conflictul in psihologie
Post on 30-Jun-2015
2.537 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Tratarea problemei conflictului în psihologie.
1.1 Definirea conflictului.Conflictul este o componentă de naturală, de indispensabilă a vieţii noastre
cotidiene şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, încît de regulă, nu îl analizăm, nu ne
gîndim la el sau nu îl studiem.
Totuşi zi de zi elevii au parte de conflicte cu ei înşişi, în clasă, în familie şi
în societate. Deşi cei mai mulţi oameni privesc conflictul ca pe o forţă negativă
şi distructivă el poate devin o şansă pentru maturizare şi pentru învăţare. Dacă ei
se dezvoltă anumite competenţe specifice pentru rezolvarea conflictelor, elevii
pot analiza situaţii sociale, pot decide asupra căilor înţelepte de acţiune şi pot
deveni responsabil pentru consecinţele acţiunilor lor.
Conflictul în psihologie se concepe ca ciocnire a unor a unor tendinţe
opuse, contrarii în psihicul uman, în relaţiile oamenilor şi grupelor.
În viziunea lui Petrovskii A. (1990) Conflictul - confruntarea unor
obiective, idei, interese opus direcţionate a subiecţilor ce interacţionează.
[12,p.174]
N.Davidov (1983) prin conflict subînţelege o contradicţie greu rezolvabilă
însoţită de trăiri afective acute. N. Sillamy (1996), tratează conflictul ca nişte
manifestări ale unor antagonisme deschise între entităţi individuale sau colective,
ce au interese incompatibile la moment în ceia ce priveşte deţinerea, gestiunea
unor bunuri [21,p.77] materiale sau simbolice. Ele pot determina confruntarea
între state, în interiorul unor societăţi, între grupuri, clase sociale. În versiunea
lui Fişer R. (1990) conflictul e o formă de comportament competitiv între
persoane sau grupuri, ce apărea atunci cînd două sau mai multe persoane întră în
competiţie pentru unele resurse limitate [7,p.38]
Mihaela Vlăsceanu (1993) citează definiţia pe care a dat-o conflictului
Louis Ştern (1970) "Conflictul poate fi considerat din punct de vedere
comportamental ca o formă de opoziţie, care este centrată pe adversar, este
bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor sau valorilor părţii oponente,
o poziţie care este directă şi personală în care adversarul controlează scopul sau
intenţia dorită de ambele parţi" [30,p.172]
În literatura de specialitate sunt cunoscute şi studiate următoarele forme
de conflict:
conflict intrapersonal;
conflict interpersonal;
conflict intergrupal;
Primul se prezintă ca o confruntare internă a intereselor, trebuinţelor,
pasiunilor persoanei ce au aceiaşi forţă, dar sunt opus direcţionare. Acest tip de
conflict a fost studiat mai profund în psihologie, patopsihologie psihanaliză. Una
din primele cercetări ale conflictului intrapersonal a fost efectuată in perioada
exsovetica de către A. Luria. El a elaborat diferite situaţii experimentale ce pot
scoate vileag conflictul intern. În alte ţări o atenţie deosebită studierii
conflictului intern a fost acordată de către K. Levin. În conflictul interpersonal
sunt implicate două sau mai multe persoane, care ori au scopuri incompatibile şi
orientări valorice contradictorii, ori concurează la realizarea aceluiaşi scop, dar
care poate fi atins doar de o singură persoană sau parte implicată în conflict.
Conflictul intergrupal este acela în care părţile oponente devin grupuri sociale
ce urmăresc obiective diferite şi concurează la înfăptuirea lor [32,p.85].
Conflictul nu apare brusc. La început se creează baza conflictului -
preconflicuală – caracterizată prin prezenţa greutăţilor, barierelor în relaţiile
interpersonale, care nu se pot conştientiza. Situaţia conflictuală e acea situaţie în
care s - a manifestat şi conştientizat de către incompatibilitatea acţiunilor unor
părţi cu normele şi aşteptările altei părţi.
Însuşi conflictul se deosebeşte de situaţia de conflict prin prezenţa
acţiunilor reale, cu ajutorul cărora părţile tind să - şi susţină opiniile şi idealurile
personale. Un atribut obligator al conflictului este atitudinea emoţional -
negativă a unei persoane faţă de alta. Anume aceasta deosebeşte conflictul de alte
feluri de ciocniri (ca dezacordurile şi concurenţa sportivă).
1.2 Tipurile de conflictToate conflictele se pot împărţi în:
Realiste (obiective)
Nerealiste (neobiective) (Cauzer L. 1959)
În conflictele realiste se pot evidenţia fazele constructivă şi distructivă, iar
în cele nerealiste constau numai din faza distructivă.
Conflictele realiste se iscă din cauza nesatisfacerii anumitor cerinţe a
membrilor şi repartizării incorecte a privelegiilor între ei. Ele sunt îndreptate la
luptă cu sursa presupusă a nemulţămirii şi au ca scop obţinerea unui anumit
rezultat.
Conflict nerealistic, necătînd la faptul că cere interacţiunea a doi sau mai
mulţi oameni, are ca cauză nu tendinţele ce se exclud a oponenţilor, dar
necesitatea de a se elibera de încordare [32].
Faza constructivă a conflictului se caracterizează prin aceia că ambii oponenţi
conştientizează scopul, obiectul şi mijloacele activităţii comune, corect apreciază
posibilităţile sale şi starea sa şi pot aprecia corect starea şi relaţiile oponentului.
Pentru această fază e caracteristică nemulţumirea de sine, de oponent, de obiectul
activităţii comune, discuţii. Faza distructivă se începe atunci, cînd este
insatisfacţia reciprocă a oponenţilor, metodelor de rezolvare a problemei,
productivitatea activităţii comune trece de pragul critic şi activitatea în comun
devine necontrolabilă. În această fază oponenţii nu se pot întoarce pe căile
constructive ale rezolvării conflictului.
Se pot evidenţia şi alte feluri ale conflictelor:
după gradul de manifestare a însuşirilor:
- deschise, - închise;
după măsura intensităţii:
- intensive, - atenuate;
după durată:
- de scurtă durată, - de lungă durată;
după corelare de statut a membrilor:
- verticale, - orizontale;
Cînd apare un conflict asupra individului se exercită două sau mai multe
forţe cu valenţe diferite dar de intensitate aproximativ egale. În funcţie de
caracterul acestor forţe se stabilesc trei tipuri de situaţii conflictuale:
a) Conceptul atracţie - atracţie (A- A) este situaţia în care alternativele puse
în faţa individului sunt la fel de dezirabile, adică ambele valenţe sunt
pozitive. De exemplu el trebuie să decidă între a merge la un film sau la
un meci de fotbal, cînd ambele alternative oferă o modalitate plăcută de a
petrece timpul liber, astfel de decizii sunt luate rapid, însă cînd alegerea e
foarte importantă, ca în cazul alegerii profesiunii - conflictul (A- A) poate
genera comportamente neadecvate.
b) Conflictul atracţie - evitare (A- E), apare atunci cînd un scop are atît
valenţe pozitive cît şi negative. De exemplu adolescentul urmăreşte să
scape de sub tutela părinţilor, dar în acelaşi timp ştie că are nevoie de
protecţia şi ajutorul lor. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viaţa
de zi cu zi. El apare mai ales sub forma alegerii între două sau mai multe
alternative, care au simultan atît valenţe pozitive cît şi negative.
c) Conflictul de tip evitare - evitare (E- E) apare în cazul în care subiectul
trebuie să aleagă între variantele la fel de indezirabile (ambele valenţe
sunt negative). De exemplu elevul nepregătit trebuie să aleagă între nota
proastă pe care o va primi pentru tema neînvăţată şi pedeapsa ce i se va
aplica dacă va fugi de la şcoală. Uneori se caută “răul cel mai mic”.
Alteori apare soluţia în evaziunea fizică sau imaginară ori în comportare
agresivă, [14,p.258] [32,p.87].
Se disting trei tipuri de bază a conflictelor (după numărul persoanelor):
intrapersonal;
interpersonal;
intergrupal; [32]
Conflictele interpersonale- sunt cele mai răspîndite. Ele se pot isca din mai
multe cauze. Convenţional ele se combină în trei grupe:
1) organizaţional - de producere;
2) de personalitate;
3) de comportare;
Se mai poate evidenţia peredispoziţii obiective şi subiective ale
conflictului. Condiţiile obiective creează numai posibilitatea potenţială pentru
apariţia conflictului - solul, în care ele pot apărea şi se dezvolta.
În calitate de predispoziţii ale conflictului pot fi:
- particularităţile de personalitate a acelor ce comunică;
- greşele tipice ale comportării ce provoacă protestul emoţional al
oponentului.
Care particularităţi de personalitate pot servi ca predispoziţii subiective ale
conflictului?
- Acele trăsături psihologice, după care persoanele se deosebesc mult între
ele. Dacă unul este încet, atunci aceasta îl irită pe cel ce se grăbeşte. Şi
dimpotrivă, pe cel repezit îl irită încetineala altuia.
- Există particularităţi de personalitate specifice - gradul de conflictualitate
sau neconflictualitate al personalităţii. Persoana conflictogen, majoritatea
situaţilor conflictuale le transformă în conflict.
Există trei surse posibile ale izbucnirii unui conflict:
situaţiile obiective;
personalitatea;
comunicarea;
Cauzele conflictelor ce ţin de personalitatea adolescentului presupun
predispoziţia lui către conflict, în care poate avea predispoziţii caracterologice.
Predispoziţii situative - acele stări psihice ale omului în care el este
predispus la o reacţie conflictuală. La ele se referă aşa stări ca: nesatisfacerea de
necesitatea actuală, excitarea mărită starea de insuflare, ş.a.
La predispoziţiile caracterologice se pot atribui acele trăsături de caracter,
care provoacă atitudini negative faţă de om, sentimentul antipatiei. Astfel
trăsături sunt: preamărirea neajunsurilor altuia, autocritica scăzută,
impulsivitatea, egoismul ş.a.
A treia grupă de cauze a conflictelor interpersonale – de comportare. La ele
se referă următoarele particularităţi ale comportării: vulgaritatea, netactitatea,
neputinţa de a asculta critica. Sursa tuturor cauzelor – nivelul jos al culturii de
comunicare şi relaţionare.
1.3 Structura conflictului.Conflictul are următoarea structură: triunghiul conflictului – doi membri şi
obiectul aşteptărilor (responsabilitatea, datoria…)
Membrii conflictului au poziţie internă şi poziţie externă.
Poziţia internă a membrilor constă din scopuri, interese şi motive; ea
nemijlocit influenţează asupra decurgerii situaţiei conflictuale şi se află ca şi
după cadru; deseori despre ea nu se vorbeşte, ci numai se subînţelege.
Poziţia externă se manifestă în comportarea verbală a celor ce conflictează,
ea se reflectă în opinii, păreri, doleanţe.
Trebuie să diferenţiăm poziţia internă de cea externă pentru a vedea prin
prisma exteriorului situativului – interiorul, esenţialul. Obiectivul conflictului
uneori e greu de determinat. Pentru aceasta trebuie de analizat ambele poziţii ale
fiecărui membru. Obiectul discuţiei poate fi obiectiv, real, existent dar şi
subiectiv, adică ce n-are bază reală.
Există următoarele variante de corespundere a obiectivului şi subiectivului
în situaţiile conflictuale:
1. Conflict înţeles adecvat. Aici e prezentă situaţia conflictuală obiectivă şi
părţile o înţeleg corect.
2. Conflict înţeles neadecvat. În acest caz situaţia conflictuală există real, dar
părţile o înţeleg în mod greşit.
3. Conflict neînţeles. Situaţia conflictuală există, dar ea nu se percepe de
oponenţi.
4. Conflict miracol. Situaţia conflictuală în mod obiectiv lipseşte, dar părţile
înţeleg relaţiile sale ca conflictuale.
1.4 Condiţiile decurgerii conflictului.1. Spaţial-temporale (locul decurgerii contradicţiei şi timpul, în decursul căruia
ea trebuie să fie rezolvată).
2. Social-psihologice (climatul în grupa conflictogenă, timpul şi nivelul
interacţiunilor, comunicării, măsura confruntării şi starea membrilor
conflictului).
3. Social-culturale (includerea în contradicţia intereselor a diverselor grupe
sociale: familiale, de sex, profesionale, etice şi naţionale).
1.5 Semnalele conflictului.Conflictul ca orice stare de manifestare a contradicţiilor sociale,
politice, economice rezultă cu nişte consecinţe, ce îmbunătăţesc sau dimpotrivă
înrăutăţesc situaţia de conflict.
Soluţionarea conflictului depinde de nivelul de vigilenţă, deoarece el este
anticipat de semnalele evidente, numite semnalele conflictului, care sunt:
discomfortul, incidentul, confuzia, tensiunea, criza.[10,p.56]; [3].
Discomfortul se manifestă prin stare de spirit nemulţumită, prin
nesatisfacţie, presimţirea unei probleme acute şi nedorite. În acest caz e foarte
binevenită luarea în seamă a situaţiei.
Incidentul. În această stare de manifestare a conflictului apare un schimb
scurt, acut, fără a lăsa vre-o reacţie internă de durată. Semnalul care informează
că persoana e participantă la un incident ce poartă în sine grăuntele conflictului,
de obicei e neînsemnat.Orice mărunţiş poate provoca o nelinişte, sau o iritare
temporară, care peste cîteva zile va fi uitată. Un incident neînsmnat, fiind înţeles
greşit poate să ducă la escaladarea conflictului.
Confuzia sau neînţelegerea este al treilea semnal nu mai puţin semnificativ
ca celelalte. În general confuzia este o percepere deformată a lucrurilor şi
relaţiilor în care motivele şi faptele sunt concepute greşit.
Întreaga omenire adesea nimereşte în asemenea situaţii de neînţelegere,
făcînd concluzii false, deseori din cauza exprimării insuficient de clare a
gîndurilor sau din cauza lipsei corelaţiei.
Uneori neînţelegerea e provocată de faptul că situaţia dată e legată de
încordarea emoţională a unora din participanţi. În acest caz gîndurile sale sunt
îndreptate spre una şi aceiaşi problemă. Şi deci percepţia problemei şi a
înţelegerii situaţiei ia amploare negativă.
Tensiunea – dacă felul cum crede şi se priveşte la altă persoană se schimbă
semnificativ spre rău, dar relaţia a devenit o cursă constantă de nelinişte şi
îngrijorare, atunci e vorba de tensiune. Tensiunea se caracterizează printr-o stare
de încordare stresantă, ce denaturează percepţia omului despre partener şi chiar
multe din acţiunile sale. Aici relaţiile se complică prin atitudini negative şi idei
fixe. Sentimentele privind atitudinea faţă de oponent se înrăutăţesc considerabil.
Însă raportul şi relaţiile cu el devin izvorul unei neconstante nelinişti, situaţia e
asemănătoare unui arbore bătrîn şi uscat, gata de izbucnire, chiar de la prima
flacără.
Criza – este nivelul de conflict ce prevede ruperea oricăror legături
interpersonale şi care este urmată de efectul înstrăinării, adică începe acia
categorie filozofică şi psihologică ce constă în transformarea rezultatelor
activităţii în ceva ce nu depinde de om şi îl domină. Acest fenomen al înstrăinării
ia aşa o amploare, încît denaturarea conţinutului activităţii umane goleşte
conţinutul creator, iar omul însăşi este depersonalizat pentru ca relaţiile sociale
ale oamenilor capătă formă unor relaţii ale lucrurilor. Oamenii îşi stabilesc în
mod stihiinic şi nu le pot controla; tipurile sociale ale oamenilor se dovedesc a fi
exterioare şi străine oricărui om şi diferitor grupe. Lumea socială creată de om
devine ostilă şi stăpînă pe dînsa, el însuşi fiind nevoit să se adapteze într-un fel
sau altul la această lume.
În domeniul moralei criza se manifestă prin faptul că normele şi principiile
de conduită apar ca ceva opus propriei activităţi vitale a omeniei, impusă din
afară, care înăbuşă aspiraţiile fireşti individului însuşi şi necondiţionat de
activitatea lor comună.
Violenţa şi asuprire, ca consecinţă indică o sigură prezenţă a crizei, la fel ca
certurile înverşunate, cînd oamenii se insultă unii pe alţii, pierzînd controlul
asupra emoţiilor. Pe parcursul crizei normele obişnuite ale comportamentului îşi
pierd puterea. Persoana dată se află într-o stare de extremă în imaginaţia sa, iar
uneori în realitate.
Pe parcursul întregului eveniment desfăşurat se menţine comportamentul
afectat, acţiunile normale devin dificile, se contemplează sau se efectuează
gesturi extreme. Dacă persoanele implicate în conflict au de a face cu un
eveniment major, apare posibilitatea ruperii relaţiilor, violenţei, abandonarea
serviciului. În acest caz criza ca consecinţă a conflictului e destul de evidentă
cînd individul rupe relaţia cu partenerul de serviciu sau partenerul relaţiilor
amorale, e clar că aveţi de a face cu un conflict nesoluţionat [3,p.56-60]
1.6 Cauzele generatoare a conflictelor existente în adolescenţă. După cum menţionează psihologul rus V. Kislovskaia, indicii înalţi de
nelinişte, alarmă sunt determinaţi de comunicare , mai ales de comunicarea cu
părinţii şi cu adulţii, faţă de care se manifestă o atitudine de dependenţă, pe de o
parte, şi căutarea unei comunicări mai profunde cu adulţii, pe de altă parte. De
faptul cine şi cum le va ajuta la acest moment, ce depinde în mare măsură şi
relaţiile reciproce dintre tineri şi tinere în cele mai diverse sfere ale vieţii lor
mature ulterioare: la serviciu, în familie, între prieteni. [5,p.118]
Mecanismele de reglare şi selectivitate a emoţiilor la această vîrstă sunt
încă instabile. Aceasta ăi face pe adolescenţi extremi de vulnerabili.
Relaţiile şi comunicarea cu adulţii au o deosebită importanţă la vîrsta
adolescenţei. Ea ţine de problema relaţiilor dintre generaţii, de aceia implică
multe nuanţe de caracter social, psiho–social şi individual. Relaţiile dintre
generaţii au fost complicate în toate timpurile datorită faptului că fiecare
generaţie este purtătoarea unor valori spirituale, culturale, morale, unor norme şi
modele de cultură. Odată asimilate, ele se stabilizează, capătă o nuanţă de
rigiditate.
Generaţiile tinere elaborează noi valori, deseori neînţelese şi neacceptate de
generaţiile predecesoare. Diferenţa valorilor se află la baza conflictelor dintre
generaţii, care într-o măsură mai mare ori mai mică se manifestă în toate relaţiile
interpersonale ale adolescenţilor cu adulţii.
Cauzele conflictelor adolescent-adult
- diferenţa valorilor dintre generaţii;
- tendinţa spre autonomie, necesitatea de afirmare şi autorealizare,
sentimentul crescut al respectului de sine îi fac pe adolescenţi să se
detaşeze de tutela părintească;
- dezvoltarea nivelului intelectual duce la apariţia atitudinii critice faţă
de anumite aspecte ale activităţii şi conduitei adulţilor, autoritatea
părinţilor încetează a mai fi un fapt indiscutabil;
- părinţii văd în persoana adolescentului un copil, care trebuie să
asculte şi să se supună – necunoaşterea particularităţilor de vîrstă;
- contradicţiile dintre aşteptările adolescenţilor şi cele ale părinţilor
duc la neînţelegeri şi discomfort;
- cu cît stilul de comunicare al părinţilor cu copii este mai autoritar, cu
atît conflictele se înteţesc mai mult, devin mai frecvente;
- excesul de liberalism îl face pe copil să se simtă părăsit, singuratic.
Aceasta duce la apariţia conflictului intern;
- dragostea, mîngîerile, hipertutela îi irita pe adolescenţi, ele pot fi:
a) obiect de ironie pentru semeni;
b) percepute ca atentate la independenţa şi libertatea
personală;
- stilul diferit de îmbrăcăminte;
- adulţii preferă să asculte gen de muzică diferit de cel preferat de
adolescenţi.
Relaţiile cu profesori se constituie, în linii mari pe aceleaşi baze
psihologice. Deosebirile sunt determinate de faptul că dependenţa de aceşti adulţi
este mai mică decît dependenţa de părinţi, precum şi de caracterul diferit al
legăturilor emoţionale.
Cauzele conflictelor profesor – adolescent :
- Profesorul are prejudecata şcolarului – ce se exprimă prin excesiva
extindere a rolului şi regulamentului şcolar în întreaga viaţă a
copilului şi restrîngerea evidentă a orice depăşeşte statutul de elev şi
rigorile acestuia.
- Prejudecata normalităţii– constă în ideea că elevul nu are şi nu poate
fi decît normal, conform unui model relativ simplificativ şi legat de
disciplina profesorului respectiv.
- Prejudecata uniformităţii ignoră tratarea individuală, cunoscînd că
egalitatea socială echivalentă cu egalitatea resurselor şi
caracteristicilor copiilor.
- Conduita profesorului reglamentează rolul şi statutul tinerilor.
În relaţia cu semenii, pentru adolescent e important nu pur şi simplu să fie
alături de el (semen) dar, principalul, să accepte un loc rîvnit. Pentru unii această
dorinţă – trebuie să ocupe în grupă poziţia liderului, pentru alţii să fie
recunoscut, prieten iubit, pentru al treilea să aibă autoritatea deplină într–o
anumită situaţie. [20,p.95]; [3]
După cum arată cercetările, anume neputinţa, imposibilitatea de a ocupa un
astfel de loc, cel mai des provoacă conflictele în mijlocul lor.
Şi faptul că adolescentul doreşte să ia cu asalt tot ce este mai plăcut şi mai
dificil de obţinut pe lume, maxima după care se conduce fiind “totul sau nimic”
contribuie la apariţia multor conflicte între ei.
Deoarece această vîrstă în general se caracterizează prin creşterea voinţei
libere, prin maximalism, conflictele dintre ei au o dinamică deosebită. Ele
izbucnesc cu mult mai repede, se caracterizează printr-o intensitate foarte înaltă
din cauza căreia deseori se aplică forţa fizică.
Dacă să concretizăm cauzele conflictelor dintre adolescenţi, făcînd o
analiză a anchetei implementate în rîndul lor, atunci drept sursă a acestor
conflicte pot servi:
1) Notele (20 subiecţi);
2) Starea materială diferită a părinţilor (30 subiecţi);
3) Neonestitatea, nesinceritatea (20 subiecţi);
4) Încrederea reciprocă lipseşte (15 subiecţi);
5) Unele trăsături personale (10 subiecţi);
6) Ignorarea intereselor celorlalţi (11 subiecţi);
7) Popularitatea sau nepopularitatea la persoanele de sex opus (9 subiecţi);
8) Distribuirea neechitabilă a atenţiei dintre prieteni (8 subiecţi);
9) Rivalitatea (8 subiecţi);
10) Persoanele conflictogene (8 subiecţi);
1.7. Particularităţile conflictelor personale la adolescenţi
Conflictele interne si conflictele interpersonale:
Perioada maturizării este o perioadă de mare concentrare a conflictelor, care adesea duc
la abateri comportamentale ăi care de regulă se finiseză cu o adaptare şi o integrare în
lumea adulţilor. O regiune importantă care este îmbibată de conflice este familia, grupul
de referinţă, şcoala sau locul de muncă. Pentru conflictele vîrstei adolescente sunt
caracteristice urmatoarele particularităţi:
- Prelungirea perioadei de maturizare, ce măreste potenţialul conflictual în urma
lipsei la adolescenţi a drepturilor şi a obligaţiunilor, de care dispune un adult.
Conflictele psihosociale sunt întruatît de răspîndite în perioada dată, întrucît ele trebuiesc
privite ca o normă.
- Situaţiile conflictuale apar mai întîi de toate în cele mai apropiate împrejurări
sociale, ceia ce duce la gîndul de ale rezolva în mediul dat. Familia, şcoala, comunitatea
religioasă e capabilă de a rezolva conflice mai puţin dureros decît instanţele juridice sau
statale. Insă intervenirea acestor instanţe statale este necesară, dacă încălcarea normelor
de comportare în imprejurările sociale apropiate, lizează derpturile persoanelor din jur.
Transmiterea la aceste instanţe dreptului de a rezolva conflictele în mod anonim nu
favorizează integrarea eficienta a individului în societate. Rezolvarea acestor conflicte de
către jurişti sau de stat este asemănătoare cu punerea unei ştampile pe adolescent, care
deloc nu influentează pozitiv asupra conflictului.
Integrarea adolescenţilor în societate foarte des este insoţită de ciocniri cu
autorităţile, cu tradiţiile şi cu normele sociale. Aceste conflicte preponderent sunt
răspîndite în familie, şcoală, şi în general în orice instituţie de invăţămînt. Protestul
adolescenţilor orientat împotriva autorităţilor, tradiţiilor şi normelor sociale poate fi
lămurit prin urmatoarele cauze:
- decalajul temporar dintre atingerea maturizării biologice şi statutul social al unui
adult; adolescentul se confruntă cu contradicţii dintre capacităţile sale şi posibilităţile
asigurate de societate.
- focusarea aproape a tuturor problemelor de vîrsta la acapărarea suveranităţii şi
independenţei; în locul vechilor identificări este necesară apariţia altor noi, care încă nu
sunt pe deplin percepute.
- lărgirea vacuumului exestenţial al adolescentului prin destrămarea tradiţiilor
duce la aceia, că senzaţia existenţei absurde duce la negarea oricărei autoritaţi sau la
negarea normelor existente de viaţă, considerîndu-le nefavorabile pentru natura sa; se
proclamă necesitatea de organizare mai ideala a vieţii, care este posibilă numai după
destrămarea celei existente.
Tipurile de conflicte:
A) Conflictul generaţiilor de obicei are două izvoare:
1) Schimbările sociale furtunoase aduc la aceia că adolescenţii insuşesc
orientările valorice şi formele comportamentale, care nu corespund celor primite
de adulţi;
2) Devotamentul reprezentanţilor generatiei în vîrsta, la valorile şi idealurile de
educaţie tradiţională.
In urma conflictului dat pot apărea diferite reacţii de protest din partea
adolescenţilor, care pot să se manifeste prin fuga de acasă, conflicte orientate împotriva
familiei, tatălui. Faptele active de protest reprezintă prin sine o opoziţie a autorităţilor la
norme, la reguli, iar fuga de acasă este un refuz de la contrapunere. Protestul împotriva
autorităţilor apare în majoritatea cazurilor în rezultatul existenţei în societate a unor limite
şi a predespoziţiilor tipice a adolescenţilor la conflicte.
In majoritatea cazurilor procesul de separare a adolescenţilor de părinţi decurge
destul de favorabil: adolescenţii de regulă îşi păstrează o atitudine pozitivă faţă de parinţi
şi nu sunt observate multe cazuri de conflicte ale generaţiilor. In urma datelor obţinute
într-un studiu experimental s-a găsit că majoritatea parinţilor îi consideră pe adolescenţi
ca pe interlocuitori maturi şi de aceia lor li se permite critica principiilor de educaţie.
Este cunoscut de demult, că izvorul conflictelor generaţiilor poate fi găsit nu atît în
familie, cît în sfera socială, adica critica adulţilor din exterior este mai puternică decît
critica propriilor părinţi.
Adolescenţii sunt destul de demult dependenţi material de parinţi din cauza
insuşirii îndelungate a expereenţei,majoritatea din ei sunt orientaţi la persoanele de
aceiaşi vîrstă, însă în rezolvarea problemelor complicate persoanele cu autoritate, totuşi,
rămîn părinţii.
Factorul principal de cimentare a familiei este necesitatea de ai da adolescentului
o instruire mai bună. In perioada de maturizare se fac planuri la statutul social şi
profesional al adoliscenţilor pe viitor. Aceasta mai mult se referă la instruirea în şcoală,
care influienţează semnificant asupra statutului social din viitor şi dă şanse de a urca pe
scara socială sau formează premize de a cădea în jos. Din acestă privinţă părinţii
supraveghează destul de sever reuşita copiilor din şcoala. Dar conflictele pot apărea şi nu
numai din cauza nereuşitei, faptul că unul din parinţi este şomer la fel crează atmosfera
tensionată în familie.
B) Conflicte familiale.
Conflictele familiale apar în urma unor relaţii conflictuale. Aşa de exemplu 80%
de adolescenţi consideră că stilul de educaţie al parinţilor este foarte dur, 50% consideră
părinţii, că nu merg în pas cu moda şi un procent foarte mic de adolescenţi au o atitudine
negativa faţă de părinţi.
M. Offer într-o cercetare experimentală a demonstrat că adolescenţei îi este
caracteristică apariţia unor oscilaţii emoţionale, însă o comportare neurotică, protestul şi
răscoala nici într-un caz nu trebue luată ca regula. Deşi între părinţi şi adolescenţi uneori
apare o oarecare tensiune, prevalează, totusi, mai mult interese comune. Problemele
sexuale nici într-un caz nu apar pe prim plan, însă tendinţele agresive mai des pot deveni
subiectul conflictelor cu parinţii. Dar, totuşi, majoritatea adolescenţilor destul de bine
se înţeleg cu părinţii, iar subiectul dezacordului apare mai des în unele detalii ca
îmbrăcamintea, coafura, etc.
Frecvenţa conflictelor. Deşi locul comun de trai al parinţilor şi copiilor crează
între ei o oarecare tensiune, totuşi, aceasta nu ne dă posibilitate să facem concluzii că
aici există un potenţial conflictual mărit. Mai degrabă s-ar putea spune, că creşte
înfluenţa adolescenţilor la hotarîrile ce se iau în familie şi aceasta favorizează negocierea
conflictelor.
Conflicte dese cu tata au fost înregistrate la a şasea parte din băeti şi la a cincea
parte din fete. Insă situaţii conflictuale cu mama s-au înregistrat mai mult la fete decît la
băeţi. In jur la 18% de băeţi se ceartă regulat cu tata şi 13% - cu mama.
Cele mai răspîndite motive de conflict sunt urmatoarele:
- Adolescenţii preferă mai întîi de toate comunicarea cu sămaşii săi pentru a-şi
dezvolta interesele proprii şi doresc în aceasta perioadă să fie mai slab controlaţi de
părinţi.
- In comparaţie cu generaţia anilor 50 cu mult s-au micşorat conflictele din motive
de îmbrăcăminte sau coafură.
- Confruntarile cu părinţii la teme sexuale sunt mai frecvente la virsta de 13-16
ani.
- Probleme şcolare. Cele principale regiuni conflictuale ţin de acurateţea, reuşita
la şcoală, ajutorul în treburile casnice, şi mai puţin importante sunt lipsa
adolescentului de acasă, îmbrăcămintea şi fumatul.
Cauzele conflictelor adolescentilor cu parintii.
1) Diferenţa de experienţă dintre copii şi adulţi, mai ales în perioada maturizării.
2) Lipsa etapelor clare de trecere de la dependenţă copilărească la independenţa
matură.
3) Lipsa regulelor ce structurează micşorarea puterii părinteşti în faza trecerii de
la copilărie la adolescenţă.
4) Diferenţe psihologice şi sociale dintre părinţi şi copii. Din punct de vedere
psihologic aceasta se manifestă prin necorespunderea dintre montaje şi
reprezentari ale adolescenţilor şi experienţa adulţilor, iar din punct de vedere
sociologic prin confruntarea controlului înfăptuit de adulţi cu necesităţile de
autonomie ale adolescenţilor.
5) Supraîncărcare şi tensiune ca rezultat al unor schimbări sociale şi culturale.
Este evident faptul că majoritatea conflictelor reesă din tensiune, creată de
adolescenţi cu scopul independenţei şi din conştientizare de maturi a răspunderii pe care
o poartă.
Importanţa independenţei este prematură la adolescenţi din cauza particularităţilor
legate de maturizare ( apariţia noilor capacităţi, care vor sa fie aprobate) şi simtul
raspunderii premărit a parinţilor din cauza neliniştii excesive sau din cauza unei protecţii
a unor dorinţe neîndeplinite.
C) Conflictele de rol
Apar în cazuri cînd individul trebuie să cuprindă în sine 2 roluri contradictorii fără
puncte de tangenţă. Asemenea conflicte sunt foarte raspîndite în perioada de
maturizare. In unele cazuri ele pot aduce la devieri în comportament sau uneori la
faptul că rolul dorit dar inaccesibil provoacă atitudinea negativă. Foarte mulţi în
perioada maturizării sunt incapabili să primească un oarecare rol. Adolescenţii nu
se simt nici copii nici adulţi şi foarte des nu ştiu ce se aşteaptă de la ei de maturi.
D) Conflicte cu sămaşii foarte des sunt legate de concurenţă şi de parteneriat
1. Conflictele legate de concurenţă apar la fel între băeţi aşa şi între fete. In perioada
adolescentă aceste conflicte apar preponderent între persoane de acelaşi sex. Băeţii tind
să fie lideri în grup, se zbat pentru succese în domenii fizice şi intelectuale, se confruntă
pentru prietenie şi ataşament. La fete aceste confruntari foarte rar sunt legate de succese
în muncă sau în sport. Din cauza maturizării sexuale timpurii în comparaţie cu băeţii pe
prim plan se află relaţiile cu reprezentanţii sexului opus. Conflictele apar preponderent
din cauza concurenţei pentru atitudinea binevoitoare a unui băiat mai mare.
2. Conflicte dintre parteneri apar la etapele mai tîrzii ale adolescenţei. Anume la
"stadiul de antrenament" în relaţii de parteneri se petrec multe confruntări între băeţi şi
fete ce se află în relaţii de prietenie. Ele sunt legate de chestiunile formării familiei, de
relatii sexuale înaintea căsătoriei, necredinţei în partener, a perspectivelor asupra
viitorului comun, inchipuiri despre normele morale, etice şi despre contraverse cu
parinţii.
E) Conflictele cu instituţiile sociale.
Apar în urma apariţiei tendinţei puternice de a deveni autonom, de a se separa de familie,
necesitătatea în autocunoaştere formează la majoritatea adolescenţilor o atitudine
negativă faţă de instituţiile sociale. Conflictele apar premordial la şcoală, la lucru, cu
inspecţia şi organele de pedeapsă.
F) Conflicte legate de devieri comportamentale.
Datorită faptului că toate instituţiile societăţii noastre functionează în
corespundere cu legea, de aceia preluînd expunerea lui Kaizei putem spune că aitudinea
negativă a adolescenţilor faţă de instituţiile sociale concomitent duce la conflicte cu
legea".
Poliţia şi organele de pedeapsă întruchipează în sine legea, de aceea ele deseori
devin izvorul conflictelor. De exemplu:
I. Conflicte legate de comportament asocial: un şir întreg de fapte intreprinse de
adolescent pot duce la confruntări cu poliţia, aici se referă şomajul la tineret, fuga de
acasă, alcoolizmul şi narcomania, vandalizmul şi incercari suicedale. O mare parte ale
acestor fenomene şi fapte nu sunt condiţionate de conflicte cu instituţiile şcolare, ci sunt
factori personali de influienţă a educaţiei sau a condiţiilor sociale. Însă urmările lor duc
la confruntări cu instituţii sociale.
II. Alcoolismul şi narcomania - în majoritatea cazurilor sunt rezultatul diferitor
împrejurări. Ele duc la conflicte cu legea în cazul crimelor, legate de folosirea
drogurilor.
III. Prin vandalism se subînţeleg faptele destrugatoare, orientete împotriva
obiectelor ( destrugerea lor colectivă, uneori incendii) . O particularitate caracteristică
a unei asemenea comportări agresive este lipsa de scop, caracterul molipsitor şi
neobişnuit, care atrage atenţia tuturor. În vandalizm îşi găseşte exprimarea potenţialul
conflictual complicat, care îşi găseşte eşirea în mod furtunos şi neprevăzut. La aceste
acte deobicei participă adolescenţii care nu au intenţii de a savîrşi fapte criminale în alte
domenii.
IV. Conflictele ce au ca rezultat urmări juridice apar acolo unde se observă un
potenţial conflictual mărit, care se mai intensifică prin diverse probleme provocatoare:
probleme familiale, metode neadecvate de instruire, şomajul, schimbarea locului de
invăţătură, lipsa de supraveghere, inadaptare socială, folosirea alcoolului şi a
drogurilor. Sub înfluenţa grupurilor ce au experienţă corespunzatoare, foarte des
adolescentul începe să înfăptuiască fapte criminale. Experienţa negativă a socializării
influenţează negativ asupra reprezentărilor adolescentului despre sine însuşi, ceia ce
duce la apariţia senzaţiei prezenţei unei ştampile. Foarte des comportamentul delicvent
al adolescentuli este legat de devieri personale. Ei sunt predispuşi să-i învinuiască pe alţii
în nenorocirile lor şi nu au încredere în nimeni. Chiar şi după pedeapsă, foarte rar se
obţine succes în resocializarea lor.
Experienţa criminală, condiţiile familiale nefavorabile, conflictele şcolare sau la
lucru micşorează şansele de începere a integrarii sociale.
G) Formarea Eu-lui fragmentar.
Cel mai important proces al vîrstei adolescente este formarea conştiinţei de sine şi a
imaginii Eului stabile. O achiziţie psihologică semnificativă a adolescenţei este
descoperirea lumii sale interne. Cercetările percepţiei sociale arată că odată cu vîrsta se
produce şi o restructurare a Eului, care poate avea drept urmare formarea Eului
fragmentar. Pe adolescenţi foarte mult le frămîntă întrebările de tipul : cine sunt? cum
arăt?etc. ,datorită dezvoltării sale neuniforme în ce priveşte exteriorul lor ei se percep ca
urăţi şi anume aici apare pericolul apariţiei Eului fragmentar ( de ex:Eul cu nasul mare-
astupă tot Eul ). Apariţia Eului fragmentar în perioadele de trecere este un fenomen
normal, însă trebue să ţinem cont că la unele persoane, Eul fragmentar poate să rămînă
pentru toată viaţă.
H)Simţul singurătăţii.
Eul adolescentin este încă foarte confuz,nedetermenat şi deseori ste retrăit ca o nelineşte
confuză, ca senzaţia unui gol intern. La vîrsta adolescenţei se activează reflecţia- simţul
unicităţii sale. Conştientizarea unicităţii sale, neasemănării cu alţii, produce simţul
singuratăţii sau frica singurătăţii care de fapt sunt caracteristice acestei perioade.
1.8. Consicinţele conflictelor adolescentine
a) Suicidul
Ca una din consecinţe a conflictelor adolescentine poate fi numită tentativa
suicidală. Cauzele acestor încercari pot fi diferite şi fiecere caz concret este necesar de
aparte. Însă totuşi a fost descris un şir de cauze ce provoacă tentative suicidare printre
care am putea numi: agravarea simţului de ofensă, simţul vinovaţiei, inchiderea în sine,
inadaptarea socială, anumite particularităţi a sferei cognetive.
Cercetările curente au demonstrat că persoanele ce înfăptuesc aceste acţiuni în
60-80% de cazri suferă nu de boli psihice ,ci de boli somatice.
Anual, de exemplu, în Germania se sinucid mai mult de circa 100 de copii
(raportul dintre băeţi şi fete fiind de 5: 1) . Însă la vîrsta adolescentă 15-25 ani numărul
acestor încercari este mult mai mare - circa 1500 de sineucideri pe an. Cele mai răspîdite
cauze ale încercărilor suicidale în perioada maturizării sunt legate de problemele
specifice perioadei date. În această perioadă sunt pe larg răspîndite gîndurile şi faptele
suicidale: aproape o jumătate de adolescenţi au recunoscut, că într-o perioadă de timp le
frămîntau aceste gînduri. La factorii ce provoacă aceste tentative suicidare la adolescenţi
mai putem adăuga pe lîngă boli psihice grave, conflictele ale autoaprecierii,
singurătatea, conflicte interpersonale, nesatisfacţia de propria infăţişare, dezămăgirea în
relaţiile cu persoanele de sex opus, stare de depresie. Foarte des aceste încercari sunt
provocate de factorii situativi, care peste 1-2 ani îşi pierd valoarea.
Fapte suicide la copii foarte des sunt impulsive, situative şi nu sunt planificate
din anterior. Fapte de acest gen se întîlnesc şi în perioada de maturizare, însă în
majoritatea cazurilor la adolescenţi "încercări suicide" sunt rezultatul unor perioade
îndelungate de criză sau de conflicte, pe care cum arată analiza retrospectivă, în
majoritatea cazurilor ar putea fi prevăzute. Pentru caracterizarea stării ce premerge
încercării suicide a fost întrodusă noţiunea "sindrom presuicidal" în care sunt evidenţiate
3 criterii de bază:
1. Ingustarea întregii sfere a vieţii psihice (motivaţia situativă, îngustarea sferei
personale) – care se manifesta prin evitarea contactelor sociale; evitarea situaţiilor
atrăgătoare anterior; lipsa intereselor; lipsa iniţiativii; perceperea sau intrpretarea
denaturată a unor evenimente; ruperea relaţiilor intrpersonale; simţul inferiorităţii;
neinţelegerea absolută din partea altora. Micşorarea valorii lumii se exprimă prin refuzul
de a apăra valorile, ce atrăgeau anterior sau a formelor preferate de activitate. Asemenea
semne sunt foarte des întîlnite în zilnice şi recipisă de rămas bun.
2.Stoparea agresiei orientate în exterior şi transferarea ei pe propria personalitate.
În rezultatul îngustării sferei de viaţă şi din cauza izolării, dispare cîmpul pe care
adolescentul şi-ar putea proiecta agresia sa. Ea foarte des, în forme de fantezii dar uneori
şi în forme de fapte autodăunătoare fără o intenţie adevărată de a se sinucide, se
orientează împotriva personalităţii.
3.Dorinţa de a muri şi fantezii pe tema de sinucidere.
Fantezii pe tema de a se sinucide sunt foarte răspîndite în perioada maturizării şi
se întîlneşte la aproximativ 50% de adolescenţi. Insă în graniţile sindromuluin presuicid
aceste fantezii se caracterezează prin concretitate şi devin o temă dominantă de meditare.
Cauzele încercărilor suicide sunt diferite, însa prevalează mai mult conflictele
familiare, dificultăţi şcolare sau profesionale, conflictele cu prietenii sau cu partenerii
sexuali şi bolile psihice.
b) Fuga de acasă
Datele statistice a poliţiei ne arată ca aproximativ 4-6% din adolescenţi
măcar odată au părăsit fără voia parinţilor casa în urma conflictelor care şi sunt cauza
principală a acestor fapte. Cele mai răspîndite motive ale acestor cazuri sunt: forţare
puternică, teama de pedeapsă, certuri şi relaţii desarmonice în familie, alcoolizmul sau
boala psihică a unuia din părinţi.
În cazul unei situaţii de criză îndelungată pentru fuga de acasă este de ajuns cel
mai nesemnificativ motiv. La mai mulţi adolescenţi comportarea de aşa fel este legată cu
crizele individuale sau cu maturizarea sexuala şi poate fi privită ca un fenomen temporar.
În majoritatea cazurilor fugarii singuri se întorc acasă, alţii sunt prinţi de poliţie.
Adolescenţii ce au fugit de acasă deodată nu sunt predispuşi la fapte criminale, însă
uneori ei devin jertve ale împrejurărilor şi sunt nevoiţi să-şi dobîndească mijloace pentru
existenţă prin intermediul furtului, ceia ce duce la confruntări cu legea.
1.9.Tipologia conflictelor la vîrsta adolescentină.1. După calitatea consecinţelor:
a) distructiv;
b) constructiv;
2. După forma de exprimare, manifestare:
a) închis (camuflat);
b) deschis;
3. După prezenţa forţei fizice:
a) cu aplicarea forţei fizice;
b) fără aplicarea forţei fizice;
4. După durată:
a) de lungă durată ;
b) de scurtă durată;
5. După intensitate:
a) de intensitate mare;
b) de intensitate mică;
6. După numărul membrilor implicaţi în conflict:
a) mic localizat;
b) mare (sunt persoane străine);
7. După prezenţa implicării, participării colectivului:
a) elev – elev;
b) elev – colectiv de elevi;
8. După modul de decurgere a conflictului:
a) în timpul decurgerii conflictului se rezolvă numai problema ce-a
provocat conflictul;
b) se ating probleme străine de problema discutată;
9. După numărul persoanelor mai putem deosebi trei tipuri de bază a
conflictelor:
a) intrapersonale;
b) interpersonale;
c) dintre grupuri;
1.10.Strategiile de rezolvare a conflictelor.În literatură se cunosc strategii de rezolvare a conflictelor la care recurg
maturii, în experimentul de constatare am constat că adolescenţii recurg la
strategii asemănătoare dar ele au o nuanţă specială. În anumite situaţii ei
denumesc comportarea în felul lor.Dacă strategiile de reacţionare la o situaţie de
conflict s-ar asocia cu un animal ,atunci putem recurge la următoarea clasificare:
1. “ Taurul ”. Această tactică se explică prin tendinţa inconştientă de a se
îngrădi de durerea apărută pe baza simţului învingerii. Ea exprimă aşa o
formă a luptei pentru putere, cînd una din părţi iese numaidecît biruitoare. Se
caracterizează prin neatenţia faţă de reacţiile, interesele partenerului.
Partenerul ce domină deseori are trăsături accentuate de egocentrism,
predispoziţie pentru interacţiune autoritară. Această comportare e
neconstructivă, deoarece partenerul în cel mai bun caz se supune dictatului,
dar intern se opune acestuia. Confruntarea e raţională atunci cînd cineva ia
controlul în mîinele sale, pentru a păzi pe ceilalţi de fapte iraţionale. Dar
această strategie rar aduce rezultate pe mult timp. Cel ce a fost învins azi,
mîine poate să refuze colaborarea.
2. “ Peştişorul ” – evitarea sau fuga de conflict. Omul reţine momentul de
rezolvare a problemei. Dacă fizic şi emoţional el fuge de conflict (din teama
confruntării), se lipseşte de posibilitatea de a participa ulterior la dezvoltarea
situaţiei. Fuga de conflict poate fi şi un pas bun, atunci cînd nu se atinge
interesele directe ale persoanei. Pe de altă parte, fuga îl poate determina pe
oponent la darea poziţiilor lui prea timpurie, ridicarea cerinţelor sau şi fuga
lui în loc de colaborare comună pentru a găsi soluţia. Fuga poate duce la
creşterea şi mai mare a problemei.
3. “ Pisica ”. Acest stil în literatură e numit “ acomodare ” – e caracteristic
pentru oameni ce preţuiesc cel mai mult bunăvoinţa celor ce-l înconjoare. În
acest caz el încearcă să continue relaţiile bune cu orice preţ. Cu toate că
acomodarea poate fi o tactică raţională, pe cînd confruntarea e însoţită de un
stres considerabil în relaţii la momentul dat, sau dacă oponentul e gata să
asculte încă. Conflictul uneori se rezolvă de la sine numai pe baza la aceia că
continuăm relaţiile prieteneşti. Acest stil e mai numit stilul “ursuleţul de
pluş”.
4. Stilul “ bufniţa înţeleaptă ” sau colaborarea. Cel mai constructiv stil de
comportare. Se presupune găsirea acelei variante de soluţionare a conflictului
ce corespunde în egală măsură intereselor ambelor părţi şi totodată se
îmbunătăţesc, întăresc relaţiile între ele. Dacă ambele părţi cîştigă, ele vor fi
predispuse să respecte hotărîrea primită.
5. “ Stilul vulpei ” sau compromisul necesită anumite deprinderi în promovarea
convorbirii. În acest caz se împarte ceva, ţinîndu-se cont de necesităţile
ambelor părţi. Odată ce necesităţile nu pot fi satisfăcute total, măcar să se
împartă egal. Compromisul corespunde regulei “ tu – mie, eu ţie ”.
top related