de 25%.
Începutul formării pieţei unice (de la 01.01.1993) a determinat trecerea la un sistem
tranzitoriu de TVA ca urmare a desfiinţării controlului la circulaţia mărfurilor şi serviciilor între
statele membre ale UE.
Comisia Europeană a făcut mai multe propuneri de utilizare a numai două cote: una
standard (cuprinsă între 15% şi 25%) şi una redusă la un nivel minim de 5%;
Subiecţii impunerii
Sunt subiecţi ai impunerii persoanele care desfăşoară, în mod independent şi indiferent de
loc, activităţi economice de producţie, comerţ sau prestări de servicii, inclusiv activităţile
extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor
op.cit., p. 474; Ioan Gliga, op.cit., ediţia 1994, p. 208; D. D. Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p. 253; Ioan Condor, op.cit., ediţia 1996, p. 269; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 112; Iulian Văcărel şi alţii, op.cit., p. 252. 51 Legal, taxa pe valoarea adăugată este – simplu şi clar definită – ca fiind “un impozit indirect care se datorează bugetului de stat” (art. 125 Cod
fiscal). 52 art 265 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel de
persoane menţionate mai sus sunt persoanele fizice, în mod individual sau constituite în asociaţii
şi persoanele juridice, cu activitate economică, cum ar fi societăţile comerciale cu capital de stat,
privat sau mixt, regii autonome etc.
Persoane impozabile şi activitatea economica 53
Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră
independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei
activităţi. Activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberale
sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică exploatarea bunurilor
corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate
Prin excepţie, instituţiile publice devin, de asemenea, impozabile dacă desfăşoară
următoarele activităţi:54
furnizarea de apă, gaz, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de
aceeaşi natură;
transport de bunuri şi persoane;
telecomunicaţii;
activităţile organelor de publicitate comercială, agenţiilor de călătorii;
servicii prestate de porturi şi aeroporturi etc;
activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;
operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.
Sfera de aplicare
Obiectul impunerii îl constituie operaţiunile cu plată sau asimilate acestora, efectuate pe
teritoriul României, de persoane impozabile în legătură cu: livrarea de bunuri; prestarea de
servicii; shimbul de bunuri sau servicii; achiziţiile intracomunitare de bunuri; importul de bunuri.
Locul operaţiunilor impozabile (teritorialitatea)
În momentul actual, în România, prin reglementările Codului fiscal, se aplică principiul
destinaţiei mărfurilor, atât în cazul livrărilor de bunuri, cât şi al prestărilor de servicii.
Locul livrărilor de bunuri îl reprezintă, cu titlu exemplificativ:
locul unde se efectuează instalarea sau montajul, în cazul bunurilor care fac obiectul unei
instalări sau montaj;
locul de plecare al transportului de pasageri, în cazul în care livrările de bunuri sunt
efectuate la bordul unui vapor, avion ori într-un tren, autocar etc;
locul unde se găsesc bunurile când începe expedierea sau transportul.
Locul prestărilor de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are
un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate, cu anumite excepţii prevăzute de lege.
53 art 269 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 54 art 269 al 2 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile
în momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.
Locul importului de bunuri se consideră teritoriul statului membru în care se află bunurile
când intră pe teritoriul comunitar.
Baza de impozitare pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în interiorul
României.
În această situaţie, baza de impozitare este determinată de tot ceea ce constituie
contravaloare obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor sau prestator din partea
cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ inclusiv subvenţiile legate direct de preţul acestor
operaţiuni. La aceasta se adaugă: cheltuielile accesorii (comisioanele, cheltuielile de
ambalare, transport şi asigurare), precum şi impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede
altfel, exclusiv TVA ( adică se evidenţiază separat).
Valoarea livrării sau prestării se determină, în principal, în raport de:
preţul de achiziţie (de cumpărare), determinat la momentul livrării;
preţul de cost, dacă nu se poate determina preţul de achiziţie;
tarifele negociate pentru prestările de servicii etc.
În Codul fiscal sunt reglementate şi elementele care nu se cuprind în baza de impozitare:
rabaturile, remizele şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor;
sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care, apoi, se decontează
acestuia;
valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără
facturare;
daunele-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru neîndeplinirea
totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile sau
tarifele negociate;
dobânzile percepute, după data livrării pentru plăţi cu întârziere.
Baza de impozitare pentru achiziţiile intracomunitare
În acest caz, baza de impozitare se stabileşte după aceleaşi reguli prevăzute de Codul
fiscal, referitoare la stabilirea bazei de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii
efectuate pe teritoriul ţării.
Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în alt stat membru decât
România de persoane care efectuează achiziţia intracomunitară pentru bunurile achiziţionate.
Baza de impozitare pentru import
Pentru bunurile din import, baza de impozitare este constituită din valoarea în vamă a
bunurilor, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara
României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România.
Valoarea în vamă, potrivit reglementărilor vamale, este determinată de:
preţul de import;
alte cheltuieli, cum ar fi:
cheltuielile de transport pe parcurs extern;
cheltuielile de asigurare tot pe parcurs extern;
cheltuielile de încărcare, descărcare şi manipulare, aferente transportului mărfurilor
importate, achitate pe parcurs extern.
În baza de impozitare se cuprind şi cheltuielile accesorii, cum ar fi: comisioanele,
cheltuielile de ambalare, de transport şi asigurare până la primul loc de destinaţie a bunurilor în
România, stipulat în documentul de transport.
Elementele care nu se includ în baza de impozitare pentru operaţiunile din interiorul ţării,
rămân aceleaşi şi pentru operaţiunile din import.
Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.
Faptul generator este faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru
exigibilitatea taxei. Potrivit Codului fiscal, faptul generator ia naştere, de regulă, în momentul
efectuării livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii, cu anumite excepţii.
Exigibilitatea, un element important al TVA, este definită ca fiind dreptul organului
fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorată bugetului de stat, chiar
dacă plata poate fi amânată.
În general, TVA devine exigibilă pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii la
realizarea faptului generator.
De la regulă, există însă şi excepţii:
pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în care se încasează avansuri,
exigibilitatea intervine la data încasării acestuia;
pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin maşini automate de
vânzare, la data extragerii numerarului.
Pentru prestările de servicii şi livrările de bunuri care se efectuează continuu (energia
electrică şi termică, apă, servicii de telefonie etc.), exigibilitatea taxei intervine la data emiterii
facturii, prin care se stabileşte debitul clientului.
În cazul unei achiziţii intracomunitare de bunuri, faptul generator intervine la data la care
ar interveni faptul generator pentru livrări de bunuri similare, în statul membru în care se face
achiziţia.55
Exigibilitatea pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii,exigibilitatea taxei intervine la
data la care are loc faptul generator. 56
În cazul în care, la import, bunurile sunt supuse unor taxe, faptul generator şi
exigibilitatea taxei intervin la data la care intervin faptul generator şi exigibilitatea respectivelor
taxe comunitare. Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării
serviciilor conform codului fiscal.57
Cote de impozitare
55 art 270 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 56 art 282 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 57 art 281 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Cota standard se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu
sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse, iar nivelul acesteia este:
a) 20% începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016;
b) 19% începând cu data de 1 ianuarie 2017.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de
servicii şi/sau livrări de bunuri: livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, definite prin normele
metodologice conform legislaţiei specifice, cu excepţia protezelor dentare scutite de taxă;
livrarea de produse ortopedice; livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; cazarea în
cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor
amenajate pentru camping; livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia
băuturilor alcoolice, destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii
domestice, seminţe, plante şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate
pentru a completa sau înlocui alimentele, serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia
băuturilor alcoolice, altele decât berea; livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în
agricultură.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele livrări de
bunuri şi prestări de servicii: manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate
exclusiv sau în principal publicităţii; serviciile constând în permiterea accesului la castele,
muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini
zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, evenimente sportive,
cinematografe, altele decât cele scutite ; livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a
terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la
sol a locuinţei58
.
Din punct de vedere al cotelor de impunere, operaţiunile care fac obiectul TVA se împart
în:
operaţiuni impozabile obligatoriu, cărora li se aplică cotele de impunere de 20 %,
respectiv 9%;
operaţiuni scutite de plata TVA,cu sau fără drept de deducere;
importuri și achiziții intracomunitare,scutite de taxă;
regimul special de scutire.
În cadrul operaţiunilor impozabile obligatoriu, cota de 20% se aplică asupra bazei de
impozitare, determinată după regulile arătate anterior.
De taxa pe valoarea adăugată sunt scutite următoarele operaţiuni:59
spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare şi operaţiunile strâns legate de acestea;
prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical;
livrările de organe, de sânge şi de lapte, de provenienţă umană;
activitatea de învăţământ desfăşurată de unităţile autorizate;
58 art 291 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 59 art 292 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
prestările de servicii legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice, efectuate de
organizaţii fără scop patrimonial;
prestările de servicii strâns legate de protecţia copiilor şi a tinerilor;
prestările de servicii culturale efectuate de instituţii publice sau organizaţii culturale
nonprofit;
prestările legate de anumite servicii financiare şi bancare (acordarea şi negocierea de
credite, orice operaţiune legată de depozite şi conturi financiare, gestiunea fondurilor
comune de plasament şi a fondurilor comune de garantare a creanţelor ş.a.);
operaţiunile de asigurare (reasigurare);
arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile cu anumite excepţii
prevăzute de lege etc;
meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar,
preuniversitar şi universitar etc.
Totodata exista si scutiri pentru importuri si exporturi de bunuri şi pentru achiziţii
intracomunitare conform art. 293 si art.294 din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal60
.
TVA colectată este taxa pe valoarea adăugată, care face obiectul facturării bunurilor
livrate sau serviciilor prestate. Noţiunea este utilizată în contrast cu TVA deductibilă, pentru care
se acordă drept de deducere, în condiţiile menţionate mai sus.
Obligaţiile plătitorilor de TVA
Persoanele impozabile trebuie să declare începerea, schimbarea şi încetarea activităţii lor.
De asemenea, persoanele impozabile înregistrate ca plătitoare de TVA trebuie să solicite
scoaterea din evidenţă ca plătitor, în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data
actului în care se consemnează situaţia respectivă.
Persoana impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are obligaţia să emită facturi fiscale
pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate către fiecare beneficiar şi să
autofactureze fiecare livrare de bunuri sau prestare de servicii către sine (dacă nu se află în
posesia facturii emise de furnizor).
Persoanele înregistrate ca plătitoare de TVA trebuie să întocmească şi să depună la
organul fiscal competent pentru fiecare perioadă fiscală, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare, decontul de taxă, potrivit modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice.
Tot până la această dată se achită şi TVA datorată.
Evidenţa operativă a TVA-ului se organizează cu ajutorul a două registre: Jurnalul pentru
vânzări şi Jurnalul pentru cumpărări.
Ambele jurnale evidenţiază zilnic operaţiunile, documentele, valoarea bazei de impozitare şi a
TVA-ului aferent tuturor tranzacţiilor desfăşurate de către unitatea patrimonială.
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
60 art 293 si 294 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Dreptul de deducere a TVA aferente achiziţiilor efectuate de o persoană impozabilă de la
o persoană impozabilă care aplică sistemul TVA la încasare este amânat până la data la care taxa
aferentă bunurilor şi serviciilor care i-au fost livrate/prestate a fost plătită furnizorului
/prestatorului său. Prin exceptie se limitează la 50% dreptul de deducere a taxei aferente
cumpărării, achiziţiei intracomunitare, importului, închirierii sau leasingului de vehicule rutiere
motorizate şi a taxei aferente cheltuielilor legate de vehiculele aflate în proprietatea sau în
folosinţa persoanei impozabile, în cazul în care vehiculele nu sunt utilizate exclusiv în scopul
activităţii economice.61
Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici
Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau
realizată, este inferioară plafonului de 65.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul
de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la
următoarea mie, respectiv 220.000 lei, poate aplica scutirea de taxă, denumită în continuare
regim special de scutire. Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă pentru aplicare este
constituită din valoarea totală, exclusiv taxa în situaţia persoanelor impozabile care solicită
scoaterea din evidenţa persoanelor înregistrate în scopuri de TVA, a livrărilor de bunuri şi a
prestărilor de servicii efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, taxabile
sau, după caz, care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfăşurate de o mică întreprindere, a operaţiunilor
rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în
străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în
România.62
Persoanele obligate la plata taxei pentru orice operaţiune sau care se identifică drept
persoane înregistrate în scopuri de TVA, conform prezentului titlu, în scopul desfăşurării oricărei
operaţiuni, trebuie să ţină evidenţe pentru orice operaţiune reglementată de prezentul titlu.
Persoanele impozabile şi persoanele juridice neimpozabile trebuie să ţină evidenţe
corecte şi complete ale tuturor achiziţiilor intracomunitare63
.
Perioada fiscală este luna calendaristică.
Persoanele înregistrate trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare
perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se
încheie perioada fiscală respectivă.
Impozitul pe reprezentanţe
Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în
România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit anual.
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei al sumei de
4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de
61 art 298 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 62 art 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 63 art 322 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Banca Naţională a României, pentru ziua în care se efectuează plata impozitului către bugetul de
stat, respectiv până la 25 iunie şi 25 decembrie inclusiv a anului de impunere.
În cazul unei persoane juridice străine, care în cursul unui an fiscal înfiinţează sau
desfiinţează o reprezentanţă în România, impozitul datorat pentru acest an se calculează
proporţional cu numărul de luni de existenţă a reprezentanţei în anul fiscal respectiv.
Orice persoană juridică străină, care înfiinţează sau desfiinţează o reprezentanţă în cursul
anului fiscal, are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la organul fiscal competent, în termen
de 30 de zile de la data la care reprezentanţa a fost înfiinţată sau desfiinţată.
Reprezentanţele sunt obligate să conducă evidenţa contabilă prevăzută de legislaţia în
vigoare din România .64
Sectiunea 9.4. Principalele impozite şi taxe datorate bugetelor locale.
Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:
a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren şi taxa pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxele speciale;
h) alte taxe locale65
.
9.4.1. Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri
Impozitul pe clădiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)
care deţine în proprietate clădiri situate în România 66
.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror
entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de
concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții
similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de
concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra clădirii, taxa se datorează de persoana
care are relația contractuală cu persoana de drept public67
.
Impozitul, denumit impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri se datorează către
bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul
municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului
în care este amplasată clădirea.
64 art 237 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 65 art 454 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 66 art 455 al.1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 67 art 455 al.2 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în
proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci
fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.
Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru 68
: clădirile aflate în proprietatea publică
sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite
pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane
juridice de drept public; clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate,
date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de
stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora; clădirile aflate în proprietatea fundaţiilor
înfiinţate prin testament constituite, conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta
instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi
cultural; clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase
recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu
excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice; clădirile funerare din cimitire şi
crematorii; clădirile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau
particular; clădirile unei instituţii sau unităţi care funcţionează sub coordonarea Ministerului
Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice sau a Ministerului Tineretului şi Sportului, precum şi clădirile
federaţiilor sportive naţionale, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice; clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi
economice; clădirile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele
utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;
clădirile care sunt afectate activităţilor hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice,
oceanografice, de îmbunătăţiri funciare şi de intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor,
precum şi clădirile din porturi şi cele afectate canalelor navigabile şi staţiilor de pompare
aferente canalelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; clădirile
care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje şi tuneluri şi
care sunt utilizate pentru exploatarea acestor construcţii, cu excepţia încăperilor care sunt folosite
pentru alte activităţi economice; clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau
infrastructurii metroului; clădirile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de
Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
activităţi economice; clădirile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru
apărare cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat; clădirile care sunt utilizate ca sere,
solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri şi/sau pătule pentru depozitarea şi
conservarea cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte activităţi economice;
Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice,
impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%, asupra
valorii impozabile a clădirii. Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului
68 art 456 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe
clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3%.69
În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul
se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţial cu
impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial70
.
În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se
desfăşoară nicio activitate economică, impozitul se calculează unei cote cuprinse între 0,08% -
0,2%,.71
Dacă suprafeţele folosite în scop rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial nu pot fi
evidenţiate distinct, se aplică următoarele reguli: în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat
un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nicio activitate economică, impozitul se calculează
unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%; în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un
domiciliu fiscal la care se desfăşoară activitatea economică, iar cheltuielile cu utilităţile sunt
înregistrate în sarcina persoanei care desfăşoară activitatea economică, impozitul pe clădiri se
calculează c cote cuprinse între 0,2 - 1,3%.
Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice,
impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%
asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau
deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote
cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru clădirile
nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, utilizate pentru activităţi
din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4%
asupra valorii impozabile a clădirii cote cuprinse între 0,2 - 1,3%. 72
Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în
proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
9.4.2. Impozitul pe teren şi taxa pe teren
Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)
care are în proprietate teren situat în România
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un
impozit anual,.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror
entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de
concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții
69 art 459 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 70 art 459 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 71 art 458 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 72 art 460 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de
concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra terenului, taxa se datorează de persoana
care are relația contractuală cu persoana de drept public.73
Impozit pe teren, precum şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al
oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti,
impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat
terenul.
Pe perioada în care pentru un teren se plăteşte taxa pe teren, nu se datorează impozitul pe
teren.
Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru74
: terenurile aflate în proprietatea publică
sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia suprafeţelor folosite
pentru activităţi economice sau agrement; terenurile fundaţiilor înfiinţate prin testament,
constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională,
precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural; terenurile aparţinând
cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale
ale acestora, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice; terenurile
aparţinând cimitirelor şi crematoriilor; terenurile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ
de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia
suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri decât cele
din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari, elevi sau studenţi şi cazarea
acestora, precum şi clădirile utilizate de către creşe, astfel cum sunt definite şi funcţionează
potrivit Legii nr. 263/2007, cu modificările şi completările ulterioare etc.
Impozitul/Taxa pe teren se stabileşte luând în calcul suprafaţa terenului, rangul localităţii
în care este amplasat terenul, zona şi categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute
de consiliul local.
Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate
terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior75
. În cazul în care dreptul de proprietate
asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care
deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior
anului în care se înstrăinează.
Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30
septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către
contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de
până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această
atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
9.4.3. Impozitul pe mijloacele de transport
73 art. 463 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 74 art. 464 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 75 art. 466 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie
înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu
excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel.
Impozitul pe mijloacele de transport se datorează pe perioada cât mijlocul de transport
este înmatriculat sau înregistrat în România.
Impozitul pe mijloacele de transport se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-
teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe
întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar.76
Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru: mijloacele de transport
aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, văduvelor de război sau văduvelor
nerecăsătorite ale veteranilor de război, pentru un singur mijloc de transport, la alegerea
contribuabilului; mijloacele de transport aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor cu
handicap grav sau accentuat; navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru
transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta
Ialomiţei; mijloacele de transport ale instituţiilor publice etc77
.;
Impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de
transport.
În cazul mijloacelor de transport hibride, impozitul se reduce cu minimum 50%, conform
hotărârii consiliului local. În cazul unui ataş, impozitul pe mijlocul de transport este de 50% din
impozitul pentru motocicletele respective.
Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care
deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în
România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de
31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul
an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul
municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.78
9.4.4. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, un aviz sau o autorizaţie menţionată în
prezentul capitol trebuie să plătească o taxă la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este egală cu suma
stabilită conform tabelului următor:
76 art. 468 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 77 art. 469 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 78 art. 467 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Suprafaţa pentru care se obţine certificatul
de urbanism
- lei -
1 pană la 150 m2, inclusiv 5 - 6
2 între 151 şi 250 m2, inclusiv 6 - 7
3 între 251 şi 500 m2, inclusiv 7 - 9
4 între 501 şi 750 m2, inclusiv 9 - 12
5 între 751 şi 1.000 m2, inclusiv 12 - 14
6 peste 1.000 m2 14+0,01 lei/m2, pentru fiecare m
2 care
depăşeşte 1.000 m2
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50%
din taxa stabilită conform tabelului de mai sus. 79
Taxa pentru prelungirea unui certificat de
urbanism este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea certificatului sau a autorizaţiei
iniţiale. Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi
amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului
judeţean se stabileşte de consiliul local în sumă de până la 15 lei, inclusiv.
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire pentru o clădire rezidenţială sau
clădire-anexă este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei construcţii
este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri,
aferentă părţii desfiinţate.
9.4.5. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru desfăşurarea unor activităţi
Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de consiliul local
şi este de până la 20 lei, inclusiv. Taxele pentru eliberarea atestatului de producător, respectiv
pentru eliberarea carnetului de comercializare a produselor din sectorul agricol se stabilesc de
către consiliile locale şi sunt de până la 80 lei, inclusiv.
Sunt scutite de taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor
următoarele:80
certificatele, avizele şi autorizaţiile ai căror beneficiari sunt veterani de război, văduve de
război sau văduve nerecăsătorite ale veteranilor de război;
certificatele, avizele şi autorizaţiile ai căror beneficiari sunt persoanele prevăzute la art. 1
din Decretul-lege nr.118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;
79 art 474 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 80 art 476 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
certificatele de urbanism şi autorizaţiile de construire pentru lăcaşuri de cult sau
construcţii-anexă etc.
9.4.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
Orice persoană care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza
unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană datorează plata taxei
prevăzute în prezentul articol, cu excepţia serviciilor de reclamă şi publicitate realizate prin
mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.Taxa pentru servicii de reclamă şi
publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana
prestează serviciile de reclamă şi publicitate.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei
respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Cota taxei se stabileşte de consiliul
local, fiind cuprinsă între 1% şi 3%. 81
Valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate cuprinde orice plată obţinută sau care
urmează a fi obţinută pentru serviciile de reclamă şi publicitate, cu excepţia taxei pe valoarea
adăugată.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar, până la data
de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de
reclamă şi publicitate.
9.4.7. Impozitul pe spectacole
Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă
activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul pe spectacole.
Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în
raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate distractivă.
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din
vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Consiliile locale hotărăsc cota de impozit după cum urmează: până la 2% pentru
spectacolul de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală,
prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă
sau internaţională; până la 5% în cazul oricărei altei manifestări artistice 82
.
Spectacolele organizate în scopuri umanitare sunt scutite de la plata impozitului pe
spectacole.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare
celei în care a avut loc spectacolul.
9.4.8. Taxe speciale
81 art 477 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 82 art 481 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi
juridice, precum şi pentru promovarea turistică a localităţii, consiliile locale, judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de
serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de
organizare şi funcţionare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze
prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu83
.
Autorităţile deliberative pot acorda reduceri sau scutiri de la plata taxelor speciale
instituite pentru următoarele persoane fizice sau juridice:
veteranii de război, văduvele de război şi văduvele nerecăsătorite ale veteranilor de
război;
instituţiile sau unităţile care funcţionează sub coordonarea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării Ştiinţifice sau a Ministerului Tineretului şi Sportului, cu excepţia incintelor
folosite pentru activităţi economice;
fundaţiile înfiinţate prin testament, constituite conform legii, cu scopul de a întreţine,
dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter
umanitar, social şi cultural;
organizaţiile care au ca unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unităţi
specializate care asigură găzduire, îngrijire socială şi medicală, asistenţă, ocrotire,
activităţi de recuperare, reabilitare şi reinserţie socială pentru copil, familie, persoane cu
handicap, persoane vârstnice, precum şi pentru alte persoane aflate în dificultate, în
condiţiile legii;
persoanele cu handicap grav sau accentuat, persoanele încadrate în gradul I de
invaliditate şi reprezentanţii legali ai minorilor cu handicap grav sau accentuat şi ai
minorilor încadraţi în gradul I de invaliditate 84
.
9.4.9. Alte taxe locale
Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene,
după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea
muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi altele
asemenea.
Consiliile locale pot institui taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi
utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza
localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile cu impact asupra mediului
înconjurător.
Taxa pentru îndeplinirea procedurii de divorţ pe cale administrativă este în cuantum de
500 lei şi poate fi majorată prin hotărâre a consiliului local, fără ca majorarea să poată depăşi
50% din această valoare. Taxa se face venit la bugetul local. Pentru eliberarea de copii
83 art 484 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 84 art 485 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deţinute de consiliile
locale, consiliul local stabileşte o taxă de până la 32 lei, inclusiv.
Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, pot institui taxa pentru reabilitare termică a
blocurilor de locuinţe şi locuinţelor unifamiliale, pentru care s-au alocat sume aferente cotei de
contribuţie a proprietarilor, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 158/2011, cu modificările şi completările
ulterioare.
Autorităţile deliberative, pot acorda reduceri sau scutiri de la plata taxelor instituite85
.
Sectiunea 9.5. Importanta veniturilor extraordinare
Veniturile publice extraordinare – sunt venituri la care statul apelează numai în cazuri
excepţionale atunci când veniturile curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare.
Din această categorie fac parte; împrumuturile de stat, emisiunea monetară, emiterea de
bonuri de tezaur, vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.
Bugetul statului nostru este alcătuit constant potrivit necesităţii de a coordona activitatea
financiară a statului din două părţi:
Partea de venituri a bugetului de stat, în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi a
instituirii legislaţiei fiscale din statul nostru, asemănător sau identic cu legislaţiile fiscale din
statele europene occidentale, cuprinde: venituri curente fiscale, nefiscale şi diverse, precum şi
venituri din capital. Între veniturile fiscale, conform tradiţiei din punct de vedere al distincţiei
între impozitele directe şi indirecte, în cuprinsul actual al bugetului statului nostru, prima
categorie de venituri este cea a impozitelor directe, dintre care cele mai importante sunt
impozitele pe profit şi pevenit.
Veniturile nefiscale şi diverse, cuprinse în partea de venituri a bugetului de stat sunt în
prezent cele realizate ca dividende pentru capitalul social al statului la societăţile comerciale,
plăţile către bugetul statului din profitul net al regiilor autonome, venituri de la instituţii publice
şi diverse. Veniturile din capital, în prezent cuprind venituri realizate din valorificarea unor
bunuriale instituţiilor publice ca şi din valorificarea stocurilor rezervelor de stat şi de mobilizare.
Alături de aceste venituri, după împrejurări, menţionăm veniturile realizate din împrumuturi de
stat. Cheltuielile bugetare reprezintă în bugetul statului o concepţie structurată pe ideile moderne
şi normelor europene occidentale. Acest element ne dă posibilitatea stabilirii caracterului central
sau local a unui venit bugetar în vederea stabilirii cu precizie spre ce cont urmează a fi îndreptat
impozitul ori taxa stabilită în sarcina contribuabilului. Cunoaşterea acestor unsprezece elemente
este necesară atât pentru organele statului cuatribuţii în stabilirea şi perceperea impozitelor cât şi
contribuabililor care sunt direct interesaţi în procesul de impozitare.
Ele ne ajută în fixarea unor parametri reali pentru corelarea veniturilor bugetare cu
posibilităţile reale de colectare a acestora de la plătitorii de impozite. Taxele de timbru reprezinta
plata serviciilor prestate ori a lucrarilor efectuate de catre diferite organe sau institutii de stat
85 art 487 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
care primesc, intocmesc sau elibereaza diferite acte, presteaza diferite servicii ori rezolva
anumite interese legitime ale partilor.86
86 Instructiunile Ministerului Finantelor nr. 1711/1960, in LEGISLATIA NOTARIALA UZUALA, Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1979, p. 234 si
urm.
CAPITOLUL X
IMPOZITUL PE VENIT DATORAT DE PERSOANELE FIZICE
Sectiunea 10.1. Notiunea şi evoluţia impozitului pe veniturile persoanelor fizice
Sectiunea 10.2. Contribuabilii si sfera de cuprindere a impozitului pe venit
Sectiunea 10.3. Impozitul pe venit si contribuţii sociale obligatorii
Sectiunea 10.4. Reguli privind asociatiile fara personalitate juridica
Sectiunea 10.5. Aspecte fiscale international, procedura de globalizare a veniturilor
Sectiunea 10.1. Notiunea şi evoluţia impozitului pe veniturile persoanelor fizice
Cat priveste România prima incercare de introducere a impozitului pe venit a fost
realizata în 1909 prin proiectul de lege al lui Costinescu. Acest proiect de lege a fost concretizat
însa mai târziu o data cu reforma fiscala din 1921, initiata de Nicolae Titulescu, prin care se
lanseaza o idee progresista, adica completarea impozitului cedular (în functie de provenienta
venitului) cu un impozit global pe venitul progresiv, pe lux, pe cifra de afaceri si anexe, precum
si scutiri pentru minimul de existenta. Legea din 1921 desfiinta vechile impozite directe
reglementând altele opt, din care sapte cedule 1:
impozitul pe venitul din proprietate funciara necladita (cota 15%);
impozitul pe venitul din proprietate funciara cladita (cota 15%);
impozitul pe venitul din exploatari agricole (cota 12%);
impozitul pe venituri industriale si comerciale (cota 12%);
impozitul pe venitul din profesiuni si ocupari necomerciale (cota10%);
impozitul asupra lefurilor, indemnizatiilor, pensiilor, rentelor viagere (cota 6%);
impozitul asupra venitului din valori mobiliare (cota 15%);
Acestor sapte cedule li se adauga impozitul progresiv pe venit global, perceput asupra
veniturilor nete din cele sapte cedule în cota de la 2% la 33%.
Reforma fiscala din 1923, initiata de Vintila Bratianu, a vizat unificarea sistemului fiscal
românesc. Impozitele cedulare sunt înlocuite cu sase impozite directe, elementare:
a) veniturile din proprietati agricole impozitate cu 12%; în caz de arendare erau impozitate cu
14%, iar daca contribuabilul locuia în strainatate pe o perioada mai mare de 6 luni atunci
erau impozitate cu 24%;
b) veniturile din proprietati cladite impozitate cu 12%, iar pentru cei ce locuiau în strainatate cu
20%;
c) veniturile din investitii financiare impozitate între 8% si 15%;
d) veniturile din activitati industriale si comerciale impozitate cu 10%;
e) veniturile din salarii impozitate între 4% si 8%;
f) veniturile din profesii liberale impozitate cu 8%.
Se prevedea globalizarea acestor venituri în vederea impozitarii, precum si unele
deduceri: pentru situatia familiala, pentru credite ipotecare, iar veniturile mici nu se impozitau.
1 Ioan Condor, "Drept fiscal si financiar", 1996
Dupa marea criza mondiala din 1933, impozitul global a fost înlocuit, la 1 aprilie 1934,
cu un impozit supracota care se percepea la sursa, automat, fara o declaratie a contribuabilului,
percepându-se asupra fiecarei surse de venit. Se încerca astfel combaterea evaziunii fiscale si
simplificarea procedurii de impunere.2
Înlocuirea statului de drept si a economiei de piata cu dictatura comunista, imediat dupa
cel de-al doilea razboi mondial, a dus la restructurarea financiara. La 1 Ianuarie 1949 s-au
înlocuit impozitele directe datorate de populatie cu impozitul pe venitul popular si impozitul
agricol suportat de întovarasirile agricole. La 1 iunie 1977 se introduce impozitul pe fondul total
de retribuire al unitatii de stat, în cote cuprinse între 14,5% si 17,5%, în functie de ramura,
subramura, activitate.
Dupa 1989 s-a trecut la impozitarea persoanelor fizice pe categorii de venituri: venituri
din salarii, venituri din dividende si dobânzi, venituri din activitati bazate pe libera initiativa,
venituri din chirii. Impunerea acestor venituri era realizata pe baza mai multor acte normative.
Modernizarea sistemului fiscal începuta în 1993 prin introducerea taxei pe valoarea
adaugata, a fost continuata cu introducerea impozitarii prin globalizarea veniturilor persoanelor
fizice.
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.85/1997 pentru impunerea altor venituri ale persoanelor
fizice, modificata si aprobata prin Legea nr.246/1998:
venituri din închirieri (cota 15%);
venituri din activitati independente (cota cuprinsa între 15% si35%);
venituri din colaborari (cota cuprinsa între 10% si 40%);
venituri din jocuri de noroc (cota 10%). Pe lânga aceste legi, existau si foarte multe
acte normative care acordau facilitati fiscale în legatura cu aceste impozite, creând
un sistem complicat atât în aplicare, cât si în administrare, lasând posibilitati de
evaziune fiscala licita si ilicita.
Impozitul pe venit a aparut o data cu necesitatea de a stabili o legatura directa între sursa
de venituri si obligatia fiscala, astfel realizându-se atât o largire a bazei de impozitare, cât si o
crestere a numarului contribuabililor.
Reforma fiscala, care urmareste înlocuirea vechiului sistem greoi si inechitabil, a dus la
transformarea impozitarii cedulare în impozitarea persoanelor fizice. Impozitarea cedulara
presupune impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice pe mai multe acte normative, un
tratament fiscal diferentiat al veniturilor, fapt ce favorizeaza persoanele care realizeaza venituri
din mai multe surse.
Începând cu data de 1 ianuarie 2000, in România a intrat în vigoare un nou sistem de
impunere, impozitul pe venitul global.3 Acest sistem de impunere se adreseaza contribuabililor
persoane fizice, si consta în aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global
impozabil. Sistemul este folosit pe scara larga în tarile Uniunii Europene, reprezentând o noua
2Tatiana Mosteanu, Sorin Dinu, "Reforma sistemului fiscal în România" , 1999; 322 Lucian Tâtu si colectiv, "Fiscalitate de la lege la practica, 2005
asezare a impozitului, care permite asigurarea unui tratament fiscal echitabil diferitelor categorii
de contribuabili si eliminarea
discriminarilor în tratamentul fiscal al contribuabililor, deoarece ia în considerare capacitatea
contributiva reala a fiecarui contribuabil.
Impunerea globala presupune cumularea veniturilor realizate de o persoana fizica, într-o
perioada de un an, atât în tara, cât si în strainatate, indiferent de sursa de provenienta, si
supunerea venitului anual unui singur impozit, potrivit unui barem progresiv unic, iar actul care
reglementeaza in prezent impozitarea in functie de venitul anual global este Ordonanta
nr.83/2004 modificata si aprobata prin Legea nr. 494/2004.4
Sistemul presupune ca o parte din venituri sa fie globalizate, iar restul se impun separat,
pe categorii de venituri.
Platile din cursul anului capata caracter de plati anticipate în contul impozitului pe
venitul global, care se realizeaza prin stopaj la sursa în cazul salariilor, dobânzilor, dividendelor
sau sunt stabilite de catre organul fiscal pe baza de declaratii provizorii si platite de catre
contribuabil. Noutatea consta în personalizarea impozitului în functie de situatia proprie fiecarui
contribuabil, adica acordarea fiecarui contribuabil a unei deduceri personale de baza (de 800.000
lei începând din anul 2000 si ajungând în semestrul I - 2004 la 2.000.000 si incepând cu ianuarie
2005 este fixata la 2.200.000), indiferent de natura venitului realizat si a unor deduceri
suplimentare în functie de situatia familiala specifica.
Metoda globala prezinta avantajul ca stabileste un impozit personal determinat în functie
de forta contributiva a fiecarei persoane fizice, asigurându-se astfel reglarea veniturilor
populatiei si participarea la formarea resurselor generale necesare dezvoltarii societatii
Impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal actual5
sunt următoarele:
impozitul pe profit;
impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
impozitul pe venit;
impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
impozitul pe reprezentanţe;
taxa pe valoarea adăugată;
accizele;
impozitele şi taxele locale;
impozitul pe construcţii.
Contribuţiile sociale obligatorii sunt următoarele6:
contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate;
4 Ordonanta Guvernului nr.83 din 19 august 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, publicata în
Monitorul Oficial nr. 793 din 27 august 2004; 5 Art 2 al. 1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal;. 6 Art 2 al. 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;
contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de persoanele
fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006
privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu
modificările ulterioare.
Sectiunea 10.2. Contribuabilii si sfera de cuprindere a impozitului pe venit
A. Contribuabilii
Legislatia care instituie impozitul pe venitul global considera subiect al impunerii acea
persoana fizica rezidenta, denumita în continuare contribuabil.
Următoarele persoane datorează plata impozitului conform Codului fiscal şi sunt numite
contribuabili:7
a. persoanele fizice române cu domiciliul în România (rezidente), pentru veniturile nete
obtinute atât în România, cât si în strainatate;
b. persoanele fizice române fara domiciliu în România (nerezidente) care desfasoara o activitate
independenta , prin intermediul unui sediu permanent în România - pentru venitul atribuibil
sediului permanent;
c. persoanele fizice române fara domiciliu în România (nerezidente) care desfasoara o activitate
dependenta în România - pentru venitul salarial net din aceasta activitate dependenta, numai
daca se îndeplionesc cel putin una din urmatoarele trei criterii:
persoana nerezidenta este prezenta în România timp de una sau mai multe perioade de
timp care, în total, depasesc 183 de zile din oricare perioada de 12 luni consecutive,
începând sau sfârsind în anul calendaristic vizat;
veniturile salariale repreuinta cheltuiala deductibila a unui sediu permanent în
România;
veniturile salariale sunt platite de catre stat sau în numerar unui angajator care este
rezident;
d. persoanele fizice nerezidente, care obtin alte venituri decât cele corespunzatoare din activitati
independente si activitati dependente , precum si cele pentru care se datoreaza "impozitul pe
veniturile obtinute din România de nerezidenti" (venituri reprezentând remuneratii primite de
la nerezidenti ce au calitatea de administrator, fondator sau membru al consiliului de
administratie al unei persoane juridice în România, venituri din premii acordate la concursuri
organizate în România, venituri din servicii prestate în România ) 8.
7 Art 58 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 8 Georgeta Vintila, " Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale", 2004;
In practica fiscala se intâlnesc doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice; este vorba mai intâi de sistemul impunerii separate a fiecarui venit provenit
dintr-o anumita sursa si apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor.
Din compararea celor doua sisteme de impunere, rezulta ca impunerea separata permite
tratarea diferentiata a veniturilor, in ceea ce priveste modul de asezare si nivelul cotelor de
impozit, deoarece, practic, acestea din urma difera in functie de sursa de provenienta a
veniturilor.
B. Sfera de cuprindere a impozitului pe venit
Impozitul prevăzut în prezentul titlu, denumit în continuare impozit pe venit, se aplică
următoarelor venituri9:
în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor
obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;
în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la aliniatul 1,
veniturilor obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României,
începând cu data de la care acestea devin rezidenţi în România;
în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România, venitului net atribuibil sediului
permanent;
în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate dependentă în
România, venitului salarial net din această activitate dependentă;
în cazul persoanelor fizice nerezidente, care obţin venituri, venitului ce corespund
categoriei respective.
În categoria veniturilor care se supun impozitarii se includ atât veniturile în bani, cât si
echivalentul în lei al veniturilor în natura obtinute de persoanele fizice, precum si orice avantaje
în bani si/sau în natura primite de o persoana fizica, cu titlu gratuit sau cu plata partiala, precum
si folosirea în scop personal a bunurilor si drepturilor aferente desfasurarii activitatii.
Veniturile în natura reprezinta contravaloarea prestatiei, plata muncii efectuate (muncile
agricole platite în produse, platile salariilor în produsele fabricate de societatea respectiva).
Avantajele în bani si în natura reprezinta orice fel de foloase primite de contribuabil, ca
urmare a unei relatii contractuale între parti sau de la terti si care nu reprezinta contravaloarea
muncii prestate. Avantajele în bani si echivalentul în lei a avantajelor în natura sunt impozabile
numai daca au fost considerate cheltuieli deductibile aferente activitatii desfasurate de persoana
sau entitatea care le-a acordat.10
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt:
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu,
sunt următoarele11
:
venituri din activităţi independente;
9 Art. 59 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 10 Lucian Tâtu si colectiv, "Fiscalitate de la lege la practica, 2005 11 Art 61 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
venituri din salarii şi asimilate salariilor;
venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
venituri din investiţii;
venituri din pensii;
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
venituri din premii şi din jocuri de noroc;
venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
venituri din alte surse.
În functie de metoda de impozitare veniturile impozabile se pot clasifica astfel12
:
I.Veniturile la care impozitarea se face prin globalizare :
Venituri din salarii si asimilate salariilor;
Venituri din activitati independente
Venituri din cedarea folosintei bunurilor.
II. Veniturile care nu se globalizeaza, impozitarea facându-se la sursa:
Venituri din dividende;
Venituri din dobânzi;
Venituri din jocuri de noroc;
Venituri din tranzactii mobiliare;
Venituri din pensii;
Alte venituri.
C. Cotele de impozitare13
Cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător
fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din:
activităţi independente;
salarii şi asimilate salariilor;
cedarea folosinţei bunurilor;
investiţii;
pensii;
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
premii;
alte surse.
Fac excepţie de la prevederile cotele de impozit prevăzute expres pentru categoriile de
venituri. Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.
Prin excepţie, perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, în situaţia în care
decesul contribuabilului survine în cursul anului.
12 Georgeta Vintila, " Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale", 2004; 13 Art 64 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
D. Venituri neimpozabile
În întelesul impozitului pe venit, veniturile care nu se supun impozitarii din anumite
considerente de ordin social, economic, politic sunt considerate venituri neimpozabile: 14
a. ajutoarele, indemnizatiile si alte forme de sprijin cu destinatie speciala, acordate din bugetul
de stat, din bugetul asigurarilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele
locale si din alte fonduri publice, inclusiv indemnizatia de maternitate si pentru cresterea
copilului, precum si cele de aceeasi natura primite dela alte persoane, cu exceptia
indemnizatiilor pentru incapacitate temporara de munca deoarece acestea sunt asimilate
veniturilor de natura sociala (si deci se supun impozitarii).
b. sumele încasate din asigurari de orice fel reprezentând despagubiri, sume asigurate, precum
si orice alte drepturi, cu exceptia câstigurilor primite de la societatile de asigurari ca urmare a
contractului de asigurare încheiat între parti, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt
venituri impozabile despagubirile în bani sau în natura primite de catre o persoana fizica, ca
urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despagubirile reprezentând
daunele morale;
c. sumele primite drept despagubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamitatilor naturale,
precum si pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;
d. pensiile pentru invalizii de razboi, orfanii, vaduvele/vaduvii de razboi, sumele fixe pentru
îngrijirea pensionarilor care au fost încadrati în gradul I de invaliditate, precum si pensiile,
altele decât pensiile platite din fonduri constituite prin contributii obligatorii la un sistem de
asigurari sociale, inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupationale si cele finantate
de la bugetul de stat;
e. contravaloarea cupoanelor ce reprezinta bonuri de valoare care se acorda cu titlu gratuit
persoanelor fizice conform dispozitiilor legale în vigoare;
f. sumele sau bunurile primite sub forma de sponsorizare sau mecenat;
g. veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile si
mobile corporale din patrimoniul personal, altele decât câstigurile din transferul titlurilor de
valoare;
h. drepturile în bani si în natura primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studentii
si elevii unitatilor de învatamânt din sectorul de aparare nationala, ordine publica si siguranta
nationala si civile, precum si cele ale gradatilor si soldatilor concentrati sau
mobilizati;
i. bursele primite de persoanele care urmeaza brice forma de scolarizare sau perfectionare în
cadru institutionalizat;
j. sumele sau bunurile primite cu titlu de mostenire si donatie;
k. veniturile din agricultura si silvicultura, cu exceptia cultivarii si valorificarea florilor,
legumelor si zarzavaturilor, în sere si solarii ,precum si a arbustilor, plantelor decorative si
ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole si pomicole si altele asemenea ; l) veniturile
primite de membrii misiunilor diplomatice si ai posturilor consulare pentru activitatile
14 Georgeta Vintila, “ Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale”, 2004;
desfasurate în România în calitatea lor oficiala, în conditii de reciprocitate, în virtutea
regulilor generale ale dreptului international sau a prevederilor unor acorduri speciale la care
România este parte;
l. veniturile nete în valuta primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare si
institutelor culturale ale României amplasate în strainatate, în conformitate cu legislatia în
vigoare;
m. veniturile primite de oficialii organismelor si organizatiilor internationale din activitatile
desfasurate în România în calitatea lor oficiala, cu conditia ca pozitia acestora, de oficial, sa
fie confirmata de Ministerul Afacerilor Externe;
n. veniturile primite de cetateni straini pentru activitatea de consultanta desfasurata în România,
în conformitate cu acordurile de finantare nerambursabila încheiate de România cu alte state,
cu organisme internationale si organizatii neguvernamentale;
o. veniturile primite de cetateni straini pentru activitati desfasurate în România, în calitate de
corespondenti de presa, cu conditia reciprocitatii acordate cetatenilor români pentru venituri
din astfel de activitati, si cu conditia ca pozitia acestor persoane sa fie confirmata de
Ministerul Afacerilor Externe;
p. sumele reprezentând diferenta de dobânda subventionata pentru creditele primite în
conformitate cu legislatia în vigoare;
q. subventiile primite pentru achizitionarea de bunuri, daca subventiile sunt acordate în
conformitate cu legislatia în vigoare;
r. veniturile reprezentând avantaje în bani si/sau în natura primite de persoanele cu handicap,
veteranii de razboi, invalizii si vaduvele de razboi, accidentatii de razboi în afara serviciului
ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6
martie 1945, cele deportate în strainatate oriconstituite în prizonieri, urmasii eroilor-martiri,
ranitilor, luptatorilor pentru victoria Revolutiei din decembrie 1989, precum si persoanele
persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6
septembrie 1940 pâna la 6 martie 1945;
s. premiile obtinute de sportivii medaliati la campionatele mondiale, europene si la jocurile
olimpice. Nu sunt venituri impozabile premiile, primele si indemnizatiile sportive acordate
sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor si altor specialisti, prevazuti în legislatia în materie, în
vederea realizarii obiectivelor de înalta performanta: clasarea pe podiumul de premiere la
campionatele europene, campionatele mondiale si jocurile olimpice, calificarea si
participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale si europene, prima grupa valorica,
precum si la jocurile olimpice, în cazul jocurilor sportive.
Nu sunt venituri impozabile primele si indemnizatiile sportive acordate sportivilor,
antrenorilor, tehnicienilor si altor specialisti, prevazuti de legislatia în materie, în vederea
pregatirii si participarii la competitiile internationale oficiale ale loturilor reprezentative ale
României;
t. premiile si alte drepturi sub forma de cazare, masa, transport si alte asemenea, obtinute de
elevi si studenti în cadrul competitiilor interne si internationale, inclusiv elevi si studenti
nerezidenti în cadrul competitiilor desfasurate în România;
u. prima de stat acordata in conformitate cu prevederile Legii nr. 542/2002 privind
economisirea si creditarea in sistem colectiv pentru domeniul locativ.
v. alte venituri care nu sunt impozabile, asa cum sunt precizate la fiecare categorie de venit.
E. Perioada de impozitare si cotele de impunere
Perioada impozabila este anul fiscal care corespunde anului calendaristi. Exceptia se
întâlneste atunci când intervine decesul contribuabilului în cursul anului, perioada impozabila
devenind inferioara anului calendaristic.
Venitul impozabil realizat pe o fractiune de an se considera venit anual impozabil din
care se vor scadea pierderile fiscale reportate si deducerile personale.
Incepând cu 1 ianuarie 2005 cota de impunere pentru determinarea impozitului pe
veniturile din salarii, activitati independente , cedarea folosintei bunurilor, pensii, activitati
agricole, premii si alte surse este de 16% aplicata asupra venitului impozabil corespunzator
fiecatrei surse din categoria respectiva, facând exceptie de la aceasta impunere categoriile de
venituri din investitii si din jocuri de noroc. 15
F. Deducerile personale
Deducerile personale reprezinta suma neimpozabila, formata din deducerea personala de
baza si deducerile personale suplimentare, acordata contribuabilului în functie de situatia proprie
sau a persoanelor aflate în întretinere.
Persoanele fizice române cu domiciliul în România, pentru veniturile obtinute atât din
România, cât si din strainatate, au dreptul la scaderea din venitul anual global a unor sume sub
forma de deducere personala de baza si deduceri personale suplimentare, acordate pentru fiecare
luna a perioadei impozabile.
Deducerile personale nu se acorda personalului trimis în misiune permanenta în
strainatate, potrivit legii.
Sectiunea 10.3. Impozitul pe venit si contribuţii sociale obligatorii
10.3.1 Venitul net si venitul brut
Venitul brut (VB) reprezinta sumele încasate si echivalentul în în lei al veniturilor în
natura.
Venitul net anual impozabil se stabileşte de organul fiscal competent pe fiecare sursă din
categoriile de venituri, prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.
Veniturile ce se realizează într-o fracţiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă
fracţiuni ale aceluiaşi an, se consideră venit anual.
15 Ordonanta Guvernului nr. 138 din 30 decembrie 2004
Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente, cedarea
folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură se reportează şi se
compensează cu venituri obţinute din aceeaşi sursă de venit din următorii 7 ani fiscali
consecutivi.
Regulile de reportare a pierderilor sunt următoarele16
:
reportul se efectuează cronologic, în funcţie de vechimea pierderii, în următorii 7 ani
consecutivi;
dreptul la report este personal şi netransmisibil;
pierderea reportată, necompensată după expirarea perioadei, reprezintă pierdere
definitivă a contribuabilului.
Stabilirea câştigului net anual impozabil
Câştigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare, din orice alte operaţiuni
cu instrumente financiare, inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi din transferul
aurului financiar se determină de organul fiscal competent ca diferenţă între câştigul net anual şi
pierderile reportate din anii fiscali anteriori rezultate din aceste operaţiuni.
Pierderea netă anuală din operaţiunile mentionate stabilită prin declaraţia privind venitul
realizat se recuperează din câştigurile nete anuale obţinute în următorii 7 ani fiscali consecutivi.
Declaraţia privind venitul realizat
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole,
silvicultură şi piscicultură, determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie
privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25
mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se
completează pentru fiecare sursă şi categorie de venit.
Stabilirea şi plata impozitului anual datorat17
.
Impozitul anual datorat se stabileşte de organul fiscal competent pe baza declaraţiei
privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra fiecăruia dintre următoarele:
venitul net anual impozabil;
câştigul net anual impozabil determinat.
Venitul net (VN) reprezinta diferenta dintre venitul brut si cheltuielile aferente
deductibile cu respectarea unor reguli prevazute de lege.
Aceste reguli pentru cheltuielile deductibile sunt:
a) activitatilor desfasurate cu scopul realizarii acestuia, justificate prin documente;
b) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale nu
sunt cheltuieli aferente venitului;
16 Art. 118 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 17 Art. 114 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
c) cheltuielile recunoscute ca deductibile sunt cele aferente venitului, în limitele prevazute
de legislatia în vigoare, dupa caz. Cheltuielile de reclama si publicitate sunt deductibile în
conditiile si în limitele stabilite de legislatia în vigoare pentru persoanele juridice.
Cheltuielile privind amortizarea sunt deductibile în conditiile în care calculul se
efectueaza conform legislatiei în materie;
d) cheltuielile corespunzatoare veniturilor ale caror surse se afla pe teritoriul României sau
în strainatate, care sunt neimpozabile sau sunt scutite de impozit pe venit, nu sunt
cheltuieli deductibile;
e) impozitul pe venit datorat, cât si impozitul pe venitul realizat în strainatate nu sunt
cheltuieli deductibile;
f) cheltuielile cu bunurile din patrimoniul afacerii, utilizate si în scop personal, precum si cu
bunurile din patrimoniul personal al contribuabilului sau asociatilor, utilizate pentru
afacere, sunt deductibile în limitele stabilite prin hotarâre a Guvernului.
Venitul net obtinut din bunuri si drepturi de orice fel, detinute în comun, este considerat
ca fiind obtinut de proprietari, uzufructari sau detinatori legali, înscrisi într-un document
oficial si se distribuie proportional cu cotele parti pe care acestia le detin în proprietate
sau în mod egal, în situatia în care acestea nu se cunosc.
Platitorii de impozit pe venit sunt diferentiati, dupa calitatea pe care o au fata de venit
astfel:
platitorii de venituri care se impoziteaza prin retinere la sursa;
realizatorii de venituri care se globalizeaza. Platitorii de venit cu regim de retinere la
sursa a impozitelor sunt obligati sa depuna o declaratie privind calcularea si retinerea
impozitelor, la organul fiscal competent, la termenul stabilit de Ministerul Finantelor
Publice. Raspunderea pentru corectitudinea calculelor, pentru retinerea si virarea
impozitelor la buget, precum si pentru îndeplinirea sarcinilor ce rezulta din actele
normative în vigoare, le revine tot platitorilor de venit cu regim de retinere la sursa ca o
obligatie fata de organele fiscale.
Platitorii de venit cu regim de retinere la sursa sunt obligati sa comunice organului fiscal
competent informatii referitoare la calculul retinut pentru fiecare beneficiar de venit, conform
formularului stabilit de Ministerul Finantelor Publice în acest sens. Comunicarea se face pâna la
data de 30 iunie a anului curent pentru anul expirat.
În cazul altor venituri care se impoziteaza prin metoda stopajului la sursa, avem:
venituri din dividende: obligatia calculului, retinerii si virarii impozitului pe veniturile
din dividende revine persoanei juridice atunci când:
efectueaza plata dividendelor;
31 decembrie a anului fiscal vizat, daca dividendele nu au fost distribuite pâna la
sfârsitul anului în care bilantul contabil a fost aprobat;
venituri din dobânzi: obligatia calcularii, retinerii impozitului pe venitul din dobânzi
revine platitorilor de astfel venituri în momentul calculului acestor venituri, iar virarea
trebuie sa se faca lunar, pâna la data de 25 a lunii urmatoare celei în care se face calculul
dobânzii;
venituri din jocuri de noroc, prime si premii: obligatia calcularii, retinerii impozitului
revine platitorilor de astfel de venituri în momentul platii veniturilor, iar virarea se face
pâna la data de 25 a lunii urmatoare celei în care a fost retinut;
venituri din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare. Obligatia
calcularii, retinerii si virarii impozitului revine intermediarilor sau altor platitori de
venituri. Virarea se face pâna la 25 a lunii urmatoare celei de realizare a venitului.
Exceptie fac veniturile obtinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra
partilor sociale sau a valorilor mobiliare în cazul societatilor închise, când obligatia
calcularii si retinerii impozitului revine dobânditorului de parti sociale sau valori
mobiliare. Virarea impozitului trebuie sa se faca pâna la data la care se depun
documentele pentru transcrierea dreptului de porprietate asupra partilor sociale sau
valorilor mobiliare.
10.3.2. Venituri din activităţi independente
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile din activităţi de producţie,
comerţ, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale şi veniturile din drepturi de proprietate
intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi
adiacente.
Constituie venituri din profesii liberale veniturile obţinute din prestarea de servicii cu
caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi
exercitarea profesiei respective.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală
provin din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor, brevete de invenţie, desene şi
modele, mărci şi indicaţii geografice, topografii pentru produse semiconductoare şi altele
asemenea18
.
Venitul brut cuprinde19
:
sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea activităţii;
veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau din alte creanţe utilizate în
legătură cu o activitate independentă;
câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-o activitate
independentă, exclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a
activităţii;
veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu concura
cu o altă persoană;
veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate
independentă;
18 Art. 67 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 19 Art. 67 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
veniturile înregistrate de casele de marcat cu memorie fiscală, instalate ca aparate de taxat
pe autovehiculele de transport persoane sau bunuri în regim de taxi.
Baza de calcul se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile,
altele decât cheltuielile de sponsorizare, mecenat, pentru acordarea de burse private, cheltuielile
de protocol.
Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în sistem real au
obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în vederea stabilirii venitului net anual.
Stabilirea venitului net anual pe baza normelor de venit
În cazul contribuabililor care realizează venituri din activităţi independente, altele decât
venituri din profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, venitul net anual se
determină pe baza normelor de venit de la locul desfăşurării activităţii.
Dacă un contribuabil desfăşoară două sau mai multe activităţi care generează venituri din
activităţi independente, altele decât venituri din profesii liberale şi din drepturi de proprietate
intelectuală, venitul net din aceste activităţi se stabileşte prin însumarea nivelului normelor de
venit corespunzătoare fiecărei activităţi.
Stabilirea venitului net anual din drepturile de proprietate intelectuală
Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrări de
artă monumentală, se stabileşte prin scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin
aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
În cazul exploatării de către moştenitori a drepturilor de proprietate intelectuală, precum
şi în cazul remuneraţiei reprezentând dreptul de suită şi al remuneraţiei compensatorii pentru
copia privată, venitul net se determină prin scăderea din venitul brut a sumelor ce revin
organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori de asemenea venituri, potrivit legii, fără
aplicarea cotei forfetare20
.
Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente au obligaţia să
efectueze plăţi anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat.
10.3.3. Venituri din salarii şi asimilate salariilor
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o
persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut
de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care
ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile
pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii şi
asimilate salariilor21
.
Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de
venituri, considerate asimilate salariilor:
a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică,
20 Art. 70 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 21 Art. 76 al.1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
stabilite potrivit legii;
b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) solda lunară acordată potrivit legii;
d) sumele din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor, potrivit legii sau actului
constitutiv, după caz, precum şi participarea la profitul unităţii pentru managerii cu
contract de management, potrivit legii;
e) sume reprezentând participarea salariaţilor la profit, potrivit legii;
f) remuneraţia obţinută de directorii cu contract de mandat şi de membrii directoratului de
la societăţile administrate în sistem dualist şi ai consiliului de supraveghere, potrivit legii,
precum şi drepturile cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut
de lege;
g) remuneraţia primită de preşedintele asociaţiei de proprietari sau de alte persoane, în baza
contractului de mandat, potrivit Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările şi completările ulterioare;
h) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor constituite prin subscripţie publică;
i) sumele primite de membrii comisiei de cenzori sau comitetului de audit, după caz,
precum şi sumele primite pentru participarea în consilii, comisii, comitete şi altele
asemenea;
j) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;
k) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe
perioada delegării/detaşării, după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în
interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil.
l) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţii care au stabilite
raporturi de muncă cu angajatori nerezidenţi, pe perioada delegării/detaşării, după caz, în
România, în interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil
stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată personalului român trimis în străinătate
pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului,
corespunzător ţării de rezidenţă a angajatorului nerezident de care ar beneficia personalul
din instituţiile publice din România dacă s-ar deplasa în ţara respectivă;
m) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare primite pe perioada deplasării, în altă
localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul desfăşurării activităţii, astfel cum este
prevăzut în raportul juridic, de către administratorii stabiliţi potrivit actului constitutiv,
contractului de administrare/mandat, de către directorii care îşi desfăşoară activitatea în
baza contractului de mandat potrivit legii, de către membrii directoratului de la societăţile
administrate în sistem dualist şi ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum şi de
către manageri, în baza contractului de management prevăzut de lege, pentru partea care
depăşeşte plafonul neimpozabil stabilit astfel:
indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite pe perioada deplasării în
România;
remuneraţia administratorilor societăţilor, companiilor /societăţilor naţionale şi regiilor
autonome, desemnaţi/numiţi în condiţiile legii, precum şi sumele primite de
reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor şi în consiliul de administraţie;
sume reprezentând salarii/solde, diferenţe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură
cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor
hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile /hotărâri judecătoreşti definitive
şi executorii; indemnizaţiile lunare plătite conform legii de angajatori pe perioada de
neconcurenţă, stabilite conform contractului individual de muncă; remuneraţia brută
primită pentru activitatea prestată de zilieri, potrivit legii;
orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură22
.
Deducere personală
Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub
formă de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru
veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Deducerea personală se acordă pentru
persoanele fizice care au un venit lunar brut de până la 1.500 lei inclusive Deducerea personală
determinată potrivit prezentului articol nu se acordă personalului trimis în misiune permanentă în
străinătate, potrivit legii.
Determinarea impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor23
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi
se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar se determină astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinată ca diferenţă între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul
brut a contribuţiilor sociale obligatorii aferente unei luni, datorate potrivit legii în
România sau în conformitate cu instrumentele juridice internaţionale la care România
este parte, precum şi, după caz, a contribuţiei individuale la bugetul de stat datorată
potrivit legii.
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii
aferente unei luni, datorate potrivit legii în România sau în conformitate cu instrumentele
juridice internaţionale la care România este parte, precum şi, după caz, a contribuţiei
individuale la bugetul de stat datorate potrivit legii, pe fiecare loc de realizare a acestora.
În cazul veniturilor din salarii şi/sau al diferenţelor de venituri din salarii stabilite pentru
perioade anterioare, conform legii, impozitul se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii, în
22 Art. 76 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 23 Art. 78 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
conformitate cu reglementările legale în vigoare privind veniturile realizate în afara funcţiei de
bază la data plăţii, şi se plăteşte până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-au plătit.
10.3.4. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură,
provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar,
uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea
unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul
fiscal următor, califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi le supun
regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie
Sunt considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi veniturile obţinute de către
proprietar din închirierea camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate
de cazare în scop turistic cuprinsă între una şi 5 camere inclusiv.
În categoria venituri din cedarea folosinţei bunurilor se cuprind şi cele realizate de
contribuabilii care, în cursul anului fiscal, obţin venituri din închirierea în scop turistic a unui
număr mai mare de 5 camere de închiriat, situate în locuinţe proprietate personală. De la data
producerii evenimentului, respectiv de la data depăşirii numărului de 5 camere de închiriat, şi
până la sfârşitul anului fiscal, determinarea venitului net se realizează în sistem real, potrivit
regulilor de stabilire prevăzute în categoria venituri din activităţi independente.
Veniturile obţinute din închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe
proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare de 5 camere de închiriat, sunt
calificate ca venituri din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină pe
bază de normă de venit sau în sistem real şi se supun impunerii potrivit prevederilor -venituri din
activităţi independente24
.
În cazul veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul
personal, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi
pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei anuale
de venit, impozitul fiind final.
Impozitul anual datorat se plăteşte integral la bugetul de stat.
10.3.5. Venituri din investiţii
Veniturile din investiţii cuprind25
:
venituri din dividende;
venituri din dobânzi;
24 Art. 83 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 25 Art. 91 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente
financiare, inclusiv instrumente financiare derivate;
câştiguri din transferul aurului financiar, definit potrivit legii;
venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Pentru titlurile de valoare dobândite în urma unei donaţii, la momentul înstrăinării
acestora, valoarea fiscală luată în calcul pentru determinarea câştigului este zero.
Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă excedentul
distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.
Se consideră venituri din lichidarea unei persoane juridice, din punct de vedere fiscal, şi
veniturile obţinute în cazul reducerii capitalului social, potrivit legii, altele decât cele primite ca
urmare a restituirii cotei-părţi din aporturi. Venitul impozabil reprezintă diferenţa între
distribuţiile în bani sau în natură efectuate peste valoarea fiscală a titlurilor de valoare.
Determinarea câştigului net anual/pierderii nete anuale din transferul titlurilor de valoare
şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, precum şi din transferul aurului financiar
Câştigul net anual/pierderea netă anuală se determină ca diferenţă între câştigurile şi
pierderile înregistrate în cursul anului fiscal respectiv, cumulat de la începutul anului din
transferul titlurilor de valoare, şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, inclusiv
instrumente financiare derivate, precum şi din transferul aurului financiar, definit potrivit legii.
La determinarea câştigului net anual/pierderii nete anuale sunt luate în calcul şi costurile
aferente tranzacţiilor care nu pot fi alocate direct fiecărei tranzacţii.
Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum şi
cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în
sistem colectiv pentru domeniul locativ, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora, impozitul
fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic. Impozitul se calculează şi se reţine de
către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de
depozit al titularului. Plata impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
înregistrării în cont. Impozitul datorat se plăteşte integral la bugetul de stat.26
În cazul dividendelor şi/sau dobânzilor plătite de societatea emitentă a valorilor mobiliare
împrumutate, pe parcursul perioadei de împrumut înaintea restituirii acestora, calculul şi
reţinerea impozitului se efectuează de plătitorul de venit la data la care acestea sunt plătite.
Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care
au fost plătite contribuabilului îndreptăţit.
10.3.6. Venituri din pensii
Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din
fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din
pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie27
..
26 Art. 97 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 27 Art. 99 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie, în
ordine, a următoarelor:
contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate datorată potrivit legii;
suma neimpozabilă lunară de 1.050 lei.
Suma neimpozabilă lunară de 1.050 lei se majorează cu 50 lei în fiecare an fiscal,
începând cu drepturile aferente lunii ianuarie, până ce plafonul de venit neimpozabil ajunge la
valoarea de 1.200 lei/lunar.
Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent
acestui venit, de a-l reţine şi de a-l plăti la bugetul de stat, potrivit prevederilor prezentului
articol.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului
impozabil lunar din pensii.
Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se plăteşte la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.
10.3.7. Venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură
Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o formă de
asociere, fără personalitate juridică, din:
cultivarea produselor agricole vegetale;
exploatarea plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea;
creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine
animală, în stare naturală.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură reprezintă veniturile obţinute din recoltarea şi
valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase şi
nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole.
Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate de persoanele fizice/membrii asocierilor
fără personalitate juridică din valorificarea în stare naturală a următoarelor:
produse culese din flora sălbatică, exclusiv masa lemnoasă. În cazul masei lemnoase sunt
venituri neimpozabile numai veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea acesteia
în volum de maximum 20 mc/an din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate;
produse capturate din fauna sălbatică, cu excepţia celor realizate din activitatea de pescuit
comercial supuse impunerii potrivit prevederilor veniturilor din activităţi independente.
Nu sunt venituri impozabile veniturile obţinute din exploatarea păşunilor şi fâneţelor
naturale.
Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit.
În cazul contribuabililor care realizează venituri din desfăşurarea a două sau mai multe
activităţi agricole pentru care venitul se determină pe bază de normă de venit, organul fiscal
competent stabileşte venitul anual prin însumarea veniturilor corespunzătoare fiecărei activităţi.
Impozitul pe venitul din activităţi agricole se calculează de organul fiscal competent prin
aplicarea unei cote de 16% asupra venitului anual din activităţi agricole stabilit pe baza normei
anuale de venit, impozitul fiind final28
.
Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează către
bugetul de stat în două rate egale, astfel:
50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv;
50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.
Impozitul se plăteşte la bugetul de stat.
10.3.8. Venituri din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele prevăzute la art.
62, sumele primite ca urmare a participării la Loteria bonurilor fiscale, potrivit prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015, precum şi din promovarea
produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale29
.
Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele, mostrele, punctele bonus
acordate cu scopul stimulării vânzărilor.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile primite,
ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de forma în care
se acordă, inclusiv cele de tip jack-pot, definite conform normelor metodologice.
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii şi suma reprezentând venit
neimpozabil.
Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se
determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit
brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc.
Obligaţia calculării, reţinerii şi plăţii impozitului revine organizatorilor/plătitorilor de
venituri.
Nu sunt impozabile următoarele venituri obţinute în bani şi/sau în natură:
a) premii sub valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumă de 600 lei, inclusiv, realizate
de contribuabil pentru fiecare premiu;
b) veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice
cazinourilor, cluburilor de poker, slot-machine şi lozuri sub valoarea sumei
neimpozabile de 66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut
primit.
28 Art. 107 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 29 Art. 108 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
În cazul în care venitul brut primit la fiecare plată depăşeşte plafonul neimpozabil de
66.750 lei, inclusiv, impozitarea se efectuează distinct faţă de veniturile obţinute din participarea
la alte tipuri de jocuri de noroc.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.
Impozitul pe venit astfel calculat şi reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
10.3.9. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal
La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice
între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra
terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează
astfel:
a) pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru
terenurile de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani
inclusive:30
3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei
inclusiv;
b) pentru imobilele descrise la lit. a) dobândite la o dată mai mare de 3 ani:
2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei
inclusiv.
Impozitul nu se datorează în următoarele cazuri:
a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel,
prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la
gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi;
c) în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului
de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
d) constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de
moştenire nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de 2
ani de la data decesului autorului succesiunii.
În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii
datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă
dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este
30 Art. 111 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
inferioară valorii minime stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor
publici, notarul public notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie.
Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului
sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se
plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia
de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal
competent, în vederea calculării impozitului.
10.3.10 Venituri din alte surse
În această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri31
:
prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă
entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care
suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii şi asimilate salariilor,
potrivit cap. - Venituri din salarii şi asimilate salariilor;
câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare
încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi,
primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de
muncă sau în baza unor legi speciale;
venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj
comercial;
venituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de administrare încheiat
potrivit prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată. Fac excepţie
veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit
legislaţiei în materie, din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate, în volum
de maximum 20 mc/an, care sunt neimpozabile;
veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de proprietate -
persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu
modificările şi completările ulterioare, altele decât veniturile neimpozabile.
veniturile din activităţi, altele decât cele de producţie, comerţ, prestări de servicii,
profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, precum şi activităţi agricole,
silvicultură şi piscicultură, pentru care sunt aplicabile prevederile cap. II - Venituri din
activităţi independente şi cap. VII - Venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură;
bunurile şi/sau serviciile primite de un participant la persoana juridică,
acordate/furnizate de către persoana juridică în folosul personal al acestuia;
31 Art. 114 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
suma plătită unui participant la o persoană juridică, în folosul personal al acestuia,
pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la acesta, peste preţul pieţei pentru astfel
de bunuri ori servicii;
distribuirea de titluri de participare, efectuată de o persoană juridică unui participant la
persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea
persoană juridică;
dobânda penalizatoare plătită în condiţiile nerespectării termenului de plată a
dividendelor distribuite participanţilor, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv de cesionar din
realizarea venitului din creanţa respectivă, inclusiv în cazul drepturilor de creanţe
salariale obţinute în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi
irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, din patrimoniul personal.
Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul acordării veniturilor
de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut pentru venit.
Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final.
Impozitul astfel reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reţinut.
10.3.11. Contribuţii sociale obligatorii
A. Contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat
Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul public de pensii
Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul public de
pensii, cu respectarea legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a
acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, după caz:32
cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform
legii, domiciliul ori reşedinţa în România;
cetăţenii români, cetăţenii altor state şi apatrizii care nu au domiciliul sau reşedinţa în
România, în condiţiile prevăzute de legislaţia europeană aplicabilă în domeniul
securităţii sociale, precum şi de acordurile privind sistemele de securitate socială la
care România este parte;
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
atât pe perioada în care persoanele fizice care realizează venituri din salarii ori
asimilate salariilor desfăşoară activitate, cât şi pe perioada în care acestea beneficiază
de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate;
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care
beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie
socială ori de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate care se acordă din bugetul
32 Art. 137 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
asigurărilor pentru şomaj, potrivit legii, şi pentru care dispoziţiile legale prevăd plata
de contribuţii de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat din
bugetul asigurărilor pentru şomaj;
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de sănătate
subordonate, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 23 alin. (2) şi la art. 32
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare;
unităţile trimiţătoare, pentru personalul român trimis în misiune permanentă în
străinătate, inclusiv pentru categoriile de personal trimise în misiune temporară sau
permanentă în străinătate prevăzute prin hotărâre a Guvernului, pentru soţul/soţia care
însoţeşte personalul trimis în misiune permanentă în străinătate şi căruia/căreia i se
suspendă raporturile de muncă sau raporturile de serviciu şi pentru membrii Corpului
diplomatic şi consular al României, cărora li se suspendă raporturile de muncă, ca
urmare a participării la cursuri ori alte forme de pregătire în străinătate, pe o durată
care depăşeşte 90 de zile calendaristice.
Categorii de venituri supuse contribuţiilor de asigurări sociale33
Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul public de pensii, datorează, după caz,
contribuţii de asigurări sociale pentru următoarele categorii de venituri:
venituri din salarii sau asimilate salariilor;
venituri din activităţi independente;
indemnizaţii de şomaj;
indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt următoarele:34
26,3% pentru condiţii normale de muncă, din care 10,5% pentru contribuţia
individuală şi 15,8% pentru contribuţia datorată de angajator;
31,3% pentru condiţii deosebite de muncă, din care 10,5% pentru contribuţia
individuală şi 20,8% pentru contribuţia datorată de angajator;
36,3% pentru condiţii speciale de muncă şi pentru alte condiţii de muncă astfel cum
sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
modificările şi completările ulterioare, din care 10,5% pentru contribuţia individuală
şi 25,8% pentru contribuţia datorată de angajator.
Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale
de stat în cazul persoanelor care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, precum şi
în cazul persoanelor pentru care plata unor prestaţii sociale se achită de instituţii publice
Baza lunară de calcul al contribuţiei individuale de asigurări sociale, în cazul persoanelor
fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, o reprezintă câştigul brut realizat
din salarii şi venituri asimilate salariilor, în ţară şi în alte state, cu respectarea prevederilor
33 Art. 137 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 34 Art. 138 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte.
Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale datorate pentru persoanele fizice care
beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit
legii
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
precum şi instituţiile au obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă contribuţiile individuale de
asigurări sociale, precum şi obligaţia de a calcula contribuţiile de asigurări sociale datorate de
aceştia, după caz.
Acest principiu s se aplică şi în cazul persoanelor fizice care realizează în România
venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidenţa
legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte.
Contribuţiile de asigurări sociale individuale calculate şi reţinute se plătesc la bugetul
asigurărilor sociale de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se
plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
datorează, după caz, împreună cu contribuţia angajatorului ori a persoanelor asimilate
angajatorului datorată potrivit legii.
Pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente şi care
determină venitul net anual în sistem real, baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări
sociale, în cazul plăţilor anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale, o reprezintă
echivalentul a 35% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului
asigurărilor sociale de stat, în vigoare în anul pentru care se stabilesc plăţile anticipate.
B. Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate
Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate
Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de
asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în
domeniul securităţii sociale, precum şi ale acordurilor privind sistemele de securitate socială la
care România este parte, după caz: 35
cetăţenii români cu domiciliul în ţară;
cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi au obţinut prelungirea dreptului de
şedere temporară ori au domiciliul în România;
cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi ai
Confederaţiei Elveţiene care nu deţin o asigurare încheiată pe teritoriul altui stat
membru care produce efecte pe teritoriul României, care au solicitat şi au obţinut
dreptul de a sta în România pentru o perioadă de peste 3 luni;
persoanele din statele membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi
35 Art 153 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
Confederaţia Elveţiană care îndeplinesc condiţiile de lucrător frontalier şi desfăşoară o
activitate salariată sau independentă în România şi care rezidă în alt stat membru în
care se întorc de regulă zilnic ori cel puţin o dată pe săptămână;
pensionarii din sistemul public de pensii care nu mai au domiciliul în România şi care
îşi stabilesc reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene;
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora;
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă;
Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, care administrează şi gestionează
prestaţiile sociale acordate de la bugetul de stat
Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii şi casele sectoriale
de pensii, pentru persoanele care realizează venituri din pensii, precum şi pentru
persoanele preluate în plata indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă ca
urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
entităţile care plătesc venituri din pensii;
Ministerul Justiţiei, prin unităţile sistemului administraţiei penitenciare, pentru
persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv
în unităţile penitenciare;
Ministerul Afacerilor Interne, pentru persoanele reţinute, arestate sau deţinute care se
află in centrele de reţinere şi arestare preventivă
Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru personalul monahal al cultelor recunoscute,
dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte surse;
autorităţile administraţiei publice locale, pentru persoanele, cetăţeni români, care sunt
victime ale traficului de persoane, pentru o perioadă de cel mult 12 luni, dacă nu au
venituri.
Persoanele prevăzute, care deţin o asigurare pentru boală şi maternitate în sistemul de
securitate socială din alt stat membru al Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi
Confederaţiei Elveţiene; sau în statele cu care România are încheiate acorduri bilaterale de
securitate socială cu prevederi pentru asigurarea de boală-maternitate, în temeiul legislaţiei
interne a statelor respective, care produce efecte pe teritoriul României şi fac dovada valabilităţii
asigurării, în conformitate cu procedura stabilită prin ordin comun al preşedintelui A.N.A.F. şi al
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, nu au calitatea de contribuabil la sistemul de asigurări
sociale de sănătate.
Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata contribuţiei de
asigurări sociale de sănătate:
copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt
elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar;
tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului;
soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege;
persoanele cu handicap, pentru veniturile obţinute în baza Legii nr. 448/2006,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul
Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri asupra
cărora se datorează contribuţia;
femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu realizează venituri asupra cărora se datorează
contribuţia sau dacă nivelul lunar al acestora este sub valoarea salariului de bază
minim brut pe ţară.. 36
Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate, datorează,
după caz, contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru următoarele categorii de venituri37
:
venituri din salarii sau asimilate salariilor;
venituri din pensii;
venituri din activităţi independente;
venituri din asocierea cu o persoană juridică,
venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
venituri din investiţii,;
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
venituri din alte surse conform legii;
indemnizaţii de şomaj;
indemnizaţii pentru creşterea copilului;
ajutorul social acordat potrivit Legii nr. 416/2001, cu modificările şi completările
ulterioare;
indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă drept urmare a unui accident de
muncă sau unei boli profesionale.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale de sănătate38
.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale de sănătate sunt următoarele:
5,5% pentru contribuţia individuală;
5,2% pentru contribuţia datorată de angajator.
Prevederi specifice privind contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate
Se datorează contribuţie individuală de asigurări sociale de sănătate pentru indemnizaţiile
de incapacitate temporară de muncă, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli
profesionale, acordate persoanelor fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate
salariilor, în baza Legii nr. 346/2002, republicată.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau persoanele asimilate
acestora, instituţiile, precum şi persoanele care realizează în România venituri din salarii sau
asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene
aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate
36 Art. 154 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 37 Art. 155 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 38 Art. 156 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
socială la care România este parte sunt obligate să depună lunar, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile39
.
În situaţia persoanelor fizice care realizează venituri din activităţi independente, din
asocieri fără personalitate juridică sau din cedarea folosinţei bunurilor, pentru care plătitorul de
venit are obligaţia reţinerii la sursă a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, declararea
contribuţiei se face de către plătitorul de venit prin depunerea declaraţiei, până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care s-au plătit veniturile40
.
C. Contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru
şomaj
Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de
asigurări pentru şomaj, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul
securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România
este parte, după caz:
cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform
legii, domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi cetăţenii români, cetăţenii altor
state sau apatrizii care nu au domiciliul sau reşedinţa în România în condiţiile
prevăzute de legislaţia europeană aplicabilă în domeniul securităţii sociale, precum şi
în acordurile privind sistemele de securitate socială la care România este parte;
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate
acestora41
.
Categorii de venituri supuse contribuţiilor de asigurări pentru şomaj
Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări pentru şomaj, datorează, după
caz, contribuţii de asigurări pentru şomaj pentru veniturile din salarii sau asimilate salariilor.
Cotele de contribuţii de asigurări pentru şomaj sunt următoarele:
0,5% pentru contribuţia individuală;
0,5% pentru contribuţia datorată de angajator.
Baza de calcul al contribuţiei individuale de asigurări pentru şomaj în cazul persoanelor
fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor.
Excepţii specifice contribuţiilor de asigurări pentru şomaj
Se exceptează de la plata contribuţiilor de asigurări pentru şomaj următoarele venituri:
prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat;
veniturile obţinute de pensionari;
veniturile realizate de persoanele care realizează venituri din salarii sau asimilate
salariilor şi nu se mai regăsesc în raporturi juridice cu persoanele fizice şi juridice;
compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau
individuale de muncă, persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă ori de
serviciu sau care, potrivit legii, sunt trecute în rezervă ori în retragere;
39 Art. 169 al 1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 40 Art. 169 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 41 Art. 184 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
veniturile aferente perioadei în care raporturile de muncă sau de serviciu ale
persoanelor care au încheiat astfel de raporturi sunt suspendate potrivit legii, altele
decât cele aferente perioadei de incapacitate temporară de muncă cauzată de boli
obişnuite ori de accidente în afara muncii şi perioadei de incapacitate temporară de
muncă în cazul accidentului de muncă sau al bolii profesionale, în care plata
indemnizaţiei se suportă de unitate, conform legii;
drepturile de soldă/salariu lunar acordate personalului militar, poliţiştilor şi
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare,
potrivit legii.
Contribuţiile de asigurări pentru şomaj individuale, calculate şi retinute, se plătesc până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25
inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz, împreună cu
contribuţia angajatorului ori a persoanelor asimilate angajatorului datorată potrivit legii.
D. Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate
Contribuabilii/plătitorii de venit obligaţi la plata contribuţiei pentru concedii şi
indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate sunt, după caz42
:
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
pentru cetăţenii români, cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au,
conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, cu respectarea prevederilor
legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor
privind sistemele de securitate socială la care România este parte;
persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care
au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, şi care realizează în România
venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub
incidenţa legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a
acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte;
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care
beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie
socială care se acordă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit legii, şi pentru
care dispoziţiile legale prevăd plata contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de
asigurări sociale de sănătate din bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate, datorează,
după caz, contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate pentru
următoarele categorii de venituri:43
veniturile din salarii sau asimilate salariilor;
indemnizaţiile de şomaj;
42 Art. 192 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 43 Art. 193 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
indemnizaţiile de incapacitate temporară de muncă ca urmare a unui accident de
muncă sau unei boli profesionale.
Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate este de
0,85%.
Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii datorată potrivit legii se calculează şi se
plăteşte până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume.
E. Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale
Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de stat, obligaţi la plata
contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, sunt, după caz:44
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
pentru cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform
legii, domiciliul sau reşedinţa în România cu respectarea prevederilor legislaţiei
europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte;
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care beneficiază
de indemnizaţie de şomaj pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii.
Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de stat, prevăzuţi la art.
201, datorează, după caz, contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale
pentru următoarele categorii de venituri:
veniturile din salarii sau asimilate salariilor;
indemnizaţia de şomaj primită de şomeri pe toată durata efectuării practicii profesionale
în cadrul cursurilor organizate potrivit legii.
Cota de contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este
cuprinsă între 0,15% şi 0,85%, diferenţiată în funcţie de clasa de risc, conform legii.
Prin excepţie, cota de contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale în cazul şomerilor pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii este de 1%.
Contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale se plăteşte până
la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de
25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz.
F. Contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale
Este datorată de persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4
din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata
creanţelor salariale, cu modificările ulterioare
44 Art. 201 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
Contribuabilii/plătitorii de venit la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale,
obligaţi la plata contribuţiei sunt persoanele fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice
definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările
ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările
ulterioare, ce pot să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă, în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
Cota de contribuţie la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de
angajator, este de 0,25%.
Contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale nu se datorează
pentru45
:
veniturile care nu au la bază un contract individual de muncă;
prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat sau Fondul naţional unic
pentru asigurări de sănătate, inclusiv cele acordate pentru accidente de muncă şi boli
profesionale;
compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale
de muncă, persoanelor concediate pentru motive care nu ţin de persoana lor.
Contribuţia calculată se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru
care se datorează, după caz.
Sectiunea 10.4. Reguli privind asociatiile fara personalitate juridical
Venitul net obţinut din exploatarea bunurilor şi drepturilor de orice fel, deţinute în
comun, este considerat ca fiind obţinut de proprietari, uzufructuari sau de alţi deţinători legali,
înscrişi într-un document oficial, şi se atribuie proporţional cu cotele-părţi pe care aceştia le deţin
în acea proprietate sau în mod egal, în situaţia în care acestea nu se cunosc.
Reguli privind asocierile fără personalitate juridică nu se aplică:
fondurilor de pensii administrate privat şi fondurilor de pensii facultative constituite
conform prevederilor legislaţiei specifice în materie;
fondurilor de investiţii constituite ca asociaţii fără personalitate juridică;
asocierilor fără personalitate juridică, în cazul în care membrii asociaţi realizează
venituri conform codului fiscal.
În cadrul fiecărei asocieri fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, asociaţii au
obligaţia să încheie contracte de asociere în formă scrisă, la începerea activităţii, care să cuprindă
inclusiv date referitoare la46
:
părţile contractante;
obiectul de activitate şi sediul asociaţiei;
contribuţia asociaţilor în bunuri şi drepturi;
45 Art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 46 Art. 125 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
cota procentuală de participare a fiecărui asociat la veniturile sau pierderile din cadrul
asocierii corespunzătoare contribuţiei fiecăruia;
desemnarea asociatului care să răspundă pentru îndeplinirea obligaţiilor asociaţiei faţă
de autorităţile publice;
condiţiile de încetare a asocierii.
Contribuţiile asociaţilor conform contractului de asociere nu sunt considerate venituri
pentru asociaţie. Contractul de asociere se înregistrează la organul fiscal competent, în termen de
30 de zile de la data încheierii acestuia. Organul fiscal are dreptul să refuze înregistrarea
contractelor, în cazul în care acestea nu cuprind datele solicitate conform legii.
În cazul în care între membrii asociaţi există legături de rudenie până la gradul al
patrulea inclusiv, părţile sunt obligate să facă dovada că participă la realizarea venitului cu
bunuri sau drepturi asupra cărora au drept de proprietate. Pot fi membri asociaţi şi persoanele
fizice care au dobândit capacitate de exerciţiu restrânsă.
Asocierile, cu excepţia celor care realizează venituri din activităţi agricole impuse pe
baza normelor de venit, au obligaţia să depună la organul fiscal competent, până la data de 15
martie a anului următor, declaraţii anuale de venit, conform modelului stabilit de A.N.A.F., care
vor cuprinde şi distribuţia venitului net/pierderii pe asociaţi.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică constituite între contribuabili care
desfăşoară activitate individual sau contribuabili care desfăşoară activitate individual şi o
asociere fără personalitate juridică şi pentru care stabilirea venitului anual pentru activitatea
desfăşurată se efectuează pe baza normelor de venit sau prin utilizarea cotelor forfetare de
cheltuieli, veniturile realizate în cadrul asocierii respective nu sunt considerate distribuite, în
vederea impunerii, contribuabililor care datorează impozit potrivit prezentului titlu, fiind
aplicabile numai regulile stabilite pentru impunerea venitului determinat pe baza normelor de
venit sau stabilit pe baza cotelor forfetare.
Sectiunea 10.5. Aspecte fiscale international, procedura de globalizare a veniturilor
Persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară o activitate independentă, prin intermediul
unui sediu permanent în România, sunt impozitate, potrivit prezentului titlu, la venitul net anual
impozabil din activitatea independentă, ce este atribuibil sediului permanent.
Venitul net dintr-o activitate independentă care este atribuibil unui sediu permanent se
determină în următoarele condiţii:
în veniturile impozabile se includ numai veniturile ce sunt atribuibile sediului
permanent;
în cheltuielile deductibile se includ numai cheltuielile aferente realizării acestor
venituri.
Persoana fizică rezidentă într-unul din statele membre ale Uniunii Europene sau într-unul
din statele Spaţiului Economic European beneficiază de aceleaşi deduceri ca şi persoanele fizice
rezidente, la stabilirea bazei de calcul pentru veniturile impozabile obţinute din România. Baza
de calcul se determină după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de natura
acestuia.
Alte venituri ale persoanelor fizice nerezidente47
.
Persoanele fizice nerezidente, care obţin alte venituri, datorează impozit potrivit
reglementărilor codului fiscal.
Veniturile realizate din străinătate se supun impozitării prin aplicarea cotelor de impozit
asupra bazei de calcul determinate după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de
natura acestuia.
Pentru veniturile obţinute din străinătate de natura celor obţinute din România şi
neimpozabile în conformitate cu prevederile prezentului titlu se aplică acelaşi tratament fiscal ca
şi pentru cele obţinute din România.
Contribuabilii care obţin venituri din străinătate au obligaţia să le declare, potrivit
declaraţiei specifice, până la data de 25 mai a anului următor celui de realizare a venitului.
Contribuabilii persoane fizice rezidente care, pentru acelaşi venit şi pentru aceeaşi
perioadă impozabilă, sunt supuşi impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât şi în statul
străin cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, iar respectiva
convenţie prevede ca metodă de evitare a dublei impuneri metoda creditului, au dreptul la
deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului plătit în străinătate, în limitele
prevăzute în prezentul articol.
Contribuabilii persoane fizice rezidente care realizează un venit şi care, potrivit
convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu un alt stat, pot fi impuse în
celălalt stat, iar respectiva convenţie prevede ca metodă de evitare a dublei impuneri metoda
scutirii, respectivul venit va fi scutit de impozit în România. Acest venit se declară în România,
dar este scutit de impozit dacă se anexează documentul justificativ eliberat de autoritatea
competentă a statului străin, care atestă impozitul plătit în străinătate.
Nerezidenţii care obţin venituri impozabile din România au obligaţia de a plăti impozite
conform legislatiei Romane şi sunt denumiţi în continuare contribuabili.
Venituri impozabile obţinute din România48
Veniturile impozabile obţinute din România, indiferent dacă veniturile sunt primite în
România sau în străinătate, sunt:
dividende de la un rezident;
dobânzi de la un rezident;
dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă dobânda
este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;
redevenţe de la un rezident;
redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
redevenţa este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;
47 Art 129 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 48 Art 223 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
comisioane de la un rezident;
comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
comisionul este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;
venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent
dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea
activităţi sau de către alte persoane;
venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă din orice
domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile
respective sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;
venituri reprezentând remuneraţii primite de persoane juridice străine care acţionează
în calitate de administrator, fondator sau membru al consiliului de administraţie al
unei persoane juridice române;
venituri din servicii prestate în România, exclusiv transportul internaţional şi
prestările de servicii accesorii acestui transport;
venituri din profesii independente desfăşurate în România - medic, avocat, inginer,
dentist, arhitect, auditor şi alte profesii similare - în cazul când sunt obţinute în alte
condiţii decât prin intermediul unui sediu permanent sau într-o perioadă ori în mai
multe perioade care nu depăşesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de
12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat;
venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România, pentru toate câştigurile
primite de un participant de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de
noroc.
venituri realizate de nerezidenţi din lichidarea unei persoane juridice române;
venituri realizate din transferul masei patrimoniale fiduciare de la fiduciar la
beneficiarul nerezident în cadrul operaţiunii de fiducie.
Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din România se
calculează, se reţine, se declară şi se plăteşte la bugetul de stat de către plătitorii de venituri.
Impozitul reţinut se declară până la termenul de plată a acestuia la bugetul de stat.
Coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a dublei
impuneri şi a legislaţiei Uniunii Europene
Dacă un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a încheiat o convenţie
pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de
către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţia care
se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care sunt cote diferite de impozitare în legislaţia
internă sau în convenţiile de evitare a dublei impuneri, se aplică cotele de impozitare mai
favorabile. Dacă un contribuabil este rezident al unei ţări din Uniunea Europeană, cota de
impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de acel contribuabil din România este cota mai
favorabilă prevăzută în legislaţia internă, legislaţia Uniunii Europene sau în convenţiile de
evitare a dublei impuneri. Legislaţia Uniunii Europene se aplică în relaţia României cu statele
membre ale Uniunii Europene, respectiv cu statele cu care Uniunea Europeană are încheiate
acorduri de stabilire a unor măsuri echivalente.
Certificatele de atestare a impozitului plătit de nerezidenţi
Orice nerezident poate depune o cerere la organul fiscal competent, prin care va
solicita eliberarea certificatului de atestare a impozitului plătit către bugetul de stat.
Organul fiscal competent are obligaţia de a elibera certificatul de atestare a
impozitului plătit de nerezidenţi.
Forma cererii şi a certificatului de atestare a impozitului plătit de nerezident, precum
şi condiţiile de depunere, respectiv de eliberare se stabilesc prin norme.
Modul de impozitare a veniturilor din economii obţinute din România de persoane fizice
rezidente în state membre şi aplicarea schimbului de informaţii în legătură cu această categorie
de venituri
Prin beneficiar efectiv se înţelege orice persoană fizică ce primeşte o plată de dobândă
sau orice persoană fizică pentru care o plată de dobândă este garantată, cu excepţia cazului când
această persoană dovedeşte că plata nu a fost primită sau garantată pentru beneficiul său propriu,
respectiv atunci când: 49
acţionează ca un agent plătitor;
acţionează în numele unei persoane juridice, al unei entităţi care este impozitată pe
profit, conform regimului general pentru impozitarea profiturilor, al unui organism de
plasament colectiv în valori mobiliare, autorizat conform Directivei Consiliului nr.
85/611/CEE din 20 decembrie 1985.
acţionează în numele altei persoane fizice care este beneficiarul efectiv şi dezvăluie
agentului plătitor identitatea acelui beneficiar efectiv.
49 Art 238 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.
CAPITOLUL XI
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL FINANCIAR
Sectiunea 11.1. Răspunderea juridică - Parte integrantă a răspunderii sociale
Sectiunea 11.2. Funcţiile, principiile, formele si conditiile răspunderii juridice in Dreptul
financiar
Sectiunea 11.3. Răspunderea penală si civila in Dreptul financiar
Sectiunea 11.4. Răspunderea contravenţională in Dreptul financiar
Sectiunea 11.1. Răspunderea juridică - parte integrantă a răspunderii sociale
11.1.1. Răspunderea juridică
În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a normelor încadrate şi
răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă
în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept ce incubă. Obligativitatea suportării unei
constrângeri de stat a cărei intervenţii – după o anumită procedură -are ca unic temei abaterea de
la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se
stabileşte ordinea de drept încălcată.În procesul de elaborare, legiuitorul are în vedere atât
condițiile în care se realizează (utilitate socială), cât și sensibilitatea destinatarilor la încălcarea
normei. Instituția juridică a răspunderii asigură faptul că indivizii sunt sancționați pentru faptele
neconforme, adică pentru acele fapte prin care se aduce atingere ordinii de drept și prin care are
loc violarea normelor.
Așadar, tragerea la răspundere juridică are loc atunci când persoana vătămată uzează
de posibilitatea sa de a cere statului obligarea la suportarea consecințelor faptelor contrare
dreptului, săvârșite sau încheiate de către autor, astfel încât răspunderea ajunge să fie
concepută drept fundament al sancțiunii1.
Răspunderea ca şi noţiune, are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite
perspective, în cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte ofaţetă a
acestui concept.Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre
exemplu,unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul
studenţilor din anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice,
urmând ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu2
Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozofice al căror conţinut s-
acircumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, discernământ si
liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume
fapta nu se poate concepe decât in condiţiile in care acesta a acţionat liber si indeplina cunoştinţa
de cauza. Dintr-o perspective istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridice
1 D.D. Şa gu n a , Drept financiar si fiscal, vol. II, 1992, p. 306-307. 2 Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea,Teoria generală a dreptului, Ediţia a 2-a, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.287,
Gheorghe Boboş,Teoria generală a dreptului,Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1994, p. 255, Sofia Popescu,Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.299.
evidenţiindu-se rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in ruperea cercului
vicios al răzbunării, ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a
statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forţa si de a executa sancţiunea este considerat
momentul naşterii răspunderii juridice.O alta abordare a răspunderii o propune sociologia.
Astfel, s-a dezvoltat noţiuneade răspundere socială ca răspundere a individului in faţa
societăţii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societăţi. Răspunderea şi sancţiunea
apar ca douăipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala,
răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al statului de a
impunerăspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii de
ase apăra împotriva acelora cere o vătăma.
Ştiinţele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere juridica, iar
Teoria generală a dreptului, îintr-un efort de sinteză, îşi propune sădefinească şi să circumscrie
cât mai exact noţiunea de răspundere juridică în scopulclarificării acestei noţiuni pe cât de
complexă, pe atât de necesară sistemului juridic şisocietăţii, ca ansamblu.De cele mai multe ori,
normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de către cetăţeni, din
convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil ,sau de teama sancţiunii ce ar trebui
suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin
aplicarea unei sancţiuni, răspunderea juridică seconcretizează. Pentru a delimita cele două tipuri
de relaţii ce pot interveni între subiectelede drept şi stat, ca unic titular al dreptului de a aplica
constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noţiunile de raport juridic de conformare -
pentru a defini situaţia înjcare persoanele fizice sau juridice îşi îndeplinesc de bunăvoie
obligaţiile - şi raport juridic de conflict – pentru cazul în care este necesara intervenţia
coerciţiei etatice3.
Răspunderea juridica a fost definita ca o situaţie juridică 4,ca un raport Juridic sau ca o instituţie
juridică complexă, ca un sistem complex de norme .5
Ea constă înreacţia de reprimare venita din partea societăţii, fata de o acţiune umana care
contravineunei norme, acţiune imputabila, in principal, individului. Doctrina româneasca
aîmbrăţişat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de
constrângere care are ca obiect sancţiunea juridica,6 ca un complex dedrepturi si obligaţii conexe
care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârşirii uneifapte ilicite si care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, prinaplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii
raporturilor sociale şi aîndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept. 7
Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta inneîndeplinirea unei
obligaţii impuse de lege, adică in încălcarea cu discernământ a uneinorme juridice. Astfel,
3 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p. 327. 4 Ioan Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice, în revista “Studia Universitatis”,Jurisprudentia, 1970 5 Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică , Bucureşti, 1997, p.41, A. Iorgovan,Tratat de drept administrativ vol. II, editia a 4-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p.355. 6 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului,Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.264. 7 Mircea Costin, O încercare de definire a noţiunii de răspundere juridică , în Revista Română de Drept, nr.5/1970.
răspunderea juridica apare ca obligaţia subiectului de a îndepliniîndatorirea care înlocuieşte o
îndatorire anterioara neîndeplinita, deci, asemenea unei novaţii, cum arăta prof. Djuvara.8
Încălcarea normelor legale, in sens larg, constituiesingurul temei al răspunderii juridice.
Eficacitatea normelor juridice este, in moddeterminant, legata de existenta sancţiunilor si a unui
cadru pentru aplicarea lor. Fiind unsistem instituţionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea
juridica înseamnă si unansamblu de mecanisme si instituţii specializate, abilitate sa aplice
sancţiunile corespunzătoare in cazul unei conduite care înfrânge exigentele modelului
decomportament prescris.Răspunderea juridică nu reprezintă altceva decât o răspundere socială
care se concretizează în măsuri cu caracter de pedeapsă, iar aceasta pentru că faptele
provocatoare produc atingeri uneia sau mai multor valori sociale ocrotite de stat.
Raporturile juridice implică drepturi și obligații conexe; tocmai de aceea, răspunderea
este definită ca un complex de drepturi și obligații corelative care, având suport legal, se nasc ca
urmare a săvârșirii unei fapte condamnabile și care constituie cadrul de realizare a constrângerii
de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care
iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care cuprinde, pe de o parte, dreptul
persoanei vătămate şi al societăţii în general de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi
restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi
de a se supune sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii şi celorlalte reguli de
convieţuire socială.9 În epoca modernă, s-a înțeles că scopurile sistemului juridic nu sunt
îndeplinite doar prin restabilirea ordinii de drept, atunci când aceasta este încălcată. Dimpotrivă,
ponderea mai mare în îndeplinirea scopurilor sistemului juridic o au normele cu care destinatarii
acestora se conformează, prin buna și normala desfășurare a relațiilor sociale dintre indivizi. Cu
alte cuvinte, principalul merit pentru echilibrul și armonia comunității organizate statal nu este al
răspunderii juridice (care sancționează conduitele neconforme), ci al responsabilității,
concretizată prin sentimentul de conformare, înrădăcinat în conștiința destinatarilor normelor de
drept.
Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea
socială a celui vinovat, obligându-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.
„Răspunderea juridică este o formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale al cărei
specific constă în faptul că, derivând din încălcarea unei reguli de drept, ea incumbă
obligativitatea suportării unei constrângeri de stat a cărei intervenţie are ca unic temei abaterea
de la norma juridică"10
, normă ce exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin
intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate.
Henry Lalou afirma că din punct de vedere etimologic cuvântul „responsabilitate" derivă
de la latinescul „spodeo" care în contractul verbis din dreptul roman înseamnă obligaţia solemnă
a „debitorului faţă de creditorul său de a-şi îndeplini prestaţia asumată prin contract". De aici,
arată autorul, sensul ce urmează a fi atribuit noţiunii de responsabilitate în general şi celei de
8 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), vol. II, Bucureşti, Ed. Socec, 1930, p.173. 9 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 10S a n ta i , Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991, p. 167.
responsabilitate în civil, în special, este acela de obligaţie în reperaţiune ce rezultă dintr-un delict
sau dintr-un cvasi-delict.11
Răspunderea juridică este „acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în
scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.12
În ceea ce ne priveşte răspunderea juridică este „acea formă a răspunderii sociale
stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină
suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate”.13
Pentru ca răspunderea juridică, inclusiv cea civilă, să se declanșeze, este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a condițiilor conduitei ilicite, vinovăției și legăturii cauzale.
Răspunderea intervine pentru nerespectarea oricărei fapte sociale în normarea căreia se prevăd
sancțiuni.
Sectiunea 11.2. Funcţiile, principiile, formele si conditiile răspunderii juridice in
Dreptul financiar
11.2.1. Funcțiile răspunderii juridice
Funcțiile răspunderii juridice desemnează gradul de influență al acesteia asupra relațiilor
sociale, asupra conduitei oamenilor, asupra ordinii publice și stării de securitate juridică din
societate. 14
Funcția preventivă a răspunderii juridice pornește de la constatarea și sancționarea
conduitelor ilicite în lege și are ca efect educarea atitudinii psihice colective prin
conștientizarea sancțiunilor pe care fiecare le riscă. Funcţia educativă se realizează prin
influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei oamenilor dreptul, în general, ca instrument
de ordonare a desfăşurării raporturilor sociale.
Funcția de reprimare intervine pentru restabilirea ordinii sociale, atunci când fapta
ilegală își produce deja efectele dăunătoare societăți. Exercitarea constrângerii - efect
intrinsec al realizării răspunderii juridice - nu este un scop în sine, deoarece aplicarea
sancţiunilor juridice are ca finalitate nu numai constrângerea celui vinovat de încălcarea
ordinii de drept să se conformeze normelor juridice, ci urmăreşte, înainte de toate, o
finalitate educativă, şi anume cultivarea sentimentului derespect al disciplinei şi ordinii
sociale, realizându-se astfel, prin combinarea celor două funcţii, o eficienţă deosebită în
ceea ce priveşte înţelegerea şi aplicarea dreptuluii. Executarea constrângerii de stat are la
noi un caracter derivat, deoarece respectarea ordinii de drept este asigurată prin metoda
convingerii15
.
11 M.N. Co s t i n , O încercare de definire a nopiunii răspunderii juridice, în Revista română de drept, nr. 5/1970. 12 I. S an ta i , op. cit. Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991, 13 I. S an ta i , op. cit. Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991. 14 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 15 M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19, citat după M.-C. Eremia, D.M. Dragnea, N. Popa,
Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 218..
Funcția reparatorie a răspunderii juridice presupune obligarea autorului unei fapte
ilicite la repararea pagubelor materiale și/sau morale produse.
Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarece respectarea
ordinii de drept este asigurată prin metoda convingerii.
11.2.2. Principiile generale ale răspunderii juridice
Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituţionala si este
valabil in toate ramurile de drept.
Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice incazul in care prin aceeaşi fapta
sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor
de serviciu, săvârşeşte o infracţiune, el va trebuisa suporte, pe lângă pedeapsa penala
corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si o sancţiune civila patrimoniala, corespunzătoare
obligaţiei de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune, precum si o alta sancţiune
disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a
atribuţiunilor de serviciu.
Răspunderea juridică cunoaște, în principiu, câte o formă de răspundere pentru fiecare
ramură a dreptului.
În contextul acestei diversități, teoria dreptului are meritul de a reuși să extragă o serie de
principii general aplicabile16
.
Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate
opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite
de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe special investite în
acest sens.
Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală, aceasta regulă enunţată își găsește
expresia în principiile legalității, incriminării, adică a consacrării numai prin lege a
faptelor infracţionale şi în legalitatea pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii
cuprinse în normele juridice.
Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie17
are la bază concepţia
juridică a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci
când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de
semnificaţiile ei social – juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul
său antisocial.
Fără vinovăţie, nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte
condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită ca, de pildă, în
dreptul penal, unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea
ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul excepţională şi limitată
16 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 17 M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19, citat după M.-C. Eremia, D.M. Dragnea, N. Popa,
Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 218.
prezumţia de vinovăţie ca, de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori,
dar, şi în această ipoteză, prezumţia poate fi combătută, înlăturată.
Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea revine numai celui
efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor
sancţionării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce incubă atitudinea
represivă a societăţii.
În cazul răspunderii reparatorii există, uneori în condiţiile legii, şi răspunderea pentru
fapta altuia cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru
copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau răspunderea solidară
ori împreună cu alţii.
Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură
răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in
idem”), având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de
cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.
Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se impune
corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de
vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă individualitate sau
proporţionalizare, ca, de pildă, a sancţiunii sau pedepsei penale unde se ţine seama de
toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau
agravante, ca şi de persoana făptuitorului etc.
Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi
constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, netrebuind să
provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi
personalitatea.
Principiul perseverenţei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a
preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de
acelaşi gen în care sens există o prevenţie specială şi una generală prin răspunderea
declanşată.
Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în baza căruia momentul
aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai aproape de cel al
comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi nenecesare soluţionării
cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă eliminând starea de
insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul
preventiv al aplicării acestuia.
11.2.3. Formele răspunderii juridice
Astfel natura normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere
civilă, 18
penală19
, administrativa20
, de dreptul muncii21
, comercială etc.
18 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163 19 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p.328. 20 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358-359.
Alături de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, şi alte criterii
mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebirăspunderea
juridică de drept public de răspunderea juridică de drept privat dacă ţinemcont de apartenenţa
normei de drept încălcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului:public sau privat.
Apoi este posibilă detaşarea răspunderii individuale de ceacolectivă în funcţie de
subiectul căruia îi incubă răspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie,
facem precizarea ca, o dată cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de
existenta în dreptul romanesc a unei răspunderi penale colective în sensul că persoana juridică va
putea fi subiect al răspunderii penale. Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii
juridice în funcţie denatura normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des
întâlnite forme derăspundere în dreptul românesc
Răspunderea civilă, poate fi delictuală sau contractual. 22
Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii,
autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin faptasa, a celui pentru
care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre
deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a
unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă
ilicită ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractual rezulta din nerespectarea clauzelor uneiconvenţii,
prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptul comun în
materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură23
.
Răspunderea penală are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute
de legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie24
. Sancţiunea
specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate aplica
doar persoanei fizice.25
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere
administrativă 26
ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de
drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, material sau disciplinară.
Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazulsăvârşirii unei
contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie.Cele mai întâlnite
sancţiuni contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.Alături de aceste doua forme de
răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă, răspunderea administrativă mai cunoaşte şi o a
treia formă – răspunderea materială, ceare ca obiect o sancţiune reparatorie – este vorba de
răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
21 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea , Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560, 595. 22 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163 23 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p.166. 24 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p.328. 25 Pentru tipurile de sancţiuni penale a se vedea: C. Bulai, op.cit., p.286 26 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358-359.
Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea uneiobligaţii de
drept administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea uneiautorizaţii sau
închiderea unei unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinareatunci când nu
însoţesc aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
In dreptul muncii 27
s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială
(materială).
Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o
abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspunderede natură contractuală, bazată pe
contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la mustrare şi avertismentul scris
până la concediere. Răspunderea disciplinară îşi areizvorul prioritar, în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în CodulMuncii.
Aceasta constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din
vina şi în legătură cu munca lor. Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana
vinovată va trebuisa suporte o sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de
realizare arăspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul
sancţiunii poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu. Deşi noţiunile de pedeapsă şi
sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiuneaapare ca o categorie generală, în timp ce
pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii penale.In funcţie de norma juridica încălcată,
sancţiunile vor fi de drept civil, precumdespăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea
situaţiei anterioare, penală ( pedepse, măsuri de siguranţă sau educative), administrativ (amenda
sau avertismentul, mustrarea,confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplică sancţiuni precum
mustrarea, diminuareasalariului sau concedierea, iar în dreptul constituţional – suspendarea sau
demiterea dinfuncţie, spre exemplu
11.2.4. Condiţiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite
câteva condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legăturacauzala dintre faptă şi
rezultat şi la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitateasa de a răspunde şi la
vinovăţia sa. In plus este necesar să nu intervină nici una dincauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în
lipsa unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poatematerializa, gândul
vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă arăspunderii sociale.
In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) care
nesocoteşte o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie de dispoziţia
normei.
O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea
unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societăţii în
ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, esteobligatorie dovedirea
prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existentă, câtşi ca întindere; în schimb, în
27 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea , Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560, 595.
cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de
pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea
penală.Intre fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală însensul că
prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale
nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor lacare concură mai mulţi
factori, printre care se poate afla şi culpa proprie a victimei, estemai dificil a stabili care dintre
aceşti factori a avut caracter determinant şi care a facilitate doar producerea rezultatului. Pentru a
uşura acest proces de analiză, s-a dovedit utilă folosirea noţiunilor de «cauza» şi «condiţie».
Astfel, se consider cauză a prejudiciului acela dintre factorii interveniţi care a putut determina în
mod direct şi nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influenţat, favorizând
producerea rezultatului,este considerat că a avut doar rolul de condiţie în producerea
prejudiciului. Atât acţiuneacat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.
Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este
necesară stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv alrăspunderii.
Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constăîn atitudinea
psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia. Diferitele forme sub
care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel maiclar definite de către normele de drept
penal. In acest act normativ se stabileşte că atitudinea negativă a autorului faptei faţă de conduita
sa şi de rezultatul acesteia poate luaforma intenţiei sau a culpei.
Intenţia este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi
îl urmăreşte. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne
aflăm în faţa intenţiei indirecte.
Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl
urmăreşte, sperând în moduşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când
făptuitorul nu prevederezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa). Intenţia este
forma cea mai gravă a vinovăţiei şi, deseori faptele ilicite suntintenţionate numai atunci când se
dovedeşte intenţia autorului lor. Culpa, ca ipostază mai puţin gravă a vinovăţiei, determină, de
cele mai multe ori, o formă mai uşoară arăspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul. In
ramura civilă, intenţia rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare subdenumirea de
greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în mod tradiţionalacoperind şi forma intenţiei
din ramura penală.28
In situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii, se poate aplica
sancţiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancţiunii juridice, indiferent de ramura juridică
sau de tipul sancţiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei, ci numai în
cadrul şi ca o consecinţă a acesteia.29
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionatdacă se
va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa răspunderii juridice.
Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite.
28 L.Pop, op.cit., p.224. 29 C.Bulai, B.N.Bulai, op.cit., p.328
(minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntara) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt,
constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitimaapărare),
în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea denecesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totalăinvoluntară,
minoritatea şi eroarea de fapt30
.
In materia civilă, în dreptul muncii 31
sau în dreptul administrativ mai sun considerate
cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ saufapta victimei,
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritatecompetentă (ordinului de
serviciu) 32
.
Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din punct
de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazulrăspunderii
delictuale, nu însă şi în cazul răspunderii contractual.33
In materia dreptului muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate
deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde
daca aîmplinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit
discernământul. Motivaţia pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele minore este
că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şinu
răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei
discernământului necesar.
Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de
semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Beţia involuntara intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei esteafectat
de ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc., independentde voinţa lui.
Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică atunci
când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezistasau nu le-a putut înlătura.
Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravenţională atunci cândse
stabileşte că autorul a săvârşit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediatşi injust
îndreptat împotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitimaapărare, este
obligatoriu ca atacul să provină de la o persoana fizica responsabilă. In caz contrar, s-ar putea
invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturândcaracterul ilicit al faptei,
înlătură şi răspunderea de natură civilă34
.
Starea de necessitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este ameninţat el, o altă
persoană, sau bunurile acestora, de un pericol grav şi iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.
Aflat în starea de necesitate, făptuitorul îşi dă seama de rezultatul fapteisale ilicite, dar îl accepta,
30 Codul penal, art. 44-51. 31 S. Ghimpu, A. Ţiclea, op.cit., p.567. 32 Liviu Pop, op.cit., p.361. 33 Liviu Pop, op.cit., p.172. 34 Liviu Pop, op.cit, p. 363
în dorinţa de a salva o valoare mai importantă decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de
necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât şi în ramura civilă.
Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care,
alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vătămător.
Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat dintimpul războiului,
obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun material. Este, de asemenea,
cazul persoanei care administrează alteia o substanţă toxicădintr-un flacon pe care fusese aplicată
din eroare eticheta cu numele unui medicament. Inasemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se
înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiuniifăptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi
imputat din punct de vedere subiectiv,fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări
imprevizibile35
. In ambele cazuri este vorba de o cauză străină, neimputabilă, aşa cum prevede şi
C.civ., art. 1082 şi urm.36
Forţa majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazul
fortuit.37
In prezent, se consideră că forţa majoră reprezintă un fenomen natural sau
socialexterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă
afost cauza exclusivă a prejudiciului38
Distincţia dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul penal,
doar cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă,răspunderea contractuală
este înlăturată, în funcţie de contract, fie doar de forţa majoră,fie atât de forţa majoră cât şi de
cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşteexistenta
unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Aşa cum arata prof. C. Bulai, „nu
există eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerată eroareincapacitatea sau
neglijenţa profesională care a dus la greşeala de calcul sau la aplicareagreşită a unui procedeu
ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer,farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în
astfel de cazuri există obligaţia legală pentru ceiîn cauză de a cunoaşte realitatea”.39
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei normede drept.
Daca această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlăturăcaracterul penal al
faptei40
.
Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai pot interveni si
alte circumstanţe care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv alrăspunderii juridice,
totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensulafirmării vinovăţiei
făptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal,sau de altă natură, prescripţia
35 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p.260 36C.civ.„Art.1082 Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentruneexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afarănumai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate
fi imputată.Art. 1083 Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul afost poprit de a da sau a face
aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit.” 37 Gh. Boboş, op.cit., p.276. 38 Liviu Pop, op.cit., p.370 39 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.274 40 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.275
răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea părţilor sau retragerea acţiunii/plângerii pot
împiedica tragerea la răspundere a autorului fapteiilicite, datorită trecerii unei perioade de timp
prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în cazul prescripţiei răspunderii sau a
dreptului la acţiune – ori datoritărelaţiilor dintre făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte
cazuri.
Sectiunea 11.3. Răspunderea penală si civila in Dreptul financiar
Fapte ce constituie infracţiuni în domeniul fiscal sunt enunţate în Codul Penal ori în alte
legi speciale respectiv Legea finanţelor publice, Codul fiscal, Codul de procedura fiscala, Legea
contabilitatii nr. 82/1991, Legea 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale etc. Date
fiind problemele acute cu care se confruntă deocamdată economia ţării noastre şi societatea
civilă în general care suferă din cauza fenomenului corupţiei vom dezvolta mai amplu aspecte
din problematica Legii finanţelor publice, Codul penal, Codului fiscal si evaziunii fiscale
Incalcarea preceptului normei juridice penale are drept consecinta atragerea raspunderii penale.
Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice care intervine in caz de incalcare a
comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea aparand ca posibila in
momentul savarsirii infractiunii, odata cu nasterea raportului juridic penal de conflict, constituind
continutul acestui raport(adica un complex de drepturi corelative ale subiectilor raportului juridic
penal, prin intermediul carora se realizeaza aplicarea si executarea sanctiunilor penale.
In doctrina, unii autori definesc raspunderea penala ca fiind obligatia de a suporta si
executa o pedeapsa si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsa ca urmare a
comiterii unei infractiuni si de a obliga prin constrangere pe infractor sa execute o astfel de
pedeapsa41
.
Alti autori definesc raspunderea penala ca fiind un ansamblu de drepturi si obligatii
corelative ale subiectilor raportului juridic penal care se realizeaza prin constrangerea exercitata
de stat fata de infractor, ca acesta sa suporte sanctiunea prevazuta de lege pentru fapta comisa, in
vederea restabilirii ordinii de drept si a reeducarii acestuia.
Din definitiile de mai sus, rezulta ca raspunderea penala nu se identifica cu insusi raportul
juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu continutul sau.
Raspunderea penala se realizeaza efectiv in cadrul procesului penal, prin aplicarea si executarea
sanctiunii de catre faptuitor, deci sanctiunea apare ca o consecinta a raspunderii penale.
Raspunderea penala este conditionata de savarsirea unei infractiuni si de capacitatea
infractorului de a raspunde penal.
Astfel, pe de o parte infractiunea este singurul temei al raspunderii penale (art.15 alin.2
din Noul Cod penal), iar pe de alta parte trebuie sa existe capacitatea juridica penala a
infractorului, adica responsabilitatea acestuia,constand in aptitudinea psiho-fizica de a raspunde
penal. Se caracterizează prin fapte ilicite care constituie infracţiuni, prezentînd un anumit grad de
pericol social. Acţiunea penala se efectuează din oficiu şi nu poate să se oprească prin împăcarea
părţilor, ceea ce înseamnă că persoana nu se eschivează de la răspundere prin simpla împăcare cu
41 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit.
cealaltă parte. Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăţia autorului faptei ilicite,
ceea ce înseamnă ca are un caracter subiectiv. Principalul element de tragere la răspundere
penală este vinovăţia.
Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligaţional în baza căreia o persoană
este ţinută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de
lege, pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Principiile răspunderii juridice civile
Principiul reparării integrale a prejudiciului. În repararea prejudiciului intervine
instanţa de judecată care stabileşte felul despăgubirii, ulterior, obligînd autorul
prejudiciului să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să repare
bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral, prin echivalent bănesc,
prejudiciul cauzat, cuantumul echivalentului bănesc fiind stabilit de instanţa de
judecată, în dependenţă de întinderea prejudiciului de la data pronunţării hotărîrii.
Principiul reparării în natură a prejudiciului. Este orice activitate sau operaţiune
materială care se poate concretiza în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept,
înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi gen, înlăturarea defecţiunilor aduse unui
bun, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea regulilor altuia, etc.
Funcţiile răspunderii juridice civile
Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte feluri ale
răspunderii juridice, care are, în mod evident, o funcţie educativ-preventivă prin
influenţa exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi implicit, asupra comportamentelor
acestora.
Funcţia reparatorie. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui
prejudiciu. De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei
persoane, cauzîndu-se un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului acestuia sau a
altei persoane chemate de lege să răspundă.
11.3.1. Infracţiunea prevazuta si pedepsita de art. 71 din Legea nr. 500/2002 din 11
iulie 2002, privind finantele publice
Infracţiuni săvârşite în legătură cu modul de efectuare a cheltuielilor publice
Depăşirea plafoanelor de cheltuieli stabilite prin legea bugetară anuală şi angajarea de
cheltuieli suplimentare fondurilor bugetare alocate42
pentru îndeplinirea anumitor sarcini sau
realizarea anumitor obiective investiţionale, fie că se referă la creditele bugetare aprobate pentru
bugetul de stat, fie că se referă la creditele bugetare aprobate pentru bugetul local, constituie
infracţiune incriminată ca atare atât de Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice (art. 71) respectiv
de Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 a finanţelor publice locale (art. 70) infracţiune care se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă penală.
42 Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 „sumele aprobate, la partea de cheltuieli (...) în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează
şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite. Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate." [o prevedere identică se află în art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 45/2003 n.n].
Infracţiuni săvârşite în legătură cu datoria publică locală
Constituie infracţiuni43
şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă de
la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, următoarele fapte:
utilizarea fondurilor în lei şi în valută, provenite din subîmprumuturi şi împrumuturi
garantate de stat în alte scopuri decât cele pentru care au fost aprobate şi garantate;
furnizarea, de către beneficiarii garanţiilor de stat sau a beneficiarilor
subîmprumuturilor de stat, de date eronate pentru fundamentarea documentaţiei
prezentate, în vederea obţinerii avizelor necesare pentru acordarea garanţiilor sau a
subîmprumuturilor, în condiţiile prezentei legi.
11.3.2. Infracţiuni care pot fi săvârşite de persoane având ca atribuţii
de serviciu gestiunea patrimoniului public sau cheltuirea banului public prevazute de Codul
Penal.
Abuzul de încredere44
. Însuşirea unui bun mobil aparţinând domeniului public sau privat
al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori dispunerea de acest bun pe nedrept
ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
Gestiunea frauduloasă45
. Pricinuirea de pagube unei autorităţi publice sau oricare
entităţi publice în general, inclusiv regie autonomă, companie naţională sau societate
comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar unic
sau majoritar, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia,
de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul
de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Delapidarea46
. Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interes
personal ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.În cazul în care delapidarea
a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Deturnarea de fonduri47
. Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a
activităţii economico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de
stat sau unei alte unităţi publice48
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Dacă
fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
43 Aceste infracţiuni sunt incriminate de art. 70 din O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale aşa cum a fost modificată de Legea nr.
108/2004 de aprobare a ordonanţei şi se referă la infracţiuni comise în legătură cu datoria publică locală. 44 Abuzul de încredere este incriminat de art. 238 Noul Cod penal 45 Gestiunea frauduloasă este incriminată de art. 242 Noul Cod penal 46 Delapidarea este incriminată de art. 295 Noul Cod penal. 47 Deturnarea de fonduri este incriminată de art.307 Noul Cod penal 48 Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit
legii, sunt de interes public.
11.3.3. Infracţiuni privind evaziunea fiscală
Ca îndatorire fundamentală, art. 56 alin. (1) din Constituţia României prevede că
„cetăţenii au obligaţia de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice49
". În
conformitate cu art. 139 din Constituţia României, impozitele şi taxele pot fi stabilite numai prin
lege Comparativ cu Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, în noua Lege nr.
241/2005 se prevăd patru elemente principale de noutate: se consacră faptul că noua lege
stabileşte şi măsuri de prevenire a evaziunii fiscale; s-au instituit noi infracţiuni denumite
infracţiuni în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală; s-au incriminat mai multe fapte ca
infracţiuni de pericol; s-au definit mai mulţi termeni folosiţi în lege pentru o mai mare precizie.
În art. 1 din lege, se prevede că sunt incriminate două categorii de infracţiuni şi anume:
cele de evaziune fiscală [art. 9 alin. (1) lit. a)-g)] şi alte infracţiuni aflate în legătură cu cele de
evaziune fiscală (art. 3-8).50
Infracţiunea de evaziune fiscală reprezintă, în materialitatea ei, o
infracţiune de rezultat, dar şi de pericol. In acest context, principala deosebire care ar fi trebuit să
apară între cele două categorii de infracţiuni prevăzute de lege ar fi fost necesar să se refere la
prejudiciu, în sensul că infracţiunile de evaziune fiscală creează un prejudiciu imediat, cert, uşor
de estimat. Prin comparaţie, infracţiunea din categoria celor aflate în legătură cu cele de evaziune
fiscală ar trebui să rămână doar de pericol şi rareori de rezultat.
O scăpare importantă a legii o constituie lipsa interzicerii operaţiunii de cesiune ori
înstrăinare a acţiunilor unei societăţi care are datorii fără avizul fiscului şi pedepsirea
făptuitorului. O astfel de omisiune reprezintă o modalitate importantă prin care se săvârşeşte
evaziunea.
Putem aprecia că prin apariţia noii legi a evaziunii fiscale se face un pas important menit
să contribuie din plin la reducerea ratei criminalităţii pe această linie şi, implicit, a economiei
subterane care aduce grave prejudicii bugetului general consolidat.
În doctrina juridică se apreciază ca se manifestă două forme de evaziune fiscală: la adăpostul
legii (licită sau legală) şi cu încălcarea legii (ilicită sau frauduloasă).
a) Evaziunea fiscală licită, constă în a uza de prevederile legislaţiei fiscale pentru a apăra
cât mai bine interesele contribuabililor, micşorându-se sarcina fiscală, fără ca acest lucru să fie
considerat contravenţie sau infracţiune;
Posibilităţile oferite de lege diferă de la un stat la altul, fiind influenţate şi create prin
voinţa politică a guvernanţilor de a acorda anumite facilităţi prin care să influenţeze
comportamentul contribuabililor aceste facilităţi scoţând în evidenţă totodată şi capacitatea
organului legislativ de a elabora o legislaţie clară, precisă şi a tot cuprinzătoare a fenomenului
fiscal.
Astfel, în cazul in care determinarea veniturilor impozabile se face pe baza semnelor
exterioare sau pe baza unor norme medii de venit, se creează condiţii contribuabilului ce
realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru venitul suplimentar
49 art. 56 alin. (1) din Constituţia României 50 Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale [Legea 241/2005]
(impozitul pentru venitul agricol, impozitul pe venitul liber - profesioniştilor). Facilităţile fiscale
acordate tuturor agenţilor economici sau numai celor din anumite ramuri economice, la înfiinţare
sau pe parcursul desfăşurării activităţii, permit ca o parte din venit să nu fie supus impunerii.
Astfel, se practică, acordarea de scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru
societăţile comerciale nou înfiinţate, scutiri sau reduceri de impozite pentru societăţile ce crează
noi locuri de muncă sau angajează personal din rândul şomerilor sau a persoanelor cu handicap,
scutiri de taxe vamale pentru maşinile, utilajele sau materiile prime deficitare aduse din import.
Alteori, se acordă reduceri de impozit pentru agenţii economici ce reinvestesc o parte din profitul
realizat, se permite amortizarea accelerată a capitalului fix precum şi constituirea de provizioane
şi rezerve care diminuează venitul impozabil.
In unele ţări (S.U.A.) legea acceptă ca întreprinzătorii, persoane fizice să-şi declare pe
membrii familiei (soţie, copii) ca întreprinzători asociaţi oculţi, chiar dacă nu au vreo contribuţie
la capitalul social sau la activitatea firmei. Această împrejurare conduce la repartizarea profitului
între asociaţii fictivi şi impunerea separaţiei a acestuia ceea ce, în condiţiile progresivităţii
impunerii, diminuează impozitul total datorat statului. Alteori, venitul global realizat de o
familie, este împărţit în mod egal între soţi în vederea impunerii, indiferent de aportul fiecăruia
dintre aceştia la realizarea lui, creându-se condiţii ca prin impunerea separată, impozitul datorat
să fie diminuat. Societăţile de persoane, în unele ţări, au dreptul de a opta ca venitul realizat să
fie impus potrivit regimului fiscal aplicat societăţilor de capital sau persoanelor fizice.
b) Evaziunea fiscală propriu zisă este cea prezentata mai sus si care se săvârşeşte cu
încălcarea cu rea credinţă a prevederilor legale, fiind ceea ce denumim fraudă fiscală, reprezintă
activitatea contribuabilului care, obligat să furnizeze date în sprijinul declaraţiei sale, recurge la
ascunderea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea
altor căi de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale datorate etc.
A. Infracţiunea prevăzută de art. 3 din Legea nr. 241/2005
Potrivit art.3, constituie infracţiune fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface
documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deşi
acesta putea să o facă.
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind buna desfăşurare a
activităţilor economico-financiare a căror realizare presupune îndeplinirea cu onestitate de către
contribuabili a obligaţiilor înscrise în documentele de control privind refacerea documentelor
distruse.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de documentele de evidenţă
contabilă. În literatura de specialitate, s-a considerat că există un sistem al documentelor
contabile foarte complex, care pot fi împărţite în trei mari categorii:
documente justificative, prin intermediul cărora se atestă efectuarea ca atare a operaţiilor
economice şi care formează masa covârşitoare a acestora;
documente de evidenţă şi prelucrare contabilă;
documente de sinteză şi raportare contabilă şi financiar-fiscală.
Dintre toate acestea, ne interesează doar documentele de evidenţă contabilă. Astfel,
contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să organizeze şi să
conducă contabilitate în partidă simplă cu respectarea reglementărilor în vigoare privind evidenţa
contabila şi să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte
documente contabile prevăzute de legislaţia în materie.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
pentru a răspunde penal şi are calitatea de contribuabil. Potrivit art. 2 lit. b), din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale prin contribuabil se înţelege orice
persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează
impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.
Considerăm că, în acest fel, a fost exclus executantul, adică un salariat al contribuabilului
sau o persoană juridică angajată să ţină evidenţa contabilă.
De asemenea, poate fi întâlnită şi răspunderea persoanei juridice.
Subiectul pasiv al infracţiunilor fiscale este statul, precum şi organele de control
competente care au dispus refacerea documentelor distruse. Potrivit art. 2 lit. g), prin organe
competente – organele care au atributii de efectuare a verificarilor financiare, fiscale sau
vamale, potrivit legii, precum si organele de cercetare penala ale politiei judiciare. Dintre
acestea, enumerăm următoarele: ANAF (inspecţie fiscală), Direcţiile Generale ale controlului
financiar de stat, Curtea de conturi, reprezentanţii autorităţii vamale.
Latura obiectivă. Elementul material prin care se realizează infracţiunea constă în fapta
de a nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, obligaţie care rezultă din documentul
de control. Potrivit legislatiei in vigoare, constituie contravenţie nerespectarea reglementărilor
emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la întocmirea şi utilizarea documentelor
justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a
acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea
documentelor pierdute, sustrase sau distruse.
Pentru a înţelege această infracţiune, trebuie să clarificăm următoarele probleme care fac
parte din situaţia premisă a infracţiunii.
În primul rând, se pune întrebarea despre ce control este vorba, cu ce ocazie se face şi
cine îl face. Considerăm că este vorba despre un control anterior, care dispune refacerea
documentelor, realizat de către organele de control prevăzute de lege.
În al doilea rând, se pune întrebarea cine a distrus documentele şi cu ce ocazie. Documentele pot
fi distruse chiar de către cel controlat (faptă comisă anterior), prin aceasta comiţându-se o altă
infracţiune; poate fi o distrugere anterioară care are caracter contravenţional sau o distrugere
fortuită sau din culpă de către orice persoană.
Este greu să se probeze că documentele au fost distruse şi nu pierdute, sustrase, ascunse
prin cesionare a părţilor sociale, a acţiunilor, urmată de predarea arhivei la persoane
neidentificabile, situaţii când textul art. 3 devine inaplicabil.
De asemenea, nu se distinge între distrugerea datorată cazului fortuit, forţei majore,
distrugerea făcută sau dispusă de contribuabil sau distrugerea făcută de autori neidentificaţi. Într-
o asemenea situaţie, considerăm că această infracţiune poate intra în concurs cu una din
infracţiunile prevăzute Codul Penal.
În conţinutul acestei infracţiuni, se prevede şi o condiţie privind timpul săvârşirii
infracţiunii. Documentele trebuie refăcute într-un anumit termen - interval de timp care trebuie să
fie rezonabil. Termenul este cel prevăzut în documentul de control.
Dacă trece acest termen şi documentele nu au fost refăcute, infracţiunea se va consuma la
împlinirea termenului. în Codul de procedură fiscală, există anumite dispoziţii care
reglementează controlul şi procedura de control. Astfel, potrivit Codului de procedura fiscala în
realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:
a) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a
legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;
b) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile
ale contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat
poate fi şi inopinat.
La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal. în realizarea
atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode de control:
a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de
plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;
b) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor
acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare
asistate de instrumente informatice specializate.
Conform legislatiei in vigoare, la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să
prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul
organului de control. începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria
răspundere, din care să rezultă că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile
solicitate pentru inspecţia fiscală. în declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost restituite toate
documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil. Contribuabilul are obligaţia să
îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi
condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală [art. 105 alin. (9)]. Una din aceste obligaţii se
poate referi şi la refacerea documentelor distruse.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol ce rezultă din inacţiunea autorului. Dacă
acesta nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, nu se mai pot efectua de către
organele de control în condiţii optime verificările financiar-contabile pentru a se vedea dacă
există sau nu încălcări ale legii privind combaterea evaziunii fiscale.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Dacă din documentul de control
rezultă obligaţia de a reface documentele de evidenţă contabilă distruse, iar această obligaţie nu
este îndeplinită, infracţiunea se consumă la sfârşitul termenului, în felul acesta dovedindu-se şi
legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se comite această infracţiune este intenţia
directă sau indirectă, aşa cum rezultă din textul de lege. Nu are importanţă mobilul şi scopul.
Dacă făptuitorul s-a aflat în imposibilitatea de a reface documentul sau acest lucru nu a fost
posibil din condiţii obiective, fapta nu va fi infracţiune.
Fiind vorba de o infracţiune comisă prin inacţiune, nu sunt posibile actele de pregătire şi
tentativa. Infracţiunea se consumă în momentul în care termenul prevăzut în documentul de
control a expirat, iar documentele de evidenţă contabilă nu au fost refăcute. Termenul nu este
unul legal, ci este stabilit de organul de control şi trebuie să fie rezonabil.
Infracţiunea nu are decât o singură modalitate normativă, în schimb poate avea mai multe
modalităţi faptice.
Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
B. Alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscala.
Aceste infractiuni le vom enumera si nu le mai analizam, avand in vedere ca au acelasi
mod de tratare fiind deasemenea analizate de alte materii de specialitate.
- art. 4, constituie infracţiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta
organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din
patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
- art. 5, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani
împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de
lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau
vamale.
- art. 6, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu
amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.
- constituie infractiune conform art. 7 alin. (1) si se pedepseste cu inchisoare de la 2 ani
la 7 ani si interzicerea unor drepturi detinerea sau punerea in circulatie, fara drept, a timbrelor,
banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate in domeniul fiscal, cu regim special.
- potrivit alin. (2) al art. 7, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3
ani la 12 ani si interzicerea unor drepturi tiparirea, detinerea sau punerea in circulatie, cu
stiinta, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate in domeniul fiscal, cu regim special,
falsificate.
- constituie infracţiune conform art. 8 şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor,
taxelor sau contribuţiilor având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului
general consolidat.
C. a. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005
Aşa cum rezultă din textul incriminator, constituie infracţiune ascunderea bunului ori a sursei
impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
D. b. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005
Constituie infracţiune conform art. 9 lit b omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele
contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor
realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
E. c. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005
Constituie infracţiune conform art. 9 lit c, potrivit acestui text de lege, evidentierea, in actele
contabile sau in alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori
evidentierea altor operatiuni fictive;
F. d. Infracţiunea prevăzută de art. 9 Ut. d) din Legea nr. 241/2005
Potrivit art. 9 lit. d), legiuitorul a incriminat alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte
contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace
de stocare a datelor în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
G. e. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005
Constituie infracţiune conform art. 9 lit e executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se
înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul sustragerii de la îndeplinirea
obligaţiilor fiscale.
H. f. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. f) din Legea nr. 241/2005
Constituie infracţiune conform art. 9 lit f sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare,
fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la
sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate.
I. g. Infracţiunea prevăzută de art. 9 litt. g) din Legea nr. 241/2005
Este infracţiune conform art. 9 lit g substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor
ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de
procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală în scopul sustragerii de la îndeplinirea
obligaţiilor fiscale.
11.3.4. Infracţiuni prevazute de Noul Codul fiscal si normele metodologice de aplicare
Constituie infracţiuni următoarele fapte51
:
producerea de produse accizabile care intră sub incidenţa regimului de antrepozitare
prevăzut în prezentul titlu în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea
competentă;
achiziţionarea de alcool etilic şi de distilate în vrac de la alţi furnizori decât
antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sau expeditorii înregistraţi de astfel de produse,
potrivit prezentului titlu;
livrarea produselor energetice din antrepozitele fiscale sau locurile de recepţie în cazul
destinatarilor înregistraţi către cumpărători, persoane juridice, fără deţinerea de către
antrepozitarul autorizat sau a destinatarului autorizat expeditor a documentului de plată
care să ateste virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente cantităţii ce urmează a
fi facturată;
marcarea cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării ori deţinerea în
antrepozitul fiscal a produselor marcate în acest fel;
refuzul sub orice formă a accesului autorităţilor competente cu atribuţii de control pentru
efectuarea de verificări inopinate în antrepozitele fiscale;
livrarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obţinerii de
produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;
achiziţionarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obţinerii
de produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;
deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe
teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu,
fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000
ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg
tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse
intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300 litri;
folosirea conductelor mobile, a furtunurilor elastice sau a altor conducte de acest fel,
utilizarea rezervoarelor necalibrate, precum şi amplasarea înaintea contoarelor a unor
canele sau robinete prin care se pot extrage cantităţi de alcool sau distilate necontorizate;
eliberarea pentru consum, deţinerea în afara unui antrepozit fiscal, transportul inclusiv în
regim suspensiv de accize, utilizarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea, pe teritoriul
României, a produselor energetice sau asimilate acestora din punctul de vedere al
nivelului accizelor, nemarcate şi necolorate sau marcate şi colorate necorespunzător;
nerespectarea prevederilor privind marcarea şi/sau colorarea produselor energetice sau
asimilate acestora din punctul de vedere al nivelului accizelor cu alte substanţe decât
cele legale sau achiziţionate de la alţi operatori economici decât cei prevazuti in codul
fiscal sau marcarea şi/sau colorarea motorinei cu alte substante.
nerespectarea prevederilor privind utilizarea de substanţe şi procedee care au ca efect
neutralizarea totală sau parţială a colorantului şi/sau marcatorului sau utilizarea de
51 Art 452 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
substanţe şi procedee care au ca efect neutralizarea totală sau parţială a colorantului
şi/sau marcatorului .
Infracţiunile prevăzute mai sus se pedepsesc diferentiat cu închisoare de la 6 luni pana la
7 ani.
După constatarea faptelor, organul de control competent dispune oprirea activităţii,
sigilarea instalaţiei în conformitate cu procedurile tehnologice de închidere a instalaţiei şi
înaintează actul de control autorităţii fiscale care a emis autorizaţia, cu propunerea de suspendare
a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni, este de competenţa organelor fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Procesul-verbal întocmit constituie mijloc de
probă în condiţiile Codului de procedură penală.
În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea
unor infracţiuni, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua
activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.
Organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor
stabilite.
La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a
unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.
În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului,
poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale,
conform obiectivelor stabilite.
Rezultatul verificărilor se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de
probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul
11.3.5. Infracţiuni în materia asigurărilor sociale
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabileşte două infracţiuni
importante care pot fi comise de către angajator, respectiv funcţionarul public însărcinat cu
întocmirea formularelor pe baza cărora se întocmesc evidenţele asiguraţilor.
Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
reglementează două categorii de infracţiuni.
Fapta persoanei52
care utilizează sumele destinate asigurării pentru accidente de muncă şi
boli profesionale în alte scopuri şi nu efectuează plăţile lunare obligatorii constituie infracţiune şi
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă incriminează două fapte ale angajatorului comise în legătură cu obligaţia
reţinerii şi virării sumelor reprezentând contribuţie pentru ajutorul de şomaj.
52 Art.122 din Legea nr. 346/2002.
Sustragerea angajatorului1 de la obligaţia privind plata contribuţiilor la bugetul
asigurărilor pentru şomaj constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 6
luni.
Reţinerea de către angajator2 de la salariaţi a contribuţiilor datorate bugetului asigurărilor
pentru şomaj şi nevirarea acestora în termen de 15 zile în conturile stabilite potrivit
reglementărilor în vigoare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 6
luni sau cu amendă.
Ordonanţa de urgenţă nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
asigurări sociale de sănătate incriminează două infracţiuni ce pot fi comise de către angajatori în
legătură cu obligaţiile de reţinere şi plata la bugetul asigurărilor de sănătate a sumelor datorate cu
titlu de contribuţii.
Sectiunea 11.4. Răspunderea contravenţională in Dreptul financiar
11.4.1. Contravenţii în materia finanţelor publice
Contravenţii săvârşite în legătură cu modul de efectuare a cheltuielilor publice
A. Încălcarea principiilor de bază privind modul de efectuare a cheltuielilor publice. Potrivit
O.U.G. nr.45/2003:
Fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă
corelare cu posibilităţile reale de încasare a veniturilor bugetare, estimate a se
realiza.(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane
lei).
Reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar şi constituirea de fonduri
publice în afara bugetelor este interzisă1, excepţie făcând doar situaţia fondurilor
speciale extrabugetare constituite prin legi speciale. (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei).
Creditele bugetare aprobate pot fi folosite2 prin deschiderea de credite efectuate de
ordonatori în limita sumelor aprobate, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea
dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective. (încălcarea
acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei).
În ipoteza neaprobării legii bugetare anuale cu cel puţin 3 zile înainte de sfârşitul
anului, cheltuielile lunare alocate de ordonatorii de credite bugetare pentru funcţionare
nu pot depăşi 1/12 din totalul creditelor bugetare stabilite de legea bugetara anterioara
pentru funcţionarea instituţiei respective în anul calendaristic anterior (încălcarea
acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei).
B. O serie de reglementări obligatorii, a căror încălcare atrage răspunderea
contravenţională sunt stabilite în materia plăţii salariilor personalului bugetar. Potrivit
legilor finanţelor publice (Legea nr. 500/2002 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003):
în sistemul bugetar salariile se plătesc o dată pe lună3 în perioada 5-15 a fiecărei luni
pentru luna precedentă (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la
10 la 20 milioane lei);
numărul de salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul de salarii de bază se aprobă4
distinct, prin anexa la bugetul fiecărei instituţii publice; numărul de salariaţi aprobat
fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);
cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate5 prin virări de credite bugetare
(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);
alocaţiile pentru cheltuieli de personal nu pot fi virate6 şi utilizate la alte articole de
cheltuieli (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20
milioane lei).
C. Condiţii pentru angajarea cheltuielilor bugetare
nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în sistemul bugetar1 şi nici angajată şi efectuată
dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei);
nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţa şi plătită2 dacă nu
este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei);
angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă3 de
control financiar preventiv propriu, potrivit dispoziţiilor legale (încălcarea acestor
prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);
plata cheltuielilor4 este asigurată de şeful compartimentului financiar contabil în limita
fondurilor disponibile (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10
la 20 milioane lei);
angajarea şi utilizarea creditelor bugetare5 în alte scopuri decât cele aprobate atrag
răspunderea celor vinovaţi (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de
la 20 la 30 milioane lei).
D. Prevederi referitoare la investiţii publice
În vederea realizării acţiunilor multianuale6 ordonatorii de credite încheie angajamente
legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar
respectiv (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30
milioane lei);
Ordonatorii principali7 de credite vor transmite, pentru fiecare obiectiv de investiţii
inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare (încălcarea acestor
prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei).
Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în
programele de investiţii anuale8, anexe la buget, numai dacă, în prealabil,
documentaţiile tehnico-economice, respectiv notele de fundamentare privind
necesitatea şi oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost
elaborate şi aprobate potrivit dispoziţiilor legale. Ordonatorii principali de credite, pe
propria răspundere, actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou
sau în continuare, în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri. Această operaţiuneeste
supusă controlului financiar preventiv (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu
amendă de la 5 la 10 milioane lei)
Contravenţii săvârşite în legătură cu realizarea sau administrarea veniturilor
publice şi patrimoniului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate
prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele
rezultate53
din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu
bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite. (încălcarea acestor prevederi se
sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei);
Instituţiile publice54
finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat sau bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la
bugetul din care sunt finanţate (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă
de la 20 la 30 milioane lei);
În situaţia nerealizării veniturilor55
prevăzute în bugetele instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate
(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei).
Contravenţii săvârşite în legătură cu datoria publică
Constituie contravenţii la prevederile prezentei legi următoarele fapte:
neraportarea informaţiilor solicitate de lege privind împrumuturile56
;
nerespectarea obligaţiei beneficiarului garanţiei de stat de a sesiza absenţa fondurilor
băneşti pentru acoperirea obligaţiilor din contractul de credit57
;
Contravenţiile mai sus arătate se sancţionează cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei.
Contravenţii în materia raporturilor juridice de trezorerie
Preluarea de sume din contul curent general al trezoreriei statului şi din conturile în
valută ale Ministerului Finanţelor Publice fără acordul persoanelor autorizate sa
efectueze operaţiuni din aceste conturi se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 lei
la 50.000.000 lei;
53 Art.61 alin. (6) Legea nr. 500/2002. 54 Art.62 alin. (2) Legea nr. 500/2002. 55 Art.68 alin. (3) Legea nr. 500/2002. 56 Beneficiarii de împrumuturi care constituie datoria publică, vor raporta până la data de 15 ale lunii informaţii pentru luna anterioară privind
împrumuturile, în structura stabilită prin norme elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Ordonanţa de urgenţă nr. 64/2007.
Beneficiarul garanţiei de stat va informa Ministerul Finanţelor Publice şi va proba în scris, cu documente justificative, declarând pe propria
răspundere, cu cel puţin 10 zile calendaristice înainte de data scadenţei, asupra lipsei disponibilităţilor băneşti necesare achitării sumelor scadente.
Efectuarea de către instituţiile publice de încasări şi plăţi în alte conturi decât cele
stabilite prin lege58
se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei.
Utilizarea sumelor încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului, de către
agenţii economici care încasează bani din fonduri publice ca urmare a livrării de bunuri
ori prestării de servicii în favoarea instituţiilor publice în altă ordine59
decât cea stabilită
de lege se sancţionează cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei.
11.4.2. Contravenţii în materia asigurărilor sociale
A. Contravenţii prevăzute de Legea nr. 263/2010:
a) nedepunerea la termen, de către angajator, a declaraţiei lunare privind evidenţa
nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plata către bugetul asigurărilor sociale de
stat la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul angajatorului
b) nedepunerea la termen a declaraţiei de asigurare de către persoanele majore60
care
realizează anual, din muncă, venituri echivalente a cel puţin 3 salarii medii brute ;
c) nerespectarea cotelor de contribuţie de asigurări sociale stabilite prin legea bugetara
anuală;
d) nerespectarea metodologiei de încadrare în condiţii deosebite de muncă;
e) nerespectarea prevederilor legale privind baza de calcul a contribuţiei de asigurări
sociale;
f) nerespectarea prevederilor legale privind majorările de întârziere la plata contribuţiei
de asigurări sociale;
g) nerespectarea de către beneficiarul pensiei a obligaţiei anunţării modificărilor
survenite pentru acordarea pensiei;
h) neachitarea de către angajator a indemnizaţiilor de asigurări sociale care se suportă din
fonduri proprii, în situaţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă sau
a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli profesionale;
i) calculul şi plata eronată ale indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale de către
instituţia care efectuează plata;
j) nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de a pune la dispoziţia CNPAS şi a
caselor teritoriale de pensii a datelor şi documentelor necesare pentru atribuirea
codului personal şi întocmirea evidenţelor privind stagiul de cotizare;
k) nevirarea, în condiţiile legii, la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de
asigurări sociale la termenele prevăzute de lege;
k61
) nevirarea, în condiţiile legii, la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de
asigurări sociale de stat, timp de 3 luni consecutiv;
58 Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, efectuează operaţiunile
de încasări şi plăţi prin unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal. 59 Potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002, agenţii economici vor utiliza sumele încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului în următoarea ordine: achitarea drepturilor de natură salarială, achitarea obligaţiilor către bugetul de stat şi celelalte bugete, iar sumele rămase disponibile vor fi virate în conturile comerciale proprii deschise la unităţi bancare. 60 Aceste persoane au obligaţia de a depune o declaraţie de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului, în
termen de 30 de zile de la momentul la care începe să obţină, anual, un venit reprezentând minim 3 salarii medii brute.
Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amenda.
B. Contravenţii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr.150/2002 privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.
a. nedepunerea la termen a declaraţiei62
privind obligaţiile angajatorilor faţă de Fondul
naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
b. nevirarea, de către angajatori, a contribuţiei63
de 7% pentru asigurarea sănătăţii
personalului din unitatea respectiva;
c. refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale caselor de asigurări
documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor
la fond;
d. refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări
documentele financiar-contabile justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă
privind modul de utilizare a sumelor decontate din fond.
Contravenţiile arătate mai sus se sancţionează cu amenda.
C. Contravenţii prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
a. necomunicarea lunară a locurilor de muncă vacante de către angajatori64
;
b. neutilizarea clasificării ocupaţiilor din România la completarea documentelor oficiale65
;
c. nedepunerea lunară a declaraţiei66
privind obligaţiile de plată către bugetul asigurărilor
de şomaj;
d. neachitarea, în termen de 60 de zile calendaristice de la constatare, a majorărilor de
întârziere şi a penalităţilor prevăzute pentru neplata la termen a contribuţiilor67
datorate
la fondul de şomaj;
e. nerespectarea, de către şomeri68
, a obligaţiilor legale de a se prezenta lunar la agenţia
pentru ocuparea forţei de muncă în vederea primirii sprijinului pentru încadrarea în
muncă, neparticiparea şomerilor la serviciile pentru stimularea ocupării şi formare
profesională;
61 Aceste persoane au obligaţia de a depune o declaraţie de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului, în termen de 30 de zile de la momentul la care începe să obţină, anual, un venit reprezentând minim 3 salarii medii brute. 62 Conform art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 150/2002 angajatorii la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt obligate să depună lunar la casele de
asigurări declaraţii privind obligaţiile ce le revin faţă de fond. 63 Conform art. 52 al O.U.G. nr. 150/2002 angajatorii au obligaţia să calculeze şi să vireze casei de asigurări o contribuţie de 7% raportat la fondul
de salarii realizat pentru asigurarea sănătăţii personalului din cadrul unităţii angajatoare. 64 Potrivit art.10 Legea nr. 76/2002 angajatorii au obligaţia să comunice agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, respective a municipiului Bucureşti în a căror rază îşi au sediul toate locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile lucratoare de la vacantarea acestora. 65 Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie care se elaborează de
Ministerul Muncii, solidarităţii sociale şi Familiei în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi se aprobă prin hotărâre de guvern. 66 Conform art. 19 Legea nr. 76/2002 angajatorii sunt obligate să depună, în termen de 20 de zile calendaristice de la expirarea lunii pentru care se
datorează contribuţiile, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă din a cărei rază îşi au sediul, declaraţia lunară privind obligaţiile de plată către
bugetul asigurărilor pentru şomaj şi dovada efectuării acestei plăţi. 67 Contribuţiile la fondul de şomaj se datorează în termen de 5 zile de la data stabilită pentru plata drepturilor salariale, ori pentru plata chenzinei a
doua, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor chenzinale, ori de la data stabilită şi un contractul de asigurare pentru asiguraţii pe
bază de contract. (art. 31 Legea nr. 76/2002). 68 Obligaţiile şomerilor sunt stabilite de art. 41 alin. (2) Legea nr. 76/2002.
f. nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de acordare a unui preaviz69
angajaţilor
care urmează să fie disponibilizaţi, în cazul unor restructurări ale activităţii angajatorului
care pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a
personalului;
g. nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de confidenţialitate a datelor personale ale
angajaţilor, stabilită de art. 100 alin. (2) lit. e);
h. necomunicarea datelor şi informaţiilor solicitate în scris de Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă pentru îndeplinirea atribuţiilor sale prevăzute de lege;
i. furnizarea, fără acreditarea prevăzută de lege, a serviciilor pentru stimularea ocupării
forţei de muncă.
Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amenda după cum urmează:
D. Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale
a. nedepunerea, de către angajator, în termen de 30 de zile, a declaraţiei pe propria
răspundere privind domeniul de activitate conform CAEN, numărul de angajaţi, fondul
de salarii, precum şi orice alte informaţii necesare încheierii asigurării pentru accidente
de muncă şi a stabilirii cotei de contribuţie datorate;
b. nerespectarea obligaţiei de comunicare a declaraţiei arătate la lit. a) către Casa Naţională
de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (care arecalitatea de asigurător) ori a
declaraţiei privind accidentele soldate cu incapacitate de muncă sau cu decesul
asiguraţilor;
c. refuzul angajatorului de a pune la dispoziţia asigurătorului informaţiile solicitate în
legătură cu riscurile de la locul de muncă;
d. nerespectarea metodologiei de încadrare în clasele de risc stabilite de asigurător70
;
e. nerespectarea prevederilor legale privind baza de calcul71
la care se aplică procentele
reprezentând cotele de asigurare datorate conform legii;
f. nerespectarea, de către angajator sau persoană fizică asigurată pe bază de contract, a
criteriilor legale pe baza cărora se realizează stabilirea contribuţiei de asigurare şi a
cotelor acestei contribuţii;
g. furnizarea de informaţii eronate la stabilirea contribuţiilor datorate sau a prestaţiilor
cuvenite, dacă fapta nu este săvârşită cu intenţie;
11.4.3. Contraventiile prevazute de Codul de procedură fiscală sunt următoarele fapte:
69 Obligaţia de acordare a preavizului este stabilită de art. 50 Legea nr. 76/2002. 70 Potrivit art. 99 şi art. 100 Legea nr. 346/2002, tarifele şi clasele de risc se stabilesc potrivit normelor metodologice de calcul al contribuţiei de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, elaborate de CNPAS şi aprobate prin hotărâre a Guvernului. Tarifele şi clasele de risc se
revizuiesc o dată la 4 ani. Încadrarea în clasele de risc se face de către asigurător, corespunzător activităţii principale desfăşurate de fiecare unitate. Activitatea principală este activitatea cu cel mai mare număr de angajaţi. 71 Baza de calcul pentru angajator este reprezentată de fondul total de salarii brute lunare realizate. Bază de calcul pentru persoanele fizice
asigurate pe bază de contract este venitul lunar prevăzut în contractul individual de asigurare, care nu poate fi mai mic decât salariul de bază
minim brut pe ţară.
nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau a
menţiunii;
nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor fiscale în condiţiile prevazute
de Codul de procedură fiscală;
neaducerea la îndeplinire a obligatiilor si a măsurilor stabilite de codul de procedura
fiscala;
nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente potrivit
Codul de procedură fiscală.;
nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri asimilate salariilor a obligaţiilor
privind completarea şi păstrarea fişelor fiscale;
neîndeplinirea obligaţiilor privind transmiterea la organul fiscal competent sau, după caz,
la terţe persoane a formularelor şi documentelor prevăzute de legea fiscală, altele decât
declaraţiile de înregistrare fiscală sau de menţiuni;
nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor
de decontare prevăzute în codul de procedură fiscală;
nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor ce-i revin cu privire la executarea silită
ori a altor forme;
nerespectarea obligaţiei de comunicarea prevăzut de Codul de procedură fiscală.
Toate aceste contravenţii se constată de organele fiscale competente care vor aplica şi
sancţiunile (amenda) prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amendă.
Cuantumul amenzilor se actualizează în raport cu rata inflaţiei, prin hotărâre a
Guvernului.
CAPITOLUL XII
ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA ACTIVITĂŢII
DE CONTROL FINANCIAR ÎN ROMÂNIA
Sectiunea 12.1. Noţiunea, functiile, obiectivele, formele si organizarea controlului financiar
Sectiunea 12.2. Controlul intern şi controlul financiar preventiv
Sectiunea 12.3. Auditul public intern
Sectiunea 12.4. Controlul financiar de stat - Inspecţia fiscală
Sectiunea 12.5. Controlul financiar extern ulterior exercitat de catre Curtea de Conturi a
Romaniei
Sectiunea 12.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Sectiunea 12.1. Noţiunea, functiile, obiectivele, formele si organizarea controlului
financiar
12.1.1. Noţiunea si organizarea controlului financiar
Controlul este complexul de mijloace, metode si institutii de natura a preveni abaterile si de a
stabili raspunderea pentru prejudiciile provocate. Controlul financiar are o traditie destul de
veche in Romani, primele atestari documentare fiind localizate in anul 1652, cand la dispozitia
domnitorului Matei Basarab sa-u intocmit „Samile vistieriei”, sau ceea ce noi numim astazi,
controlul costurilor de executie bugetara.
Pentru a lunga perioada de timp, sarcinile de control reveneau de obicei unuia din marii
dregatori (vistiernicul), apropiat al domnitorului. De obicei, vistiernicul avea atributii legate de
strangerea darilor, asigurarea mijloacelor necesare pentru intretinerea curtii domnesti si a
armatei, pastra catastifele vistieriei, judeca procesele cu privire la stabilirea si perceperea darilor,
iar dupa instaurarea dominatiei otomane a fost responsabil si de strangerea haraciului (tributul
catre turci).
Incepand cu secolul al XVIII-lea, vistieria publica (a statului) a fost separata de „camara
domneasca”.
Prin Legea din 24 ianuarie 1864 promulgata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost
infiintata Inalta Curte de Conturi a Romaniei. Motivandu-si decizia, domnitorul spunea ca „voind
a da garantie mai mult Tarii despre Dorinta Noastra, ca intrebuintarea banilor publici sa fie
supusa unui control, pe cat de serios, pe atat de neatarnat de orice banuieli din partea agentilor
insarcinati cu manipulatia bugetului”. Inalta Curte de Conturi a functionat ca organism
independent de jurisdictie si ca organ auxiliar al Reprezentantei Nationale, avand ca principal rol
atributia de a pregati lucrarile controlului autoritatii legislative asupra finantelor publice.
Urmare a mai multor modificari succesive ale legislatiei in materie, competenta Inaltei
Curti de Conturi a Romaniei a ajuns sa includa atributii de control preventiv si ulterior, atributii
jurisdictionale, atributii administrative si atributii consultative.
Inalta Curte de Conturi infiintata de Alexandru Ioan Cuza a functionat pana la sfarsitul
anului 1948, cand a fost desfiintata sub auspiciile regimului comunist, fiind reinfiintata efectiv in
1992. In perioada comunista, intr-o prima perioada, controlul financiar a facut parte din
atributiile Ministerului de Finante si ale Bancii Nationale, iar din 1973 a revenit Curtii
Superioare de Control Financiar.
Curtea Suprema de Control Financiar a fost infiintata ca un organ subordonat Consiliului
de Stat. Principalele atributii:
atributii de control financiar privind: mobilizarea surselor de formare ale Fondului
National de Dezvoltare Economico-sociala, respectarea indicatorilor de eficienta
economica din Planul National Unic, executia bugetului de stat si a balantei platilor,
activitatea Ministerului Finantelor, a Bancii Nationale a Romaniei si a bancilor
specializate;
atributii de control financiar preventiv exercitate asupra legalitatii si eficientei;
atributii de sanctionare privind producerea de prejudicii avutului obstesc.
Prin Constitutia Romaniei din 1991 a fost reinfiintata Curtea de Conturi, ca autoritate
administrativa autonoma, care exercita controlul asupra modului de formare, de administrare si
de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, dotata si cu atributii
jurisdictionale.
Ulterior, in afara Curtii de Conturi1, au fost reglementate si alte structuri si procedee de
control financiar.
De lege lata controlul financiar al execuţiei bugetare este reglementat prin trei acte
normative esenţiale2
Intr-un stat de drept si o economie de piata, guvernata de regulile competitivitatii si a
concurentei, azi, mai mult ca oricand, statului, in calitate de aparator al interesului public ii
revine rolul de a asigura cadrul (legislativ si financiar) necesar desfasurarii activitatilor din orice
domeniu de activitate. Astfel, controlul reprezinta o necesitate si o conditie pentru orice domeniu
de activitate si, cu atat mai mult, pentru domeniul economico-financiar.
Controlul poate fi privit si ca o modalitate de perfectionare a activitatii si a procesului de
conducere a acesteia.
Controlul este un factor care contribuie la mentinerea activitatii in situatia normala, la
solutionarea eventualelor probleme, in conditii de eficienta reala.
In conditiile economiei de piata, controlul, ca forma de cunoastere are in vedere in
principal, trei categorii de interese economico-financiare:
interesele agentilor economici
interesele tertilor
interesele statului.
Forme concrete de manifestare ale controlului pot fi urmarite pe trei planuri.
1 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., p. 217-231. 2 Ordonanţa nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventive, Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern şi Legea nr.
94/1992 privind Curtea de Conturi a României.
controlul (financiar-contabil) efectuat de catre institutiile special create de stat (de
exemplu, Curtea de Conturi, Ministerul Finantelor Publice etc.)
propriul control efectuat de catre agentii economici sau alte structuri organizatorice
controlul efectuat la cererea clientului de catre specialisti (auditor financiar) din cadrul
cabinetelor de audit financiar (consultanta).
Controlul financiar este definit ca fiind acea activitatea de verificare a actelor si
operatiunilor referitoare la modul de formare, administrare si intrebuintare a banului public ce
apartine atat statului, cat si unitatilor administrativ-teritoriale in scopul realizarii unei
eficientizari a vietii economico-sociale si a restabilirii ordinii de drept incalcate.
12.1.2. Functiile controlului financiar sunt:
functia de evaluare
functia preventiva (a activitatilor sau efectelor nedorite)
functia educativa
functia de documentare
functia recuperatorie (sau represiva) (a prejudiciului creat in economie)3.
Functia de evaluare – presupune indeplinirea unor operatiuni de estimare a situatiei
existente la un moment dat, a rezultatelor obtinute de persoana controlata si a indeplinirii
obligatiilor sa sfarsitul unei perioade, a modului de desfasurare a activitatii in fapt cu stare de
drept4. Astfel, comparand situatia de fapt cu stare de drept, controlul determina realizarile si
lipsurile activitatii institutiei sau organizatiei controlate. Prin prisma acestei functii, controlul
trebuie sa determine dificultatile, abaterile, cauzele care conduc la rezultate negative si sa ofere o
apreciere completa, reala, exacta si concreta a activitatii controlate.
Functia preventiva – se realizeaza prin masurile luate de organele de control in vederea
evitarii si eliminarii unor erori si fraude inainte de a se produce efectele negative ale acestora,
prin identificarea si anihilarea cauzelor care le genereaza sau le favorizeaza. Controlul financiar
are sarcina:
de a opri actele si operatiunile ilegale, de a urmari oportunitatea, necesitatea si
economicitatea cheltuielilor si actiunilor intreprinse de cei controlati;
de a orienta cheltuielile, atentia si actiunile spre obiective majore si intr-o ordine
rationala, care sa previna si sa inlature risipa de efort uman si de mijloace materiale si sa
asigure eficienta economica a cheltuielilor.
Functia educativa – deriva din caracterul formativ si din aptitudinea de valorificare si
generalizare a experientei pozitive. Astfel, controlul ajuta la ridicarea nivelului de pregatire a
cadrelor, la rezolvarea de catre agentii executivi in conditii satisfacatoare si in mod profesional a
atributiilor ce le revin conform legii.
3 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., pp. 217-218. 4 Dan Drosu Saguna, Dan Sova, op.cit., p. 265.
Functia de documentare – asigura cunoasterea cantitativa si calitativa a problemelor care
fac obiectul dezvoltarii economio-sociale. Controlul participa nemijlocit la actul de conducere,
furnizand conducerii date si informatii necesare fundamentarii deciziilor manageriale.5
Functia de recuperare (represiva) – consta in descoperirea si recuperarea pagubelor si
luarea de masuri sanctionatorii fata de cei care se fac vinovati de producerea acestor pagube.
12.1.3. Obiectivele controlului financiar vizeaza:
conducerea corecta si la zi a contabilitatii;
intocmirea documentelor justificative pentru operatiunile patrimoniale;
constituirea si evaluarea capitalului social si a patrimoniului;
exactitatea si realitatea inregistrarilor contabile;
stabilirea si indeplinirea obligatiilor financiare si fiscale fata de stat;
intocmirea balantelor de verificare, a bilantului contabil si a contului de profit si
pierderi:
Din punct de vedere la continutului, controlul urmareste:
legalitatea – respectarea prevederilor tuturor actelor normative aplicabile in materie.
realitatea (sau exactitatea) – efectuarea operatiunilor s-a facut cu respectarea limitelor,
a conditiilor si a locului indicat in documente.
eficienta – presupune necesitatea (determinarea gradului de utilitate a operatiunilor, a
consumurilor sau a cheltuielilor), economicitatea si oportunitatea (momentul si locul
ale pentru desfasurarea operatiunii sa corespunda in cel mai mare grad).
12.1.4.Formele controlului financiar
Controlul financiar se poate clasifica, in functie de o multitudine de criterii.6
a. Dupa sfera de actiune, pot fi avute in vedere:
controlul financiar intern sau extern.
b. Dupa termenul in care se efectueaza:
control permanent sau control periodic.
c. Dupa volumul lucrarilor controlate:
control complet sau control partial.
d. Dupa felul activitatii controlate:
control de casa, de magazie, de documente, de operatiuni financiare.
e. In functie de organele care il exercita, controlul poate fi un control ierarhic, un
control de gestiune sau un control de executie7.
f. Dupa criteriul intereselor economico-financiare protejate, controlul financiar este
organizat sub trei forme:
5 Dan Drosu Saguna, Dan Sova, op.cit., p. 266. 6 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., pp. 219-220. 7 Dan Drosu Saguna, op.cit. supra, p. 309 si urm.
controlul financiar propriu al institutiilor si agentilor economici – exercitat prin
intermediul departamentului financiar-contabil sau al compartimentului special de
control financiar de gestiune.
controlul financiar al statului organizat in subordinea statului si exercitat pe linia
Ministerului Finantelor Publice.
controlul financiar suprem – exercitat de catre Curtea de Conturi a Romaniei.
g. Dupa modul de concretizare, exista:
control direct,
control indirect,
control de drept,
control de fapt.
h. Dupa procedurile de control utilizate, pot fi avute in vedere:
controlul prin sondaj–consta in activitatea de verificare selectiva a documentelor si
operatiunilor semnificative in care este reflectata activitatea economico-financiara.
controlul inopinat – consta in activitatea de verificare faptica si documentara, in
principal ca urmare a unei sesizari cu privire la existenta unor fapte de incalcare a
legislatiei fiscal-financiare.
controlul incrucisat – consta in verificare documentelor si a operatiunilor unei unitati
in corelatie cu cele ale unei alte unitati.
i. Dupa criteriul cronologic, raportat la momentul desfasurarii sau efectuarii activitatilor
care se supun controlului, acesta este de trei feluri:
control preventiv (sau anticipat)
control operativ (sau concomitent)
control postoperativ (sau ulterior).
Sectiunea 12.2. Controlul intern şi controlul financiar preventiv
Controlul intern si controlul financiar preventiv sunt reglementate prin Ordonanta
nr.119/1999, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.84/2000.
Denumirea actului normativ -,,Ordonanta nr.119/1999 privind controlul intern si
controlul financiar preventiv''- nu reflecta insa,intru totul, continutul reglementarii, deoarece, asa
cum se vede, acesta se ocupa si de controlul preventiv delegat, care se exercita de catre
functionari publici ai Ministerului Finantelor Publice, avand, asadar, natura unui control extern.
Ori, potrivit clasificarii amintite mai inainte, controlul intern se realizeaza de catre
organele proprii si pe baza dispozitiilor conducatorului unitatii sau a legii, in vreme ce controlul
extern se realizeaza de catre organe specializate de control, atat pe baza documentelor interne ale
institutiei controlate cat si pe baza documentelor detinute de terti8.
12.2.1 Controlul financiar intern
8 Dan Drosu Saguna,Tratat de drept financiar si fiscal,Editura All Beck, Bucuresti, 2001,pag.276-287.
Conform legii, controlul intern consta in ansamblul formelor de control exercitate la
nivelul entitatii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere in concordanta cu
obiectivele acesteia si cu reglementarile legale, in vederea asigurarii administrarii fondurilor in
mod economic, eficient si eficace.
Controlul financiar intern este parte componenta a controlului financiar propriu
institutiilor publice.
A. Obiectivele controlului financiar intern sunt:
realizarea, la un nivel corespunzator de calitate, a atributiilor institutiilor publice,
stabilite in concordanta cu propria lor misiune, in conditii de regularitate, eficacitate,
economicitate si eficienta;
protejarea fondurilor publice impotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau
fraudei;
respectarea legii, a reglementarilor si deciziilor conducerii;
dezvoltarea si intretinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizarea si
de difuzare a datelor si informatiilor financiare, precum si a unor sisteme si proceduri
de informare publica adecvata prin raportari periodice.
B. Cerintele controlului financiar intern
Cerinte generale:
asigurarea indeplinirii obiectivelor, prin evaluarea sistematica si mentinerea la un
nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor,
proiectelor sau operatiunilor;
asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere si de executie,
acesta avand obligatia sa raspunda in orice moment solicitarilor conducerii si sa
sprijine efectiv controlul intern,
asigurarea integritatii si competentei personalului de conducere si de executie, a
cunoasterii si intelegerii de catre acesta a importantei si rolului controlului intern;
stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel incat acestea sa fie
adecvate, cuprinzatoare, rezonabile si integrate misiunii institutiei si obiectivelor
de ansamblu ale acesteia;
supravegherea continua de catre personalul de conducere a tuturor activitatilor si
indeplinirea de catre personalul de conducere a obligatiei de a actiona corectiv,
prompt si responsabil ori de cate ori se constata incalcari ale legalitatii si
regularitatii in efectuarea unor operatiuni sau in realizarea unor activitati in mod
neeconomic, ineficace sau ineficient.
Cerinte specifice:
reflectarea in documente scrise a organizarii controlului intern, a tuturor
operatiunilor institutiei si a tuturor evenimentelor semnificative, precum si
inregistrarea ti pastrarea in mod adecvat a documentelor, astfel incat acestea sa fie
disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei in drept;
inregistrarea de indata si in mod corect a tuturor operatiunilor si evenimentelor
semnificative;
asigurarea aprobarii si efectuarii operatiunilor exclusiv de catre persoanele special
imputernicite in acest sens;
separarea atributiilor privind efectuarea de operatiuni intre persoane, astfel incat
atributiile de aprobare, control si inregistrate sa fie, intr-o masura adecvata,
incredintate unor persoane diferite;
asigurarea unei conduceri competente la toate nivelele;
accesarea resurselor si a documentelor numai de catre persoane indreptatite si
responsabile in legatura cu utilizarea si pastrarea lor.
Persoanelor care gestioneaza fonduri publice sau patrimoniul public le revine obligatia de
a realiza o buna gestiune financiara prin asigurarea legalitatii, regularitatii, economicitatii,
eficacitatii si eficientei in utilizarea fondurilor publice si in administrarea patrimoniului public.
Conducatorul unitatii este cel care are obligatia de a asigura elaborarea, aprobarea,
aplicarea si perfectionarea structurilor organizatorice, a reglementarilor metodologice, a
procedurilor si criteriilor de evaluare lunare, pentru satisfacerea cerintelor generale si specifice.
Responsabilitatea elaborarii si implementarii politicii in domeniul gestiunii financiare
revine Ministerului Economiei si Finantelor, scop in care ministerul indruma metodologic,
coordoneaza si supravegheaza asigurarea bunei gestiuni in utilizarea fondurilor publice si
administrarea patrimoniului public.
Controlul financiar intern poate fi concomitent sau ulterior si se exercita, de regula, de
catre conducator compartimentului financiar-contabil.
Controlul financiar intern se realizeaza in cadrul general oferit de organizarea activitatii
de contabilitate proprie, aceasta obligatie revenind atat institutiilor publice, cat si entitatilor
private.
12.2.2. Controlul financiar preventiv (anticipat)
Controlul financiar preventiv contribuie la folosirea cu maxima eficienta a mijloacelor
materiale si a disponibilitatilor banesti, la intarirea ordinii si cresterii raspunderii in angajarea si
efectuarea cheltuielilor, la respectarea stricta a legislatiei de gestiune, la preintampinarea oricarei
forme de risipa si a eventualelor deficiente inainte de producerea efectelor negative.
Controlul financiar preventiv consta in activitatea prin care se verifica legalitatea si
regularitatea operatiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public,
activitatea desfasurata inainte de aprobarea operatiunilor respective (se exercita pe seama
propunerilor sau a proiectelor operatiunilor respective).
Controlul financiar preventiv urmareste sa preintampine incalcarea dispozitiilor legale in
vigoare si producerea de pagube.
A.Obiectivele supuse controlului financiar preventiv:
angajamentele legale si credite bugetare;
deschiderea si repartizare de credite bugetare;
modificarea repartizarilor pe trimestre si pe subdiviziuni ale clasificatiei bugetare a
creditelor aprobate, inclusiv prin virari de credite,
ordonantarea cheltuielilor;
efectuarea de incasari in numerar;
constituirea veniturilor publice, in privinta armonizarii si a stabilirii titlurilor de
incasare;
reducerea, esalonarea sau anularea titlurilor de incasare;
constituirea resurselor propriu bugetului Uniunii Europene, reprezentand contributia
Romaniei la acest buget;
recuperarea sumelor avansate si care ulterior au devenit necuvenite;
vanzarea, gajarea, concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul privat al
statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale;
concesionarea de bunuri din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-
teritoriale;
incheierea altor contracte cu parteneri interni sau externi;
trecerea pe cheltuieli, fonduri sau rezultate a unor sume care duc la diminuarea
profitului sau a capitalului social;
alte tipuri de operatiuni stabilite prin ordin al Ministrului Economiei si Finantelor.
In functie de necesitati, operatiunile mentionate se adapteaza si completeaza in functie de
specificul activitatii si structurii organizatorice a unitatii supuse controlului.
B.Controlul financiar preventiv se organizeaza si se exercita sub doua forme:
a. control financiar preventiv propriu – este acea forma a controlului financiar preventiv
organizat de catre institutiile publice si cu privire la activitatea financiara a acestora. Se
exercita de regula, de catre conducatorul entitatii publice sau de catre conducatorul
compartimentului financiar contabil (director economic, contabil sef etc.) ori de persoane
special imputernicite in acest scop.9
b. control financiar preventiv delegat - este acea forma de control financiar preventiv
exercitat de catre Ministerul Economiei si Finantelor, prin intermediul controlorilor
delegati. Ministerul Economiei si Finantelor numeste unul sau mai multi controlori
delegati pentru fiecare autoritate publice in care se exercita functia de ordonator
principal de credite al Bugetului de stat, al Bugetului asigurarilor sociale de stat si al
bugetului oricarui fond special, al Fondului National si la agentiile de implementare a
fondurilor comunitare, la alte entitati publice cu risc ridicat, precum si pentru operatiunile
derulate prin bugetul Trezoreriei statului, pentru operatiuni privind datoria publica si alte
operatiuni specifice MFP.
Controlul financiar preventiv se exercita prin acordarea sau nu a vizei de control
financiar preventiv (propriu sau delegat). Viza de control financiar preventiv (propriu sau
9 Ava Vasile, Prestarea serviciilor publice prin agenti privati,Editura All Beck,Bucuresti,2003, pag.71-73.
delegat) se exercita prin semnatura si sigiliul persoanei investite cu aceasta calitate, aplicate pe
documentele controlate;
nu se pot supune aprobarii ordonatorului principal de credite proiectele de operatiuni
care nu poarta viza de control financiar, deoarece semnificatia acestei vize este de garant
al respectarii tuturor cerintelor de legalitate, regularitate si de incadrare in limitele
creditelor bugetare sau a celor de angajament;
daca persoana investita sa aplice viza, constata, in urma verificarilor, nu sunt indeplinite
toate cerintele, are dreptul si obligatia de a refuza aplicarea vizei de control financiar
preventiv. Refuzul se face in scris si trebuie motivat. Intr-o asemenea situatie,
conducatorul unitatii poate dispune pe propria raspundere, efectuarea unei asemenea
operatiuni;
operatiunile si documentele refuzate la viza nu se inregistreaza in contabilitate, dar
pentru ele se tine o evidenta speciala;
C. Calitatea de controlor financiar
Persoanele desemnate cu exercitarea activitatii de control financiar preventiv propriu
trebuie sa aiba competentele profesionale solicitate de aceasta activitate si sa respecte codul
specific de norme profesionale, elaborat de Ministerul Finantelor Publice, cuprinzand conditiile
si criteriile unitare pe care entitatile publice trebuie sa le respecte in cazul
numirii,suspendarii,destituirii sau schimbarii personalului care desfasoara aceasta activitate10.
Persoanele in drept sa exercite controlul financiar preventiv propriu raspund, in raport de
culpa lor, pentru legalitatea, regularitatea si incadrarea in limitele creditelor bugetare sau a
creditelor de angajament aprobate, dupa caz, in privinta operatiunilor pentru acre au acordat viza
de control financiar preventiv propriu.
Actul de numire in calitatea de controlor financiar va stabili si limitele de competenta in
exercitarea acestui tip de control. Numirea, destituirea, suspendarea sau schimbarea personalului
care desfasoara activitati de control financiar preventiv propriu se face de catre conducatorul
autoritatii publice, cu acordul autoritatii publice ierarhic superioare, iar in cazul unitatilor in care
se exercita functia de ordonator principal de credite al unuia din bugetele publice nationale
(centrale) (respectiv pentru calitatea de controlor financiar delegat) de catre Ministerul
Economiei si Finantelor.
Persoanele imputernicite sa exercite controlul financiar preventiv trebuie sa aiba
competente profesionale specifice (pregatire economica si experienta), sa nu se afle in curs de
cercetare sau urmarire penala si sa nu fi suferit condamnari penale.
In cazurile in care dispozitiile legale prevad avizarea operatiunilor de catre
compartimentul de specialitate juridica, proiectul de operatiune va fi prezentat pentru control
financiar preventiv propriu cu viza sefului compartimentului juridic. Persoanele in drept sa
10 Verginia Vedinas, Deontologia functionarului public potrivit Legii nr.7/2004 privind Codul de conduita a functionarilor publici,in Revista de
drept public nr.1/2004,pag.71-75.
exercite controlul financiar preventiv propriu pot cere avizul compartimentului de specialitate
juridica ori de cate ori considera ca necesitatile o impun.11
Si controlorii delegati au calitatea de functionari publici, in structura Ministerul
Economiei si Finantelor.
Incompatibilitati cu functia de controlor delegat:
controlorii delegati nu pot fi soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu ordonatorul
e credite pe langa care sunt numiti;
controlorilor delegati le este interzisa exercitarea, direct sau indirect, a activitatilor de
comert, precum si participarea la administrarea sau conducerea unor societati comerciale
sau civile
functia de expert judiciar sau arbitru intr-un arbitraj;
orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul
superior.
Ansamblul controlorilor delegati formeaza Corpul controlorilor delegati, organizat sub
forma unui compartiment distinct in structura Ministerului Economiei si Finantelor.
Printre atributiile controlorilor delegati se numara:
exercitarea controlului financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operatiuni ale
ordonatorului principal de credite,
supravegherea organizarii, tinerii, actualizarii si raportarii evidentei angajamentelor,
intocmirea rapoartelor lunare, cu privire la situati curenta a angajamentelor, la vizele
acordate si situatiilor de refuz de viza, comunicate Ministerului Economiei si Finantelor,
ordonatorului principal de credite si controlorului financiar sef,
emiterea de avize consultative, la solicitarea ordonatorului principal de credite sau din
initiativa proprie, cu privire la conformitatea, oportunitatea, eficienta sau eficacitatea
unor operatiuni sau proiecte de acte normative,
elaborarea de propuneri si proiecte privind perfectionarea controlului financiar preventiv,
alte atributii stabilite prin ordin al Ministrului Economiei si Finantelor.
Sectiunea 12.3. Auditul financiar si auditul public intern
Prin audit financiar (O.U.G. nr. 75/1999) se intelege activitatea de examinare, in vederea
exprimarii de catre auditorii financiari, a unei opinii asupra situatiilor financiare, in
conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internationale de audit si
adoptate de Camera Auditorilor Financiar din Romania.
Auditorul exercita o functie de evaluare independenta, care se concretizeaza in
recomandari. El are acces la toate datele in cadrul misiunii sale si trebuie sa respecte secretul
profesional in ceea ce priveste informatiile colectate. El trebuie sa-si indeplineasca misiunea cu
independenta si obiectivitate, sa dea dovada de competenta si constiinta profesionala, sa-si
perfectioneze continuu pregatirea profesionala.12
11 Rozalia Ana Lazar, Legalitatea actului administrativ, Drept romanesc si drept comparat, Editura All Beck, Bucuresti,2004, pag.39-41. 12 Rodica Narcisa Petrescu,Drept financiar,Editura Accent, Cluj-Napoca,2004, pag.39-41.
Auditorii financiari sunt persoane fizice sau juridice care isi desfasoara activitatea liber,
pe baza principiilor de independenta, obiectivitatea si integritate profesionala.
Activitatile care pot fi desfasurare de catre auditorii financiari sunt:
de audit financiar,
de audit intern,
de consultanta financiar-contabila si fiscala,
de asigurare a managementului financiar-contabil,
de pregatire profesionala de specialitate in domeniu,
de expertiza contabila,
de evaluare,
de reorganizare judiciara si lichidare.
Camera Auditorilor Financiari din Romania isi desfasoara activitatea sub supravegherea
Ministerului Economiei si Finantelor.
Auditul intern consta in examinarea obiectiva a ansamblului activitatilor desfasurate de
catre o entitate economica in scopul furnizarii unei evaluari independente a managementului
riscului, controlului si proceselor de conducere a acestuia.
A. Obiectivele auditului public sunt:13
de a ajuta entitatea economica, prin intermediul opiniilor si a recomandarilor;
de a gestiona riscurile;
de a asigura o mai buna administrare si pastrare a patrimoniului;
de a asigura o mai buna monitorizare a conformitatii cu regulile si procedurile
existente;
de a asigura o evidenta contabila si un management informativ fiabile si corecte;
de a imbunatatii calitatea managementului, a controlului, de a imbunatatii eficienta si
eficacitatea operatiilor etc.
Entitatile economice ale caror situatii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii,
auditului financiar (regii autonome, companii si societati nationale, entitati economice cu capital
majoritar de stat) sunt obligate sa organizeze si sa asigure exercitarea activitatilor profesionale de
audit intern, care in acest caz se numeste audit public intern.
Prin audit public intern14
se intelege activitatea functional independenta si obiectiva, care
da asigurari si consiliere conducerii entitatii publice pentru buna administrare veniturilor si
cheltuielilor publice, perfectionand astfel activitatile acesteia.15
Auditul public intern ajuta la indeplinirea obiectivelor stabilite printr-o abordare
sistematica si metodica, care evalueaza si imbunatateste eficienta si eficacitatea sistemului de
conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului si a proceselor de administrare.
Auditul public intern nu reprezinta altceva decat o supraveghere a sistemului propriu de
control. Este o activitate independenta, desfasurata in cadrul structurii unei institutii publice si
sub directa subordonare a conducatorului acesteia, care consta in efectuarea de verificari, analize
13 Viorel Ros, op.cit., p. 389. 14 Cristina Onet, op.cit., pp. 283-293 15 Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicata in M.Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002, republicata in 2011.
si inspectii ale sistemului propriu de control intern, in scopul evaluarii obiective a masurii in care
acesta asigura indeplinirea obiectivelor institutiei publice si utilizarea resurselor in mod
economic, eficace si eficient.16
Spre deosebire de controlul intern, auditul public intern are o sfera de cuprindere mai
mica, practic facand parte din controlul intern.
B. Rolul auditului public intern este de a contribui la o mai buna gestionare a fondurilor
publice. Aportul compartimentului de audit public intern consta in formarea si promovarea unei
culturi privind realizarea unei management efectiv si eficient in cadrul entitatilor publice.
C. Sfera auditului public intern cuprinde:
activitatile financiare sau cu implicatii financiare desfasurate de entitatea publica din
momentul constituirii angajamentelor pana la utilizarea fondurilor de catre beneficiarii
finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenta externa;
constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea si stabilirea titlurilor de creanta,
precum si a facilitatilor acordate la incasarea acestora;
administrarea patrimoniului public, precum si vanzarea, gajarea, concesionarea sau
inchirierea de bunuri din domeniul public si privat al statului si al unitatilor
administrativ teritoriale;
sistemele de management financiar si control, inclusiv contabilitatea si sistemele
informatice aferente.
Obiectul auditului public intern il reprezinta toate activitatile desfasurate intr-o entitate
publica, inclusiv in entitatile publice subordonate, cu privire la formarea si utilizarea fondurilor
publice, precum si la administrarea patrimoniului public.
D. Tipurile de audit public:
auditul de sistem – reprezinta o evaluare in profunzime a sistemelor de conducere si
control intern, cu scopul de a stabili daca acestea functioneaza economic, eficient si
eficace, pentru identificarea deficientelor si formularea de recomandari pentru corectarea
acestora.
auditul performantei – consta intr-o verificare a corectitudinii criteriilor stabilite pentru
implementarea obiectivelor si sarcinilor entitatii si a conformitatii cu aceste criterii a
rezultatelor obtinute.
auditul de regularitate – consta in examinarea actiunilor privind fondurile publice, sub
aspectul respectarii principiilor, regulilor procedurale si metodologice care le sunt
aplicabile.
E. Organizarea auditului public intern
In Romania, auditul public intern este organizat pe trei nivele:
Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI)
Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI)
Compartimentele de audit public intern din cadrul entitatilor publice.
16 Emil Balan, Drept financiar, editia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 302.
a.Comitetul pentru Audit Public Intern - functioneaza pe langa Unitatea Centrala de
Armonizare pentru Auditul Public Intern si este un organism cu caracter consultativ, cu rol in
definirea strategiei si a imbunatatirii activitatii de audit public intern in sectorul public. Este
format din 11 membri, care nu pot face parte si din structurile Ministerului Finantelor Publice.
Principalele atributii sunt:
dezbate si elaboreaza opinii privind planurile strategice de dezvoltare in domeniul
auditului public intern;
dezbate si avizeaza raportul anual privind auditul public intern pe care il prezinta
Guvernului;
avizeaza planul misiunilor de audit public intern de interes national cu implicatii
multisectoriale;
analizeaza acordurile de cooperare intre auditul public intern si auditul extern referitor la
definirea conceptelor de baza si la utilizarea standardelor in domeniu, schimbul de
rezultate din activitatea propriu-zisa de audit, precum si pregatirea profesionala comuna a
auditorilor;
avizeaza numirea si revocarea directorului general al UCAAPI.
b.Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern - se constituie ca
structura distincta in cadrul Ministerul Finantelor Publice, formata din compartimente de
specialitate, in subordinea directa a Ministerului Finantelor Publice .
Este condusa de un director general numit de Ministrul Finantelor Publice, cu avizul
CAPI.
Principalele atributii sunt:
elaboreaza, conduce si aplica o strategie unitara in domeniul auditului public intern si
monitorizeaza la nivel national aceasta activitatea;
dezvolta cadrul normativ privind auditul public intern;
dezvolta si implementeaza proceduri si metodologii uniforme, bazate pe standardele
internationale, inclusiv manuale de audit public intern;
dezvolta metodologii in domeniul managementului riscului;
dezvolta sistemul de raportare a rezultatelor activitatilor de audit public intern si
elaboreaza raportul anual;
efectueaza misiuni de audit public intern de interes national cu implicatii multisectoriale;
coordoneaza sistemul de recrutare si pregatire profesionala in domeniul auditului public
intern;
coopereaza cu autoritatile si organizatiile de control financiar public din alte state,
inclusiv cele ale Uniunii Europene.
c.Compartimentele de audit public intern din cadrul entitatilor publice se organizeaza in
subordinea directa a conducerii entitatii publice. Conducatorul compartimentului de audit public
intern este numit sau destituit din functie de catre conducatorul entitatii publice, cu avizul
UCAAPI. In cazul entitatilor mici subordonate, auditul public intern se efectueaza de catre
compartimentul de audit public intern entitatii public ierarhic superioare.
Compartimentul de audit public intern are urmatoarele atributii:
elaboreaza norme metodologice specifice entitatii publice, cu avizul UCAAPI;
elaboreaza proiectul planului anual de audit public intern;
efectueaza activitatile de audit public intern pentru a evalua daca sistemele de
management financiar si control sunt transparente si sunt conforme cu normele de
legalitate, regularitate, economicitate, eficienta si eficacitate;
elaboreaza raportul anual al activitatilor de audit public intern;
in cazul identificarii unor neregularitati, raporteaza conducatorului entitatii publice;
verifica respectarea normelor, instructiunilor, precum si a Codului privind conduita
etica in cadrul compartimentelor de audit public intern si poate initia masuri corective,
in colaborare cu conducatorul entitatii publice;
certificarea trimestriala si anuala, insotita de raportul de audit, a bilantului contabil si a
contului de executie bugetara ale entitatii publice;
examinarea legalitatii, regularitatii si conformitatii operatiunilor, identificarea erorilor,
risipei, gestiunii defectuoase si a fraudelor si, pe aceste baze, propunerea de masuri si
solutii pentru recuperarea pagubelor si sanctionarea celor vinovati.
Compartimentele de audit public intern auditeaza, cel putin o data la 3 ani, fara a se
limita insa la acestea, urmatoarele:
angajamentele bugetare si legale din care deriva direct sau indirect obligatii de plata,
inclusiv din resurse comunitare;
plati asumate din angajamente bugetare sau legale;
vanzarea, gajarea, concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul public sau
privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale;
constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare si stabilire a titlurilor de
creanta, precum si a facilitatilor acordate la incasarea acestora;
alocarea creditelor bugetare;
sistemul contabil si fiabilitatea acestuia;
sistemul de luare a deciziilor;
sistemele informatice etc.
Procedura auditului public intern reprezinta ansamblul actelor si a operatiunilor
intreprinse intr-o ordine logica si cronologica:
elaborarea proiectului planului de audit public intern de catre compartimentul de audit
public intern;
aprobarea planului anual de audit public intern de catre conducator entitatii publice;
elaborarea si emiterea ordinelor de serviciu (in scris) pe baza carora auditorii interni isi
vor desfasura activitatea; ordinul va cuprinde obligatoriu scopul, obiectivele, tipul si
durata auditului, componenta echipei de auditare;
notificarea structurii organizatorice care va fi auditata (cu 15 zile inainte de efectuarea
auditului);
desfasurarea efectiva a activitatii de auditare la fata locului. Auditorii interni trebuie sa
aiba acces la toate datele si informatiile pe care le considera relevante pentru scopul si
obiectivele controlului (mentionate in notificare);
fiecare misiune de audit se finalizeaza cu elaborarea unui proiect de raport de audit
public intern care trebuie sa reflecte cadrul general, obiectivele, constatarile, concluziile
si recomandarile, insotit de documente justificative;
proiectul raportului de audit public intern se comunica entitatii auditate care, in termen
de 15 zile, isi poate exprima propriile puncte de vedere, care trebuie examinate de catre
auditorii interni;
daca este cazul, in termen de 10 zile de la primirea respectivelor puncte de vedere,
compartimentul de audit public intern va organiza o reuniune de conciliere cu entitatea
auditata, in cadrul careia se analizeaza constatarile si concluziile raportului, in vederea
acceptarii recomandarile facute;
raportul de audit public intern finalizat, impreuna cu rezultatele concilierii este trimis, de
catre seful compartimentului de audit public intern, conducatorului autoritatii publice
care a dispus auditarea, pentru analiza si avizare. Dupa avizarea recomandarilor cuprinse
in raport, acesta este transmis entitatii auditate, in vederea implementarii acestor
recomandari;
compartimentul de audit public intern are obligatia de a verifica si raporta UCAAPI sau
organului ierarhic superior asupra modului de respectare si implementare a
recomandarilor formulate in urma auditului;
F. Auditorii interni
sunt formati din doua categorii: cei care au calitatea de functionari publici si cei care nu
au aceasta calitate
auditorii interni care sunt functionari publici sunt numisi sau destituiti din functie de
catre conducatorul autoritatii publice, cu avizul conducatorului compartimentului de
audit public intern. Cariera, selectia, drepturile si obligatiile acestora sunt reglementate
de statutul functionarului public;
pentru auditorii interni care nu au statutul de functionari publici, numirea sau revocarea,
drepturile si obligatiile sunt stabilite prin regulamentele proprii de functionare ale
entitatilor economice din care fac parte;
au obligatia de a respecta secretul profesional si sunt responsabili de protectia
documentelor referitoare la auditul public;
incompatibilitatile cu calitate de auditor intern:
auditorii interni nu pot fi soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu conducatorul
entitatii publice
nu pot efectua misiuni de audit public intern la o alta structura sau entitate publica daca
sunt soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu conducatorul entitatii publice
respective sau cu membrii organului de conducere colectiva
nu pot indeplini activitati pe care potential le pot audita si nu pot indeplini si implementa
activitati privind sistemele de control intern al entitatii publice
auditorii interni care au responsabilitati in derularea programelor si a proiectelor
finantate integral sau partial de Uniunea Europeana nu pot fi implicati in auditarea
acestor programe;
nu pot efectua (pentru o perioada de 3 ani) misiuni de audit public intern in sectoarele de
activitate in care au detinut functii sau au fost implicati in alt mod.
Sectiunea 12.4. Controlul financiar de stat - Inspecţia fiscală
12.4.1. Controlul financiar de stat
Din timpuri străvechi, activitatea oamenilor a fost supusă controlului, sub diferitele lui
forme. Astfel, în societate, în ansamblul ei, şi în economie, întâlnim mai multe forme de control:
control metrologic, control al calităţii produselor, control sanitar, control economico-financiar
etc..
Noţiunea de control provine din expresia "contra rolus", care înseamnă verificarea actului
original după duplicatul care se încredinţează în acest scop unei alte persoane.
Apariţia şi dezvoltarea statului (a autorităţilor legislative, executive şi judecătoreşti) a
determinat şi necesitatea constituirii unor fonduri băneşti publice, în vederea îndeplinirii
sarcinilor şi funcţiilor sale.
Constituirea acestor fonduri publice la dispoziţia statului a determinat instituirea unui
control financiar, pentru a se verifica modul de prelevare şi de utilizare eficientă a acestora.
În acest sens, controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a
finanţelor publice, exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene
financiare caracteristice constituirii şi repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri
organizatorice, cât şi asupra altor procese ale reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează
şi sunt dirijate spre utilizare resursele financiare.
În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate
eficientă şi necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură
cunoaşterea şi perfecţionarea modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice.
Prin formele sale de control financiar, statul are un rol important în conducerea societăţii,
în rezolvarea problemelor actuale pe care le ridică construcţia economică a ţării, în condiţiile
străduinţei dobândirii statutului de "economie de piaţă funcţională", absolut necesară în cadrul
Uniunii Europene.
Controlul financiar se desfăşoară pe mai multe direcţii şi vizează respectarea legislaţiei în
domeniu de către toţi membrii societăţii, întărirea disciplinei financiar - fiscale în colectarea
resurselor necesare bugetului statului, folosirea eficientă a fondurilor băneşti publice, constituirea
resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene (reprezentând contribuţia României la acest
organism), integrarea în mod treptat în sfera răspunderii manageriale.
Dar controlul financiar nu înseamnă doar controlul exercitat din afară asupra instituţiilor
publice (sau altor entităţi), ci trebuie înţeles şi ca o activitate internă, instrument de autoreglare a
acţiunilor proprii.
În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în
acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile
publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,
administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor
diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.
Activitatea de control financiar este realizată de organe competente ale statului, cu
atribuţii conferite de lege în acest sens.
Ministerul Finantelor Publice se organizeaza si functioneaza ca organ de specialitate al
administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, care aplica strategia si Programul de
guvernare finantelor publice.
Ministerul Finantelor Publice este minister cu rol de sinteza, institutie publica cu
personalitate juridica.
Ministerul Finantelor Publice este autoritatea administratiei publice centrale de
specialitate careia ii revine responsabilitatea elaborarii si implementarii politice in domeniul
gestiunii financiare. Supravegheaza asigurarea bunei gestiuni financiare in utilizarea fondurilor
publice si administrarea patrimoniului public.
Aparatul de control din cadrul Ministerul Finantelor Publice actioneaza operativ pentru
prevenirea si combaterea fraudelor, a faptelor care reprezinta contraventii si infractiuni la
regimul fiscale, vamal si de preturi, putand dispune luarea unor masuri in conditiile legii.
Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de
constatare a contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a
concluziilor controlului.
Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se
consemnează neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna
gospodărire a unităţii controlate.
Acest act se întocmeşte pe capitole, într-o ordine cronologică, format din parte
introductivă, corpul propriu-zis în care se consemnează abaterile şi deficienţele constatate şi
partea finală, în care se precizează data încheierii controlului, numărul de exemplare în care s-a
încheiat, semnătura organului de control şi a unităţii controlate. În acţiunea de control sunt
folosite diverse documente (tabele, acte, situaţii), care apoi se restituie unităţii controlate.
12.4.2. Inspecţia fiscală
Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi
conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură
cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei
fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de
fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale17
.
Inspecţia fiscală este o formă a controlului financiar extern, exercitat în temeiul Legii
30/1991 18
şi a Normelor sale de aplicare cuprinse în Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.
889/2005.
Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi
conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către
contribuabili, a respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferitelor
obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.
A. Organele inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale, conform dispoziţiilorlegale, ori de alte autorităţi care sunt
competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate
bugetului general consolidat.
Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:
constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi
conformitatea;
declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscal;
în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;
analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale
cu informaţiile proprii sau din alte surse;
aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
B. Persoanele supuse inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor fizice sau juridice, indifferent de
forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute de lege19
.
Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către
organul fiscal competent. Contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de
selectare 20
folosită.
17 Art. 113 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 18 M.Of. nr. 64 din 27 martie 1991. 19 Art 114 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 20 Selectarea agenţilor economici la care se va efectua controlul financiar şi stabilirea duratei acestuia se vor face cu respectarea strictă a prevederilor legale privind durata şi obiectivele controlului fiscal şi financiar în general de către organul financiar competent.
Procedura de selectare a agenţilor economici va ţine cont, în principal, de:
a) importanţa agentului economic (strategică, naţională, regională, locală); b) situaţia economico-financiară a agenţilor economici (pierderi, arierate);
c) facilităţi acordate (ajutor de stat, credite interne şi externe cu garanţia statului, fonduri
comunitare, fonduri de cofinanţare etc.);
d) programe de restructurare a activităţii economice.
C. Principalele drepturi şi obligaţii ale persoanei controlate21
Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta
este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate
documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct
de vedere fiscal.
La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi personae care
să dea informaţii. Dacă informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt
insuficiente, atunci inspectorul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de
informaţii. Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuşi acesteia au dreptul
de a beneficia de asistenţă de specialitate sau juridică.
Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra
constatărilor rezultate din inspecţia fiscală. La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va
prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia
posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, cu excepţia cazului în care bazele de impozitare
nu au suferit nici o modificare în urma inspecţiei fiscale sau a cazului în carecontribuabilul
renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală.
Data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util.
Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor organul de inspecţie fiscală va proceda la:
examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa
contabilă a contribuabilului;
discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai
contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz;
solicitarea de informaţii de la terţi;
stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;
verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
efectuarea de investigaţii fiscale potrivit legii.
Contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările
inspecţiei fiscale.
D.Procedura inspecţiei fiscale
Formele şi întinderea inspecţiei fiscal22
.
inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor
obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;
inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai
multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
21 Drepturile şi obligaţiile contribuabilului sunt detaliate în “Carta drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării inspecţiei
fiscale” aprobată prin Ordin al ANAF şi publicată în M. Of. nr. 66/2004. 22 Art .115 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,
dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
Metodele realizării inspecţiei fiscale23
.
În realizarea atribuţiilor legale, organele inspecţiei fiscale pot aplica următoarele metode
de control:
controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de
plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;
controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a
legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;
controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile
ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat
poate fi şi inopinat.
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili
obligaţii fiscale, cu următoarele distincţii24
.
La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei
controlate anterior şi se poate extinde pentru o perioadă de maxim 5 ani corespunzătoare
termenului de prescripţie
La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor
născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale.
Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale, dacă:
există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat;
nu au fost depuse declaraţii fiscale;
nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor
sume datorate bugetului general consolidat.
Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului25
.
Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară
desfăşurării inspecţiei fiscale. Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea
inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal
sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.Indiferent de locul unde se
desfăşoară inspecţia fiscală, organul fiscal are dreptul să inspecteze locurile în care se desfăşoară
activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei persoane desemnate de acesta.
23 Art. 116 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 24 Art. 117 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 25 Art. 125 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al
contribuabilului.
Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu
acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului fiscal.
Durata efectuarii inspecţiei fiscale.
Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie
de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:
a. 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au
sedii secundare, indiferent de mărime;
b. 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;
c. 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili26
.
În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul
perioadei prevăzute mai sus, inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală
şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de
inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a
aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii
fiscal.
Desfăşurarea inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală începe prin comunicarea avizului de inspecţie fiscală. Astfel, înaintea
desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură
cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală. 27
Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde:
temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
data de începere a inspecţiei fiscale;
obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru
motive justificate.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea
inspecţiei fiscale, astfel:
cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară:
pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului;
în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii;
în cazul controlului inopinat.
26 Art. 126 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 27 Art. 122 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
Reguli privind inspecţia fiscal
Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile
juridice care sunt relevante pentru impunere28
.
Inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea
curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi
alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impo zitării.
Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite
perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor
sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
În situaţia în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu
rezultă existenţa prejudiciului, reverificarea dispusă nu este urmată de emiterea deciziei de
impunere.
Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,
ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.
Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe
anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice
locale, după caz.
La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului
legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control.
Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe
propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi
informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost
restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil.
Contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu
ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.
Actele controlului fiscal29
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta
constatările inspecţiei, din punct de vedere faptic şi legal.
Dacă, urmare a inspecţiei, se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza
emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi
comunicat în scris contribuabilului.
În cazul în care, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, au fost sesizate organele de
urmărire penală, decizia de impunere privitoare la obiectul sesizării penale se poate emite după
soluţionarea cu caracter definitiv a cauzei penale.
28 Art. 119 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 29 La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal.
Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările
efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei
infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.
În situaţia constatării unor fapte de natură penală organele de inspecţie au obligaţia de a
întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei,
cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus
controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre
aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.
12.4.3. Controlului inopinat
Organul fiscal poate efectua un control fără înştiinţarea prealabilă a contribuabilului
/plătitorului, denumit în continuare control inopinat.
Controlul inopinat constă în30
:
verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor informaţii cu privire
la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale;
verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în
corelaţie cu cele deţinute de persoana sau entitatea supusă unui control fiscal,
denumită control încrucişat;
verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situaţia fiscală
faptică, precum şi constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific.
Durata efectuării controlului inopinat este stabilită de conducătorul organului de control,
în funcţie de obiectivele controlului, şi nu poate fi mai mare de 30 de zile.
Pentru aceleaşioperaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent
şi un control inopinat cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil.
ART.135 - Reguli privind desfăşurarea controlului inopinat. La începerea controlului
inopinat, organul de control este obligat să prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia de
control şi ordinul de serviciu. Efectuarea controlului inopinat trebuie consemnată în registrul
unic de control, potrivit legii. La finalizarea controlului inopinat se încheie proces-verbal, care
constituie mijloc de probă31
. Un exemplar al procesului-verbal se comunică contribuabilului
/plătitorului. Contribuabilul/Plătitorul îşi poate exprima punctul de vedere faţă de constatările
menţionate în procesul-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.
12.4.4. Controlul antifraudă
Controlul operativ şi inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia
celor din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, în condiţiile legii32
.
30 Art. 134 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 31 Art 135 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 32 Art 136 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
Reguli privind controlul operativ şi inopinat.
Controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de
control tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea,
analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activităţi economice
determinate. La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să
se legitimeze în condiţiile legii. Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la
sediul social sau la sediile secundare ale contribuabilului/plătitorului, acesta se consemnează în
registrul unic de control, potrivit legii. La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie
procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii33
.
12.4.5. Verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central.
Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situaţiei
fiscale personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit. Pentru verificarea situaţiei
fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central efectuează următoarele activităţi
preliminare:
analiza de risc pentru stabilirea riscului probabil pentru un grup de persoane fizice
sau pentru cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice;
selectarea grupului de persoane care vor fi supuse verificării fiscale prealabile
documentare;
verificarea fiscală prealabilă documentară34
.
Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor
preliminare acesteia se stabileşte prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Aparatul central al
A.N.A.F. are competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice, potrivit prezentului capitol,
pe întregul teritoriu al ţării. Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a altor elemente de natură să
determine starea de fapt fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată. Verificarea fiscală
prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte, veniturile declarate de
persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în baza
situaţiei fiscale personale a persoanei fizice. Această verificare se efectuează având în vedere
documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul fiscal central care au relevanţă pentru
determinarea situaţiei fiscale, cu notificarea persoanei fizice35
Dacă organul fiscal central constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte,
veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate
determinate în baza situaţiei fiscale personale, acesta continuă verificarea. prin comunicarea
avizului de verificare. Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate calculate în baza
situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori este o diferenţă
33 Art 137 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015 34 Art 138 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 35 Alin. (5) al art. 138 a fost modificat de pct. 4 al art. II din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 50 din 27 octombrie 2015, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 817 din 3 noiembrie 2015
mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin de 50.000 lei. În situaţia în care
organul fiscal central constată diferenţe semnificative, acesta solicită persoanei fizice
prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea avizului de verificare, sub
sancţiunea decăderii, de documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia sa
fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură dată, la solicitarea justificată a
persoanei fizice, cu acordul organului fiscal central. Persoana supusă verificării are obligaţia de a
depune o declaraţie de patrimoniu şi de venituri la solicitarea organului fiscal central. În situaţia
în care solicitarea are loc odată cu comunicarea avizului de verificare, declaraţia se depune în
termenul stabilit. În acest caz, solicitarea se anexează la avizul de verificare. În situaţia în care
solicitarea are loc pe perioada verificării, declaraţia se depune în termen de 15 zile de la data
comunicării solicitării. Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana
fizică supusă verificării, precum şi modelul declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F. Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central stabileşte
veniturile obţinute de persoana fizică în cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal
central utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor, aprobate prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F. În cazul în care există diferenţe între veniturile stabilite şi veniturile declarate de
persoana fizică, organul fiscal central solicită persoanei fizice informaţii şi documente pentru
clarificarea diferenţei. Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a
întinderii acesteia, în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul
urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Ori de câte ori, pe parcursul verificării
situaţiei fiscale personale, organul fiscal central apreciază că sunt necesare noi documente sau
informaţii relevante pentru verificare, le poate solicita persoanei fizice, în condiţiile codului. În
acest caz, organul fiscal central stabileşte un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10
zile, pentru prezentarea documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate. Pe parcursul derulării
verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării are dreptul să prezinte
orice documente justificative sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale reale. Cu ocazia
prezentării documentelor justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează într-un
document semnat de ambele părţi. În cazul în care persoana fizică verificată refuză semnarea
documentului, se consemnează refuzul de semnare. La începerea verificării situaţiei fiscale
personale, persoana fizică verificată este informată că poate numi persoane care să dea
informaţii. Dacă informaţiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta
sunt insuficiente, atunci organul fiscal central se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea
de informaţii, în condiţiile legii. Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul
desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale asupra constatărilor rezultate din verificare.
Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit şi
pentru fiecare perioadă impozabilă.
Drepturile şi obligaţiile organului fiscal central36
În scopul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central poate proceda la:
36 Art 139 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;
analiza tuturor informaţiilor, documentelor şi a altor mijloace de probă referitoare
la situaţia fiscală a persoanei fizice verificate;
confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu
cele din declaraţiile fiscale depuse, conform legii, de persoana fizică verificată
sau, după caz, de plătitorii de venit ori terţe persoane;
solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi
alte asemenea mijloace de probă de la persoana fizică verificată şi/sau de la
persoane cu care aceasta a avut ori are raporturi economice sau juridice;
discutarea constatărilor organului fiscal central cu persoana fizică verificată şi/sau
cu împuterniciţii acesteia;
stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de
venit, precum şi a obligaţiilor fiscale corespunzătoare acesteia
dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.
Perioada, locul şi durata desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale37
Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei fizice verificate este
perioada impozabilă definită de Codul fiscal. Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează
în cadrul termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale.
Verificarea situaţiei fiscale personale se desfăşoară la sediul organului fiscal central sau, la
cererea persoanei fizice supuse verificării, la domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei
care îi acordă asistenţă de specialitate sau juridică. Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru
desfăşurarea verificării la domiciliul său sau la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă
asistenţă se depune la organul fiscal înainte de data începerii verificării fiscale înscrisă în avizul
de verificare. Cererea se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. Pentru efectuarea
verificării la domiciliul persoanei fizice sau la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă
de specialitate ori juridică trebuie ca spaţiul pus la dispoziţia organului fiscal central să fie
adecvat pentru efectuarea verificărilor. Prin spaţiu adecvat desfăşurării verificărilor se înţelege
asigurarea unui spaţiu, în limita posibilităţii persoanei fizice, care să permită desfăşurarea
activităţilor legate de controlul documentelor şi elaborarea actului de control. Durata efectuării
verificării situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi nu poate fi mai mare
de 6 luni de la data începerii verificării fiscale comunicată, respectiv de 12 luni în cazul în care
sunt necesare informaţii din străinătate. Perioadele prevăzute de lege sau stabilite de organul
fiscal central pentru prezentarea documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate nu sunt incluse în
calculul duratei verificării fiscale.
Avizul de verificare38
Avizul de verificare cuprinde:
temeiul juridic al verificării;
37 Art 140 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 38 Art 141 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
data de începere a verificării;
perioada ce urmează a fi supusă verificării;
posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate
solicita o singură dată, pentru motive justificate;
solicitarea de informaţii şi înscrisuri relevante pentru verificare. Cererea de amânare
se soluţionează în termen de cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia.
În situaţia în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei de începere a verificării
fiscale, comunică persoanei fizice data la care a fost reprogramată acţiunea de verificare fiscală.
Prin avizul de verificare, persoana fizică este înştiinţată că are dreptul de a beneficia de asistenţă
de specialitate sau juridică.
Suspendarea verificării39
Verificarea situaţiei fiscale personale poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre
următoarele condiţii şi numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea verificării:
a. pentru efectuarea unei expertize potrivit legii
b. pentru efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în vederea
stabilirii realităţii unor tranzacţii;
c. la solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariţiei unei situaţii obiective,
confirmată de organul fiscal central desemnat pentru efectuarea verificării, care conduce
la imposibilitatea continuării verificării. Pe parcursul unei verificări, persoana fizică poate
solicita suspendarea acesteia doar o singură dată;
d. pentru solicitarea unor informaţii suplimentare de la terţe persoane sau de la autorităţile
fiscale similare din alte state;
e. la propunerea structurii care coordonează activitatea de verificare fiscală a persoanelor
fizice, pentru valorificarea unor informaţii rezultate din alte verificări, primite de la alte
autorităţi sau instituţii publice ori de la terţi. Data de la care se suspendă acţiunea de
verificare este comunicată persoanei fizice prin decizie de suspendare. După încetarea
condiţiilor care au generat suspendarea, verificarea situaţiei fiscale personale este reluată,
data acesteia fiind comunicată în scris persoanei fizice.
Dreptul de colaborare al persoanei fizice verificate40
Persoana fizică verificată are dreptul să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale,
în condiţiile legii. Aceasta are dreptul să dea informaţii, să prezinte înscrisuri relevante pentru
verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din
punct de vedere fiscal.
Reverificarea41
Prin excepţie de la prevederile legale, conducătorul organului fiscal central competent
poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării fiscale şi
39 Art 142 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 40 Art. 143 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 41 Art. 144 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
până la data împlinirii termenului de prescripţie apar date suplimentare necunoscute organului
fiscal la data efectuării verificării.
Raportul de verificare42
Rezultatul verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un raport scris în
care se prezintă constatările din punct de vedere faptic şi legal. La raportul privind rezultatele
verificării se anexează documentele care au stat la baza constatărilor, documentele întâlnirilor şi
orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în cauză. Documentele prezentate de
persoana fizică verificată se predau organului fiscal central, sub semnătură. La finalizarea
verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei fizice constatările
şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere,
cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma verificării
sau a cazului în care persoana fizică renunţă la acest drept şi notifică, în scris, acest fapt
organului fiscal. Data, ora şi locul prezentării concluziilor se comunică, în scris, persoanei fizice,
în timp util. Persoana fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5 zile
lucrătoare de la data prezentării concluziilor, punctul de vedere cu privire la constatările
verificării situaţiei fiscale personale, punct de vedere ce se anexează la raportul de verificare şi
asupra căruia organul fiscal central se pronunţă în cuprinsul raportului.
Decizia de impunere43
Raportul de verificare stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei
decizii de încetare a procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de impozitare.
Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare se comunică persoanei fizice
verificate. În cazul în care se constată că declaraţiile fiscale, documentele şi informaţiile
prezentate în cadrul procedurii de verificare sunt incorecte, incomplete, false sau dacă persoana
fizică verificată refuză, în cadrul aceleiaşi proceduri, prezentarea documentelor pentru verificare
ori acestea nu sunt prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage prin orice alte mijloace
de la verificare, organul fiscal central stabileşte baza de impozitare ajustată pentru impozitul pe
venit şi emite decizia de impunere.
Dispoziţiile prezentei teme se completează cu celelalte dispozitii legale in măsura în care
nu contravin regulilor speciale privind verificarea situaţiei fiscale personale.
12.4.6. Verificarea documentară
Pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului /plătitorului, organul fiscal
poate proceda la o verificare documentară. Verificarea documentară constă în efectuarea unei
analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului, pe baza documentelor
existente la dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi
42 Art. 145 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 43 Art. 146 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015
documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru
determinarea situaţiei fiscale44
.
Rezultatul verificării documentare
În situaţia în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată diferenţe
faţă de creanţele fiscale, veniturile sau bunurile impozabile şi/sau informaţiile în legătură cu
acestea declarate de contribuabil/plătitor, acesta înştiinţează contribuabilul /plătitorul despre
constatările efectuate. Odată cu înştiinţarea, organul fiscal solicită şi documentele pe care
contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte în vederea clarificării situaţiei fiscale. În cazul în
care documentele solicitate nu au fost prezentate de contribuabil/plătitor în termen de 30 de zile
de la comunicarea înştiinţării sau documentele prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea
situaţiei fiscale, organul fiscal stabileşte diferenţele de creanţe fiscale datorate prin emiterea unei
decizii de impunere sau dispune măsurile necesare respectării prevederilor legale, după
caz.Decizia de impunere este o decizie sub rezerva verificării ulterioare. Decizia de impunere
emisă în condiţiile prezentului articol fără audierea contribuabilului/plătitorului este nulă45
.
12.4.7. Controlul fiscal efectuat de organul fiscal central
Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală prin care organele fiscale
constată situaţii de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi
procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează
prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul codului. Pe baza proceselor-verbale
prevăzute, organul fiscal organizează evidenţa fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul înscrise
în aceste procese-verbale, distinct de evidenţa creanţelor fiscale. Contribuabilul/Plătitorul sau
altă persoană interesată poate să plătească sumele înscrise în procesele-verbale sau, după caz,
pretenţiile organului fiscal înscrise în documentele prin care s-a constituit parte civilă în procesul
penal. Ori de câte ori, prin actele emise de organele judiciare, rezultă că persoana care a efectuat
plata nu datorează sumele achitate, acestea se restituie. În acest caz, dreptul la restituire se naşte
la data comunicării actului de către organul judiciar.
Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel46
:
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de
organul fiscal central;
prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul
Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele
fiscale locale47
.
Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central şi local
44 Art 148 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie
2015 45 Art 149 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015 46 Art 150 al. 5 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23
iulie 2015 47 . Lit. b) a alin. (5) al art. 150 a fost modificată de pct. 2 al art. III din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 50 din 27 octombrie 2015,
publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 817 din 3 noiembrie 2015, prin modificarea unei sintagme.
Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul A.N.A.F. se
realizează prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Structurile de control din cadrul A.N.A.F. au
obligaţia de a colabora în scopul efectuării controlului fiscal prevăzut de prezentul titlu, în
condiţiile stabilite prin ordinu. Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din
cadrul organului fiscal local se realizează prin hotărâre a autorităţii deliberative.
Sectiunea 12.5. Controlul financiar extern ulterior exercitat de catre Curtea de
Conturi a Romaniei
Institutie de origine constitutionala, Curtea de Conturi a Romaniei reia o veche traditie
existenta in tara noastra in materie de control specializat.
Prima Curtea de Conturi a fost infiintata in tara noastra, prin Legea din 24 ianuarie 1864.
Existenta ei a fost mentionata si prin Constitutia din 1866 in articolul 116, care prevede ca,48
“
pentru toata Romania este o singura Curte de Conturi “.
In Legea nr. 149 din 31 iulie 192949
pune in aplicare prevederile articolului 115 din
Constitutia din anul 1973 conform careia:“ Controlul preventiv si cel de gestiune a tuturor
veniturilor si cheltuielilor statului se va exercita de Curtea de Conturi, care supune in fiecare an
Adunarii deputatilor raportul general rezumand conturile de gestiune al bugetului trecut,
semnaland totodata neregulile savarsite de ministrii in aplicarea bugetului. ”
Dupa instaurarea regimului comunist in Romania, Legea nr.149/1929 a fost abrogata
prin Decretul nr. 352 din 1 decembrie 1948.
Curtea de Conturi a fost reintrodusa in sistemul administrativ al tarii noastre prin
dispozitiile art. 139 din Constitutie Romaniei din anul 1991. Potrivit acestui articol: “ Curtea de
Conturi exercita control asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a
resurselor financiare ale statului si al sectorului public. In conditiile legii, curtea exercita atributii
jurisdictionale.”
In Legea nr. 94/1992 in forma initiala, Curtea de Conturi era calificata ca fiind “organul
suprem de control financiar si de jurisdictie in domeniul financiar”. In opinia Colegiului
jurisdictional al Curtii de Conturi si al Guvernului s-a sustinut ca semnificatia termenului de
organ suprem este aceea de unic, care cu referire la activitatea de jurisdictie, are in vedere
jurisdictia financiara. Sediul materiei: Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, modificată şi republicată Curtea de Conturi este instituţia supremă de control
financiar ulterior extern în domeniul financiar, funcţionând în mod independent pe lângă
Parlamentul României, dar cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi
ale ţării.
Constituţia României, in art. 139, stabilea pentru Curtea de Conturi cadrul în care urma a
se constitui şi a funcţiona. Această afirmaţie se bazează pe faptul că reglementarea
constituţională datează din anul 1991, iar Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
48 Emil Balan – Drept financiar (editia a II-a) Bucuresti, Editura All Beck, 2003. 49 Ionel Bostan – Controlul financiar Iasi, Editura Polirom, 2000.
Conturi, prin care se pune în practică această reglementare, apare un an mai târziu50
urmând a
suporta modificări şi completări ulterioare prin: Legea nr. 59/1993, Legea nr. 65/1993; Legea nr.
50/1995 privind salarizarea membrilor şi a personalului Curţii de Conturi, Legea nr. 99/1999,
Legea nr. 204/1999. Legea nr. 94/1992 a fost republicată în 2000 în baza art. II din Legea nr.
204/1999, dându-se articolelor o nouă numerotare.Anul 2002 aduce pentru Curtea de Conturi
modificări importante în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instituţii, prin
adoptarea şi promulgarea Legii nr. 77/2002.
Raţiunea înfiinţării Curţii de Conturi rezidă în a „asigura populaţiei atât cunoaşterea dacă
banii de care se dispensează prin impozite şi averea publică sunt administraţi conform legii, cât şi
convingerea că toţi cei care nu respectă legea sunt obligaţi la răspundere, la recuperarea
prejudiciilor cauzate."
In noua Constitutie a Romaniei, aplicata din luna octombrie a anului curent (2003), art.
139, alin.1 se modifica si se completeaza astfel, referitor la Curtea de Conturi: “Curtea de
Conturi exercita control asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a
resurselor financiare ale statului si al sectorului public. In conditiile legii organice, litigiile
rezultate din activitatea Curtii de Conturi se solutioneaza de instantele judecatoresti specializate.”
Potrivit statutului, Curtea de Conturi poate fi calificata ca o autoritate administrativa
autonoma, nefiind in subordinea in sensul dreptului administrativ, a nici unei alte autoritati a
statului; ea indeplineste o functie complexa, de control si de jurisdictie, care ii confera un grad
ridicat de autonomie in domeniul sau de activitate.
Ca autoritate de control, Curtea de Conturi51
este un organ al Parlamentului pentru
exercitarea controlului general asupra gestiunii bugetului public national din exercitiului bugetar
expirat, deci a bugetului de stat, a bugetului asigurarilor sociale de stat si a bugetului local.
Curtea de Conturi poate colabora cu organele internationale de profil si poate exercita, in
numele lor, control asupra gestiunii fondurilor puse la dispozitia Romaniei daca prin tratate,
conventii sau alte intelegeri internationale se stabileste aceasta competenta.
Limitele autonomiei functionale52
a Curtii de Conturi sunt stabilite prin lege si acestea se
refera la:
Posibilitatea Parlamentului de a opri controalele initiale din oficiu de catre Curtea de
Conturi in cazul depasirii competentelor stabilite prin lege.
Posibilitatea Camerei Deputatilor sau Senatului de a cere Curtii de Conturi, prin hotarare,
sa efectueze unele controale individuale asupra modului de gestiune a resurselor publice
si de a raporta asupra celor constatate. Hotararile respective sunt obligatorii pentru Curtea
de Conturi.
Nici o alta autoritate publica nu mai poate obliga Curtea de Conturi.
50 M. Of. nr. 107 din 31 mai 1995. ' M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. ' M. Of. nr. 646 din 30 decembrie 1999. ' M. Of. nr. 116 din 16 martie 2000. '
M. Of. nr. 104 din 7 februarie 2002. 51 M. Boulescu, Curtea de Conturi. Tradiţie şi actualitate, Ed. Eficient, Bucureşti, 1994, p. 67. M.Of. nr.669/22.09.2003. 52 M. Boulescu, Curtea de Conturi. Tradiţie şi actualitate, Ed. Eficient, Bucureşti, 1994, p. 67. M.Of. nr.669/22.09.2003, p. 305-406.
Curtea de Conturi a Romaniei este institutia suprema de control financiar ulterior
extern (iar pana in 2003, detinea si atributii jurisdictionale legate de solutionarea intr-o prima
faza a litigiilor rezultate din activitatea organelor de control ale Curtii de Conturi).
Este considerata autoritate administrativa autonoma, a carei activitate este reglementata
de catre Constitutie si legea sa organica de functionare.
Potrivit Constitutiei, Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de
administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, precum
si asupra gestionare a patrimoniului public si privat al statului sau al unitatilor administrativ-
teritoriale.
Este compusa din:
Sectia de control financiar ulterior – formata din 9 consilieri de conturi si din
controlori financiari
Camerele de conturi judetene – sunt formate din consilieri financiari, organizata in
cadrul directiei de control financiar ulterior, organizata in servicii si birouri de
specialitate.
Atributiile Curtii de Conturi se axeaza pe verificare urmatoarelor aspecte:53
formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor sociale de
stat si ale bugetelor unitatilor administrativ-teritoriale, precum si miscarea fondurilor
intre aceste bugete;
constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor speciale si a fondurilor de tezaur;
formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru
credite interne si externe;
utilizarea alocatiilor bugetare pentru investitii, a subventiilor si transferurilor si a altor
forme de sprijin financiar din partea statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale;
constituirea, administrarea si utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile
administrative autonome si de catre institutiile publice infiintate prin lege, precum si
de organismele autonome de asigurari sociale ale statului;
situatia, evolutia si modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului
sau al unitatilor administrativ-teritoriale de catre institutiile publice, regiile autonome,
companiile si societatile nationale, precum si concesionarea sau inchirierea de bunuri
care fac parte din proprietatea publica;
constituirea, utilizarea si gestionarea resurselor financiare privind protectia mediului,
imbunatatirea calitatii conditiilor de viata si de munca;
utilizarea fondurilor puse la dispozitia Romaniei de catre UE sau provenite din alte
surse de finantare internationala;
alte aspecte stabilite prin lege.
Entitatile supuse controlului efectuat de catre Curtea de Conturi:
statul si unitatile administrativ-teritoriale, in calitate de persoane juridice de drept
public, cu serviciile si institutiile lor publice, autonome sau neautonome;
53 art. 2122 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014
BNR;
regiile autonome;
societatile comerciale la care statul sau unitatile administrativ-teritoriale, institutiile
publice sau regiile autonome detin, singure sau impreuna, integral sau mai mult de
jumatate din capitalul social;
organisme autonome de asigurari sociale sau de alta natura, care gestioneaza bunuri,
valori dau fonduri, intr-un regim legal obligatoriu, in conditiile in care prin lege sau
prin statutul propriu se prevede acest lucru;
alte categorii de persoane juridice daca:
beneficiaza de garantii guvernamentale pentru credite, de subventii sau de alte
forme de sprijin din partea statului, a unitatilor administrativ-teritoriale sau a
institutiilor publice
administreaza, in baza unui contract de concesiune sau inchiriere, bunuri
apartinand domeniul public sau privat al statului sau a unitatilor administrativ-
teritoriale
sunt societati de investitii financiare, asociatii sau fundatii care utilizeaza fonduri
publice (iar controlul va viza doar aceste fonduri) 54
.
Ca urmare a efectuarii controlului, Curtea de Conturi poate decide:55
suspendarea aplicarii masurilor care contravin reglementarilor legale din domeniul
financiar, contabil si fiscal;
blocarea fondurilor bugetare sau speciale
inlaturarea neregulilor constatate in activitatea financiar-contabila controlata.
Alte atributii ale Curtii de Conturi:
de raportare – este obligata sa prezinte anual in fata Parlamentului Romaniei un raport
public asupra activitatii desfasurate
de avizare: a proiectului bugetului de stat si a proiectelor de legi financiare (la
solicitarea Senatului sau a Camerei Deputatilor); privind infiintarea de catre Guvern
sau de catre ministere a unor organe de specialitate in subordinea lor
alte atributii: evaluarea activitatii de control propriu desfasurate de entitatile
controlate;
de a solicita rapoarte de la celelalte organe cu atributii de control financiar.
Organizarea functionarea si statutul persoanelor Curtii de Conturi
Potrivit legii sale de organizare si functionare nr. 94/1992 cu modificari 56
si completari
ulterioare - Curtea de Conturi se compune din:
Sectia de control financiar ulterior;
Sectia jurisdictionala;
Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi;
54 art 23 si 24 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014 55 art 43 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014 56 Dr. Victor Munteanu – Control si audit financiar Bucuresti, Editura Lucman Serv, 1998.
Camere de Conturi judetene si cea a municipiului Bucuresti;
Secretariatul general.
Pe langa Curtea de Conturi functioneaza procurori financiari. Membrii Curtii de Conturi
in numar de 18 sunt consilieri de conturi, acestia alcatuiesc plenul Curtii de Conturi.
Activitatea interna a Curtii de Conturi este reglementata de Regulamentul de organizare
si functionare al acesteia, aprobat de Plen.
Acesta cuprinde reglementari privind:
conducerea Curtii de Conturi - respectiv atributiile in domeniu ale Plenului,
Comitetului de Conducere si Presedintelui Curtii;
atributiile Curtii de Conturi, asa cum sunt ele stabilite de lege, respectiv atributii de
control si jurisdictionale, precum si de raportare;
organizarea Curtii de Conturi, respectiv a sectiilor de control ulterior si
jurisdictionale, colegiului jurisdictional al Curtii si camerelor de conturi judetene si a
municipiului Bucuresti.
De asemenea, Regulamentul reglementeaza modul de organizare si functionare a
procurorilor financiari si Secretariatului general. In ceea ce priveste drepturile si obligatiile
personalului Curtii de Conturi, acestea sunt reglementate fie direct prin legea de organizare si
functionare, fie prin codul etic al profesiei si prin statutul functionarului public.
Consilierii de Conturi: sunt membrii Curtii de Conturi si sunt numiti de Parlament, la
propunerea Comisiei pentru politica financiara, bancara si bugetara a Senatului si a Comisiei
pentru buget si finante a Camerei Deputatilor, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau innoit.
Conducerea: Curtii de Conturi se exercita de catre plen, de comitetul de conducere de
presedintele si vicepresedintele Curtii de Conturi, care sunt consilieri de conturi.
Sectiile: sunt conduse de un consilier de conturi, care indeplineste functia de presedinte al
sectiei.
Sectia de control financiar ulterior: este formata din 9 consilieri de conturi si din
consilierii financiari si se organizeaza in divizii sectoriale.
Sectia de control financiar ulterior este condusa de catre un consilier de conturi, care
indeplineste si functia de presedinte. Sectia de control financiar ulterior are in structura divizii
sectoriale, conduse de consilieri de conturi.
Sectia jurisdictionala: este instanta de fond si de recurs jurisdictional si se compune din 7
consilierii de conturi. Sectia jurisdictionala isi desfasoara activitatea la sediul Curtii de Conturi si
este condusa de un consilier de conturi care indeplineste functia de presedinte.
Sectia jurisdictionala are in compunere complete de judecata formate din doi sau trei
consilieri de conturi.
Colegiul jurisdictional: in structura Curtii de Conturi functioneaza si Colegiul
jurisdictional al Curtii, care este instanta de fond, compus din judecatori financiari si condus de
un presedinte de colegiu.
Camera de Conturi judeteana: se compune din compartimentul de control financiar si
colegiul jurisdictional. Compartimentul de control financiar este format din controlori financiari
si este condus de un sef de compartiment. Colegiul jurisdictional isi desfasoara activitatea prin
complete de judecata alcatuite dintr-un singur judecator financiar. Propunerea de numire a
judecatorilor financiari se face de catre Plenul Curtii de Conturi. Pe langa Curtea de Conturi
functioneaza procurorul general financiar si procurorul financiar. Procurorul financiar isi exercita
atributiile pe langa sectiile Curtii de Conturi, ale colegiului jurisdictional al Curtii de Conturi si
pe langa Camerele de Conturi judetene.
Secretariatul general: este condusa de un secretar general. In cadrul secretariatului
general functioneaza compartimente de studii – sinteze – legislatie, norme metodologice –
documentare, de informatica, de relatii interne si externe, de finante – contabilitate si de personal
– secretariat – administrativ.
Atributiile de control si audit financiar
Subiectul al controlului Curtea de Conturi pot forma:
statul si colectivitatile locale constituite in unitatile administrativ – teritoriale, in
calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile si institutiile lor publice,
autonome sau nu;
regiile autonome
Banca Nationala a Romaniei
Societatile comerciale la care statul, unitatile administrativ – teritoriale, institutiile
publice sau regiile autonome detin, singure sau impreuna, integral sau mai mult de
jumatate din capitalul social;
Organismele autonome de asigurari sociale sau de alta natura, care gestioneaza
bunuri, valori sau fonduri intr-un regim legal obligatoriu, in conditiile in care prin
lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru.
Obiectul controlului Curtii de Conturi este urmarirea respectarea legii in gestionarea
mijloacelor materiale si banesti publice. Curtea de Conturi analizeaza calitatea gestiunii
financiare din punct de vedere al economicitatii, eficientei si eficacitatii, facand astfel un control
de oportunitate.
Pentru a-si exercita atributiile legale Curtea de Conturi controleaza:
Formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor de stat si
ale bugetelor locale, precum si miscarea fondurilor intre aceste bugete;
Constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor sociale si a fondurilor de tezaur;
Formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru
credite interne si externe;
Utilizarea alocatiilor bugetare pentru investitii, a subventiilor si a transferarilor din
partea statului;
Constituirea, administrarea si utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile
administrative autonome;
Situatia, evolutia si modul de administrare a patrimoniului public si privat a statului si
al unitatilor administrativ-teritoriale de catre institutiile publice, regiile autonome;
Constituirea, utilizarea si gestionarea resurselor financiare privind protectia mediului;
Utilizarea fondurilor provenite din asistenta financiara acordata Romaniei de Uniunea
Europeana si din alte surse de finantare internationala.
Atributii jurisdictionale
Jurisdictia Curtii Constitutionale cuprinde mai multe solutii in materia activitatii
jurisdictionale a Curtii de Conturi. Curtea Constitutionala s-a pronuntat instituirea unui tratament
egal pentru situatii identice, iar pentru situatii diferite, solutii diferite (decizia nr. 64/1991).
Tratamentul diferit, instituit prin art. 45 – 46 din Legea nr. 94/1992 se intemeiaza mai
multe elemente de diferentiere cum ar fi:
Natura proprietatii pagubite;
Natura persoanelor juridice care administreaza patrimoniul respectiv;
Natura prejudiciilor cauzate si calitatea speciala a persoanelor cu raspundere
principala pentru aceste prejudicii.
Potrivit legii, exista singura Curte de Conturi pentru intreaga tara, iar unitatile
administrativ – teritoriale, functiile curtii se exercita prin camere de conturi judetene si a
municipiului Bucuresti.
Organe de jurisdictie care functioneaza in cadrul acestora sunt:
Curtea de Conturi;
Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi;
Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi;
Colegiile jurisdictionale ale camerelor de conturi judetene si al municipiului
Bucuresti.
Curtea de Conturi judeca in ultima instanta:
Recursurile in anulare jurisdictionala declarate de procurorul general financiar
impotriva hotararilor definitive ale colegiilor si Sectiei jurisdictionale;
Conflictele de competenta ivite intre Sectia jurisdictionala si colegiile jurisdictionale;
Cererile de reexaminare introduse impotriva solutiilor procurorului general financiar
date asupra actelor de clasare.
Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi judeca si hotaraste in prima instanta:
Cu privire la plata despagubirilor civile pentru pagube cauzate si plata de amenzi;
Cu privire la plata de despagubiri si de catre alte persoane in cazurile in care au
participat;
Contestatiile introduse impotriva actelor de imputatie de catre administratorii,
gestionarii, contabilii, precum si de catre ceilalti salariati care au participat la
producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice;
Intampinarile introduse impotriva deciziilor emise de directorii directiilor de control
financiar ale camerelor de conturi judetene;
Plangerile introduse impotriva incheierilor prin care completele constituite au dispus
descarcarea de gestiune.
Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in prima instanta:
Intampinarile introduse impotriva deciziilor emise de presedintii sectiilor de control ale
Curtii, privind suspendarea aplicarii masurilor care contravin reglementarilor legale din
domeniul financiar, contabil si fiscal.
Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in prima si in ultima instanta:
Conflictele de competenta intre colegiile jurisdictionale;
Cererile de stramutare a cauzelor de la un colegiu la alt colegiu jurisdictional.
Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in ultima instanta:
Cererile de recurs jurisdictionala indreptate impotriva incheierilor si sentintelor
pronuntate de colegiile jurisdictionale;
Recursurile in anulare jurisdictionala declarate impotriva hotararilor definitive ale
colegiului jurisdictional.
Recursul jurisdictional constituie calea de atac atat impotriva incheierilor cat si a
sentintelor pronuntate in fond de organele jurisdictionale din sistemul Curtii de Conturi. Pentru
toate partile si pentru procurorul financiar termenul de recurs jurisdictional este de 15 zile de la
comunicarea sentintei. Instanta de recurs poate dispune, la cerere sau din oficiu, suspendarea,
pana la pronuntarea deciziei, a executarii hotararilor date de prima instanta in cauzele privind
contestatiile impotriva actelor de imputatie.
Sectia jurisdictionala poate sa trimita cauza spre rejudecare colegiului jurisdictional care
a pronuntat sentinta atacata cu recurs, la un alt colegiu jurisdictional, ori poate sa retina cauza
spre a o rejudeca in fond.
Legea nr. 94/1992 prevede doua cai extraordinare de atac:
Revizuirea;
Recursul in anulare jurisdictional.
Dupa cum prevede Legea nr. 94/1992 cererea de revizuire poate fi introdusa pe langa
cazurile de revizuire din Codul de procedura civila si atunci cand ulterior judecarii cauze.
Termenul in care poate fi introdusa cererea de revizuire este de 30 de zile de la data cand s-a
descoperit, dar nu mai tarziu de un an de la data ramaneri definitive a hotararii a carei revizuirii
se cere.
O alta cale extraordinara de atac impotriva hotararilor ramase definitive o constituie
recursul in anulare jurisdictional.
Recursul se judeca in complet format din 3 consilieri de conturi. Recursurile in anulare
jurisdictionala se judeca numai de Curtea de Conturi.
Atributiile procurorului financiar
Atributiile procurorului financiar care au legatura cu activitatea jurisdictionala a acestor
organe de jurisdictie speciala administrativa.
Din acest punct de vedere distingem atributii ce privesc:
Investirea organului de jurisdictie;
Participarea la sedintele de judecata;
Exercitarea cailor ordinare si extraordinare de atac;
Supravegherea executarii hotararilor.
Procurorul general financiar participa la sedintele plenului Curtii de Conturi.
Sectiunea 12.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Prin Tratatul asupra Uniunii europene, Curtea de Conturi creata ca entitate a
Comunitatilor europene prin Tratatul de Bruxelles, la 22 iulie 1975 a fost ridicata la rang de
institutie. Sediul acesteia este la Luxemburg. Curtea de Conturi are un rol esential in asigurarea
controlului financiar in cadrul comunitar. Este vorba de un control a posteori si fara caracter
jurisdictional.
Curtea de Conturi se compune din 15 membri, care sunt alesi dintre personalitatile care
fac parte in tarile lor din institutiile de control extern. Acestia trebuie sa ofere garantiile de
independenta. Membrii Curtii sunt numiti pentru un mandat de 6 ani de Consiliu, care hotaraste
in unanimitate dupa consultarea Parlamentului european.
Curtea exercita o competenta generala pentru a controla conturile totalitatii veniturilor si
cheltuielilor Comunitatii. Ea prezinta Parlamentului european si consiliului o declaratie de
asigurare privind “fiabilitatea“ conturilor, precum si legalitatea si “regularitatea operatiunilor
subiacente”, auxiliare. Curtea verifica legalitatea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor si
certifica buna gestiune financiara.
Curtea de Conturi reprezinta un instrument important in activitatea Parlamentului, atunci
cand acesta realizeaza functia de control asupra Comisiei Europene si cand este chemat sa dea
descarcare Comisiei in ceea ce priveste executia bugetului comunitar.
Curtea de Conturi intocmeste un raport anual dupa incheierea fiecarui exercitiu financiar
care este publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor.
CAPITOLUL XIII
MONEDA SI INSTRUMENTELE MONETARE, INFLAŢIA ŞI CREDITUL PUBLIC
Sectiunea 13.1. Moneda, functiile monedei si circulatia monetara
Sectiunea 13.2. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare a
statului român
Sectiunea 13.3. Inflaţie şi deflaţie monetară
Sectiunea 13.4. Creditul public
Sectiunea 13.5. Euro - moneda unică europeană
Sectiunea 13.1. Moneda, functiile monedei si circulatia monetara
13.1.1. Moneda şi funcţiile ei
Moneda este „instrumentul social, economic indisponibil oricărei economii. Ea a
reprezentat o instituţie istorică, a urmat şi urmează evoluţia societăţii umane contribuind
substanţial la patrimoniul de valori al omenirii. Moneda este un instrument social-economic,
indispensabil oricărei economii.
Denumirea de monedă, folosită în multe limbi, datează din Roma antică. Atelierul unde
se turnau piese metalice folosite în schimbul de mărfuri, se afla alături de templul zeiţei Juno
Moneta din Roma.
Pe scara evoluţiei istorice a societăţii umane, apariţia monedei se situează la momentul
începerii schimbului de produse, ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Surplusul de produse a
fost la început schimbat cu bunuri de altă natură. Această formă de schimb purta numele de troc
– marfă contra marfă. Cu timpul, anumite mărfuri care constituiau bunul de schimb cel mai
solicitat, au devenit o măsură a valorii celorlalte, reprezentând, în acest mod, un echivalent
general. Cu rol de echivalent general au fost folosite vitele, cerealele, blănurile, sarea, pietrele
etc.
Era necesar ca echivalentul general să fie uşor de folosit şi să fie divizibil. Treptat, acest
rol a fost dobândit de metale şi, în special, de metalele preţioase. Folosirea metalelor a evoluat de
la vârfurile de săgeată şi alte unelte tăietoare sau înţepătoare la inele sau lingouri şi, în final, la
baterea de monedă cu însemne şi efigii în scopul definit de a servi schimbului de mărfuri şi
tezaurizării.
Emisiunile monetare au devenit un atribut inalienabil al autorităţii statale de pretutindeni.
Interesul pentru cei ce se aflau în fruntea formaţiunilor statale exclusivitatea de a bate moneda
este dat de cateva exemple:
Hippias, tiranul atenian din secolul VI î. Hr., a retras toţi banii din circulaţie pentru a
emite în loc, după topire şi rebatere,monede cu un conţinut de metal preţios redus la
jumătate;1
1 Radu Negrea, Moneda – de la scoicile monedă la cecul electronic, ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 12.
Denys, tiranul din Syracuza, pentru a scăpa de datorii, a chemat toţi creditorii săi cu
monetarul de care dispuneau şi a aplicat, prin batere pe fiecare monedă, o valoare dublă
faţă de cea nominală, stingând în acest fel datoria pe care o avea;2
Un personaj din istoria Angliei, cunoscut pentru recordul de divorţuri şi neveste
decapitate, Henric al VIII-lea, pe parcursul a două decenii, prin patru alterări ale
monedei, atât prin reducerea greutăţii, cât şi a scăderii conţinutului de metal preţios în
aliaj, a diminuat valoarea acesteia cu 60%, realizând un câştig de aproape un sfert de
milion de livre.3
În istoria însemnelor monetare, de la scoicile monedă la cecurile electronice, aşa cum şi-a
intitulat lucrarea Radu Negrea, se pot distinge 3 etape:
o primă etapă a început în jurul secolului VI î. Hr., când au fost bătute cele dintâi monede
metalice. În această formă banii au circulat în exclusivitate până în secolul XVII;
a doua etapă a constituit-o perioada când, în paralel cu moneda metalică, au început să
circule şi semnele monetare din hârtie (bancnote, bilete de tezaur şi alte forme);
cea de-a treia etapă, începută cu circa patru decenii în urmă, este caracterizată de
introducerea masivă a tehnicii electronice în operaţiunile de plăţi şi introducerea
cardurilor electronice.
Încă din cea de-a doua etapă a evoluţiei însemnelor monetare, banii au început a fi folosiţi
şi sub formă scripturală, de cifre înscrise în evidenţele bancare şi transmise între titulari sub
forma unor diferite documente de decontare bancară. În cea de-a treia etapă a evoluţiei
însemnelor monetare, numerarul, sub formă de bancnote şi hârtii, a continuat să existe în număr
foarte mare, dar volumul plăţilor efectuate cu mijloacele electronice a crescut foarte mult,
tinzând să se generalizeze.
În tara noastra inca din timpul lui Al. I. Cuza s-a pus problema unei monede naţionale,
aceasta proiectând o astfel de monedă numită „romanat”.
Bazele juridice ale adoptării unui sistem monetar naţional au fost puse de Constituţia din 1866,
care consfinţea dreptul de a bate monedă.
Prin Legea nr. 14/1867 pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea
monedelor naţionale s-a creat primul sistem monetar românesc. S-a adoptat ca monedă naţională
leul, împărţit în 100 bani. S-au pus în circulaţie monede de 5, 10 şi 20 lei, monede de argint de
50 bani, 1 şi 2 lei şi monedă de aramă de 1, 2, 5 şi 10 bani. Sistemul monetar era bimetalist, un
leu conţinând 5 g argint şi 0,32258 g aur. Din 1890, leul a devenit convertibil, în aur sau în altă
valută. Pe parcursul timpului, acoperirea în aur a leului a suferit modificări
Plata cu mijloace electronice a început să se dezvolte începând cu anul 1980, cunoscând o
nouă dimensiune în 1993, ca urmare a generalizării cardului cu memorie.
Moneda, în forma ei clasică de disc metalic cu greutate determinată, se utilizează ca
mijloc de circulaţie, de plată şi tezaurizare. Ea reprezintă un instrument-etalon legal de plată
2 Radu Negrea, op. cit., p. 16. 3 Radu Negrea, op. cit., p. 34.
pentru facilitarea schimburilor, pentru acumulări, fiind măsurătorul general de valori care
poartă girul autorităţii emitente, statul, şi care se bucură de încredere publica.4
Modul de administrare a monedei s-a manifestat uneori ca factor propulsor, alteori ca
obstacol în calea evoluţiei, avantajând ori împiedicând prin influenţa sa ascensiunea sau declinul
naţiunilor. Apariţia şi circulaţia monedei s-a desfăşurat în strânsă corelaţie cu economiile
popoarelor, ceea ce a dus la afirmarea sa pe multiple planuri şi la asimilarea ei de către
diferitele colectivităţi umane.
13.1.2. Funcţiile monedei
Formularea şi numărul lor diferă de la autor la autor, deşi, în esenţă, ele sunt aceleaşi.
Moneda a apărut ca necesitate economică, fiind concepută, în primul rând, ca un echivalent
general al mărfurilor, dar şi un instrument prin care se mijlocea schimbul de produse.
Ca urmare a dezvoltării mijloacelor de producţie şi creşterii produsului social, au apărut
situaţii în care un producător nu avea nevoie, când îşi vindea produsele, de alte produse, de altă
natură, ale altor producători, sau când ceea ce dobândea în schimbul produselor sale nu-i era
suficient pentru a-şi procura ceea ce îi făcea trebuinţă. În astfel de situaţii, moneda îi permitea să
economisească şi să tezaurizeze.
Moneda a permis distribuirea şi redistribuirea produsului social, fiind, în acelaşi timp, şi un
instrument de planificare naţională şi personală.
Funcţiile monedei.
a) funcţia de evaluare a valorilor economice. În cadrul acesteia moneda are rolul de a
măsura valori materiale, de a exprima preţurile puterea de cumpărare si creditul.
În cazul monedei din material preţios ( aur sau argint) aceasta are o valoare intrinsecă
fiind marfă şi preţuind pe sine însăşi, având o putere de cumpărare corespunzătoare acestei
valori. Când moneda reprezintă doar un semn are o valoare corespunzătoare numai mărfurilor
ce pot fi achiziţionate în schimbul ei.
b) funcţia de mijlocire a schimburilor de bunuri şi servicii -Moneda mijloceşte
circulaţia mărfurilor, ea însăşi fiind o marfă intermediară, prin intermediul operaţiunilor de
vânzare-cumpărare al unei mărfi în schimbul unei anumite cantităţi de monedă5. Pentru
exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie.
c) funcţia de mijloc de plată – constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfii
cumpărate, pentru plata salariilor, a chiriilor, împrumuturilor, impozite şi taxe, etc.
d) funcţia de tezaurizare – se realizează în condiţiile circulaţiei banilor cu valoare
integrală de aur sau argint care pot fi păstraţi sau vânduţi în această formă după greutate ca
marfă.
e) funcţia de mijloc de economisire - se realizează prin acumularea şi păstrarea unor
sume de băneşti în vederea unor activităţi viitoare, sau pentru suportarea unor cheltuieli
neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii este în raport direct cu evoluţia puterii de cumpărare a
4 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. 5 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
monedei ştiut fiind faptul că fenomenul inflaţionist afectează mai mult sau mai puţin puterea de
cumpărare.
f) funcţia de distribuire şi redistribuire a produsului social În acest fel moneda
înlesneşte o bună utilizare a factorilor de producţie asigurând o repartiţie cât mai justă a
produsului social.
g) funcţia de monedă universală – această funcţie o îndeplinesc valutele forte monedei
fiind utilizate în cadrul relaţiilor economice internaţionale pentru cumpărarea de mărfuri şi
prestarea de servicii. Valutele forte sunt acele monede internaţionale care sunt recunoscute pe
plan internaţional ca mijloc de plată şi de rezervă. Aici se încadrează dolarul, euro, lira sterlină,
yenul japonez.
13.1.3. Noţiunea, formele şi funcţiile circulaţiei monetare
Circulaţia monetară reprezintă totalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetară
concretizate în încasările şi plăţile băneşti determinate de circulaţia mărfurilor, de prestarea de
servicii şi executarea de lucrări într-un stat.
Circulaţia monetară poate fi în numerar şi fără numerar existând o interdependenţă
permanentă6, numerarul trecând mereu dintr-o parte înalta astfel încât ambele părţi formează un
tot unitar. Numerarul are o pondere de aproximativ 15 % din circulaţia bănească.
Folosirea numerarului în circulaţie presupune pe lângă unele riscuri şi cheltuieli mari
legate de emisiune, manipulare, păstrare, etc. Tendinţele mondiale sunt de reducere până la
eliminare a numerarului din circulaţie. Introducerea pe scară largă a plăţilor fără numerar
necesită existenţa unui sistem bancar perfecţionat, dotat cu echipamente performante de
tehnologie a informaţiei cu un înalt nivel de calificare a salariaţilor bancari şi un nivel ridicat de
pregătire a populaţiei.
Circulaţia monetară se prezintă în două forme;
a. circulaţia monetară legală care se desfăşoară prin conturi la care Banca Centrală are
posibilitatea supravegheri a mişcărilor băneşti şi de a interveni pentru asigurarea stabilităţii şi
echilibrului monetar;
b. circulaţia monetară paralelă care cuprinde operaţii băneşti cu numerar în raporturile
dintre persoanele fizice a căror posibilitate de supraveghere este limitată.
Principalele funcţii ale circulaţiei monetare sunt:
apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului monetar cu toate elementele
componente ale acestuia incluzând aici şi emisiunea monetară, ca activitate de punere a
banilor în circulaţie şi de retragere a acestora în condiţiile determinate de evoluţia
proceselor economice.
circulaţia monetară are loc la o anumită viteză de circulaţie determinată de serie de
factori printre care: circulaţia mărfurilor şi serviciilor; preţurile interne şi internaţionale;
situaţia balanţei e plăţi externe; productivitatea muncii; situaţia economică a ţării;
puterea de cumpărare a monedei naţionale; structura masei monetare. Determinarea şi
6 C.C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. I-III, revăzută, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997
cunoaşterea vitezei de rotaţie a banilor are o deosebită importanţă pentru emisiunea şi
reglarea circulaţiei monetare.
Accelerarea vitezei de rotaţie a banilor duce la micşorarea masei monetare necesare
circulaţiei şi invers. În acelaşi timp, aceeaşi masă monetară îşi dublează puterea de cumpărare
dacă circulă de 2 ori mai repede. În economia de piaţă preocuparea autorităţilor o constituie
perfecţionarea circulaţiei monetare pentru a nu se ajunge la blocaje financiare.
Blocajul financiar constă în existenţa la societăţile comerciale a unui volum însemnat
de plăţi exigibile şi scadente mai mare decât volumul disponibilităţilor din cont şi a creditelor
disponibile.
13.1.4. Categorii de monedă în circulaţia monetară
Potrivit „Dicţionarului explicativ al limbii române”, moneda este un ban de metal (rar de
hârtie), care are sau a avut un curs legal pe teritoriul unui stat.
La rândul lui, banul este definit de „Dicţionarul enciclopedic”, ca fiind marfa care
îndeplineşte (în mod nemijlocit sau printr-un semn al valorii sale), rolul de echivalent general, în
raport cu celelalte mărfuri.
Bancnota este un bilet de bancă cu acoperire în aur.
Prin urmare, nu se poate pune semnul egalităţii între bani şi însemnele lor monetare.
Bancnotele de hârtie şi monedele metalice reprezintă forma concretă de manifestare a banilor ca
echivalent general al celorlalte mărfuri.
În circulaţia monetară sunt întâlnite mai multe categorii de monedă.
a) Moneda efectivă sau manuală o constituie însemnele monetare utilizate în circulaţia în
monetar, fiind confecţionată din metal sau hârtie.
b) Moneda de cont sau bancară este o monedă care nu se vede, ca apărând doar în scripte.
Circulaţia banilor are loc prin intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri, ordine de
plată etc.
Moneda de cont reprezintă în prezent mijlocul cel mai utilizat de efectuare a plăţilor.
c) Aurul îndeplineşte rolul de monedă universală. Aurul utilizat în tranzacţiile bancare se
prezintă sub formă de lingouri cu titlul de 99,5% sau 24 karate. Pentru a face faţă unor urgenţe de
plată, statele îşi constituie rezerva în aur.
d) Moneda convenţională nu are o existenţă materială propriu-zisă.
Este utilizată de grupări de state pentru exprimarea valorică a schimburilor şi tranzacţiilor
dintre şi se stabileşte pe baza unui coş valutar7.
Cele mai cunoscute monede convenţionale sunt D.S.T. şi E.C.U.
E.C.U8. este denumirea unei vechi monede de aur sau de argint, utilizate în Franţa şi în multe alte
ţări.
Astăzi, ea a mai rămas în denumirea monedei portugheze şi a celei chiliene sub forma de
escudo. A fost adoptată ca unitate monetară de cont a Sistemului Monetar European în 1979.
7 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 75-76. 8 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Micăenciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 126;
Valoarea E.C.U. se stabileşte pe baza unui coş valutar format din valutele ţărilor membre
ale Uniunii Europene şi are la bază rezerva comună a statelor membre, constituită din depunerea
rezervelor naţionale de aur şi din rezervele naţionale de dolari.
D.S.T.9(drepturile speciale de tragere) sunt unitatea de cont a Fondului Monetar
Internaţional, adoptată în 1967. Valoarea D.S.T. a fost, la origine, determinată de o greutate de
aur echivalentă cu cea conţinută într-un dolar S.U.A. (D.S.T. pentru o uncie de aur fin). În iulie
1974, D.S.T. a fost definit pornind de la un coş de valute din 16 ţări membre ale F.M.I. care
reprezintă principalii exportatori. Este o monedă neconvertibilă în aur. D.S.T. circulă în sistemul
plăţilor internaţionale numai la nivelul F.M.I., al băncilor centrale ale statelor membre şi altor
deţinători oficiali sau autorizaţi.
e) Moneda de calcul este moneda aleasă de părţile contractante pentru măsurarea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce.
f) Moneda fiduciară sau de încredere este definită de „Dicţionarul explicativ al limbii
române” ca fiind moneda de hârtie, având o valoare de schimb convenţională şi servind ca
instrument de schimb doar în interiorul unei ţări.
g) Moneda electronică se aseamănă cu moneda scripturală, în sensul că nu are o existenţă
efectivă, ea materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în faza iniţială sau, ulterior, în
memoria microprocesoarelor integrate în cartele cu rol de cec electronic.
13.1.5. Masa monetară şi stabilitatea monetară
Masa monetară reprezintă „ ansamblu mijloacelor monetare indiferent de formă,
cantitate, structură şi sursă care sunt necesare efectuării tuturor plăţilor existente la un moment
dat în sfera circulaţiei”. Această noţiune se referă la cantitatea de monedă care conform
legităţilor circulaţiei monetare rămâne şi se mişcă în permanenţă.
Masa monetară se raportează la preţul mărfurilor şi serviciilor supuse realizării.
Cunoaşterea nivelului masei monetare serveşte la dimensionarea sferei numerarului şi
prin extindere a sferei banilor de cont. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie este influenţată
de mulţi factori cum sunt; capacitatea statului şi a pieţei de a absorbi o parte din moneda aflată
în circulaţie; sistemul preţurilor, etc.
Masa monetară se prezintă în structură sub forma disponibilităţilor care pot fi;
monetare, (bilete de bancă monedă divizionară, etc.) şi cvasimonetare (depozite la termen,
conturi de economii, etc.)
Perfecţionarea mijloacelor tehnice din domeniul relaţiilor economico– financiare
determinate de procesele informaticii a condus la modernizarea circulaţiei monetare apărând
noi instrumente bancare ca; biletul la ordin, cec-ul, cambia, acreditivul, scrisoarea de garanţie
bancară, etc.
Stabilitatea monetară constă în „menţinerea puterii de cumpărare a unităţii monetare
la diferite intervale de timp”. Termenul opus acesteia este devalorizarea monetară care constă în
„reducerea valorii paritare a monedei”.
9 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 113-118.
Stabilitatea unităţii monetare naţionale se poate asigura prin:
condiţii de natură economică, respectiv stabilitatea preţurilor şi tarifelor, mărimea
veniturilor populaţiei, cantitatea de marfă şi servicii aflată pe piaţă;
condiţii de natură financiară – menţinerea capacităţii de cumpărare a monedei,
menţinerea unei mase monetare active în circulaţie, asigurarea unei circulaţii monetare
sănătoase prin accelerarea încasărilor şi plăţilor, reducerea timpului de staţionare a
banilor precum şi sporirea volumului de mărfuri şi servicii ce se vând populaţiei pe
credit.
Sectiunea 13.2. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare
a statului roman.
Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Decretul domnesc din aprilie 1880, ca
bancă cu capital privat şi cu participarea statului (societate anonimă mixtă, cu capital de stat şi
particular).
Reglementarea statutului acesteia a fost făcută prin Legea din 25 mai/8 iunie 1880
(modificată în 1882, 1886, 1890, 1892, 1901, 1905). Avea dreptul de a pune în circulaţie bilete
de bancă la purtător şi la vedere în scopul menţinerii stabilităţii monedei, al asigurării circulaţiei
monetare şi controlării creditului. Capitalul social subscris şi vărsat a fost de 30 milioane lei. În
1925 a fost adoptată Legea pentru ratificarea convenţiilor încheiate între Ministerul Finanţelor şi
Banca Naţională a României prin care s-au aprobat convenţiile intervenite între aceste instituţii
până în 1925. Prima convenţie privea lichidarea emisiunii de stat şi întărirea cooperării privind
circulaţia fiduciară prin constituirea „Fondului de lichidare a emisiunii făcută pentru stat”, iar cea
de-a doua era pentru prelungirea privilegiului B.N.R. şi modificarea legii sale organice din 1880.
Prin această a doua convenţie se prevedea că B.N.R. este o societate pe acţiuni cu participarea
statului şi a subscriitorilor particulari, fiind o bancă de scont şi circulaţie, cu privilegiul exclusiv
de a emite bilete de bancă la purtător, privilegiu instituit până la 31 decembrie 1906 şi, de acolo
înainte, din 5 în 5 ani, dacă nu se dispune altfel.10
În ce priveşte conducerea B.N.R. în această perioadă, sursa mai sus citată mai
menţionează că B.N.R. fiind constituită ca o societate anonimă pe acţiuni căreia i s-a concedat de
către stat privilegiul de a emite bilete de bancă, constituită fiind sub formă de societate pe
acţiuni, guvernatorul B.N.R. era unul din administratorii acesteia şi unul din mandatarii ei faţă de
stat, investit în această calitate de Guvern, prin Decret regal, pe o perioadă de 6 ani.
După 22 decembrie 1989 activitatea B.N.R. a fost reglementată prin Legea nr. 33/1991
privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României.
Aceste două reglementări legale au fost înlocuite prin Legea bancară nr. 58/1998 şi Legea
nr. 101/1998 privind statutul B.N.R.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, Banca Naţională a României are un rol
important în înfăptuirea politicii financiare a statului. Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 101/1998,
10 Istoria dreptului românesc, vol. II/2, Colectiv sub coordonarea prof.univ.dr.doc. Ioan Ceterchi, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1987, p. 171-
172 şi 379-382.
acesteia i se stabileşte ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii monedei naţionale pentru a
contribui la stabilitatea preţurilor. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv fundamental, Banca
Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de
plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară în cadrul politicii generale a
statului.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca Naţională a României colaborează cu autorităţile
publice centrale şi locale (art. 3). Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României
poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi
poate să devină membru al acestora.
Principalele atribuţii ale B.N.R. sunt11
:
a) Emisiunea şi punerea în circulaţie a însemnelor monetare este reglementată la art. 18 din
Legea nr. 101/1998. Potrivit prevederilor acestui articol, Banca Naţională a României
asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea
în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie. Distribuie emisiunea monetară
realizată şi administrează rezerva în numerar sub formă de bancnote şi monede metalice.
b) Schimbarea însemnelor monetare este, de asemenea, în competenţa B.N.R. care poate
hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice care
au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
monetare.
c) Operaţiuni pe contul statului. B.N.R. este abilitată de lege să ţină în evidenţele sale contul
general al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice (art. 28
din Legea nr. 101/1998) şi primeşte încasările prin contul curent general al Trezoreriei
statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont. Pentru
acoperirea deficitului temporar dintre încasările şi plăţile din contul general al Trezoreriei
statului, în cursul exerciţiului financiar anual Banca Naţională a României poate, pe bază
de convenţii încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice, să acorde împrumuturi cu termene
de rambursare de cel mult 180 zile, în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, suma totală a
acestora neputând depăşi 7% din veniturile bugetare ale anului precedent, iar soldul
permanent al împrumuturilor nerambursate să nu depăşească dublul sumei capitalului şi
fondului de rezervă al B.N.R. După cum se va arăta şi în capitolul acestei lucrări
consacrat creditului public, B.N.R. acţionează ca agent, pe contul statului, de plasare a
emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile.
d) B.N.R., respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul activelor externe,
stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau selectiv din
următoarele elemente:
aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
active externe, sub formă de bancnote sau monede metalice sau disponibile în conturi
la bănci sau alte instituţii financiare;
11 Art. 18 si urmat din Legea Nr. 101 din 26 mai 1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei ).
cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociate sau nu,
emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de
către agenţii de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan internaţional, exprimabile şi
plătibile în valută în locuri acceptabile pentru B.N.R.;
bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociate sau nu, exprimate şi
plătibile în valută în locuri acceptabile pentru B.N.R..
Conducerea B.N.R. se face de un consiliu de administraţie.12
.
Conducerea executivă se exercită de către guvernator, primviceguvermator şi de doi
guvernatori.
Capitalul B.N.R. aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă se constituie în limita
unei cote de 20% din profitul brut până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după
care cota se reduce la 10% până când cota de rezervă ajunge să fie egal cu dublul capitalului
propriu şi, ulterior, cota se stabileşte la 5%.
Potrivit legislaţiei în vigoare, aparatul bancar al ţării noastre este organizat pe două
nivele13
:
a) Banca Naţională a României, cu rol de bancă centrală a statului român, fiind, aşa cum
s-a arătat mai sus, organul unic de emisiune monetară şi de stabilire a reglementărilor
în domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi;
b) băncile comerciale şi alte instituţii de depozit, al căror principal obiect este atragerea
de fonduri de la persoanele fizice şi juridice şi acordarea de credite acestora.
Sectiunea 13.3. Inflaţie şi deflaţie monetară
13.3.1. Inflaţie monetară
Cuvântul inflaţie îşi are originea în latinescul „inflare" care înseamnă a umfla, a exagera.
În terminologia economică el se regăseşte pentru prima dată în S.U.A. în perioada războiului de
recesiune, prin acest termen exprimându-se emisiunea exagerată de etalon de hârtie.14
Inflaţia contemporană este un fenomen economic general, un rău al tuturor relelor, tot mai
complex.15
Inflaţia poate fi definită ca „o rupere de echilibru, la un moment dat, dintre masa
monetară şi masa de bunuri, prin înmulţirea semnelor monetare într-o aşa măsură încât să fie
urmată de fenomenul general de urcare a preţurilor"'16
, precum şi, în mod obligatoriu, de
depreciere monetară17
.
Inflaţia reprezintă „ un simptom relevant al sistemului economiei unei ţări, un semnal al
stării de echilibru, dezechilibru al diferitelor segmente ale pieţei produselor şi serviciilor
12 Art. 33 din Legea Nr. 101 din 26 mai 1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei ). 13 Ioan Condor, Drept fiscal şi financiar, editor „Tribuna Economică”, Bucureşti, 1996, p. 521 şi urm. 14D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. 15G. Jeze, Cours de finances publiques, LGDJ, 1936. 16Art. 2 pct. 29 Legea finanţelor publice nr. 500/2002, M. Of. nr. 597 din 13 august 2002. 17D. D. Şaguna, op. cit., p. 370.
precum şi a pieţei forţei de muncă” Inflaţia monetară este o criză profundă a monedei, în unele
cazuri sistemul monetar însuşi fiind zdruncinat.
Inflaţia este un fenomen economic care se manifestă printr-un puternic dezechilibru de ansamblu
al economiei.
Se poate manifesta: a) la nivelul unui singur stat; b) la nivelul mai multor state între care
există schimburi economice; c) la nivelul unor pieţe economice; d) pe ansamblul economiei
mondiale.
Se manifestă prin existenţa unei cantităţi mari de bani în circulaţie în condiţiile unei
oferte scăzute de bunuri şi servicii. Oamenii constată că pentru aceeaşi cantitate de bunuri sau
servicii trebuie să plătească mai mult decât în perioada anterioară. Are loc o creştere generalizată
a preţurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.Toate ţările, în decursul
timpului, au cunoscut perioadele lor de inflaţie. În „Miroir de Francais", publicată la Nancy în
1581, inflaţia era numită „dezordinea dezordinilor" şi se aprecia că aceasta este atât de mare la
toate mărfurile, încât dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite există temerea să fie
nevoie în scurt timp, pentru hrana unui om, de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa.18
Astfel de dezechilibre se produc, de obicei, după războaie, dar nu numai. Exemplul cel
mai cunoscut este hiperinflaţia germană de după primul război mondial. În 1919 preţurile au
crescut de şase ori. După 18 luni de stabilitate ele au crescut din nou de două ori, apoi de 40 ori
în câteva luni. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie colectivă. Salariile se
plăteau în fiecare zi. Cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după
amiază. Livra de unt (453 grame) costa 3400 mărci în februarie 1923, 26 miliarde la 29
octombrie şi 280 miliarde la 5 noiembrie.19
Mecanismul inflaţiei a făcut obiectul cercetării economice aprofundate începând cu
secolul XX. J.M. Keyens este autorul unei teorii ce reprezintă cea mai semnificativă construcţie
ştiinţifică a echilibrului monetar. Potrivit acestei teorii, evoluţia circulaţiei monetare se
desfăşoară în funcţie de comportamentul agenţilor economici şi dobândă, într-un cadru dat de
nivelul venitului naţional.20
După intensitatea sa, inflaţia poate fi:
latentă, caracterizată printr-o creştere a preţurilor cu 3-5% anual;
deschisă sau declarată, caracterizată prin creşterea preţurilor cu 6-10%;
galopantă sau hiperinflaţie, caracterizată prin creşterea preţurilor cu peste 15%.
Literatura de specialitate evidenţiază formele de manifestare a inflaţiei: 21
inflaţia de creştere sau de prosperitate, care se remarcă mai întâi prin creşterea preţurilor
şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. În proporţii moderate şi în anumite condiţii ele
pot contribui la creşterea economică, la eliminarea unităţilor economice neperformante şi
la transformarea lor. În acest mod se pun de acord capacităţile de producţie cu nevoile de
consum şi se reorientează rssursele spre activităţile cele mai valorizatoare;
18 Michel Didier, Economia - regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 225. 19 Michel Didier, Economia - regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 225. 20 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 344. 21 Colectiv, Dicţionar de economie, Ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 232.
inflaţia de penurie este, de regulă, opusă celei de creştere şi are efecte predominant
negative deşi nu pentru toţi membrii societăţii şi nu în aceeaşi măsură. Este de mare
intensitate, imposibil de controlat, determină dezorganizarea economiei, descurajează
investiţiile, diminuează substanţial consumul celor cu venituri mici şi fixe, măreşte riscul
în activitatea economică şi face să decadă societatea civilă în ansamblul ei;
inflaţia anticipată este urmarea anticipării de către agenţii economici a sensului şi
intensităţii inflaţiei într-un anumit orizont de timp. Aceştia pot să ia decizii privind
afacerile lor în raport cu anticipările lor proprii, ca şi cu cele preconizate de factorii de
decizie macroeconomică şi monetară;
inflaţia prin cerere este forma de inflaţie rezultând din creşterea cererii agregate în
condţiile unei rămâneri în urma au scăderi a ofertei;
inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile producţiei cresc independent de
cererea agregată. În această situaţie, firmele răspund parţial prin creşterea preţului de
vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii;
inflaţia prin monedă are drept cauză emisiunea excesivă de semne băneşti;
inflaţia structurală desemnează inflaţia contemporană ca dezechilibru structural
monetaro-material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
nevoile economiei reale, fapt ce antrenează deprecierea banilor de hârtie neconvertibili.
Stagflaţia este tot un fenomen constând într-o inflaţie rapidă care are loc pe fondul unei
creşteri economice zero.
Atunci când economiile sunt afectate de inflaţie preţul bunurilor creşte. Guvernele,
conform programelor lor de politică socială iau măsuri de natură salarială. Oamenii constată că le
creşte venitul prin creşterea salariilor. Este o situaţie fericită atunci când cantitatea de bunuri şi
servicii care poate fi procurată rămâne constantă, iar, de regulă, aceasta scade şi se intră într-o
spirală inflaţionistă.
Din această spirală inflaţionistă rezultă:
a. o creştere a contribuţiilor sociale sau/şi fiscale a firmelor, care provoacă o nouă creştere a
preţurilor şi activează spirala inflaţionistă;
b. o explozie a preţurilor la materiile prime importante care măreşte costurile, declanşează
creşterea preţurilor şi, de asemenea, activează spirala inflaţionistă;
c. o cerere excesivă de monedă (datorată deficitului bugetar sau unui exces de credit) care
acţionează asupra cererii, dă posibilitatea creşterii preţului şi activează bucla inflaţiei.22
Michel Didier, analizând fenomenul inflaţiei, arată că economia nu este constituită dintr-
un singur consumator lucrător şi dintr-un singur producător care ar putea încheia între ei un
armistiţiu simultan asupra preţurilor şi salariilor. Economia reală este alcătuită din milioane de
producători şi consumatori, iar între aceştia există numeroase verigi intermediare: administraţii,
bănci, parteneri străini. Toate aceste angrenaje sunt în permanent dezechilibru. Ei constată
creşteri în amonte şi reacţionează profitând de situaţie pentru a obţine fie o mărire de salariu fie o
creştere de beneficiu. Didier constată că nici statul nu este neutru, care, pentru a îmbunătăţi
22 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231.
prestaţiile sociale sporeşte rata cotizaţiilor sau impozitelor, ceea ce contribuie la sporirea
presiunii inflaţiei. La fel, agenţii economici priviţi în particular, atunci când aşteaptă o creştere
de preţuri, vor integra această creştere în previziunile, revendicările sau calculele lor. „Dacă
fiecare anticipează inflaţia, inflaţia se produce efectiv. Înrădăcinată în memorie, inflaţia trecută
grevează viitorul" 23
.
Tot Didier, analizând cine se face vinovat de inflaţie, constată că vina aparţine atât
guvernelor, cât şi particularilor. Guvernul repetă neîncetat că inflaţia este un flagel ce trebuie
combătut, dar în realitate statul procedează la fel ca şi ceilalţi jucători: anticipează o creştere a
preţurilor în calculele sale privind cheltuielile şi încasează veniturile fiscale şi contribuţiile
sociale indexate în funcţie de preţuri. În ce-i priveşte pe particulari, inflaţia este benefică pentru
cei care se pot îndatora. Săracii, care nu se pot împrumuta, sunt dezavantajaţi. Cei bogaţi, de
asemenea, au de suferit pentru că inflaţia le devorează economiile. Luaţi individual, particularii
nu se simt vinovaţi de inflaţie. În mod colectiv, însă, ei contribuie la aceasta cerând creşteri de
salarii care relansează cursa preţurilor24
.
Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a statului
Consecinţele inflaţiei pot fi analizate atât în plan economic, cât şi social.
În plan economic consecinţele sunt:
a) slăbirea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale, prin creşterea nivelului preţurilor
naţionale faţă de cele externe. Într-o primă fază exporturile sunt favorizate, moneda
externă asigurând, prin transformarea ei în monedă naţională, preţuri mai bune decât cele
de pe piaţa internă. Dacă inflaţia se permanentizează, costurile vor creşte pentru că, prin
acelaşi mecanism al transformării în monedă naţională importurile de materii prime devin
mai scumpe şi astfel se intră în spirala inflaţionistă. Este o inflaţie de import;
b) sporirea şomajului, deoarece firmele sunt silite să crească productivitatea prin introducerea
de utilaje mai performante;
c) favorizează şi accelerarea procesului investiţional, prin ieftinirea creditului. Pe măsură ce
înaintează procesul inflaţionist, ratele de rambursare şi dobânzile devin mai ieftine,
moneda
pierzându-şi din greutate;
d) deprecierea depozitelor băneşti şi descurajarea economisirilor, dobânzile nemafiind real
pozitive. Depozitele se devalorizează prin pierderea de greutate a monedei şi stagnarea
dobânzii;
e) inflaţia privilegiază debitorii deoarece ratele rambursate, în termeni reali, devin mai mici;
f) inflaţia favorizează creşterea profiturilor atât prin anticiparea şi practicarea de preţuri
sporite de către producători, cât şi prin intârzierile în creşterea salariilor care reprezintă
preţul forţei de muncă25
.
În plan social consecinţele sunt diferite.
a. o mică parte realizează profituri,
23 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231. 24 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231 - 232. 25 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 358-361.
b. o altă mică parte îşi conservă veniturile şi averile
c. majoritatea sărăceşte. Se produce astfel o polarizare accentuată a societăţii.
Statul trebuie să aloce cote mai mari din buget pentru protecţia socială.
Măsurile de combatere a inflaţiei constituie o preocupare constantă a guvernelor, acestea
fiind reflectate în politica financiară, monetară şi fiscală.
Se apreciază că antidotul inflaţiei constă în:
a. blocarea preţurilor;
b. blocarea monedei;
c. blocarea veniturilor publice;
d. blocarea veniturilor şi costurilor.26
Blocarea preţurilor este practicată de guverne, inclusiv de cele liberale sau neoliberale.
Prin această metodă se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (creşterea preţurilor) şi se taie
lanţul inflaţiei prin stoparea indexării veniturilor. Didier arată că această metodă are şi efecte
perverse, deoarece, dacă, pe de o parte, există creşterile, pe de alta împiedică scăderile. Un
producător care fabrică două sau mai multe produse se va abţine să scadă preţul unui produs ce
poate fi fabricat cu un cost mai mic pentru a compensa creşterea preţului ce îi este refuzată la
celălalt produs. Această metodă a blocării preţurilor a fost folosită şi în economia românească în
perioada actuală de tranziţie. Şi în prezent sunt anumite produse al căror preţ este stabilit
administrativ.27
Blocajul monedei constă în evitarea creării de monedă. La inflaţie moneda pierde din
valoarea sa, apărând un excedent de monedă. Blocajul de monedă duce la limitarea creditului
printr-o rată înalză a dobânzii. Are consecinţe în plan economic prin reducerea investiţiilor şi
creşterea şomajului.28
Blocajul cheltuielilor publice afectează întreprinderile ce livrează bunuri şi prestează
servicii finanţate din cheltuielile publice. Au loc reduceri de personal în administraţie dar şi în
întreprinderile afectate în modul arătat. Cheltuielile de protecţie socială presează asupra
bugetului. Este o falsă impresie că se reduc costurile prin concedieri, când, de fapt, se produce o
creştere a contribuţiilor pentru şomaj.
Blocarea veniturilor şi costurilor este o metodă insuficient cunoscută, existând prea
puţină experienţă. Politicile veniturilor au condus mai degrabă la rezultate favorabile cu condiţia
să nu degenereze în conflict social generalizat29
.
Politica financiară a statelor în atenuarea şi reducerea procesului inflaţionist este
orientată în următoarele direcţii:
a) diminuarea sau lichidarea deficitului bugetar şi, eventual, obţinerea unor excedente;
b) reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni în economie şi, în general, un
regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;
c) creşterea veniturilor bugetare şi realizarea chiar a unor venituri excepţionale;
26 Michel Didier, op. cit., p. 233. 27 Michel Didier, op. cit., p. 233. 28 Michel Didier, op. cit., p. 234. 29 Michel Didier, op. cit., p. 235.
d) angajarea de împrumuturi publice în vederea diminuării masei monetare în circulaţie;
e) angajarea de credite externe pentru a diminua cererea globală.30
În politica financiară a României de după 2000, pentru combaterea inflaţiei, s-a acţionat
în următoarele direcţii:
creşterea stocului de monedă în economie, compatibilă cu ritmul creşterii economice şi cu
obiectivul de inflaţie pentru a evita subminarea potenţialului de creştere a PIB printr-o
descurajare excesivă a recursului la creditare;
relativa relaxre a constrângerii fiscale;
reducerea deficitului bugetar şi scăderea presiunii trezoreriei asupra ratelor dobânzii pieţei
monetare;
restrângerea apelului Trezoreriei la resursele în lei ale băncilor datorită accesului larg al
Ministerului Finanţelor Publice la finanţarea externă, precum şi la cea internă nebancară
sau denominată în valută;
intervenţia Băncii Naţionale pe piaţa valutară prin achiziţia de valută şi consolidarea
rezervelor valutare;
sterilizarea de către B.N.R. a excesului de lichiditate.
Alături de aceste măsuri de politică a veniturilor şi de politică 31
Guvernul României a
luat şi măsuri de politică structurală.
Desfăşurarea normală a vieţii economice este posibilă atunci când între masa banilor
aflaţi în circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor există un raport bine stabilit, un echilibru
valoric între cele 2 mărimi. Menţinerea acestui raport este posibilă prin realizarea echilibrului
bugetar.
În acest scop emisiunile monetare ale Băncii centrale trebuie să corespundă unor
necesităţi reale şi de capacitatea economiei naţionale de a menţine un ritm optim de creştere a
producţiei şi de a livra pieţei bunuri ce răspund trebuinţelor consumatorilor.
Inflaţia monetară apare ca urmare a introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei mase
monetare excedentare raportată la cantitatea de bunuri şi servicii aflată pe piaţă. Acest excedent
poate fi determinat de emisiunea monetară ,controlul ineficient asupra emisiunii de monedă,
deficitul bugetar, creditul bancar creşterea vitezei de circulaţie a banilor, scăderea încrederii
populaţiei în moneda naţională, etc.
Consecinţele inflaţiei pot fi;
dispare funcţia de păstrare a economiilor;
funcţia de distribuire a produsului social este îndeplinită tot mai greu de monedă în
cursul inflaţiei;
dispare funcţia monedei de mijloc a schimbului, a plăţii şi a creditului;
producţia scade, cresc preţurile, iar salariile rămân mult în urma acestora.
13.3.2. Deflaţia monetară
30 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit., p. 362. 31 Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie
2001- mai 2002.
Este un proces prin care se urmăreşte stabilizarea sau majorarea puterii de cumpărare a
banilor şi lichidarea unor stări de dezechilibru social economic, ori a tendinţelor de reducere a
activităţii. Această stare presupune reducerea, blocarea sau temporarea creşterii preţurilor prin
micşorarea banilor aflaţi în circulaţie.
Fenomenul monetar legat de inflaţie mai este cunoscut şi sub numele de apreciere
monetară.
Soluţiile deflaţioniste pot avea în vedere:
deflaţia monetară prin distrugerea fizică a banilor;
procedeul de inflaţie fiscală constând în creşterea consumului investiţiilor şi a impozitelor
pe venituri însoţite de o politică de echilibrare bugetară prin restrângerea cheltuielilor
publice;
deflaţie prin credit, constând în reducerea creditelor bancare, ridicarea nivelului
dobânzilor şi creşterea ratei scontului;
Sectiunea 13.4. Creditul public.
13.4.1. Sistemul financiar bancar şi structura acestuia
Sistemul financiar bancar reprezintă „un ansamblu coerent de bănci şi ale instituţii
financiare supuse unor reguli unitare care utilizează în activităţile lor tehnici şi instrumente
specifice”. Este astfel constituit pentru a realiza activităţi care interesează societatea în ansamblu
său, cât şi activităţile ce privesc colectivităţile sociale constituie în unităţi administrativ
teritoriale.
Guvernul României este organismul cu competenţă generală în domeniul Finanţelor
Publice, iar Ministerul Finanţelor este organul de specialitate în acest domeniu al administraţiei
publice centrale.
Curtea de conturi ca autoritate administrativă autonomă exercită controlul asupra
modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public ex asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public excitând în condiţiile legii şi atribuţii
jurisdicţionale.
Structurile deconcentrate din teritoriu ale M.F.P. sunt; direcţiile generale judeţene ale
finanţelor publice, administraţiile şi circumscripţiile financiare şi percepţiile rurale.
Structurile administraţii publice locale cu atribuţii pe linia finanţelor publice sunt;
consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ca organe deliberative şi preşedinţii
consiliilor judeţene şi primarii ca organe executive.
Activitatea bancară în Romania se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate în
condiţiile legii. Acestea se pot constitui şi funcţiona ca bănci, organizaţii cooperatiste de credit,
instituţii emitente de monedă şi case de economii.
Banca Naţională a României este banca centrală, instituţie publică independentă care
sprijină politica economică generală a statului având ca obiectiv fundamental asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor. BNR are 19 sucursale şi răspunde numai în faţa Parlamentului
nefiind subordonată guvernului.
13.4.2. Conceptul de credit
Etimologic, noţiunea de credit îşi are originea în cuvântul latinesc „creditum” şi
„credere” care înseamnă a crede, a avea încredere. Acesta scoate în evidenţă un element
psihologic absolut necesar existenţei unei operaţiuni c de împrumut.
Prin credit se înţelege ” un schimb de monedă condiţionat şi despărţit de un interval de
timp”. Un element important al creditului îl reprezintă schimbul de monedă în timp constând în
separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani, de cel al
rambursării acesteia. Pentru timpul care trece între primirea şi rambursarea sumei de bani
beneficiarul acesteia plăteşte o dobândă.
Elementele constitutive ale oricărei operaţiuni de credit sunt;
Schimbul separat de timp;
Utilizarea bunurilor primite;
Plata dobânzii.
În operaţiunile de credit intervin două subiecte; - creditorul fiind cel care acordă
creditul
şi - debitorul cel care primeşte creditul.
Alte elemente ale creditului sunt;
Scadenţa ca un moment sau momente stabilite pentru rambursarea lor;
Ratele parţiale care se rambursează eşalonat la anumite termene conform contractului de
credit;
Termenul de graţie ca perioadă de timp între momentul angajării creditului şi începerea
rambursării lui;
Garantarea creditului prin bunuri ce se pun la dispoziţia creditorului pentru asigurarea
îndeplinirii de către debitor a obligaţiei de rambursare;
Dobânda care reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său pentru împrumutul
acordat pe un termen determinat.
Termenul de rambursare poate fi; - de la 24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele
monetare şi termene până la 30 – 50 ani pentru construirea de locuinţe.
Creditele care nu depăşesc 12 luni sunt acordate pe termen scurt, de la 1 an - 5 ani pe
termen mediu şi peste 5 ani pe termen lung.
Orice operaţiuni de credit implică luarea în calcul a unui risc.
Riscul de credit constă în riscul insolvabilităţii clientului care poate duce la pierderea
sumei împrumutate şi riscul imobilizării de neachitare la scadenţă a sumei cuvenite. Riscurile
care rezultă din insolvabilitatea debitorului pot fi prevenite prin constituirea de garanţii
personale care ţin de persoana debitorului şi nu asigură creditorului nici un avantaj juridic şi
garanţii reale care asigură creditorul un drept real asupra unor elemente determinate din
patrimoniul debitorului sau ale persoanelor girante.
Nivelul dobânzii este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele de
creditare, respectiv depozite bancare, scontul şi piaţa monetară.- Pot fi practicate şi dobânzi
preferenţiale faţă de clienţii care prezintă risc minim.
13.4.3. Formele, funcţiile şi rolul creditului în cadrul sistemului financiar
A. Formele sub care se prezintă în economia de piaţă sunt;
Creditul comercial care este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător
atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit. Acest tip de credit contribuie la
accelerarea circulaţiei mărfurilor ţi prin aceasta la dezvoltarea economiei naţionale.
Creditul bancar care se acordă agenţilor economici şi populaţiei sub formă bănească cu
rambursarea la un anumit termen de către instituţiile bancare. El constituie principala
sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de Activitate ale
economiei naţionale.
După destinaţie creditul bancar poate fi;
Credit de producţie destinat activităţilor cu scop activ în economie;
Credit de consumaţie destinat consumului social .
În funcţia de subiect de drept care angajează creditul bancar, poate fi;
subiect de drept public contractat de către stat pentru completarea resurselor
sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente, fiind una din formele
pentru care se acoperă deficitul bugetar.
subiect de drept privat contractat de o persoană fizică sau juridică.
După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit în ţară sau străinătate creditul poate fi:
intern sau extern.
B. Funcţiile creditului
distributivă - constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în
economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri şi
sectoare de activitate care au nevoie de finanţare;
de transformare a economiilor în investiţii – prin care se realizează echilibrul
macroeconomic, creditul fiind astfel un factor important al creşterii economice;
de emisiune monetară – prin utilizarea unei multitudini de instrumente şi tehnici de
plată precum sunt; viramentul, cec-ul, compensaţia, cambia, biletul la ordin, etc., care
duc la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei
scripturale;
de asigurare a stabilităţii preţurilor - care se realizează prin reglarea dimensiunii
cererii şi a ofertei de mărfuri şi servicii creditându-se consumul pe de o parte şi stocurile
pe de altă parte. Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice
internaţionale stimulând exportul şi importul, asigurând o desfăşurare rapidă, normală şi
în deplină siguranţă a operaţiunilor de import-export. Creditul devine periculos atunci
când nu este utilizat conform principiilor sale şi echilibrului economico financiar.
Creditul nu reprezintă o avuţie, o astfel de concepţie poate avea consecinţe negative
extrem de grave asupra debitorului cât şi a creditorului.
Supracreditarea poate duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare,
generând inflaţia atunci când ia proporţii. Dacă nu sunt luate în considerare riscurile, în special
pentru unităţile bancare, acestea por provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar cu
consecinţe extrem de dureroase pe plan economic şi social.
13.4.4. Creditul extern şi instituţiile financiare bancare internaţionale
Creditul extern sau internaţional este creditul acordat unor ţări, bănci sau persoane de
către alte state, bănci sau instituţii financiare internaţionale. Recurgerea la credite externe
constituie o sursă complementară şi necesară procesului de restructurare. Utilizarea creditelor
externe este una din formele de relaţii economice internaţionale, alături de investiţiile directe de
capital străin, importul de licenţe, de tehnologii, cunoştinţe, experienţă, etc.
Creditele externe sunt foarte importante pentru realizarea de modernizări ale economiei
în vederea creşterii competitivităţii producţiei pe piaţa externă, importante pentru efectuarea de
investiţii în obiective economice vitale pentru procesul reconstrucţiei, pentru crearea de noi
locuri de muncă, pentru contracararea unor procese inevitabile care duc la scăderea nivelului de
trai.
Băncile Internaţionale sunt instituţii bancare care au sediul central într-o ţară şi sucursale
în numeroase alte ţări.- Din categoria băncilor internaţionale fac parte instituţii financiar
bancare din sistemul ONU, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, bănci regionale de
investiţii şi bănci cu capital mixt.
Creditul extern comportă pe lângă riscul obişnuit al creditelor şi riscuri generate de
factori specifici ce acţionează în mediul intern şi extern al debitorului. Aceşti factori pot genera
riscuri referitoare la cursul de schimb, dobânda, nesincronizarea pieţilor financiare, riscuri de
ţară, de sistem, etc.
Sectiunea 13.5. Euro - moneda unică europeană
Euro este moneda nou creată a Uniunii Europene, şi a devenit moneda oficială la 1
ianuarie 1999.
Până în 2002, bancnote şi monede nou emise au înlocuit şiling-ul austriac, francul
belgian, markka finlandeză, francul francez, marca germană, lira irlandeză, lira italiană, francul
luxemburghez, guldenul olandez, escudo-ul portughez şi pesetă spaniolă ca monedă oficială
exclusivă a celor 11 naţiuni.
Aceste ţări, la care ne referim considerându-le „zona euro", au acum o monedă comună, o
politică monetară unică şi o politică unică în privinţa ratei de schimb. Vechile monede naţionale
sunt eliminate pentru totdeauna.
Realizată de Robert Kalina, de la Imprimeria Băncii Centrale a Austriei, grafica bancnotelor
Euro este strâns legată de moştenirea culturală europeană, fără să prezinte însă momente reale, ci
simboluri. Desenele lui sunt inspirate din tema „Ani şi stiluri în Europa", fiind reprezentative
pentru toate statele membre. Ferestrele şi porţile ce domina aversul fiecărei bancnote,
simbolizează spiritul european de deschidere şi cooperare.
Cele 12 stele, desenate pe bancnote, reprezintă dinamismul şi armonia Europei
contemporane. Reversul bancnotelor înfăţişează poduri ilustrând aceleaşi perioade arhitecturale,
constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene şi dintre Europa şi restul
lumii. Podurile, plecând de la cele foarte vechi şi ajungând la podurile suspendate sofisticate,
caracteristice erei modeme, sugerează şi ele comunicarea continuă şi extinsă, existentă atât între
ţările europene, cât şi între toate ţările lumii.
Referitor la monede, pe o faţă a acestora sunt reprezentate grafic simbolurile naţionale
asupra cărora a decis fiecare stat membru. Faţa comună tuturor monedelor, desenată de Luc
Luycx de la Monetăria Regală Belgiană, reprezintă o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de
linii transversale la care sunt ataşate stelele.
Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce
monedele de 10, 20 şi 50 de eurocenţi descriu Uniunea ca o grupare de naţiuni individuale.
Monedele de 1 şi 2 Euro sugerează Europa fără graniţe.
A. Principalele avantaje economice ale monedei unice europene
Avantajele economice fundamentale ale Euro eliminarea riscului legat de rata de schimb,
reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparentei preturilor pieţe financiare profunde
Dar Euro mai oferă si o serie de avantaje economice indirecte. Aceste beneficii tin de
modificările mai profunde în comportamentul pietelor financiare si al companiilor si, prin
urmare, sunt mai controversate.Avantajele economice indirecte sunt:
Stabilitatea macroeconomică;
Rate reduse ale dobânzilor;
Reforma structurală;
Statutul de monedă în care se păstrează rezervele;
Creşterea economică;
B. Costurile şi riscurile introducerii monedei unice
Deşi euro prezintă numeroase avantaje economice, el aduce, de asemenea, multe costuri.
Aceste costuri, care au servit criticilor euro motive pentru împiedicarea demarării proiectului,
sunt:
Costurile tranziţiei;
Costurile ocazionale;
Şocurile economice;
Discordia politică;
13.5.1. Sistemul European al Băncilor Centrale - (SEBG) baza politicii monetare
a UE
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BEC) au
fost constituite în virtutea art. 4A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană; ele îşi
îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale
statului, conţinut în Protocolul 3 al Tratatului Uniunii Europene.
Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară a intrat în cea de-a
treia etapă, odată cu apariţia SEBC în locul Institutului Monetar European (IME). În
conformitate cu art. 106, paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene, SEBC este compus din
Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale
naţionale).
A. Obiectivele şi sarcinile SEBC. Organizarea SEBC
Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor conform art. 105
paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene.
De asemenea, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate.
Sarcinile fundamentale ale SEBC sunt prevăzute în art. 105 paragraful 2 din tratatul CE
astfel: 32
definirea şi implementarea politicii monetare a UE;
desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru Euro în raport cu monedele necomunitare;
păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre - nu se aduce
atingere deţinerii şi gestionării de către guvernele statelor membre a fondurilor de
rulment în valută;
promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
Organizarea SEBC
În conformitate cu art. 107 din Tratatul CE, în exercitarea competenţelor şi în
îndeplinirea obiectivelor şi îndatoririlor care le sunt conferite prin Protocolul 3 al Tratatului
Uniunii Europene, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor de
decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau organelor comunitare, a
guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.
Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să
respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau
ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Acest principiu conferă un mare act
de independenţă SEBC, lucru necesar pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.
B. Banca Centrală Europeană (BCE)
BCE are personalitate juridică în virtutea art.16, paragraful 106 din Tratatul CE şi se
bucură în fiecare dintre statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută
persoanelor juridice de legislaţia naţională;
BCE poate în special să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile ţi imobile şi să stea
în justiţie.
BCE veghează ca sarcinile încredinţate SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale
activităţi, în conformitate cu statutul său, sau de băncile centrale naţionale.
32 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 482.
Sediul BCE a fost stabilit la Frankfurt (Germania), iar preşedintele ei este Wim
Duisemberg.
Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul director, conform
art. 106 paragraful 3 din Tratatul UE.
13.5.2. Factorii specifici care determină stabilitatea monedei unice (euro)
Stabilitatea euro este cel puţin la fel de importantă ca şi puterea lui, deoarece o monedă
instabilă cronic reprezintă un flagel pentru creşterea economică şi investiţii.
Monedele instabile întăresc dependenţa economiilor de comerţ, distrug investiţiile şi
scindează mediile de afaceri
Într-adevăr, nivelul general de stabilitate al euro între 1995 şi 2005 va da tonul pentru
uniunea economică şi politică în Europa în deceniile care vor veni.
Modificările în stabilitatea euro sunt determinate de aceiaşi factori care determină puterea
euro.
Atunci când vorbim însă despre stabilitatea pe termen scurt a monedei, factorii pe termen
lung sunt mult mai puţin importanţi decât modificările zilnice în estimările comportamentului
băncii centrale.
Cât de frecvent se estimează că se vor modifica ratele dobânzilor în Europa depinde de
un factor important: măsurile de creştere economică şi monetară care reprezintă baza pentru
deciziile Băncii Centrale Europene în materie de rata dobânzilor care provin dintr-o arie
economică mult mai largă decât cele din oricare ţară individuală din zona Euro.
Primii câţiva ani de comercializare a euro pot fi caracterizaţi de instabilitate, deoarece
proiectul euro pe ansamblu rămâne înconjurat de incertitudine, care prin măsuri speciale poate
deveni o monedă foarte stabilă şi cerută de investitori.
Teoretic, Banca Centrală Europeană este independentă, dar ea nu are nici o istorie.
Creşterea economică în câteva ţări din Uniunea Europeană continuă să difere de restul ţărilor.
Acceptarea de către public a noii monede cunoaşte tensiuni şi este sinuoasă. Ca rezultat,
estimările zilnice privind sănătatea economică generală a Europei şi succesul uniunii monetare
înseşi sunt foarte schimbătoare. Prin urmare, moneda euro este improbabil să fie comercializată
între limite apropiate una de alta.
Pe de altă parte, euro revoluţionează în multe moduri pieţele europene de afaceri. Cel mai
important este că noua monedă reduce diversitatea financiară, condiţionează expansiunea pan-
europeană şi promovează o armonizare a politicii legate de piaţă. Cu toate acestea, zona Euro
rămâne o regiune extrem de eterogenă, cu 11 guverne, cadre legale, caracteristici ale forţei de
muncă şi limbi oficiale diferite.
Pe termen scurt şi mediu, euro face prea puţine sau chiar nimic pentru uşurarea situaţiei
acute a şomajului, în ciuda unui potop de pretenţii politice care susţin contrariul. Experţii
contrazic cu vehemenţă impactul potenţial pe termen lung asupra şomajului. Această controversă
subliniază una dintre cele mai mari ironii ale euro: este absolut neclar dacă modificarea cea mai
profundă a politicii economice europene din perioada postbelică va face ceva pentru rezolvarea
celei mai acute probleme din Europa.
Euro răstoarnă multe presupuneri tradiţionale pentru investiţiile în Europa. În primul
rând, investitorii trebuie: să se aştepte la o mare creştere a oportunităţilor de plasare a capitalului
privat din Europa, la oferte publice iniţiale de valoare mică, la obligaţiuni de categorie superioară
ale companiilor, la obligaţiuni cu risc ridicat şi la titluri de creanţă, să recunoască faptul că
legătura dintre oscilaţiile devizelor şi beneficiile investiţiilor în zona Euro s-au modificat
permanent, să înţeleagă existenţa unei noi monede în care fac investiţiile şi să se pregătească
pentru o reorientare a abordărilor investiţiilor europene de către directorii de fond.
13.5.3. Perspectivele Eurozonei într-o economie mondială
În lumea unipolară, economia SUA a servit drept punct de sprijin pentru economia
mondială; SUA au pieţele de valori şi de capital cele mai mari şi mai lichide din lume şi dolarul
SUA este moneda de rezervă cea mai importantă33
În decursul ultimilor decenii, economiile din Asia, în special Japonia şi „cei patru
dragoni" (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan), au apărut ca un posibil rival pentru
SUA.
De la 1 ianuarie 1999 se creează o alternativă având o mărime şi putere similare celei
americane. Investitorii s-au arătat interesaţi faţă de această alternativă, dorind să-şi rebalanseze
portofoliile deţinute, în majoritate deţinute de SUA.
BCE promovează o politică monetară echilibrată şi băncile centrale naţionale transformă
în Euro o mare parte a activelor dominante în dolari SUA. După unele estimări (F. Bergsten), o
asemenea modificare majoră a portofoliului poate duce la transformarea în Euro a unei sume
uriaşe de dolari SUA (între 500 si 1000 miliarde). 34
Se apreciaza că lipsa uniunii politice în Europa va fi un factor important care va
determina îndepărtarea momentului când Euro va lua locul dolarului SUA pe piaţa internaţională
sau va deveni mai important decât dolarul în rezervele valutare ale statelor.
Însă importanţa Euro este dată de mărimea şi puterea economică a zonei Euro, de pieţele
financiare dezvoltate în această regiune, ca şi de credibilitatea BCE.
Există şi alte considerente care duc la concluzia că Euro va fi mai puternic. UE este într-o
unică poziţie în măsură nu numai să supravieţuiască actualei crize mondiale, ci să înregistreze
chiar o crestere în condiţiile în care în alte părţi ale lumii se instalează recesiunea. Tările
membre, împreună cu Japonia, deţin un important surplus al contului curent. Zona Euro este în
măsură să genereze creşterea cererii interne, amplificând investiţiile şi dezvoltarea. Zona Euro
tinde să devină pivotul lumii în anii următori. 35
Alţi analişti estimează că dolarul va rămâne valuta de referinţă cea mai importantă pentru
cel puţin încă zece ani. Părerea multor specialişti este aceea că Euro va înlocui treptat dolarul de
pe pieţele mondiale.
33 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 504. 34 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145. 35 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145.
Un prim argument este acele al importanţei monedei americane în comerţul mondiale.
Al doilea argument este acela că moneda europeană va deveni importantă în comerţul
internaţional nu numai datorită schimburilor între ţările membre; se au în vedere în primul rând
Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Suedia (cele patru ţâri din Uniunea Europeană care pentru
moment se găsesc în afara Euro), precum şi Elveţia care este înconjurată de zona Euro. Volumul
schimburilor comerciale între zona Euro şi celelalte ţări, volum care se află în creştere, va forţa
utilizarea Euro de către aceste ţări partenere.
Un alt avantaj al introducerii şi utilizării Euro este protejarea preţurilor de pe piaţa internă
faţă de schimburile produse de schimbul valutar.Adoptând moneda unică Euro, Uniunea
Europeană se poate proteja faţă de efectele negative ale raportului de schimb faţă de dolarul
SUA.
Un alt aspect legat de comerţul internaţional îl reprezintă cotarea materiilor prime;
actualmente aceasta se face pe pieţele internaţionale în dolari SUA. Variaţiile cursului de schimb
au efecte negative asupra costului materiilor prime (petrol şi energie electrică, în special), lucru
care se reflectă în costul din ce în ce mai ridicat al facturii energetice a multor ţări. În
perspectivă, ţinând cont că UE este unul din cei mai mari consumatori la nivel mondial de
materii prime, trebuie să luăm în considerare că o parte din aceste materii prime să fie cotate în
Euro. Acest lucru va depinde de stabilitatea Euro şi de avantajele pe care le vor avea importatorii
sau exportatorii prin denominarea contractelor în Euro.
Euro reprezintă o alternativă la hegemonia(suprematia) dolarului. El va putea să reducă
influenţa politică americană în măsura în care va fi acceptat ca o monedă de rezervă
internaţională. Aceasta nu înseamnă că autorităţile financiare europene trebuie să utilizeze Euro
în scopuri politice, libertatea de utilizare va fi strâns legată de condiţiile oferite.
Succesul Euro depinde de credibilitatea cu care BCE îşi va juca rolul. Pierderile în caz de
conflict politic sunt limitate atâta timp cât pieţele rămân convinse că BCE şi conducătorii ei,
persoanele de decizie din BCE, sunt independente.
Euro va întări Europa din punct de vedere economic, cât şi politic. Cele 11 ţări membre
au un volum de comerţ care îl depăşeşte pe cel al SUA; aceste ţări au rezerve valutare mai mari
decât SUA şi beneficiază de o poziţie financiară mai puternică. Aceasta înseamnă că Euro va
acoperi o bază economică similară ca cea a dolarului american, reducând costurile tranzacţionale
şi făcându-se atractiv atât pentru străini cât şi pentru europeni.
Toate acestea ne conduc la ideea, care se conturează tot mai mult, că ne îndreptăm spre o
lume monetară tripolară. Dacă la început America de Nord erau singura putere economică
reală, a apărut şi al doilea pol, în zona Asiei; în sfârşit, cel de-al treilea pol de concentrare
economică care s-a constituit în ultimul timp îl constituie continentul european, mai bine zis
Uniunea Europeană.1
La 1 ianuarie 2007, România, alături de Bulgaria, au aderat la Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în politicile de conlucrare,
astfel: 36
36D. Miro n , Economia integrării europene, ASE, Bucuresti 1998, pag. 58.
informarea - partenerii convin să se informeze reciproc în ceea ce priveşte instrumentele
şi mecanismele de politică economică pe care urmează să le aplice;
consultarea - partenerii îşi exprimă acordul cu privire la obligaţia lor atât pentru a se
informa reciproc, cât şi pentru a solicita sprijinul celorlalţi referitor la setul de decizii pe
care intenţionează să le adopte;
coordonarea - în sensul că partenerii se obligă să fie de acord cu privire la pachetul de
acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici comune coerente;
Se apreciază că România va îndeplini criteriile de trecere la moneda unică europeană în anii
urmatori. Zona Euro este în măsură să genereze creşterea cererii interne 37
, amplificând
investiţiile şi dezvoltarea. Zona Euro tinde să devină pivotul lumii în anii următori. 38
Pentru a introduce moneda unică Euro, fiecare stat trebuie să îndeplinească anumite
criterii de convergenţă:
un criteriu instituţional, constând în independenţa faţă de orice altă putere din stat a
băncii centrale a fiecărui stat membru, aceasta neputând fi influenţată în deciziile pe care
le ia;
un set de criterii economice, după cum urmează:
rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul trecut;
deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maxim 60% din PIB (cu
anumite excepţii temporare);
participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel
puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la
maxim 2% mai mult decât
cea practicată în anul anterior de cele mai bune trei state membre.
posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu
economiile mai performante din comunitate şi, de aici, o migrare necontractuală cu
consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;
reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de
monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea riscului cursului de schimb.
Pe termen scurt, obiectivele urmărite de România au fost menţinerea funcţionării
adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru economic stabil, funcţional şi predictibil şi realizarea
obiectivelor de politică economică în vederea creării condiţiilor de bază necesare menţinerii şi
accelerării tendinţei de creştere economică înregistrată în România în ultimii ani. 39
.
Pentru aceasta au fost avute în vedere:
monitorizarea Strategiei naţionale de dezvoltare economică a României pe termen mediu
şi evaluarea rezultatelor implementării sale;
37 N. Dă n i lă , op. cit., p. 146. 38 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 504. 39 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145.
realizarea macrostabilizării consolidate şi asigurarea creşterii economice;
optimizarea substanţială a coordonatelor mediului de afaceri prin ajustare structurală,
privatizare şi stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;
atragerea unui volum sporit de investiţii străine şi creşterea exporturilor;
promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;
realizarea unui management performant al datoriei publice externe;
alinierea deplină la sistemul european de conturi SEC 95.
În vederea întăririi capacităţii instituţionale a băncii centrale, B.N.R. şi-a propus
realizarea, cu sprijinul U.E., a unor proiecte care vizează:
crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanţa de plăţi, care să
respecte criteriile Fondului Monetar Internaţional, Eurostat şi Băncii Centrale Europene,
şi asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia;
elaborarea unui studiu privind introducerea monedei Euro;
optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare.
CAPITOLUL XIV
INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE. ORGANIZAREA Şl EXERCITAREA
ACTIVITĂŢII DE CONTROL FINANCIAR IN UE
Sectiunea 14.1. Cadrul organizatoric al activităţii financiar-monetare internaţionale
Sectiunea 14.2. Fondul monetar internaţional
Sectiunea 14.3. Banca mondială
Sectiunea 14.4. Alte institutii financiare si de reglementare
Sectiunea 14.5. Organizarea şl exercitarea activităţii de control financiar in UE
Sectiunea 14.1. Cadrul organizatoric al activităţii financiar-monetare internaţionale
Cadrul institutional international adecvat este asigurat prin institutii monetar – financiare
internationale, precum si prin structuri nationale, regionale si internationale investite cu rol si
functii in reglementarea pietelor monetare, financiare si de credit internationale.
Multe institutii au fost create in timpul sau imediat dupa al doilea razboi mondial, cu
scopul de a elimina decalajele anterioare dintre tari si de a crea un sistem viabil de drepturi si
indatoriri internationale.
Miscarea internationala a mijloacelor banesti si sistemul pietei monetar – financiare
internationale dispune de o structura institutionala adecvata, prin intermediul careia se realizeaza,
in mod concret, fluxurile monetare si se asigura efectuarea operatiunilor specifice activitatilor
monetar – financiare internationale. Aceasta structura include institutii specializate localizate la
nivelul economiilor mondiale (banca centrala si bancile comerciale), bursele si societatile
financiare, agentii economici nonbancari, institutiile guvernamentale, institutii monetar –
financiare internationale si cele regionale. Se viza, în primul rând, găsirea unul etalon valutar
solid sau a unei valute internaţionale precum şi a unei instituţii internaţionale care să o emită,
drept pentru care se impunea o cooperare monetară între toate ţările.
Dar această cooperare implica cedarea unei părţi din suveranitatea naţională, fapt greu de
acceptat în contextul socio-economic din anii '45.
Prin statutele noilor organisme financiar-monetare internaţionale s-a asigurat garantarea
exercitării atributelor de suveranitate şi de independenţă ale ţărilor care ar fi fost interesate să
adere la aceste organisme. Astfel, cu toate că iniţial hotărârile acestor noi organisme financiar-
monetare erau adoptate în mod democratic, prin consens, ele aveau mai mult caracter de
„recomandare”. Ulterior au fost găsite metode democratice de condiţionare a activităţii ţărilor
interesate, angajate în dorinţa de rezolvare a propriilor lor probleme.
Sub egida ONU, în cursul anului 1944, au fost puse bazale noului sistem monetar
internaţional, cu ocazia Conferinţei de la Bretton Woods, care a schimbat radical concepţia de
până atunci în domeniul relaţiilor financiar-monetare, prin introducerea unui spirit de înţelegere
mutuală şi printr-o cooperare lărgită. Conferinţa de la Bretton Woods a marcat trecerea de la
relaţii exclusiv bilaterale la relaţii financiar-monetare multilaterale, bazate pe consens, între toate
ţările participante. La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe
francez, a anuntat că Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui si Oţelului
(CECO). Denumită ulterior Declaratia Schuman, acesta constituie piatra fundamentală a
construcţiei europene1.
Sarcinile noului sistem financiar-monetar constau, în linii mari, în alegerea etalonului
monetar, menţinerea cursului de schimb al monedelor naţionale ale ţărilor interesate, asigurarea
convertibilităţii, crearea rezervelor monetare, asigurarea lichidităţilor internaţionale, echilibrarea
balanţelor de plăţi.
În ciuda eforturilor specialiştilor în domeniu, nu s-a putut găsi etalonul monetar ideal,
drept pentru care s-a rămas la etalonul clasic, aur-devize (de fapt, aur-valute), în care rolul-cheie
revenea dolarului.
Conferinţa de la Bretton–Woods a avut efecte remarcabile: au fost puse bazele celor două
organisme financiar-monetare internaţionale, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).
La oricare dintre aceste niveluri distingem:
institutii care efectueaza nemijlocit operatiuni monetar – financiare internationale;
institutii care organizeaza, sprijina si supravegheaza.
14.1.1. Principii de functionarea eficienta a institutiilor financiare international
Institutiile financiare internationale se ghideaza dupa cel putin trei principii de baza2:
promovarea libertatii comertului international si a tranzactiilor de capital;
asigurarea asistentei de specialitate in fiecare tara in vederea mentinerii stabilitatii
economice si monetare interne si externe;
elaborarea politicilor economice luând in considerare interesele tuturor tarilor
membre ale acestor institutii.
Functionarii institutiilor internationale sunt extrem de preocupati de faptul ca, pe
masura ce resursele de capital sunt disponibilizate de comunitatea internationala, ele trebuie
cheltuite. De aceea exista o tendinta de largire a sistemului de creditare, dar este necesar sa se ia
masuri astfel incât sa nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte important
ca institutiile sa fie capabile sa-si pastreze competentele pe pietele financiare, la adevarata lor
valoare. Majoritatea institutiilor financiare internationale sunt solide din punct de vedere
financiar. O trasatura esentiala a institutiilor financiare internationale este solidaritatea intre
tarile membre ale acestor institutii. Aceasta poate lua forma unor contributii financiare,
demonstrând bunavointa de a oferi resurse unei institutii care le va distribui pe considerente
supranationale. Contributiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele trebuie dezbatute in
parlamentul fiecarei tari membre si aceasta dovedeste faptul ca institutiile internationale primesc
un suport politic. Dar, pentru functionarea eficienta a acestor institutii, mult mai important decât
1 Ce este Uniunea Europeanã? Un ghid pentru tinerii români, Ed. Est, Bucuresti, 2001, p. 13. 2 M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 87, Institutul European, Iaşi, 1998
valoarea contributiei financiare este dorinta politica de cooperare intre tarile membre bazata pe
incredere reciproca. Institutiile intocmesc rapoarte detaliate asupra activitatii lor, in care apar si
comentarii critice. Analiza introspectiva si autocritica au un rol benefic in readaptarea si
imbunatatirea activitatii in scopul pastrarii increderii cu care au fost investite institutiile din
partea tarilor membre, partenere.Pentru a-si putea desfasura activitatea independent este foarte
important ca institutiile internationale sa aiba propriile surse de venituri.
Majoritatea institutiile financiare internationale sunt institutiile profitabile. Aceste
institutiile au reusit sa acumuleze rezerve de capital substantiale, care sa le consolideze pozitia in
negocierile cu tarile membre si sa le ofere o siguranta pentru “vremurile grele”.
Un alt factor important in asigurarea succesului institutiilor internationale este
modalitatea in care se iau deciziile. Majoritatea institutiile financiare adopta proceduri in care
voturile depind de puterea economica si financiara a fiecarei tari membre. Votul este adesea legat
de contributia financiara a tarii respective, in acest fel fiind asigurat faptul ca tarile cu cea mai
mare putere economica vor avea si cea mai mare contributie financiara, primind in schimb o mai
mare putere de decizie in cadrul institutiei respective. In practica se constata ca acest sistem
functioneaza avantajos pentru marile puteri economice si indirect pentru intreaga comunitate
internationala.
In general, institutiile internationale care iau decizii pe baza votului diferentiat
functioneaza mult mai eficient si mai prompt decât celelalte institutii care opereaza pe principiul
“o tara, un vot”, cum sunt Organizatiile Natiunilor Unite. Cu toate acestea, in practica se
urmareste pe cât posibil, luarea deciziilor pe baza consensului general.
Fiecare institutie incearca sa creeze un cadru adecvat pentru discutiile de interes
reciproc in care tarile membre sa-si poata lamuri problemele proprii. Cu toate ca tarile recunosc
necesitatea cooperarii, pentru mentinerea comertului liber si a sistemului de plati, in practica este
dificil de acceptat faptul ca acesta atrage dupa sine o ierarhizare a tarilor in cadrul institutiei.
Institutiile financiare internationale sunt apolitice. Statutele lor prevad respectarea
sistemului economic si politic al fiecarui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a
creditelor ia in considerare numai aspectele tehnice, economice si financiare.
Toate institutiile internationale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri.
Astfel S.U.A profita uneori de pozitia sa dominanta in cadrul institutiilor internationale,
impunând preferintele politice proprii, in urma consultarilor din cadrul Grupului celor 7.
Existând conflicte ideologice internationale, este foarte important sa nu fie luate in consideratie
preferintele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de imprumut ar fi total paralizat daca ar lua
in considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale sistemului de administratie
publica sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al acestor institutii trebui mentiunt
si protejat in permanenta.
Pe plan international functioneaza institutii monetar – financiare specializate: FMI,
BIRD si intregul grup al Bancii Mondiale, ca si mai vechea decât ele, Banca Reglementelor
Internationale.
Rolul lor depaseste cu mult pe acela al unei simple banci, printre obiectivele lor
figurând dezvoltarea si organizarea cooperarii monetar – financiare a statelor, asigurarea de
asistenta si sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, mentinerea stabilitatii si echilibrului
pe plan valutar, a echilibrului balantelor de plati, sustinerea financiara a cresterii economice in
tarile membre si cu deosebire in cele mai putin dezvoltate3.
14.1.2. Cadrul organizatoric
Activitatea monetar – financiara internationala, atât de ampla si de complexa astazi,
presupune pentru desfasurarea sa institutii specializate, mijloace si modalitati de organizare,
supraveghere si reglare a acestei activitati si a relatiilor generate de ea. Funcţionarea sistemului
instituţionalizat al activităţii financiar-monetare a fost concepută în cadrul unor organizaţii
internaţionale guvernamentale, care, în funcţie de numărul ţărilor participante şi de misiunile ce
le-au fost atribuite, pot fi grupate în agenţii specializate ale O.N.U. şi organisme financiare
regionale.
A. Agenţiile specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
Fondul Monetar Internaţional
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Grupul Băncii
Mondiale)
B. Instituţii financiar-valutare (monetare) regionale
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Banca Europeană de Investiţii
Banca Reglementelor Internaţionale
Banca Africană pentru Dezvoltare
Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică
Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa
Banca Interamericană de Dezvoltare
Fondul Monetar Arab şi
Sistemul Monetar European
Sectiunea 14.2. Fondul Monetar Internaţional
În anii '30 ţările se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintrodusă după primul
război mondial, cu rate de schimb considerate nerealiste. În acest timp lira sterlină a fost
reevaluată, iar când aceasta a renunţat la cotaţia în aur, în 1931, mai multe ţări s-au întrecut în
graba lor de a devaloriza, dând naştere devalorizărilor competitive. În această perioadă, unele
state au adoptat măsuri de natură a-şi proteja industriile naţionale. Toate aceste acţiuni nu au avut
ca efect decât prăbuşirea comerţului, în perioada 1929-1932, valoarea comerţului scăzând cu
peste 60%. Cei doi gânditori, Keynes şi White, au avut păreri diferite asupra modului de acordare
a asistenţei financiare. Keynes vedea instituţia internaţională ca pe o bancă mondială centrală,
White vedea ca sursă a asistenţei financiare contribuţia ţărilor membre, conferind astfel instituţiei
3 A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 20, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.
un puternic caracter de cooperare şi posibilitatea unui control mai sever asupra politicii ţărilor
care beneficiau de credite. John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter
White de la Trezoreria SUA au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem
monetar nou, menit a stabiliza ratele de schimb şi a propulsa comerţul liber.
Fondul Monetar Internaţional a fost creat la Conferinţa monetară financiară a
Naţiunilor Unite de la Bretton Woods, din 1944 şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.
Aici s-au întâlnit la 22 iulie 1944 reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra
viitorului economic. Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi
mai puţin de 30 erau ţări în curs de dezvoltare.
Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui unmăr de ţări ale
căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă
a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de
guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.
Asa cum am aratat activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său
exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947. La sfârsitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181
de tari membre, avea disponibilitati de 154,3 mld. DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din:
cotele-parti ale tarilor participante 144,9 mld. DST, iar restul din alte varsaminte speciale, din
care aur circa 3217 tone4.In perioada 1980 – 1990 aproape 40 de tari (printre care si cele care
provin din lumea comunista) au aderat la F.M.I. 5
. F.M.I, institutie specializata a O.N.U.,
supravegheaza buna functionare a sistemului. Alaturi de O.N.U. si G.A.T.T., este una dintre cele
mai mari constructii institutionale concepute de Statele Unite si intr-o masura mai mica de
Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârsitul celui de al doilea razboi mondial.Statele membre ii
platesc F.M.I. in functie de anvergura lor economica o suma totala in aur, devize si moneda
nationala. Aceste varsaminte le fixeaza cota-parte ce determina numarul de voturi in deliberarile
Fondului, ca si importanta tragerilor la care pot participa in cadrul institutiei. Accesul la aceste
trageri atrage masuri de supraveghere si control din partea F.M.I. Statele membre îi plătesc
F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională.
Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului,
ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul la aceste trageri
atrage măsuri de supraveghere şi control din partea F.M.I. România a devenit membru al FMI
din 1972 (cota de participare la capitalul FMI era, la finele anului fiscal 1993, de 754,1 milioane
DST)3. În 1992 a existat o nouă creştere bruscă a numărului de membri FMI, datorită aderării a
15 republici din fosta Uniune Sovietică, în prezent FMI numărând 182 de ţări membre.
Functii. Principala functie a F.M.I. este aceea de a supraveghea sistemul monetar
international. Din aceasta functie principala deriva alte câtevafunctii: supravegherea politicii
monetare si a ratei de schimb din tarile membre, elaborarea de recomandari privind politica
financiara pentru membri si acordarea de credite pentru tarile cu dificultati in balanta de plati.
Rolul cel mai important pe care il detine Fondul este acela de manager al unui sistem
4 P. Bran – “Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale”, pag. 253, Ed. Economică. 5 P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 46, Institutul European, Iaşi, 1998.
monetar international ordonat, previzibil si stabil, cu granite deschise si care sa ofere cadrul
necesar unei cresteri echilibrate in comertul mondial si in economiile tarilor membre. In acest
sens F.M.I. functioneaza ca un organism permanent de consultanta, in care membrii coopereaza
si participa activ in sfera monetara internationala6.
Scopurile F.M.I. 7
De a promova cooperarea monetara international;
De a facilita extinderea si cresterea echilibrata a comertului international si de a
contribui astfel la promovarea si mentinerea unui nivel inalt al angajarilor si al venitului
real si de a dezvolta resursele productive ale tuturor tarilor membre, ca obiectiv principal
al politicii economice;
De a promova stabilitatea schimbului, de a mentine disciplina in acordurile de schimb
dintre membri si de a evita deprecierea schimbului competitive;
De a asigura asistenta in stabilirea unui sistem multilateral de plati pentru tranzactiile
curente dintre membri si in eliminarea restrictiilor in schimbul international care
stânjenesc dezvoltarea comertului international;
De a da incredere membrilor, prin disponibilizarea temporara a resurselor generale ale
Fondului;
De a micsora durata si intensitatea dezechilibrului din balantele de plati internationale.
Scopul sau este clar: sa impiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scaderea brusca a
activitatii economice, inchiderea frontierelor, manipularile monetare, venirea la putere a
regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul
fata de disciplinele precise cu o cooperare internationala puternica, in scopul de a le ajuta pe cele
care se afla in dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului in domeniul monetar8.“Sistemul ideal ar
consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale care sa aiba cu toate bancile centrale
nationale relatii asemanatoare celor care exista intre fiecare banca centrala si bancile sale
subordonate”9
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods contine 31 de articole care definesc
obiectivele si regulile sale de functionare. Primul articol se refera la rolul F.M.I.-ului, articolul
IV la regimul schimburilor fixe si stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea
monedelor, iar articolul V la facilitatile de credit.
Organizarea - F.M.I. este condus in mod oficial de Consiliul Guvernatorilor.
Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi cresterea capitalului Fondului,
aderarea de noi membrii sau acordarea drepturilor speciale de tragere. In competenta consiliului
Guvernatorilor, intră câte un reprezentant din ţările membre, numit prin alternanţă, care pot fi
miniştrii de finanţe ori guvernatorii băncilor centrale ale statelor în cauză. Deciziile sunt luate
prin vot proporţional, fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică
proporţional cu mărimea cotei de participare.Astfel, puterea de votare este semnificativ
6 A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 28-29, Oradea, 1997. 7 Articolul 1 din Prevederile Acordului de Înfiinţare al F.M.I. 8 P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 42, Institutul European, Iaşi, 1998. 9 J. M. Keynes – “Traite sur la monnail”.
determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I., care, la rândul ei, este stabilită în funcţie
de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări.
Deciziile politice curente sunt luate de catre Consiliul Executiv, caruia guvernatorii ii
deleaga aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi care se
intâlnesc cel putin de trei ori pe saptamâna. Cele cinci tari cu cea mai mare cota de participare –
S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franta si Japonia – au dreptul la câte un director permanent
fiecare. Cel mai important organism care traseaza politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a
carui presedentie este asigurata prin rotatie.
Consiliul executiv este prezidat de directorul general, numit pe o perioadă de 5 ani. Lor le
este delegată competenţa punerii în practică a politicii promovată de acest mecanism.
Facilitati de credit 10
. Statutul F.M.I. prevede pentru tarile membre posibilitatea de a face
apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmareste sa usureze adoptarea de politici
de deschidere si de liberalizare, asigura autoritatile ca o finantare va fi disponibila pentru a
compensa eventualul impact al acestor politici asupra balantelor de plati. F.M.I.-ul incurajaza
astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile,
liberalizarea schimburilor externe si facilitarea miscarilor de capital international. In acelasi mod,
aceste credite incurajaza tari, care se confrunta cu un deficit al balantei de plati, sa nu aplice
politici nefaste pentru comunitatea internationala, cum ar fi devalorizarea competitiva sau
blocarea schimburilor externe.Statutul precizeaza ca aceste resurse au un caracter temporar, caci
acordarea continua de credite pe termene medii sau lungi ar putea incuraja mentinerea de politici
nefaste.La aderarea în FMI fiecare ţară membră contribuie cu o anumită sumă de bani, numită
cotă subscripţie. Cota determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI, accesul la
facilităţile creditelor FMI şi alocarea de DST (drepturi speciale de tragere). DST-urile sunt
lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile centrale naţionale în circuit închis.
Orice ţară membră îşi poate schimba DST-urile cu alte ţări membre, primind în schimb valută
forte. Schimbul se face prin intermediul FMI care ţine evidenţele aferente. Toate tranzacţiile FMI
sunt convenite şi încheiate în DST.
Ţările membre plătesc un sfert din cotă în DST sau într-o monedă internaţional acceptată, de
obicei dolari, şi trei sferturi în propria monedă. Cota limitează gradul în care se poate apela la
finanţare prin creditare din partea Fondului şi valoarea creditului care poate fi obţinut din partea
FMI. Cota de participare a unei ţări membre este determinată după o formulă cu variabile
financiar-economice, cum ar fi produsul intern brut, contul curent al balanţei de plăţi şi mărimea
rezervelor oficiale. De regulă, aceste cote sunt revizuite o dată la 5 ani (cea mai importantă
revizuire de până acum a fost cea făcută în 1992). Fondurile de care dispune FMI pentru
acordarea creditelor sunt exprimate în diferite monede naţionale şi în DST. Dacă o ţară solicită
credit Fondului, aceasta foloseşte o metodă specială: se împrumută valută general acceptată de la
FMI şi se returnează echivalentul în moneda naţională. Acest procedeu poartă numele de
„tragere" în cadrul Fondului. FMI este finanţat din rezervele oficiale ale ţărilor a căror monedă
este folosită de FMI. Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranşelor de credit
10 P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 38, Ed. CNI Coresi, 2000.
în care fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare a ţării respective la Fond. Prima
tranşă este uşor de obţinut pentru ţările cu probleme în balanţa de plăţi. Pentru acordarea
următoarelor tranşe, problema se pune în mod diferit, astfel că ţara care solicită ajutorul financiar
trebuie să adopte un program politic elaborat în colaborare cu FMI. Se pune problema unor
condiţii, a unor criterii de performanţă care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele
programului. Creditul este luat în etape şi modificat după gradul în care sunt îndeplinite
condiţiile impuse.Aceste facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă, sunt limitate la maximum
100% din cota de participare şi trebuie reconsiderate în termen de 5 ani.
Fondul are două tipuri de facilităţi de creditare.
facilitatea de finanţare compensatorie şi
facilitatea stocului tampon.
in 1974 a apărut o nouă facilitate de finanţare extinsă (FFE/EFF).
Pentru toate împrumuturile finanţate de FMI din resurse proprii rata dobânzii este aceeaşi
şi se calculează la fiecare şase luni. Această rată se determină pe baza veniturilor nete ale
Fondului şi a remuneraţiei plătite de FMI ţărilor creditoare de a căror valută se foloseşte.
După prima criză a petrolului, Fondul a deschis, în anii 1974 şi 1975, o facilitate de
creditare pentru ţările afectate de creşterile mari ale preţului petrolului. În 1979, când s-a creat o
facilitate suplimentară - cunoscută şi sub numele de facilitatea Witteveen - s-au impus mai multe
condiţii. Conform acestei facilităţi, ţările cu un deficit substanţial în raport cu cota de participare,
puteau obţine un credit mult mai mare decât ar fi fost posibil în condiţii obişnuite.
Cel mai nou timp de facilitate specială este facilitatea de transformare sistemică
(FTS/STF), înfiinţată special pentru ţările din fostul bloc estic, în anul 1993, ca un mecanism de
acoperire în stabilirea metodelor de lucru cu FMI şi a unei politici de comunicare. Sub această
facilitate, ţările aliate în tranziţie către economia de piaţă pot împrumuta 50% din cota de
participare, în două tranşe, cu termene flexibile. În prezent, aproximativ 20 de ţări membre au
beneficiat sau încă mai beneficiază de această facilitate, însumând peste 5 miliarde dolari.
Condiţiile pe care FMI le impune pe lângă facilităţile de creditare nu pot constitui o
compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea balanţei de plăţi diferă. Condiţiile
vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei interne şi externe şi stabilitatea preţurilor. Programul
conceput pentru situaţii obişnuite, normale, prevede măsuri de politică fiscală şi monetară,
politica în domeniul ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea comerţului şi
reforme în sectorul financiar şi pe piaţa muncii.
Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de
liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul
impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază astfel, prin acordarea
acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor
externe şi facilitarea mişcărilor de capital internaţional.
În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un deficit al balanţei de
plăţi, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea
competitivă sau blocarea schimburilor extern.
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc
obiectivele şi regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului, articolul
IV la regimul schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea
monedelor, iar articolul V la facilităţile de credit
Perspective
Una dintre problemele cu care a fost confruntat FMI-ul în perioada anilor '90 a fost
aceea de a reconcilia caracterul monetar al instituţiei cu creditarea pe termen lung şi cu
creşterea termenelor pentru creditele acordate de Fond.
Creditul FMI nu este suficient pentru rezolvarea problemelor. Este esenţial ca ţările
care primesc credite să aplice o politică de ajustare adecvată. Guvernele trebuie şi
acordă o mai mare atenţie recomandărilor FMI.
FMI joacă un rol important în reformele din Europa de Est şi fostele republici
sovietice. Creditele acordate de FMI acestor ţări au totalizat în perioada 1994-1996
aproximativ 15 miliarde DST.11
Sub preşedinţia lui Paul Volcker, fostul preşedinte al Consiliului US Federal Reserve,
Comisia pentru viitorul Instituţiilor Bretton Woods a întocmit un raport asupra rolului
FMI şi al Băncii Mondiale în cadrul sistemului monetar internaţional şi al procesului
de dezvoltare. Comisia a prezentat acest raport cu ocazia jubileului Instituţiilor Bretton
Woods din 1994. Raportul arată faptul că FMI trebuie să se concentreze mai mult
asupra funcţiilor de bază şi să joace un rol mai activ în posibila reformă a sistemului
monetar internaţional.Mai general, s-a propus fuzionarea FMI cu Banca Mondială,
astfel încât sarcina FMI de supraveghere a sistemului monetar internaţional ar fi
suprimată şi ar rămâne numai o instituţie pentru Lumea a Treia. 12
Sectiunea 14.3. Banca Mondială
Concomitent cu infiintarea in 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar International
s-a decis si crearea unei banci internationale care sa se axeze pe finantarea si reconstructia
economiiloe europene, slabite in timpul celui de al doilea razboi mondial: Banca Internationala
pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), aceasta banca este cunoscuta in general sub
numele de Banca Mondiala si acest termen generic include si institutiile inrudite, infiintate
ulterior si având functii specifice: Corporatia Financiara Internationala (CFI) si Asociatia pentru
Dezvoltarea Internationala (ADI).
Scopul principal al tuturor acestor institutii este acelasi: promovarea progresului
economic si social in tarile in curs de dezvoltare, prin cresterea productivitatii economice.
Institutiile mentionate acorda credite si imprumuturi si ofera consultanta tehnica si economica in
sectorul public si privat din tarile in curs de dezvoltare.
11 Bakker Age F.B., op. cit., p. 56-58. 12. Bakker Age F.B., op. cit., p. 37-41
In primii ani de existenta, Banca Mondiala a acordat câteva imprumuturi pentru
reconstructtia Frantei, Olandei, Danemarcei si Japoniei, pentru a le ajuta la finantarea
reconstructiei economiilor lor.
Capitalul Bancii este format din subscriptiile statelor sale membre. 80% din capitalul
subscris poate fi cerut in orice moment de Banca Mondiala pentru a face fata la rambursarea de
imprumuturi sau garantii.
Banca Mondiala trebuie sa se asigure de rentabilitatea proiectului finantat si de
capacitatea celui care imprumuta de a rambursa imprumutul acordat.
Structura financiara prevazuta pentru Banca Mondiala este in mod singular diferita de
cea a FMI-ului. Fondul functioneaza prin punerea in comun a devizelor, pe care statele membre
le pot imprumuta temporar, in timp ce Banca Mondiala are o structura mai clasica de intermediar
financiar insarcinat cu acordarea de imprumuturi obtinut pe piata de capital. Fondul trebuie sa
acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balantei de plati, in timp ce Banca Mondiala
trebuie sa se angajeze in ajutorarea pe termen lung a proiectelor de investitie. 13
Pentru a-si indeplini activitatile, banca Mondiala dispune de un personal de peste 7000
persoane (2000 numai pentru Fond) si peste 40 de reprezentanti in toata lumea. Personalul are un
evantai impresionant de competente: economisti, ingineri, urbanisti, agronomi, statisticieni,
juristi etc. Ea are nevoie de un astfel de evantai de competente, caci operatiunile sale acopera un
vast demeniu de activitate.
Drepturile tarilor membre ale bancii sunt :14
contractarea de imprumuturi pentru investitii
contractarea de imprumuturi pentru finantarea pe baza de program
participarea la licitatiile internationale organizate de Banca Mondiala, pentru
adjudecarea lucrarilor finatate de aceasta.
obtinerea de asistenta tehnica pentru anumite lucrari de specialitate
termene maxime de pâna la 20 ani.
Obligatiile pe care trebuie sa si le asume statele membre sunt:
aderrarea prealabila la F.M.I;
participarea la capitolul pe actiuni al bancii;
furnizarea de informatii si date privind situatia economica si financiara a
tarii, in vederea fundamentarii politicii de imprumuturi a bancii, fata de tara
respectiva.
România a aderat la Banca Mondiala la 15 decembrie 1972, iar pâna acum a obtinut
imprumuturi pentru realizarea unor investitii importante in agricultura, industrie, energie,
transporturi.
Structura Bancii este relativ complexa, deoarece ete formata din mai multe institutii,
având funcţii specifice: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru
13. P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 41, Ed. CNI Coresi, 2000. 14 D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, vol 1, 1997 pg.238..
Dezvoltarea Internaţională (ADI). Are structuri echivalente cu Fondul Monetar Internaţional; de
altfel, nici un stat nu este admis ca membru B.I.R.D., dacă nu a aderat iniţial la F.M.I..
Banca Mondială sau Grupul Băncii Mondiale, aceste nume generice incluzând şi
instituţiile înrudite BIRD, înfiinţate ulterior şi care au funcţii specifice: Corporaţia Financiară
Internaţională (IFC/CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Agenţia de Garantare
Multilaterală a Investiţiilor (AGMI/ MIGA) şi Centrul Internaţional pentru Arbitrajul în
Investiţii. Aceste instituţii au ca scop principal promovarea progresului economic şi social în
ţările în curs de dezvoltare prin creşterea productivităţii economice. Instituţiile ce compun
Grupul Băncii Mondiale acordă credite şi împrumuturi, oferă consultanţă tehnică şi economică în
sectorul public şi privat din ţările în curs de dezvoltare şi acţionează ca un catalizator în
stimularea fluxului de capital privat din aceste state. În acelaşi timp, cele 181 de ţări membre ale
Băncii Mondiale sunt şi membre ale CFI şi ADI.
În cele 4 decenii de existenţă, la început singură, apoi în tandem cu filiala sa specializată
ADI, Banca Mondială a furnizat ajutoare sub formă de împrumuturi, respectiv credite, care au
stat la baza creării şi progresului multor ramuri şi sectoare economice şi sociale din ţările
angajate pe calea unei vieţi proprii şi independente economic. Împrumuturile oferite de BIRD,
diferite de creditele ADI, sunt destinate finanţării unor proiecte sau programe de înaltă calitate,
care duc la dezvoltare economică, dar pentru care nu există finanţare din surse private în condiţii
satisfăcătoare. Banca Mondială finanţează în general proiecte specifice de reconstrucţie şi
dezvoltare bine precizate, eficiente şi prioritare, urmărind, totodată, menţinerea destinaţiei
fondurilor alocate. Toate împrumuturile Băncii Mondiale sunt acordate guvernelor sau
instituţiilor care prezintă garanţii guvernamentale, Banca Mondială fiind o instituţie
interguvernamentală.
Au fost dezvoltate două programe de împrumut: împrumuturi pentru ajustare
structurală şi sectorială.Conform programului de ajustare structurală, împrumuturile au ca scop
îmbunătăţirea modului de funcţionare a economiei şi întărirea exportului.Împrumuturile pentru
ajustare sectorială au ca scop aprovizionarea promptă cu resurse, în vederea reformării sectorului
economic privat.
Deoarece resursele pentru ambele programe pot fi folosite pentru finanţarea importului,
ele constituie de fapt un sprijin pentru balanţa de plăţi.
În concluzie, Banca Mondială a fost supusă unor schimbări majore trecând de la
finanţarea proiectelor specifice - investiţii în capacităţi de producţie şi în infrastructură - la
programe corelate, non-proiecte, care au ca scop nu numai susţinerea procesului de dezvoltare, ci
şi îmbunătăţirea sistemului economic.
Asistenţa tehnică finanţată de către Bancă a crescut foarte mult în ultimii ani, ea
însumând peste 1 miliard $ anual. De asemenea, banca elaborează proiecte de asistenţă tehnică
finanţate de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Banca se autofinanţează în principal prin obţinerea de capital de pe pieţele
internaţionale - această sursă de finanţare acoperă 85% din resurse - în special sub formă de
obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi prin plasarea particulară de titluri la guverne, bănci
centrale şi comerciale. Banca Mondială împrumută în diferite monede, în funcţie de condiţiile
de pe pieţele financiare în cauză şi de consimţământul dat de autorităţi, cu scopul de a dispersa
riscul. Domeniul vast de activităţi şi credibilitatea excelentă conferă Băncii Mondiale o poziţie
importantă în lumea financiară mondială.
Sectiunea 14.4. Alte institutii financiare si de reglementare
14.4.1. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.)
Este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale, este un organism
interguvernamental, cu sediul la Basel (Elveţia), înfiinţată în 1930, în urma conferinţei de la
Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război germane după primul război mondial în
cadrul planului Young. Principalele ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul
Elveţiei neutre să fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai băncile centrale şi care
să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre. B.R.I. urma să
răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de unde şi denumirea de “reglemente”
din numele instituţiei.
B.R.I. este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărei 33 de acţionari cuprind
aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale Australiei, Canadei,
Japoniei şi Africii de Sud. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale S.U.A. au
vândut din acţiunile lor iniţiale la B.R.I., băncilor comerciale, astfel încât 15% din acţiuni sunt
deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa 12)
.
România a participat la B.R.I., încă din 1930, prin Banca Naţională care a subscris un
capital de 20 milioane franci elveţieni, capitalul iniţial al B.R.I. fiind de 1,5 miliarde franci
elveţieni .
Principalele departamente ale B.R.I. sunt: departamentul monetar şi economic (au
specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia monetară internaţională) şi departamentul
bancar care realizează tranzacţiile financiare de piaţă. Personalul B.R.I. este de aproximativ 500.
Funcţiile B.R.I. sunt expuse pe larg în statut, astfel încât banca poate răspunde
corespunzător situaţiei în permanentă schimbare a sistemului financiar internaţional.
B.R.I. a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale dar în multe privinţe funcţionează ca
o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o parte a resurselor lor în monedă oficială la
B.R.I., care le reinvesteşte pe piaţa eurodevizelor sau pe pieţele naţionale. B.R.I. asigură un
manageriat flexibil al resurselor încredinţate.
Funcţia bancară îndeplinită de B.R.I., consacrată structurii financiare, include furnizarea
de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi. Aceasta este o consecinţă directă a celei
mai importante funcţii a B.R.I. şi anume promovarea cooperării între băncile centrale. Această
cooperare este în întregime voluntară; nu există un transfer oficial de autoritate către B.R.I.
Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează următoarele operaţiuni:
primeşte şi constituie depozite în favoarea băncilor centrale;
cumpără, deţine şi vinde aur în contul său şi al băncilor centrale;
acordă credite băncilor centrale;
se ocupă de cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii şi alte titluri de credit .
Obiectivele B.R.I. sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale şi să asigure
posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale; să acţioneze ca mandatar sau
agent în privinţa reglementărilor financiare internaţionale ce i-au fost încredinţate prin acorduri
între părţile interesate (Articolul 3).
B.R.I. elaborează multe statistici pentru băncile centrale, îndeosebi asupra pieţelor
internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare bază de date statistice financiare din
lume. Pe baza analizelor acestor date, facilitată de faptul că B.R.I. însuşi este un operator
important de piaţă, B.R.I. întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică
deficienţele şi perturbările potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate, sunt
discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai Grupului celor Zece.
Ca instituţie financiară cu orientare europeană, B.R.I. asigură multe servicii pentru
băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii Europene. Ea nu este numai o bancă
propriu-zis, ci şi o instituţie prestatoare de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de
administrator sau de agent. Înainte de înfiinţarea Institutului Monetar European, B.R.I. a asigurat
cazare şi sprijin pentru secretariatul Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale al Pieţei
Comune. Din 1986, B.R.I. a organizat decontarea (clearing) tranzacţiilor private ECU de către
băncile comerciale. Lipsurile temporare de lichidităţi trebuie înlocuite de băncile comerciale
participante prin sistemul de clearing. În cadrul sistemului de clearing sunt 45 de bănci
comerciale organizate în Asociaţia Bancară ECU. Recent B.R.I. a devenit agentul pentru
aranjamentele colaterale legate de restructurarea datoriei Braziliei către băncile comerciale.
Structura financiară a B.R.I. se caracterizează printr-un grad înalt de lichidităţi. Băncile
centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi valută la B.R.I. trebuie să fie sigure că
depozitele lor, în caz de nevoie, pot fi disponibilizate imediat la cerere. Tranzacţiile B.R.I.
produc un profit, parţial datorită existenţei unei marje mici de dobândă, aşa că B.R.I. nu are
nevoie de ajutor financiar. Ca urmare, B.R.I. are o poziţie unică şi foarte independentă printre
instituţiile financiare internaţionale. Ea este după F.M.I. al doilea stâlp al sistemului monetar
internaţional oficial.
14.4.2. Corporaţia Financiară Internaţională
În anul 1956 a fost înfiinţată Corporaţia Financiară Internaţională (CFI/ IFC), cu scopul
de a dezvolta sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare. În cadrul Grupului Băncii Mondiale,
Corporaţia completează în esenţă două lacune ale Băncii Mondiale. În primul rând, rezolvă
problemele investiţiilor fără garanţia guvernelor, iar în al doilea rând furnizează capital sub
formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung, în scopul finanţării unor proiecte industriale,
iniţiate de investitorii locali sau străini în ţările lumii a treia. Condiţiile de finanţare impuse de
CFI sunt corelate cu condiţiile de piaţă şi de aceea ele sunt mai dure decât cele ale Băncii
Mondiale. Activitatea CFI este condusă de acelaşi Consiliu Executiv ca şi Banca Mondială.
Capitalul CFI este evaluat la un total de 2,3 miliarde dolari şi este un capital achitat integral, CFI
neavând capital garantat. Din anul 1984 CFI a contractat împrumuturi de pe pieţele internaţionale
de capital şi de la băncile comerciale.
CFI a înfiinţat mai multe fonduri de investiţii, la care deţine acţiuni şi care sunt folosite
pentru a dobândi participare la întreprinderi. Aceste fonduri sunt folosite şi pentru a susţine
dezvoltarea burselor din ţările în curs de dezvoltare mai avansate.
CFI nu se implică activ în managementul afacerilor, dar deţine un loc în Consiliul de
Administraţie. În concordanţă cu obiectivul de a deţine numai temporar o cotă din firmele
private, CFI vinde acţiunile pe care le deţine, de îndată ce firma respectivă este suficient de
solidă pentru a-şi continua activitatea pe cont propriu. Vânzarea se face adesea cu un beneficiu
pentru corporaţie. CFI caută, pe cât posibil, să vândă acţiunile pe care le deţine unor cetăţeni
din ţara respectivă, susţinând astfel consolidarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare.
CFI s-a implicat activ în procesul de privatizare din ţările Europei de Est şi din fosta
Uniune Sovietică.
CFI organizează licitaţii, la care cetăţenii ţării respective şi uneori chiar societăţi străine
pot cumpăra diverse firme.
Activităţile CFI pot fi comparate, la o scară redusă, cu cele ale BIRD şi ale IDA, în
principal datorită faptului că CFI se ocupă de proiectele private pentru care nu se găseşte o
finanţare suficientă şi în termeni acceptabili. În acelaşi timp însă, proiectele cu finanţare CFI
trebuie să se bucure de o cofinanţare din fonduri private. În realitate, această cerinţă poate fi
îndeplinită cu succes în cazul unor proiecte foarte atent selecţionate, din care banii sunt returnaţi
rapid.
Sectoarele în care CFI s-a implicat cel mai mult sunt industria materialelor de construcţii,
în special a cimentului, şi industria fierului şi oţelului. Acţiunile în ţările cu un venit scăzut au
reprezentat în ultimii ani aproximativ de 25% din portofoliul CFI.
14.4.3. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA)
În anul 1960 a fost înfiinţată Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (AID/IDA),
având rolul de a sprijini ţările cele mai sărace cu împrumuturi pe termen lung, până la 40 de ani.
Misiunea IDA este de a acorda împrumuturi ţărilor celor mai sărace ţări ale lumii
(PIB/loc.<1.000 USD) în condiţii favorabile: pe termen foarte lung, fără dobândă, cu o perioadă
de graţie de până la 10 ani. IDA contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune
(cum ar fi învăţământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu apă) şi susţine reforme şi
investiţii destinate creşterii productivităţii şi creării de locuri de muncă. Această asistenţă este
vitală pentru ţări care au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condiţiile pieţei.
IDA nu are un capital propriu, dar primeşte donaţii din partea ţărilor industrializate pentru
a finanţa împrumuturile. De asemenea, o parte din venitul net al BIRD este transferat la ADI. În
prezent, IDA numără 160 de membri.
Din IDA fac parte două grupuri de membri: primul grup este format din 22 de ţări
industrializate şi bogate în petrol, iar grupul al doilea din toate celelalte ţări membre. Ţările din
primul grup efectuează donaţiile lor în valută convertibilă, mărimea acestora fiind proporţională
cu participaţia la Banca Mondială.Aceste donaţii provin din bugetele de ajutor pentru dezvoltare.
Ţările din al doilea grup plătesc 10% din primul depozit în valută convertibilă şi 90% în monedă
naţională.
IDA este condusă şi administrată în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. Preşedintele,
guvernatorii şi directorii băncii au funcţii similare şi în cadrul IDA. Ţările în curs de dezvoltare
deţin o putere decizională mai mare, reflectată în dreptul de vot în cadrul IDA, decât în cadrul
Băncii Mondiale.
De la înfiinţare IDA a acordat credite în valoare de aproximativ 85 miliarde dolari, din
care circa 60 de miliarde dolari au fost plătite până în prezent.
România nu este membru IDA.
14.4.4. Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor (MIGA)
Obiectivul MIGA este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital destinate
unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la încurajarea investiţiilor străine şi
dezvoltarea mediului de afaceri în ţările în curs de dezvoltare. MIGA contribuie la încurajarea
investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, prin acordarea de garanţii firmelor care
investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii valutare etc.). MIGA
oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea oportunităţilor de investiţii. Agenţia
oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor.
România este membru MIGA începând din 1992. Ultima operaţiune MIGA în România a
avut loc în anul 2005.
14.4.5. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul
Investiţiilor (ICSID)
ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj
pentrudiferende din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între
state şi investitorii străini. ICSID întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul
legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine. România este membră a ICSID începând din
1975.
85 miliarde dolari, din care circa 60 de miliarde dolari au fost plătite până în prezent.
Centrul Internaţional pentru Arbitrajul Disputelor în Investiţii (ICSID) oferă facilităţi
pentru concilierea şi arbitrarea disputelor dintre guvernele ţărilor membre ale ICSID şi
investitori.
14.4.6. Bănci regionale de dezvoltare
Banca Inter Americană de Dezvoltare (BID) a fost infiinţată în anul 1959 de către 19 ţări
din America Latină. Caraibe şi Statele Unite.
Banca Africană de Dezvoltare (BAfD) a fost înfiinţată în anul 1963 .
În 1990, din iniţiativa preşedintelui francez F.Mitterand a luat fiinţă Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD, având ca principal scop sprijinirea tranziţiei la economia de
piaţă în ţările din Europa de Est şi în republicile fostei Uniuni Sovietice.
Banca Europeană de Investiţii - Instituţie financiară a Uniunii Europene a fost creată în
1948 prin Tratatul de la Roma.
Clubul de la Paris este un for neoficial înfiinţat cu ocazia unei întâlniri între Argentina şi
principalii săi creditori, în mai 1956, ocazie cu care s-a convenit ca datoria ei faţă de guvernele
străine să fie restructurată.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.Banca Centrală Europeană
Sectiunea 14.5. Organizarea şl exercitarea activităţii de control financiar in ue
14.5.1. Organizarea controlului financiar în Uniunea Europenă
Conceptul de "control financiar" se referă la examinarea modului în care se realizează
din punct de vedere financiar obiectivele şi programele asumate de diferite entitati publice cu
scopul de a preîntâmpina sau a descoperi eventualele nereguli, erori, deficiente, de a le remedia
şi a le putea evita în viitor.
Această concepţie asupra contextului, organizarea unui asemenea "tip de control” asigură
realizarea concomitentă a programelor vizate şi posterior finalizarea activităţilor desfăşurate al
acestora. Actele juridice existente la nivel comunitar ce vizează această activitate se evidenţiază
în primul rând prin caracteru obligativităţii lor cât şi al generalităţii atunci când reglementează
funcţionalitatea organismelor specializate în efectuarea controlului financiar, procedura urmată
pentru efectuarea controlului, actele juridice în care se consemnează rezultatele controlului şi
efectele juridice ale acestora, dar şi prin caracterul numai de recomandare (aşazisele acte juridice
neobligatorii).
A doua categorie are o forţă juridică redusă. Ele conţin doar recomandări pentru statele
membre sau pentru instituţiile U.E. Actele juridice se referă în principal la: formele îmbrăcate de
controlul financiar, activităţile şi domeniile care constituie obiectul acestui tip de control,
modalităţile prin care sunt protejate interesele U.E. în materie.
Cele mai importante reglementări cu caracter obligatoriu:
dispoziţiile înscrise în art.246-248 ale Tratatului instituind U.E. (versiunea consolidată,
publicată în Jurnalul Oficial nr.C. 325, din 24 decembrie 2002) care fac vorbire despre
necesitatea instituirii unui control asupra conturilor CE. şi menţionează Curtea de Conturi a
CE.
Regulamentul Comisiei (CE. Euratom) Nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 privind
Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene, care a fost
completat de Regulamentul Comisiei (CE. Euratom) nr.2342/2002 din 23 dec.2002 stabilind
reguli detaliate pentru implemntarea Regulamentului nr. 1605/2002 al Consiliului (CE.,
Eurotom) privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii
Europene.
Regulamentul Comisiei (CE., Euraton) nr.2343/2002 din 23 dec.2002 privind cadrul de
reglementare financiară pentru organismele la care se referă art. 185 din Regulamentul
nr.1605/2002 al Consiliului (C.E., Euraton), privind Regulamentul Financiar Cadru aplicabil
bugetului general al CE.Formele controlului sunt: controlul intern (ex. Ante-CFIP şi ex post-
audit intern) şi controlul extern (auditul extern).
Obiectul controlului financiar din Uniunea Europeană îl constituie resursele proprii ale
U.E., finanţările acordate de U.E. şi protejarea intereselor U.E. concomitent cu prevenire a
fraudei. Potrivit Regulamentului nr. 1150/2000 ale Consiliului (CE, Euratom) din 22 mai 2000
pentru implementarea Deciziei nr. 94/728 (CE, Euratom), asupra sistemului de resurse proprii ale
Comunităţilor, resursele propriiale comunităţilor sunt fonduri puse la dispoziţia U.E. de statele
membre, prin intermediul Comisiei şi sunt controlate periodic, conform prevederilor din
Regulament. Competenţa de a efectua controale şi inspecţii în legătură cu managementul
resurselor proprii ale comunităţilor revine statelor membre, însă controlul nu poate fi iniţiat
decât la cererea Comisiei, aceasta având obligaţia să precizeze şi motivele.
Controalele şi inspecţiile mai pot fi realizate şi cu asocierea comisiei la controalele
proprii efectuate de statele membre.
Comisia poate realiza propriile inspecţii la fata locului caz în care vor fi puse la dispoziţie
toate documentele justificative necesare.
În conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 1150/2000 a fost înfiinţat şi Comitetul
Consultativ pentru resursele proprii ale Comitetelor organism alcătuit din reprezentanţi ai statelor
membre (un număr de 5 reprezentanţi oficiali pentru un stat) şi reprezentanţi ai Comisiei.
Comisia este condusă de un comitat coordonat de un reprezentant al Comisiei, iar
secretariatul este asigurat de Comisie.
Controlul finanţatorilor acordate de U.E. este de asemenea reglementat de
Regulamentul1605/2002 al Comisiei (CE, Eurotom) din 25 iunie 2002 privind Regulamentul
Financiar aplicabil bugetului general a C.E., completat de Regulamentul Comisiei (CE, Eurotom)
nr.2342/2002 din 23 decembrie 2002. în cadrul Titlului VI - Finanţări - este cuprins un capitol
referitor la plata şi controlul finanţărilor acordate de U.E. conform prevederilor din acest
capitolse stabileşte că responsabilul naţional cu organizarea unei plăţi va putea cere
beneficiarului să facă o asigurare în avans pentru a limita eventualele riscuri asociate cu plăţile
legate de prefinanţare.
După acordarea finanţării, suma atribuită nu va fi considerată definitivă până la
acceptarea de către instituţie a rapoartelor finale, iară ca aceasta să aducă stingerea dreptului
ulterior de control din partea instituţiei. In cazul în care beneficiarul nu-şi va îndeplini obligaţiile
contractuale, finanţarea va fi suspendată, redusă sau anulată, nu însă înainte ca beneficiarul să fi
avut ocazia să îşi prezinte punctul de vedere.
În ce priveşte protejarea intereselor U.E. şi prevenirea fraudei facem trimitere la art. 280
al Tratatului Instituţional CE, unde se cere statelor membre să ia măsuri pentru combaterea
fraudei care afectează interesele financiare ale UE similare cu cele luate pentru combaterea
fraudei care aduce atingere propriilor resurse financiare.
Exemplificăm câteva din multiplele iniţiative luate de instituţiile UE în acest sens.
a. Decizia Comisiei nr. 94/140/EC din 23 februarie 1994 prin care se instituie un Comitet
Consultativ pentru coordonarea prevenirii fraudei. Această comisie poate consulta
Comitetul pentru orice problemă în legătură cu prevenirea şi urmărirea fraudei şi
neregularitaţilor, poate consulta pentru orice problemă legată de protejarea legală a
intereselor financiare; ale Comunităţii.Comitetul Consultativ pentru coordonarea
prevenirii fraudei este alcătuit din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui stat membru, care pot fi
asistaţi de alţi 2 funcţionari publici ai serviciilor în cauză.
b. Decizia Comisiei din 28 aprilie 1999 prin care a fost înfiinţat Oficiul European de luptă
Anti-Fraudă (OLAF-acronimul în lb. Franceză)
Obiectivele Oficiului sunt:
protejarea intereselor Uniunii Europene;
lupta împotriva fraudei, concepţiei sau a oricărei activităţi ilegale, inclusiv impotriva
celor apărute în cadrul instituţiilor europene.
Oficiul (OLAF) işi îndeplineşte obiectivele prin realizarea, în deplină independenţă aunor
investigaţii externe şi interne; organizează întâlniri regulate de cooperare între
autorităţilecompetente ale statelor membre, în scopul coordonării activităţii acestora.Oficiul
(OLAF) oferă statelor membre raportul material şi asistenţă tehnică necesară în lupta împotriva
fraudelor. Contribuie la dezvoltarea strategiei anti-fraudă a UE, şi ia iniţiativele necesare pentru
întărirea legislaţiei în domeniu.
Prin Decizia Băncii Centrale Europene din 7. octombrie 1999 a fost înfiinţat Comitetul
Antifraudă al Băncii Centrale Europene care are ca obiectiv prevenirea fraudei. Are de
asemenea ca scop consolidarea independenţei Direcţiei de audit intern
Aşa cum am dezvoltat deja controlul intern este unul din elementele centrale ale
controlului financiar şi se referă la controlul financiar exercitat de structuri organizatorice de
control interne entităţii verificate (autorităţi publice ale administraţiei centrale şi locale),
inclusive sistemele de aprobare a priori (ex aute) şi audit intern (a posteriori sau ex post).
Una din trăsăturile de bază ale controlului intern este de partajarea între managementul şi
controlul financiar intern public (CFIP), pe de o parte, şi auditul intern, pe de altă parte, ceea ce
asigură atât funcţionarea primului, cât şi independenţa celui de-al doilea.
CFIP - (controlul financiar intern public) are ca finalitate verificarea îndeplinirii condiţiilor
formale şi legale pentru ca fondurile alocate unei instituţii publice să poată fi efectiv cheltuite.
Corecta funcţionare a acestuia oferă un "prim fitru" pentru existenţa managementului
financiar solid al oicărei autorităţi publice. Una din cerinţe pentru funcţionarea corectă constă în
împrejurarea că persoana care actioneaza in calitate de responsabil cu autorizarea angajarii
diferentelor fonduri, nu poate fi, în acelaşi timp şi pentru aceleaşi operaţiuni, persoană
responsabilă de administrarea contururilor aferente acelei activităţi (ofiţer de cont). Auditul
intern, constă în acea activitate organizată independent în cadrul unei instituţii publice, care
constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale riului sistem de control (CFIP), înscopul
evaluării gradului în care acesta apară îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea
resurselor financiare in mod eficace şi eficient şi pentru a comunica conducerii instituţiei
constatările facute; eventualele deficienţe şi nereguli şi a propune măsuri pentru corectarea
deficienţelor şi îmbunătăţirii rezultatelor.
Regulamentul nr.1605 al Consiliului din 25 iunie 2002 cu privire la Regulamentul
Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene mentionează în articolele 85-87
noţiunea de auditor intern. În acest sens, fiecare instituţie îşi va stabili o structură de audit intern
care trebuie să respecte standardele internaţionale. Auditorul intern numit de instituţie va
răspunde în faţa acestora pentru verificarea corespunzătoare a sistemelor şi procedurilor de
execuţie bugetară. În Regulament găsim înscrisă incompatibilitatea auditorilor interni de a
indeplini responsabilităţi cu autorizarea unor sarcini ce revin ofiţerilor de cont.
Dintre responsabilităţile auditorilor înscrise în Regulament evidenţiem avizarea
instituţiei cu privire la riscuri prin emiterea de opinii independente cu privire la calitatea
sistemelor de management şi control al fondurilor şi recomandări pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de implementare a operaţiunilor de management financiar, evaluarea conformităţii şi
eficienţei sistemelor de management intern şi nivelului de performanţă al departamentelor în
influenţarea politicilor, programelor si actiunilor prin referire la riscurile asociate cu ele;
evaluarea conformităţii şi calitatii sistemelor de control şi audit intern aplicabile fiecărei
operaţiuni de execuţie bugetară.
În ce priveşte drepturile auditorului intern acesta în exercitarea atribuţiilor sale se bucură
de acces nelimitat la toate informaţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale. La sfârşitul
evaluării auditorul intern va întocmi un raport care va conţine rezultatele audituiui şi
recomandările pentru instituţie.
Auditorul va înainta instituţiei şi un raport anual de audit intern în care va indica numărul şi
tipul auditurilor interne efectuate, recomandărilor acestora şi masurile luate de instituţie. Fiecare
instituţie îşi va stabili propriile reguli cu privire la auditorul intern, astfel încât să asigure
independenţa totală a auditoriului în îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale.
Curtea Europeană de Conturi
Auditul extern pentru institutiile comunitare (Parlament, Consiliu si Comisie) este realizat
de Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Izvorul de drept in materia audituiui extern îl
găsim în articolele 246-248 ale Tratatului CE şi Regulamentul nr.1605 al Consiliului din 25 iunie
2002 asupra Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene,
cu modificările şi completările ulterioare.
La art.246 al Tratatului Comunităţii Europene se prevede că organismul responsabil cu
controlul conturilor este Curtea de Conturi. La art. 277 se stipulează că în alcătuirea Curţii de
Conturi intră câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Curtea de Conturi, examinează
conturile de venituri şi cheltuieli ale comunităţii, precum şi ale instituţiilor înfiinţate de
comunitate (art.248). în urma examinării Curtea înaintează Parlamentului European şi
Consiliului o declaraţie de asigurare asupra legalităţii şi regularizării tranzacţiilor.Conform art.
140 din Regulament, Curtea de Conturi va examina dacă toate veniturile şi toate cheltuielile au
fost efectuate în mod legal şi cu respectarea dispoziţiilor Tratatelor, a bugetului aprobat pe anul
respectiv şi a celorlalte acte adoptate în conformitate cu Tratatele fondatoare.
Tot în Regulament se prevede că în îndeplinirea sarcinilor sale Curtea poate cere să
consulte orice documente şi informaţii în legătură cu managementul financiar al departamentelor
sau instituţiilor pentru operaţiunile finanţate sau cofinanţate de Comisie. Comisia, celelalte
instituţii şi organisme care administrează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, precum şi
beneficiarii finali ai plăţilor din bugetul comunitar vor permite Curţii să examineze orice
documente privind atribuirea şi realizarea contractelor, toate conturile şi plăţile în numerar, toate
înregistrările contabile şi documentele justificative, toate documentele în legătura cu veniturile şi
cheltuielile, inventarele, organigramele departamentelor, precum şi orice date sau informaţii
realizate sau stocate pe suport magnetic pe care Curtea le consideră necesare pentru efectuarea
auditului extern.
In efectuarea auditului, Curtea va coopera cu instituţiile naţionale de audit ale statelor
membre. Responsabilii naţionali ale căror operaţiuni fac obiectul audituiui sunt obligaţi să
aratetoate înregistrările plăţilor şi ale documentelor justificative ale acestora, precum şi registrele
şialte documente contabile cât şi să prezinte orice corespondenţă sau orice alt document cerut
pentru implementarea audituiui. În urma audituiui extern Curtea de Conturi a Uniunii Europene
realizează două tipuri derapoarte: rapoarte anuale şi rapoarte speciale.
Raportul anual
Curtea va redacta un raport anual pe care se va transmite Comisiei şi Instituţiilor vizate de
audit, cel mai târziu la date de 15 iunie ale fiecărui an calendaristic. In raport se cuprinde referiri
la toate observaţiile pe care Curtea de Conturi le consideră suficient de importante pentru a
merita să fie înscrise în raport: observatiile vor ramane insa confidentiale, iar fiecare institutie va
formula raspunsuri la fiecare observaţie până cel mai târziu la 30 septembrieale fiecărui an.
Raportul anual va conţine o evaluare generală a gestiunii financiare a instituţiilor şi câte o
secţiune pentru fiecare instituţie în parte. Curtea va trebui să se asigure că toate răspunsurile
instituţiilor vor fi publicate imediat după primirea observaţiilor acestora. Raportul anual însoţit
de răspunsuri va fi trimis, cel mai târziu la 31 octombrie ale respectivului an, tuturor instituţiilor
responsabile cu descărcare bugetară şi va fi publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.
De îndată ce Curtea a transmis raportul său anual, Comisia va informa statele membre în
legătură cu detaliile din raport care se referă la managementul fondurilor pentru care acestea sunt
responsabile. In 60 zile de de la primirea acestor informaţii statele membre vor înainta
răspunsurile lor Comisiei, care va transmite înainte de 15 februarie ale anului următor un
rezumat al acestor informaţii Curţii de Conturi, Consiliului şi Parlamentului European.
Raportul special
Curtea redacţionează raporturi speciale, întrucât realizează activităţi de audit extern
particularizate la anumite tipuri de activităţi sau la anumite instituţii. Activităţile se finalizează cu
redactarea unor rapoarte speciale, care ulterior se notifică instituţiilor la care s-a desfăşurat
activitatea. In raport sunt trecute instituţiilor la care s-a desfăşurat activitatea. In raport sunt
trecute toate observaţiile considerate pertinente şi importante.
Informaţiile în prima fază sunt confidenţiale iar instituţia vizată are la dispoziţie un
termen de 2 luni şi jumătate pentru a-şi expune punctele de vedere. In luna următoare primirii
comentărilor (punct de vedere), Curtea va emite versiunea finală a raportului. Rapoartele
speciale, însoţite de răspunsurile institutului în cauză vor fi transmise de îndată Parlamentului
European, Consiliului, care vor decide, fiecare în parte, dar consultând Comisia, ce acţiuni vor fi
luate în consecinţă. În cazul în care Curtea de Conturi decide că un astfel de raport trebuie
publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, aceasta va fi însoţită de răspunsurile
instituţiilor în cauză.
Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor si a
execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor
financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către
autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.C.E.C. este formată din 27 membri provenind din cele
27 de state Membre si numiţi pentru un mandat de 6 ani.
Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi si au experienţă în domeniul auditării
finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg presedintele pentru un mandat de 3ani. La Curtea de
Conturi îşi desfăşoară activitatea profesionişti de înaltă clasă din cele 27 de ţări ale Uniunii
Europene dintre care un mare număr de auditori.
Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu
statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplină
libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activitaţii sale de audit şi publicarea
rapoartelor. Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile U.E. s-au efectuat legal şi
corect.
Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se dacă
şi în ce măsură au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi costurile
aferente. Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetatenilor europeni că bugetul U.E. a
fost estimatşi executat corect şi în modul cel mai eficient posibil.
Curtea de Conturi Europeană nu are prerogative jurisdicţionale. In cazul în auditoria descoperă
nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a
lua măsurile necesare
top related