drept international public anul ii-an universitar 2008-2009
Post on 27-Jun-2015
539 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Prof. univ. dr. DUMITRA POPESCU
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Curs pentru învăţământ la distanţă
PARTEA A-I-A
BUCUREŞTI, 2008
Aparatul tehnico-aplicativ a fost prelucrat de:
lector.univ.dr. Felicia Maxim
Tehnoredactor:
Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2008
Bucureşti, România
Str. Dionisie Lupu nr. 70, sector 1
tel.: (004021) 650.74.30
fax: (004021) 311.22.97
www.utm.ro
Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate
Editurii Titu Maiorescu.
Orice reproducere, preluare parţială sau integrală,
prin orice mijloc, a textului este interzisă,
aceasta fiind proprietatea exclusivă a editorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPESCU, DUMITRA
Drept internaţional public / Dumitra Popescu. –
Bucureşti: Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, 2008
ISBN 973-7963-34-2
341
Prof. univ. dr. Dumitra Popescu
Drept internaţional public
Curs pentru învăţământ la distanţă
PARTEA A-I-A
I. OBIECTIVELE CURSULUI
I.1. Sub raport didactic
Cursul de drept internaţional public pentru anul II este o
disciplină fundamentală, care stă la baza ordonării şi desfăşurării
relaţiilor internaţionale ale tuturor statelor, organizaţiilor internaţio-
nale interguvernamentale şi ale altor entităţi abilitate să acţioneze
în plan internaţional general, regional şi subregional.
În condiţiile actuale, în plin proces de globalizare, dreptul
internaţional, rezultat al unui proces îndelungat de formare şi
adaptare la schimbările şi mutaţiile care au loc în relaţiile interna-
ţionale şi în mediul internaţional, dobândeşte un rol tot mai
accentuat în acţiunile de menţinere a păcii şi securităţii internaţio-
nale, de dezvoltare a cooperării politice, economice şi de altă
natură între state, ca şi în acţiunile de orientare şi modelare a
politicii externe.
România, ca “actor” în relaţiile internaţionale (cu alte state,
cu organizaţii internaţionale şi cu alte asemenea entităţi), ataşată
principiilor şi normelor dreptului internaţional acordă o deosebită
importanţă respectării şi aplicării principiilor şi normelor acestui
drept, precum şi acţiunii de armonizare şi conformare a legislaţiei
naţionale cu tratatele internaţionale la care este sau intenţionează
să devină parte.
Studenţii vor înţelege mult mai bine funcţionarea structu-rilor
internaţionale şi derularea cât mai normală a relaţiilor internaţionale,
acţiunile, locul şi rolul României în viaţa internaţională, prin studierea
ştiinţei dreptului internaţional şi, de asemenea, prin cunoştinţele
dobândite îşi vor extinde orizontul ştiinţific asupra unor probleme şi
5
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
domenii nu numai de interes imediat, dar şi pe termen lung.
Dreptul internaţional îl învaţă pe student să perceapă
realitatea şi să înţeleagă fenomenele internaţionale (globalizare,
dezvoltare durabilă, criteriile şi condiţiile de admitere/aderare la
diferite organizaţii internaţionale), viaţa, realitatea, precum şi socie-
tatea internaţională dintr-o perspectivă nu numai politică, dar şi
juridică, obişnuindu-l să folosească temeni specifici, să-şi formeze
un limbaj şi stil politico-diplomatic şi, de asemenea, să gândească
şi să decidă pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional,
care este limbajul comun al tuturor popoarelor.
Studierea normelor şi principiilor dreptului internaţional, a
mecanismelor şi instituţiilor sale îl învaţă pe student să înţeleagă
relaţia între dispoziţiile legilor interne şi cele ale tratatelor interna-
ţionale, ca şi ale altor reglementări internaţionale şi regionale, îl
învaţă să înţeleagă locul şi rolul justiţiei internaţionale atât la nivel
interstatal, cât şi în relaţiile stat-individ ori stat şi societăţi
transnaţionale sau alte structuri şi entităţi care acţionează în sfera
relaţiilor internaţionale.
Pentru studenţii care lucrează deja sau doresc să se
dedice unei cariere diplomatice sau de funcţionari internaţionali în
cadrul unor organizaţii internaţionale universale sau organizaţii de
apărare ori de cooperare economică şi alte asemenea, dreptul
internaţional şi ştiinţa sa le oferă cunoştiinţele necesare, solide şi
temeinice pentru o profesiune de success, atractivă, agreabilă ,
interesantă şi utilă.
I.2. Sub raport metodologic
Cursul este structurat pe teme de larg interes ştiinţific şi
aplicativ, cum sunt: dreptul internaţional public şi societatea
internaţională; trăsăturile caracteristice ale dreptului internaţional
public; izvoarele dreptului internaţional; subiectele dreptului
internaţional, în cadrul cărora un loc important ocupă statele,
6
OBIECTIVELE CURSULUI
organizaţiile internaţionale; teritoriul în dreptul internaţional; dreptul
mării, regimul juridic al spaţiului extraatmosferic, al Lunii şi
celorlaltor corpuri cereşti, tratatele internaţionale; rezolvarea pe
cale paşnică a diferendelor internaţionale; răspunderea de drept
internaţional a statelor.
Însuşirea cunoştinţelor de drept internaţional se face pe
baza prelegerilor, a pregătirii şi dezbaterii unor referate, a exami-
nării tehnicilor tratatelor internaţionale, a rezoluţiilor Consiliului de
Securitate, ale Adunării Generale a ONU, a unor speţe din jurispru-
denţa Curţii Internaţionale de Justiţie sau/şi alte asemenea instanţe.
Sigur că nici „prelegerile”, nici „seminariile” nu pot înlocui
studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică şi programată.
Prelegerea lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile
juridice şi mecanismele dreptului internaţional; ea este menită să
incite interesul pentru studiul individual, un început organizat care
să-l ajute pe student să-şi dezvolte o gândire independentă.
Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis,
clar, riguros în scopul de a obişnui studentul cu disciplina “studiului
individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere, de însuşire a unui
bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l facă să înţeleagă că
dreptul internaţional impune precizie şi rigurozitate în interpretarea
şi aplicarea normelor,regulilor şi principiilor sale, că deşi situaţiile,
faptele concrete sunt diferite, interesele părţilor în conflict sunt
divergente ele trebuie, prin pricepere, răbdare şi îndemânare solu-
ţionate conform normelor dreptului internaţional şi în aşa fel încât
să se asigure o soluţie echitabilă.
Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări,
exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar şi formativ-educativ.
7
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
I.3. Sub raport aplicativ
În cadrul activităţii de seminar se dezbat situaţii, eveni-
mente, acţiuni care confruntă societatea internaţională, relaţiile
dintre state ori aspecte ale activităţii şi actelor organizaţiilor
internaţionale, speţe ale instanţelor internaţionale, făcând aplicarea
practică a cunoştinţelor teoretice prezentate cu prilejul prelegerilor
sau în legătură cu referatele.
Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la
sedimentarea cunoştinţelor, dar şi la învăţarea studentului să
lucreze cu termenii şi conceptele dreptului internaţional, precum şi
să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii juridice în
cazul unor probleme nu numai dificile, dar şi complexe.
II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Studiul dreptului internaţional public în anul II se încheie cu
susţinerea unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe
teste-grilă (de regulă 12 întrebări), precum şi pe întrebări care
presupun un răspuns mai amplu, de substanţă ori/şi descriptive,
care să exprime mai evident şi nuanţat pregătirea studentului (4
întrebări).
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui,
studenţii pot susţine în cadrul grupei referate şi pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Atât referatele cât şi
răspunsurile sunt notate de cadrul didactic cu note de la 10 la 5.
Referatele sunt prezentate în original la examen de către cadrul
didactic care a condus seminarul.
Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform
planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 30% din
nota finală obţinută de student.
8
OBIECTIVELE CURSULUI
Studentul care obţine la examen cel puţin nota-limită de
promovare, adică nota 5, poate primi, pe baza referatelor
prezentate şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte.
Studentul care nu obţine notă de promovare la examen nu
poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studii.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit
actualului sistem existent în învăţământul universitar.
III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC
Repartizarea activităţilor tutoriale în cadrul anului
universitar:
Anul II:
- Semestrul I: 2 x 6 = 12 ore
- Semestrul I: 2 x 6 = 12 ore
TOTAL: = 24 ore
Relaţii cu alte cursuri
Dreptul internaţional public este în strânsă relaţie cu unele
discipline din anul I, cum sunt: Teoria generală a dreptului şi Dreptul
roman, şi discipline din anii superiori: Drept comunitar, Dreptul
mediului, Dreptul internaţional privat, Dreptul comerţului intrnaţional.
Organizarea concretă a activităţilor tutoriale (cuprinzând
dezbateri, referate urmate de discuţii, prelucrare de speţe) o
realizează tutorele şi este prezentată în calendarul disciplinei.
IV. GRILĂ DE EVALUARE
Examen
Testul de examen conţine:
- 12 întrebări sau grile notate cu maximum 0,50 puncte
9
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
fiecare;
- 4 întrebări notate cu maximum 1 punct fiecare;
- maximum cumulat: nota 10 (zece) = 10 credite
Seminar:
- 4 răspunsuri notate cu note între 5 şi 10 pot conduce la
obţinerea unui punct la examen, care se acordă numai dacă
studentul obţine la test nota de promovare.
Activităţi tutoriale: referate/analize pe tratate, rezoluţii ale
Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate ale ONU şi speţe
ale C.I.J./lucrări de control:
- 2 referate/lucrări de control susţinute în grupe de studenţi
şi notate cu note între 5-10 conduc la obţinerea unui punctaj ce
poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.
Exemplificări:
1. Dacă la testul scris se obţine nota 8, se pot adăuga 30%
din nota finală şi se obţine nota finală 10; 8 + 2,4 = 10
2. Dacă studentul nu participă la activităţile tutoriale, nota
obţinută la examenul final va coincide cu nota finală de absolvire a
disciplinei.
10
TEMA I
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ
1. Aspecte generale, delimitări, definiţii şi istoric
1.1. Denumirea „Drept internaţional”
Sintagma „drept internaţional” a apărut în epoca modernă,
fiind folosită pentru prima oară de filosoful şi juristul englez Jeremy
Bentham într-o lucrare publicată în 1789.
În secolul XVII autori ca Grotius, Puffendorf şi Vattel au
folosit expresia „jus gentium” (dreptul ginţilor, dreptul popoarelor).
Actualmente, expresia „Drept internaţional public” sau
„Drept internaţional” (în engleză „Public International Law”, în
franceză „Droit international public”) s-a generalizat atât în
doctrină, cât şi în practica diplomatică.
Expresia „drept internaţional public” semnifică faptul că
obiectul reglementării îl constituie relaţiile internaţionale (intersta-
tale şi/sau între alte subiecte de drept internaţional), spre
deosebire de relaţiile din interiorul unui stat care formează obiectul
dreptului intern.
1.2. Societatea internaţională
În prezent, societatea internaţională este alcătuită din :
state, ca singurele entităţi purtătoare de suveranitate în
temeiul căreia îşi pot asuma, în mod nemijlocit, drepturi şi obligaţii
în plan internaţional;
organizaţii internaţionale interguvernamentale a căror
capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale rezultă din
voinţa statelor; mişcările popoarelor care luptă pentru eliberare cărora,
11
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
în virtutea principiului autodeterminării, li se recunoaşte capaci-
tatea de a-şi însuşi anumite drepturi şi obligaţii internaţionale;
Vaticanul, care deşi nu întruneşte în totalitate
elementele deplinei statalităţi, îşi poate asuma în mod limitat,
anumite drepturi şi obligaţii internaţionale.
În afara acestor patru entităţi, care aparţin categoriei mari
de subiecte de drept internaţional, în societatea internaţională
contemporană acţionează şi alte entităţi de natură diferită, cum sunt:
organizaţii internaţionale neguvernamentale, marile societăţi
transnaţionale şi în condiţii determinate, chiar indivizii (persoanele
fizice). Calitatea de subiect de drept internaţional a acestor entităţi
de natură diferită este controversată în doctrină şi prea puţin
semnificativă pentru dreptul internaţional.
1.3. Relaţiile internaţionale
Raporturile care se stabilesc între entităţile care acţio-
nează în societatea internaţională sunt generic cunoscute
ca ,,relaţii internaţionale”, în cadrul cărora relaţiile interstatale
reprezintă segmentul cel mai cuprinzător. Sub incidenţa dreptului
internaţional public intră numai relaţiile ce se stabilesc între
subiectele dreptului internaţional şi numai atunci când acestea
acţionează în această calitate.
În concluzie, cad sub incidenţa dreptului internaţional:
relaţiile în care statele apar ca purtătoare ale
suveranităţii lor;
relaţiile în care organizaţiile internaţionale interguver-
namentale, mişcările popoarelor care luptă pentru eliberare,
inclusiv Vaticanul participă în calitatea lor de subiecte de drept
internaţional.
Relaţiile internaţionale care se stabilesc între alte entităţi
care nu au calitatea de subiecte de drept internaţional nu sunt
guvernate de normele acestui drept.
12
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
Dreptul internaţional reglementează/ordonează relaţiile
dintre subiectele sale, fiind influenţat în evoluţia şi dezvoltarea sa
de nivelul şi dinamica relaţiilor internaţionale. Derularea relaţiilor
internaţionale reglementate de norme şi principii juridice în
conformitate cu dreptul internaţional duce la instituirea ordinii
juridice internaţionale.
1.4. Dreptul internaţional public şi politica externă a statelor
Între dreptul internaţional şi politica externă a statelor
există raporturi de influenţare şi intercondiţionare.
Dreptul internaţional influenţează şi direcţionează politica
externă a statelor prin acţiunea normelor şi principiilor sale care
trebuie respectate în înfăptuirea politicii externe de către state.
Politica externă recurge la instrumentele dreptului internaţional,
inter alia, tratate, organizaţii şi instanţe internaţionale pentru
realizarea obiectivelor sale.
Politica externă se reflectă în tratatele pe care statele le
încheie, în negocierile şi propunerile din cadrul organizaţiilor
internaţionale, în poziţia privind gestionarea şi rezolvarea conflic-
telor internaţionale, în acţiunile de menţinere a păcii şi securităţii
internaţionale etc.
1.5. Dreptul internaţional public şi dreptul interna-
ţional privat
Dreptul internaţional public nu reglementează toate
raporturile juridice care includ un element de extraneitate. Un
asemenea element poate rezulta din faptul că una din părţile
raportului juridic, obiectul sau efectele raportului respectiv sunt
situate în state diferite. Astfel de raporturi privesc persoane fizice
sau juridice şi intră în sfera de reglementare a dreptului interna-
ţional privat.
13
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi
civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi
de drept privat cu elemente de extraneitate.
Normele dreptului internaţional privat soluţionează conflic-
tul de legi, indicând legea aplicabilă, şi conflictul de jurisdicţii.
1.6. Dreptul transnaţional
Raporturile juridice care se stabilesc în baza unor
contracte încheiate între un stat şi mari societăţi transnaţionale,
prin natura lor, depăşesc dreptul internaţional public, dar nu îşi
găsesc locul nici în dreptul intern al statelor.
Existenţa unor asemenea contracte care reglementează
regimul de exploatare a unor resurse naturale, a unor sectoare
extinse de servicii sau alte acţiuni care depăşesc graniţele
naţionale a dat naştere unui anumit tip de reglementări considerat
ca „drept transnaţional”.
1.7. Fundamentul, trăsăturile caracteristice şi definiţia dreptului internaţional public
1.7.1. Acordul de voinţă - fundamentul dreptului internaţional
Dreptul internaţional se formează pe baza acordului de
voinţă al statelor care compun la un moment dat societatea
internaţională. Noile state care apar sunt, de regulă, obligate să
respecte dreptul internaţional în vigoare la momentul apariţiei lor.
În principal normele dreptului internaţional sunt create de către
state, dar - în anumite limite - şi alte subiecte ale acestui drept
participă la crearea normelor acestui drept. Statele în condiţii de
egalitate şi pe baza liberului lor consimţământ, într-un proces de
coordonare, de punere de acord a voinţei lor (de formare a
consensului) crează norme juridice pe care le exprimă prin tratate,
cutumă sau alte izvoare de drept.
În acest sens, esenţial este interesul statelor, al altor subiecte
14
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
ale dreptului internaţional pentru domeniile, resursele sau valorile care
trebuie protejate pe calea reglementării lor juridice, cum ar fi de
exemplu pacea şi securitatea internaţională, mările şi oceanele ori
protecţia mediului sau reprimarea terorismului.
Acordul de voinţă al statelor asupra creării normelor de
drept internaţional se realizează, de obicei, în cadrul unui proces
complex, uneori sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat, pe cale
de concesii şi compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile.
Normele astfel create devin obligatorii şi ele trebuie respectate şi
aplicate de către state.
1.7.2. Trăsăturile caracteristice ale dreptului interna-
ţional public
O primă trăsătură defineşte dreptul internaţional ca un
drept de coordonare, în sensul că, în lipsa unei autorităţi cu funcţii
de legiferare, normele acestui drept sunt create prin punerea de
acord a voinţei statelor, în conformitate cu interesele lor. Ele
capătă forţă juridică şi caracter general sau universal tot prin
consensul statelor care sunt în acelaşi timp destinatarele normelor.
Spre deosebire de aceasta, dreptul intern este considerat
ca un drept de subordonare, normele sale fiind create de
autoritatea legislativă (parlamentul) şi sunt obligatorii pe întreg
teritoriul statului pentru persoanele fizice şi juridice.
O altă trăsătură decurge din sistemul de aplicare a
normelor dreptului internaţional care nu sunt aduse la îndeplinire
de o autoritate internaţională superioară, ci de către state care
acţionează de bunăvoie, iar în caz de nerespectare prin măsuri
luate individual sau colectiv, în baza unor tratate sau prin
organizaţii internaţionale.
În contrast cu aceasta, în dreptul intern normele sunt
asigurate în respectarea şi aplicarea lor prin organe ale
administraţiei publice având autoritate superioară faţă de
persoanele care încalcă legea.
15
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
În sfârşit, cea de-a treia trăsătură priveşte controlul
executării normelor acestui drept, în cadrul căruia nu există, ca în
dreptul intern, un sistem de organe judecătoreşti competente să
intervină şi să aplice sancţiuni în caz de încălcare a normelor.
În dreptul internaţional există şi este pe cale de a se
consolida jurisdicţia internaţională dar, în principiu, nu este
obligatorie, fiind necesar pentru declanşarea procedurii,
consimţământul expres şi prealabil al statului.
Diferit în dreptul internaţional este şi sistemul sancţionator
care constă dintr-o gamă de sancţiuni individuale sau colective,
fără folosirea forţei armate (măsuri de constrângere de ordin
economic, comercial etc.) ori în mod excepţional cu folosirea forţei
armate.
Ţinând seama de asemenea particularităţi ale dreptului
internaţional faţă de dreptul intern, unii autori (în general în
doctrina veche) consideră că dreptul internaţional ar fi lipsit de forţă
juridică ori că ar fi un drept „slab”, imperfect sau incomplet.
În realitate, dreptul internaţional nu este nici „slab” şi nici
imperfect sau incomplet ori fără forţă juridică, ci este, cum îl
definesc trăsăturile sale, un drept de coordonare aplicabil unor
subiecte suverane şi egale sub aspect juridic, reprezentând o
ordine juridică structurată pe orizontală, spre deosebire de ordinea
juridică internă structurată pe verticală.
1.7.3. Definiţia dreptului internaţional public
Dreptul internaţional poate fi definit ca totalitatea normelor
juridice create de state (şi celelalte subiecte de drept internaţional)
pe baza acordului de voinţă-exprimate în tratate şi alte izvoare de
drept - în vederea reglementării relaţiilor dintre ele, norme a căror
aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de
bunăvoie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere
aplicate de către state în mod individual sau colectiv ori prin
intermediul organizaţiilor internaţionale.
16
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
1.7.4. Raportul dintre dreptul internaţional public şi
dreptul intern
În doctrină raportul dintre cele două sisteme de drept
constituie obiect de controversă încă de la sfârşitul secolului XIX,
formulându-se două principale şcoli de gândire diametral opuse:
dualismul şi monismul.
Teoria dualistă, promovată de doctrinele pozitiviste,
consideră că dreptul internaţional şi dreptul intern există ca două
ordini juridice egale, distincte şi separate care nu produc efecte
una asupra celeilalte şi nici nu se suprapun, având particularităţi şi
sfere proprii de aplicare, ceea ce ar face imposibilă apariţia unor
conflicte între ele.
Susţinătorii acestei teorii (îndeosebi H. Triepel, Anzilotti)
afirmă că pentru a fi aplicabilă în dreptul intern norma juridică
internaţională trebuie transformată în normă internă sau
„încorporată” în dreptul intern.
Teoria monistă, dezvoltată de exponenţii „şcolii norma-
tiviste”, consideră că există un singur sistem de drept în cadrul
căruia coexistă atât ordinea juridică internaţională, cât şi cea
internă. Monismul a evoluat în principal sub forma a două orientări:
monismul cu primatul dreptului internaţional asupra
dreptului intern
monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului
internaţional.
Adepţii monismului cu primatul dreptului internaţional
(H.Kelsen, principalul exponent), influenţaţi de concepţiile dreptului
natural, afirmă că întreaga ordine juridică se întemeiază pe o
normă unică, fundamentală sau supremă din care rezultă întregul
sistem de drept. Potrivit acestei concepţii dreptul internaţional este
superior şi mai puternic decât dreptul intern, care îi este
subordonat.
Varianta monismului cu primatul dreptului intern promovată
17
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
în cadrul „Şcolii de la Bonn” (A.Zorn, M.Wenzel), pornind de la
independenţa şi suveranitatea deplină a statelor susţine că
raporturile dintre state ar fi în principal raporturi de forţă, iar dreptul
internaţional ar fi numai o „proiecţie” a dreptului intern în relaţiile
dintre state, deci o derivaţie a dreptului intern şi subordonat
acestuia.
În fapt, nici unul dintre aceste curente de gândire, nu dau
expresie raporturilor existente între dreptul internaţional şi dreptul
intern, extrapolând sau absolutizând una sau alta dintre cele două
ordini juridice
În realitate între cele două sisteme de drept se stabilesc
raporturi complexe, de intercondiţionare şi armonizare, cu unele
prevalenţe în anumite domenii sau în anumite etape ale unui
sistem sau ale celuilalt. În acest sens, sunt edificatoare de
exemplu domeniile privind: drepturile omului, combaterea teroris-
mului, protecţia mediului, dreptul mării, transporturile internaţio-
nale, traficul de stupefiante.
Orientarea pragmatică tinde să acorde, în anumite limite,
prioritate/supremaţie dreptului internaţional. Această tendinţă este
confirmată de:
jurisprudenţa internaţională - hotărârile tribunalelor
arbitrale (de exemplu, Speţa Alabama - 1872), ale instanţelor
internaţionale - C.P.J.I. şi C.I.J. (de exemplu Speţa privind Silezia
Superioară - 1926) şi respectiv Speţa privind Acordul de sediu al
O.N.U. şi Biroul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei de la
New York (1988)
Constituţiile mai multor state (R.F.G.-1949, Franţa-1958,
Olanda-1956, Federaţia Rusă-1993, ca şi în Constituţiile Greciei,
Spaniei etc.)
Constituţia României (1991, revizuită în 2003) consacră o
soluţie de compromis (dualismul, art.11 - tratatele ratificate de
Parlament fac parte din dreptul intern; monismul cu primatul
dreptului internaţional, art. 20 - prioritatea reglementărilor
18
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului în raport
cu legile interne), cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Dreptul comunitar care crează o ordine specifică-
intermediară, între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică
internă (începând cu tratatele constitutive ale Comunităţilor
Europene, Uniunea Europeană) consacră supremaţia dreptului
internaţional, a principiilor fundamentale şi a celorlalte norme
imperative ale sale. Ca regulă, acordurile bilaterale în domeniu
comercial, de liber schimb, de pescuit ori şi cele care prevăd
clauza naţiunii celei mai favorizate, încheiate de statele candidate
cu statele terţe trebuie să fie aliniate la principiile legislaţiei
comunitare sau să fie amendate pentru a fi compatibile cu acquis-
ul comunitar, în caz contrar ele trebuie denunţate.
În concluzie având în vedere modul în care sunt
determinate, atât locul dreptului internaţional în ordinea juridică
internă, cât şi raportul dintre normele sale şi normele dreptului
intern, putem afirma că disputa între dualism şi monism pare a fi
soluţionată-păstrând anumite limite - în favoarea primatului
dreptului internaţional asupra dreptului intern.
1.7.5. Scurt istoric
Dreptul internaţional public (dreptul ginţilor) s-a format ca o
ramură autonomă a dreptului, în secolele XVI-XVII, odată cu apariţia
statelor naţionale. Sigur însă, că primele reguli şi instituţii ale acestui
drept îşi au originea în antichitate, ele evoluând odată cu apariţia şi
dezvoltarea anumitor forme statale şi a relaţiilor dintre ele.
Reflectând stadiul şi cerinţele specifice relaţiilor între
primele entităţi statale, caracterizate mai ales prin războaie de
cotropire de noi teritorii, de asigurare a hranei regulile şi instituţiile
dreptului ginţilor aveau o sferă limitată, incluzând purtarea
războiului şi încheierea păcii, alianţele militare, primirea şi protecţia
solilor, reglementarea schimburilor de produse etc.
19
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Astfel, exemplificând menţionăm că: În secolul VI î.e.n. statele Chinei antice au încheiat un
tratat referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor
dintre ele cu ajutorul unui arbitru.
În India, legile lui Manu (elaborate în secolul V î.e.n.)
consemnau existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, tratatele
erau considerate sacre, existau şi anumite reguli de purtare a
războiului, interzicîndu-se uciderea prizonierilor, folosirea mijloa-
celor periculoase cum sunt: săgeţile otrăvite, focul etc.
De la Egiptul antic menţionăm corespondenţa sa
diplomatică (sec.XVI-XV î.e.n.) cu Babilonul şi alte state, cuprinsă
în Tablele de la Tell- Amarna şi, mai ales, tratatul de prietenie şi
alianţă denumit „tratatul sublim”, încheiat în 1292 î.e.n. între
Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele
hitiţilor, considerat a fi cel mai vechi tratat.
În relaţiile dintre cetăţile-state greceşti au apărut arbitrajul şi
medierea ca mijloace paşnice de reglementare a diferendelor, s-au
dezvoltat reguli cu privire la soli, negocieri, tratate, la purtarea
războiului etc.
Roma antică a avut o contribuţie importantă la
dezvoltarea dreptului internaţional, îndeosebi în domeniul încheierii
tratatelor, al protecţiei străinilor, în practica Romei şi Greciei antice
îşi are originea principiul pacta sunt servanda.
În evul mediu menţionăm recurgerea în mod frecvent la
tratate, la arbitraj, instituindu-se şi unele reguli referitoare la
purtarea războiului.
În secolul XVI, odată cu formarea statelor moderne şi
afirmarea suveranităţii lor, dreptul internaţional şi instituţiile sale
cunosc o amplă dezvoltare: se permanentizează instituţia ambasa-
dorilor, apare instituţia consulilor, ca şi noi reguli de purtare a
războiului, începe codificarea cutumelor privind comerţul maritim,
se recurge mai des la arbitraj şi mediere ş.a.
Dreptul internaţional a fost marcat în diferite etape ale
20
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
dezvoltării şi afirmării sale de anumite evenimente istorice: Pacea de la Westphalia (1648), care a pus capăt
războiului de 30 de ani, instituind pacea în baza unor tratate
încheiate între statele suverane, ceea ce a făcut ca pacea
Westphalică să fie considerată ca punctul de plecare al dreptului
internaţional modern, fiind fundamentat pe principiul suveranităţii
În epoca modernă, Revoluţia franceză (1789), un alt
eveniment istoric major, prin „Declaraţia asupra dreptului ginţilor”
afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii şi dreptul fiecărei
naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare, iar ulterior
a fost proclamat şi principiul neamestecului în treburile interne şi
renunţarea la războaiele de cucerire.
Un alt moment important îl constituie adoptarea
Declaraţiei de Independenţă a S.U.A. (1776), considerată ca prima
afirmare a dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta.
În opera de codificare Actul final al Congresului de la
Viena (1815) se distinge prin următoarele patru realizări:
codificarea parţială a dreptului diplomatic;
condamnarea comerţului cu sclavi;
proclamarea principiului libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale;
recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.
Congresul de la Paris (1856) se remarcă prin:
înfăptuieşte prima codificare a normelor juridice privind
războiul maritim;
stabileşte regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional;
hotărăşte neutralizarea Mării Negre.
În această perioadă, dreptul internaţional s-a dezvoltat,
dobândind noi dimensiuni prin:
crearea primelor organizaţii internaţionale: Uniunea
Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Poştală Universală
(1874), Uniunea pentru Sistemul Metric (1875) ş.a.. încheierea primelor convenţii internaţionale multilaterale
21
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
de interes general cum sunt: Convenţia de la Geneva din 1864
pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în campanie, Convenţiile
privind regimul internaţional de navigaţie prin Canalul Suez (1888)
şi protecţia cablurilor telefonice submarine(1884), cele două
Convenţii de la Haga (1899 şi 1907) privind unele mijloace paşnice
de rezolvare a diferendelor internaţionale (bunele oficii, medierea,
ancheta, arbitrajul), precum şi codificarea legilor şi obiceiurilor
războiului.
În secolul XX, o relevanţă deosebită pentru dezvoltarea
dreptului internaţional a avut crearea celor două organizaţii
internaţionale universale cu funcţii şi competenţe multiple, cu
organe şi organisme, acoperind sectoare importante ale dreptului
internaţional:
În 1920 a fost creată Societatea Naţiunilor, ca primă
organizaţie internaţională, având ca scop menţinerea păcii
internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, s-a creat şi prima
instanţă internaţională - Curtea Permanentă de Justiţie Interna-
ţională (C.P.J.I.);
În 1945 a fost înfiinţată Organizaţia Naţiunilor Unite
având ca scop suprem menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
care are o structură complexă, în cadrul căreia funcţionează şi
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.)
După cel de-al doilea război mondial, în dezvoltarea
dreptului internaţional se pot distinge următoarele etape:
în perioada anilor 50, confruntarea ideologică ce a dus
la „războiul rece”;
începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’60 s-a
instaurat un climat de destindere politică, ducând la afirmarea
interesului naţional, ca fundament al politicii externe a statelor.
Pentru afirmarea dreptului internaţional a fost o perioadă
foarte bună, punându-se accent pe dezvoltarea principiilor şi
normelor sale, s-au încheiat o serie de convenţii de interes
general privind: dreptul diplomatic şi consular dreptul mării,
22
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
dreptul spaţial etc. Dreptul internaţional fiind chiar considerat
ca un drept al coexistenţei paşnice, al respectului reciproc pentru
orânduirea social-politică şi organizarea internă a statelor
După 1989, evoluţia relaţiilor internaţionale este marcată
de încetarea confruntărilor ideologice Est-Vest,ca şi de fenomenul
globalizării, ceea ce constituie o nouă etapă în configurarea
dreptului internaţional, în contextul mutaţiilor importante care au
avut loc în societatea internaţională şi a noilor provocări care
confruntă această societate.
De-a lungul secolelor la formarea şi dezvoltarea dreptului
internaţional o contribuţie deosebită au avut lucrările ştiinţifice
consacrate acestui domeniu (doctrina).
Între fondatorii dreptului internaţional menţionăm:
Alberico Gentilis (1552-1608), autorul lucrării „De jure
Belli” („Despre dreptul războiului”); Francisco de Vitoria (1480-
1546), care în prelegerile sale despre cuceririle spaniole în lumea
nouă a afirmat pentru prima oară universalitatea dreptului
internaţional, urmat de Francisco Suarez (1548-1617) au întemeiat
„Şcoala de la Salamanca”, una dintre primele şcoli de drept
internaţional.
Hugo Grotius (1583- 1645) este considerat părintele
ştiinţei dreptului internaţional, lucrarea sa fundamentală „De jure
belli ac pacis” („Despre dreptul războiului şi păcii”) - 1625 şi „Mare
liberum” („Marea liberă”) – 1609, susţinând în aceasta din urmă
principiul libertăţii mărilor) sunt edificatoare în acest sens.
În principal, s-au creat trei şcoli de gândire: şcoala
dreptului natural, promovată de S.Puffendorf (1632-1694) şi
J.Barbeyrac (1674-1744); şcoala dreptului pozitiv, ilustrată de
Rachel (1628-1691) şi Moser (1701-1785); şcoala „sintetică”, care
reprezintă o îmbinare de concepţii de drept natural şi pozitiv, având
ca principali exponenţi pe Richard Zouche (1590-1660), Emerich de
Vattel (1714- 1767), Georg Frederich Martens (1756-1821).
Martens este iniţiatorul primei culegeri de tratate, intitulată
23
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
„Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional”.
Reprezentanţii şcolii dreptului natural au încercat să
fundamenteze dreptul internaţional pe „natura omului”, opunând
normele dreptului natural regimului feudal absolutist, iar cei ai şcolii
pozitiviste erau adepţii, în exclusivitate, ai dreptului internaţional
convenţional şi cutumiar, creat prin acordul dintre state. Şcoala
„sintetică” consideră că dreptul internaţional se întemeiază, atât pe
„legile naturii”, cât şi pe consensul popoarelor.
De asemenea, în spaţiul european, ca şi în cel american
sunt elaborate şi publicate o serie de lucrări în domeniu cum sunt:
E. de Vattel „Le droit des gens” (Dreptul popoarelor), 1758,
J.Bentham „Introducere în principiile moralei şi legislaţiei”, 1789, I.
Kluber, „Dreptul internaţional contemporan al Europei”, 1819; în
America lucrările, „Comentarii asupra dreptului american” (J.Kent,
1826) şi „Elemente de drept internaţional” (A. Wheaton, 1826) etc.
În secolul XX, controversa între promotorii caracterului de
drept natural a dreptului internaţional şi pozitivişti continuă,
apărând şi curente noi (pozitivismul voluntarist, normativismul etc.).
În doctrina românească, Mircea Djuvara a susţinut carac-
terul de drept natural al dreptului internaţional al cărui fundament,
în concepţia sa „rezidă în ideea de justiţie”.
După al doilea război mondial se afirmă curente noi:
militantismul juridic, ce încearcă să facă din dreptul
internaţional un instrument de acţiune politică;
„Şcoala de la New Haven”, o variantă a curentului
militantist, care consideră dreptul internaţional mai mult ca un
rezultat al unui proces de luare a deciziilor, decât ca un corp de
norme;
„Noua orientare” (New Stream), care susţine că dreptul
internaţional nu poate fi cu adevărat obiectiv şi neutru, bazându-se
în realitate pe valori de natură politică.
24
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
1.8. Întrebări, exerciţii
1) Care este semnificaţia expresiei „drept internaţional
public”?
2) Care este componenţa societăţii internaţionale în
prezent?
3) În cadrul relaţiilor internaţionale care segment de relaţii
este cel mai cuprinzător?
4) De ce dreptul internaţional public, spre deosebire de
dreptul intern, este un drept de coordonare şi nu de subordonare?
5) Definiţi dreptul internaţional public.
6) Identificaţi şi comentaţi elementele esenţiale ale
definiţiei dreptului internaţional public.
7) Care sunt principalele teorii cu privire la raportul dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern?
8) Identificaţi şi comentaţi principalele momente istorice
care au marcat dezvoltarea şi afirmarea dreptului internaţional
modern.
9) Completaţi următoarele enunţuri:
- În societatea internaţională acţionează şi alte entităţi cum sunt: ...
- Relaţiile internaţionale dintre entităţile care nu au calitatea de
subiect de drept internaţional nu sunt guvernate ...
- Politica externă recurge la instrumentele dreptului internaţional,
între care ...
- Dreptul internaţional este aplicabil unor subiecte suverane şi ...,
sub aspect juridic, reprezentând o ordine structurată pe ... spre
deosebire de ordinea juridică internă structurată pe ...
- Disputa între dualism şi monism pare a fi soluţionată, păstrând
anumite limite în ...
- Primele reguli şi instituţii ale dreptului internaţional public îşi au
originea în ...
25
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1) Sintagma „drept internaţional” a fost folosită pentru
prima oară de:
a) Alberico Gentilis;
b) Jeremy Bentham;
c) Emerich de Vattel
2) Raporturile juridice care se nasc din contracte încheiate
între un stat şi societăţi transnaţionale cad sub incidenţa:
a) dreptului internaţional public;
b) dreptului intern;
c) dreptului transnaţional.
3) Normele dreptului internaţional sunt create, în principal, de
către:
a) organizaţiile internaţionale interguvernamentale;
b) state;
c) state şi alte subiecte de drept internaţional.
4) Dreptul internaţional public este o ramură a
a) dreptului internaţional privat;
b) dreptului transnaţional;
c) autonomă.
5) Universalitatea dreptului internaţional a fost afirmată
pentru prima oară de:
a) Francisco de Vitoria;
b) Frederich Martens;
c) Emerich de Vattel.
6) Părintele ştiinţei dreptului internaţional public este:
a) Hugo Grotius;
b) Francisco de Vitoria;
c) Georg Frederich Martens.
26
TEMA I – Dreptul internaţional public şi societatea internaţională
1.10. Bibliografie
1. D.Popescu,op.cit.,pg.11-24
2. D. Popescu, A. Năstase - op.cit.,1997, pg. 13-35
3. A. Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu - op.cit., pg.1-19
4. R. Miga-Beşteliu - op.cit., pg.1-17; 19-40
5. Gh. Moca - op.cit., pg.1-15
27
TEMA A II-A
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
1. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional
Prin izvoarele formale ale dreptului internaţional se înţeleg
acele mijloace juridice de exprimare a normelor create de către
state şi alte subiecte ale dreptului internaţional.
Spre deosebire de dreptul intern în care normele de drept
îşi au izvorul în constituţie, legi şi alte acte normative, în dreptul
internaţional nu există o autoritate cu funcţii de legiferare, ci
normele se creează printr-un proces mai complex şi se exprimă,
de regulă în mod expres prin tratate şi tacit prin cutumă. În practica
statelor s-au dezvoltat şi alte izvoare de drept internaţional.
Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.),
care face parte din Carta O.N.U. (din 1945) şi la care sunt părţi
toate statele membre O.N.U., conţine o enunţare a izvoarelor
dreptului internaţional. Acest art. reproduce cu modificări minore
art. corespunzător din Statutul Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională (din 1920). Ca atare, enumerarea reflectă nivelul de
dezvoltare a dreptului internaţional de după primul război mondial.
Art. 38 din Statutul C.I.J. prevede:
„1. Curtea a cărei misiune este de a soluţiona conform
dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care
stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale
acceptate ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d. sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi
doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
28
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de
a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord
cu aceasta”.
Din conţinutul art. 38 se pot desprinde următoarele
constatări:
se recunoaşte distincţia între izvoarele principale
(tratate, cutumă şi principii) la care Curtea recurge pentru solu-
ţionarea cauzelor şi, mijloacele auxiliare (hotărârile judecătoreşti şi
doctrina) pentru determinarea regulilor de drept;
s-a urmărit stabilirea şi o enumerare a izvoarelor
principale şi a mijloacelor auxiliare şi nu o reglementare privind
izvoarele dreptului internaţional;
rezultă implicit şi o anumită ierarhie între cele trei
izvoare principale - tratatele fiind situate pe primul loc, urmate de
cutumă, iar principiile rămân pe ultimul loc, ierarhie confirmată de
practica C.I.J.
De asemenea, urmare a dezvoltării şi afirmării organiza-
ţiilor internaţionale, ca veritabile subiecte ale dreptului internaţional,
actele organelor acestor organizaţii se adaugă izvoarelor dreptului,
după cum şi unele acte unilaterale ale statelor sunt de natură a
produce anumite efecte juridice în sfera relaţiilor internaţionale.
Apare astfel că enumerarea cuprinsă în art. 38 nu este
exhaustivă, nu este perfectă, ci este incompletă. În plus, rolul
jurisprudenţei internaţionale s-a amplificat. Trebuie subliniat carac-
terul anacronic al formulării care consideră principiile generale de
drept ca fiind „recunoscute de naţiunile civilizate”.
1.1. Tratatul internaţional ca izvor al dreptului internaţional
29
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Ca unul dintre actele juridice moderne ale dreptului
internaţional, tratatul este cel mai important izvor al dreptului
internaţional contemporan, ceea ce rezultă din următoarele
caracteristici:
claritatea cu care exprimă normele de drept;
utilizarea unor tehnici sofisticate şi precise;
forma scrisă, solemnă, ceea ce face norma evidentă şi
uşor de dovedit;
frecvenţa utilizării sale în relaţiile internaţionale;
formarea şi adoptarea în termen mult mai scurt a
normelor.
Tratatul poate fi definit ca actul juridic ce exprimă în mod
expres acordul de voinţă dintre state(sau şi alte subiecte de drept
internaţional), încheiat în formă scrisă şi guvernat de dreptul
internaţional în scopul de a crea, modifica sau abroga norme de
drept internaţional.
Având în vedere caracteristicile tratatelor numărul lor a
crescut, iar ca sferă de reglementare, practic acoperă segmente
vaste ale relaţiilor internaţionale. Astfel, dacă în 1914 erau în
vigoare 8.000 de tratate, iar la Societatea Naţiunilor au fost
înregistrate 4.838 tratate, la O.N.U. au fost înregistrate până în
1997 un număr de 37.050 de tratate.
Creşterea este determinată de factori cum sunt:
apariţia unor noi state;
sporirea numărului şi importanţei organizaţiilor
internaţionale;
diversificarea cooperării între state;
extinderea activităţii statelor în domenii noi, dincolo de
jurisdicţia naţională (spaţiul extraatmosferic, teritoriile submarine).
Numărul tratatelor bilaterale este în continuă creştere, dar
ele conţin, de regulă, drepturi şi obligaţii pentru părţi în diferite
domenii ale cooperării.
Tratatele multilaterale, spre deosebire de cele bilaterale,
30
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
sunt importante pentru problema izvoarelor, deoarece ele sunt
instrumente de codificare, conţin norme de drept cu caracter
multilateral/universal, ca de exemplu convenţiile/tratatele privind:
relaţiile diplomatice (1961) şi consulare (1963);
dreptul mării (1958; 1982);
drepturile omului (1966);
dreptul spaţial (1967; 1972).
Un loc important ocupă, în rândul tratatelor universale,
Carta O.N.U. (actul de constituire al organizaţiei mondiale), precum
şi tratatele prin care au fost create alte organizaţii: Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.-1957), Fondul
Monetar Internaţional (F.M.I.-1945) etc.
Numai tratatele licite (care sunt încheiate cu respectarea
normelor imperative ale dreptului internaţional, jus cogens) sunt
izvoare de drept, dimpotrivă tratatele ilicite adică cele încheiate cu
încălcarea normelor imperative nu pot constitui izvoare de drept
internaţional.
1.2. Cutuma internaţională
1.2.1. Definiţia şi elementele cutumei
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional,
dar spre deosebire de tratat, cutuma este un izvor nescris.
Actualmente, deşi tratatul ocupă un loc preponderent,
cutuma continuă să fie izvor principal de drept internaţional în
special în acele domenii în care:
interesele divergente ale statelor nu au permis
codificarea regulilor cutumiare;
practica relaţiilor dintre state nu a ajuns la acel stadiu
care să impună o reglementare convenţională.
Normele dreptului internaţional clasic, în marea lor majoritate,
s-au format pe cale cutumiară(dreptul diplomatic, dreptul mării,
dreptul tratatelor etc.), ulterior a intervenit codificarea conven-
31
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
ţională.
Cutuma poate fi definită ca o practică generală, relativ
îndelungată, repetată şi uniformă, considerată de state ca
exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie în
raporturile dintre ele.
Din definiţia cutumei rezultă o distincţie între elementul
material şi elementul subiectiv, care trebuie să fie întrunite
cumulativ pentru a exista o normă cutumiară.
Elementul material (obiectiv) şi caracteristicile sale:
generalitatea (aria de răspândire) practicii, în sensul că
un număr de state cât mai mare şi state reprezentative s-o accepte
în mod uniform şi constant(exemplu hotărârea C.I.J., în speţa
privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului,1969); în
absenţa generalităţii pot apărea cutume regionale sau locale,
practica unui număr restrâns de state;
timpul (durata) necesar pentru formarea unei cutume,
practica să fie îndelungată, repetată şi uniformă şi nu o acţiune
întâmplătoare. În perioada mai recentă, factorul timp s-a mai
redus, dovada fiind formarea unor cutume în dreptul spaţial
(libertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al
altor state) în termen de numai 3-4 ani.
Elementul psihologic (subiectiv). Simpla repetare a unei
practici generală, uniformă şi îndelungată nu este suficientă pentru
a considera că aceasta constituie o normă cutumiară, ci practica
trebuie urmată de convingerea că aceasta reprezintă o obligaţie
juridică (conform adagio-ului latin: opinio juris sive necessitatis-
convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea). Dimpotrivă
regulile curtoaziei nu aparţin cutumei.
1.2.2. Dovada cutumei
Spre deosebire de tratat, dovada cutumei este dificilă,
deoarece trebuie făcute evaluări pentru determinarea elementelor
32
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
cutumei. Sarcina probei revine statului care o invocă fie pentru a
revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii
considerată de el ca nefondată.
Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot
lua în considerare o serie de acte, opinii, ca de exemplu:
actele organelor cu atribuţii în planul relaţiilor interna-
ionale (declaraţii de politică externă, note diplomatice, comentarii
asupra unor proiecte de tratate);
opiniile exprimate de delegaţiile statelor în cadrul unor
conferinţe internaţionale sau a unor organizaţii internaţionale;
acte normative interne care au legătură cu problema
respectivă, ca şi hotărâri ale unor organe de jurisdicţie cu incidenţă
asupra relaţiilor internaţionale;
dispoziţiile unor tratate, atunci când acestea sunt
invocate nu de statele părţi, ci de state terţe în raporturile dintre ele
sau între acestea şi statele părţi;
rezoluţiile şi declaraţiile organelor organizaţiilor
internaţionale.
Ca o condiţie generală, pentru ca un act să poată fi luat în
considerare în dovada cutumei, el trebuie să fie public (comunicat
cel puţin unui singur stat).
Dacă un stat a formulat obiecţiuni în procesul de formare a
unei cutume, aceasta nu-i poate fi opozabilă, cu condiţia ca
obiecţiunile să fi fost constant menţinute.
1.3. Principiile generale de drept
În conformitate cu art. 38 din Statutul C.I.J. (alin.1, c) prin
sintagma „principii generale de drept” ca izvor de drept
internaţional, se înţeleg acele principii generale de drept
internaţional comune marilor sisteme de drept intern (francez,
englez, german etc.). În jurisprudenţa sa Curtea Internaţională de
Justiţie s-a referit cu titlul supletiv sau complementar la asemenea
33
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
principii generale ori şi în mod independent.
Printre principiile generale de drept pot fi menţionate:
buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate;
legea specială derogă de la legea generală;
autoritatea lucrului judecat;
principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat;
nimeni nu poate fi judecător şi parte în acelaşi proces.
Principiile generale de drept sunt necesare pentru a
acoperi anumite lacune ale dreptului internaţional, dar ele nu
trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
1.4. Mijloacele auxiliare de determinare a nor-melor de drept internaţional
1.4.1 Jurisprudenţa internaţională
Judecătorii nu creează norme de drept internaţional, ci le
aplică. În consecinţă, hotărârile judecătoreşti şi arbitrale interna-
ţionale sunt considerate, potrivit art. 38 din Statutul C.I.J., numai ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. Deci ca
modalităţi de constatare, interpretare şi aplicare, într-un caz
concret, şi numai pentru părţile în cauză a unor norme de drept
internaţional.
Rezultă că hotărârile judecătoreşti şi arbitrale internaţionale:
nu sunt considerate precedente judiciare;
nu sunt obligatorii decât între părţi şi pentru cauza
soluţionată.
Caracterul ştiinţific deosebit al hotărârilor instanţelor
judiciare internaţionale face din acestea mijloace auxiliare care
sunt invocate uneori nu numai pentru constatarea, dar şi pentru
precizarea conţinutului normelor aplicabile în litigiile cu elemente
similare. În acest sens, aceste hotărâri pot constitui un factor
important în dezvoltarea dreptului internaţional.
34
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
1.4.2. Doctrina
Doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai
diferitelor naţiuni înseamnă:
lucrările ştiinţifice ale oamenilor de ştiinţă;
lucrările unor forumuri ştiinţifice (instituţii abilitate, de
exemplu Asociaţia de Drept Internaţional, Comisia de Drept
Internaţional, Comisia Europeană de la Veneţia pentru Democraţie
prin Drept etc.);
opiniile separate şi opiniile individuale ale unor
judecători ai Curţii Internaţionale de Justiţie.
Ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept
internaţional doctrina nu este izvor de drept, ci se ocupă în special
cu analiza, sinteza şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului
internaţional, formulează unele proiecte de codificare a dreptului
internaţional, fără însă a depăşi limitele sale de modalitate
auxiliară.
1.5. Echitatea
Conform art. 38 parag.2 din Statutul C.I.J., Curtea poate,
dacă părţile sunt de acord, în cazuri concrete, să soluţioneze o
cauză pe baza echităţii. Acordul părţilor trebuie să fie expres, fiind
prevăzut în compromisul de sesizare a Curţii.
Recurgând la echitate(care nu este un izvor formal, ci ţine
mai mult de principiile generale de drept) judecătorul poate aplica
echitatea fie pentru:
adaptarea normei de drept la particularităţile unei anumite
speţe;
completarea lacunelor dreptului;
înlocuirea dreptului(refuzul de a aplica norma de drept
considerată ca inechitabilă).
În timp ce, în practica arbitrală părţile au fost de acord cu
recurgerea la echitate (de exemplu, arbitrajul – 1941 - dintre S.U.A.
35
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
şi Canada privind poluarea atmosferică produsă de o topitorie
canadiană pe teritoriul S.U.A.), în practica C.P.J.I. şi nici a C.I.J.
părţile nu au solicitat expres aplicarea art.38 alin 2 din Statut.
În practica C.I.J., părţile nu s-au opus însă invocării
echităţii în deliberările sau concluziile Curţii. Echitatea a fost deci
folosită ca o regulă accesorie, alături de regulile de drept, în
soluţionarea unor diferende teritoriale (delimitarea unor frontiere
maritime), ceea ce a permis ajungerea la soluţii echitabile.
1.6. Alte izvoare ale dreptului internaţional
1.6.1. Actele unilaterale
Nu sunt prevăzute în art. 38 din Statutul C.I.J..
Pot exista:
acte unilaterale ale statelor;
acte unilaterale ale organizaţiilor internaţionale.
Definiţie. Actul unilateral este acel act care emană de la
un singur subiect de drept internaţional,este susceptibil să producă
efecte juridice în raporturile internaţionale, fie angajând subiectul
de la care emană, fie creând drepturi sau obligaţii pentru alte
subiecte de drept internaţional.
Actul unilateral fiind o manifestare unilaterală de voinţă unii
autori îl contestă ca izvor de drept, întrucât ar fi contrar naturii
consensuale a dreptului internaţional.
1.6.1.1 Actele unilaterale ale statelor
Actele unilaterale ale statelor au fost considerate de
jurisprudenţa internaţională ca izvoare de drept internaţional (de
ex. în speţele referitoare la Experienţele nucleare franceze în
Oceanul Pacific, experienţe care au opus Australia şi Noua
Zeelandă Franţei-1974).
Actele unilaterale sunt emise fără nici o legătură cu un
tratat sau o cutumă.
36
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
Asemenea acte pot fi grupate în: declaraţii-acte individuale ale unor state prin care ele fac
cunoscută altor state poziţia lor asupra unei anumite situaţii sau
intenţii de a acţiona în viitor; ele pot implica un anumit angajament din
partea statelor (ex. declaraţiile de acceptare a jurisdicţiei C.I.J.,
declaraţiile de război, de neutralitate, de succesiune la un tratat etc.);
recunoaşterea - acceptarea (constatarea) unui fapt, unei
situaţii noi, unei reguli de drept sau a unei noi entităţi în relaţiile
internaţionale;
protestul - exprimă refuzul de a recunoaşte ca legitimă o
pretenţie, o conduită sau o situaţie dată. Prin protest statul îşi
ocroteşte anumite drepturi în raport de revendicările altui stat sau
cu o regulă cutumiară în formare;
renunţarea - are ca obiect abandonarea, de bunăvoie, a
unor drepturi (de ex. la imunitatea de jurisdicţie sau de executare etc.,
art.7 para.1 lit.c şi art.19 din Convenţia cu privire la imunităţile de
jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor lor, adoptată la New York în
2004).
1.6.1.2 Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale
Nu sunt prevăzute în art. 38 din Statut.
În legătură cu actele unilaterale ale organizaţiilor interna-
ţionale (denumite ca rezoluţii, decizii, declaraţii ş.a.) trebuie să
distingem între:
actele care formează dreptul intern al organizaţiei care,
chiar dacă sunt obligatorii (privesc: primirea de noi membri,
adoptarea bugetelor, crearea de organe subsidiare ş.a.) nu au
relevanţă pentru problema izvoarelor;
actele referitoare la înfăptuirea obiectivelor organizaţiei,
care se subdivid în două categorii:
a) rezoluţii cu forţă juridică obligatorie;
b) rezoluţii cu caracter de recomandare.
Natura actelor aparţinând acestor două categorii este
37
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
stabilită prin tratatele de constituire ale organizaţiilor internaţionale
a) Cât priveşte O.N.U., Consiliul de Securitate poate
adopta rezoluţii obligatorii pentru statele membre determinând
conduita şi stabilind drepturi şi obligaţii pentru statele membre. În
acest sens,art.25 din Carta O.N.U. prevede:
„Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să
execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu
prezenta Cartă.”
Dispoziţii similare conţin şi statutele unor instituţii
specializate ale O.N.U., între care, Fondul Monetar Internaţional,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale.
Asemenea rezoluţii, ca principiu, sunt adoptate în vederea
realizării unor obiective precis determinate(în cadrul O.N.U.) ori au
caracter tehnic sau de stabilire a unor standarde internaţionale în
domenii speciale.
b) Rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. şi problema
calităţii lor de izvoare de drept internaţional.
Precizări:
Sunt excluse, cum am arătat, rezoluţiile care privesc
dreptul intern al organizaţiei.
Art. 10-14 din Carta O.N.U. se referă la actele Adunării
Generale cu termenul de ,,recomandări”. În practică, ele sunt
adoptate şi poartă denumirea de rezoluţii .
În principiu, rezoluţiile Adunării Generale nu au caracter
obligatoriu, statele membre sunt libere de a se conforma sau nu
prevederilor lor, de aceea se afirmă că rezoluţiile dau naştere unui
drept ,,moale/slab”(soft law), spre deosebire de tratate care
formează dreptul ,,tare”(hard law). Rezoluţiile sunt adoptate prin
vot sau prin consens.
Rezoluţiile Adunării Generale se adoptă fie ca simple
rezoluţii, fie sub formă de declaraţii.
Declaraţiile sunt rezoluţii adoptate sub această denumire
38
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
pentru a evidenţia importanţa şi amploarea problemelor la care se
referă cum sunt: declaraţiile privind drepturile omului,
decolonizarea, spaţiul cosmic, teritoriile submarine, principiile
dreptului internaţional, definiţia agresiunii etc.
Asemenea declaraţii ale Adunării Generale se disting prin:
conţin anumite norme de comportament adresate tuturor
statelor membre O.N.U.
sunt adoptate prin consens sau prin vot, dar cu o mare
majoritate de voturi, ceea ce poate fi considerată ca o opinio juris
colectivă.
Pentru aceste caracteristici unii autori consideră rezoluţiile
sub formă de declaraţii ca „mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept” sau, respectiv ca un element în procesul de
formare a normelor cutumiare.
1.7. Principiile fundamentale ale dreptului inter-naţional
1.7.1. Însemnătatea şi caracteristicile principiilor
Principiile fundamentale au apărut şi s-au dezvoltat în
relaţiile dintre state odată cu evoluţia şi dezvoltarea statelor şi a
dreptului internaţional în general. Principiile au un caracter
dinamic, în sensul că atât numărul, cât şi conţinutul şi sfera lor de
aplicare sunt într-o continuă dezvoltare şi îmbogăţire.
Principiile fundamentale se caracterizează prin maxima
generalitate tridimensională:
sub aspectul domeniilor de aplicare - sunt aplicabile
tuturor domeniilor relaţiilor internaţionale;
al conţinutului juridic - sunt rezultatul unui proces de
maximă generalizare şi abstractizare a normelor şi regulilor
dreptului internaţional;
al sferei creatorilor şi destinatarilor-sunt rezultatul
acordului de voinţă al marii majorităţi a statelor şi se aplică tuturor
39
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
statelor, precum şi altor subiecte de drept internaţional.
Principiile fundamentale, fiind consacrate pe calea
cutumelor generale, dar şi a tratatelor multilaterale au şi sub acest
aspect, caracter de universalitate, iar conţinutul lor normativ le
imprimă caracter juridic obligatoriu.
Se consideră, de asemenea că ele au caracter imperativ
(sunt norme jus cogens).
Precizări:
Între principiile fundamentale nu este recunoscută o
ierarhie, cu toate că principiul suveranităţii este omniprezent; ele
sunt interdependente, în sensul că respectarea unuia înseamnă
respectarea tuturor celorlalte şi, dimpotrivă încălcarea unuia atrage
încălcarea celorlalte.
Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului
internaţional, ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi
instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, ale căror
trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.
Principiile fundamentale sunt consacrate în Carta
O.N.U. (art.2), iar cu anumite dezvoltări în Declaraţia Adunării
Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la „Principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state,
în conformitate cu Carta O.N.U.” (Rezoluţia 2625 din 14 oct. 1970),
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), adoptat la Helsinki în 1975 şi altele.
Principiile au fost, pentru prima oară, denumite „principii
fundamentale ale dreptului internaţional” prin Declaraţia 2625/1970.
Declaraţia 2625/1970 cuprinde următoarele 7 principii:
Egalitatea suverană a statelor;
Principiul autodeterminării;
Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
Neamestecul în treburile interne ale altor state;
Îndatorirea statelor de a coopera între ele;
40
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale
(pacta sunt servanda).
1.7.2. Conţinutul principiilor fundamentale ale dreptu-
lui internaţional
1.7.2.1 Principiul egalităţii suverane
Declaraţia din 1970, elaborată în perioada unui climat
politic internaţional favorabil, prevede că „toatele state se bucură
de egalitate suverană. Ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt
membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile
de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.
În prezent, suveranitatea este conceptul fundamental al
dreptului internaţional, fiind pilonul principal al întregii organizări
statale şi internaţionale.
Trăsăturile clasice ale suveranităţii sunt:
indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele sale
neputând aparţine mai multor titulari);
inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată
altor state sau entităţi internaţionale);
exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât
unei singure suveranităţi);
caracterul originar şi plenar(suveranitatea aparţine
statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de
stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate-politic, economic,
social etc.).
După cel de-al doilea război mondial, dar mai ales după
1989, ca urmare a evoluţiilor societăţii internaţionale asemenea
trăsături au suferit unele mutaţii, schimbări; conceptul de
suveranitate fiind nevoit să se adapteze procesului de înoire şi
redimensionare a dreptului internaţional în general.
Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în esenţă
următoarele elemente:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
41
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei
suveranităţi;
c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor
state;
d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt
inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod
liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;
f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu
bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace
cu alte state;
g) dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi
conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu
organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratatele de
alianţă, dreptul de neutralitate.
1.7.2.2. Principiul autodeterminării
Acest principiu este formulat în Declaraţia din 1970
ca ,,principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a
dispune de ele însele”.
Spre deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui
drept/principiu este poporul, naţiunea(şi nu alt subiect de drept
internaţional), indiferent dacă acestea sunt sau nu constituite în
stat propriu. Acest drept nu poate fi exercitat de minoritatea
naţională.
Conţinutul principiului este formulat astfel:
„Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor
politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza
dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are
obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei”.
Statele au obligaţia de a se abţine de la orice măsură de
constrângere care ar priva popoarele de dreptul lor la autodeter-
minare, iar popoarele în exercitarea dreptului la autodeterminare, au
42
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
dreptul să caute şi să primească un sprijin, conform scopurilor şi
principiilor Cartei O.N.U.
1.7.2.3 Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa
A fost introdus în dreptul internaţional prin Pactul de la
Paris, 27 august 1928, (Pactul Briand-Kellogg), care obligă statele
să renunţe la război ca instrument de politică naţională în relaţiile
lor reciproce (art.1).
Conţinutul principiului este consacrat în art. 2, pct.4 din
Carta O.N.U.:
„Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea
forţei fie împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice
a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite”.
Războiul de agresiune este calificat „crimă împotriva
umanităţii” care angajează răspunderea de drept internaţional.
Dreptul internaţional interzice nu numai agresiunea armată, ci şi
orice act de violenţă sau constrângere, orice forme de presiuni
politice, economice sau de orice altă natură.
De la acest principiu-pe cale de excepţie - dreptul
internaţional permite folosirea forţei în trei situaţii:
pe baza hotărârii Consiliului de Securitate, conform
capitolului VII din Carta O.N.U.;
în cazul exercitării de către state a dreptului de autoapă-
rare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat(art. 51 din
Carta O.N.U.);
în cazul exercitării dreptului popoarelor la autodeter-
minare (Declaraţia 2625/1970).
1.7.2.4 Principiul soluţionării paşnice a diferendelor inter-
naţionale
Conţinutul acestui principiu este redat în art.2 pct. 3 din
43
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Carta O.N.U.:
„Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor
internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie”.
Totodată Carta stabileşte în art. 33 (1) mijloacele de
reglementare paşnică: tratativele, ancheta, medierea, concilierea,
arbitrajul, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau
acorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice la alegerea lor.
Prin urmare, conţinutul principiului are două componente:
obligaţia generală de soluţionare paşnică a diferendelor;
dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare.
1.7.2.5 Principiul neamestecului în treburile interne ale altor
state
Proclamat mai întâi într-o lege internă (Constituţia
Franceză din 1793) şi, ulterior pe continentul american prin
doctrina Monroe (1823), care prevedea inadmisibilitatea interven-
ţiei statelor europene pe continentul american, acest principiu este
înscris în Carta O.N.U.
Sub aspectul conţinutului art. 2 pct.7 instituie obligaţia
statelor de a nu interveni în treburile care aparţin în mod esenţial
competenţei naţionale (domeniul rezervat), adăugând totodată că
acest principiu „nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării
măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII”.
În perioada mai recentă, anumite mutaţii au loc şi în legă-
tură cu „chestiuni aparţinând competenţei naţionale”, în sensul că
multe dintre ele (de exemplu: drepturile omului, relaţiile financiar-
bancare, integrarea economică, politica externă şi de apărare) au
devenit obiect al unor tratate internaţionale, în baza cărora statele
îşi asumă obligaţii reciproce, adoptă soluţii comune etc.
În aceiaşi direcţie se înscriu şi tendinţele tot mai
accentuate de legiferare, în cazuri strict determinate, a unui drept
44
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
de intervenţie umanitară sau democratică.
1.7.2.6 Principiul cooperării
Într-o anumită formulare acest principiu este înscris în art.
1 pct.3 din Carta O.N.U., care arată că unul dintre scopurile
organizaţiei este să realizeze cooperarea internaţională în
rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau
umanitar şi în promovarea şi respectarea drepturilor omului.
Declaraţia din 1970 se referă la obligaţia statelor de a
coopera în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.
1.7.2.7 Principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor
internaţionale (pacta sunt servanda)
Este un principiu apărut încă în antichitate în practica
Romei şi Greciei antice. Carta O.N.U. îl prevede în art.2, pct.2, iar
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor în art.26.
Potrivit acestui principiu fiecare stat are obligaţia generală
de a îndeplini cu bună credinţă:
obligaţiile pe care şi le-a asumat în conformitate cu
Carta O.N.U.;
obligaţiile care îi incumbă în virtutea principiilor şi
regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional;
obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor
internaţionale conforme principiilor şi regulilor general recunoscute
ale dreptului internaţional.
În caz de conflict între obligaţiile izvorând din acordurile
internaţionale şi obligaţiile membrilor O.N.U. în virtutea Cartei, vor
prevala ultimele.
1.7.2.8 Alte principii fundamentale
Alături de cele 7 principii conţinute în Declaraţia 2625/1970,
Actul final de la Helsinki, din 1975 mai adaugă încă trei.
45
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Principiul inviolabilităţii frontierelor- prevede obligaţia
statelor de a se „abţine acum şi în viitor de la orice atentat
împotriva acestor frontiere”, de la „orice cerere sau act de
acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului
oricărui stat independent”.
În acelaşi timp însă, Actul final prevede că frontierele pot fi
modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace
paşnice şi prin acord.
Principiul integrităţii teritoriale consacră obligaţia statelor
de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi
principiile Cartei O.N.U. împotriva integrităţii teritoriale, a indepen-
denţei politice sau a unităţii oricărui stat participant la Actul final.
Se mai prevede că nici o ocupaţie militară a teritoriului unui
stat sau dobândirea lui prin alte măsuri nu va fi recunoscută ca
legală.
Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale - este prevăzut ca principiu pentru prima oară prin
Actul de la Helsinki.
În Carta O.N.U., ca şi în cele două Pacte din 1966 privind
drepturile omului sunt incluse numai anumite referiri la promovarea
şi încurajarea respectării drepturilor omului; pactele consacră
aceste drepturi, dar nu şi principiul ca atare.
1.8. Normele imperative şi ierarhia izvoarelor dreptului internaţional
În dreptul internaţional noţiunea de normă imperativă „jus
cogens” a fost prevăzută, pentru prima oară, expressis verbis în
art. 53 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969,
care statuează că o normă imperativă a dreptului internaţional
general este:
„O normă acceptată şi recunoscută de comunitatea
internaţională de state în ansamblul ei ca o normă de la care nici o
46
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
derogare nu este permisă şi care nu poate fi modificată decât
printr-o nouă normă a dreptului internaţional general, având acelaşi
caracter.”
Precizări
Rezultă că:
normele imperative constituie o categorie distinctă de
norme, care spre deosebire de celelalte norme ale dreptului
internaţional, beneficiază de un regim special şi anume impo-
sibilitatea de a deroga de la ele;
s-a folosit termenul de normă imperativă şi nu acela de
normă obligatorie, întrucât toate normele de drept internaţional
sunt obligatorii, însă normelor imperative li se adaugă imposibili-
tatea de a se deroga de la ele;
apare ca necesară distincţia dintre încălcare şi
derogare, întrucât în timp ce, încălcarea oricărei norme de drept
internaţional, fie imperativă, fie dispozitivă, este interzisă, dero-
garea este permisă, prin acordul părţilor pentru marea majoritate a
normelor dreptului internaţional deoarece acestea în majoritate
sunt dispozitive.
În concluzie, normele imperative nu permit sub nici o formă
încălcarea, dar nici derogarea, iar modificarea lor este condiţio-
nată. De notat că, dacă derogarea-pentru normele dispozitive- se
realizează prin acordul de voinţă al statelor, încălcarea are loc, de
regulă, prin act unilateral.
Regimul special al normelor de jus cogens rezultă clar atât
din art. 53, cât şi din art. 64 ale Convenţiei din 1969, care prevăd
că dacă un tratat, în momentul încheierii sale este în conflict cu o
normă imperativă sau, dacă în timpul existenţei sale, apare o
normă imperativă cu care este în conflict, acel tratat este nul ab
initio sau devine nul.
Convenţia de la Viena din 1969 şi nici Carta O.N.U. nu
prevăd/indică norme cu valoare de jus cogens, dar în dezbaterile
Comisiei de Drept Internaţional şi în doctrină în general se
47
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
consideră ca norme imperative: principiile Cartei, cum sunt interzicerea recurgerii la forţă
şi ameninţarea cu forţa, pacta sunt servanda etc.;
drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viaţă,
interzicerea genocidului, a sclaviei, a discriminării rasiale);
norme care privesc drepturi general recunoscute tuturor
statelor, cum sunt libertatea mărilor, a spaţiului cosmic.
Normele imperative nu sunt un izvor de drept distinct al
dreptului internaţional, ci ele decurg din tratate şi cutumă.
Categoria normelor de jus cogens a fost introdusă în
dreptul internaţional pentru a proteja valori superioare/esenţiale
pentru societatea internaţională în ansamblul său, de aceea
considerăm că normele imperative au caracter general/universal,
făcând, într-un fel parte din ordinea publică internaţională.
În concluzie, trăsătura definitorie a regimului special al
normelor de jus cogens, adică inadmisibilitatea derogării, sub
sancţiunea nulităţii absolute a oricărui act contrar, constituie
temeiul ierarhiei normelor dreptului internaţional.
Prin această trăsătură normele de jus cogens pot fi
considerate ca „gardian” al ordinii publice internaţionale.
1.9. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1) Definiţi izvoarele formale ale dreptului internaţional.
2) Care sunt izvoarele principale ale dreptului
internaţional?
3) Enumeraţi caracteristicile tratatului ca izvor principal al
dreptului internaţional.
4) Care sunt elementele ce diferenţiază cutuma de tratat?
5) Definiţi cutuma internaţională şi comentaţi asupra
elementului material (obiectiv) al acesteia.
6) Ce înseamnă opinio juris sive necessitatis?
7) Ce se înţelege prin sintagma „principii generale de
48
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
drept”?
8) Ce înseamnă doctrină în dreptul internaţional?
9) În ce condiţii Curtea Internaţională de Justiţie va
soluţiona o cauză pe baza echităţii?
10) Definiţia actului unilateral.
11) Ce semnifică maxima generalitate tridimensională
pentru principiile fundamentale ale dreptului internaţional?
12) Exemplificaţi trei dintre elementele de conţinut ale
principiului egalităţii suverane.
13) Dreptul internaţional interzice numai agresiunea
armată sau orice acte de violenţă şi presiuni de orice natură?
14) Care sunt cele două componente ale principiului
soluţionării paşnice a diferendelor?
15) Completaţi următoarele enunţuri:
- Numai tratatele licite sunt ... dimpotrivă tratatele ilicite nu pot
constitui…
- Regulile curtoaziei nu aparţin…
- Pentru ca un act să poată fi luat în considerare, în dovada
cutumei, el trebuie să fie…
- Principiile generale de drept sunt necesare pentru a…, dar ele nu
trebuie confundate cu…
- În practica C.I.J -echitatea a fost folosită ca o…
- Unii autori contestă actul unilateral ca izvor de drept, întrucât ar fi
contrar… a dreptului internaţional.
- Unii autori consideră rezoluţiile, sub formă de declaraţii ale
Adunării Generale a O.N.U. ca… sau ca un element în procesul de
formare a…
- Războiul de agresiune este considerat „crimă…”.
16) Poate principiul neintervenţiei în treburile interne să
împiedice aplicarea măsurilor de constrângere prevăzute în
capitolului VII din Carta O.N.U.?
49
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.10. Rezolvaţi următoarele teste grilă:1. Prin art. 38 din Statutul C.I.J. s-a urmărit:
a. stabilirea izvoarelor dreptului internaţional;
b. enumerarea izvoarelor dreptului internaţional;
c. reglementarea izvoarelor dreptului internaţional.
2. Enumerarea cuprinsă în art. 38 din Statutul C.I.J. este:
a. exhaustivă;
b. perfectă;
c. incompletă.
3. Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot
lua în considerare:
a. actele organelor cu atribuţii în planul relaţiilor
internaţionale;
b. acte normative interne care nu au legătură cu
problema respectivă;
c. opiniile exprimate de delegaţii statelor la
conferinţele internaţionale.
4. Nu sunt izvoare de drept internaţional:
a. hotărârile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale
internaţionale;
b. principiile generale de drept;
c. doctrina.
5. Părţile în litigiu au fost de acord cu soluţionarea cauzei
pe baza echităţii în practica:
a. Curţii Permanente de Justiţie Internaţională;
b. arbitrală;
c. Curţii Internaţionale de Justiţie.
6. Nu sunt prevăzute în art. 38 din Statutul C.I.J:
a. actele unilaterale ale statelor;
b. doctrina;
c. actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale.
50
TEMA a II-a – Izvoarele dreptului internaţional
7. Ca acte unilaterale ale organelor organizaţiilor interna-
ţionale sunt izvoare de drept:
a. actele care formează dreptul intern al organizaţiei;
b. rezoluţiile cu caracter juridic;
c. rezoluţiile cu caracter de recomandare.
8. Rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. se adoptă prin:
a. semnare;
b. vot;
c. consens.
9. Principiile au fost, pentru prima oară, denumite
„principiile fundamentale” ale dreptului internaţional prin:
a. Carta O.N.U.;
b. Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa,1975;
c. Declaraţia 2625/1970 privind principiile dreptului
internaţional.
10. Cele trei excepţii de la principiul nerecurgerii la forţă
sunt:
a. pe baza hotărârii Consiliului de Securitate;
b. în cazul când un stat parte refuză să pună în
aplicare o hotărâre a Curţii Internaţionale de
Justiţie;
c. în cazul exercitării dreptului de autoapărare.
11. Subiect al dreptului/principiului la autodeterminare
este:
a. poporul, mişcarea de eliberare;
b. alt subiect de drept internaţional;
c. o minoritatea naţională.
12. Normele imperative (jus cogens) nu permit:
a. încălcarea:
b. derogarea;
c. modificarea.
51
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
13. Normele imperative nu sunt prevăzute în:
a. Convenţia de la Viena din 1969;
b. Carta O.N.U.;
c. Doctrină.
1.11. Bibliografie
1.D.Popescu,op.cit.,pg.28-49
2. D.Popescu, A.Năstase- op.cit., pg.41-58; 86-109
3. A.Bolintineanu,A.Năstase, B.Aurescu- op.cit., pg.21-23;
49-62; 64-71
4. R. Miga-Beşteliu- op.cit., pg.41-81
5. M.Niciu- op.cit., pg.15-27; 57-77
52
TEMA A III-A
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
1. Noţiune şi categorii
Subiectele dreptului internaţional sunt entităţile care parti-
cipă la crearea normelor de drept internaţional, au calitatea de
destinatari direcţi ai acestor norme, precum şi capacitatea de a-şi
asuma şi exercita drepturi şi de a dobândi obligaţii în cadrul ordinii
juridice internaţionale.
Aceste entităţi sunt:
statele, considerate subiecte principale, originare, tipice
ale dreptului internaţional, care până în deceniile 4-5 ale secolului
XX erau, în realitate, şi singurele subiecte ale dreptului internaţional;
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, care
sunt subiecte derivate ale dreptului internaţional,deoarece sunt
create prin acordul de voinţă al statelor,ele dobândesc, prin actul
de,,creare” personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a
statelor care le-au creat;
mişcările/popoarele care luptă pentru eliberare naţio-
nală, având o capacitate limitată şi cu caracter tranzitoriu;
Vaticanul (statul papal), având o capacitate limitată.
Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte
de drept internaţional nu înseamnă însă şi existenţa unei identităţi
între natura şi întinderea (volumul) drepturilor acestora.
Curtea Internaţională de Justiţie arată, în avizul său
consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor suferite în
serviciul Naţiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem
juridic nu sunt în mod necesar identice în ce priveşte natura sau
întinderea drepturilor lor.
53
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1. Statele - subiecte principale ale dreptului internaţional
În raport cu toate celelalte subiecte de drept internaţional,
statele sunt subiecte:
principale/universale, având capacitatea deplină de a-şi
asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional;
originare, având ca temei politic şi juridic suveranitatea;
tipice determinate de trăsăturile ce le definesc şi locul
preponderent ce-l ocupă în ordinea internaţională.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent
de mărime, populaţie, gradul de dezvoltare sau forţa militară.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip
statal se cer întrunite cumulativ următoarele patru elemente:
populaţia, o colectivitate permanentă,organizată şi
relativ numeroasă;
teritoriul, care este cadrul spaţial de aşezare a
colectivităţii umane;
o autoritate guvernamentală independentă în luarea
deciziilor (care să exercite atributele puterii asupra teritoriului şi
populaţiei);
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state
(caracteristică prevăzută pentru prima oară în Convenţia privind
drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933).
Întrunind cele patru elemente statul dobândeşte calitatea
de subiect de drept atât în ordinea internă, cât şi în ordinea
internaţională. Această calitate dublă îi este conferită statului de
caracterul suveran al puterii sale. Suveranitatea de stat este
trăsătura esenţială a statului, este temeiul politic şi juridic al
personalităţii juridice internaţionale a statului. Ea este indispen-
sabilă fiecărui stat, este inerentă noţiunii de stat. În relaţiile
internaţionale statul participă ca purtător de suveranitate.
54
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
1.1.1. Suveranitatea de stat
Suveranitatea ca instituţie a apărut din momentul apariţiei
statelor, dar noţiunea de suveranitate este formulată şi teoretizată
mult mai târziu, iar conceptul modern de suveranitate s-a afirmat
îndeosebi după încheierea Tratatelor de pace de la Westphalia din
1648.
În dreptul internaţional contemporan suveranitatea este
caracteristica esenţială a statului şi constă în supremaţia puterii de
stat în interior şi independenţa acesteia în exterior faţă de altă
putere.
Suveranitatea sub cele două laturi ale sale: supremaţia şi
independenţa înseamnă libertatea statului de a decide în mod
exclusiv, fară vreo ingerinţă din interior sau din exterior, în toate
domeniile vieţii politice, economice, sociale şi culturale, precum şi
în sfera relaţiilor sale internaţionale. Aceasta înseamnă atât
stabilirea, cât şi înfăptuirea politicii sale interne şi externe conform
propriei sale voinţe.
În doctrină se întâlnesc şi alte concepte ca:
„suveranitatea poporului”, înţeleasă ca dreptul popo-
rului de a-şi decide propriul destin, de a stabili linia politică a
statului şi de a-i controla activitatea (un exemplu recent de
exercitare a suveranităţii poporului îl constituie respingerea de
către electoratul francez (29 mai) şi cel olandez (1iunie) în 2005,
prin referendum, a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Uniunea Europeană);
„suveranitatea naţională”, înţeleasă ca dreptul la
autodeterminare şi dezvoltare independentă a unei naţiuni.
Suveranitatea este şi unul dintre principiile fundamentale
ale dreptului internaţional înscris în Carta O.N.U. sub formularea
„egalitatea suverană a statelor”, ceea ce reprezintă o sinteză între
principiul egalităţii în drepturi şi principiul suveranităţii. Ulterior,
acest principiu a fost consacrat, cu o serie de dezvoltări, în mai
55
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
multe documente de drept internaţional, unele dintre ele adoptate
chiar în cadrul O.N.U.
Acest principiu, ca şi celelalte principii şi instituţii demo-
cratice ale dreptului internaţional sunt rezultatul unor îndelungate
eforturi ale comunităţii internaţionale, care au dus la înlăturarea
formelor de dependenţă (vasalitate, protectorat şi altele) a unor
state, şi la înlocuirea raporturilor de dependenţă, cu raporturi
bazate pe independenţă şi pe egalitatea în drepturi a statelor.
Conform principiului egalităţii suverane statele au drepturi
şi obligaţii egale şi sunt membrii egali ai comunităţii internaţionale,
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de
altă natură.
Declaraţia nr. 2625/1970 referitoare la principiile dreptului
internaţional prevede că egalitatea suverană a statelor cuprinde, în
special, următoarele elemente:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei
suveranităţi;
c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea
altor state;
d) integritatea teritorială şi independenţa politică ale
statului sunt inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod
liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;
f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu
bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace
cu alte state.
Deci egalitatea suverană cuprinde un „pachet” de drepturi,
dar şi de obligaţii, care în pofida inegalităţii statelor ca mărime,
putere economică, militară etc. pune statele pe picior de egalitate
în faţa dreptului (o egalitate juridică), excluzând astfel orice
subordonare a unor state în raport cu altele.
Conform cu dreptul internaţional „clasic”, suveranitatea de
56
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
stat era considerată ca întrunind următoarele patru caracteristici: indivizibilitate, înseamnă că suveranitatea nu poate fi
fragmentată, ea aparţinând într-un stat unui singur titular;
exclusivitate, pe teritoriul unui stat nu poate exista, în
acelaşi timp, decât o singură suveranitate;
inalienabilitate, atributele suveranităţii nu pot fi transfe-
rate altor state ori unor entităţi internaţionale;
caracterul originar şi plenar, în sensul că suveranitatea
aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară,iar prerogativele puterii
de stat se manifestă în toate domeniile de activitate: politic, economic,
militar etc.
După cel de-al doilea război mondial şi îndeosebi după
1989 schimbările şi evoluţiile care s-au produs în societatea
internaţională au dus la o serie de modificări şi adaptări nu numai
în ce priveşte caracteristicile suveranităţii,ci şi dreptul internaţional
în general.
Astfel, de exemplu:
a) în problemele drepturilor omului, recursul în faţa Curţii
europene de la Strasbourg poate duce la decizii obligatorii pentru
state;
b) mecanismul de integrare din cadrul Comunităţii
Europene (Uniunea Europeană) care implică exercitarea în comun
(împreună sau la alt nivel), a unor atribute ale suveranităţii produce
schimbări în caracterele de indivizibilitate şi exclusivitate ale
suveranităţii de stat.
Într-un alt context, caracterul originar al suveranităţii a fost
puternic „zdruncinat” de Acordurile de pace de la Dayton (1995)
prin care a fost creat statul Bosnia-Herţegovina şi care stabilesc
chiar şi Constituţia noului stat.
Tot astfel, ceea ce s-a întâmplat în Kosovo (Acordurile de
la Rambouillet, 1999) şi mai ales prin recunoaşterea aceluiaşi
Kosovo, provincie a Serbiei, ca stat în urma declarării unilaterale a
acesteia ca stat pe 17 februarie 2008, ori în Afganistan (2001-
57
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2002) sau ceea ce se derulează (începând din martie 2003) în Irak
sunt evoluţii care determină un proces serios de regândire a
suveranităţii de stat ca un concept care trebuie reevaluat şi adaptat
cerinţelor societăţii interne şi internaţionale în continuă schimbare.
În prezent, suveranitatea, cu cele două componente ale
sale (supremaţie în interior şi independenţă în exterior) nu mai
poate fi considerată nici absolută, nici relativă, în realitate:
este supusă – sub aspectul exercitării sale,în diferite
momente istorice,unor limitări complexe de natură diferită;
dar, ca trăsătură esenţială a statului ea nu va dispare,
ci va exista atât timp cât va exista statul;
ca trăsătură inerentă oricărui stat şi ca un concept
fundamental al dreptului internaţional, dar şi intern, suveranitatea
va „suferi” toate schimbările pozitive sau negative care au loc în ce
priveşte statul, ordinea internaţională, dar şi internă;
este adaptabilă, având un conţinut variabil în contextul
evolu-ţiilor care au loc în ordinea internă şi internaţională, ca şi în
dreptul internaţional în diferite epoci istorice.
1.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor
Statul ca subiect al dreptului internaţional este titularul unui
ansamblu de drepturi şi obligaţii internaţionale. Între acestea un loc
central îl ocupă drepturile şi obligaţiile fundamentale care sunt
intrinseci personalităţii internaţionale a statelor.
Preocupări doctrinare pentru stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor fundamentale ale statelor au apărut încă din secolul al
XVIII-lea, dar numai în 1933 s-a încheiat o Convenţie la
Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor care fiind
semnată numai de 21 de state a avut o semnificaţie redusă.
Alte încercări în domeniu au rămas nefinalizate. Până în
prezent, anumite drepturi şi obligaţii fundamentale ale statelor sunt
prevăzute în doctrină, în Declaraţii ale Adunării Generale O.N.U.,
58
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
dar nu există o convenţie internaţională generală care să consacre
drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor.
Sunt considerate ca drepturi fundamentale ale statelor:
dreptul la existenţă;
dreptul la suveranitate;
dreptul la pace şi securitate;
dreptul la egalitate suverană;
dreptul de a dispune asupra propriilor destine;
dreptul la integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor;
dreptul la autoapărare;
dreptul asupra resurselor naturale;
dreptul la cooperare;
dreptul de a participa la tratate;
dreptul de a deveni membru în organizaţii internaţionale
interguvernamentale;
dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
Obligaţiile sunt corelative drepturilor şi se referă la:
respectarea personalităţii altor state, inclusiv a dreptu-
rilor acestora;
nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
respectarea inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii terito-
riale a altor state;
rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale
asumate;
protecţia mediului sub toate componentele sale.
1.1.3. Tipuri de state
unitare
Statele pot fi sub aspectul organizării lor fie
compuse
59
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1.3.1 Statele unitare
Specificul statului unitar constă în existenţa unui singur
sistem de organe ale puterii, administraţiei şi justiţiei. Chiar dacă
este împărţit în unităţi teritoriale pentru scopuri de administrare,
statul unitar apare ca o singură entitate în plan intern şi în sfera
relaţiilor internaţionale.
România este un stat unitar, ca şi majoritatea statelor
existente.
1.1.3.2 Statele compuse
Statele compuse reprezintă o formă de asociere a două
sau mai multe state. Având o structură complexă ele pun probleme
în legătură cu calitatea de subiect de drept internaţional.
De-a lungul istoriei, statele compuse au cunoscut o varietate
de forme, cum sunt:
uniunea personală
uniunea reală
confederaţia
federaţia
Uniunea personală reprezintă asocierea a două
state, având ca monarh (şef de stat) aceiaşi persoană. Uniunea
personală nu devine subiect de drept internaţional, ci fiecare stat
component rămâne subiect de drept internaţional (exemple:
Olanda şi Luxemburg, 1815-1890; Polonia şi Lituania,1386-1569;
Muntenia şi Moldova, 1859-1861).
Uniunea reală este o asociere de două state, având un
singur suveran, unul sau mai multe organe comune în domeniul
politicii externe, ori şi al finanţelor şi apărării. Uniunea dobândeşte
calitatea de subiect de drept internaţional, dar şi fiecare stat este
subiect distinct de drept internaţional, iar raporturile dintre ele sunt
raporturi de drept internaţional (exemple: Suedia şi Norvegia,
1815-1905, pe bază de tratat; Austria şi Ungaria,1867-1918). Confederaţia este o uniune de state independente,
60
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
care îşi păstrează atât suveranitatea internă, cât şi cea externă.
Confederaţia are următoarele caracteristici principale:
stabilirea sa printr-un tratat;
crearea unui organ comun sub forma unei adunări
deliberative;
limitarea puterilor confederaţiei numai asupra statelor nu
şi asupra cetăţenilor lor.
Deşi confederaţia nu constituie un stat, ea are calitatea de
subiect distinct de drept internaţional (exemple: S.U.A., 1778-1787,
Confederaţia elveţiană, 1291-1793; 1815-1848).
Statul federal este o structură complexă constituită din
mai multe state care, deşi păstrează anumite atribuţii pe plan local,
nu sunt subiecte distincte de drept internaţional, ci numai statul
federal are calitatea de subiect de drept internaţional. Spre
deosebire de confederaţie, statul federal are o Constituţie proprie
ca act intern, dispune de organe de stat federale cu largi
competenţe generale, care se exercită şi asupra cetăţenilor
statelor federate.
În practică se întâlnesc situaţii diferite, de exemplu, în cazul
landurilor R.F.Germania, în Australia statele componente pot
încheia anumite tratate de importanţă redusă, iar Bielorusia şi
Ucraina, ca republici unionale ale fostei U.R.S.S., aveau dreptul de
a încheia tratate şi erau chiar membre în O.N.U.
Exemple de state federale: S.U.A., Canada, Mexic,
Brazilia, Argentina, India, Austria, Federaţia Emiratelor Arabe din
zona Golfului (din 1971); Federaţia Rusă (din 1991) etc.
1.1.4. Neutralitatea statelor
În dreptul internaţional clasic, neutralitatea desemna
situaţia unui stat de neparticipare la un anumit război, ceea ce a
constituit o neutralitate ocazională. Această formă de neutralitate
se definea prin următoarele obligaţii: abţinerea de a participa în vreun fel la ostilităţi;
61
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
prevenirea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe
teritoriul său;
imparţialitatea care îl obligă să trateze în mod egal
statele beligerante.
În secolul al XIX apare neutralitatea permanentă, ca un
statut juridic al statului neutru, care impune obligaţii noi faţă de
neutralitatea ocazională, cum sunt în principal:
a) obligaţia cu caracter permanent (de a rămâne neutru în
orice războaie);
b) obligaţia de a nu deveni parte la alianţe militare.
Odată cu excluderea războiului ca mijloc al politicii naţio-
nale (prin Pactul Briand-Kellogg, 1928) şi afirmarea principiului
nerecurgerii la forţă, neutralitatea s-a transformat în ce priveşte
obligaţia de imparţialitate, devenind astfel neutralitate diferen-
ţiată, ceea ce înseamnă că statul neutru îşi modifică atitudinea faţă
de victimă,având dreptul chiar şi obligaţia de a-i acorda asistenţă,
dar să nu ajute pe agresor.
Neutralitatea permanentă, ca statut juridic se obţine în
baza unor:
acte juridice interne (legi, declaraţii, dispoziţii constitu-
ţionale);
acte juridice internaţionale (tratat, acord) de recunoaş-
tere şi garantare a statutului din partea altor state (de regulă mari
puteri).
Regimul juridic actual al neutralităţii a dobândit dimensiuni
şi obligaţii noi datorită:
performanţei tehnicilor de luptă;
mijloacelor de purtare a războiului.
Statutul juridic al neutralităţii permanente cuprinde o serie
de obligaţii şi drepturi pentru statul permanent neutru, precum şi
obligaţii şi drepturi pentru statele care l-au recunoscut, ca şi pentru
cele care au garantat statutul respectiv în favoarea statului
beneficiar.
62
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
Principalele obligaţii ale statelor care şi-au declarat statutul
de neutralitate permanentă sunt:
să nu participe la nici un conflict armat;
să-şi menţină starea de neutralitate în timp de conflict
armat, declanşat între alte state;
să nu participe la alianţe politico-militare sau la
pregătirea războiului;
să nu permită folosirea teritoriului lor pentru amplasarea
de baze militare străine;
să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze
arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă;
să ducă o politică de colaborare paşnică cu toate
statele.
Statul neutru permanent are şi drepturi, cum sunt:
dreptul la autoapărare (conform art.51 din Carta
O.N.U.);
dreptul să ceară ajutor şi să fie ajutat în cazul în care ar
fi atacat de un alt stat;
dreptul la recunoaşterea şi garantarea personalităţii
sale, ca şi celelalte drepturi inerente personalităţii sale, cu excepţia
celor care contravin obligaţiilor specifice neutralităţii sale.
Exemple de state care şi-au declarat statutul de neutralitate
permanentă:
Elveţia, al cărui statut a fost recunoscut prin Tratatul de
la Utrecht şi garantat în 1815 prin Declaraţia puterilor participante
la Congresul de la Viena şi în 1919 prin Tratatul de la Versailles; a
fost respectat atât în timp de pace, cât şi de război. Elveţia a
devenit membră O.N.U. în 2002, fără a face vreo declaraţie sau
rezervă faţă de clauzele militare ale Cartei.
Austria, al cărui statut a fost proclamat printr-o lege din
1955 şi recunoscut, prin Tratatul de stat cu Austria din 1955.
Austria a devenit membră O.N.U. încă din decembrie 1955, şi în
Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană) din 1995.
63
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Laosul, neutralitatea sa a fost stabilită prin Declaraţia
guvernamentală din 1962 şi prin Declaraţia privind neutralitatea
Laosului (Geneva-1962); Malta, statutul său de neutralitate decurge din Actul
final al Reuniunii de la Madrid (1983) a C.S.C.E.;
o Republica Moldova şi-a proclamat neutralitatea permanentă, aceasta fiind consacrată în Constituţia din 29 iulie 1994, fără a solicita confirmarea sa în cadrul ONU şi fără a fi garantată printr-un tratat internaţional.
1.1.5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor
Recunoaşterea unui stat constă într-un act unilateral,
care emană de la un stat (sau grup de state) prin care acesta
constată apariţia noului stat ca subiect de drept internaţional şi îşi
exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii de state.
În dreptul internaţional recunoaşterea unui stat nou apărut
de către un alt stat nu constituie o obligaţie, ci aceasta constituie
numai o facultate sau un drept al statului, a cărui exercitare rămâne
la aprecierea sa.
Totuşi, refuzul recunoaşterii fără o motivare temeinică este
considerat ca un comportament neamical, creând obstacole în
calea normalizării relaţiilor dintre state.
De-a lungul istoriei recunoaşterea statelor, ca şi a
guvernelor a creat probleme juridice, dar mai ales politice, ca de
exemplu, după Congresul de la Viena (1815) erau recunoscute
numai statele europene „civilizate”, constituirea Uniunii Sovietice
după revoluţia din 1917 (datorită politicii sale anexioniste), a
R.P.Chineze (urmare a existenţei Taiwanului), a R.D.Germania
prin desprinderea de R.F.Germania,după care dezmembrarea
U.R.S.S. (1991), a R.F.S.Iugoslavia şi formarea noilor state
independente.
Recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi fosta
64
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
Uniune Sovietică, precum şi statele desprinse din fosta Iugoslavie
au determinat adoptarea în 1991 de către Consiliul de Miniştrii al
Comunităţii Europene a două declaraţii care cuprind o serie de
condiţii ale recunoaşterii cum sunt:
respectarea dispoziţiilor Cartei O.N.U., ale Actului final
de la Helsinki (1975) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă
(1990);
garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale,
precum şi ale minorităţilor, conform angajamentelor asumate în
cadrul C.S.C.E.;
respectarea inviolabilităţii tuturor frontierelor;
preluarea tuturor angajamentelor referitoare la dezar-
mare, neproliferarea nucleară;
angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv pe
calea arbitrajului, toate problemele privind succesiunea statelor şi
rezolvarea diferendelor regionale.
Uneori recunoaşterea a fost folosită în mod abuziv, în
scopuri politice; alteori ea a fost folosită pentru a sancţiona acte
ilegale internaţionale, cum a fost nerecunoaşterea de către toate
statele membre ale O.N.U., cu excepţia Turciei (la cererea
Consiliului de Securitate din 1983), a Republicii Turce a Ciprului de
Nord.
Recunoaşterea are efect declarativ şi numai limitat şi efect
constitutiv.
Efectul declarativ este dat de faptul că recunoaşterea
constată numai existenţa unui stat nou ca subiect de drept
internaţional,ea nu poate să-i confere statului această calitate, iar
refuzul recunoaşterii nu afectează existenţa noului stat. Statul nou
nerecunoscut poate, în principiu, să participe la viaţa internaţională, la
tratate multilaterale, să devină membru în organizaţii internaţionale,
fără ca aceasta să însemne recunoaşterea sa din partea statelor părţi
la tratate sau membre în organizaţiile respective.
Efectul constitutiv limitat este în sensul că acesta
65
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
priveşte numai statele de la care provine recunoaşterea şi statul
recunoscut şi constă în opozabilitatea recunoaşterii faţă de aceste
state.Principalele consecinţe ale efectului constitutiv sunt:
stabilirea de relaţii diplomatice cu statele care l-au
recunoscut;
dreptul statului recunoscut de a intenta acţiune judiciară
la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale situate pe
teritoriul statului care l-a recunoscut;
acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecă-
toreşti ale statului recunoscut.
expresă
tacită
Sub aspectul formelor recunoaşterea poate fi de jure
de facto
individuală
colectivă
Recunoaşterea expresă
Recunoaşterea tacită
anumite comportări ale organelor
statului faţă de statul recunoscut
acte stabilirea de relaţii diplomatice
încheierea unui tratat bilateral limitată
(fără efecte depline) Recunoaşterea de facto este
din care rezultă clar intenţia de recunoaştere
declaraţie oficialănotă diplomaticămesajtelegramă de felicitare
şeful statuluişeful guvernuluiministrul afacerilor externe
care pot proveni
de la
este făcută în baza unui act
rezultă din
66
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
provizorie(revocabilă)
deplină
(cu toate efectele)
Recunoaşterea de jure este
definitivă (irevocabilă)
Spre deosebire de recunoaşterea individuală care pri-
veşte un singur stat, recunoaşterea colectivă are loc concomitent
pentru mai multe state (de exemplu recunoaşterea, prin Tratatul de
la Berlin - 1878 - a României, Serbiei şi Muntenegrului, ori în 1992,
recunoaşterea de către Comunitatea Europeană - şi statele mem-
bre - a Croaţiei, Macedoniei şi Sloveniei).
Recunoaşterea guvernelor se pune, ca problemă
distininctă de recunoaşterea statelor (al cărui element constitutiv
este), numai în cazul în care puterea este preluată într-un stat pe
alte căi, decât cea constituţională, respectiv pe calea:
unei lovituri de stat;
unei revoluţii;
unui război civil;
ori şi când pe acelaşi teritoriu s-au format două guverne.
În doctrină sunt considerate drept criterii de recunoaştere a
unui guvern următoarele:
stabilitatea;
exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei părţi
însemnate a teritoriului;
sprijinul majorităţii populaţiei;
capacitatea de a îndeplini obligaţiile internaţionale ale statului.
Formele de recunoaştere a guvernelor sunt aceleaşi ca şi
cele aplicabile în cazul statelor.
În dreptul internaţional problema recunoaşterii se pune şi în
ce priveşte alte situaţii, cum sunt: recunoaşterea calităţii de
beligeranţi, insurgenţi ori recunoaşterea mişcărilor de eliberare, a
statutului de neutralitate.
67
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
1.2.1. Personalitatea juridică internaţională a organi-
zaţiilor internaţionale interguvernamentale
Organizaţia internaţională interguvernamentală este
definită: în art. 1 al Convenţiei din 1975 privind reprezentarea
statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter
universal, ca fiind o asociere de state constituită printr-un
tratat,având o constituţie proprie şi organe comune şi având o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o
compun; iar art. 2 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor
(1969) defineşte organizaţia internaţională ca fiind „o organizaţie
interguvernamentală”, scoţând în evidenţă calitatea membrilor.
Din definiţii rezultă următoarele elemente:
membrii organizaţiei sunt statele;
organizaţia se crează în baza acordului de voinţă al
statelor exprimat prin tratat, actul constitutiv, în conformitate cu
care se va desfăşura cooperarea statelor membre;
organizaţia are o structură (organe) proprie în vederea
îndeplinirii obiectivelor propuse;
organizaţia are voinţă proprie şi respectiv personalitate
juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional,
dar în raport cu statele care sunt subiecte originare, organizaţiile sunt
subiecte derivate, fiind create prin voinţa statelor membre, care este
opozabilă erga omnes.
Personalitatea juridică internaţională în ce priveşte O.N.U.,
a fost afirmată şi de C.I.J. în Avizul său consultativ din 1949
referitor la „Repararea prejudiciilor suferite în serviciul O.N.U.”, atât
în raport cu statele menbre, cât şi ca personalitate juridică
obiectivă, opozabilă erga omnes în raporturile cu toate statele şi
celelalte subiecte de drept internaţional.
În prezent, s-a generalizat opinia că toate organizaţiile
68
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
internaţionale guvernamentale au personalitate juridică, dar spre
deosebire de state, personalitatea organizaţiilor este nu numai
specializată conform domeniului de activitate, dar şi limitată potrivit
funcţiilor şi obiectivelor organizaţiei.
Se distinge, sub acest aspect O.N.U., care datorită
universalităţii, ca şi complexităţii funcţiilor şi obiectivelor sale, are o
personalitate juridică internaţională mai extinsă, decât instituţiile
specializate sau organizaţiile regionale.
Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică, atât în
ordinea internaţională, cât şi în ordinea juridică internă a statelor.
În timp ce statele se bucură de personalitate internaţională
în virtutea suveranităţii lor, pentru organizaţiile internaţionale
personalitatea lor trebuie să le fie conferită de statele membre prin
actul constitutiv. Tot în actele constitutive este prevăzută şi perso-
nalitatea de drept intern, necesară organizaţiei în raporturile cu statul
pe teritoriul căruia îşi are sediul, întrucât organizaţia nu are teritoriu
propriu, după cum nu are nici suveranitate.
În concluzie: personalitatea juridică a organizaţiilor
internaţionale, spre deosebire de cea a statelor este:
derivată, conferită de statele membre prin actul constitutiv;
specializată conform domeniului de activitate;
limitată potrivit funcţiilor şi obiectivelor stabilite.
1.2.2. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţio-
nale interguvernamentale
Organizaţiile internaţionale în calitatea lor de subiecte de
drept internaţional, dispun în limitele acestei calităţi, de capacitatea
de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii în nume propriu în
raporturile lor cu alte subiecte de drept internaţional.
De asemenea, organizaţiile internaţionale participă la elabo-
rarea şi crearea normelor de drept internaţional, şi totodată cele care
au capacitatea de a adopta acte juridice obligatorii pentru state, au şi
dreptul de a impune sancţiuni în caz de nerespectare a lor.
69
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
De regulă, actele constitutive ale unor organizaţii interna-
ţionale nu se referă în mod expres, ci implicit la personalitatea
juridică internaţională a acestora şi se referă explicit la personali-
tatea lor în ordinea juridică internă.
Explicaţia poate fi de ordin istoric, momentul apariţiei unor
organizaţii internaţionale, respectiv O.N.U. şi instituţiile sale specia-
lizate, după cum poate fi determinată şi de natura activităţii lor ori
pur şi simplu s-a considerat că personalitatea lor juridică
internaţională este evidentă, ceea ce ar face superfluă specificarea
expresă a acesteia.
Organizaţiile de alt tip, cum ar fi de exemplu Autoritatea
internaţională a teritoriilor submarine, este cea care orga-
nizează, realizează şi controlează activităţile în zona teritoriilor
submarine.
În acest context, statutul juridic al acestei organizaţii
internaţionale este explicit potrivit art. 176 al Convenţiei din 1982
privind dreptul mării, în sensul că „Autoritatea posedă personalitate
juridică pe plan internaţional şi are capacitatea juridică ce îi este
necesară pentru a-şi exercita funcţiile şi pentru a-şi atinge scopurile”.
În baza personalităţii lor juridice internaţionale organizaţiile
internaţionale au, în principal, următoarele drepturi:
de a încheia tratate (Convenţia din 1986), exceptând cazurile în
care actul constitutiv interzice astfel de drepturi,
statele membre;
cu: statele terţe;
alte organizaţii internaţionale
dreptul de reprezentare (legaţie activă şi pasivă),
statele membre;
cu: statele terţe;
alte organizaţii internaţionale
70
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru daune suferite organizaţie, în nume propriu;
de: agenţii săi;
de a-şi constitui şi administra resursele bugetare.
Între obligaţiile organizaţiilor internaţionale menţionăm:
- respectarea şi aplicarea normelor şi principiilor
dreptului internaţional în raporturile sale
statele membre;
statele terţe;
cu: alte organizaţii internaţionale;
alte subiecte ale
dreptului internaţional.
Pentru nerespectarea normelor de drept internaţional
(cutumiare şi convenţionale) ori în caz de prejudiciu, organizaţia
internaţională este pasibilă de răspundere potrivit dreptului
internaţional.
1.2.3. Clasificarea organizaţiile internaţionale interguver-
namentale
Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, în număr
de 922 în anul 2000, sunt membrii activi ai societăţii internaţionale,
activează la diferite niveluri şi pe toate continentele, fiind create în
variate domenii de activitate, cum sunt:
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi
cooperarea economică, socială, umanitară şi protecţia drepturilor
omului;
71
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
sănătăţii
educaţiei, ştiinţei şi culturii cooperarea navigaţiei aeriene,maritime şi în domeniile meteorologiei
financiar bancare şi comerciale comunicaţiilor
energiei atomice
Principalele organizaţii internaţionale interguver-
namentale pot fi clasificate după anumite criterii(redând şi anul
înfiinţării lor)
organizaţii cu vocaţie universală
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)-1945Instituţiile specializate ale O.N.U. (prin Consiliul Economic şi Social – E.C.O.S.O.C.)Organizaţiile legate de O.N.U. prin Adunarea Generală
organizaţii regionale
organizaţii subregionale
în:
72
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
Instituţiile specializate(prin E.C.O.S.O.C.)
→ Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)-1919
→ Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie
(F.A.O.)-1945
→ Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.)-1945
→ Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.)-1948
→ Grupul Băncii Mondiale
→ Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.)-1947
→ Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.)-1945
→ Organizaţia Maritimă Internaţională (O.M.I.)-1948
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.)-1865
→ Uniunea Poştală Universală (U.P.U.)-1874
→ Organizaţia Mondială Meteorologică (O.M.M.)-1950
→ Organizaţia Mondială A Proprietăţii Intelectuale
(O.M.P.I.)-1970
→ Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.)-1977
→ Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
(O.N.U.D.I.)-1965
→ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.)-1945
→ Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.)-1960
→ Societatea Internaţională Financiară (S.F.I.)-1955
→ Asociaţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (A.M.I.G.)-1988
→ Centrul Internaţional de Soluţionare a Diferendelor Internaţionale (C.I.S.D.I.)
73
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Organizaţii legate de O.N.U.prin Adunarea Generală
→ Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.)-1956-57→ Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.)-1995→ Organizaţia Tratatului de Interzicere Totală a Experienţelor Nucleare (C.T.B.T.O.-O.T.I.T.E.N.)→ Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (O.P.C.W.-O.I.A.C.)-1993→ Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.)-1970
→ Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)-1949→ Consiliul Europei (C.E.)-1949→ Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.)-1995→ Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.)1947-48→ Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.)-1963 devenită în 2002 Uniunea Africană (U.A.)→ Liga Arabă (L.A.)-1945→ Comunitatea Europeană (organizaţie de integrare economică), devenită în 1991 Uniunea Europeană (UE)
Organizaţii internaţionaleregionale
74
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
1.3. Mişcările de eliberare naţională
Mişcările de eliberare naţională sunt forme de organizare a
popoarelor care luptă pentru eliberarea lor naţională. Dreptul
internaţional a recunoscut calitatea de subiect de drept interna-
ţional mişcărilor de eliberare naţională, în baza principiului egalităţii
în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare consacrat
de art.1 alin.2 şi art.55 din Carta O.N.U.
Mişcările de eliberare naţională au cunoscut o dezvoltare
rapidă după adoptarea Declaraţiei (Rezoluţia nr.1514/1960 a
Adunării Generale O.N.U.) privind acordarea independenţei ţărilor
şi popoarelor coloniale, iar pentru popoarele africane Organizaţia
Unităţii Africane (creată în 1963) a constituit cadrul organizatoric al
luptei şi solidarităţii lor(organizaţie care în 2002 s-a transformat în
Uniunea Africană).
Pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională
sunt necesare potrivit doctrinei următoarele condiţii, existenţa:
unor organe proprii de conducere, care să exercite o
autoritate efectivă asupra unei părţi însemnate a teritoriului ţării;
unor forţe organizate, capabile să lupte până la capăt
→ Consiliul Nordic-1952→ Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre-1999→ Acordul Nord Atlantic privind Comerţul Liber (N.A.F.T.A.-A.N.A.L.G.)-1994→ Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.)-1959→ Comisia Dunării-1949→ Comisia pentru Protecţia Fluviului Dunărea-1994→ Comisia Rinului-1963
Organizaţiiinternaţionalesubregionale
75
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
pentru eliberarea naţională.
Popoarelor care luptă pentru eliberare naţională li se
aplică, în virtutea recunoaşterii lor, o serie de drepturi cum sunt:
dreptul de a desfăşura acţiuni de luptă, inclusiv prin
folosirea forţei;
dreptul la autoapărare şi la neamestec în treburile
interne;
dreptul ca forţelor lor armate să li se aplice regulile
dreptului internaţional umanitar;
dreptul de reprezentare diplomatică;
dreptul de a participa cu statut de observatori la lucrările
O.N.U. şi ale altor organizaţii internaţionale;
dreptul de a încheia tratate internaţionale.
De exemplu, Namibia - înainte de cucerirea independenţei
- reprezentată de Consiliul O.N.U. pentru Namibia a participat la
lucrările Conferinţei O.N.U. pentru dreptul mării şi chiar a semnat
Convenţia din 1982, iar Oganizaţia pentru Eliberarea Palestinei
(O.E.P.) în 1974 a primit statut de observator la O.N.U., în 1988
dreptul de a folosi în loc de O.E.P. Autoritatea Palestiniană, iar în
1998 i-au fost conferite alte drepturi, inclusiv dreptul de a participa
la lucrările Consiliului de Securitate în problema Orientului Mijlociu.
În cazul mişcărilor de eliberare naţională calitatea de
subiect de drept internaţional, atât prin conţinut, cât şi ca sferă de
exercitare are caracter limitat şi tranzitoriu până la cucerirea
independenţei şi crearea noului stat.
1.4. Vaticanul
Vaticanul reprezintă centrul bisericii catolice. Până în
1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost
desfiinţat, fiind inclus în cadrul statului italian. Prin Acordurile de la
Laterano din 1929 încheiate de statul italian cu Vaticanul, statul
italian a recunoscut proprietatea exclusivă şi jurisdicţia suverană a
76
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
Vaticanului asupra unui spaţiu de 44 ha din teritoriul Romei,
inviolabilitatea acestuia, dreptul de reprezentare diplomatică,
dreptul de a încheia tratate ş.a.
Totuşi Vaticanul nu întruneşte elementele deplinei
statalităţi, el având jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate asupra
teritoriului, calitatea sa de subiect de drept internaţional are
caracter limitat.
1.5. Statutul individului în dreptul internaţional
Calitatea de subiect de drept internaţional a individului
(persoana fizică) este controversată. Dezbaterea acestei probleme
s-a accentuat mai ales în anii 1920, după crearea Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională şi, ulterior după cel de-al
doilea război mondial, iar în prezent s-au adăugat semnificaţii noi.
În argumentarea tezei că individul este subiect de drept
internaţional se invocă, în doctrină, între altele, faptul că individul
poartă răspunderea pentru:
crime de război, crime împotriva umanităţii, genocidul,
agresiunea;
fapte considerate infracţiuni în convenţii internaţionale
cum sunt cele privind pirateria, traficul ilicit de stupefiante,
falsificarea de monedă, corupţia,terorismul.
crime de război, crime împotriva umanităţii, genocidul,
agresiunea.
Contrar acestor opinii, se afirmă că întrucât infracţiunile
sunt prevăzute şi în legea internă, persoana fizică este pedepsită
în baza legii interne şi rămâne sub jurisdicţia statului său, iar
răspunderea pentru categoria crime de război, agresiunea, geno-
cidul sunt consecinţe ale răspunderii statului.
Mai relevante în susţinerea argumentării sunt situaţiile în
care individul este destinatar direct al unor norme din convenţiile
internaţionale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – 1950 -
77
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
cu modificările ulterioare) sau că poate intenta acţiuni în faţa unor
instanţe internaţionale, împotriva propriului stat.
Şi în asemenea cazuri sunt anumite argumente cum ar fi
faptul că valorificarea acestor drepturi este expresia voinţei
suverane a statului prin acceptarea participării la Convenţie şi
acceptarea jurisdicţiei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. În final, valorificarea, prin punerea în executare a hotărârii,
facându-se în ordinea internă.
Ca atare, individul nu poate fi considerat ca un veritabil
„candidat” la calitatea de subiect de drept internaţional, ci el
rămâne un destinatar al normelor de drept internaţional, al cărui
acces la opera de creare a normelor nu este deschis.
În prezent, se remarcă o serie de evoluţii, de
comportamente şi acţiuni cu dezvoltări sau influenţe în dreptul
internaţional, ca de exemplu: crearea Curţii Penale Internaţionale
prin Statutul de la Roma (1998, intrat în vigoare la 1 iulie 2002),
care îşi exercită competenţa faţă de persoane pentru crimele de
război, cele împotriva umanităţii, crima de genocid, ca şi
admiterea, în anumite condiţii, a intervenţiei umanitare împotriva
statului şi alte asemenea.
Toate acestea sunt elemente în plus care denotă că
individul departe de a putea fi exclus sau ignorat, devine tot mai
mult un factor omniprezent în dreptul internaţional, ceea ce
înseamnă ca individul beneficiază de un anumit statut în cadrul
acestui drept.
1.6. Alte entităţi care acţionează în societatea internaţională
În societatea internaţională contemporană acţionează şi
alţi „actori” şi anume:
organizaţiile internaţionale neguvernamentale (N.G.O.);
societăţile transnaţionale.
78
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
În ce priveşte organizaţiile internaţionale neguverna-
mentale, al căror număr în anul 2000 era de 9988 şi conform altor
criterii peste 30.000, acestea sunt create de către persoane fizice
şi îşi desfăşoară activitatea în diferite domenii, unele dintre ele
îndeplinesc chiar funcţii guvernamentale.
Toate organizaţiile create de persoane fizice sunt clasate
de dreptul internaţional ca neguvernamentale, deşi activitatea lor
este benefică acestui drept şi societăţii internaţionale, de exemplu,
acestea participă la activităţi ale organizaţiilor interguvernamentale,
în domenii cum sunt: protecţia mediului, sănătatea, drepturile
omului etc.
Exemple de organizaţii internaţionale neguvernamentale:
Amnesty International
Greenpeace
Medecins sans frontiéres
Save the Children
Interpol (Organizaţia Internaţională de Poliţie)
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.)
Consiliul Internaţional al Femeilor.
Cu toate acestea, N.G.O.-urile nu pot fi considerate -
potrivit doctrinei, în mare parte - ca subiecte ale dreptului
internaţional.
În legătură cu societăţile transnaţionale care, la rândul lor,
de asemenea, se remarcă printr-o influenţă crescândă în sfera
relaţiilor internaţionale, dispun de o forţă economică şi financiară
considerabilă, iar activitatea lor se extinde pe teritoriul mai multor
state, cu care uneori încheie contracte de stat, motiv pentru care
unii autori le consideră ca subiecte ale dreptului internaţional.
Potrivit criteriilor dreptului internaţional, care - aşa cum am
exemplificat cu dispoziţiile unor convenţii - insistă pe calitatea de
state ca membri ai organizaţiei în cauză, asemenea entităţi ai căror
membri nu sunt state nu pot fi subiecte ale dreptului internaţional.
Calitatea de subiect de drept internaţional a societăţilor
79
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
transnaţionale este contestată, în mare parte şi în doctrina de drept
internaţional.
1.7. Întrebări, exerciţii
1. Care sunt subiectele dreptului internaţional?
2. Enumeraţi cele patru elemente componente ale statului?
3. Definiţi noţiunea de subiecte ale dreptului internaţional
public.
4. Care sunt cele 6 elemente ale egalităţii suverane
prevăzute în Declaraţia 2625/1970?
5. Exemplificaţi 5 drepturi fundamentale ale statului.
6. Care sunt formele statelor compuse? Comentaţi asupra
uneia dintre ele.
7. Exemplificaţi 3 obligaţii principale ale statelor cu statut
de neutralitate permanentă.
8. Austria ca stat neutru permanent este membru O.N.U.?
Dar Elveţia?
9. Definiţi recunoaşterea statelor.
10. Sub aspectul formelor,de câte feluri poate fi
recunoaşterea?
11. Definiţi organizaţia internaţională interguvernamentală
şi comentaţi asupra elementelor sale.
12. Enumeraţi 5 organizaţii cu vocaţie universală din
categoria instituţiilor specializate(prin E.C.O.S.O.C)
13. Exemplificaţi 4 drepturi recunoscute mişcărilor de
eliberare naţională.
14. Ce alte entităţi mai sunt uneori invocate, în doctrină ca
având calitatea de subiecte ale dreptului internaţional?
15. Completaţi următoarele enunţuri:
- Statul, ca subiect al dreptului internaţional, este titularul unui
80
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
ansamblu de ...
- Între acestea, un loc central îl ocupă drepturile şi obligaţiile
fundamentale care sunt intrinseci...
- România este un stat unitar, ca şi...
- Spre deosebire de confederaţie, statul federal are o Constituţie...,
dispune de organe de ... cu largi competenţe generale care se
exercită şi asupra...
- Efectul constitutiv limitat al recunoaşterii este în sensul că acesta
priveşte numai... şi constă în opozabilitatea sa faţă de...
- Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional
dar, în raport cu statele care sunt subiecte..., organizaţiile sunt
subiecte..., fiind create prin...
1.8. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Subiectele principale, originare tipice ale dreptului internaţional
sunt:
a) organizaţiile internaţionale interguvernamentale;
b) statele;
c) mişcările de eliberare naţională.
2. În prezent suveranitatea cu cele două componente ale
sale nu mai poate fi considerată:
a) absolută;
b) relativă;
c) adaptabilă, având un conţinut variabil.
3. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor sunt
prevăzute în:
a) doctrină;
b) declaraţiile Adunării Generale a O.N.U.;
c) convenţie internaţională generală.
81
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
4. Fiecare stat component îşi păstrează calitatea de
subiect de drept internaţional în cadrul următoarelor uniuni de
state:
a) uniunea reală;
b) statul federal;
c) confederaţia.
5. Următoarele sunt exemple de state federale:
a) S.U.A.
b) Argentina
c) Marea Britanie.
6. Statutul juridic de neutralitate permanentă cuprinde
drepturi şi obligaţii pentru:
a) statul neutru permanent;
b) statele care au recunoscut statutul;
c) statele care au garantat statutul.
7. În dreptul internaţional recunoaşterea unui stat nou
apărut de către un alt stat nu constituie:
a) o obligaţie;
b) o facultate;
c) un drept.
8. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale,
spre deosebire de cea a statelor este:
a) derivată, conferită de statele membre;
b) specializată conform domeniului de activitate;
c) nelimitată potrivit funcţiilor şi obiectivelor sale.
9. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale au
dreptul de a încheia tratate internaţionale cu:
a) statele membre;
b) statele terţe;
c) organizaţiile internaţionale neguvernamentale.
82
TEMA a III-a – Subiectele dreptului internaţional
1.9. Bibliografie
1.D.Popescu-op.cit.,pg.53-80
2. D.Popescu, A.Năstase- op.cit.,1997, pg.62-71; 72-86
3. A.Bolintineanu,A.Năstase, B.Aurescu- op.cit., pg.73-74;
85-100; 138-144
4. R.Miga-Beşteliu- op.cit., pg.83-112; 133-164
5. Gh. Moca- op.cit., pg.130-180
6. M.Niciu- op.cit., pg.78-98
7. Gr. Geamănu- op.cit., vol.I, pg.276-314
83
TEMA A IV-A
PROBLEME PRIVIND POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
1. Consideraţii introductive
Populaţia unui stat cuprinde totalitatea persoanelor
(cetăţeni, străini, apatrizi) care trăiesc pe teritoriul unui stat şi sunt
supuse jurisdicţiei sale.
Statutul juridic al diferitelor categorii de persoane fizice
este stabilit prin legile interne ale statului respectiv, cu excepţia
anumitor categorii asupra cărora jurisdicţia statului este limitată,
cum sunt de exemplu persoanele cu statut diplomatic.
Unele probleme privind populaţia sau unele categorii ale
acesteia constituie, totodată, obiectul cooperării internaţionale,
între acestea, sunt: drepturile omului, protecţia diplomatică,
apatridia, bipatridia, regimul juridic al străinilor ş.a.
1.1. Definiţia cetăţeniei
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică perma-
nentă dintre o persoană fizică şi un stat, care generează şi exprimă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi
statul al cărui cetăţean este. Cetăţenia reprezintă apartenenţa unei
persoane la un stat şi este păstrată şi prelungită oriunde s-ar afla
persoana respectivă:
în statul de origine;
în alt stat;
pe mare sau în aer (la bordul unor nave sau aeronave);
în spaţiul extraatmosferic, pe staţii internaţionale
spaţiale, navete sau alte obiecte spaţiale.
82
TEMA a IV-a – Probleme privind populaţia în dreptul internaţional
1.2. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Criteriile şi modalităţile pentru dobândirea şi pierderea
cetăţeniei sunt prevăzute în legile interne ale statelor. Cetăţenia se
poate dobândi, în principal, prin două modalităţi:
principiul „dreptului sângelui”
(jus sanguinis)
prin naştere urmându-se fie
principiul „dreptului solului”
(jus soli)
căsătoriei
prin naturalizare fie urmarea şederii prelungite pe
teritoriul altui stat
adopţiei internaţionale
Ca principiu, potrivit dreptului internaţional statul este liber
să stabilească criteriile şi modalităţile de dobândire a cetăţeniei
sale, exceptând cazul în care legislaţia privind dobândirea cetă-
ţeniei s-ar întemeia pe criterii rasiale, religioase sau politice, ceea
ce ar duce la nesocotirea normelor internaţionale din domeniul
drepturilor omului. Normele dreptului internaţional determină condi-
ţiile opozabilităţii cetăţeniei faţă de alte state. Într-o speţă soluţio-
nată în 1955, Curtea Internaţională de Justiţie arată că pentru a fi
opozabilă, cetăţenia trebuie să fie efectivă şi nu fictivă.
În concluzie, dreptul internaţional respinge orice opozabili-
tate cetăţeniilor de complezenţă acordate abuziv de unele state
anumitor indivizi care nu au legături efective şi afective cu acele
state.
la cerere şi pe baza unui actal autorităţilor statului
85
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Potrivit practicii dintr-o serie de state cetăţenia se poate
pierde prin renunţare sau retragere. În prezent se tinde tot mai mult
să se limiteze cazurile de apatridie.
Constituţia României prevede (art. 5):
cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se
pierde în condiţiile prevăzute de legea organică (legea nr. 21/1991,
republicată M.Of. nr.98/2000, cu modificările ulterioare - O.U.G.
nr.68/2002, O.U.G. nr. 43/2003, Legea nr.248/2003, O.U.G.
nr.87/2007).
cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere.
1.3. Protecţia diplomatică a persoanelor fizice şi juridice
Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus
jurisdicţiei acestuia. În acelaşi timp el menţine însă legăturile sale
cu statul a cărui cetăţenie o are. În virtutea legăturii de cetăţenie,
în cazul în care un cetăţean suferă un prejudiciu în timp ce se află
pe teritoriul unui alt stat, el este îndreptăţit la protecţie diplomatică
din partea statului de cetăţenie;situaţia este similară şi în cazul
persoanelor juridice de naţionalitatea acelui stat.
Dreptul de protecţie diplomatică este unul din drepturile
suverane ale statului, care se poate exercita dacă se întrunesc
următoarele trei condiţii:
a) existenţa legăturii de cetăţenie;
b) epuizarea căilor interne pentru soluţionarea cauzei
pentru care se solicită protecţie;
c) persoana lezată să nu fi săvârşit fapte cu caracter
infracţional împotriva statului reclamat ori fapte de încălcare a
dreptului internaţional.
Există şi situaţii în care un stat poate prelua protecţia
cetăţenilor altui stat, de exemplu în caz de război sau de rupere a
86
TEMA a IV-a – Probleme privind populaţia în dreptul internaţional
relaţiilor diplomatice. Protecţia este în sarcina misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare.
1.4. Regimul juridic al străinilor şi al apatrizilor
Problemele privind intrarea pe teritoriul naţional, statutul
străinilor în timpul şederii şi condiţiile de ieşire din teritoriu, ca şi
statutul unor categorii de străini (cum sunt muncitorii migranţi) sunt
reglementate pe baza unor convenţii bilaterale şi multilaterale.
În lipsa unor asemenea convenţii, statul de reşedinţă
rezolvă astfel de probleme prin legi interne, întrucât străinii aflaţi
pe teritoriul unui stat trebuie să beneficieze de un „standard minim”
de drepturi.
De exemplu, potrivit art. 18 din Constituţia României,
străini (şi apatrizi) se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, garantată de Constituţie şi alte legi.
În practica internaţională se întâlnesc următoarele tipuri de
regim juridic:
regimul naţional, prin care se recunosc străinilor
aceleaşi drepturi ca şi propriilor cetăţeni, exceptând drepturile
politice(cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, dobândind
cetăţenia europeană(complementară cetăţeniei naţionale), aceştia
pe teritoriul unui alt stat membru beneficiază de anumite drepturi
specifice cetăţeniei europene);
regimul special, prin care se acordă numai anumite
drepturi;
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit
căruia străinilor li se aplică un tratament la fel de avantajos ca
acela acordat prin tratate străinilor unor state terţe;
regimul mixt, care este o combinaţie între regimul
naţional şi regimul special.
Apatrizii sunt persoanele care nu au cetăţenia nici unui
87
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
stat, situaţia lor juridică depinzând de statul pe teritoriu căreia se
află. Apatrizii sunt lipsiţi de protecţia diplomatică a oricărui stat. Ei
se bucură totuşi de anumite drepturi şi au unele obligaţii pe
teritoriul statului de reşedinţă.
În ce priveşte apatrizii s-au adoptat două convenţii:
Convenţia privind statutul apatrizilor(New York, 1954),
care recomamdă statelor să acorde apatrizilor de pe teritoriul lor
acelaşi tratament pe care îl acordă străinilor;
Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie (New
York, 1961).
În România regimul juridic al străinilor şi al apatrizilor este
reglementat prin Constituţia din 1991(modificată în 2003, art.18 şi
19) şi prin O.U.G.nr.194/2002 cu modificările ulterioare).
1.5. Refugiaţii şi persoanele strămutate
Refugiatul este persoana care în urma unor temeri bine
întemeiate de a fi persecutată pe motiv de rasă, religie, naţiona-
litate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică şi-a părăsit
ţara sa de origine şi, din cauza acestor temeri, nu poate sau nu
doreşte să se reîntoarcă în această ţară.
Această definiţie este cuprinsă în:
art. 1A(2) din Convenţia din 1951 de la Geneva privind
statutul refugiaţilor (la care România a aderat prin Legea nr. 46/4
iulie 1991);
art. 1 din Protocolul din 1967 privind statutul refugia-
ţilor, care este un instrument juridic independent.
Atât Convenţia, cât şi Protocolul prevăd că statele părţi
trebuie să acorde anumite drepturi refugiaţilor, în conformitate cu
tratamentul acordat străinilor în general.
În 1947 s-a creat, pe lângă O.N.U., Organizaţia Internaţio-
nală pentru Problemele refugiaţilor, transformată în 1951 în Înaltul
Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi.
88
TEMA a IV-a – Probleme privind populaţia în dreptul internaţional
1.6. Dreptul de azil
În doctrină dreptul de azil a fost definit ca un drept suveran
al unui stat de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său unor
persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activităţi politice,
ştiinţifice, religioase etc., care sunt considerate de acest stat ca
fiind contrare ordinii sale de drept (legea română în materie este
Legea nr.122 din 4 mai 2006 privind azilul în România cu
modificările ulterioare).
Dreptul de a acorda azil teritorial fiind bazat pe motive
umanitare nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de statul
de origine al azilantului.
În plan internaţional dreptul persoanei de a solicita azil
teritorial este prevăzut în:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948
(art.14);
Declaraţia din 1967 a Adunării Generale a O.N.U.
privind azilul teritorial, care recunoaşte principiul nereturnării, dar
precizează că azilul nu trebuie acordat celor care au comis crime
contra păcii, crime de război sau împotriva umanităţii (art.2 şi 3).
Totuşi, dreptul de a solicita azil nu a fost preluat în nici unul
din cele două pacte internaţionale din 1966 privind drepturile omului
şi nici într-o altă convenţie internaţională multilaterală în
materie.Acordarea dreptului de azil implică şi dreptul de a nu fi
expulzat sau extrădat, ca şi alte drepturi, fapt prevăzut şi de legea
română.
În afara azilului teritorial, există şi azilul diplomatic care
constă în primirea şi protecţia acordată în localurile misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai
acestui stat urmăriţi de propriile autorităţi sau a căror viaţă este
pusă în pericol de anumite evenimente interne.
Spre deosebire de azilul teritorial a cărui acordare rămâne
89
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
la dispoziţia statelor, azilul diplomatic se acordă numai pe baza
unor convenţii cu caracter regional (mai ales în ţări din America
Latină).
În dreptul comunitar există o serie de directive referitoare
la formele de protecţie a străinilor transpuse şi în legislaţia
României prin Legea 122 din 4 mai 2006 privind azilul în România
(lege care abrogă legislaţia anterioară în domeniu).
Conform Legii nr.122/2006 în România sunt reglementate
trei forme de protecţie pentru străini:
li se recunoaşte statutul de refugiat;sau
li se acordă protecţie subsidiară;sau
li se acordă protecţie temporară, respectiv protecţie
umanitară temporară.
Statul român recunoaşte în condiţiile Legii nr.122/2006
„statut de refugiat” cetăţeanului străin sau apatridului care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţia din 1951 de la
Geneva; acordă protecţie subsidiară cetăţeanului străin sau
apatridului care nu îndeplineşte condiţiile pentru statutul de
refugiat, dar pentru care există motive temeinice să creadă că, în
cazul returnării în ţara de origine, va fi supus unui risc grav;acordă
protecţie temporară ca procedură cu caracter excepţional menită
să asigure, în cazul unui flux masiv sau al unui flux masiv iminent
de persoane strămutate din ţări terţe care nu se pot întoarce în ţara
de origine, protecţie imediată şi temporară unor astfel de persoane;
acordă protecţie umanitară temporară, în perioade de conflicte
armate în care România nu este angajată, persoanelor care provin
din zonele de conflict(art.1,22,23,26 şi 29 din Legea nr.122/2006).
1.7. Expulzarea şi extrădarea
Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul
sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească,
atunci când aceştia devin indezirabili, pentru săvârşirea unor fapte
90
TEMA a IV-a – Probleme privind populaţia în dreptul internaţional
de încălcare a legii ori intereselor statului de reşedinţă.
Extrădarea este actul prin care un stat predă la cererea
altui stat şi în anumite condiţii, o persoană aflată pe teritoriul său,
prezumată a fi autoarea unei infracţiuni, pentru a fi judecată ori
pentru executarea unei pedepse, la care a fost condamnată anterior.
Potrivit art. 19 din Constituţia din 1991, modificată în 2003,
cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat. Prin derogare
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza Convenţiilor internaţionale
la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza
unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
1.8. Întrebări, exerciţii
1) Enumeraţi 4 probleme privind populaţia care constituie
nu numai obiect al legilor interne, ci şi al dreptului internaţional.
2) Definiţi cetăţenia.
3) Care sunt modalităţile de dobândire a cetăţeniei?
4) Care sunt condiţiile în care se poate exercita dreptul de
protecţie diplomatică?
5) Care sunt tipurile (formele) de regim juridic pentru
străini?
6) Ce înseamnă „apatrid”, dar „bipatrid”?
7) Definiţi noţiunea de refugiat.
8) Definiţi dreptul de azil.
9) Ce diferenţiază azilul teritorial de azilul diplomatic?
10) Completaţi următoarele enunţuri:
- Într-o speţă Curtea Internaţională arată că pentru a fi opozabilă
cetăţenia trebuie să fie...
- Dreptul de protecţie diplomatică este unul din drepturile suverane
ale...
- În ce priveşte apatrizii s-au adoptat două convenţii: Convenţia
91
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
privind... şi Convenţia pentru reducerea cazurilor de...
- Atât Convenţia din 1951, cât şi Protocolul din 1967 prevăd că statele
părţi trebuie să acorde anumite drepturi... în conformitate cu
tratamentul acordat...
- Dreptul de a acorda azil teritorial este un drept... al statului. Fiind
bazat pe motive..., el nu poate fi considerat ca un act... faţă de
statul de origine.
1.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1) Cetăţenia reprezintă apartenenţa unei persoane la un
stat şi nu este păstrată când persoana se află:
a) în alt stat;
b) pe mare sau în aer;
c) în spaţiul extraatmosferic.
2) Apatrizii sunt lipsiţi de:
a) cetăţenie;
b) protecţie diplomatică;
c) drepturi şi obligaţii.
3) Dreptul persoanei de a solicita azil teritorial este
prevăzut în:
a) DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului;
b) cele două pacte internaţionale privind drepturile
omului din 1966;
c) Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1967.
4) Acordarea dreptului de azil nu implică şi:
a) dreptul de a nu fi expulzat;
b) dreptul de a nu fi extrădat;
c) alte drepturi.
92
TEMA a IV-a – Probleme privind populaţia în dreptul internaţional
1.10. Bibliografie
1.D.Popescu-op.cit.,pg.82-88
2.D.Popescu, A.Năstase-op.cit.,1997,pg.110-115; 136-149
3. A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu - op.cit., pg.74-77
4. R.Miga-Beşteliu - op.cit., pg.165-186
5. Gh. Moca- op.cit., pg.198; 215-245
93
TEMA A V-A
TERITORIUL DE STAT
1. Definiţie şi elementele componente
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia
statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă. Împreună cu
populaţia şi organele puterii, teritoriul constituie una din premisele
existenţei statului ca subiect al dreptului internaţional.
Teritoriul statului se compune din:
spaţiul terestru, care cuprinde solul şi subsolul (inclus în limi-
tele frontierelor de stat) şi poate fi format dintr-o singură întindere
terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime,
formând un arhipelag (de exemplu Filipine, Indonezia).
spaţiul aerian, reprezintă coloana de aer situată deasupra
teritoriului terestru şi acvatic al statului
90
→ apele interioare
→ pentru statele cu litoral
→ râuri→ fluvii→ canaluri→ lacuri→ mări interioare
→ apele maritime interioare constituite din:apele dintre ţărm şi liniile de bază de la
care se măsoară lăţimea mării teritoriale;
apele porturilor, golfurilor şi băilor
interioare;solul şi subsolul acestor ape
→ marea teritorială, solul şi subsolul acesteia → drepturi speciale-zona contiguă→ drepturi suverane -zona economică exclusivă -platoul continental
spaţiul acvatic
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
1.1. Delimitarea teritoriului - frontierele de stat
Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor. În
dreptul internaţional frontiera reprezintă limita juridică teritorială în
interiorul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi
exclusivă.
Într-o definiţie mai extinsă,frontierele sunt acele linii reale
trasate între diferitele puncte ce despart teritoriile a două state sau,
după caz, de marea liberă şi care se întind în înălţime până la
limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime (în
interiorul pământului) până la limitele accesibile tehniciilor de
investigaţie.
Delimitările teritoriale pot fi realizate:
în mod unilateral (privesc în special spaţiile maritime
aflate sub jurisdicţia statului riveran);
pe cale convenţională (pe baza acordului dintre statele
suverane limitrofe);
pe cale jurisdicţională, în caz de eşec al negocierilor
pentru stabilirea frontierei, statele pot recurge la arbitraj sau Curtea
Internaţională de Justiţie.
După criteriul naturii lor sau modalităţilor de stabilire
frontierele se clasifică în:
naturale (determinate de particularităţile geografice ale
teritoriului);
geometrice (linii drepte trasate între anumite puncte);
astronomice (stabilite pe paralele sau meridiane
geografice).
După elementele componente de teritoriu pe care le
despart frontierele pot fi:
terestre, despart uscatul între două state;
fluviale, despart râul sau fluviul între două state(mijlocul
şenalului navigabil ori talvegul cursului de apă);
maritime, fixează limita exterioară a mării teritoriale sau
95
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
limitele laterale cu statele vecine; aeriene, separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre, fluviale şi
maritime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic
(considerată a fi la aproximativ 110 km deasupra nivelului mării).
Regimul juridic al frontierei de stat a României este
stabilit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.105/2001,
aprobată prin Legea nr.243/2002, cu modificările ulterioare.
1.2. Fluviile internaţionale
1.2.1. Regimul juridic al fluviilor internaţionale
Definiţie. În doctrina de drept internaţional fluviile interna-
ţionale sunt definite ca fiind cursurile de apă care traversează sau
separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile
până la vărsarea lor în mare sau ocean (similar dispune şi art.1 din
Statutul asupra căilor navigabile de interes internaţional,
Barcelona,1921).
Conform unor definiţii din surse mai recente - Convenţia
privind utilizarea cursurilor de ape internaţionale în alte scopuri
decât navigaţia de la New York 1997, neintrată în vigoare se face
distincţie între:
„curs de apă” care se referă la sistemul de ape de
suprafaţă şi subterane care constituie, datorită relaţiilor fizice dintre
ele, un ansamblu unitar şi care ajung în mod normal la un punct de
sosire comun (art.2, lit.a); şi
„curs de apă internaţional” care înseamnă un curs de
apă ale cărui părţi se găsesc în state diferite (art.2, lit.b).
În final Comisia a adoptat deci, noţiunea de „bazin” sau
„sistem hidrografic”, contrar tendinţelor mai multor state, iar în ce
priveşte utilizarea a reţinut conceptul de „resurse naturale
împărţite/partajabile” (natural shared resources).
În practica internaţională, dar şi în doctrină s-au mai folosit
96
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
şi alte expresii: „cale de apă internaţională”, „bazin comun”, „sistem
hidrologic”, care relevă gradul mai mare sau mai redus al
„internaţionalizării” regimului juridic dincolo de navigaţie, la toate
categoriile de utilizări, ca şi la regimul de protecţie împotriva
poluării şi a altor factori distructivi.
O altă definiţie prevăzută în art. 1(1) al Convenţiei de la
Helsinki privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă
transfrontiere şi a lacurilor internaţionale din 1992 arată că:
„ape transfrontiere” înseamnă orice ape de suprafaţă
sau subterane care:
→ marchează frontierele dintre două sau mai multe state;
→ le traversează sau;
→ sunt localizate pe teritoriul acestor state.
În doctrina şi în practica internaţională se mai face
distincţia între:
fluvii succesive, care traversează teritoriile mai multor
state;
fluvii contigue (frontiere) care separă teritoriile a două
state.
În prezent, din motive cum sunt: seceta prelungită,
creşterea consumului de apă dulce, precum şi construirea unor
canale artificiale, fluviile pot să nu mai fie navigabile sau să-şi
schimbe punctul terminal. În aceste condiţii,pare a fi preferabilă
una sau alta dintre definiţiile folosite în surse recente, dar la care
să se adauge elementele juridice.
1.2.1.1 Navigaţia pe fluviile internaţionale
O perioadă îndelungată de timp se considera că fiecare
suveran avea drepturi absolute asupra sectorului de fluviu de pe
teritoriul său şi deci nu exista principiul libertăţii de navigaţie pe
fluviile internaţionale. În secolele XVIII-XIX, ca urmare a dezvoltării
comerţului internaţional şi a relaţiilor dintre state în general se
formează o opinie favorabilă principiului libertăţii de navigaţie pe
97
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
fluviile internaţionale.
Principalele momente şi instrumente juridice privind
formarea şi afirmarea principiului sunt:
Tratatul de pace de la Paris din 1814, care a stabilit
libertatea de navigaţie pe Rin;
Actul final al Congresului de la Viena din 1815, care a
recunoscut Dunărea ca fluviu internaţional şi a a extins principiul
libertăţii de navigaţie şi pe alte fluvii europene;
Congresul de la Paris din1856, care a stabilit pentru
prima oară un regim internaţional de navigaţie pe Dunăre;
Conferinţa de la Berlin din 1885, care a stabilit libertatea
de navigaţie pe fluviile internaţionale africane Congo şi Niger;
Tratatul de la Versailles din 1919 a reafirmat caracterul
de fluviu internaţional pentru Elba, Niemen, Oder şi Dunăre;
Convenţia, Statutul şi Protocolul adiţional asupra căilor
navigabile de interes internaţional încheiate la Conferinţa de la
Barcelona din 1921, care au reafirmat principiul libertăţii şi egalităţii
de tratament în navigaţia pe fluviile internaţionale, sistematizând şi
dezvoltând regulile stabilite anterior. Statele fluviale importante nu
au devenit însă parte la aceste trei acte juridice.
Din reglementările intervenite înainte de cel de-al doilea
război mondial, dar şi ulterior, cum vom arăta rezultă că varietatea
de situaţii geografice, interesele econumice şi factorii istorici diferiţi
au constituit impedimente în calea realizării unei reglementări de
ansamblu, sub forma unei convenţii multilaterale generale, pentru
navigaţia pe fluviile internaţionale.
În legătură cu navigaţia pe fluviile internaţionale s-au
format însă o serie de reguli cutumiare referitoare la libertatea de
navigaţie, la drepturile, dar şi la obligaţiile statelor riverane în
utilizarea acestor fluvii.
Libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale implică:
accesul liber al navelor comerciale ale tuturor statelor,
riverane sau neriverane;
98
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
egalitatea de tratament a navelor comerciale, indiferent
de pavilionul arborat;
interzicerea accesului navelor militare, vamale şi de
poliţie ale statelor neriverane pe fluviile internaţionale;
navele militare ale statelor riverane au dreptul de a
naviga pe aceste fluvii,dar numai în sectoarele supuse suveranităţii
statelor cărora le aparţin, pentru sectoarele altor state fiind
necesară autorizarea acestora.
Statele riverane, în virtutea suveranităţii lor teritoriale, sunt
singurele care au:
dreptul de a reglementa condiţiile de desfăşurare a
navigaţiei;
dreptul de control vamal şi sanitar;
dreptul de supraveghere prin poliţia fluvială;
dreptul de a percepe taxe necesare efectuării lucrărilor
de întreţinere şi amenajare;
ele au însă şi obligaţia de a menţine fluviul în stare de
navigaţie.
1.2.1.2 Utilizarea fluviilor în alte scopuri decât navigaţia
Fluviile internaţionale se folosesc şi în alte scopuri decât
navigaţia cum sunt:în domeniul irigaţiilor, al producerii energiei
electrice, ca şi în alte industrii ori în piscicultură.
Iniţiativele de elaborare a unor norme de drept interna-
ţional au dus în timp la anumite rezultate, între care:
Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional, adoptată în
1961 cu privire la „Utilizarea apelor internaţionale nemaritime (în
alte scopuri decât navigaţia)”;
„Regulile de la Helsinki-1966”elaborate de Asociaţia de
Drept Internaţional;
Convenţia cu privire la utilizarea cursurilor de apă
internaţionale în alte scopuri decât navigaţia,adoptată la New
York,1997, dar neintrată în vigoare.
99
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Convenţia din 1997 de la New York este rodul unei
laborioase activităţi a Comisiei de Drept Internaţional, începută
încă din 1974. În intenţia părţilor, aceasta este o convenţie-cadru,
care defineşte principiile şi regulile generale aplicabile tuturor
cursurilor de apă internaţionale.
Conform art.3-4 ale Convenţiei părţile pot în anumite condiţii,
să încheie pentru fiecare curs de apă acorduri de utilizare pentru:
întregul curs de apă;
o parte din cursul de apă;
un anumit proiect sau program sau pentru o utilizare
specifică.
Statele părţi care îşi împart un curs de apă au drepturi,dar
şi obligaţii reciproce de natură a asigura o utilizare şi avantaje
optime, în numele comunităţii lor de interese.
În cele 37 de articole ale convenţiei sunt dezvoltate o serie
de principii cum sunt:
utilizarea şi împărţirea echitabilă şi rezonabilă a cursului
de apă (art.5);
obligaţia de a nu provoca daune semnificative (art.7);
obligaţia generală de a coopera(art.8);
obligaţii specifice de a face un schimb regulat de date şi
informaţii privind îndeosebi starea cursului de apă sub aspect
hidrologic, meteorologic, ecologic (art.9);
respectarea raportului între utilizări, iar în caz de
necesitate prioritatea cerinţelor umane (art.10)
În convenţie sunt prevăzute şi o serie de măsuri pentru
protecţia (ecosistemelor, prevenirea, reducerea şi controlul poluării)
şi gestionarea cursurilor de apă internaţionale în:
condiţii normale;
în cazuri de urgenţă (inundaţii, accidente industriale);
în caz de conflict armat.
100
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
1.2.2. Regimul juridic al Dunării
În ce priveşte reglementarea navigaţiei pe Dunăre s-au
succedat o serie de tratate dintre care reţinem următoarele trei:
Tratatul de pace de la Paris din 1856, care:
a stabilit pentru prima oară un regim internaţional de
navigaţie pe Dunăre, prevăzând libertatea de navigaţie pentru
toate statele-riverane sau neriverane;
a împărţit fluviul, sub aspectul administrării navigaţiei în
două sectoare: Dunărea fluvială
Dunărea maritimă
a înfiinţat pentru Dunărea maritimă Comisia Europeană a
Dunării compusă din: → state europene neriverane → Anglia
→ Franţa
→ Prusia
→ Sardinia
→ state riverane → Austria
→ Turcia
→ Rusia
Nu făceau parte din Comisie Principatele Române, deşi
sediul Comisiei era pe teritoriul acestora. Prin competenţele largi
conferite Comisiei Europene a Dunării, aceasta constituiea un
adevărat „stat” în stat („stat fluvial”), nefiind supusă, sub nici un fel,
suveranităţii statului de sediu.
Convenţia privind Dunărea de la Paris din 1921, care se
distinge prin:
a instituit un regim internaţional pe toată porţiunea
navigabilă a fluviului, de la Ulm până la vărsarea în mare;
a extins acest regim şi asupra principalilor afluenţi ai
Dunării (Mureşul, Tisa, Morava, Drava);
a creat două organe de administrare a navigaţiei pe
Dunăre:
101
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.2.2.1 Regimul de navigaţie pe Dunăre
În prezent regimul juridic privind navigaţia pe Dunăre este
reglementat prin Convenţia de la Belgrad, încheiată numai între
statele riverane în 1948 şi intrată în vigoare în 1949.
Convenţia stabileşte următoarele principii:
libertatea de navigaţie pentru navele comerciale ale
tuturor statelor în condiţii de egalitate, regimul se extinde pe tot
cursul navigabil (de la Ulm la Marea Neagră) cu acces la mare prin
braţul Sulina;
navele militare ale statelor riverane au dreptul de a
naviga numai în porţiunea de fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar
în afara acestora, numai pe bază de înţelegeri prealabile între
statele dunărene interesate;
navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul de a
naviga pe Dunăre.
Statele riverane au suveranitate deplină asupra sectorului
de fluviu aflat pe teritoriul naţional. Fiecare stat riveran are dreptul
de a stabili condiţiile de navigaţie, în sectorul naţional al Dunării,
dreptul de supraveghere vamală, sanitară şi de poliţie fluvială,
→ Comisia Internaţională a Dunării pentru sectorul Ulm-Brăila
→ Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă, Brăila-vărsarea în mare pe braţul Sulina
constituită din
→ Anglia→ Franţa→ Italia→ statele riverane
constituită din
→ Anglia→ Franţa→ Italia→ România
102
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
precum şi obligaţia de a efectua lucrările necesare pentru
menţinerea sectorului de fluviu în stare de navigaţie.
În vederea aplicării convenţiei, a coordonării activităţii
privind navigaţia pe Dunăre şi a altor activităţi s-a creat Comisia
Dunării, compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat riveran.
În 1998 au fost semnate la Budapesta două protocoale, şi
anume: Protocolul adiţional şi Protocolul numit „de semnătură” la
Protocolul adiţional al Convenţiei de la Belgrad din 1948, prin care
Germania, Croaţia şi Republica Moldova au devenit părţi la
Convenţia de la Belgrad şi membrii al Comisiei Dunării.
1.2.2.2 Regimul de utilizare în scopuri energetice şi de
protecţie a apelor Dunării.
În această privinţă menţionăm următoarele instrumente
juridice:
Acordul româno-iugoslav din 1963 privind sistemul
hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier I” şi
Acordul româno-iugoslav din 1976 pentru sistemul
„Porţile de Fier II”;
Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, semnată la Sofia în 1994 şi
intrată în vigoare în 1998.
În legătură cu Convenţia din 1994 privind protecţia şi
utilizarea fluviului Dunărea, reţinem următoarele precizări:
foloseşte expresia „bazin hidrografic al fluviului
Dunărea”, precizând că domeniul de aplicare al convenţiei îl
constituie bazinul hidrografic al Dunării (art.1,a şi b);
obiectivul principal al cooperării statelor părţi este
realizarea gospodăririi durabile şi echitabile a apelor din bazinul
hidrografic al Dunării (art.2);
Principiile de bază în domeniu sunt trei:
principiul poluatorul plăteşte;
principiul precauţiei;
103
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
principiul informării publicului asupra calităţii
mediului riveran al fluviului Dunărea.
În scopul realizării obiectivelor şi prevederilor Convenţiei
s-a înfiinţat Comisia Internaţională pentru Protecţia fluviului
Dunărea, alcătuită din delegaţi numiţi de statele părţi. Sediul
Comisiei este la Viena. Depozitarul Convenţiei este România.
Părţi la Convenţia din 1994 privind Dunărea sunt nu
numai statele riverane (cu excepţia R.F.Iugoslavia), ci şi
Republica Cehă
statele bazinului Dunărea
Slovenia
Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană)
Diversificarea utilizării apelor Dunării (în scopuri indus-
triale, agricole) şi mai ales poluarea de la diverse surse poluante
sunt de natură a crea neînţelegeri între state. Un exemplu concret
îl constituie cazul Complexului hidroenergetic Gabcikovo-
Nagymaros de pe fluviul Dunărea şi asupra căruia Curtea
Internaţională de Justiţie s-a pronunţat prin hotărârea sa din 1997.
1.3. Spaţiul aerian
1.3.1. Regimul juridic al spaţiului aerian
Sub aspectul regimului se face distincţie între:
spaţiul aerian al statelor,adică spaţiul supus suveranităţii
naţionale a statelor - spaţiul aerian naţional;
spaţiul aerian internaţional şi anume spaţiul aerian de
deasupra zonei economice exclusive, a platoului continental al
statelor cu litoral, precum şi cel de deasupra mării libere - spaţiul
nesupus suveranităţii statelor.
În timp ce spaţiul aerian de deasupra statelor este supus
suveranităţii statelor atât în conformitate cu legile interne în materie
(de regulă codul aerian, constituţie), cât şi cu convenţiile
104
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
internaţionale, spaţiul aerian de deasupra zonelor maritime
nesupuse suveranităţii statelor, inclusiv marea liberă, este deschis
navigaţiei aeriene a tuturor statelor, libertatea de survol fiind una
dintre libertăţile mării libere, potrivit reglementărilor în domeniu.
(art.58, 78, 87 ale Convenţiei privind dreptul mării din 1982).
Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, odată
cu apariţia şi dezvoltarea navigaţiei aeriene, în doctrina de drept
internaţional s-au formulat două teorii cu privire la regimul spaţiului
aerian al statelor:
o primă teorie care susţinea „libertatea aerului”, promo-
vată de autori de prestigiu în domeniu, la sesiunea Institutului de
Drept Internaţional de la Grand, 1910 şi cea de la Madrid 1911;
cea de a doua teorie afirma suveranitatea deplină a
statului asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului de stat (cu
recunoaşterea libertăţii de trecere a aeronavelor civile ale altor
state), susţinută la Conferinţa de la Paris din 1910 şi Congresul de
la Verona din 1910.
Lupta dintre aceste două concepţii principale cu privire la
regimul spaţiului aerian a luat sfârşit cu triumful teoriei suveranităţii
statului asupra spaţiului aerian, teorie care a fost consacrată
pentru prima oară în convenţia internaţională multilaterală în
domeniu, respectiv Convenţia de la Paris din 1919 privind
navigaţia aeriană.
Art.1 al Convenţiei din 1919 prevedea că „Fiecare putere
are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de
deasupra teritoriului său”.
Acest principiu a fost preluat, ulterior, în: Convenţia de la
Havana (1928) şi cea de la Chicago (1944), aceasta din urmă este
în vigoare şi în prezent. Potrivit art. 1 din Convenţia de la Chicago
„Statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitate
completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra
teritoriului său.”
O asemenea dispoziţie a fost înscrisă şi în Codul aerian al
105
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
României din 1953, ca şi în art.1(2) al Codului aerian actual
(Ordonanţa Guvernului nr.29/1997, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.130/2000,republicată în M.Of.nr.45/26
ian.2001, modificată prin Legea nr. 399/2005).
În virtutea suveranităţii sale statul, prin legislaţia sa internă,
poate:
stabili regimul de zbor şi desfăşurarea activităţilor
naţionale şi internaţionale în spaţiul său aerian;
stabili zone aeriene interzise zborului aeronavelor
străine (în scopuri militare ori de siguranţă publică);
reglementa regimul intrării, ieşirii şi navigaţiei în spaţiul
său aerian;
lua măsuri împotriva aeronavelor care utilizează
neautorizat spaţiul aerian naţional (vezi în acest sens Legea
română nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva unor
asemenea aeronave,modificată de Legea nr. 461/2004, republicată
în M.Of. nr.684/29 iulie 2005);
exercita dreptul de jurisdicţie asupra aeronavelor civile
aflate în limitele teritoriului său, exceptând cazurile altfel
reglementate în acordurile internaţionale;
stabili rutele aeriene;
exercita dreptul de control vamal, sanitar, de imigrare,
stabilind şi aeroporturile deschise traficului aerian internaţional şi
altele (art. 9,10,11,12,13,14 din Convenţie).
1.3.2. Regimul juridic al navigaţiei aeriene
În vederea reglementării aviaţiei civile internaţionale pe
baze multilaterale la Conferinţa de la Chicago (1 noiembrie-7
decembrie 1944) s-au adoptat următoarele acorduri:
Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională;
Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene interna-
ţionale (Acordul celor două libertăţi); Acordul cu privire la transportul aerian internaţional
106
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
(Acordul celor cinci libertăţi); Acordul interimar (pentru crearea organizaţiei provizorii
(P.I.C.A.O.), până la intrarea în vigoare a O.A.C.I., la 4 aprilie
1947);
un număr de 12 anexe tehnice (la care, ulterior, s-au
mai adăugat 6 anexe).
Cea mai importantă dintre aceste reglementări pentru
dreptul internaţional este Convenţia de la Chicago, care reprezintă
cadrul juridic general pentru încheierea celor circa 2500 de
acorduri bilaterale aeriene, în baza cărora se înfăptuiesc, în
concret, serviciile aeriene internaţionale.
Convenţia cuprinde dispoziţii cu privire la: navigaţia
aeriană, organizarea şi funcţionarea O.A.C.I., transportul interna-
ţional aerian. Ea a intrat în vigoare la 4 aprilie 1947.
În baza art.1 din Convenţie părţile contractante recunosc
fiecărui stat suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului
aerian de deasupra teritoriului său. Potrivit Convenţiei din 1944 se
fac două distincţii principale între categorii de aeronave şi categorii
de servicii aeriene şi se stabilesc consecinţele acestora.
O primă distincţie se face între: aeronave civile şi
aeronave de stat şi se prevede, în art.3, că:
a) dispoziţiile convenţiei se vor aplica numai aeronavelor
civile, şi nu se vor aplica aeronavelor de stat;
b) aeronavele folosite în scopuri militare,vamale şi de
poliţie sunt considerate aeronave de stat;
c) nici o aeronavă de stat a unui stat contractant nu va
putea survola teritoriul unui alt stat sau ateriza pe acest teritoriu,
fără să fi obţinut o autorizaţie printr-un acord special sau în vreun
alt fel, şi conform condiţiilor stabilite.
Pentru aeronavele de stat sunt prevăzute o serie de reguli
şi în legislaţia naţională.
107
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Cea de a doua distincţie se face conform art.5 şi 6 din
convenţie între:
„servicii aeriene neregulate” şi
„servicii aeriene regulate”
Astfel, în timp ce, aeronavelor neangajate în servicii
aeriene internaţionale regulate li se recunoaşte survolul şi
aterizarea în scopuri necomerciale, direct prin convenţie, cu titlu de
„drepturi”(art.5), pentru aeronavele folosite în serviciile aeriene
internaţionale regulate, convenţia prevede, în mod imperativ,
numai necesitatea „autorizării”, iar drepturile sunt prevăzute sub
denumirea de „libertăţi” doar în cele două acorduri.
În consecinţă, potrivit art.5 statele părţi sunt de acord că nu
este nevoie de o autorizare prealabilă pentru aeronave care nu
sunt angajate în servicii aeriene internaţionale regulate şi care
tranzitează, fără escală sau cu escală necomercială (în scopuri
tehnice), spaţiul aerian al unui stat. Totuşi, fiecare stat contractant
îşi rezervă dreptul, pentru motive de securitate a zborului, să ceară
ca aeronavele care doresc să survoleze regiuni inaccesibile sau
care nu sunt prevăzute cu instalaţii adecvate navigaţiei aeriene, să
urmeze rutele prescrise sau să obţină o aprobare specială pentru
asemenea zboruri.
Dimpotrivă, nici un „serviciu aerian internaţional regulat”
(folosit pentru transportul contra cost de pasageri, poştă şi mărfuri)
nu se poate efectua pe teritoriul unui stat contractant decât pe
baza unei autorizări prealabile a statului survolat şi în conformitate
cu condiţiile stabilite în actul de autorizare.
Cabotajul, adică navigaţia aeriană civilă (transportul de
pasageri, mărfuri şi poştă) între puncte situate pe teritoriul aceluiaşi
stat, este rezervat în exclusivitate, statului respectiv, exceptând
anumite aranjamente speciale între părţile interesate (art.7).
Conform Convenţiei din 1944 aeronavele:
au naţionalitatea statului în care sunt înmatriculate;
nu pot fi valid înmatriculate decât într-un singur stat;
108
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
trebuie să poarte semnele naţionalităţii şi pe cele de
înmatriculare care îi sunt proprii.
Cerinţa îmnmatriculării este determinată de necesitatea
exercitării unui control asupra oricărei aeronave de către statul sub
pavilionul căruia navighează în scopul de a se asigura că
aeronavele:
se conformează standardelor internaţionale, practicilor şi
procedurilor recomandate, care rezultă din certificatele de naviga-
bilitate ale aeronavei şi certificatele de competenţă ale echipajului;
se conformează în ce priveşte documentele şi
echipamentele de la bordul navelor.
Cele două acorduri, respectiv „Acordul celor două libertăţi”
şi „Acordul celor cinci libertăţi” consacră libertăţile pe care statele
contractante urmau să şi le acorde pe bază multilaterală în ce
priveşte serviciile aeriene internaţionale regulate. Primele două
libertăţi sunt prevăzute în Acordul privind tranzitul, dar sunt reluate
şi în Acordul referitor la transportul aerian internaţional, alcătuind
cele cinci libertăţi ale aerului:
1) libertatea de a survola teritoriul său fără aterizare;
2) libertatea de a ateriza pentru scopuri necomerciale;
3) libertatea de a debarca pasageri, poştă şi mărfuri îmbar-
cate pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o posedă aeronava;
4) libertatea de a îmbarca pasageri, poştă şi mărfuri cu
destinaţia pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o posedă
aeronava;
5) libertatea de a îmbarca pasageri, poştă şi mărfuri cu
destinaţia pe teritoriul oricărui alt stat contractant şi libertatea de a
debarca pasageri, poştă şi mărfuri provenind din teritoriul oricărui
alt stat contractant.
La primul acord, dar mai ales la „Acordul celor cinci
libertăţi” au devenit părţi un număr mic de state şi mai ales state
nesemnificative pentru sectorul aviatic.
Ca atare, problemele concrete legate de înfăptuirea
109
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
serviciilor aeriene internaţionale regulate (care beneficiază de
regularitatea programelor, frecvenţelor, orarelor şi rutelor), adică
navigaţie în scopuri comerciale au început să fie reglementate
prin acorduri bilaterale.
În cadrul acordurilor bilaterale cele trei libertăţi comerciale,
inclusiv stabilirea rutelor fac obiectul unor negocieri dificile în care
sunt luate în considerare interesele specifice ale fiecărei părţi, dar
mai ales structura traficului, nivelul concurenţei, poziţia geografică,
situaţia flotei aeriene ş.a.
1.3.3. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale(O.A.C.I.)
În baza părţii a doua a Convenţiei (art.43-66) a fost creată
O.A.C.I. şi şi-a început activitatea în 1947 (înlocuind P.I.C.A.O.),
devenind totodată instituţie specializată a O.N.U., cu sediul la
Montreal, Canada.
Structura instituţională a O.A.C.I.:
Adunarea, constituită din delegaţi ai tuturor statelor(185
state membre), cu atribuţii administrative, instituţionale şi cvasile-
gislative;
Consiliul, alcătuit din reprezentanţi a 33 de state
membre, aleşi de Adunare pe o perioadă de 3 ani, cu atribuţii
jurisdicţionale (soluţionarea diferendelor dintre părţi), încheierea de
acorduri cu state sau alte organizaţii internaţionale pentru
gestiunea unor servicii sau instalaţii necesare asigurării securităţii
zborurilor, el este organul executiv şi aduce la îndeplinire sarcinile
trasate de Adunare;
Secretariatul, care este răspunzător de îndeplinirea
sarcinilor administrative.
În conformitate cu art. 44 din Convenţie, O.A.C.I. are ca
obiective dezvoltarea principiilor şi tehnicilor navigaţiei aeriene
internaţionale, precum şi siguranţa şi extinderea transporturilor
aeriene internaţionale.
În vederea realizării acestor obiective O.A.C.I. trebuie, între
110
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
altele: să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile
internaţionale;
să pună la dispoziţia popoarelor lumii transporturi
aeriene sigure, regulate, eficace şi economice de care acestea au
nevoie;
să evite risipa economică provocată de concurenţa
excesivă;
să asigure ca drepturile statelor contractante să fie
integral respectate şi ca fiecare stat contractant să aibă o
posibilitate echitabilă de a exploata întreprinderi de transport
aerian internaţional;
să evite orice discriminare între statele contractante.
Începând cu anii 1960 fenomenul infracţional ,având la
origine în special cauze politice, a devenit un pericol pentru
securitatea zborurilor în aviaţia civilă internaţională. Cooperarea
statelor pentru reprimarea unor infracţiuni în domeniul aviaţiei a
dus la încheierea următoarelor convenţii:
Convenţia referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite
la bordul aeronavelor, Tokio 1963;
Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de
aeronave, Haga 1970, a cărei sferă de aplicare este limitată la
„aeronavele în zbor”;
Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate
contra securităţii aviaţiei civile, Montreal 1971 (care extinde sfera
încriminării şi la acte privind deteriorarea sau distrugerea
aeronavei, a instalaţiilor şi serviciilor la sol, comunicarea de
informaţii false etc.);
Protocolul adiţional (1988) la Convenţia de la Montreal
1971 privind reprimarea actelor de violenţă împotriva unei
persoane aflată pe un aeroport destinat aviaţiei internaţionale.
În ce priveşte răspunderea transportatorului pentru preju-
diciile cauzate pasagerilor, bagajelor sau mărfurilor s-a încheiat
111
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privitoare la transportul
aerian internaţional la Varşovia în 1929 (modificată prin Protocolul
de la Haga din 1955, Convenţia suplimentară de la Guadalajara,
Mexic, 1961,Protocolul de la Guatemala City(1971), precum şi cele
patru Protocoale de la Montreal din 1975). În transportul aerian
internaţional răspunderea este obiectivă(limitată), răspunderea
bazată pe culpă intervenind numai în situaţii specifice.
La 28 mai 1999, la Montreal s-a adoptat o nouă convenţie,
menită a înlocui Convenţia din 1929 de la Varşovia astfel cum a
fost modificată.Cu alte cuvinte, noua convenţie urmăreşte-după 70
de ani-, în condiţiile progresului şi dezvoltării actuale, să
armonizeze şi să codifice anumite reguli referitoare la transportul
aerian internaţional, înlăturând dezunificarea ce s-a creat în baza
instrumentelor juridice care au suplimentat, amendat ori şi
completat Convenţia din 1929. Problema principală care a
determinat în mod succesiv divergenţe a constituit-o, în esenţă,
limitele răspunderii pentru daunele cauzate în transportul aerian
internaţional, îndeosebi pasagerilor pentru deces sau vătămare
corporală. Noua Convenţie realizează o mai bună protecţie a
intereselor consumatorilor în transportul aerian internaţional şi a
necesităţii existenţei unor despăgubiri echitabile, bazate pe
principiul restituirii. Între realizări menţionăm:
1)clarificarea regulilor şi condiţiilor răspunderii transportatorului
pentru:a)decesul sau vătămarea pasagerilor şi daunele produse
bagajelor(art.17),
b) daune produse mărfii,
c) daune de întârziere;
2)ridicarea plafonului compensării daunelor pentru deces sau
vătămare corporală la 100.000 Drepturi Speciale de
Tragere(D.S.T.), faţă de 20.000$ cât prevedea Protocolul de la
Haga.
România a ratificat noua Convenţie de la Montreal prin
Ordonanţa nr. 107/2000, aprobată prin Legea nr. 14/2001.
112
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
Convenţia din 1999 a intrat în vigoare în 2004. Noua Convenţie din
1999 are prioritate asupra tuturor regulilor care se aplică
transportului aerian internaţional efectuat în următoarele două
situaţii:
între statele părţi la Convenţia din 1999, în virtutea faptului
că acestea sunt în acelaşi timp părţi la Convenţia de la
Varşovia din 1929 astfel cum a fost modificată şi
completată prin instrumentele juridice menţionate anterior;
pe teritoriul unui singur stat parte la Convenţia din 1999, în
virtutea faptului că acest stat este parte la unul sau mai
multe dintre instrumentele menţionate anterior(art.55 din
Convenţia din 1999).
Răspunderea pentru daunele cauzate la sol este
guvernată de dispoziţiile Convenţiei de la Roma din 1952
(modificată prin Protocolul de la Roma din 1978).
1.3.4. Regimul spaţiului aerian al României
Din 1997 regimul spaţiului aerian este reglementat, în
principal, prin noul Cod aerian al României, adoptat prin Ordonanţa
nr.29/1997 (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
130/2000, republicată în M.Of nr.45/26 ian.2001, modificată prin
Legea nr. 399/2005), la care se adaugă o serie de convenţii şi
acorduri la care România este parte.
Din cuprinsul amplu (116 articole) al acestui nou cod
aerian reţinem numai următoarele:
aeronavelor militare străine, inclusiv celor care
transportă trupe, armament, tehnică de luptă, materiale militare,
materiale periculoase şi orice alte tipuri de încărcătură, care prin
natura lor pot afecta siguranţa naţională le este permis traficul
aerian, în spaţiul aerian naţional repartizat aviaţiei civile numai
conform aprobării de survol acordate de Ministerul Transporturilor,
cu avizul Ministerului Apărării Naţionale (art. 12 lit.c);
113
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
transporturile aeriene internaţionale de pasageri, bagaje,
mărfuri şi poştă sunt supuse acordurilor şi convenţiilor internaţio-
nale la care România este parte(art.45);
operatorii aerieni străini pot efectua transporturi aeriene
publice, prin curse regulate sau neregulate,spre sau dinspre
România, pe baza drepturilor de trafic acordate de ministerul în
domeniu, în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte (art.50 alin.3).
România este parte la o serie de convenţii privind
navigaţia aeriană:
Convenţia de la Chicago (1944), dar nu şi la acordurile
cu privire la „libertăţile aerului”;
Convenţiile privind reprimarea infracţiunilor împotriva
securităţii zborurilor;
Convenţiile în domeniul răspunderii pentru prejudicii
aduse pasagerilor, bagajelor sau mărfurilor, precum şi pentru
daune la sol;
Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privind
sechestrul asigurător asupra aeronavelor, Roma 1933 şi cea
referitoare la recunoaşterea internaţională a drepturilor asupra
aeronavelor, Geneva 1948;
Tratatul privind „cerul deschis”, 1992;
România a încheiat acorduri aeriene bilaterale cu peste
60 de state.
Activitatea aeronautică civilă din România este condusă,
coordonată şi supravegheată de Ministerul Transporturilor.
1.Modificările teritoriale şi succesiunea statelor
1.4.1. Consideraţii generale şi definiţie
În dreptul internaţional succesiunea statelor se pune
îndeosebi în următoarele patru situaţii de modificări teritoriale:
114
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
a) unificarea a două sau mai multe state într-un singur stat
prin fuziune sau absorţie (de exemplu Egipt şi Siria (1958-1961),
cu denumirea Republica Arabă Unită(R.A.U.), R.D.Germană cu
R.F.Germană în oct.1990);
b) separarea sau secesiunea unei părţi dintr-un stat şi
formarea unui stat nou (de exemplu separarea în 1947 a
Pakistanului de India ori în 1905 a Norvegiei de Suedia);
c) dezmembrarea (ori şi disoluţia) unui stat (cazul
U.R.S.S.în 1991 şi, respectiv al Cehoslovaciei în 1993);
d) transferul de teritorii (cesiunile teritoriale).
În fiecare dintre cele patru situaţii se ridică problema
poziţiei noului stat (a statului succesor), faţă de drepturile şi
obligaţiile preexistente asumate de statul predecesor în ce priveşte
teritoriul în cauză.
De la început, subliniem că în situaţia transformărilor
revoluţionare şi a schimbării guvernelor se aplică principiul
continuităţii statelor; guvernul instituit ca urmare a unei revoluţii
trebuie să respecte obligaţiile internaţionale asumate de autorităţile
anterioare.
În dreptul internaţional problemele succesiunii statelor sunt
reglementate în baza a două convenţii internaţionale în domeniu:
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la
tratate (1978, intrată în vigoare în 1996);
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la
bunuri, arhive şi datorii de stat (din 1983, neintrată încă în vigoare).
Ca denumire termenul succesiune este preluat din dreptul
civil, dar în dreptul internaţional ea nu are caracter privat, regulile şi
principiile sale sunt diferite de cele din dreptul intern, precum şi
diferenţiate în funcţie de natura modificărilor teritoriale intervenite.
În pofida diferenţierilor, ambele convenţii consacră o
definiţie unică succesiunii arătând că: „Prin expresia succesiunea
statelor se înţelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce
priveşte responsabilitatea pentru relaţiile internaţionale ale unui
115
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
teritoriu” (art.2(1b) identic în ambele convenţii).
Totuşi, în dreptul internaţional specificitatea succesiunii
rezultă din modul în care sunt preluate de către statul succesor
drepturile şi obligaţiile statului predecesor.
Statul succesor nu este continuatorul statului predecesor.
Fiecare dintre aceste state are o personalitate juridică interna-
ţională proprie. Succesiunea într-un anumit teritoriu atrage
înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor cu ordinea juridică a
statului succesor.
În consecinţă, statul succesor nu este, în principiu, obligat
să preia automat şi integral drepturile şi obligaţiile statului prede-
cesor, ci în temeiul suveranităţii sale are dreptul de a decide în ce
măsură va memţine raporturile juridice ale predecesorului său.
Importanţa tratatelor în relaţiile internaţionale face ca cel
mai complex domeniu al succesiunii statelor să fie succesiunea la
tratate. O altă componentă a succesiunii statelor o constituie
domeniul public al statului predecesor, adică succesiunea la
bunuri, arhive şi datorii de stat.
Succesiunea în fiecare dintre cele două domenii se
conduce după anumite principii şi norme, în funcţie de natura
modificării (mutării) teritoriale care s-a produs. Asemenrea principii
şi norme sunt consacrate în cele două convenţii de la Viena din
1978 şi respectiv 1983 privind succesiunea.
În cazul tratatelor, practica interstatală confirmă principiul
potrivit căruia nu se menţin în vigoare (nu sunt transmisibile)
tratatele politice, cum sunt:
tratatele de alianţă militară,
convenţiile privind un statut de neutralitate,
convenţiile de asistenţă reciprocă,
convenţiile de stabilire a unor baze militare (tratatele de
extrădare au o situaţie mai puţin clară).
116
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
1.4.2. Unificarea, separarea sau dezmembrarea (ori şi
disoluţia) statelor
În astfel de cazuri există, în general, o continuitate între
obligaţiile statului predecesor şi cele ale statului succesor,
exceptând cazurile în care au intervenit alte înţelegeri între părţi
sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu interesele
legitime ale statului succesor (art. 31-35 din Convenţia din 1978).
În ce priveşte tratatele, se desprind în general
următoarele reguli:
se menţin în vigoare pentru statul succesor tratatele
teritoriale (stabilirea frontierei sau orice alt regim teritorial, cum
sunt cele privind navigaţia fluvială, transportul energiei electrice,
comunicaţiile feroviare, lucrările şi construcţiile localizate, de
exemplu, Slovacia-Ungaria, complexul hidroenergetic de la
Gabcikovo-Nagymaros de pe Dunăre);
îşi continuă valabilitatea tratatele prin care s-au creat
regimuri obiective, opozabile erga omnes cum sunt: regimul de
neutralizare, zonele demilitarizate ori denuclearizate, libertatea de
navigaţie pentru toate statele în strâmtorile şi canalurile interna-
ţionale etc.;
rămân în vigoare tratatele care consacră norme
imperative (jus cogens);
sunt transferabile de la statul predecesor la statul
succesor tratatele încheiate în interesul general al comunităţii
internaţionale (denumite şi tratate-legi, de exemplu, cele două
convenţii privind relaţiile diplomatice, 1961 şi relaţiile consulare,
1963; dreptul mării,1982).
Un exemplu din practica recentă: Tratatul de unificare a
Germaniei (31.08.1990) prevede aplicarea tratatelor R.F.G. părţii
orientale, iar convenţiile încheiate de R.D.G. le supune unei
reexaminări cu statele părţi (art.11 şi 12 din tratat).
În ce priveşte succesiunea la organizaţiile internaţionale,
117
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
regula generală este, în sensul, că statul succesor pentru a deveni
membru într-o organizaţie internaţională trebuie să solicite
admiterea în organizaţie şi să parcurgă procedurile de admitere
prevăzute de actul constitutiv.
Spre deosebire de marea categorie a statelor succesoare,
Federaţia Rusă a fost considerată continuatoarea fostei U.R.S.S.
la O.N.U., inclusiv ca membru permanent al Consiliului de
Securitate şi al altor organizaţii internaţionale (deci statul conti-
nuator este considerat ca fiind identic cu statul predecesor).
Într-un alt caz similar, cel al noii Iugoslavii (Serbia şi
Muntenegru) creată în urma disoluţiei R.F.S.Iugoslavia, calitatea de
stat continuator a fost refuzată printr-o rezoluţie a Consiliului de
Securitate din 1992 şi nici unui alt stat nu i-a mai fost acordată.
În legătură cu bunurile şi creanţele statului prede-
cesor, indiferent dacă ele se află pe teritoriul său ori în străinătate,
regula este că se transmit statului succesor toate bunurile mobile şi
imobile, inclusiv creanţele ce au aparţinut statului predecesor. În
principiu, ele se transmit fără despăgubiri şi fără a exista un tratat
special în acest scop (art.7-12 din Convenţia din 1983).
Referitor la succesiunea la datorii, Convenţia din 1983
prevede în cazul transferului de teritoriu transmiterea datoriei
publice într-o proporţie echitabilă în raport cu bunurile sau
drepturile care trec la statul succesor în legătură cu datoria de stat
(art.38 din Convenţia din 1983).
Transferul arhivelor se stabileşte, de regulă, prin acord
între statul succesor şi statul predecesor.
1.4.3. Transferul de teritorii
În asemenea cazuri se aplică, în principiu următoarele
reguli(care pot fi adaptate de statele implicate în transfer):
pe teritoriul transferat îşi încetează aplicabilitatea
tratatele încheiate de statul cedent şi intră în vigoare tratatele
încheiate de statul dobânditor;
118
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec în
proprietatea statului dobânditor;
datoriile se transferă, ca regulă în baza unui acord, iar în
lipsa acestuia potrivit principiului proporţionalităţii echitabile.
Din practica recentă se poate invoca redarea Hong Kong-ului
Chinei (1997) de către Marea Britanie, ca şi retrocedarea
teritoriului Macao (1999) Chinei de către Portugalia, precum şi
retrocedarea de către SUA a Canalului Panama, în decembrie
1999, statului Panama.
1.4.4. Formarea noilor state independente
În cazul noilor state convenţia privind succesiunea la
tratate (1978) consacră, în general, regula „tabula rasa” (principiul
intransmisibilităţii), ceea ce înseamnă exonerarea statului succe-
sor de orice obligaţii convenţionale asumate de statul predecesor.
Ca atare, tratatele care instituiau starea de dependenţă
(protectorat, alte forme de aservire), ca şi tratatele politice, militare
şi altele de acest gen care contravin noului lor statut de state
suverane încetează. Statul succesor nu este obligat să respecte
tratatele bilaterale încheiate de predecesor, ele sunt denunţate ori
renegociate.
Cât priveşte tratatele multilaterale, noul stat independent,
pe calea unei notificări, se poate constitui parte la un astfel de
tratat, exceptând tratatele multilaterale care sunt incompatibile cu
noua sa calitate de stat suveran.
În problema succesiunii la bunuri şi creanţe noile state au
aplicat, cu unele adaptări, principiile referitoare la succesiunea
statelor. Dimpotrivă, în cazul datoriilor art. 38 din Convenţia din
1983 prevede că: „nici o datorie de stat a statului predecesor nu se
transmite unui stat nou independent”, exceptând cazul în care
există un acord expres cu statul succesor, care să releve legătura
dintre datorie şi bunurile sau drepturile care trec la noul stat.
119
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.5. Întrebări, exerciţii
1) Din ce se compune teritoriul de stat?
2) Ce reprezintă frontiera în dreptul internaţional?
3) Clasificaţi frontierele după componentele de teritoriu pe
care le despart.
4) Ce înseamnă „curs de apă internaţional”?
5) Ce înseamnă fluvii succesive, dar contigue?
6) Exemplificaţi 3 instrumente juridice privind formarea şi
afirmarea principiului libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.
7) Care sunt drepturile statelor riverane în legătură cu
navigaţia pe fluviile sau pe sectoarele ce se află pe teritoriul lor?
8) Enumeraţi trei principii privind utilizarea cursurilor de
apă internaţionale.
9) Care sunt cele trei tratate referitoare la navigaţia pe
Dunăre?
10) Nominalizaţi statele care au devenit părţi la Convenţia
de la Belgrad din 1948 şi membrii în Comisia Dunării prin
protocoalele de la Budapesta din 1998.
11) Care sunt cele trei principii de bază ale Convenţiei
privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea fluviului Dunărea
(1994)?
12) În ce constă diferenţierea între „servicii aeriene inter-
naţionale neregulate” şi „servicii aeriene internaţionale regulate”?
13) Care sunt cele cinci „libertăţi ale aerului” pe care le
cuprind cele două Acorduri de la Chicago din 1944?
14) Indicaţi structura instituţională a O.A.C.I. şi comentaţi
asupra acesteia.
15) Exemplificaţi 4 convenţii privind: reprimarea infracţiu-
nilor (actelor ilicite) contra aviaţiei civile şi răspunderea pentru
prejudicii/daune.
16) În ce situaţii de modificări teritoriale se pune problema
120
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
succesiunii statelor?
17) Care sunt cele două domenii (componente) ale
succesiunii statelor?
18) Completaţi următoarele enunţuri:
- În legătură cu navigaţia pe fluviile internaţionale s-au format însă
o serie de reguli... referitoare la libertatea de navigaţie, la
drepturile, dar şi la... statelor riverane în utilizarea acestor fluvii.
- Statele părţi care îşi împart un curs de apa au drepturi, dar şi... de
natură a asigura o utilizare şi avantaje optime în numele...
- Prin competenţele largi conferite Comisiei Europene a Dunării,
aceasta constituia un adevărat... în stat, nefiind supusă, în nici un
fel, ... statului de sediu.
- Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai
în porţiunea de fluviu cuprinsă în..., iar în afara acestora numai pe
baza de... între statele dunărene.
- Părţi la Convenţia din 1994 privind Dunărea sunt nu numai
statele..., ci şi statele... şi Comunitatea...
- Potrivit Convenţiei din 1944 se fac două distincţii principale între
categorii de ... şi servicii... şi se stabilesc...
- Conform Convenţiei din 1944 aeronavele au... statului în care
sunt înmatriculate, nu pot fi valid... decât într-un singur stat.
1.6. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1) Teritoriul de stat se compune din:
a) spaţiul terestru;
b) spaţiul acvatic;
c) marea liberă..
2) Delimitările teritoriale pot fi realizate
a) în mod unilateral;
b) pe cale convenţională;
c) pe cale jurisdicţională.
121
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3) În practica internaţională şi doctrină legat de fluviile
internaţionale s-au mai folosit şi alte expresii, cum sunt:
a) cale de apă internaţională;
b) bazin comun;
c) ape transfrontiere.
4) Libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale implică:
a) accesul liber al navelor comerciale ale tuturor
statelor;
b) egalitatea de tratament a navelor indiferent de
pavilion;
c) accesul navelor militare, vamale şi de poliţie ale
statelor neriverane pe fluviile internaţionale.
5) Utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri
decât navigaţia este reglementată prin:
a) rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U.;
b) rezoluţie a Institutului de Drept Internaţional;
c) Convenţie-cadru.
6) În convenţia din 1997 privind utilizarea cursurilor de
apă sunt prevăzute măsuri de protecţie şi gestionarea cursurilor de
apă în:
a) condiţii normale;
b) cazuri de urgenţă;
c) caz de conflict de interese.
7) Convenţia privind Dunărea de la Paris din 1921 se distinge
prin:
a) a instituit un regim internaţional pe toată
porţiunea navigabilă a fluviului;
b) a extins acest regim şi asupra principalilor
afluenţi ai Dunării;
c) a creat un organ de administrare a navigaţiei pe
Dunăre.
122
TEMA a V-a – Teritoriul de stat
8) În prezent regimul juridic de navigaţie pe Dunăre este
reglementat prin:
a) Tratatul de pace de la Paris din 1856,
b) Convenţia privind Dunărea de la Paris din 1921;
c) Convenţia de la Belgrad din 1948.
9) Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian a fost
consacrată în Convenţia de la:
a) Paris din 1919 privind navigaţia aeriană
b) Havana din 1928 asupra navigaţiei aeriene;
c) Chicago din 1944 privind Aviaţia Civilă Interna-
ţională.
10) Dispoziţiile Convenţiei din 1944 se vor aplica:
a) aeronavelor militare;
b) aeronavele vamale şi de poliţie;
c) aeronavelor civile.
11) Cele trei libertăţi comerciale în „serviciile aeriene
internaţionale „regulate” se acordă în baza:
a) Convenţiei din 1944;
b) Acordului celor cinci libertăţi;
c) acordurilor bilaterale.
12) Răspunderea transportatorului pentru prejudiciile
cauzate pasagerilor, bagajelor sau mărfurilor este prevăzută în:
a) Convenţia de la Tokio din 1963;
b) Convenţia de la Haga din 1970;
c) Convenţia de la Montreal din 1999.
13) În cazul succesiunii la tratate se menţin în vigoare
următoarele categorii de tratate:
a) tratatele militare;
b) tratatele teritoriale;
c) tratatele prin care se crează regimuri obiective
şi cele care consacră norme imperative.
123
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.7. Bibliografie
1.D.Popescu, op.cit.,pg.90-114
2.D.Popescu, A.Năstase- op.cit.,1997, pg.82-86; 150-167;
169-173
3. A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu- op.cit., pg.77-85;
236-248
4. R.Miga-Beşteliu- op.cit., pg.229-241; 274-279
5. M.Niciu- op.cit., pg.249-268
6. D. Popescu – op.cit. 1976, pg. 15-28, 103-109
124
TEMA A VI-A
DREPTUL MĂRII
1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării
Mările şi oceanele ocupă aproximativ 70% din suprafaţa
planetei şi au prezentat interes, din cele mai îndepărtate timpuri,
pentru viaţa popoarelor şi raporturile dintre state în legătură: cu
navigaţia, comerţul şi pescuitul.
Mai târziu, interesele de apărare şi de securitate au atras
atenţia statelor, iar odată cu progresul tehnologic preocupările
pentru resursele minerale şi energetice au sporit interesul statelor
pentru mări şi oceane.
Confruntarea de idei şi interese diferite în privinţa mărilor şi
oceanelor a generat două concepţii diametral opuse:
una dintre acestea, formulată de juristul olandez Hugo
Grotius în lucrarea Mare liberum - Marea liberă (care reprezintă
capitolul XII al unei consultaţii, redactat la cererea Companiei
Indiilor şi publicat de guvernul olandez în 1609) afirmă că mările şi
oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigaţie,
comerţ şi pescuit;
cealaltă exprimată de britanicul John Selden în lucrarea
Mare clausum (Marea închisă, 1635), susţinea dreptul de însuşire
şi de monopol al Marii Britanii asupra unor întinse zone maritime.
Asemenea idei şi teze au dus, în sec. XVII-XVIII, la
precizarea şi formularea unor principii şi concepte juridice
referitoare la jurisdicţia statului riveran asupra unei zone adiacente
coastelor sale şi a principiului libertăţii de navigaţie în marea liberă.
Astfel, în secolele XVIII-XIX, în practica raporturilor dintre
state se permanentizează conceptele de mare teritorială şi mare
liberă şi se pune problema delimitării între aceste zone.
119
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Pentru determinarea lăţimii mării teritoriale se recurge
pentru prima oară la criterii cum sunt:
bătaia tunului, regulă impusă de cerinţele de apărare
ale statelor;
linia orizontului,expresie a orientării umane;
regula celor trei mile marine (măsurate de la ţărm)
care reprezenta, de fapt, bătaia tunului în acel timp.
La Conferinţa de codificare de la Haga din 1930 nu s-a
reuşit să se adopte o convenţie în problemele mării, dar a fost
recunoscut un nou concept şi anume zona contiguă, în care statul
riveran exercită drepturi speciale.
După al doilea război mondial, codificarea dreptului mării a
devenit o necesitate, ca urmare a tendinţelor de extindere a unor
drepturi ale statelor riverane asupra unor zone maritime cum sunt:
proclamarea de către preşedintele S.U.A., Truman în
1945, printr-o declaraţie unilaterală, a dreptului exclusiv al S.U.A.
asupra platoului continental;
extinderea de către unele state latino-americane a lăţimii
mării lor teritoriale la 200 mile marine pentru a-şi asigura controlul
asupra unor bogate resurse piscicole în apropierea coastelor lor.
În asemenea condiţii, prima Conferinţă O.N.U. asupra
dreptului mării, de la Geneva din 1958 pe baza proiectelor de
articole elaborate de Comisia de Drept Internaţional a adoptat 4
convenţii referitoare la:
marea teritorială şi zona contiguă;
platoul continental;
marea liberă;
pescuitul şi conservarea resurselor biologice ale mării
libere.
Convenţiile adoptate au dus nu numai la codificarea
principiilor şi normelor existente, dar şi la formularea unor noi
norme şi de asemenea a fost creată o nouă instituţie a dreptului
mării:platoul continental.
126
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Cea de-a doua Conferinţă O.N.U. asupra dreptului
mării care a avut loc la Geneva în 1960 nu şi-a atins obiectivele:
stabilirea lăţimii mării teritoriale şi a unei zone speciale de pescuit
pentru statele riverane.
În 1967, la propunerea reprezentantului Maltei, Adunarea
Generală a O.N.U. a constituit un Comitet al teritoriilor submarine,
care în 1968 a devenit Comitetul pentru utilizarea paşnică a
teritoriilor submarine, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale. Ca
rezultat al lucrărilor acestui Comitet, Adunarea Generală a O.N.U.
a adoptat în 1970 două rezoluţii:
Rezoluţia nr.2749 (XXV) conţinând „Declaraţia asupra
principiilor care guvernează teritoriile submarine dincolo de limitele
jurisdicţiei naţionale”, prin care declară aceste teritorii şi resursele
lor „patrimoniu comun al umanităţii” (common heritage of
mankind);
Rezoluţia nr. 2750C (XXV) prin care a decis să
convoace Conferinţa asupra dreptului mării în 1973.
Cea de-a treia Conferinţă O.N.U.asupra dreptului mării,
la care au participat peste 150 de state şi-a desfăşurat lucrările
între 1973-1982, în cadrul a 11 sesiuni şi a unor comitete şi grupuri
de negociere, abordând vasta problematică a dreptului mării într-o
singură convenţie.
Textul Convenţiei, care cuprinde 320 de articole şi 9 anexe
a fost:
adoptat la 30 aprilie 1982, cu 130 de voturi pentru, 4
împotrivă şi 17 abţineri;
deschis pentru semnare în decembrie 1982, la Montego
Bay, Jamaica;
a intrat în vigoare la 16 noiembrie1994, intrarea în
vigoare fiind posibilă după adoptarea, în 1994, a Acordului de
punere în aplicare a părţii a-XI-a din Convenţie.
Lucrările celei de-a treia Conferinţe O.N.U. asupra
dreptului mării şi mai ales Convenţia din 1982 au marcat o
127
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
cotitură radicală în codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului
mării, remarcându-se în special prin următoarele trei elemente:
zona economică exclusivă
1. instituirea unor spaţii maritime noi
zona internaţională
a teritoriilor submarine
2. formularea unor principii regimul juridic specific al
şi norme noi care să guver- zonei economice exclusive
neze noile spaţii maritime
statutul juridic al zonei
internaţionale şi al
resurselor sale -
patrimoniu comun al
umanităţii
Autoritatea Internaţională
3. crearea a două noi pentru fundul mărilor
organisme internaţionale şi oceanelor
Tribunalul Internaţional
pentru Dreptul Mării
România a participat la întregul proces de negociere şi
elaborare a textului Convenţiei şi a semnat-o la 10 decembrie
1982.
Prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996, adoptată de
Parlament, România:
a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării (în continuare denumită Convenţia din 1982);
a aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a
Convenţiei, încheiat la New York la 28 iulie 1994 (în continuare
denumit Acordul din 1994).
128
TEMA a VI-a – Dreptul mării
1.1. Apele maritime interioare
Apele maritime interioare ale statelor riverane sunt apele
porturilor şi radelor, ale golfurilor şi băilor situate între ţărmul
mării şi liniile de bază ale mării teritoriale.
Apele porturilor sunt considerate apele cuprinse între
ţărm şi linia care uneşte instalaţiile portuare care înaintează cel
mai mult spre larg, cu condiţia ca aceste instalaţii să facă parte
integrantă din sistemul portuar unic. Potrivit Convenţiei din 1982
prin golf se înţelege o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere
în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe
care le include sunt înconjurate de ţărm, constituind mai mult decât
o simplă curbură a ţărmului. Dar o crestătură nu este considerată
ca fiind un golf decât dacă suprafaţa sa este cel puţin egală aceleia
a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a
curmezişul intrării crestăturii(art.10 alin.2, Convenţia din 1982).
Apele golfurilor şi băilor sunt delimitate spre larg de linia
care uneşte punctele cele mai avansate ale unei crestături a
ţărmului, cu condiţia ca distanţa dintre aceste puncte să nu
depăşească 24 mile marine .
Precizări:
a) regula de delimitare se aplică numai golfurilor şi băilor la
care este riveran un singur stat;
b) sunt exceptate de la această regulă golfurile şi băile
„istorice”, care pot fi mai largi, de exemplu golfurile Hudson (aparţine
Canadei), Bristol (aparţine Angliei), Granville (aparţine Franţei).
Regimul juridic al apelor maritime interioare este deter-
minat de suveranitatea deplină a statului riveran afirmată în
Convenţia din 1982 (art.2 alin 1), ca şi în convenţii anterioare. Ca
atare, cât priveşte accesul şi staţionarea navelor străine în apele
interioare se face distincţie între navele comerciale şi navele de
stat, mai ales cele de război.
129
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Navele comerciale, în principiu, se bucură de dreptul de
acces în porturile maritime ale altor state, dar în acelaşi timp şi
statului riveran îi sunt recunoscute, chiar prin Convenţia din 1982,
art.25(2) o serie de drepturi de protecţie cum sunt:
dreptul de a stabili condiţiile de acces şi de navigaţie în
porturi;
dreptul de a stabili taxe;
dreptul ca pentru raţiuni de protecţie sanitară să
interzică intrarea în porturi;
poate decide închiderea temporară a porturilor sale
pentru navele comerciale străine.
Navele de stat străine, îndeosebi navele de război au un
regim mult mai sever, accesul lor în apele maritime interioare este
supus unor condiţii mult mai restrictive, cum ar fi termenul de
aprobare prealabilă (de exemplu potrivit Legii nr. 17/1990,
modificată prin Legea nr. 36/2002 şi prin O.U.G. nr.130/2007-art.
30 alin 1, intrarea acestor nave este permisă numai cu aprobarea
guvernului român, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte de data
de vizitare a porturilor), limitarea timpului de şedere şi a
manevrelor permise ori chiar refuzul intrării.
Sunt exceptate, pentru toate categoriile de nave, cazurile
de forţă majoră (avarie, furtună).
Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică cu privire la
orice infracţiune săvârşită la bordul unei nave comerciale străine
pe timpul când aceasta se află în porturile sau în apele maritime
interioare ale statului riveran, exceptând cazurile altfel
reglementate prin tratate bilaterale.
1.2. Marea teritorială
1.2.1. Definiţie şi delimitare
Prin mare teritorială se înţelege zona de mare adiacentă
ţărmului, care se întinde în larg pe o distanţă de până la 12 mile
130
TEMA a VI-a – Dreptul mării
marine, care face parte integrantă din teritoriul de stat şi este
supusă suveranităţii statului riveran.
Suveranitatea statului se extinde şi asupra spaţiului aerian
de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra solului şi subsolului
acesteia.
Suveranitatea fiind deplină, statul exercită totalitatea
drepturilor, paza, supravegherea, controlul şi orice alte competenţe
care ţin de suveranitatea sa, conform convenţiei.
Pentru delimitarea mării teritoriale, faţă de marea liberă,
începând cu secolul XVII, dar mai ales XVIII s-a recurs la o serie
de criterii cum sunt:
„bătaia tunului”,
„linia orizontului”,
regula celor 3 mile marine.
Totuşi, regula celor 3 mile marine nu a fost general
acceptată, multe state revendicând lăţimi de 4, 6 sau 12 mile
marine pentru marea teritorială.
În secolul XX unele state latino-americane (Salvador,
Chile, Peru) pentru a-şi proteja resursele biologice şi-au proclamat
suveranitatea asupra unei mări teritoriale de 200 de mile marine.
În cadrul celor două conferinţe O.N.U. privind dreptul mării
din 1958 şi, respectiv 1960 statele nu au reuşit să stabilească o
limită maximă a mării teritoriale, ci numai la cea de-a treia
conferinţă a fost posibil un consens al statelor asupra lăţimii de
până la 12 mile.
În acest sens, art. 3 al Convenţiei din 1982 stipulează:
„Orice stat are dreptul de a fixa lăţimea mării sale
teritoriale; această lăţime nu depăşeşte 12 mile marine, măsurate
de la liniile de bază stabilite în conformitate cu prezenta convenţie.”
Deci, limita juridică maximă a mării teritoriale este de până
la 12 mile, statele neputând să o depăşească. Dar în situaţiile în
care geografic nu se poate ajunge la această limită (în cazul
statelor cu ţărmuri opuse), statele în cauză vor proceda la
131
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
delimitare pe baza acordului dintre ele, iar în lipsa acordului se va
recurge la linia mediană.
Pentru măsurarea lăţimii mării teritoriale, în funcţie de
configuraţia ţărmului se poate recurge:
fie la linia de bază normală, care coincide cu linia
refluxului de-a lungul ţărmului, pentru ţărmurile fără crestături
adânci (art.5)
fie la liniile de bază drepte, care se obţin prin unirea
punctelor celor mai avansate spre larg, în cazul ţărmurilor cu
sinuozităţi, crestături adânci sau un şir de insule de-a lungul
ţărmului ori a altor caracteristici naturale (art.7 pct. 1 şi 2).
1.2.2. Regimul juridic al mării teritoriale
În virtutea suveranităţii sale asupra mării teritoriale statul
riveran stabileşte prin legi interne regimul juridic al mării teritoriale,
cu respectarea principiilor şi normelor de drept internaţional.
De exemplu, Legea nr.17/1990, astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002 (republicată în
octombrie 2002) şi prin O.U.G. nr.130/2007 reglementează, în
conformitate cu Convenţia din 1982 (art.1) regimul juridic al:
apelor maritime interioare,
mării teritoriale,
zonei contigue şi
zonei economice exclusive.
Ceea ce deosebeşte regimul juridic al mării teritoriale de
cel al apelor maritime interioare este faptul că, în interesul
navigaţiei, statele au recunoscut dreptul de trecere inofensivă a
navelor străine prin marea teritorială. Acest drept a fost prevăzut în
Convenţia din 1958, reluat şi dezvoltat în Convenţia din 1982.
Convenţia defineşte nu numai termenul „trecere”, ci şi
expresia „trecere inofensivă”.
Prin „trecere” a unei nave, potrivit art.18, se înţelege
navigarea în marea teritorială în scopul:
132
TEMA a VI-a – Dreptul mării
a) de a traversa marea teritorială, fără a intra în porturile
sau în apele interioare;
b) de a intra sau ieşi din porturile statului riveran sau din
apele interioare ale acestuia.
Trecerea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă, oprirea şi
ancorarea sunt admise numai în cazuri de:
forţă majoră,
incidente de navigaţie sau
pentru a ajuta persoane ori nave în pericol.
Trecerea este „inofensivă” atât timp cât ,,nu aduce
atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran” (art.19).
Art. 19(2) al Convenţiei din 1982 enumeră 12 categorii de
activităţi, precizând că angajarea unei nave străine în una dintre
ele atrage pierderea dreptului de trecere inofensivă.
Activităţile enumerate sunt următoarele:
a) ameninţarea sau folosirea forţei împotriva suveranităţii
sau integrităţii teritoriale a statului riveran;
b) exerciţii sau manevre cu arme de orice fel;
c) culegerea de informaţii în detrimentul securităţii statului;
d) propaganda împotriva apărării sau securităţii statului;
e) lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
f) lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;
g)îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante,
fonduri băneşti sau persoane contrar legilor statului riveran;
h) poluarea deliberată şi gravă, prin încălcarea Convenţiei;
i) pescuitul;
j) cercetări sau ridicări hidrografice;
k) perturbarea funcţionării oricărui echipament sau insta-
laţie a statului riveran;
l) orice altă activitate care nu are o legătură directă cu
trecerea prin marea teritorială.
Statul riveran poate: adopta legi şi reglementări referitoare
la trecerea inofensivă; are dreptul de a lua, în marea sa teritorială,
133
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
măsurile necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este
inofensivă (art.21 şi 25 din Convenţie); poate interzice temporar
accesul oricăror nave străine în anumite zone de securitate din
marea sa teritorială.
Împotriva navelor străine care se angajează în activităţi
interzise (conform „trecerii inofensive”) sau care au încălcat legile
statului riveran în apele interioare, el poate exercita dreptul de
urmărire, inspecţie şi chiar de a le reţine în marea teritorială şi, în
anumite condiţii, în marea liberă .
Unele state, între care şi România, interzic accesul în
marea lor teritorială, în apele maritime interioare şi în porturi,
oricăror nave care au la bord arme nucleare, chimice sau orice alte
arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme
(art.19 din Legea nr. 17/1990, modificată prin Legea nr.36/2002).
1.2.3. Reguli aplicabile diferitelor categorii de nave în
marea teritorială - jurisdicţie
În ce priveşte exercitarea jurisdicţiei asupra navelor străine
Convenţia din 1982 face distincţie, în principiu, între două categorii
de nave:
a) nave comerciale şi nave de stat utilizate în scopuri
comerciale (legea română astfel cum a fost modificată reţine numai
„nave străine folosite în scopuri comerciale”, art.26);
b) nave de război şi alte nave de stat utilizate în scopuri
necomerciale.
Se mai distinge între jurisdicţia penală şi jurisdicţia civilă.
Ca regulă, asupra navelor comerciale se aplică jurisdicţia
penală a statului de pavilion, dar în virtutea suveranităţii teritoriale,
jurisdicţia penală a statului riveran se impune, într-o serie de
cazuri, asupra jurisdicţiei statului de pavilion.
Jurisdicţia penală a statului riveran la bordul unei nave
comerciale străine care trece prin marea teritorială sa, se va
exercita în următoarele cazuri:
134
TEMA a VI-a – Dreptul mării
a) dacă consecinţele infracţiunii se extind asupra statului
riveran;
b) dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării
sau ordinea în marea teritorială;
c) dacă asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de
căpitanul navei sau de un agent diplomatic ori consular al statului
de pavilion;
d) dacă actele de urmărire penală sunt necesare pentru
repri-marea traficului ilicit de stupefiante.
La aceste patru cazuri, legea română (nr. 17/1990,
modificată prin Legea nr. 36/2002) mai adaugă cazul în care
„infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau o persoană
fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României” (art.26(2)
lit. a ).
Cât priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran va putea lua
măsuri de executare silită ori de conservare asupra navelor
comerciale străine, dar numai pentru:
executarea unor obligaţii contractuale;
responsabilităţi asumate de navă în timpul sau în
vederea trecerii prin apele statului riveran.
Navele de război şi navele de stat străine utilizate în
scopuri necomerciale, beneficiază în marea teritorială de imuni-
tăţile statului străin şi asupra acestora nu pot fi efectuate acte de
urmărire penală, de executare silită sau alte măsuri. Dreptul de
trecere al acestor nave prin marea teritorială nu este general
acceptat.
Convenţia din 1982 nu a clarificat această problemă şi nu
afirmă în mod clar existenţa unui astfel de drept, dar recunoaşte
statului riveran dreptul de a cere navelor militare străine să
părăsească marea sa teritorială dacă ele nu se conformează
regulilor sale privind trecerea prin marea teritorială.
Legislaţiile naţionale dintr-o serie de state (de exemplu
legea chineză din 1992), între care şi România, prevăd subordo-
135
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
narea dreptului de trecere al navelor militare străine, submarinelor
şi navelor folosite pentru servicii guvernamentale prin marea
teritorială ori intrarea în porturi şi rade, unei aprobări prealabile (art.
30, alin 1 din legea română).
Ratificând Convenţia din 1982, România a reiterat
declaraţia formulată la semnare, conform căreia „reafirmă dreptul
statelor riverane de a adopta măsuri pentru protecţia intereselor de
securitate, inclusiv dreptul de a adopta reglementări naţionale cu
privire la trecerea navelor de război străine prin marea teritorială”.
1.3. Zona contiguă
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării terito-
riale, care se întinde spre larg dincolo de limita exterioară a aces-
teia până la o distanţă maximă de 24 de mile marine măsurată de
la liniile de bază ale mării teritoriale (art. 33 al Convenţiei din
1982).
Regimul juridic al zonei contigue constă în drepturi
speciale ale statului riveran de a exercita controlul pentru:
prevenirea încălcării legilor şi reglementărilor sale
vamale, fiscale, sanitare sau de trecere a frontierei de stat pe
teritoriul său ori în marea sa teritorială;
reprimarea încălcărilor acestor legi şi reglementări
comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială.
1.4. Zona economică exclusivă (Z.E.E.)
1.4.1. Definiţie şi delimitare
Zona economică exclusivă este zona situată dincolo de
marea teritorială şi adiacentă acesteia, care se întinde în larg pe o
distanţă de până la 200 mile marine măsurate de la liniile de bază
ale mării teritoriale şi care are un regim juridic special (art. 55 şi 57
ale Convenţiei din 1982).
Precizări
136
TEMA a VI-a – Dreptul mării
La originea zonei economice exclusive se află zonele
de pescuit sau zonele de conservare a resurselor piscicole, care
încep să apară la sfârşitul secolului XIX şi se accentuează în
perioada Conferinţei de la Haga (1930), şi a Conferinţelor O.N.U.
asupra dreptului mării.
Conceptul de „zonă economică exclusivă” este folosit
pentru prima oară de Kenya într-un proiect de articole, adresat în
1972 Comitetului O.N.U. pentru folosirea paşnică a spaţiilor
submarine, a cărui esenţă o reprezintă caracterul exclusiv economic
al drepturilor revendicate.
În dreptul internaţional zona economică exclusivă este
intro-dusă prin Convenţia din 1982, care îi consacră un spaţiu larg
(art. 55-75).
1.4.2. Regimul juridic al zonei economice exclusive
Zona economică exclusivă este supusă unui regim juridic
special care se defineşte prin: drepturi economice exclusive
recunoscute statelor riverane asupra ansamblului resurselor din
această zonă; inclusiv jurisdicţia în zonă, dar exclude revendicările
de suveranitate teritorială din partea acestor state.
Prin urmare, statul riveran are în Z.E.E. drepturi suverane
şi nu suveranitate, deci nu are totalitatea drepturilor, ci numai cele
de natură economică şi jurisdicţia aferentă.
Drepturile sunt recunoscute statului riveran numai în
scopul:
explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor
naturale, biologice sau nebiologice, atât ale fundului mării, ale
subsolului acestuia, cât şi ale apelor de deasupra;
desfăşurării altor activităţi de explorare şi exploatare a
zonei în interes economic, între care, producerea de energie cu: → ajutorul apei,
→ al curenţilor marini şi al vântului.
Precizare: drepturile cu privire la resursele fundului mării
137
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
şi ale subsolului vor fi exercitate conform regimului platoului
continental (art. 57 alin. 3 al Convenţiei din 1982).
În exercitarea dreptului de gestionare a resurselor
biologice ale Z.E.E., statul riveran stabileşte volumul total autorizat
al capturilor de resurse biologice (îndeosebi peşte) şi determină
capacitatea sa de a le exploata. Dacă această capacitate de
exploatare este inferioară volumului total autorizat, el va permite
altor state, pe bază de acorduri speciale sau prin alte aranjamente,
să exploateze excedentul volumului autorizat (art. 61 şi 62 ale
Convenţiei din 1982).
Convenţia din 1982, (art. 69 şi 70 ) recomandă statului
riveran să acorde, în acest domeniu, un regim preferenţial statelor:
- fără litoral ori şi care fac parte din aceeaşi regiune
- celor dezavantajate geografic sau subregiune geografică.
În această privinţă, România la ratificarea Convenţiei din
1982, a reiterat Declaraţia formulată la semnarea convenţiei în
care se arată:
„Ca ţara geografic dezavantajată, riverană la o mare
săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvol-
tării cooperării internaţionale în domeniul valorificării resurselor
piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste şi
echitabile, care să asigure accesul ţărilor din această categorie la
resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau
subregiuni”.
Statul riveran mai are în zona economică exclusivă şi alte
drepturi exclusive, cum sunt:
amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi
lucrări pentru explorarea şi exploatarea resurselor;
înfăptuirea lucrărilor pentru cercetarea ştiinţifică marină;
protecţia şi conservarea mediului marin;
jurisdicţia exclusivă aferentă.
138
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Toate statele riverane sau fără litoral exercită în zona
economică exclusivă:
libertatea de navigaţie;
libertatea de survol;
libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine.
Rezultă că regimul juridic al Z.E.E. include atât drepturi
care ţin de regimul mării teritoriale, cât şi de cel de mare liberă,
fără ca ea să facă parte din una sau alta dintre aceste zone. Din
contră, ea se delimitează ca o zonă de sine stătătoare,
considerată, în doctrină, ca având un regim juridic mixt ori sui
generis.
În orice caz, zona reprezintă o instituţie nouă în dreptul
mări, în cadrul căreia s-a reuşit un bun echilibru între:
drepturile economice ale statului riveran; şi
drepturile celorlalte state.
Regimul juridic al zonei economice exclusive a României
este stabilit prin legea nr.17/1990, modificată prin Legea nr.
36/2002, care abrogă Decretul nr.142/1986.
În conformitate cu noile reglementări se accentuează
asupra respectării legilor şi reglementărilor române în zona
economică, inclusiv prin inspecţie, reţinere, sechestrare şi urmărire
judiciară a navelor de pescuit care încalcă drepturile suverane ale
statului român (art.14 alin 2 din lege), precum şi asupra protecţiei
mediului marin împotriva poluării de orice fel (deversării de deşeuri,
hidrocarburi ş.a.).
1.5. Platoul continental
1.5.1. Definiţie şi delimitare
Pentru prima oară platoul continental a fost proclamat prin
Declaraţia preşedintelui S.U.A., H.Truman în 1945, prin care se
revendica dreptul de jurisdicţie şi control asupra solului şi subso-
lului platoului continental al coastelor S.U.A., în timp ce, apele de
139
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
deasupra aveau regim de mare liberă.
Ca instituţie a dreptului internaţional al mării, platoul
continental a fost consacrat pentru prima oară prin Convenţia de la
Geneva din 1958 şi reafirmat, cu unele dezvoltări în Convenţia din
1982 (art.76-85).
Din punct de vedere geologic, platoul continental
reprezintă prelungirea naturală a ţărmului statului riveran într-o
pantă uşor înclinată, iar în unele cazuri abruptă sub apele mării
până la marginea continentală, unde marea nu atinge, de regulă
adâncimi mai mari de 150-200 m, dincolo de care începe taluzul
continental abrupt, spre marile adâncimi ale mărilor şi oceanelor.
Platoul continental în sens geologic este foarte diferit ca
lăţime: de la sute de kilometri spre larg până la unu sau doi
kilometri. Tocmai de aceea s-a impus o definiţie juridică.
Convenţia de la Geneva din 1958 a definit platoul
continental ca fiind fundul mării şi subsolul regiunilor submarine
adiacente coastelor, dar situate în afara mării teritoriale până la o
adâncime de 200 de metri, sau peste această limită, până la
distanţa la care adâncimea apelor de deasupra permite exploa-
tarea resurselor naturale ale acelor regiuni (art.1).
Convenţia din 1982 conţine în art. 76(1) o definiţie juridică
a platoului continental potrivit unor criterii mai precise, decât
Convenţia din 1958.
Convenţia din 1982 defineşte platoul continental al unui
stat riveran ca fiind:
„fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate
dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii
naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita
exterioară a marginii (taluzului) continentale sau până la o
distanţă de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se
măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a
marginii continentale se află la o distanţă inferioară”.
În cazurile în care prelungirea naturală a marginii
140
TEMA a VI-a – Dreptul mării
continentale se întinde dincolo de 200 de mile marine, art. 76
instituie două alternative, prevăzând excepţii şi limite în vederea
stabilirii limitei exterioare a platoului continental peste 200 de mile
şi astfel precizează că nu se pot depăşi:
fie 350 de mile marine de la liniile de bază ale mării
teritoriale,
fie 100 de mile de la linia care uneşte punctele unei
adâncimi de 2.500 m.(art.76 pct.4-6).
În aplicarea art. 76 s-a creat Comisia limitelor platoului
continental dincolo de 200 de mile marine, constituită din 21 de
membri specialişti în geologie, geofizică sau hidrografie, aleşi de
către statele părţi dintre cetăţenii lor.
Rezultă că, regula generală pentru delimitarea plato-
ului continental o reprezintă distanţa de 200 de mile marine,
celălalt criteriu care se aplică în cazuri speciale, combinând
distanţa cu adâncimea, crează posibilitatea extinderii platoului
continental în detrimentul zonei internaţionale şi deci a intereselor
celorlalte state şi îndeosebi a celor lipsite de litoral.
Pentru exploatarea platoului continental dincolo de 200 de
mile marine statul riveran va plăti contribuţii în bani sau în natură.
Delimitarea platoului continental între statele vecine sau
ale căror ţărmuri sunt situate faţă în faţă se face prin acord între
state în aşa fel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă.
1.5.2. Regimul juridic al platoului continental
Statul riveran exercită asupra platoului continental
drepturi suverane în scopul explorării lui şi exploatării resurselor
sale naturale.
Drepturile statului riveran asupra platoului continental sunt:
exclusive, în sensul că dacă el nu explorează platoul
sau nu-i exploatează resursele, nimeni nu poate să desfăşoare
astfel de activităţi fără consimţământul său; şi nu depind de ocupaţia acestuia, efectivă sau fictivă,
141
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
şi nici de vreo declaraţie expresă.
Deci, spre deosebire de zona economică exclusivă, care
pentru a fi stabilită şi drepturile recunoscute, trebuie să fie
proclamată printr-un act intern (lege, declaraţie), pentru platoul
continental nu este absolut necesar un asemenea act, drepturile
statului riveran asupra platoului fiind recunos-cute în mod automat
în baza Convenţiei din 1982, ca şi a celei din 1958.
Potrivit art.77 al Convenţiei din 1982, resursele naturale
ale platoului continental pot fi:
resurse minerale sau nebiologice (petrol, gaze,
cărbune, nichel, cupru,etc.);
organisme vii care aparţin speciilor sedentare (de
exemplu scoici, corali sau alte specii de crustacee care trăiesc „în
mod constant în contact cu solul sau subsolul mării”).
Statul riveran are şi dreptul exclusiv de a construi şi de a
autoriza şi reglementa construirea,exploatarea şi utilizarea de:
insule artificiale;
instalaţii, structuri şi lucrări pentru explorarea sau
exploatarea resurselor platoului continental.
Statul riveran poate stabili în jurul unor asemenea
instalaţii, zone de securitate, care nu pot depăşi o distanţă de 500
m de la fiecare punct al marginii lor exterioare.
Drepturile statului riveran trebuie exercitate în aşa fel încât
să nu aducă atingere:
regimului de mare liberă al apelor de deasupra;
spaţiului aerian de deasupra;
navigaţiei;
altor drepturi şi libertăţi recunoscute prin convenţie altor
state(ca de ex.punerea de cabluri şi conducte).
1.5.3. Regimul insulelor
În delimitarea spaţiilor maritime (marea teritorială, zona
contiguă, zona economică exclusivă) insulele au o anumită
142
TEMA a VI-a – Dreptul mării
incidenţă, dar cât priveşte platoul continental incidenţa acestora
pare a fi mai mare. De regulă, insulele fac parte din teritoriul
diverselor state riverane, există însă şi insule nesupuse
suveranităţii unui stat.
Convenţia din 1982 în art.121 (ca şi Convenţia din 1958,
privind marea teritorială art.10), defineşte „insula” ca „o întindere
naturală de pământ, înconjurată de apă, care rămâne descoperită
în timpul fluxului”.
În delimitarea spaţiilor maritime, Convenţia stabileşte o
distincţie între:
insule locuibile; şi
insule nelocuibile.
În timp ce, insulele locuibile au: mare teritorială, zonă
contiguă, zonă economică exclusivă şi platou continental, insulele
nelocuibile nu dispun, prin excludere, decât de două dintre cele
patru zone.
Astfel, art.121 alin.3 al Convenţiei din 1982 prevede că
„Stâncile care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieţi
economice proprii nu au zonă economică exclusivă şi nici platou
continental.”
Ratificând Convenţia din 1982, prin Legea nr.110 din 10
octombrie 1996, România a reiterat declaraţia formulată la
semnare declarând că:
„în temeiul cerinţelor de echitate-după cum rezultă din
art.74 şi 83 ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării-,
insulele nelocuite şi fără viaţă economică nu pot afecta în nici un
fel delimitarea spaţiilor maritime ce aparţin ţărmurilor principale ale
statelor riverane.” (art.3 pct.3 din lege).
În practica statelor, delimitarea spaţiilor maritime ale
insulelor locuite, dar şi nelocuite (nelocuibile), cu sau fără o viaţă
economică proprie crează o serie de probleme mai ales în cazul în
care asemenea insule sunt situate în proximitatea ţărmului altor
state (limitrofe sau cu ţărmuri opuse).
143
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.6. Marea liberă
1.6.1. Noţiune şi delimitare
Cu toate că noţiunea de mare liberă şi principiul care o
defineşte au apărut şi s-au afirmat încă din secolul XVII,
exprimarea lor prin norme juridice convenţionale nu a fost posibilă
decât în 1958, prin Convenţia de la Geneva asupra mării libere.
Evoluţiile care au avut loc înainte de codificare, dar mai
ales, între prima Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării şi cea de
a treia Conferinţă care s-a încheiat cu Convenţia O.N.U. asupra
dreptului mării, se apreciază în doctrină că au făcut ca o treime din
spaţiul mării să fie supus jurisdicţiei naţionale a statelor riverane.
Art. 86 (partea a VII-a) din Convenţia din 1982, stabilind,
prin excludere, limitele (delimitarea) mării libere arată că dispoziţiile
acestei părţi (art.86-120) se aplică „tuturor părţilor mării care nu
sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială
sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale
unui stat arhipelag”.
1.6.2. Regimul juridic al mării libere
Principiul general care guvernează acest regim este
principiul libertăţii mării libere, însemnând că marea liberă este
deschisă tuturor statelor, fie ele riverane, fie fără litoral. Nici un stat
nu poate pretinde, în mod legitim, să supună o parte oarecare a
mării libere suveranităţii sale (art.89).
Libertatea mării libere cuprinde în special pentru state
urmă-toarele 6 libertăţi:
a) libertatea de navigaţie;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine;
d) libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii
autorizate de dreptul internaţional;
144
TEMA a VI-a – Dreptul mării
e) libertatea pescuitului;
f) libertatea cercetării ştiinţifice.
Aceste libertăţi nu sunt absolute, ci ele trebuie exercitate în
anumite condiţii şi limite:
sunt condiţii prevăzute în convenţie, care implică
obligaţia generală a statelor de a coopera în marea liberă;
cu luarea în considerare a intereselor celorlalte state,
ca şi a drepturilor pe care Convenţia le recunoaşte în ceea ce
priveşte activităţile din „zona internaţională”.
În plus, art.88 al Convenţiei prevede că „Marea liberă va fi
folosită în scopuri paşnice”.
În exercitarea libertăţilor mării libere statele au anumite
drepturi, dar şi obligaţii legate de prevenirea şi reprimarea unor
activităţi ilicite ori anumite evenimente, cum sunt următoarele
obligaţii:
de a coopera pentru reprimarea pirateriei pe marea
liberă;
de a preveni şi reprima transportul de sclavi;
de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante în marea liberă;
de a coopera la reprimarea emisiunilor neautorizate
difuzate din marea liberă;
de a coopera pentru reprimarea actelor ilicite împotriva
siguranţei navigaţiei maritime; precum şi
de a coopera în conservarea şi gestionarea resurselor
biologice;
de a acorda asistenţă pe mare.
Dreptul de a efectua o reţinere pentru motive de piraterie îl
au numai navele:
de război ale oricărui stat sau
aeronavele militare sau
alte nave sau aeronave afectate unui serviciu public şi
care sunt autorizate în acest scop.
145
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Un tratament similar poate fi aplicat şi în cazul navelor
care transportă sclavi, servesc unor emisiuni neautorizate, sau
sunt fără naţionalitate (art.107 şi 110).
1.6.3. Naţionalitatea navelor şi legea pavilionului
Atât naţionalitatea cât şi legea pavilionului constituie
aspecte importante ale regimului juridic al mării libere.
Fiecare stat stabileşte condiţiile pentru:
acordarea naţionalităţii sale navelor;
înmatricularea pe teritoriul său a navelor;
ca navele să dobândească dreptul de a purta pavilionul său.
Navele au naţionalitatea statului care le-a autorizat să
poarte pavilionul său.
Fiecare stat acordând pavilionul este obligat să ia, conform
art.94, măsurile necesare pentru a se asigura că navele care
navighează sub pavilionul său, nu pun în pericol siguranţa
navigaţiei pe mare, îndeosebi în ce priveşte:
construcţia şi echiparea navei şi navigabilitatea sa;
competenţa, condiţiile de muncă şi pregătirea echipajelor;
sistemele de orientare şi semnalizare pentru prevenirea
abordajelor.
Prin impunerea unor asemenea obligaţii se urmăreşte
limitarea practicii pavilioanelor de complezenţă. O navă care
navighează sub pavilionul mai multor state, de care se foloseşte
după cum doreşte, nu se poate prevala, faţă de orice stat terţ de
nici una dintre aceste naţionalităţi şi poate fi considerată lipsită de
naţionalitate.
Fiecare stat exercită în marea liberă jurisdicţia exclusivă
asupra navelor care arborează pavilionul său.
Navele de război, ca şi cele afectate exclusiv unui serviciu
public se bucură în marea liberă de imunitate completă de
jurisdicţie faţă de oricare alt stat decât statul de pavilion.
Spre deosebire de acestea, pentru navele comerciale
146
TEMA a VI-a – Dreptul mării
competenţa statului pavilionului, în domeniul civil, intră uneori în
conflict cu competenţa altor state.
În materie penală, competenţa statului pavilionului, cu
toate că în principiu este exclusivă se exercită, uneori în
concurenţă cu aceea a statului naţional al persoanei vinovate sau,
în caz de abordaj şi a statului de pavilion al navei avariate.
În marea liberă, limitări ale libertăţii de navigaţie rezultă
conform art.111 din folosirea dreptului de urmărire, care poate fi
exercitat de navele unui stat riveran asupra unei nave străine în
cazul îndeplinirii, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii:
să existe motive întemeiate pentru a se crede că nava
străină a contravenit legilor şi reglementărilor acestui stat;
urmărirea trebuie să înceapă când nava străină sau una
din ambarcaţiunile sale se află în apele interioare, în marea
teritorială sau în zona contiguă a statului care întreprinde urmărirea
şi nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării teritoriale sau
ale zonei contigue, decât cu condiţia de a nu fi fost întreruptă.
Dreptul de urmărire se aplică mutatis mutandis încălcărilor
legilor şi reglementărilor statului riveran aplicabile zonei economice
exclusive sau platoului continental, comise în acele zone.
Dreptul de urmărire încetează, atunci cînd nava urmărită
intră în marea teritorială a statului său ori a altui stat.
1.7. Zona internaţională a teritoriilor submarine
1.7.1. Noţiune şi delimitare
Zona internaţională sau pur şi simplu „Zona“ aşa cum o
denumeşte art.1(1) din Convenţie înseamnă „fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.”
În concret, rezultă că „zona” se delimitează şi ea prin
excludere, cuprinzând ceea ce rămâne după delimitarea platourilor
continentale ale statelor riverane, potrivit regulii generale de 200 şi,
respectiv celor două alternative: fie de 350, fie 100 mile marine
147
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
combinată cu adâncimea de 2.500 m.
Preocupările statelor pentru reglementarea „Zonei” au fost
determinate de descoperirea unor importante resurse minerale,
inclusiv noduli polimetalici în zonă ceea ce a dus, în 1968 la
crearea „Comitetului pentru utilizarea paşnică a fundului mărilor şi
oceanelor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale”, şi foarte repede,
în 1970 la proclamarea acestor spaţii şi a resurselor lor ca
„patrimoniu comun al umanităţii”.
Convenţia din 1982 (Partea a XI-a, art.133-191), în urma
unor compromisuri, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, a
reuşit, pentru prima oară:
să dezvolte şi să consacre juridic conceptul de
„patrimoniu comun al umanităţii” pentru Zonă şi resursele sale;
să stabilească o structură instituţională proprie zonei;
să instituie un regim juridic privind activităţile în zonă şi
exploatarea resurselor zonei.
În ansamblu regimul juridic al Zonei şi resurselor sale este
radical diferit de regimul celorlalte părţi ale mării, inclusiv al apelor
mării libere de deasupra zonei.
Unele probleme privind:regimul de exploatare a resurselor
Zonei, distribuirea profitului realizat din exploatare, unele compe-
tenţe ale structurilor create nu au fost agreate de ţările
industrializate şi în consecinţă unele dintre ele nu au semnat
Convenţia sau au amânat ratificarea (de exemplu S.U.A., nici până
în decembrie 2002 nu a semnat-o), ceea ce a întârziat intrarea în
vigoare a Convenţiei.
Pentru înlăturarea unui asemenea impediment, la 28 iulie
1994, la New York, a fost adoptat Acordul privind aplicarea părţii a XI-
a a Convenţiei O.N.U. asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982.
În realitate, în opinia noastră, Acordul din 1994 a modificat,
în parte, dispoziţiile părţii a XI-a din Convenţie, regimul actual de
exploatare a resurselor Zonei constând în faptul că dispoziţiile
Acordului din 1994 şi ale Părţii a XI-a a Convenţiei din 1982 trebuie
148
TEMA a VI-a – Dreptul mării
interpretate şi aplicate împreună, ca un singur instrument.
În caz de incompatibilitate între dispoziţiile Părţii a-XI-a şi
ale Acordului, prevalează prevederile Acordului.
1.7.2. Principiile regimului juridic al zonei şi resurselor
sale
Proclamând conceptul în domeniu, art.136 statuează că:
„zona şi resursele sale sunt patrimoniu comun al
umanităţii.”
Acest concept, consacrat cu valoare de principiu, este
dezvoltat (în art.137 şi 140) precizându-se următoarele 5
elemente:
nici un stat nu poate să revendice sau să exercite
suveranitatea sau drepturi suverane asupra unei părţi a zonei sau
asupra resurselor sale;
nici un stat şi nici o persoană fizică sau juridică nu poate
să-şi însuşească vreo parte a zonei sau a resurselor sale;
toate drepturile asupra resurselor zonei aparţin
întregii umanităţi în numele căreia va acţiona autoritatea;
resursele zonei sunt inalienabile, mineralele extrase
pot totuşi fi înstrăinate, dar numai cu respectarea dispoziţiilor părţii
a-XI-a şi regulilor adoptate de autoritate;
activităţile din zonă vor fi desfăşurate în interesul
întregii umanităţi, indiferent de situaţia geografică a statelor, fie
că sunt state riverane sau fără litoral şi ţinând seama de interesele
statelor în curs de dezvoltare.
În plus, Convenţia prevede că zona este deschisă utilizării
în scopuri exclusiv paşnice de către toate statele riverane sau fără
litoral (art.141).
Regimul juridic al zonei este întregit de o dispoziţie
specifică zonelor nesupuse jurisdicţiei naţionale, care se referă la
natura obligaţiilor şi responsabilităţii statelor pentru respectarea
acestui regim.
149
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Astfel, statele părţi sunt obligate de a veghea ca
activităţile care au loc în zonă să fie conforme cu dispoziţiile
părţii a XI-a a Convenţiei, atunci când activităţile sunt desfăşurate:
fie de către ele însele;
fie de către întreprinderile lor de stat;
sau de către persoane fizice sau juridice care posedă
naţionalitatea lor ori sunt controlate în mod efectiv de către ele sau
de către cetăţenii lor.
Convenţia precizează că, statul parte nu este răspunzător
de daunele rezultate din încălcarea obligaţiei de către o persoană
garantată de el „dacă a luat toate măsurile necesare şi corespun-
zătoare pentru a asigura respectarea efectivă a părţii a XI-a şi a
anexelor pertinente” (art.139 alin.2).
1.7.3. Structura instituţională privind exploatarea resur-
selor zonei
Autoritatea internaţională este organizaţia prin interme-
diul căreia statele părţi organizează şi controlează activităţile
desfăşurate în zonă în vederea gestionării resurselor acesteia.
Autoritatea internaţională pentru fundul mărilor şi oceanelor
are următoarele trăsături caracteristice:
este o organizaţie interguvernamentală specializată;
este bazată pe principiul egalităţii suverane a statelor membre;
Adunarea
are o structură tripartită Consiliul
Secretariatul
Întreprinderea
(entitatea operaţională)
are personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică
necesară pentru exercitarea funcţiilor sale;
Autoritatea şi bunurile sale, ca şi persoanele care acţionează în
cadrul său se bucură pe teritoriul fiecărui stat de privilegiile şi
Comisia de planificare economică
Comisia juridică şi tehnică
150
TEMA a VI-a – Dreptul mării
imunităţile necesare îndeplinirii funcţiilor (art.177-183 din Convenţie).
Sediul Autorităţii este la Kingston (Jamaica). Membrii
Autorităţii sunt statele părţi la Convenţia din 1982 şi la Acordul din
1994.
Prin funcţiile şi atribuţiile sale Autoritatea va veghea, potrivit
Convenţiei şi Acordului, ca activităţile din zonă să se desfăşoare în aşa
fel încât să:
favorizeze dezvoltarea armonioasă a economiei mon-
diale şi creşterea echilibrată a comerţului mondial;
să promoveze cooperarea internaţională pentru dezvol-
tarea generală a tuturor statelor, şi mai ales a statelor în curs de
dezvoltare.
Autoritatea dispune de organizare financiară proprie,
resursele provenind din:
contribuţii ale statelor membre;
încasările rezultate din activităţile desfăşurate în Zonă,
inclusiv din taxe (art.13, anexa nr. III);
sume virate de Întreprindere;
fonduri împrumutate;
contribuţii voluntare ale statelor membre sau provenind
din alte surse.
Statele membre nu răspund de datoriile Autorităţii (art.174,
pct.4 din Convenţie).
Autoritatea internaţională îşi îndeplineşte atribuţiile şi
funcţiile prin organele sale. Adunarea care se compune din toţi
membrii Autorităţii şi este considerată ca organul suprem al
acesteia va stabili, în colaborare cu Consiliul, politica generală
a Autorităţii (Acordul din 1994, secţiunea 3 din anexă).
Printre alte atribuţii ale Adunării sunt:
să aleagă membrii Consiliului;
să creeze organele subsidiare;
să fixeze contribuţia membrilor la bugetul de adminis-
traţie al Autorităţii;
151
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
să examineze şi să aprobe la recomandarea Consiliului
regulile şi reglementările referitoare la explorarea şi exploatarea
resurselor, la repartizarea echitabilă a avantajelor financiare şi a
altor avantaje economice decurgând din activităţile desfăşurate în
zonă.
Consiliul este organul executiv cu o compunere restrânsă,
36 de membri ai Autorităţii aleşi pe 4 ani de Adunare dintre statele
membre grupate, după anumite criterii, în 5 categorii:
a) 4 state consumatoare sau importatoare de minereuri
care urmează a fi extrase din zonă;
b) 4 state care au făcut cele mai mari investiţii pregătitoare
în zonă (cercetare sau explorare „investitori pioneri”);
c) 4 state care sunt exportatori principali de produse care
urmează a fi extrase din zonă;
d) 6 state în curs de dezvoltare cu interese speciale;
e) 18 state alese conform principiului repartiţiei geografice
echitabile.
Consiliul stabileşte, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei
şi Acordului obiectivele specifice pe care trebuie să le promoveze
Autoritatea.
În Consiliu, ca dealtfel şi în cadrul Adunării, se urmăreşte
adoptarea deciziilor prin consens, dacă nu este posibil consensu
se procedează la vot, în problemele de procedură deciziile fiind
adoptate cu majoritatea membrilor prezenţi şi votanţi.
În cadrul Consiliului însă în anumite probleme de fond
deciziile nu se pot adopta fără consimţămâmtul statelor părţi a
căror economie are o importanţă semnificativă în dezvoltarea
economiei mondiale, ori în producţie, importul ori consumul de
minerale din categoria celor extrase din zonă. Pe această cale se
ajunge la un sistem de vot ponderat.
Spre deosebire de Consiliu, în Adunare nu există votul
ponderat.
Secretariatul este condus de un Secretar general, ales de
152
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Adunare, pe o perioadă de 4 ani,dintre candidaţii propuşi de
Consiliu.
Întreprinderea este organul operaţional al Autorităţii care
desfăşoară direct activităţile de:
explorare, exploatare şi gestionare a resurselor în zonă;
transport, prelucrare şi comercializare a mineralelor din
Zonă;
evaluare a tehnologiilor privind protecţia şi conservarea
mediului marin.
Întreprinderea dispune de resurse financiare, tehnice şi de
o structură organizatorică în vederea îndeplinirii funcţiilor şi are
personalitate juridică proprie faţă de Autoritate. În baza Acordului
din 1994 (anexă, sect.2), funcţiile Întreprinderii sunt îndeplinite de
Secretariatul Autorităţii. Ea este însă concepută, ca în viitor, să
desfăşoare activităţi în mod independent, ca o societate de
producţie şi comercializare de produse minerale, şi ea nu va putea
fi trasă la răspundere pentru actele Autorităţii şi nici aceasta pentru
Întreprindere.
Camera pentru reglementarea diferendelor privind
teritoriile submarine (art.187 din Convenţie) este o cameră cu
competenţă specială a Tribunalului Internaţional pentru Dreptul
Mării. Ea este compusă din 11 membri, aleşi de către membrii
Tribunalului pe o perioadă de 3 ani şi soluţionează exclusiv
diferende privind activităţile de explorare şi exploatare a zonei şi
resurselor sale.
Jurisdicţia Camerei priveşte următoarele categorii de
diferende:
între statele părţi la Convenţie;
între statele părţi şi Autoritate;
între Autoritate, Întreprindere şi întreprinzători particulari
- persoane fizice sau juridice;
orice alt diferend pentru care competenţa Camerei este
expres prevăzută de Convenţie.
153
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.7.4. Regimul de explorare şi exploatare a resurselor
zonei
Acest regim a fost stabilit prin Convenţia din 1982, inclusiv
anexa nr. III, fiind rezultatul unor negicieri îndelungate între:
statele industrializate şi
statele în curs de dezvoltare.
Compromisul la care s-a ajuns între interesele celor două
grupuri de state s-a concretizat, într-un „aranjament paralel” de
exploatare a resurselor zonei, sub aspectul entităţilor cu vocaţie de
participare şi a modului de atribuire a sectoarelor (perimetrelor) de
explorare şi exploatare.
Potrivit art.153(2) al Convenţiei, activităţile în Zonă se vor
desfăşura:
a) de către Întreprindere; şi
b) în asociere cu Autoritatea de către:
statele părţi; sau
întreprinderi de stat;ori
persoane fizice sau juridice care au naţionalitatea unui stat
parte ori sunt efectiv controlate de un stat parte sau de cetăţenii unui
asemenea stat.
Întreprinderea are latitudinea de a decide dacă doreşte să
desfăşoare ea însăşi activităţile de explorare şi exploatare în fiecare
sector rezervat sau să încredinţeze realizarea lor, pe bază de contract,
unor entităţi calificate.
Totuşi prin Acordul din 1994 se subliniază că:
„Întreprinderea va desfăşura primele sale operaţiuni de
exploatare a resurselor fundului mărilor în cadrul întreprinderilor
mixte” şi, numai după anumite etape Consiliul va aprecia operaţiu-
nile întreprinderii mixte şi va putea autoriza funcţionarea indepen-
dentă a întreprinderii.
Precizare:
În Acordul din 1994 se specifică faptul că dispoziţiile
154
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Convenţiei (art.170 şi art.11 din anexa IV) vor fi interpretate şi
aplicate (în realitate modificate s.n.) în conformitate cu secţ.2 din
Acord. Anumite schimbări au intervenit şi cât priveşte stabilirea
perimetrelor de explorare şi exploatare în vederea aplicării unui
sistem de împărţire a perimetrelor şi rezervarea sectoarelor.
Din faptul că Zona şi resursele sale sunt patrimoniu comun
al umanităţii şi că Autoritatea va acţiona în numele umanităţii
rezultă în mod firesc şi împuternicirea Autorităţii de a autoriza
entităţile (state şi întreprinderi de stat) şi persoanele care, conform
art.153(2b), au vocaţia de a participa la activităţile din Zonă.
Orice activitate se poate desfăşura în Zona teritoriilor
submarine numai în temeiul unei autorizaţii eliberată de Autoritate
pe baza unor condiţii şi criterii economico-financiare, stabilite de
Convenţia din 1982 şi Acordul din 1994 (Anexa, secţ.1şi 2).
La rândul său, celui autorizat, prin planul de lucru aprobat,
i se conferă drepturi exclusive pentru explorarea şi exploatarea
categoriilor specificate de resurse din sectorul specificat în planul
respectiv.
Acestea apar ca deosebiri esenţiale între Zona teritoriilor
submarine şi celelalte spaţii internaţionale (marea liberă şi spaţiul
extraatmosferic), situate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale
pentru care neexistând însă o entitate, care să le gestioneze nu se
pune problema autorizării activităţilor şi nici alte măsuri în acele
spaţii la alt nivel, decât cel al autorităţilor naţionale.
Dealtfel, atribuţiile conferite Autorităţii în legătură cu
aplicarea regimului de explorare şi exploatare a resurselor Zonei
pun şi ele în evidenţă două particularităţi ale Autorităţii faţă de orice
altă organizaţie internaţională şi anume:
1) i se atribuie Autorităţii o anumită competenţă teritorială
asupra unor spaţii întinse;
2) investirea sa cu competenţe directe de coordonare şi
control asupra activităţii operatorilor din Zonă, subiecte de drept
intern supuse, în principiu, jurisdicţiei statelor lor de naţionalitate.
155
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
În concluzie, atât regimul juridic al Zonei şi resurselor
sale, cât şi Autoritatea creată pentru a le gestiona se disting prin
particularităţi proprii inedite, dar şi diferite de regimurile juridice ale
altor spaţii internaţionale şi de organizaţiile internaţionale existente.
156
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Reprezentarea grafică a spaţiilor marine
(Regimuri juridice diferite)
ape maritime interioaresuveranitate → drept de acces
marea teritorialăsuveranitate → drept de trecere inofensivă
1) Zone desuveranitate
zonă contiguădrepturi speciale de control
zona economică exclusivădrepturi suverane economice
exclusive în baza unei legi interne
platoul continentaldrepturi suverane exclusive
în baza convenţiei
→ vamal→ fiscal→ sanitar→ de trecere a frontierei de stat
de explorare şi exploatare conservare şi gestiune asupra resurselor naturale - biologice; şi - nebiologice
resurselor mineralesau nebiologice
asupraorganismelor vii care aparţin speciilor sedentare
2) Zone de drepturi
marea liberă – accesul liber al tuturor statelor în condiţii de egalitate la
teritoriile submarine(zona internaţională)
→ pescuit→ navigaţie→ survol→ punere de cabluri şi conducte→ cercetare ştiinţifică→ construirea de insule artificiale şi alte instalaţii
patrimoniu comunal umanităţii
3) Zone maritime internaţionalenesupuse→ suveranităţii sau→ drepturilor suverane
157
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1) Când şi cu ce prilej a fost recunoscut noul concept de
„zonă contiguă”?
2) Care sunt cele 4 convenţii adoptate de prima Conferinţă
O.N.U. asupra dreptului mării de la Geneva din 1958?
3) Care sunt cele 3 elemente prin care se remarcă
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării?
4) Ce se înţelege prin ape maritime interioare?
5) În legătură cu accesul navelor comerciale în porturi, ce
drepturi recunoaşte Convenţia din 1982 statului riveran?
6) Definiţi marea teritorială.
7) Pentru delimitarea lăţimii mării teritoriale, când se
recurge la linia de bază normală şi, când la liniile de bază drepte?
8) Ce deosebeşte regimul juridic al mării teritoriale de cel
al apelor maritime interioare?
9) Ce se înţelege conform Convenţiei din 1982 prin
termenul „trecere”, dar prin „trecere inofensivă”?
10) Ca regulă jurisdicţia penală a cărui stat se aplică
asupra navelor comerciale străine în marea teritorială a statului
riveran?
11) Exemplificaţi 3 cazuri în care asupra navei comerciale
străine în marea teritorială se va exercita jurisdicţia penală a
statului riveran.
12) Care sunt drepturile pe care statul riveran le poate
exercita în zona sa contiguă ?
13) În ce scop îi sunt recunoscute drepturile statului
riveran asupra zonei sale economice?
14) În ce condiţii statul riveran va permite altor state să
exploateze excedentul volumului autorizat?
15) Care credeţi că au fost motivele pentru care România
a formulat o declaraţie la semnarea Convenţiei din 1982 în ce
priveşte Z.E.E., şi a reiterat-o la ratificare?
158
TEMA a VI-a – Dreptul mării
16) Definiţi platoul continental conform Convenţiei din
1982.
17) De ce credeţi că pentru exploatarea platoului
continental dincolo de 200 de mile statul riveran va plăti contribuţii
în bani sau în natură?
18) Care este raţiunea pentru care Convenţia din 1982
face distincţie între: insule locuibile şi nelocuibile?
19) De ce credeţi că delimitarea spaţiilor maritime ale
insulelor crează probleme în relaţiile dintre state?
20) Enumeraţi cele 6 libertăţi ale mării libere.
21) În ce condiţii navele statului riveran pot exercita, în
marea liberă, dreptul de urmărire asupra unei nave străine?
22) Definiţi zona internaţională a teritoriilor submarine.
23) Prin ce se diferenţiază regimul juridic al „zonei” şi
resurselor sale de regimul juridic al mării libere?
24) Care credeţi că a fost motivul pentru care a fost
adoptat Acordul din 1994 pentru punerea în aplicare a Părţii a XI-a
din Convenţia din 1982?
25) Enumeraţi cele 5 elemente ale conceptului de
„patrimoniu comun al umanităţii”.
26) Credeţi că regimul juridic şi Autoritatea Internaţională
pentru Zona teritoriilor submarine şi resursele sale ar putea
constitui modele pentru celelalte spaţii internaţionale şi resursele
lor? Care pot fi argumentele?
27) Completaţi următoarele enunţuri:
- Apele golfurilor şi băilor sunt delimitate spre…de la linia care
uneşte…cele mai avansate ale unei…a ţărmului, cu condiţia ca
aceste puncte să nu fie între ele la distanţă mai mare de .........mile
marine.
- Cât priveşte accesul şi staţionarea navelor străine în apele...se
face distincţie între navele…şi navele de…, mai ales cele de….
- Deci, limita juridică maximă a mării teritoriale este de până la…,
statele neputând să o …
159
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
- În virtutea suveranităţii sale asupra mării teritoriale statul…
stabileşte prin legi…regimul juridic al mării…, cu respectarea
principiilor şi normelor de drept…
- Împotriva navelor străine care se angajează în activităţi…sau
care au încălcat…statului riveran în apele…el poate exercita
dreptul de …, inspecţie şi chiar de a le…
- În exercitarea dreptului de gestionare a resurselor…ale Z.E.E.
statul riveran stabileşte volumul total … al capturilor de resurse
biologice şi determină…sa de a le exploata.
- Nici un stat nu poate pretinde în mod…să…o parte oarecare a
mării libere…sale.
- Navele au naţionalitatea…care le-a autorizat să poarte…său.
- Fiecare stat exercită în marea liberă…asupra navelor care
arborează…său.
- Dreptul de urmărire încetează,atunci când nava…intră în
marea…a statului său sau a altui…
- Autoritatea internaţională este organizaţia prin…căreia statele
părţi organizează şi…activităţile desfăşurate în…în vederea
gestionării… acesteia.
1.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1) Pentru determinarea lăţimii mării teritoriale se recurge
pentru prima oară la criterii cum sunt:
a) bătaia tunului;
b) linia orizontului;
c) regula celor 6 mile.
2) În problemele dreptului mării s-au ţinut 3 conferinţe
O.N.U.:
a) în 1958 la Geneva şi a adoptat 3 convenţii;
b) în 1960 la Geneva şi nu şi-a realizat obiectivele;
c) în 1973-1982 la Bucureşti şi a adoptat
Convenţia O.N.U. privind dreptul mării.
160
TEMA a VI-a – Dreptul mării
3) Sunt golfuri „istorice “ următoarele:
a) Hudson;
b) Bristol;
c) Granville.
4) Accesul navelor de război străine în apele maritime
interioare este supus unor condiţii restrictive cum sunt:
a) termenul de aprobare prealabilă;
b) nelimitarea termenului de şedere şi a manevrelor
premise;
c) refuzul intrării.
5) Limita maximă de 12 mile a mării teritoriale a fost
stabilită la Conferinţa O.N.U. privind dreptul mării de la:
a) Geneva 1958, Convenţia privind marea terito-
rială şi zona contiguă
b) Geneva 1960;
c) Montego Bay, 1982, Convenţia O.N.U. privind
dreptul mării.
6) O navă străină în trecere prin marea teritorială a unui
stat pierde dreptul de trecere inofensivă dacă se angajează în una
din următoarele activităţi:
a) ameninţarea sau folosirea forţei;
b) exerciţii sau manevre cu arme de orice fel;
c) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupe-
fiante, fonduri băneşti sau persoane conform ligilor
statului riveran.
7) Navele de război şi navele de stat străine se bucură de
imunităţile statului străin în marea teritorială şi împotriva lor nu se
pot efectua:
a) acte de urmărire penale;
b) acte de executare silită;
c) alte măsuri.
161
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
8) Zona economică exclusivă este supusă unui regim care
se defineşte prin:
a) drepturi speciale;
b) drepturi suverane – economice exclusive;
c) suveranitate.
9) Zona economică exclusivă face parte din:
a) marea teritorială;
b) marea liberă;
c) din zona teritoriilor submarine.
10) Platoul continental a fost introdus, pentru prima oară,
în dreptul internaţional prin:
a) Declaraţia lui Truman din 1945;
b) Convenţia de la Geneva din 1958;
c) Convenţia de la Montego Bay din 1982.
11) Resursele platoului continental pot fi:
a) resurse minerale sau nebiologice;
b) organisme vii care aparţin speciilor sedentare
c) resursele piscicole.
12) Dreptul de a efectua o reţinere pentru motive de
piraterie îl au numai navele:
a) de război ale oricărui stat
b) aeronavele civile; sau
c) alte nave ori aeronave afectate unui serviciu
public şi care sunt autorizate în acest scop.
13) În marea liberă asupra navelor se exercită jurisdicţia:
a) statului riveran;
b) statului de pavilion;
c) statului fără litoral.
14) Zona internaţională a teritoriilor submarine şi resursele
sale sunt considerate ca regim juridic:
a) „patrimoniu comun al umanităţii”;
b) supuse suveranităţii naţionale;
c) supuse drepturilor suverane ale statelor riverane.
162
TEMA a VI-a – Dreptul mării
15) Autoritatea internaţională pentru teritoriile submarine
are o structură:
a) tripartită;
b) constituită din patru organe;
c) constituită din şase organe.
16) Potrivit Convenţiei din 1982 activităţile în zonă se vor
desfăşura:
a) de către Întreprindere; şi
b) în asociere cu Autoritatea de către statele părţi;
sau
c) întreprinderi de stat; ori persoane fizice sau
juridice fără naţionalitate.
1.10. Bibliografie
1.D.Popescu, op. cit.,2005, pg.119-153
2. D.Popescu, A.Năstase - op.cit.,1997, pg.193-215
3. R.Miga-Beşteliu - op.cit., pg.246-269
4. Gh. Moca - op.cit., pg.342-399
5. A Bolintineanu - op.cit, pg.37-53; 63-85
163
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Prof. univ. dr. Dumitra Popescu
Drept internaţional public
Curs pentru învăţământ la distanţă
PARTEA A-II-A
157
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
TEMA A VII-A
SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC ŞI DREPTUL SPAŢIAL
1. Necesitatea unei reglementări
Lansarea în spaţiul extraatmosferic a primului obiect
spaţial (Sputnik 1) pe 4 octombrie 1957 de către fosta U.R.S.S., a
urgentat:
elaborarea unor principii şi norme care să guverneze
activităţile în acest spaţiu; şi
delimitarea spaţiului extraatmosferic de spaţiul aerian.
În 1958 Adunarea Generală a O.N.U.-în baza unei
rezoluţii- a creat un Comitet special ad-hoc, pentru utilizarea
paşnică a spaţiului cosmic (extraat-mosferic); în 1959 acesta a
devenit permanent, iar în 1962 a creat două subcomitete:
juridic; şi
tehnico-ştiinţific
Primele reguli în domeniu au fost create prin rezoluţii ale
Adunării Generale a O.N.U. adoptate, în domeniu, după cum
urmează:
în 1958 rezoluţia privind „Problema utilizării spaţiului
extraatmosferic în scopuri paşnice”;
în 1961 rezoluţia referitoare la proclamarea principiului
libertăţii spaţiului extraatmosferic;
în 1963 rezoluţia nr. 1962 privind „Declaraţia asupra
principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explo-
rarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”, care constituie nucleul
tratatului spaţial.
Unele din primele reguli care s-au impus se referă la faptul
că:
158
TEMA a VI-a – Dreptul mării
a) spaţiul extraatmosferic este guvernat de principiul
libertăţii şi nu poate constitui obiect al suveranităţii sau aproprierii
naţionale a nici unui stat;
b) Carta O.N.U. şi principiile fundamentale ale dreptului
internaţional se aplică acestui spaţiu.
Primul tratat în materie este Tratatul privind principiile
care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea
spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri
cereşti, din 1967 (Tratatul spaţial), care a stabilit cadrul juridic
general privind:
conduita statelor în spaţiul extraatmosferic; şi
regimul juridic al spaţiului extraatmosferic.
Tratatul spaţial a fost urmat de alte trei tratate care
reglementează probleme specifice activităţilor desfăşurate de state
în spaţiul extraatmosferic:
Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîn-
toarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic (1968);
Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru
daune cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic
(1972);
Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în
spaţiul extraatmosferic (1975).
În 1979 a fost adoptat Acordul care guvernează activi-
tatea statelor pe lună şi celelalte corpuri cereşti, care dezvoltă
şi precizează principiile şi normele din tratatul spaţial şi din
celelalte tratate în domeniu,creând totodată şi norme noi. Acordul
din 1979 prevede că dispoziţiile sale se vor aplica şi celorlalte
corpuri cereşti din sistemul solar, altele decât Terra, exceptând
cazul în care norme juridice specifice vor intra în vigoare pentru
oricare dintre aceste corpuri cereşti (art. I).
România este parte la Tratatul spaţial; Acordul privind
salvarea astronauţilor şi Convenţia asupra răspunderii.
159
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2. Delimitarea dintre spaţiul aerian şi spaţiul extraatmosferic
Problema definiţiei şi/sau a delimitării spaţiului extraat-
mosferic s-a pus, în doctrină, de la începutul activităţilor spaţiale, şi
în cadrul Comitetului ad-hoc pentru utilizarea paşnică a spaţiului
cosmic, încă din 1959 dar, până în prezent, nu s-a ajuns la o
reglementare juridică în domeniu, limita între cele două spaţii fiind
una convenţională.
Dintre criteriile convenţionale de delimitare care s-au
propus în doctrină şi în lucrările celor două Subcomitete (juridic şi
tehnico-ştiinţific) ale Comitetului O.N.U. pentru utilizarea paşnică a
spaţiului cosmic menţionăm:
criteriul matematic, limita dintre spaţiul extraatmosferic şi
spaţiul aerian să fie stabilită la o altitudine de 100 (110) km
deasupra nivelului mării;
criteriul liniei celui mai coborât perigeu pe care se pot
plasa sateliţii artificiali ai Pământului;
criteriul efectului gravitaţional, al controlului efectiv etc.
Statele nu au reuşit să ajungă la un acord asupra nici
unuia dintre criteriile menţionate, recurgând la teoria funcţională,
bazată pe categorii de activităţi care se desfăşoară în spaţiul
cosmic, ceea ce favorizează accesul liber la acest spaţiu şi
corpurile cereşti.
3. Principiile generale ale dreptului spaţial şi regimul juridic al spaţiului extraatmosferic
Potrivit tratatelor şi rezoluţiilor organelor O.N.U., la care ne
vom referi şi a cutumei, în materie, în dreptul spaţial s-au format o
serie de principii generale şi principii şi norme speciale care
guvernează activitatea statelor în spaţiul cosmic, pe lună şi
celelalte corpuri cereşti, determinând totodată regimul juridic al
160
TEMA a VI-a – Dreptul mării
acestora.
Principiul folosirii în scopuri paşnice a spaţiului cosmic
urmăreşte folosirea acestui spaţiu în interesul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale (art. III din Tratat).
Tratatul din 1967 interzice expressis verbis: plasarea pe
o orbită circumterestră a oricărui obiect purtător de arme nucleare
sau orice tip de arme de distrugere în masă; instalarea unor astfel
de arme pe corpurile cereşti, plasarea unor asemenea arme în
spaţiul extraatmosferic în orice alt mod. (art. IV (1) din Tratat) şi art.
III (1 şi 3) al Acordului din 1979).
Pe corpurile cereşti sunt interzise:
amenajarea de baze şi instalaţii militare;
executarea de manevre militare;
experimentarea oricărui tip de arme.Tratatul nu interzice
folosirea de personal militar pentru cercetări ştiinţifice şi nici
folosirea oricărui echipament sau instalaţii necesare pentru
explorarea paşnică a lunii şi celorlalte corpuri cereşti.
În opinia statelor deţinătoare legal de arme nucleare, se
fac două afirmaţii discutabile:
a) pe orbită este interzisă numai plasarea armelor
nucleare, dar nu şi a armamentelor clasice;
folosirea în scopuri paşnice;
utilizarea în interesul întregii omeniri(patrimoniul comun al omenirii);
libertatea de explorare şi utilizare de către toate statele;
neaproprierea naţională(nesupunerea suveranităţii);
cooperarea internaţională şiasistenţa reciprocă.
Principii generaleale spaţiului cosmic(inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti)
161
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
b) sunt interzise numai activităţile militare agresive, nu şi
cele defensive (de ex. sateliţii de ,,recunoaştere/spioni”).
Principiul utilizării în interesul întregii omeniri a
spaţiului cosmic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, acestea
sunt considerate ca patrimoniu comun al omenirii (art. IV şi XI ale
Acordului din 1979 care include şi resursele naturale ale Lunii).
Acordul privind Luna proclamă şi principiile după care ar urma să
se stabilească în viitor un regim de exploatare a resurselor
Lunii, atunci când acest lucru va fi posibil (art. XI alin. 5, 6 şi 7).
Principiul libertăţii de explorare şi utilizare constă, în
esenţă, în accesul egal, indiferent de gradul de dezvoltare
economică, mărime sau poziţie geografică al tuturor statelor la
activităţile spaţiale (art. I alin 2 din Tratat).
Libertatea de utilizare nu este absolută, ci ea trebuie
exercitată cu respectarea:
normelor dreptului internaţional;
inclusiv Carta O.N.U.,Tratatul spaţial şi celelalte tratate
în domeniu.
Principiul neaproprierii naţionale este definitoriu pentru
regimul juridic şi înseamnă că spaţiul extraatmosferic, Luna şi
celelalte corpuri cereşti sau părţi din acestea nu pot face obiectul
unei aproprieri de către state, sau persoane fizice ori juridice sau
organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale prin folosire sau
ocupaţie (art. II din Tratat şi art. XI alin 2 şi 3 din Acordul privind
Luna care precizează că nici suprafaţa şi nici subsuprafaţa Lunii,
resursele naturale in situ nu pot deveni proprietate a unui stat,
organizaţii de nici un fel sau persoane fizice ori juridice.
Principiul cooperării şi asistenţei reciproce se va
aplica:
în toate activităţile de explorare şi fololosire; şi
pe baze multilaterale, bilaterale ori prin organizaţii
internaţionale.
Atât aplicarea acestui principiu, cât şi delimitarea spaţiului
162
TEMA a VI-a – Dreptul mării
cosmic de cel aerian a pus în discuţie accesul şi utilizarea orbitei
geostaţionare, revendicată ca o „resursă naturală limitată” de
către statele ecuatoriale (Brazilia, Columbia, Ecuador, Congo,
Kenya, Uganda, Zair şi Indonezia) care printr-o Declaraţie comună
din 1976, au revendicat chiar suveranitate asupra orbitei
geostaţionare (o orbită circulară deasupra ecuatorului la o înălţime
de circa 36.000 km.)
Ţinând seama de opoziţia fermă a statelor industrializate
Adunarea Generală a O.N.U., printr-o rezoluţie din 1983, a
proclamat orbita ca o „resursă naturală limitată”, a cărei utilizare
trebuie să fie „raţională şi echilibrată”.
3.1. Principii şi norme speciale de drept spaţial
Aceste principii şi norme se desprind atât din cele două
tratate cu caracter general (Tratatul spaţial şi Acordul privind
Luna), cât mai ales din tratatele reglementând aspectele specifice
activităţii statelor în spaţiul cosmic, precum şi din rezoluţiile
Adunării Generale a ONU, ca şi din cutumă.
jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale; răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiu;Principiile speciale de înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu;drept spaţial: salvarea şi reîntoarcerea astronauţilor; teledetecţia prin sateliţi principii privind telecomunicaţiile directe prin sateliţi
163
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor
spaţiale aparţin statului (autorităţii) de lansare în al cărui registru
este înmatriculat obiectul spaţial, cât timp acestea
în spaţiu;
se află: pe corpurile cereşti;
când revin pe pământ.
Răspunderea internaţională a statelor (autorităţii) de
lansare poate apărea atât pentru activităţi spaţiale naţionale, cât şi
pentru activităţile desfăşurate de alte state pe teritoriul unui stat.
Autoritatea de lansare poate fi şi o organizaţie internaţională,
regulile răspunderii se aplică şi acestora.
Potrivit Convenţiei din 1972, în funcţie, de locul unde se
produce dauna răspunderea este fie: absolută
bazată pe culpă
Răspunderea absolută/bazată pe risc revine statelor de
lansare pentru daunele cauzate la: sol; sau
unor aeronave în zbor
Răspunderea bazată pe culpă incumbă statului de lansare
pentru daunele cauzate unui obiect spaţial de către alt obiect
spaţial în orice alt loc decât la sol: în atmosferă;
în spaţiul
extraatmosferic;
pe Lună; sau
pe alte corpuri cereşti
În cazul răspunderii bazată pe culpă daunele sunt
imputabile statului de lansare dacă se dovedeşte conduita
culpabilă a lui ori a persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (art.3 şi 4
ale Convenţiei din 1972).
Pentru rezolvarea diferendelor privind daunele produse de
164
TEMA a VI-a – Dreptul mării
obiecte spaţiale sau părţi componente ale acestora, statele pot
recurge la un mecanism dublu negocieri diplomatice
Comisia de soluţionare a
cererilor, constituită
potrivit art. XV
al Convenţiei din 1972.
Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu se efectu-
ează printr-o dublă înregistrare:
în registrul ţinut de statul (organizaţia internaţională) de
lansare; conţinutul fiecărui registru şi condiţiile de menţinere a sa le
determină statul de înregistrare (art. II din Convenţie);
în registrul ţinut de Secretarul General al O.N.U. (art. III
din Convenţie).
Statul de înregistrare are obligaţia să trimită Secretarului
General o serie de informaţii pentru identificarea obiectului lansat,
cum sunt:
a) numele statului(statelor) de lansare;
b) un indicator al obiectului spaţial sau numărul său de
înregistrare, care sunt inscripţionate pe obiect;
c) data şi teritoriul sau locaţia de lansare;
înclinaţie
d) parametrii orbitali de bază apogeul
perigeu
e) funcţia generală a obiectului spaţial.
Statul de înregistrare poate să furnizeze informaţii
adiţionale Secretarului General O.N.U. despre obiectele spaţiale
înregistrate, dar el are obligaţia de a notifica Secretarului
General despre obiectele spaţiale asupra cărora i-a transmis
informaţii, dar care nu mai sunt pe orbita circumterestră (art. IV şi
V ale Convenţiei din 1975).
Principiile privind salvarea, asistenţa şi reântoarcerea
165
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
astronauţilor definesc statutul juridic al acestora. Astronauţii sunt
consideraţi mesageri, trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic şi statele
trebuie să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de:
accident;
pericol;
aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat;
amerizare în marea liberă.
3.1.1. Principii privind activităţile spaţiale comerciale
3.1.1.1. Principii privind teledetecţia prin sateliţi
Teledetecţia (teleobservarea) „remote sensing” este o
activitate spaţială comercială prin care se face culegerea,
procesarea şi stocarea de informaţii privind natura şi starea
resurselor naturale ale solului şi subsolului statelor, starea de
„sănătate” a mediului, fenomenele geofizice, climatice şi altele.
Statele au încercat să reglementeze teledetecţia pe bază
de convenţie, încă din 1971, dar s-a reuşit numai adoptarea în
1986 a unei rezoluţii nr. 41/65 a Adunării Generale a O.N.U.,
cuprinzând 15 principii în domeniu, cum sunt:
interzicerea utilizării informaţiilor culese în defavoarea
intereselor politice şi economice ale statului supus teledetecţiei;
obligaţia de nediscriminare, cât priveşte accesul la
datele procesate;
conformarea activităţilor de teledetecţie cu dreptul
internaţional, inclusiv Carta O.N.U. şi tratatele în domeniul spaţial;
cooperarea pentru folosirea raţională a resurselor
naturale, protecţia mediului şi reducerea impactului dezastrelor
naturale.
Activitatea de teledetecţie poate genera conflicte, între
statele care posedă tehnologia de teledetecţie şi statele supuse
teledetecţiei, în probleme privind:
acordul între statul ce efectuează teledetecţia şi statul al
cărui teritoriu este supus teledetecţiei în scopul culegerii de
166
TEMA a VI-a – Dreptul mării
informaţii; accesul statului supus teledetecţiei la datele prelucrate;
difuzarea datelor în defavoarea intereselor statului
supus teledetecţiei.
Principiul XII din rezoluţia 41/65 asigură o conciliere între
drepturile statului care efectuează teledetecţia şi cele care ţin de
suveranitatea statului supus teledetecţiei.
3.1.1.2. Principii privind telecomunicaţiile directe prin
sateliţi
Aceasta este o activitate cu caracter comercial desfăşurată
în spaţiul cosmic de către statele posesoare de tehnologii, iar
beneficiarii sunt statele receptoare. Problemele care se pun în
cazul telecomunicaţiilor directe prin sateliţi privesc, pe de o parte,
suveranitatea teritorială şi principiul neamestecului în treburile
interne ale statelor receptoare, iar pe de alta, principiul liberei
utilizări a spaţiului cosmic.
Nici această activitate spaţială nu a putut să fie
reglementată prin convenţie internaţională, ci s-a adoptat numai
rezoluţia nr.37/92 din 1982 asupra „principiilor care guvernează
utilizarea de către state a sateliţilor artificiali ai Pământului în
scopurile televiziunii directe internaţionale”.
Această rezoluţie recunoscând implicaţiile politice,
economice, sociale şi culturale ale activităţii de telecomunicaţii,
afirmă respectarea:
drepturilor suverane ale statelor;
principiului neintervenţiei;
necesitatea acordului prealabil al statelor receptoare
pentru difuzarea pe teritoriul lor a emisiunilor directe prin satelit.
Alte două rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. se
referă la:
Declaraţia privind principiile asupra folosirii surselor cu
energie nucleară în spaţiul cosmic(1992), care stabilesc liniile
167
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
directoare pentru folosirea sigură a surselor cu energie nucleară şi
notificarea unei funcţionări defectuoase a unui obiect spaţial,
existând riscul unei reintrări a unor materiale nucleare pe Terra;
Declaraţia privind cooperarea internaţională în
explorarea şi folosirea spaţiului cosmic în beneficiul şi interesul
tuturor statelor, în special al ţărilor în curs de dezvoltare(1996).
Potrivit Declaraţiei din 1996, toate statele sunt libere să
stabi-lească toate aspectele participării lor în activităţile spaţiale pe
baze echitabile şi reciproc avantajoase.
Mai recent în spaţiul extraatmosferic, deşi nu s-au adoptat
norme, au început să se desfăşoare şi alte activităţi comerciale,
cum sunt: turismul şi transportul spaţial.3.2. Organizaţiile internaţionale şi dreptul spaţial
Până în prezent, deşi problema s-a pus, în doctrină, şi în
unele structuri internaţionale, statele nu au ajuns la un consens în
vederea creării unei organizaţii internaţionale speciale pentru
spaţiul extraatmosferic, Lună şi celelalte corpuri cereşti, inclusiv
resursele naturale ale acestora.
O serie de organizaţii internaţionale îndeplinesc un rol
important în promovarea şi dezvoltarea reglementărilor de drept
spaţial, ca şi în unele domenii tehnice. Dintre acestea menţionăm
în special:
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) prin Comitetul
O.N.U. pentru utilizarea în scopuri paşnice a spaţiului extraatmos-
feric, având în prezent 61 de state membre;
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.);
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.).
La acestea se adaugă şi organizaţiile neguvernamentale
cum sunt:
Federaţia Internaţională de Astronautică (I.F.A.);
Institutul Internaţional de Drept Spaţial (I.I.S.L.).
În domeniul telecomunicaţiilor prin sateliţi, având în vedere
168
TEMA a VI-a – Dreptul mării
şi complexitatea aspectelor tehnice şi comerciale s-au creat
organizaţii internaţionale de profil, în general la două niveluri:
la nivel internaţional general:
INTELSAT (Organizaţia Internaţională pentru
Sateliţi de Telecomunicaţii), creată prin Acordul de
la Washington din 1964 sub forma unei organizaţii
internaţionale şi, din 1971 în calitate de INTELSAT
cu participare foarte largă;
INMARSAT (Organizaţia Internaţională pentru
Sateliţi Maritimi) creată prin Convenţia Interna-
ţională de la Londra din 1976, când a fost adoptat
şi Acordul de exploatare adiţional.
la nivel regional:
ARABSAT (Acordul privind Societăţile Arabe
pentru Comunicaţiile prin Satelit), creată în 1977;
EUTELSAT (Organizaţia Europeană pentru
telecomunicaţii prin Satelit), creată printr-un acord
provizoriu în 1977 şi cu statut definitiv, prin Con-
venţia de constituire şi Acordul de exploatare din
1985;
EUMELSAT (Organizaţia Europeană pentru
Exploatarea Sateliţilor Metereologici), creată prin
Convenţia din 1983;
ESA (Agenţia Spaţială Europeană), creată prin
Convenţia de la Bruxelles din 1975.
România este membră a:
INTELSAT (D.nr.-199/24.04.1990) ;
INMARSAT (L.nr.8/31.07.1990);
EUTELSAT (L. nr.7/31.07.1990);
ESA (L.nr. 40/28.06.1993).
3.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii1. Care este denumirea tratatului care a stabilit cadrul
169
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
juridic general în domeniul spaţial, dar pentru celelalte trei care
reglementează probleme specifice activităţii spaţiale?
2. Menţionaţi şi comentaţi criteriile propuse pentru
delimitarea spaţiului cosmic de spaţiul aerian.
3. Enumeraţi principiile generale ale spaţiului cosmic
(inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti).
4. Comentaţi asupra principiului neaproprierii naţionale în
dreptul spaţial.
5. Enumeraţi principiile speciale de drept spaţial şi
comentaţi asupra principiului răspunderii.
6. Ce se înţelege prin „dubla înregistrare” a obiectelor
lansate în spaţiu?
7. Ce înseamnă „teledetecţia” / „teleobservarea”?
8. Consideraţi că activitatea de teledetecţie/teleobservare
desfăşurată asupra teritoriului unui stat cade şi sub incidenţa unor
reglementări naţionale în materie? Comentariu.
9. Există în domeniul spaţial o organizaţie internaţională de
tipul celei create în dreptul mării prin Convenţia din 1982?
10. Completaţi următoarele enunţuri:
- Statele nu au reuşit să ajungă la un... asupra nici unuia dintre...
menţionate, recurgând la teoria..., bazată pe categorii de... care se
desfăşoară în spaţiul..., ceea ce favorizează accesul... la acest
spaţiu şi...cereşti.
- Acordul privind Luna proclamă şi...după care ar urma să se stabilească
în viitor un regim de... a resurselor... atunci când acest lucru va fi posibil.
- Atât aplicarea principiului cooperării, cât şi delimitarea
spaţiului...de cel aerian au pus în discuţie...şi utilizarea orbitei...,
revendicată ca o „resursă naturală limitată” de către statele...
- Principiul XII din rezoluţia 41/65 asigură o conciliere între...
statului care efectuează teledetecţia şi cele care ţin de... statului
supus teledetecţiei.
170
TEMA a VI-a – Dreptul mării
3.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Primele reguli de drept extraatmosferic au fost create
prin:
a) rezoluţii ale Adunării Generale ONU;
b) rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU;
c) tratate internaţionale.
2. Problema definiţiei /delimitării spaţiului extraatmosferic
de spaţiul aerian s-a pus:
a) în doctrină,
b) în Comitetul pentru utilizarea paşnică a
spaţiului;
c) în Convenţia privind înmatricularea.
3. Tratatul din 1967 interzice plasarea pe orbită şi,
respectiv pe corpurile cereşti de:
a) obiecte purtătoare de arme nucleare sau alte
arme de distrugere în masă;
b) amenajarea de baze şi instalaţii militare;
c) executarea de manevre militare.
4. Libertatea de utilizare a spaţiului cosmic trebuie
exercitată cu respectarea:
a) normelor dreptului internaţional;
b) inclusiv Carta ONU; şi
c) Tratatul spaţial.
5. Statul de înregistrare are obligaţia să trimită Secretarului
General informaţii privind obiectul lansat, cum sunt:
a) numele statului/statelor de lansare;
b) un indicator al obiectului spaţial sau numărul
său de înregistrare;
c) funcţia generală a obiectului spaţial
171
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
6. Statele trebuie să acorde astronauţilor asistenţă în caz
de:
a) accident;
b) aselenizare forţată pe solul lunar,
c) amerizare în marea liberă.
7. Rezoluţia privind utilizarea sateliţilor în scopurile
televiziunii directe internaţionale afirmă respectarea:
a) drepturilor suverane ale statelor;
b) principiului neintervenţiei,
c) necesitatea acordului prealabil al statelor
receptoare pentru difuzarea pe teritoriul lor a
emisiunilor.
3.5. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,p.168-157
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.183-192
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit., p.248-253
R.Miga-Beşteliu, op.cit.,p.280-288
M.Niciu,op.cit., p.289-300
Basic Facts about the United Nations, United Nations, New
York, 2000, p.120-124
172
TEMA a VI-a – Dreptul mării
TEMA A VIII-A
TRATATELE INTERNAŢIONALE
1. Definiţia şi elementele tratatului
Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris,
acordul de voinţă intervenit între subiecte de drept internaţional în
scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional
(art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor). Pentru ca un act internaţional să poată fi considerat ca
tratat, el trebuie să întrunească anumite condiţii de fond, denumite
elementele esenţiale ale tratatelor.
Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:
subiectele sau părţile la tratat;
voinţa părţilor;
condiţia ca tratatul să producă efecte juridice,
tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional
public.
Subiectele sau părţile între care se încheie tratatul sunt
entităţile care au capacitatea de a încheia tratate, adică subiectele
dreptului internaţional cum sunt: statele, organizaţiile internaţionale,
popoarele care luptă pentru eliberare.
Dimpotrivă, nu pot fi considerate tratate actele juridice
(înţelegerile) încheiate între state (sau alte subiecte de drept
internaţional) şi persoane fizice sau juridice de drept intern din
diferite state.
Voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consinţământ, iar obiectul asupra căruia se realizează acordul de
voinţă al părţilor să fie licit şi realizabil. Necesitatea consimţă-
mântului liber a fost afirmată de C.I.J. în avizul privind rezervele la
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
173
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice înseamnă
fie să creeze norme de conduită cu caracter general, fie să ducă la
crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligaţii între
părţi.
Tratatul să fie guvernat de normele dreptului interna-
ţional este o condiţie hotărâtoare pentru calificarea unui act juridic
drept tratat. Statele sau organizaţiile internaţionale pot încheia
anumite acte juridice în vederea cumpărării unor imobile sau
prestării unor servicii, care însă sunt simple contracte de drept
privat, supuse dreptului intern al unui stat.
2. Denumirea şi clasificarea tratatelor
În sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea
generală care include orice acord (înţelegere) încheiat între state,
indiferent de denumirile lor specifice.
Existenţa mai multor denumiri nu influenţează asupra forţei
juridice a tratatelor.
tratat
convenţie
acord
Denumirile cele mai frecvente sunt pact
protocol
statut
Cartă
Tratatul, în sens restrâns, este folosit ca denumire pentru
înţelegerile importante şi cu caracter solemn în domeniu politic sau
economic (tratate de pace, neagresiune, bună vecinătate - Tratatul
de pace din 1947, Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din
1968).
Convenţia desemnează înţelegerea prin care sunt
reglementate relaţiile internaţionale din anumite domenii, ca de
exemplu, Convenţia privind dreptul mării 1982, cea privind dreptul
174
TEMA a VI-a – Dreptul mării
tratatelor din 1969.
Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în
dome-niile economic, comercial, financiar, cultural.
Pactul este denumirea dată, unor înţelegeri privind pro-
bleme politice, având caracter solemn cum sunt: Pactul Briand-
Kellogg (1928), Pactele cu privire la drepturile omului (1966).
Protocolul reprezintă în mod frecvent, acte accesorii la un
tratat, în scopul modificării, completării sau prelungirii acestuia.
Protocolul poate fi însă şi un tratat de sine stătător, de exemplu,
Protocolul de la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea folosirii
gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor bacteriologice.
Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei
organizaţii internaţionale, cum sunt: Statutul Consiliului Europei
(1949), Statutul Curţii Penale Internaţionale (1998).
Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor
organizaţii internaţionale, de exemplu Carta O.N.U.
Modus vivendi (mod de existenţă) reprezintă un acord
provizoriu care urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai
detaliate.
Gentlemen’s agreement desemnează înţelegeri con-
venite în formă verbală, de exemplu, gentlemen’s agreement-ul de
la Londra (1946) privind alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate al O.N.U.
Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de
scrisori, compromisul, actul general (actul final), declaraţie,
memorandum etc.
Clasificarea tratatelor se face în funcţie de anumite
criterii:
După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele se
clasifică în:
tratate legi (law making-treaties), prin care se
crează în mod direct norme de drept internaţional; tratate-contract (contractual treaties), influen-
175
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
ţează indirect formarea dreptului internaţional. După criteriul timpului pe care se încheie tratatele se
clasifică în:
tratate cu termen sau aplicare limitată;
tratate fără termen;
tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.
După criteriul posibilităţii de aderare tratatele se
clasifică în :
tratate deschise;
tratate închise.
După criteriul formei tratatele se clasifică în:
tratate propriu-zise, care urmează toate fazele
de încheiere;
tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin
semnare (schimb de note sau de scrisori).
După criteriul obiectului de reglementare se clasifică în:
tratate politice;
tratate economice;
tratate culturale;
tratate în probleme juridice.
După numărul părţilor se clasifică în:
tratate bilaterale;
tratate plurilaterale(cu număr restrâns);
tratate multilaterale sau universale.
3. Încheierea tratatelor
3.1. Noţiune
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi
procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie
aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
176
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost
codificate prin două convenţii:
Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980)
pentru tratatele care se încheie între state;
Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se
încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între organi-
zaţiile internaţionale.
De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de
reglementări, iar diferitele tratate conţin, de obicei, şi unele reguli
specifice în clauzele finale.
Autorităţile competente în domeniul încheierii tratatelor
sunt prevăzute în Constituţia şi legile fiecărui stat, iar pentru
organizaţiile internaţionale în actele constitutive ale lor. În general,
puterea executivă (preşedintele, guvernul) are atribuţii în domeniul
negocierii şi semnării, respectiv aprobării tratatelor, în timp ce,
parlamentele au atribuţii privind exprimarea consinţământului
statului de a deveni parte la tratate prin ratificare sau aderare.
negocierea
Fazele încheierii tratatelor sunt: semnarea
exprimarea
consimţământului
3.2. Negocierea
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o
reprezintă negocierea, în cadrul căreia se elaborează textul
tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc între reprezen-
tanţii statelor, care pot fi:
împuterniciţi cu depline puteri, ori
abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea
funcţiilor pe care le deţin în stat.
Potrivit art.1(c) al Convenţiei de la Viena din 1969
„deplinele puteri” sunt definite ca un document emanând de la
177
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai
multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru:
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui
tratat;
a exprima consinţământul statului de a fi legat printr-un
tratat; sau
a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.
Sunt abilitaţi să poarte negocieri, în virtutea funcţiilor pe
care la au în stat, fără a avea nevoie de depline puteri:
şefii de state;
şefii de guverne;
miniştrii afacerilor externe,
şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea
unui tratat care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă inter-
naţională sau pe lângă o organizaţie internaţională pentru negocie-
rea şi adoptarea unui tratat în conferinţa sau organizaţia respectivă.
Cadrul negocierii tratatelor, ca şi activităţile implicate în
această fază diferă în raport de caracterul tratatului.
Spre deosebire de tratatele bilaterale la care iniţiativa
încheierii aparţine ambelor state şi negocierile se desfăşoară între
cele două state, prin delegaţii oficiale ori prin corespondenţă
diplomatică, în cazul tratatelor multilaterale situaţia este mult mai
complexă.
Tratatele multilaterale se negociază în cadrul unor confe-
inţe sau organizaţii internaţionale, unde nu numai numărul mare de
state participante, dar şi interesele lor determină negocieri
îndelungate şi complexe pentru obţinerea acordului asupra textului
tratatului (de exemplu negocierile asupra proiectului de convenţie
privind dreptul mării s-au desfăşurat în perioada 1973-1982).
Negocierile pot avea loc în comisii, apoi în plen, iar tratatele sunt
redactate în mai multe limbi.
Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea textului
178
TEMA a VI-a – Dreptul mării
tratatului de către ambele părţi, cele multilaterale se încheie cu
adoptarea proiectului de tratat prin consens ori, de regulă, cu
majoritate de 2/3 (art.9 din Convenţia de la Viena din 1969).
3.3. Semnarea tratatelor
Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în
vederea autentificării textului tratatului. Autentificarea înseamnă
atestarea solemnă de către statele negociatoare că negocierile
s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin reprezen-
tanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi
modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la
negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizează fie
semnare ad referendum
prin: parafare
semnarea definitivă
Semnarea ad referendum este o autentificare cu
caracter provizoriu, intervenind atunci când reprezentantul care a
negociat nu a avut şi împuternicirea de a semna definitiv;
Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad
referen-dum şi constă în înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor
numelui reprezentantului statului împuternicit să negocieze şi are
caracter provizoriu;
Semnarea defintivă este actul care intervine când
reprezentanţii statelor au puteri depline, inclusiv pentru a îndeplini
acest act şi este singura semnătură care dă dreptul statului la
înfăptuirea procedurilor următoare.
Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi
parafarea, reprezentând o autentificare cu caracter provizoriu
trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a textului tratatului
pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia fază.
179
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. Exprimarea consimţământului
A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea
consimţământului statului de a deveni parte la tratat. În principiu,
participarea la negocierea şi semnarea unui tratat nu crează
obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie
obligat juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu
atribuţii în domeniu. Totuşi un stat care a semnat un tratat este
obligat să se abţină de la săvârşirea unor acte care ar lipsi un tratat
de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu şi-a exprimat intenţia de
a nu deveni parte la tratatul respectiv.
Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la
tratate (art.11 al Convenţiei) se poate face prin recurgerea la unul
sau altul
semnare
ratificare
acceptare
dintre următoarele mijloace juridice aderare
aprobare
oricare alt mijloc
convenit de ex.
confirmarea)
Semnarea. În funcţie de natura tratatului semnarea poate
avea un efect dublu:
a) de autentificare a textului tratatului;
b) de exprimare a consimţământului statului.
Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se
exprimă prin semnătura reprezentantului său (conform art.12 al
Convenţiei din 1969) în următoarele situaţii:
când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
când s-a stabilit, în alt mod, că statele negociatoare
conve-niseră că semnătura va avea acest efect;
180
TEMA a VI-a – Dreptul mării
când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect
rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost
exprimată în cursul negocierii.
În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la
anumite acorduri, care sunt denumite acorduri în formă simpli-
ficată (executive agreements, în practica S.U.A.), deoarece se
consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi
supuse procedurii dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de
tratate sunt de exemplu: schimbul de scrisori, schimbul de note,
memorandumul etc.
Ratificarea este modalitatea prin care autorităţile compe-
tente, de regulă, parlamentele naţionale examinează dispoziţiile
tratatului şi decid cu privire la angajarea juridică a statului printr-un
tratat. Actul de ratificare îmbracă forma unei legi de ratificare.
Ratificarea presupune existenţa semnăturii prealabile a
reprezentantului statului, dreptul de a ratifica avându-l numai
statele care au semnat tratatul, cu excepţia cazului în care tratatul
prevede altfel.
Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate
deveni parte la tratate se impun în primul rând următoarele
constatări:
deşi practica nu este uniformă se desprinde tendinţa de
a supune ratificării tratatele (bi şi mai ales multilaterale) care prin
natura lor privesc probleme importante ale relaţiilor internaţionale;
consimţământul parlamentului este necesar asupra unor
astfel de tratate pentru a angaja juridic statul.
În al doilea rând, majoritatea tratatelor prevăd expres
procedura, distingându-se, în principal, două situaţii:
a) semnarea urmată de ratificare, iar statele care nu au
semnat tratatul înainte de intrarea în vigoare pot deveni părţi prin
aderare (de exemplu, Tratatul pentru interzicerea totală a
experienţelor nucleare din 1996 - art.XII şi XIII; Convenţia privind
dreptul mării din 1982-art.305-307) etc.
181
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
b) semnarea urmată de: ratificare, acceptare sau apro-
bare, iar după intrarea în vigoare, tratatele respective prevăd că
vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care
ratificarea să fie efectuată, dar prevăd că sunt deschise pentru
semnare până la o anumită dată ori până la intrarea în vigoare şi
că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi
deschise spre aderare. Uneori, în funcţie de natura tratatului ori de
împrejurările în care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis ratifi-
cării ori aderării fără nici un fel de limitare în timp.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:
presupune o semnătură prealabilă;
se aplică tratatelor care privesc probleme politice,
militare de interes major sau domenii esenţiale ale suveranităţii,
unele tratate prevăd expres că statele se obligă să le ratifice;
este un instrument de control al autorităţii de legiferare
asupra exercitării de către executiv a dreptului de a negocia
tratatele;
ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în
practica internaţională multilaterală şi regională,
este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de
exprimare a consimţământului, exceptând semnarea.
Aprobarea sau acceptarea, ca şi aderarea au apărut în
practica mai recentă a statelor ca mijloace de exprimare a consim-
ţământului, fiind determinate, în principal, de următorii factori:
creşterea numărului tratatelor;
accentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare
între state;
necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot
mai multe state (universalitatea tratatelor);
stabilirea unor mijloace noi-acceptare şi aderare-care să
permită statelor care nu au semnat un tratat să devină părţi la un
asemenea tratat;
182
TEMA a VI-a – Dreptul mării
evitarea procedurii mai îndelungată şi mai complexă a
ratificării parlamentare.
Sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern (prin
hotărâre) tratatele care prin obiectul lor nu implică un angajament
politic semnificativ sau alte asemenea probleme.
Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului
de a deveni parte la tratat pentru statele care au participat la negocieri,
dar nu au semnat tratatul în cauză sau deşi l-au semnat nu l-au semnat
în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele
multilaterale şi în măsura în care tratatul în cauză prevede
aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit ulterior să
permită aderarea altor state.
3.4.1. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt
prevăzute în textul tratatului.
a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută
la data semnării ori a schimbului instrumentelor de ratificare;
b) tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un anumit
termen după depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie
internaţională - a unui anumit număr de instrumente de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de
instrumente sau cum prevede Convenţia privint dreptul mării din
1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea instrumente).
Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art.
102 din Carta O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa
juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de opozabilitate faţă de
organele O.N.U.
183
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
184
TEMA a VI-a – Dreptul mării
3.4.2. Rezervele la tratate
3.4.2.1 Definiţie
Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un
tratat ca fiind: „o declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu
privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”.
Elementul definitoriu al rezervei este dat de intenţia
statului care o formulează de a limita (modifica sau exclude) faţă
de el efectele juridice ale anumitor dispoziţii ale tratatului respectiv.
Rezerve se pot formula numai la tratatele multilaterale,
pentru tratatele bilaterale formularea unei rezerve ar echivala cu
renegocierea lor.
În dreptul internaţional clasic rezervele, pentru a fi admise,
trebuiau acceptate de către toate părţile la tratat. Conform
Convenţiei din 1969 (art. 20 alin.2) această regulă se menţine
numai pentru tratatele cu un număr restrâns de părţi, în timp ce,
rezerva la tratatele multilaterale generale, ca principiu, nu trebuie
acceptată de celelalte părţi contractante.
Flexibilitatea în admiterea rezervelor este determinată de
doi factori contradictorii:
necesitatea sporirii numărului statelor părţi la tratate;
asigurarea unităţii tratatului.
3.4.2.2 Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969
În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena
(1969) stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate
condiţii de formă şi limitări în timp; condiţii de fond pentru
formularea şi acceptarea rezervelor, ca şi reguli privind efectele
juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve.
185
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Condiţii de formă privind formularea rezervelor: rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor
contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la
tratate;
rezervele formulate la semnare trebuie să fie recon-
firmate în momentul exprimării consimţământului de a fi legat prin
tratat şi menţionate atât în legea de ratificare, cât şi în instru-
mentele de ratificare, acceptarea sau aprobare;
retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.
Limitări în timp, rezervele pot fi formulate numai în unul
sau altul dintre momentele: semnării
ratificării
acceptării sau aprobării
aderării
Exemplu: cu prilejul ratificării de către România a
Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnată la
Stockholm la 15 dec. 1992, în legea de ratificare nr. 5/1996 se
prevede că:
„În aplicarea prevederilor art. 12 alin. 4, România îşi
rezervă dreptul de a opta pentru folosirea procedurilor de conciliere
sau de arbitraj prevăzute în tratatele bilaterale şi multilaterale
încheiate sau pe care le va încheia”.
accepte în scris
rezervele comunicate
formuleze în scris obiecţiuni
la rezerve
Retragerea obiecţiunilor trebuie formulată în scris.
Condiţii de fond. Rezervele pe care un stat le poate
formula la un tratat, în momentele menţionate, sunt supuse
următoarelor condiţii de fond:
Celelalte părţi la tratat
pot fie să
186
TEMA a VI-a – Dreptul mării
formularea oricăror rezerve să nu fie expres interzisă de
tratatul în cauză (de ex. Convenţia asupra dreptului mării din 1982,
art.309, cea privind biodiversitatea din 1992, art.37, ca dealtfel
majoritatea convenţiilor de dreptul mediului, interzic rezervele);
rezervele să nu aibă ca obiect acele dispoziţii ale
tratatului care sunt expres exceptate regimului rezervelor (de ex.
Convenţia privind statutul refugiaţilor exclude prin art. 43 rezervele
la art.1,3,4,16(1) şi art. 36-46);
rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul
tratatului, criteriu introdus iniţial de C.I.J. în Avizul consultativ din
1951 privind „Rezervele formulate la Convenţia pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid”.
În afara rezervelor, există şi categoria „declaraţiilor
interpretative” pe care statele le pot formula cu ocazia semnării,
ratificării, adoptării sau aderării la un tratat. Spre deosebire de
rezerve, declaraţiile nu produc efecte juridice. O serie de state,
între care şi România, au formulat asemenea declaraţii la
Convenţia privind dreptul mării din 1982.
3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor
Ca efect al formulării unor rezerve între statul rezervatar şi
celelalte părţi la tratat se pot stabili următoarele categorii de
raporturi convenţionale:
raporturile între statul rezervatar şi statele părţi care
le-au acceptat sunt guvernate de dispoziţiile tratatului în forma
modificată prin rezervele respective;
între statul rezervatar şi statele care au formulat
obiecţiuni ar putea interveni două alternative în funcţie de opţiunea
statului autor al rezervei:
- fie să se aplice tratatul minus dispoziţiile afectate de
rezerve,
- fie să se refuze aplicarea tratatului în integralitatea sa.
În concluzie, deşi s-ar părea că admiterea unor derogări
187
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
singulare prin formularea rezervelor şi obiecţiunilor ar ameninţa
integritatea tratatului, practica a demonstrat că, dimpotrivă flexibili-
tatea regimului rezervelor consacrate de Convenţia de la Viena
(1969) a favorizat atât încheierea de tratate multilaterale, cât şi
procesul de universalizare a lor.
Mai mult, în condiţiile globalizării, a tendinţelor tot mai
accentuate de supremaţie a dreptului internaţional, de armonizare
a reglementărilor la diferite niveluri, de protecţie a unor valori de
interes comun s-a dezvoltat – cel puţin în domeniile sensibile –
practica interzicerii rezervelor cu caracter general şi/sau a oricăror
rezerve (de ex. dreptul mării, dreptul mediului, dezarmarea,
încetarea experienţelor nucleare etc.)
3.5. Aplicarea tratatelor
3.5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor
Ca regulă generală tratatele se aplică pe întregul teritoriu
al statelor părţi (art. 29 al Convenţiei din 1969).
Există excepţii de la o asemenea regulă, cum sunt:
„clauza federală” (când statul federal exclude anumite
entităţi componente ale sale de la aplicarea tratatului la care este
parte);
„clauza colonială” (când erau excluse teritoriile coloniale
sau părţi ale acestora de la aplicarea tratatului încheiat de
metropolă).
Spre deosebire de acestea, există tratate multilaterale gene-
rale care instituie regimuri juridice aplicabile unor zone geografice
sau părţi ale acestora situate dincolo de suveranitatea teritorială a
statelor părţi cum sunt:
Tratatul din 1959 privind Antarctica;
Tratatul privind principiile care guvernează activitatea
statelor în spaţiul extraatmosferic, pe lună şi celelalte corpuri
cereşti(1967);
188
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Convenţia privind dreptul mării (1982) - partea a VII-a
(marea liberă) şi partea a XI-a (zona teritoriilor submarine).
3.5.2. Aplicarea în timp a tratatelor
Regula neretroactivităţii. În domeniul aplicării în timp a
tratatelor Convenţia din 1969 consacră, ca regulă, aplicarea
principiului neretroactivităţii, în sensul că dispoziţiile unui tratat nu
leagă o parte cu privire la acte sau fapte anterioare datei intrării în
vigoare a acelui tratat (art. 28).
Sunt exceptate anumite tipuri de tratate cărora statele le
atribuie un efect retroactiv, cum sunt:
tratatele de evitare a dublei impuneri;
tratatele de asigurări sociale;
tratatele în domeniul vamal.
Aplicarea tratatelor succesive. Încheierea unui număr tot
mai mare de tratate bi sau multilaterale poate genera conflicte între
dispoziţiile tratatelor succesive, având acelaşi obiect.
În materia conflictelor între dispoziţiile tratatelor succesive având
acelaşi obiect, art. 30 al Convenţiei de la Viena din 1969 stabileşte o serie
de reguli, între care, următoarele două sunt esenţiale:
1) Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat
anterior sau posterior ori că nu trebuie considerat ca fiind incom-
patibil cu celălalt tratat, dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica
cu precădere;
2) Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la
tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat, tratatul anterior
nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt
compatibile cu cele ale tratatului posterior (art. 30(2 şi 3) al
Convenţiei din 1969).
Convenţia de la Viena stabilind astfel de reguli proclamă
preeminenţa dispoziţiilor Cartei O.N.U. în materie, care în art. 103
precizează că:
„În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor
189
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din
orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din
prezenta Cartă”.
3.6. Interpretarea tratatelor
3.6.1. Semnificaţia problemei
Interpretarea intervine în procesul aplicării tratatelor. Ea
urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte, expresii sau
clarificarea unor exprimări ambigue, lămurirea textului tratatului,
având ca scop aplicarea corectă a tratatelor şi respectarea aces-
tora în spiritul şi litera lor.
Convenţia de la Viena consacră regulile şi metodele de
interpretare a tratatelor art. 31-33.
În interpretarea tratatelor se pun unele probleme
referitoare la:
organele (autorităţile) competente a efectua interpretarea;
valoarea interpretării efectuate de organele respective;
regulile şi metodele de interpretare.
În funcţie de criteriul organului competent a o efectua se
disting două moduri (forme) de interpretare: autentică
neautentică
3.6.2. Organele (autorităţile) competente
În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării
tratatelor revine:
în primul rând statelor părţi interpretare autentică
în unele cazuri unor instanţe
arbitrale sau judiciare interpretare neautentică
pentru anumite categorii
de tratate organelor
organizaţiilor internaţionale
190
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Interpretarea tratatelor de către statele părţi se poate
realiza prin:
includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor
(definiţii);
acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
acorduri distincte de interpretare.
De exemplu: Convenţia de la Viena (1969) în art. 2
defineşte expresiile „tratat”, „ratificare”, „acceptare”, „aprobare”,
„aderare”, „depline puteri”; Convenţia privind dreptul mării (1982)
defineşte: expresiile „zonă”, „activităţile în zonă”, „poluarea mediului
marin”. Prin anexa la tratatul româno-ungar de înţelegere, cooperare
şi bună vecinătate (1996), părţile sunt de acord asupra pct. 1(b) al
art. 15 că Recomamdarea nr. 1.201 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei „nu se referă la drepturi colective şi nici nu obligă
părţile contractante să acorde persoa-nelor respective dreptul la un
statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice”.
Acordurile de interpretare pot interveni fie:
la încheierea tratatelor
ulterior încheierii
În plan intern competenţa pentru interpretarea tratatelor
revine, în principiu, ministerelor de externe ale fiecărui stat şi are
caracter unilateral.
Interpretarea jurisdicţională a unui tribunal arbitral sau a
unei Curţi internaţionale (C.I.J.) are forţă obligatorie numai pentru:
părţile în litigiu
speţa respectivă
Interpretarea în cadrul organizaţiilor internaţionale
poate avea ca obiect în principal:
dispoziţiile actelor constitutive ale acestora;
tratatele la care organizaţia este parte.
191
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.6.3. Reguli de interpretare a tratatelor
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt stabilite
în Convenţia de la Viena (1969). Cea mai importantă şi generală
este regula bunei credinţe care urmăreşte atribuirea unui sens
firesc, normal cuvintelor folosite, exceptând cazurile când părţile le-
au conferit un alt sens. Conform art. 31 (1) al Convenţiei:
„Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit
sensului obişnuit ce urmează să fie atribuit termenilor tratatului în
contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.”
Obiectul interpretării îl constituie textul tratatului, ca
expresie autentică (în formă scrisă) a intenţiei părţilor contractante.
Buna credinţă ca regulă generală presupune o serie de
reguli şi metode specifice de interpretare, cum sunt:
regula sensului obişnuit/uzual pentru termenii folosiţi;sau
regula sensului specific, dacă astfel rezultă din intenţia
părţilor;
orice regulă pertinentă de drept internaţional;
contextul, ca metodă, este folosit atunci când termenii
tratatului nu au un înţeles clar.
În vederea interpretării unui tratat contextul are o sferă
mai extinsă cuprinzând, după cum urmează:
textul, inclusiv preambulul şi anexele;
alte acorduri intervenite între părţile la tratat sau între
unele dintre ele, dar acceptate de celelalte, cu prilejul încheierii
tratatului sau care au legătură cu tratatul în cauză;
orice alt acord ulterior intervenit între părţi referitor la
interpretarea sau aplicarea tratatului;
alte reguli de drept internaţional aplicabile relaţiilor dintre
părţi.
În toate situaţiile, interpretarea tratatului trebuie să se facă
în lumina obiectului şi scopului său.
Dacă regulile şi metodele aplicate nu sunt suficiente art. 33
192
TEMA a VI-a – Dreptul mării
al Convenţiei arată că părţile pot recurge şi la mijloace
complementare de interpretare, îndeosebi la:
procesele verbale din cursul
negocierilor;
lucrările pregătitoare, proiectele de text prezentate
cum sunt: de părţi în timpul negocierilor;
corespondenţa diplomatică privind
pregătirea şi încheierea tratatului.
împrejurările în care a fost încheiat tratatul (aşa-numitele „împre-
jurări istorice”), de care Curtea Internaţională de Justiţie a ţinut seama
în măsură redusă în interpretarea tratatelor internaţionale.
O altă regulă de interpretare priveşte cazul când un tratat a
fost autentificat în două sau mai multe limbi, situaţie în care
textul său, are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi,
exceptând cazurile în care tratatul nu dispune ori părţile nu convin
că, în caz de divergenţă, unul dintre texte are precădere(art. 33(1)
al Convenţiei).
În afara regulilor codificate există şi o serie de reguli de
interpretare a tratatului necodificate, cum sunt:
regula efectului util, se preferă interpretarea cea mai
favorabilă pentru partea care va executa prestaţia;
regula contra proferentem, în caz de dubiu clauza va fi
interpretată împotriva celui care a redactat-o;
interpretarea restrictivă acţionează ca regulă;
interpretarea extensivă este excepţia.
3.7. Efectele tratatelor
3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi
Regula generală este că tratatele produc efecte (drepturi şi
obligaţii) numai faţă de părţi, nu şi pentru terţi. Această regulă
decurge din principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia orice
193
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
tratat în vigoare leagă părţile şi acestea trebuie să-l execute cu
bună credinţă (art. 26 al Convenţiei).
Cunoscută şi ca principiul efectului relativ al tratatelor faţă
de statele terţe, ea dă expresie principiului egalităţii suverane a
statelor, iar Convenţia o consacră ca regulă generală, arătând că:
„Un tratat nu crează nici obligaţii, nici drepturi pentru un
stat terţ fără consimţământul său” (art. 34).
3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe
De la regula generală că tratatele nu produc efecte faţă de
statele terţe, că ele nu pot profita, dar nici dăuna terţilor, există în
practică anumite categorii de tratate care în prezenţa anumitor
condiţii fac excepţie de la această regulă:
cât priveşte drepturile
cât priveşte obligaţiile.
Pentru ca statele să poată dobândi drepturi printr-un
tratat la care nu sunt părţi art. 36 din Convenţie prevede întrunirea
următoarelor condiţii:
a) dacă părţile la tratat înţeleg, prin dispoziţiile sale, să
confere acest drept fie statului terţ sau unui grup de state căruia
acesta aparţine, fie tuturor statelor;
b) dacă statul terţ consimte.
Consimţământul terţului poate fi tacit, ceea ce decurge din
formularea art. 36 „Consimţământul este prezumat în lipsa vreunei
indicaţii contrare”.
De exemplu: art. 35 din Carta O.N.U. care recunoaşte
statelor nemembre O.N.U. dreptul de a sesiza Consiliul de
Securitate sau Adunarea Generală cu privire la unele diferende
internaţionale.
Cât priveşte obligaţiile, situaţia este mai nuanţată,
întrucât conform principiului suveranităţii unui stat nu-i pot fi
impuse obligaţii prin dispoziţiile unui tratat la care nu este parte.
194
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Totuşi, având în vedere complexitatea relaţiilor interstatale şi
interesele societăţii internaţionale, Convenţia de la Viena a stabilit
anumite condiţii în baza cărora unui stat îi pot reveni obligaţii dintr-
un tratat la care nu este parte (art.35).
O obligaţie ia naştere pentru un stat terţ dacă se întrunesc
cumulativ următoarele două condiţii:
1) dacă părţile la tratat înţeleg să creeze o astfel de
obligaţie prin dispoziile tratatului;
2) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris
această obligaţie.
În domeniul dreptului mediului, o serie de convenţii
internaţionale prevăd obligaţia tuturor statelor de a proteja mediul
ori stratul de ozon.
În ce priveşte drepturile, dar mai ales obligaţiile, în doctrină
s-a considerat că întrunirea condiţiilor duce la crearea unui „acord
colateral între părţi şi terţ”.
3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective
Prin asemenea tratate se crează regimuri de aplicabilitate
generală, opozabile erga omnes, interesând întreaga societate
internaţională şi de aceea sunt considerate ca făcând excepţie de
la principiul efectului relativ.
→ regimuri teritoriale, ex. Tratatul asupra Antarcticii, 1959;→ statute de neutralitate, ex. Tratatul de stat cu Austria, 1955;→ căile de comunicaţie internaţională fluvială, ex. Convenţia pentru Dunăre, 1948; sau maritime, Canalul Suez 1888;→ acte constitutive prin care se creează o organizaţie internaţională, ex. Carta O.N.U., 1945, Constituţia UNESCO, 1945.
În această categoriese consideră inclusetratatele privind
195
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.8. Modificarea tratatelorÎn baza unor evaluări asupra funcţionalităţii şi eficacităţii
unor tratate se poate declanşa procedura de modificare a lor, sau
orice stat parte poate propune amendamente la tratat după
intrarea sa în vigoare.
Expresia „modificare” este folosită mai mult generic.
În practică, fără ca deosebirea terminologică să aibă relevanţă
juridică, se utilizează doi termeni: amendarea, se referă
la o modificare parţială,
de importanţă redusă;
revizuirea, reexaminarea
de ansamblu, rezultând
în modificări substanţiale.
Din practica convenţională rezultă anumite diferenţieri în legătură
cu efectuarea modificării tratatelor după criteriul numărului părţilor:
în cazul tratatelor bilaterale ambele părţi decid asupra
procedurii de modificare;
în cazul tratatelor multilaterale (cu număr restrâns) se
aplică regula unanimităţii;
în cazul tratatelor multilaterale generale se aplică regula
majorităţii simple ori, în funcţie de natura tratatului, dispoziţiile sale
pot dispune opozabilitatea modificărilor faţă de toate statele părţi
(de exemplu actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale).
Convenţia de la Viena conţine în art. 39-40 următoarele
reguli de modificare a tratatelor:
modificările se pot face numai prin acordul părţilor,
exceptând cazul când tratatul prevede altfel;
orice propunere de modificare se notifică tuturor părţilor
contractante;
pentru intrarea în vigoare, modificările parcurg, de regulă,
aceleaşi faze necesare intrării în vigoare a tratatului supus modificării.
Ca urmare a unora dintre modificări se crează regimuri
196
TEMA a VI-a – Dreptul mării
juridice diferite: între părţile care au acceptat modificările se aplică
tratatul în forma modificată;
între părţile care nu le-au acceptat se aplică tratatul în
forma iniţială (nemodificat);
între părţile care au acceptat modificările şi părţile care
nu le-au acceptat se aplică tratatul în formă iniţială(nemodificat).
Tratate care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea:
art. 108 se referă la „amendare”
Carta O.N.U.
art. 109 se referă la „revizuire”
Tratatul de interzicere art. VII priveşte „amendarea
totală a experienţelor
nucleare (1996) art. VIII priveşte „revizuirea”
În cazul Cartei O.N.U. amendamentele intră în vigoare
pentru toţi membrii O.N.U. după îndeplinirea următoarelor cerinţe:
să fie adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii
Adunării Generale; şi
să fie ratificate de 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi mem-brii
permanenţi ai Consiliului de Securitate (ex. Amendarea art. 23 privind
creşterea numărului membrilor Consiliului de Securitate de la 11 la 15).
Revizuirea reclamă îndeplinirea unor condiţii speciale:
urmează să aibă loc în cadrul unei conferinţe generale a
membrilor O.N.U., convocată prin votul a 2/3 din membrii O.N.U.
şi a oricăror 9 membrii ai Consiliului de Securitate;
orice asemenea modificări ale Cartei O.N.U. vor intra în
vigoare după ratificarea lor de către 2/3 din membrii O.N.U.,
inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Până, în prezent o astfel de conferinţă nu a avut loc.
Pentru Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor
nucleare atât amendarea, cât şi revizuirea urmează a avea loc în
cadrul conferinţei tuturor părţilor, iar adoptarea amendamentelor se
197
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
face cu votul favorabil al majorităţii statelor părţi, în timp ce, la
revizuire se insistă pe regula consensului. Intrarea în vigoare va avea
loc după depunerea instrumentelor de ratificare de către toate statele
care au votat favorabil, respectiv au fost de acord cu revizuirea.
Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968), deşi
prevede numai „amendarea” (art. VIII), stabileşte reguli mai complicate
pentru derularea amendării şi intrarea în vigoare a amendamentelor.
3.9. Încetarea tratatelor
3.9.1. Definiţie şi delimitări
Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu
mai produce efecte juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv
normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariţiei
cauzei de încetare a tratatului.
Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării trata-
tului nu pune capăt acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai
temporar aplicarea dispoziţiilor tratatului.
În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:
cauze de încetare propriu-zisă;
cauze de nulitate.
Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale
tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale
ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare îl constituie
Convenţia de la Viena (art. 42-72).
Ca regulă generală Convenţia precizează că:
„Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei
părţi nu pot avea loc decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a
prezentei convenţii”. (art. 42 alin. 2)
3.9.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor
Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor, în
funcţie de anumite criterii, se clasifică în trei categorii:
198
TEMA a VI-a – Dreptul mării
199
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.9.2.1 Cauze convenite prin voinţa părţilor
- prevăzute în tratat
- acte unilaterale ulterioare
1) Termenul. Tratatele se încheie pe un anumit termen (3,
5, 20 de ani), la expirarea căruia tratatul poate:
înceta; sau
să fie prelungit, pe termene identice
celor iniţiale (tacita reconducţiune)
2) Condiţia rezolutorie este un eveniment viitor şi incert la
producerea căruia tratatul încetează, ea este uneori inclusă în
clauzele unor tratate (de ex. art. 11 din Tratatul de la Varşovia din
1955 prevedea că acesta îşi va pierde valabilitatea pe data intrării
în vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă).
3) Denunţarea pentru tratatele bilaterale(retragerea pentru
cele multilaterale) este un act unilateral - care poate sau nu să fie
prevăzut în tratat - al unui stat prin care acesta pune capăt unui
tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat multila-
teral. Denunţarea reglementată, spre deosebire de denunţarea
nereglementată trebuie efectuată în conformitate cu condiţiile şi
termene prevăzute de tratat.
În lipsa clauzelor de încetare, prin consimţământul tuturor
părţilor, un tratat poate înceta în orice moment al executării sale
(abrogare).
Cât priveşte un act unilateral intervenit ulterior, Convenţia
de la Viena prevede că, în absenţa unei clauze referitoare la
denunţare/ retragere, tratatul respectiv nu poate face obiectul unei
denunţări/retrageri, cu două excepţii:
când din intenţia părţilor rezultă admiterea posibilităţii
denunţării / retragerii;
când dreptul la denunţare/retragere poate fi dedus din
natura tratatului.
200
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Încălcarea tratatului de către una dintre părţi poate atrage
încetarea tratatului sau suspendarea efectelor sale. Dar nu
orice încălcare poate duce la încetare, ci numai o încălcare
substanţială, ceea ce în sensul art. 60(3) înseamnă:
o respingere a tratatului neautorizată de Convenţie; sau
încălcarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea
obiectului sau a scopului tratatului.
3.9.2.2 Cauze de încetare independente de voinţa părţilor
Dispariţia definitivă a obiectului tratatului care face
imposibilă executarea sa (ex. secarea unui curs de apă ori
scufundarea unei insule care constituiau obiectul unor tratate).
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (clausa
rebus sic stantibus).
Această clauză poate fi invocată de către una dintre părţi
(art. 62 din Convenţie) numai dacă se întrunesc cumulativ două
condiţii:
a) împrejurările schimbate au constituit baza esenţială a
consimţământului părţilor de a se lega prin tratat; şi
b) schimbarea produsă a dus la transformarea radicală a
naturii obligaţiilor.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi
invocată în următoarele două situaţii:
în cazul tratatelor privind stabilirea frontierelor;
când schimbarea este rezultatul unei violări, de către
partea care o invocă, a unei obligaţii din tratat sau a unei alte
obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte la tratat.
201
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.9.2.3 Alte cauze de încetare a unor tratate
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice şi consulare
încetează numai tratatele care, în vederea executării, presupun
existenţa acestor relaţii; caducitatea, războiul atrage încetarea
anumitor tratate, cum sunt: tratatele politice, de prietenie,
comerciale, dar se menţin tratatele privind legile şi obiceiurile
războiului, tratatele de frontieră etc., altele pot fi suspendate;
dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional poate genera un
caz de succesiune şi se aplică regulile în domeniu; executarea
integrală, caducitatea (desuietudinea).
Dacă intervine o normă nouă de jus cogens, orice tratat
existent care este în conflict cu asemenea norme devine nul şi îşi
încetează efectele.
3.10. Nulitatea tratatelor
Cauzele de nulitate a tratatelor intervin în conformitate cu
Convenţia de la Viena, în condiţii strict determinate şi pot fi
clasificate în funcţie de criteriul care stă la baza producerii nulităţii
în două grupe:
1) cauze de nulitate în caz de conflict al tratatului cu o
normă imperativă a dreptului internaţional, în vigoare la momentul
încheierii sale sau cu o normă nouă; şi
2) cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului
unui stat.
3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus
cogens
Această formă de nulitate intervine atunci când un tratat, în
202
TEMA a VI-a – Dreptul mării
momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă de jus cogens
(normă imperativă), ori cu o normă de jus cogens care apare în
cursul aplicării tratatului (art. 53 şi 64).
3.10.2. Cauze de nulitate constând în vicierea con-
simţământului unui stat
Aceaste cauze ocupă un loc important în Convenţia de la
Viena (art. 46, 47-52) şi se referă la:
violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la
competenţa de a încheia tratate;
eroarea;
dolul;
coruperea reprezentantului unui stat;
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui
stat;
constrângerea exercitată asupra unui stat.
Nu orice încălcare a dispoziţiilor dreptului intern al unui stat
îi dă acestuia dreptul de a o invoca, în motivarea nulităţii tratatului,
ci numai o violare vădită a unei reguli de importanţă fundamentală
a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate.
Eroarea - pentru a constitui un viciu de consimţământ,
având ca efect nulitatea, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
să fie o eroare de fapt şi nu de drept;
să afecteze baza esenţială a consimţământului;
statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii.
Dolul - constă în conduita frauduloasă a unui alt stat
participant la negocieri care, în general, duce la comiterea unei
erori.
203
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Coruperea reprezentantului unui stat - poate fi invocată
de statul în cauză atunci când actele de corupere au fost evidente
şi în măsură să exercite o influenţă apreciabilă asupra voinţei
reprezentantului.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului sta-
tului, constă în acte îndreptate împotriva lui ca individ şi nu ca
organ de stat, şi poate avea ca obiect libertatea sau integritatea
fizică a persoanei ori a familiei sale. În cazul constatării acestei
forme de constrângere tratatul este lipsit de orice efecte juridice.
(art. 51)
Constrângerea exercitată asupra statului prin amenin-
ţarea sau folosirea forţei face ca orice tratat încheiat în astfel de
condiţii să fie nul (art. 52 al Convenţiei)
Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:
constrângerea reprezentantului statului
constrângerea statului;
conflictul tratatului cu o normă imperativă - existentă
- nouă
Nulitatea absolută poate fi invocată nu numai de statul
victimă, ci şi de orice stat parte la tratat şi, din oficiu, de o instanţă
internaţională.
Nulitatea absolută lipseşte tratatul de orice efecte din mo-
mentul încheierii sale (ab initio), exceptând cazul apariţiei unei
norme noi de jus cogens, când efectele sunt aplicate ex nunc.
Nulitatea relativă sancţionează următoarele patru cazuri:
violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la competenţa de a
încheia tratate, eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului statu-lui.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de statul al cărui
consimţământ a fost viciat şi el este singurul în drept să o invoce.
204
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Cauzele de nulitate a tratatelor pot fi împărţite în două grupe:
vicii de consim-ţământ
violarea vădită a unei reguli fundamentaleeroareadolulcoruperea reprezentantului statuluiconstrâgerea exercitată asuprareprezentantului statuluiconstrângerea exercitată asupra statului
nulitatea relativă
poate fi invocatănumai de statul victimă
nulitatea absolută
poate fi invocată de:→ statul victimă→ orice stat parte→ o instanţă interna- ţională (din oficiu)
conflictul tratatului cu o normă de jus cogens
existentă în momentul încheierii
apărută în cursulaplicării tratatului
efectele nulităţii sunt ex tunc
efectele nulităţii sunt ex nunc
nulitatea absolută
grupe
205
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor
Cadrul juridic intern îl constituie, în principal, Constituţia
României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429 din M.of. nr. 758 din
29 oct. 2003, precum şi noua Lege privind tratatele (Legea nr.
590/22.12. 2003).
3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind tratatele
Una dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui în
domeniul politicii externe se referă la încheierea tratatelor.
Conform Constituţiei -art.91(1)-, Preşedintele României
încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de
Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se
aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege (art. 91
alin.1 din Constituţia României).
Din dispoziţiile art. 91 (1) rezultă o delimitare între:
tratatele semnate de Preşedintele României ca urmare a
negocierilor guvernului; şi
celelalte tratate de mai mică impoetanţă, care se
negociază de experţi din diferite ministere, şi sunt semnate de:
- miniştrii de resort; după caz,
- de ministrul de externe; ori
- aprobate de către Guvern.
3.11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a
tratatelor
Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimen-
siuni şi valenţe sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003,
intrată în vigoare în februarie 2004.
Legea nr. 590/2003 este o lege modernă care în cadrul
celor 45 de articole se remarcă prin:
a) amploarea şi complexitatea sa, reprezentând un
206
TEMA a VI-a – Dreptul mării
veritabil cod care cuprinde multitudinea problemelor privind dreptul
tratatelor;
b) un grad sporit de conformare a încheierii tratatelor cu
principiile şi normele dreptului internaţional îndeosebi ale
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor,precum şi cu
dreptul comunitar
Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:
Definiţii şi tipuri de tratate
aprobarea iniţierii negocierilor
desfăşurarea negocierilor
aprobarea semnării
Procedura încheierii tratatelor exprimarea
consimţământului
intrarea în vigoare şi
înregistrarea tratatelor
Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor
atribuţiile Ministerului de Externe
examinarea compatibilităţii
prevederilor tratatelor cu
Constituţia României
Dispoziţii diverse procedura încheierii înţelegerilor
la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale cu autorităţile străine
similare
sancţiunea nerespectării normelor
privind încheierea tratatelor
Dintre dispoziţiile relevante ale Legii nr. 590/2003 reţinem;
în special, următoarele şase probleme:
207
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1) Stabilirea categoriilor de tratate şi subiectele care le pot
încheia (art.2):
- la nivel de stat
- la nivel guvernamental
- la nivel departamental
Subiectele care pot încheia asemenea categorii de tratate
sunt:
România;
Guvernul României;
Ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale
- pentru care legislaţia în vigoare prevede expres această atribuţie.
Pentru fiecare dintre cele trei categorii de tratate legea
prevede proceduri de încheiere distincte.
Imperativul comun celor trei categorii de tratate (art. 2 alin.2)
este obligaţia ca toate aceste tratate să se încheie cu respectarea:
principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative
ale dreptului internaţional;
a dreptului comumitar;
a normelor cutumiare internaţionale;
a Constituţiei României;
în conformitate cu dispoziţiile Legii privind tratatele.
2) Procedura încheierii tratatelor cuprinde:
a) Procedurile în plan intern/extern pentru
negocierea şi semnarea tratatelor
distincte pentru cele trei niveluri
b) Procedurile şi modalităţile în plan
intern/extern pentru exprimarea
consimţământului de a deveni
parte la tratat
statal
guvernamental
departamental
ratificareaprobareaderareaacceptarea
208
TEMA a VI-a – Dreptul mării
c) Intrarea în vigoare, procedurile
în plan intern/extern
Competenţa de a ratifica tratatele este precis stabilită
conform art. 19, 20 şi 21.
Art. 19(1) face distincţie între tratatele la nivel statal şi cele
la nivel guvernamental şi prevede: Se supun Parlamentului, pentru
ratificare prin lege, următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de
reglementare;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la şapte
domenii:
cooperarea politică sau care implică angajamente cu
caracter politic;
cooperarea cu caracter militar;
teritoriul de stat, regimul juridic al frontierei şi zonele
asupra cărora România exercită drepturi suverane şi
jurisdicţie;
statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamen-
tale ale omului;
participarea în calitate de membru la organizaţii interna-
ţionale interguvernamentale;
asumarea unui angajament financiar;
tratatele care necesită pentru aplicare adoptarea unor
legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi, cele care
prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor.
Tratatele la nivel statal (art. 19(1) lit.a) nu se supun
ratificării prin Ordonanţe de urgenţă, în timp ce, tratatele la nivel
guvernamental care se referă la cele şapte domenii, numai în
situaţii extraordinare, pot urma această cale (alin. 2 şi 3).
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub
schimbul instrumentelorde ratificare
notificarea / schimbulinstrumentelor
209
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
incidenţa art. 19 şi cele semnate la nivel departamental sunt
supuse guvernului spre aprobare prin hotărâre a Guvernului
(art.20).
Tratatele multilaterale care nu au fost semnate la nivel statal
sau guvernamental şi care intră sub incidenţa art. 19(1) sunt supuse
Parlamentului spre aderare sau acceptare prin lege, dacă prevăd
expres această modalitate de exprimare a consimţământului, iar cele
care nu intră sub incidenţa art.19(1) sunt supuse guvernului spre
aderare sau acceptare prin hotărâre (art. 21, alin.1, 3).
3) Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii
Aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare constituie o
obligaţie pentru:
toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea
judecătorească;
pentru persoanele fizice şi juridice române sau străine
aflate pe teritoriul României.
Dispoziţiile tratatelor nu pot fi modificate, completate sau
scoase din vigoare prin acte normative interne; prevederile
legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea
dispoziţiilor unui tratat în vigoare(art. 31 alin.4 şi 5).
4) Atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe în domeniu
sunt multiple privind probleme, cum sunt:
Interpretarea tratatelor;
Aprecierea asupra caracterului juridic al obligaţiilor
conţinute în tratat;
Ministerul de Externe, alături de alte ministere, are
obligaţia să semnaleze Preşedintelui ţării şi altor autorităţi
problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate în vederea
soluţionării lor;
În domeniul rezervelor, analizează rezervele altor state
pentru a formula obiecţii la acestea, se ocupă de retragerea
rezervelor formulate de partea română.
210
TEMA a VI-a – Dreptul mării
5) Dispoziţii interesante şi pertinente conţine Legea
590/2003 cu privire la tratatele în formă simplificată încheiate prin
schimb de note verbale sau de scrisori ori, la examinarea
compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia, atât în oricare
etapă a încheierii lor, cât şi sub forma controlului constituţionalităţii
legilor şi ordonanţelor guvernului (art.29, 40).
6) Dintre dispoziţiile novatoare, găsindu-şi loc, pentru
prima oară, în cadrul legii române în materie reţinem îndeosebi pe
cele referitoare la:
procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor
administraţiei publice locale cu autorităţile similare din alte state;
sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea
tratatelor.
3.12. Întrebări,exerciţii, aplicaţii
1. Definiţia tratatului.
2. Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce
înseamnă expresia „tratatul să producă efecte juridice”?
3. Ce se înţelege prin „încheierea ” tratatelor internaţionale?
4. Ce înseamnă „depline puteri” în legătură cu încheierea
tratatelor?
5. Ce înseamnă „autentificarea” textului tratatului?
6. Definiţi: „semnarea ad referendum”, „parafarea” şi
„semnarea definitivă”.
7. Enumeraţi mijloacele juridice prin care statele devin părţi
la tratate.
8. Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte
mijloace?
9. Conform Legii române nr. 590/2003 care categorii de
tratate sunt supuse ratificării?
211
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
10. Care tratate sunt supuse aprobării sau acceptării de
către guvern?
11. Definiţia rezervei la tratate.
12. Care sunt limitările în timp privind formularea rezervelor?
13. Care sunt efectele juridice ale rezervelor?
14. Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul
aplicării tratatelor.
15. În ce moment al existenţei tratatului intervine interpretarea?
Ce urmăreşte şi ce scop are?
16. Modificarea tratatelor se realizează pe calea amendării
sau a revizuirii? Comentariu.
17. Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât
şi revizuirea în vederea modificării.
18. Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat?
Comentariu.
19. Care sunt cauzele de încetare independente de voinţa
părţilor? Comentariu.
20. Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de
criteriul care stă la baza producerii nulităţii.
21. Care sunt cauzele de nulitate constând în vicierea
consimţământului unui stat? Comentariu.
22. Care este sancţiunea pentru tratatele care la momentul
încheierii contravin normelor imperative ale dreptului internaţional?
23. Completaţi următoarele enunţuri:
- Spre deosebire de tratatele... la care iniţiativa încheierii aparţine...
statelor şi negocierile se desfăşoară între cele două..., prin
delegaţii oficiale ori prin corespondenţă..., în cazul tratatelor...
situaţia este mult mai...
- Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea... tratatului de
către ambele..., cele multilaterale se încheie cu adoptarea... de
tratat prin... ori cu majoritate de...
- Participarea la negocierea şi ... unui tratat nu crează... juridice
pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie obligat ... este
212
TEMA a VI-a – Dreptul mării
necesar un ... intern al unei autorităţi ... cu atribuţii în domeniu.
- Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele... şi în
măsura în care tratatul prevede..., ori dacă părţile la tratat au
convenit ulterior să ... aderarea altor state.
- Elementul definitoriu al rezervei este dat de... statului care o
formulează de a... faţă de el ... juridice ale anumitor... ale tratatului
respectiv.
- Încheierea unui număr tot mai mare de ... bi sau multilaterale
poate genera ... între dispoziţiile ... succesive, având acelaşi...
- Obiectul interpretării îl constituie textul..., ca expresie autentică
a ... părţilor contractante.
- Regula generală este că tratatele ... efecte numai faţă de ..., nu şi
pentru ...
- Nu orice încălcare a dispoziţiilor... intern al unui stat îi dă acestuia
... de a o invoca în motivarea nulităţii..., ci numai o...vădită a unei
reguli de importanţă... a dreptului său intern privitoare la... de a
încheia tratate.
3.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1) Tratatele se clasifică după următoarele criterii:
a) criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc;
b) criteriul timpului pe care se încheie;
c) criteriul procedurii de încheiere a lor.
2. Regulile privind problematica tratatelor sunt cuprinse în:
a) Convenţia de la Viena din 1969 privind tratatele
dintre state;
b) Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele
dintre state şi organizaţii internaţionale;
c) legislaţia naţională.
213
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
3. Fazele încheierii tratatelor internaţionale sunt:
a) negocierea;
b) autentificarea textului tratatului;
c) exprimarea consimţământului.
4. Sunt abilitaţi să poarte negocieri, fără a avea nevoie de
depline puteri:
a) şefii de state;
b) şefii de guverne;
c) miniştrii de interne.
5. Autentificarea textului tratatului se realizează prin:
a) semnare ad referendum;
b) ratificare;
c) semnare definitivă.
6. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte
la tratate se poate face prin:
a) semnare;
b) ratificare;
c) consultare.
7. România, Guvernul României, precum şi ministerele şi
alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pot încheia tratate
la nivel:
a) de stat;
b) la nivel guvernamental,
c) la nivel regional.
8. Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii
de formă:
a) rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate
părţilor;
b) rezervele formulate la semnare nu trebuie
reconfirmate la exprimarea comsimţământului;
c) retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.
214
TEMA a VI-a – Dreptul mării
9. Condiţii de fond privind formularea rezervelor:
a) formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă
de tratatul în cauză;
b) rezervele să nu aibă ca obiect dispoziţii ale
tratatului exceptate rezervelor.
c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi
scopul tratatului.
10. De la regula generală privind aplicarea tratatelor pe
întregul teritoriu al statelor părţi, există excepţii cum sunt:
a) „clauza federală”;
b) „clauza colonială”;
c) „clauza rebus sic stantibus”.
11. Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii
ONU preeminenţa obligaţiilor lor decurgând din:
a) Carta ONU;
b) orice alt acord internaţional;
c) cutuma internaţională.
12. În ordinea juridică internaţională competenţa interpre-
tării tratatelor revine:
a) în primul rând unor instanţe arbitrale sau judiciare;
b) în unele cazuri statelor părţi;
c) pentru anumite categorii de tratate organelor
organizaţiilor internaţionale.
13. Interpretarea tratatelor de către statele părţi se
realizează prin:
a) includerea unor clauze interpretative în textul
tratatului (definiţii);
b) acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
c) acorduri distincte de interpretare.
215
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
14. Buna credinţă ca regulă generală de interpretare
presupune reguli specifice:
a) regula sensului obişnuit (uzual) pentru termenii
folosiţi;
b) regula sensului specific;
c) orice regulă de drept intern.
15. Contextul în interpretarea unui tratat poate cuprinde:
a) textul, inclusiv preambulul şi anexele;
b) orice acord intervenit ulterior între părţi privind
interpretarea sau aplicarea tratatului;
c) alte reguli de drept internaţional aplicabile
relaţiilor dintre
16. Reguli necodificate de interpretare a tratatelor:
a) regula efectului util;
b) interpretarea extensivă acţionează ca regulă;
c) interpretarea restrictivă este excepţia.
17. O obligaţie ia naştere dintr-un tratat pentru un stat terţ
dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
a) dacă părţile crează o astfel de obligaţie prin
dispoziţiile tratatului pentru statul terţ;
b) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris
această obligaţie;
c) dacă statul terţ este în măsură şi doreşte să
îndeplinească obligaţia respectivă.
18. Regulile de modificare a tratatelor sunt următoarele:
a) modificările se pot face numai prin acordul
părţilor, cu excepţiile prevăzute de tratat;
b) orice propunere de modificare se notifică tuturor
părţilor;
c) pentru intrarea în vigoare modificările parcurg
aceleaşi faze ca tratatul supus modificării.
216
TEMA a VI-a – Dreptul mării
19. Ca regulă generală stingerea unui tratat, denunţarea
sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât:
a) în aplicarea dispoziţiilor tratatului;
b) a Convenţiei de la Viena din 1969; sau
c) a Cartei ONU.
20. Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor
se clasifică în trei categorii:
a) cauze convenite prin voinţa părţilor;
b) cauze de încetare independente de voinţa părţilor;
c) alte cauze de încetare a unor tratate prevăzute
în Carta ONU.
21. Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:
a) constrângerea reprezentantului statului;
b) constrângerea statului;
c) conformarea tratatului cu o normă imperativă.
22. Legea (română) nr. 590/2003 prevede obligaţia înche-
ierii tratatelor cu respectarea normelor de drept internaţional şi
intern, cum sunt:
a) principiile fundamentale şi celelalte norme
imperative ale dreptului internaţional;
b) normele dreptului comunitar;
c) Constituţia României şi rezoluţiile Consiliului de
Securitate ONU.
3.14. Bibliografie
D-Popescu, op.cit., 2005,p.172-210
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.219-253
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit., p.23-49
R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.289-324
Gh.Moca, op.cit., p.410-452
Gr.Geamănu, op.cit., vol II, p.62-196
M.Niciu, op.cit., p.28-56
217
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
- Legea română privind tratatele (nr.590/2003,M.of.
nr.23/12.01.2004)
- Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat în
D.Popescu, A.Năstase,op.cit.,1997, p.383-422
218
TEMA a VI-a – Dreptul mării
TEMA A IX-A
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALEINTERGUVERNAMENTALE
Precizare: În partea a-I-a organizaţiile internaţionale
interguvernamentale sunt examinate în calitatea lor de
subiecte ale dreptului internaţional, ca şi a problematicii
generale a acestora, în timp ce, în partea a-II-a analizăm
câteva dintre cele mai importante organizaţii din punct de
vedere al organizării, funcţionării şi al rolului lor în societatea
internaţională.
1. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)
1.1. Scopuri şi principii
O.N.U. este cea mai importantă organizaţie internaţională prin
cel puţin trei elemente universalitatea sa;
multitudinea şi complexitatea sco-
purilor asumate;
autoritatea de care se bucură
ONU în rândul membrilor săi.
Organizaţia a fost creată prin semnarea actului său
constitutiv (Carta O.N.U.) la San Francisco la 26 iunie 1945,
urmată de ratificare şi intrarea în vigoare la 24 octombrie 1945.
Este o organizaţie interstatală cu vocaţie universală.
219
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
în 1945 O.N.U. avea 51 de state
membre
Universalitatea O.N.U.
se exprimă astfel în 2008 O.N.U. are 192 de state
membre
România a devenit membră O.N.U.la 14 decembrie 1955.
a) Scopurile O.N.U.
Astfel cum sunt proclamate în art. 1 din Cartă scopurile
O.N.U. sunt:
să menţină pacea şi securitatea internaţională;
să dezvolte între naţiuni relaţiile prieteneşti;
să realizeze cooperarea internaţională în rezolva-
rea problemelor internaţionale de ordin economic,
social, cultural sau umanitar;
să fie un centru de armonizare a eforturilor statelor
pentru realizarea acestor scopuri comune.
b) Principiile O.N.U.
Potrivit art. 2 din Cartă pentru realizarea scopurilor organi-
zaţiei, O.N.U. şi membrii săi vor acţiona în conformitate cu
următoarele principii:
egalitatea suverană a tuturor membrilor;
îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin
Cartă;
rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace
paşnice;
abţinerea în relaţiile lor internaţionale de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (neagresiunea);
egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi
hotărâ soarta;
220
TEMA a VI-a – Dreptul mării
neintervenţia (neamestecul) în chestiuni aparţinând în
mod esenţial competenţei interne a unui stat.Acest principiu nu
exclude aplicarea măsurilor de constrângere decise de Consiliul de
Securitate al O.N.U.
1.2. Calitatea de membru O.N.U.
originari (fondatori), cele 51 de
state participante la semnare
Carta O.N.U.împarte membrii în
noi, statele care au devenit
membrii ulterior.
Orice stat poate deveni membru O.N.U. dacă întruneşte cumulativ
să fie un stat suveran;
să fie un stat iubitor de pace;
următoarele condiţii statul să accepte obligaţiile
decurgând din Cartă;
statul să fie în stare şi dispus
să îndeplinească aceste obligaţii.
Admiterea de noi membrii revine competenţei a două organe
la recomandarea Consiliului
de Securitate
ale O.N.U.
prin hotărârea Adunării
Generale, adoptată cu votul
a 2/3 din membrii prezenţi şi
votanţi.
Statele membre trebuie să-şi îndeplinească obigaţiile
asumate şi să respecte principiile înscrise în Cartă, pentru
încălcarea lor membrii O.N.U. pot fi sancţionaţi (de ex.
suspendarea dreptului de vot pentru neplata cotizaţiei).
221
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.3. Organizarea şi funcţionarea O.N.U.
O.N.U. dispune de un ansamblu de organe constituite într-
un sistem funcţional.
Dintre acestea o importanţă deosebită prezintă organele
principale create prin Cartă în număr de şase:
Adunarea Generală - constituită din toate statele
membre, fiecare membru va avea cel mult cinci reprezentanţi în
Adunarea Generală;
Consiliul de Securitate constituit din 15 membrii (5
membrii permanenţi şi 10 membrii nepermanenţi);
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) - constituit din
54 de membrii;
Consiliul de Tutelă - constituit dintr-un număr limitat de
state. Decolonizarea a redus activitatea acestuia;
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) - constituită din
15 judecători;
Secretariatul - constituit din Secretarul General,
Secretarul Adjunct şi personalul necesar.
Aceste organe principale pot crea organe subsidiare ( de
ex. Comisia Economică O.N.U. pentru Europa, cea pentru Asia şi
Pacific, Comisia (din 2006 Consiliul) pentru Drepturile Omului etc.),
care le ajută în îndeplinirea atribuţiilor lor.
Adunarea Generală este un organ de deliberare,cel
mai larg reprezentativ, care se întruneşte în
ordinare anuale; şi
sesiuni
extraordinare, când este necesar.
Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau
situaţii care sunt prevăzute în Cartă şi poate face recomandări
membrilor săi, Consiliului de Securitate sau atât membrilor cât şi
Consiliului. Ea poate examina:
222
TEMA a VI-a – Dreptul mării
principiile privind cooperarea pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale (de ex. Dezarmarea şi reglementarea înarmărilor)
orice chestiuni referitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Actele pe care le adoptă Adunarea în problemele
examinate (discutate) sunt: rezoluţii (simple)
rezoluţii sub formă
de declaraţii.
Consiliul de Securitate este un organ cu activitate
permanentă, fiind alcătuit din două categorii de membrii:
5 membrii permanenţi desemnaţi prin Cartă, cu drept de
veto (China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite);
10 membrii nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală
pe o perioadă de doi ani. De exemplu România a fost aleasă ca
membru nepermanent în Consiliul de Securitate, deţinând patru
mandate:în 1961-62(împărţit cu Filipine);1976-77;1990-91;2004-
2005.
Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi el acţionează în
numele membrilor Organizaţiei, care şi-au asumat obligaţia de a
executa hotărârile sale(art. 24 şi 25 din Cartă).
Consiliul adoptă hotărâri în:
probleme de fond cu votul afirmativ a 9 membri, între care
să fie incluse voturile concordante ale celor cinci membrii permanenţi;
probleme de procedură cu voturile a 9 membrii,
indiferent de categoria lor.
În scopul menţinerii păcii şi securităţii, Consiliul
îndeplineşte o serie de funcţii în legătură cu:
Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor (cap. VI,
art.33-38-rezoluţii adoptate cu caracter de recomandare);
223
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
ameninţări împotriva păcii;
Acţiunile în caz de încălcări ale păcii;
(cap VII, art. 39-51- acte de agresiune.
-rezoluţiile sunt obligatorii)
Conform capitolului VII în cazul în care Consiliul constată
existenţa unor asemenea ameninţări, în funcţie de gravitatea
acestora, Consiliul poate hotărî, în vederea menţinerii sau
restabilirii păcii şi securităţii internaţionale, recurgerea la două
categorii de măsuri obligatorii:
măsuri fără folosirea forţei armate, cum sunt întreruperea
relaţiilor economice → feroviare
→ maritime
→ aeriene
completă sau parţială a comunicaţiilor → poştale
→ telegrafice
→ radio
ruperea relaţiilor
diplomatice
măsuri care implică folosirea forţei armate constând
demonstraţii
fie în măsuri de blocadă
alte operaţiuni ale unor forţe aeriene, navale
sau terestre ale membrilor O.N.U.
Precizare: Sistemul de securitate colectivă instituit
prin Cartă nu afectează sub nicio formă dreptul inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul producerii unui
atac armat împotriva unui stat membru ONU, până când
Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare menţinerii
224
TEMA a VI-a – Dreptul mării
păcii şi securităţii(art.51 din Carta ONU).
Consiliul Economic şi Social alcătuit din 54 de membrii
aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 3 ani, are atribuţii
privind îndeplinirea obiectivelor O.N.U. în domeniul economic,
social şi respectării drepturilor omului;al iniţierii sau elaborării de
studii şi proiecte de convenţii, asigură legătura între O.N.U. şi
instituţiile specializate .
Consiliul de Tutelă a fost creat pentru realizarea sarcinilor
O.N.U. în legătură cu sistemul de tutelă, activitatea sa s-a redus
foarte mult ca urmare a procesului de decolonizare.
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), constituită din
15 judecători îşi desfăşoară activitatea pe baza unui Statut care
face parte integrantă din Carta O.N.U. Curtea judecă diferendele
între statele membre O.N.U. ( în anumite condiţii şi pentru
nemembri O.N.U.), care acceptă jurisdicţia acesteia.
contencioasă
Competenţa Curţii este dublă
consultativă
În competenţa Curţii intră:
toate cauzele care i le supun părţile;
toate cauzele prevăzute în mod expres în Cartă sau în
tratatele în vigoare.
Curtea poate avea o competenţă obligatorie(art. 36(2) din
Statut), dacă statele o recunosc în toate diferendele de ordin juridic
având ca obiect:
interpretarea unui tratat;
orice problemă de drept internaţional;
existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui
încălcarea unei obligaţii internaţionale;
natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru
încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Precizare: Numai statele pot fi părţi în cauzele supuse
C.I.J.
225
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Organizaţiile internaţionale pot, în anumite condiţii, cere
avize consultative Curţii, acestea nu au natură juridică.
Secretariatul O.N.U. este organul administrativ şi executiv
al O.N.U. Secretarul general este ales pe o durată de 5 ani de
Adunarea Generală , la recomandarea Consiliului de Securitate.
administrative
Secretarul General exercită funcţii executive
tehnice
financiare
El poate sesiza Consiliul de Securitate cu orice problemă
care poate pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
În fapt îndeplineşte o serie de alte activităţi legate de
soluţionarea paşnică a diferendelor: → bune oficii
→ medierea
→ discuţii cu reprezentanţii
guvernelor
În vederea adaptării O.N.U. la realitatea mediului politic
internaţional actual, faţă de cel din 1945 (schimbările care au avut
loc în 1963 au fost nesemnificative) s-a iniţiat reforma O.N.U.
vizând în esenţă:
restructurarea Consiliului de Securitate prin sporirea
numărului membrilor permanenţi, dar şi a celor nepermanenţi;
modul de adoptare a deciziilor;
problema dreptului de veto.
2. Organizaţii Internaţionale Regionale
Carta O.N.U. nu se opune dreptului statelor de a stabili
organizaţii regionale pentru a coopera în problemele privind
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cu condiţia ca aceste
organizaţii şi activitatea lor să fie compatibile cu scopurile şi
principiile Cartei (art.52).
226
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate folosi astfel de
organizaţii pentru aplicarea acţiunilor de constrăngere sub
autoritatea sa. Consiliul de Securitate are răspunderea principală
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi tocmai de
aceea nici o acţiune de constrângere nu poate fi întreprinsă de
organizaţiile regionale fără autorizaţia Consiliului de Securitate al
O.N.U.2.1. Organizaţii internaţionale regionale de pe
continentul europeanÎn domeniul păcii şi securităţii principalele organizaţii sunt:
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO);
Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.);
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa(OSCE).
2.1.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) este o organizaţie euro-atlantică, politico-militară,
defensivă.
Organizaţia a fost creată la 4 aprilie 1949 în baza Pactului
având ca scop apărarea statelor Europei occidentale împotriva
pericolului totalitarismului din Est.
NATO a fost constituit iniţial din 12 state din care:
Belgia
Franţa
Portugalia
Olanda
10 state europene Luxemburg
Italia
Norvegia
Danemarca
Marea Britanie
Islanda
227
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
şi
Statele Unite
2 state Nord- americane
Canada
Pe parcurs s-au adăugat alte patru state:
Grecia şi Turcia în 1952
Germania Federală în 1955
Spania în 1982
După încetarea războiului rece NATO s-a extins şi în zona
Europei Centrale şi de Est, sub forma parteneriatului pentru pace
şi, ulterior cu noi membrii. Cehia
în 1999 cu Polonia
NATO s-a extins 3 state Ungaria
România
în 29.03.2004 cu Bulgaria
7 state Estonia
Lituania
Letonia
Slovacia
Slovenia
În anul 2008, NATO reunea
24 din Europa
26 de state membre
2 din America de Nord
Cu prilejul summitului din aprilie 2008, de la Bucureşti, alte
două state europene, Albania şi Croaţia au primit recomandarea
de a adera la NATO, astfel la 1 aprilie 2009 acestea au devenit
state membre NATO,numărul statelor membre fiind în prezent de
28.
Organizaţia are la bază principiile Cartei O.N.U. şi,
228
TEMA a VI-a – Dreptul mării
îndeosebi: rezolvarea paşnică a diferendelor;
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, contrar
scopurilor O.N.U.;
apărarea păcii şi securităţii statelor membre;
consultarea părţilor în caz că integritatea teritorială,
independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi ar fi
ameninţată.
Semnificative sunt dispoziţiile art. 5 din Pact conform
cărora atacul armat împotriva unuia dintre membri este considerat
ca un atac împotriva tuturor statelor membre.
Structura NATO – constituită din organe principale militare
şi civile este următoarea:
Consiliul NATO, creat prin Pact (art. 9) în care toţi
membrii sunt reprezentaţi;
Secretariatul NATO, condus de secretarul general, creat
în 1952;
Comitetul pentru planurile de apărare (art. 3-5);
Comitetul militar, format din şefii de stat-major şi asistat
de un stat major integrat;
Comandamente militare regionale integrate pentru
Europa, Zona Atlanticului şi Marea Mânecii;
Adunarea Parlamentară a NATO.
La summitul din 1999 a fost adoptat noul concept strategic
al NATO prin care s-a extins aria de interes de la teritoriul statelor
membre la:
Zonele din jurul regiunii euro-atlantice;
terorism
Noile riscuri şi ameninţări de securitate arme nucleare
alte pericole
privind pacea
229
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2.1.2. Uniunea Europei Occidentale (UEO)
A fost creată ca organizaţie politico-militară defensivă prin
Tratatul de la Bruxelles din 1948 şi Protocoalele de la Paris din
1954.
Belgia
Franţa
În 1948 UEO avea 5 membrii Luxemburg
Oanda
Marea Britanie
UEO s-a extins în 1954 Germania Federală
având 10 membrii cu 2 state Italia
în 1990 Portugalia şi Spania
în 1992 Grecia
Are ca principii şi scopuri: menţinerea păcii şi rezolvarea
paşnică a diferendelor, apărarea comună împotriva agresiunii şi
cooperarea economică a statelor membre.
Structura UEO:- Consiliul, care se întruneşte la nivel ministerial (art.8);
- Secretariatul general al UEO;
- Grupul de armamente al Europei Occidentale;
- Adunarea Parlamentară, ca organ consultativ.
Din 1993, după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht, mai ales a mitingului din 1999 al Consiliului European,
UEO devine „organul politico-militar” de înfăptuire a politicii
externe, de securitate şi apărare a Uniunii Europene.
2.1.3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE)
230
TEMA a VI-a – Dreptul mării
A fost creată ca urmare a procesului de instituţionalizare a
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),
început în 1973 la Helsinki, continuat în 1975 când s-a semnat
Actul final de la Helsinki care cuprinde:
Decalogul principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional;
Aspecte politico-militare ale securităţii;
Probleme ale cooperării economice şi în domeniul
mediului;
Cooperarea în domeniul umanitar.
Practic, OSCE a fost creată în decembrie 1994 şi a devenit
efectivă în ianuarie 1995. În prezent, OSCE are 56 de state membre.
În baza Cartei pentru securitate europeană, adoptată în
1999 la Istambul, priorităţile OSCE sunt:
Consolidarea valorilor comune;
Asistarea statelor membre în edificarea unei societăţi
democratice, bazată pe statul de drept;
Prevenirea conflictelor locale;
Restaurarea stabilităţii şi păcii în zonele de tensiune şi
conflict;
Promovarea unui sistem de securitate bazat pe cooperare.
Structura OSCE:
Conferinţele Şefilor de state sau de Guverne;
Consiliul Ministerial, organ de conducere şi decizie; se
reuneşte la nivelul miniştrilor de externe;
Consiliul permanent, însărcinat cu realizarea
consultărilor şi deciziilor politice;
Forumul de cooperare în domeniul securităţii care
negociază probleme privind controlul armamentelor şi măsuri de
creştere a încrederii şi securităţii;
Preşedintele în exerciţiu, are responsabilitatea generală
pentru acţiunile executive; Secretariatul, prin secretarul general, este implicat în
231
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
toate aspectele funcţionării OSCE; Adunarea Parlamentară, specifică organizaţiilor europene.
La acestea se adaugă: Înaltul Comisariat pentru
Minorităţile Naţionale, Centrul pentru prevenirea conflictelor, Biroul
pentru instituţii democratice şi drepturile omului.
2.1.4. Consiliul Europei
Creat la 5 mai 1949 prin semnarea Statutului său, iniţial
de 10 state- în prezent Consiliul are 47 de state membre. Este o
organizaţie de promovare a unităţii europene.
Conform art.1 din Statut scopul principal al Consiliului
constă în realizarea unei unităţi mai strânse între membrii săi
pentru promovarea principiilor care constituie patrimoniul lor
comun.
Principiile Consiliului Europei sunt:
Apărarea şi întărirea democraţiei pluraliste;
Garantarea drepturilor şi libertăţilor omului;
Stabilirea unor soluţii comune pentru problemele
sociale;
Punerea în valoare a identităţii culturale europene.
România este membră a Consiliului Europei din 1993.
Comitetul Miniştrilor, organ de decizie,
format din reprezentanţi guvernamentali;
Structura Consiliului Adunarea Parlamentară,
organ deliberativ, format din repre-
zentanţii parlamentelor statelor membre;
Secretariatul;
Comisarul european pentru drepturile
omului, creat în 1999.
Pe lângă Consiliul Europei funcţionează Curtea Europeană
232
TEMA a VI-a – Dreptul mării
a Drepturilor Omului (CEDO), care din 1998 are caracter
permanent.
Consiliul Europei are o activitate foarte bogată, cuprinzând
problemele majore ale relaţiilor internaţionale în plan european,
cum sunt:
Conceptul şi practica democraţiei parlamentare;
Protecţia internaţională a drepturilor omului şi, în acest
cadru, protecţia minorităţilor naţionale.
Problemele terorismului internaţional şi rezolvării paşnice
a diferendelor internaţionale;
Protecţia mediului;
În afara rezoluţiilor cu valoare de recomandare adoptate
de organele Consiliului se remarcă cele circa 200 de convenţii, de
ex.: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale (1950) şi cele 14 Protocoale adiţionale, Carta socială
europeană (1961),Carta Socială Europeană-revizuită(1996),
Convenţia europeană privind cetăţenia (1997), Convenţia privind
protecţia vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (1979).
2.1.5. Uniunea Europeană
Reprezintă organizaţia economică a statelor europene
creată de-a lungul unui proces de integrare progresivă derulat pe o
perioadă de peste 50 de ani.
Primul tratat a fost semnat în 1951 (intrat în vigoare în
1952) prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO).
Un al doilea moment important îl reprezintă alte două
tratate (semnate în 1957, intrate în vigoare în 1958) privind con-
stituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice ( CEEA ).
Prin aceste trei tratate (tratatele de bază) s-a creat cadrul
juridic fundamental al integrării economice europene.
233
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Atât primul, cât şi celelalte două tratate au fost încheiate
de şase state europene: Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg, şi Olanda; ulterior spaţiul european s-a extins, deve-
nind membri Anglia, Danemarca şi Irlanda (1973), Grecia (1981),
Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995).
Tratatul din 1965 (în vigoare în 1967) de fuziune a
intituţiilor celor trei organizaţii a însemnat un nou pas, deoarece a
creat organe de conducere comune pentru cele trei organizaţii,
care până atunci aveau organe proprii.
Actul unic european din 1987 a modificat şi completat
tratatele de bază pe linia creşterii atribuţiilor instituţiilor comunitare
şi stabilirii unor domenii noi de competenţă, între care: politica
externă, protecţia mediului, crearea Uniunii Europene.
Scopurile principale ale Comunităţii Economice Europene,
conform art. 2 şi 3 din Tratatul de la Roma vizau realizarea unei
uniuni economice, vamale şi monetare prin:
eliminarea taxelor vamale şi restricţiilor cantitative;
stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici
comerciale comune faţă de ţările terţe;
circulaţia liberă între ţările membre a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi
transportului;
coordonarea politicilor economice ale statelor membre;
apropierea legilor interne în măsura necesară bunei
funcţionări a pieţei comune;
crearea unei Bănci Europene de Investiţii pentru a
facilita expansiunea economică.
Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 şi intrat în
vigoare în 1993) reprezintă temeiul juridic privind instituirea Uniunii
Europene (UE). Potrivit acestui tratat UE se bazează pe trei
„Piloni”: Comunităţile europene, politica externă şi de securitate
comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
234
TEMA a VI-a – Dreptul mării
interne (JAI).
Uniunea Europeană are de realizat nu numai dezvoltarea
obiectivelor existente, ci şi înfăptuirea unor noi obiective cum
sunt:
promovarea progresului economic şi social în special
prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale;
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe
o monedă unică;
politica externă şi de securitate comună;
întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne;
Procesul integrării este marcat şi de Tratatul de la
Amsterdam, adoptat la 2 oct. 1997, intrat în vigoare în 1999, care
modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, ca şi tratatele comunitare,
urmărind acordarea unei atenţii sporite următoarelor probleme:
sociale, prin crearea de noi locuri de muncă şi
securitatea socială,
înlăturarea obstacolelor privind libera circulaţie a
persoanelor;
Politica Externă şi de Securitate Comună;
reforma instituţională.
Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 şi intrat
în vigoare în 2003 care, în perspectiva lărgirii Uniunii, prevedea
soluţii pentru reforma instituţională:
componenţa Parlamentului European,
componenţa Comisiei Europene;
extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliul
European, ceea ce reduce dreptul de veto;
reponderea voturilor pentru a reflecta ponderea
economică şi demografică. Consiliul European, întrunit la Laeken (Belgia) la 14 şi
235
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
15 decembrie 2001, a convocat Convenţia Europeană privind
viitorul Europei, ale cărei lucrări au dus la elaborarea unui proiect
de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, care a fost
adoptat şi supus semnării la 2 oct. 2004 la Roma. Procedura
ratificării care a fost efectuată de 18 state, a încetat ca urmare a
referendumului electoratului francez şi olandez de respingere a
tratatului. După o perioadă de reflecţie a fost elaborat un nou tratat
(Tratatul de reformă şi Tratatul Uniunii Europene), fiind adoptat şi
supus semnării în dec. 2007 la Lisabona, care după 25 de ratificări,
se confruntă cu refuzul ratificării din partea electoratului Irlandei.
Aderarea celor 10 state (Cehia, Cipru – grecesc -,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria) la Uniunea Europeană la 1 Mai 2004, la reuniunea de la
Dublin a ridicat numărul statelor membre la 25. România şi
Bulgaria au semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeană la 25
aprilie 2005, iar în ian.2007 au devenit membre cu drepturi depline,
ridicând numărul membrilor UE la 27 de state, iar al locuitorilor la
492 de milioane.
Instituţiile Uniunii Europene (instituţiile comunitare) sunt
în număr de 6 .
Consiliul Uniunii Europene, alcătuit din 27 membri,
câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
abilitat să angajeze guvernul acelui stat. Este un organ de decizie
cu largi atribuţii privind: coordonarea politicilor economice
generale; este principalul legiuitor comunitar şi reprezintă
interesele statelor membre.
Comisia Europeană considerată ca organ executiv,
este garantul interesului general comunitar, începând din 1995,
este formată din 27 de membri (comisari) independenţi, pentru o
perioadă de 5 ani.
Comisia are o serie de atribuţii, cum sunt:
urmăreşte aplicarea tratatelor constitutive;
dispune de putere de decizie proprie (art. 155 din
236
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Tratatul CEE); reprezentarea comunităţilor şi negocierea unor tratate
(art. 111 şi 228 din Tratatul CECO);
chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neândeplinirea
normelor comunitare.
Parlamentul European, iniţial un organ consultativ, în timp
a devenit un organ cu o putere tot mai mare, dobândind noi atribuţii.
Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor
statelor membre, fiind alcătuit din reprezentanţi ai statelor membre,
aleşi prin vot direct, universal, pe o perioadă de 5 ani. Numărul
reprezentanţilor este în prezent de 785, din care, de ex., 99 revin
Germaniei, câte 87 revin Franţei, Italiei şi Angliei, 21 Austriei, 15
Irlandei, 6 pentru Luxemburg, România beneficiază de 33 de
locuri).
Atribuţiile Parlamentului european sunt în esenţă:
asigurarea controlului politic general;
participarea la elaborarea dreptului comunitar;
decizia în materie bugetară(adoptă bugetul Comunităţii);
participă la relaţiile externe;
procedura avizului conform.
Consiliul European nu a fost prevăzut în tratatele
iniţiale, ci este reglementat prin Actul unic european (art. 2) şi
instituţionalizat prin Tratatul de la Maastricht (art. D). Consiliul
reuneşte şefii de state şi de guverne ai statelor membre şi
preşedintele Comisiei europene.
Consiliul are o serie de atribuţii cum sunt:
orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor
directoare ale politicii comunitare;
impulsionarea politicilor comunitare generale;
coordonarea politicilor comunitare.
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene,
constituită din 27 judecători(din 1995), 8 avocaţi generali şi un
grefier, are competenţa generală de a asigura respectarea drep-
237
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
tului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive.
În acest sens Curtea are următoarele competenţe:
efectuează controlul legalităţii actelor comunitare cu
dispoziţiile tratatelor constitutive
recursul în anulare
prin excepţia de ilegalitate
recursul în carenţă
interpretează unitar tratatele prin recursul în
şi actele comunitare interpretare
soluţionează litigii privind repararea pagubelor cauzate de:
organele comunităţilor
agenţii acestora
funcţionarii comunitari
sau litigii între
şi organele de care depind
Curtea poate avea competenţa de instanţă federală,
precum şi de arbitraj în prezenţa unei clauze compromisorii.
Curtea europeană de conturi, creată în 1975, devine
instituţie comunitară prin Tratatul de la Maastricht; este compusă
din 27 membri.Curtea exercită controlul asupra tuturor veniturilor şi
cheltuielilor comunităţii, indiferent că sunt bugetare sau nu.
Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra
instituţiilor şi statelor membre în măsura în care acestea au
beneficiat şi au folosit fondurile comunitare.
În condiţiile date, întrebarea care se pune este când şi
dacă va fi posibil ca UE să înceteze a mai fi o organizaţie de
integrare economică devenind o altfel de structură ?
2.2. Organizaţii regionale neeuropene
Dintre acestea mai importante în domeniul păcii şi
238
TEMA a VI-a – Dreptul mării
securităţii sunt: Liga Statelor Arabe (L.S.A.);
Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.);
Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), devenită în 2002
Uniunea Africană (U.A.).
2.2.1. Liga Statelor Arabe
Creată în martie 1945, cuprinde 21 de state membre,
inclusiv Palestina.
Scopurile generale ale Ligii sunt:
promovarea cooperării statelor membre;
coordonarea acţiunilor cu caracter politic, economic,
financiar, comercial, social, de sănătate;
apărarea intereselor statelor membre.
Structura Ligii Arabe:
Consiliul, ca organ suprem, este alcătuit din
reprezentanţii tuturor statelor, are atribuţii în rezolvarea paşnică a
diferendelor şi în caz de autoapărare;
Forumul de cooperare în domeniul securităţii care
negociază probleme privind controlul armamentelor şi măsuri de
creşterea încrederii şi securităţii;
Comisiile speciale, alcătuite din reprezentanţi ai
statelor membre, asigură colaborarea acestora în diferite domenii;
Secretariatul Ligii, condus de un secretar general şi
personalul necesar îndeplinirii atribuţiilor sale.
Liga a luat, de ex., poziţie faţă de conflictul israeliano-
palestinian, prin rezoluţia consiliului său, din 22 octombrie 2000,
condamnând Israelul pentru escaladarea conflictului şi acuzându-l
că „a transformat procesul de pace într-un război contra poporului
palestinian.”
2.2.2. Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), Uniunea
Africană (U.A.) - 2002
239
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
O.U.A. a fost creată în 1963 în baza Cartei sale, având la
origine 54 de state membre. În 1984, Marocul s-a autosuspendat
din Organizaţie în legătură cu problema Saharei Occidentale.
Carta O.U.A prevedea scopurile, principiile şi structura
Organizaţiei.
În 1999 la o sesiune extraordinară a O.U.A. care a avut
loc în Libia (Sirte). Şefii de state şi de Guverne au hotărât crearea
U.A. , invocându-se ineficienţa O.U.A..
La 26 mai 2001, deşi Actul constitutiv al U.A. a intrat în
vigoare, s-a precizat că U.A. nu va putea înlocui O.U.A. mai
înainte de mai 2002, U.A. are 53 de state membre şi urmează a
prelua şi Comunitatea Economică Africană.
Actul constitutiv, Carta Africană(C.A.) stabileşte
obiectivele şi principiile Uniunii (art.3 şi 4).
Principiile U.A sunt:
suveranităţii
suveranitatea naţională, apărarea integrităţii
teritoriale
şi independenţei
crime de război
neamestecul, dar nu înlătură genocid
intervenţia legitimă a Uniunii pentru crime împotriva
Obiectivele U.A.
sunt promovarea
dezvoltării durabile ca obiectiv general
din care decurg obiective specifice
buna guvernare, justiţia socială,
egalitatea indiferent de sex, buna
stare a sănătăţii, pacea, securitatea şi
stabilitatea
240
TEMA a VI-a – Dreptul mării
umanităţii
rezolvarea paşnică a conflictelor care pot fi decise
între statele membre ale Uniunii de către
prin mijloace Adunarea Uniunii
interzicerea folosirii sau ameninţării cu forţa între statele
membre;
coexistenţa paşnică a statelor membre şi dreptul de a
trăi în pace şi securitate;
respectul pentru principiile democratice, drepturile
omului, statul de drept şi buna guvernare; şi
respectul pentru viaţa omului, condamnarea şi
respingerea asasinatelor politice, a actelor de terorism şi a
activităţilor subversive.
Organele şi instituţiile U.A. sunt definite şi descrise în
Carta U.A., art. 5-22.
Adunarea Uniunii
Consiliul Executiv
Parlamentul Pan-African
Curtea de Justiţie
Comisia
Organele şi instituţiile U.A. Comitetul Permanent
al Reprezentanţilor
Comitetele specializate tehnice
Consiliul Economic Social şi Cultural
Banca Centrală Africană Instituţiile Fondul Monetar African financiare Banca Africană
de Investiţii
Adunarea este organul suprem al organizaţiei, constituită
241
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
din toţi cei 53 de şefi de state şi de guverne ai statelor membre, se
va întruni anual şi va adopta rezoluţii cu o majoritate calificată de
2/3( fiecare stat dispune de un singur vot).
Spre deosebire de Adunarea O.U.A, noua Adunare
are puteri
numirea şi încetarea funcţiei
judecătorilor Curţii de Justiţie
suplimentare stabilirea politicii generale a Uniunii
poate da directive Consiliului Executiv
asupra diferitelor probleme,
gestionarea conflictelor,
inclusiv a războaielor
şi alte chestiuni urgente
Consiliul Executiv, în esenţă, similar Consiliului de
Miniştri al O.U.A., el adoptă decizii privind politica în probleme de
interes comun ale statelor membre, astfel cum acestea sunt
enumerate în art. 13 din Carta Africană, cum sunt:
administrarea comerţului exterior
gestionarea resurselor minerale
probleme de imigrare şi transport
Consiliul Executiv poate fi asistat de Comitetul
Permanent al Reprezentanţilor, precum şi de comitetele
specializate tehnice (care nu figurau în Carta O.U.A.).
Curtea de Justiţie, în timp ce Actul constitutiv păstrează
tăcere, conform Tratatului Comunităţii Africane, are competenţă de
a judeca acţiunile deferite de
oricare stat membru;
Adunare, dacă prevederile Tratatului sunt încălcate;sau
când un organ, autoritate ori stat membru este consi-
derat că şi-a depăşit competenţa sau în caz de abuz de putere.
242
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Curtea are şi competenţă consultativă la cererea: Adunării Uniunii; ori a
Consiliului Executiv
În plus, Adunarea poate să confere Curţii jurisdicţie asupra
unor anumite dispute, iar hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru
toate statele în astfel de probleme, cum sunt:
Probleme cu implicaţii politice deosebite;ori
Chestiuni legate de suveranitatea de stat.
Comisia va ajuta Adunarea, având rolul de secretariat al
Uniunii, sediul urmând a fi la Adis Abeba.
În comparaţie cu O.U.A., noua organizaţie, respectiv Uniunea
Africană relevă un progres sub mai multe aspecte, între care:
structural apare mai consolidată;
instituţiile, mai ales, Adunarea, Consiliul şi Curtea (care
este un mecanism nou, O.U.A dispunea de Comisia de Mediere,
Conciliere şi Arbitraj) au atribuţii mult mai largi, dar punctuale şi
mai îndrăzneţe;
Uniunea este autorizată să stabilească o „politică de
apărare comună” pentru continentul african (art. 4 lit d al Actului
constitutiv).
2.2.3. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A)
Înfiinţată în baza Tratatului interamerican de asistenţă
mutuală (Rio de Janeiro 1947) şi Cartei de la Bogota (1948), a fost
modificată prin Protocolul de la Buenos Aires (1967). Prin aceste
tratate s-a stabilit un sistem de securitate colectivă, atacul împotriva
unui stat membru al organizaţiei fiind considerat ca un atac împotriva
tuturor statelor membre (art. 27,28 şi 3 din Carta O.S.A.).
În prezent, O.S.A cuprinde 35 de state membre, 31 de
state şi organizaţii internaţionale de pe alte continente cu statut de
observatori permanenţi.
Cuba a fost suspendată din O.S.A. în 1962.
Structura O.S.A. (art. 51):
243
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Adunarea generală, forum suprem, se întruneşte anual;
Reuniunile consultative ale miniştrilor de externe au loc
la cerea unui stat membru;
Consiliul permanent compus din reprezentanţii tuturor
statelor membre;
Consiliul economic şi social interamerican, are ca
obiectiv dezvoltarea economică şi socială;
Consiliul interamerican pentru educaţie, ştiinţă şi cultură;
Comisia şi Curtea interamericană a drepturilor omului;
Secretariatul general.
O.S.A. a manifestat o anumită prezenţă în evenimente
cum sunt: conflictul anglo-argentinian privind insulele Faulklands
(1982); medierea în conflictul de frontieră dintre Costa Rica şi
Nicaragua (1989); contactele diplomatice şi chiar participarea la o
misiune creată de Adunarea Generală a O.N.U. în ce priveşte
conflictul din Haiti (1993).
2.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1. De ce consideraţi că ONU este cea mai importantă
organizaţie internaţională?
2. Care sunt principiile conform cărora ONU şi membrii săi
acţionează pentru realizarea scopurilor ONU?
3. Care dintre organele ONU au competenţă în ce priveşte
admiterea de noi membrii?
4. Care sunt organele principale ale ONU? Care dintre ele
este cel mai important şi de ce? Comentariu.
5. Ce acte adoptă Adunarea Generală a ONU şi care este
natura lor juridică?
6. Care dintre organele ONU are răspunderea principală
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi de ce?
Comentariu.
7. Care sunt regulile de vot pentru adoptarea hotărârilor în
cadrul Consiliului de Securitate?
244
TEMA a VI-a – Dreptul mării
8. În ce constau măsurile fără folosirea forţei armate pe
care le poate hotărî Consiliul de Securitate?
9. Când Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă
obligatorie şi pentru ce categorii de diferende? Enumerare.
10. Care sunt organizaţiile internaţionale regionale de pe
continentul european în domeniul păcii şi securităţii?
11. De ce art.5 din Pactul NATO este cea mai importantă
dispoziţie a Pactului?
12. În ce constă noul concept strategic al NATO, adoptat în
1999?
13. Enumeraţi patru dintre cele mai importante organe ale
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
14. Care este structura Consiliului Europei?
15. Care sunt instituţiile Uniunii Europene?
16. Care sunt cele mai importante organizaţii regionale
neeuropene în domeniul păcii şi securităţii?
17. Enumeraţi obiectivele Uniunii Africane (UA).
18. Consideraţi că Uniunea Africană (UA) prin obiectivele,
principiile, organele şi instituţiile sale se aseamănă sau nu cu
Uniunea Europeană? Menţionaţi câteva dintre asemănări, dar şi
particularităţi.
19. Completaţi următoarele enunţuri:
- Statele membre trebuie să-şi îndeplinească... asumate şi să
respecte... înscrise în..., pentru încălcarea lor membrii ONU pot fi...
- Consiliul de Securitate este un organ ONU cu activitate... fiind
alcătuit din... categorii de...
- Secretarul General poate sesiza Consiliul de Securitate cu orice...
care poate pune în ... pacea şi securitatea...
- Carta ONU nu se opune... statelor de a stabili organizaţii... în
probleme privind... păcii şi securităţii...
- Scopul principal al Consiliului Europei constă în realizarea unei...
mai strânsă între... pentru promovarea principiilor care constituie...
lor comun.
245
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
- Uniunea Europeană este organizaţia... a statelor... creată de-a
lungul unui proces de ... progresivă derulat pe o perioadă de
peste...de ani.
- Parlamentul European reprezintă... popoarelor statelor..., fiind
alcătuit din reprezentanţi aleşi.
2.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Scopurile ONU sunt:
a) să menţină pacea şi securitatea internaţională;
b) să dezvolte între naţiuni relaţii prieteneşti;
c) să impună statelor încheierea unor tratate
internaţionale.
2. Orice stat poate deveni membru ONU dacă întruneşte
cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie un stat suveran,
b) să fie un stat iubitor de pace;
c) să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
3. Cele şase organe principale ale ONU sunt create prin:
a) Carta ONU;
b) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie;
c) Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU.
4. Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni:
a) ordinare anuale;
b) suplimentare bianuale;
c) extraordinare, când este necesar.
5. Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau
situaţii conform Cartei şi poate face recomandări:
a) statelor membre;
b) organizaţiilor internaţionale;
c) Consiliului de Securitate.
246
TEMA a VI-a – Dreptul mării
6. Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt:
a) în număr de 7 state membre;
b) desemnaţi prin Cartă;
c) cu privilegiul dreptului de vot.
7. În caz de încălcare a păcii sau acte de agresiune
Consiliul de Securitate va hotărî recurgerea la următoarele măsuri
cu folosirea forţei armate:
a) demonstraţii;
b) măsuri de blocadă;
c) ruperea relaţiilor diplomatice.
8. În competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie intră:
a) toate cauzele care i le supun părţile;
b) toate cauzele prevăzute expres în Cartă sau în
tratatele în vigoare.
c) toate diferendele de ordin juridic dintre statele
care au recunoscut competenţa obligatorie a
Curţii.
9. În vederea adaptării ONU la realităţile internaţionale
actuale s-a iniţiat reforma ONU vizând:
a) restructurarea Consiliului de Securitate;
b) modul de adoptare a deciziilor;
c) problema dreptului de veto.
10. În prezent, NATO este constituit din:
a) 12 state membre;
b) 16 state membre;
c) 28 state membre, inclusiv România.
11. Priorităţile esenţiale ale OSCE potrivit Cartei pentru
securitate europeană adoptată în 1999 la Istanbul sunt:
a) consolidarea valorilor comune;
b) prevenirea conflictelor locale;
c) restaurarea stabilităţii şi păcii în zonele de
tensiune şi conflict.
247
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
12. Principiile Consiliului Europei sunt:
a) Apărarea şi întărirea democraţiei pluraliste;
b) Garantarea drepturilor şi libertăţilor omului;
c) Ignorarea identităţii culturale europene.
13. Instituţiile Uniunii Europene sunt în număr de 6, între
care:
a) Consiliul Uniunii Europene,
b) Comisia Europeană,
c) Parlamentul European.
14. Consiliul Uniunii Europene este un organ de decizie
cu largi atribuţii privind:
a) coordonarea politicilor economice generale;
b) activitatea de legiuitor comunitar;
c) reprezentarea intereselor statelor membre.
15. Comisia Europeană este organul executiv, având ca
atribuţii principale:
a) urmărirea aplicării tratatelor internaţionale şi a
Cartei ONU;
b) dispune de putere de decizie proprie;
c) reprezentarea comunităţilor şi negocierea unor
tratate.
16. Uniunea Africană (UA) are dreptul de intervenţie
legitimă în treburile statelor membre în caz de:
a) crime de război;
b) genocid,
c) crime împotriva umanităţii.
17. În comparaţie cu OUA (vechea organizaţie), Uniunea
Africană (noua organizaţie) relevă un progres, mai ales:
a) structural apare mai consolidată;
b) instituţiile au atribuţii mai largi, dar punctuale şi
mai îndrăzneţe;
c) Uniunea este autorizată să stabilească o politică
248
TEMA a VI-a – Dreptul mării
de apărare comună pentru continentul african.
18. Organizaţia Statelor Americane (OSA) a avut o
prezenţă redusă în evenimente cum sunt:
a) conflictul anglo-francez privind insulele
Faulklands (1982);
b) medierea în conflictul din Nicaragua (1989);
c) conflictul din Haiti.
2.5. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,217-241
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.257-287
A.Bolintineanu, A.Năstase, B,Aurescu, op.cit., p.104-115
G.Geamănu, op.cit., vol II, p.231-245; 248-257
- Basic Facts about the United Nations, United Nations, New York, 2000;2004, p.3-18;295-296
-Legea nr.206/29.06.2005, privind punerea în aplicare a unor sancţiuni internaţionale
249
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
TEMA A X-A
DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR
1. Dreptul diplomatic
1.1. Organele statului pentru relaţiile internaţionale
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor
juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi
statutul organelor pentru relaţii externe.
Organele statului pentru relaţiile internaţionale se împart în două
grupe:
→ Parlamentul
→ Şeful statului
1) organe interne ale statului pentru relaţii → Guvernul
internaţionale, în care sunt incluse → Prim-ministrul
→ Ministerul
→ Afacerilor Externe
2) organe externe ale statului pentru → Misiunile diplomatice; şi
relaţii internaţionale → Oficiile consulare
Misiunile diplomatice
Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură
desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre statul acreditant şi statul
acreditar şi care aduc la îndeplinire în ţara de reşedinţă scopurile
politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii diplomatice
şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:
250
TEMA a VI-a – Dreptul mării
misiuni de tip clasic ambasada
legaţia
misiuni ale statelor pe lângă
organizaţii internaţionale
misiuni de tip nou
misiunile organizaţiilor
pe lângă state
b) misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale) care
pot avea ca obiect:
negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat în
probleme economice şi altele;
participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
marcarea unui eveniment;
delegaţii la conferinţe, reuniuni şi organizaţii internaţionale.
1.2. Misiuni diplomatice permanente
1.2.1. Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai
înalt grad de reprezentare. În fruntea lor se află un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior
ambasadei.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi
desfăşoară activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea
acestora este Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
Misiunea diplomatică permanentă are o structură
complexă, putând cuprinde: cancelaria (secţia principală)
biroul economic şi comercial
biroul ataşatului militar
biroul ataşatului cultural
biroul de presă
251
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Funcţiile principale ale misiunilor diplomatice (art.3 al
Convenţiei) privesc:
reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;
ocrotirea intereselor statului acreditant, ale
cetăţenilor săi şi persoanelor juridice având naţionalitatea sa
în statul acreditar, în limitele admise de dreptul internaţional;
poartă tratative cu statul acreditar;
se informează prin toate mijloacele licite de condiţiile şi
evenimentele din statul acreditar şi raportează despre ele statului său;
promovează relaţiile de prietenie şi de cooperare între
cele două state.
Misiunea diplomatică pe teritoriul statului de reşedinţă se
bucură de imunităţi şi privilegii, dar are şi obligaţii şi anume:
respectarea suveranităţii şi a legilor statului acreditar;
neamestecul în treburile interne ale statului.
Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică
privesc acordarea unor înlesniri şi facilităţi, cum sunt:
să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său,
exceptând zonele declarate interzise;
să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
să asigure comunicarea liberă a misiunii în scopuri
oficiale cu guvernul său, cu celelalte misiuni.
Înlesnirile se acordă misiunii diplomatice în vederea
realizării funcţiilor sale (art. 25 din Convenţie).
Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul
acreditant (acesta decide numărul necesar de persoane) şi se
împarte în trei grupe:
→ şeful misiunii
→ miniştrii consilieri
personalul diplomatic poate cuprinde → consilieri
→ secretari I, II, III
→ ataşaţi
252
TEMA a VI-a – Dreptul mării
→ şeful cancelariei
personalul tehnic şi administrativ → translatori
poate cuprinde → secretari tehnici
→ dactilografi
→ curieri
personalul de serviciu poate cuprinde → portari
→ şoferi
Numirea şefului de misiune diplomatică este condiţionată
de agrementul statului acreditar (art. 4 alin 1).
Pentru asumarea funcţiei de către şeful unei misiuni
diplomatice este necesară prezentarea scrisorilor de acreditare
şefului statului acreditar sau depunerea lor la Ministerul de Externe
al acelui stat.
1.2.1.1 Imunităţile şi privilegiile diplomatice
Noţiune şi natură. Statutul juridic special acordat
misiunilor diplomatice şi personalului lor pe teritoriul statului
acreditar în vederea îndeplinirii funcţiilor lor se numeşte
imunitate diplomatică. Statutul se aplică atât misiunilor, cât şi
personalului lor şi presupune: → inviolabilităţi;
→ imunităţi;
→ privilegii.
Cât priveşte natura imunităţilor şi privilegiilor diplomatice,
în doctrină s-au formulat trei teorii: → teoria extrateritorialităţii;
→ teoria reprezentării;
→ teoria funcţională
(prevăzută în Convenţie).
1.2.1.2 Inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi a personalului lor
Inviolabilitatea este esenţială în materia privilegiilor şi
imunităţilor. Ea presupune atât obligaţia statului acreditar de a
253
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
se abţine de la orice acţiune de constrângere faţă de misiunea
diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o protecţie specială
materială şi juridică misiunilor diplomatice (art. 22).
Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile misiunii
localurile (sediul, altele asemenea) → mobilierul
misiunii → mijloacele de transport
arhiva şi documentele misiunii diplomatice;
corespondenţa oficială a misiunii şi valiza diplomatică.
Precizare: nu le este permis agenţilor statului acreditar să
pătrundă în localurile misiunii decât cu consimţământul şefului
misiunii.Misiunea trebuie să respecte legile statului acreditar
privind situaţii, cum sunt:carantina, incendiile.
Inviolabilitatea personalului diplomatic. Persoana agen-
tului diplomatic este inviolabilă (art. 29). Statul acreditar trebuie să-l
trateze cu tot respectul şi să ia toate măsurile necesare pentru a
împiedica orice atingere adusă: → persoanei
→ libertăţii şi demnităţii sale
Inviolabilitatea se aplică şi cât priveşte: → locuinţa agentului
→ documentele şi
corespondenţa şi,
→ după caz, bunurile sale
1.2.1.3 Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a
personalului său
Pentru misiunea diplomatică imunitatea se referă la:
imunitatea de jurisdicţie civilă; nu este prevăzută în
Convenţie, se aplică prin extinderea imunităţii statului acreditant;
imunitatea administrativă;
imunitatea de executare (art. 30 alin.3).
Imunitatea de jurisdicţie a personalului misiunii. Benefi-
ciază de imunitate de jurisdicţie:
254
TEMA a VI-a – Dreptul mării
şeful de misiune;
ceilalţi membrii ai misiunii diplomatice;
membrii de familie ai personalului diplomatic;
personalul administrativ şi de serviciu, dar numai pentru
actele oficiale.
Precizare: imunitatea de jurisdicţie are caracter
procedural, ceea ce înseamnă nu imunitate de răspundere juridică,
ci numai exceptarea de la jurisdicţia statului acreditar; agentul
diplomatic rămâne supus jurisdicţiei statului acreditant.
Tipurile de acţiuni, exceptate de la imunitatea de jurisdicţie
civilă se referă la:
1. o acţiune reală privind un imobil particular situat pe
teritoriul statului acreditar;
2. o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplo-
matic este executor testamentar, moştenitor sau legatar cu titlu
particular şi nu în numele statului acreditant;
3. o acţiune privind o activitate profesională sau comer-
cială exercitată de agentul diplomatic, în afara funcţiilor oficiale.
Precizare: agentul diplomatic nu este obligat să depună
mărturie; împotriva lui nu se pot lua măsuri de executare,
exceptând cele trei tipuri de acţiuni menţionate.
În cazul în care agentul diplomatic lezează drepturile unei
persoane particulare în statul acreditar, aceasta poate acţiona-
folosind căile permise - pentru ridicarea imunităţii de jurisdicţie
civilă a agentului.
Statul acreditar poate acţiona împotriva agentului diplo-
Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie
absolutăpenală, care este
completăcivilă, exceptând trei tipuri de acţiuniadministrativăde executare
se aplicăpentru acteoficiale şiparticulare
255
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
matic, în caz de încălcare a legilor sale: declarându-l persona non grata
cerând rechemarea lui
expulzându-l
1.2.1.4 Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului său
Misiunea diplomatică se bucură de privilegii fiscale, fiind
scutită de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale pe:
clădirile şi terenurile misiunii, exceptând taxele pentru
servicii particulare prestate;
impozite şi taxe pe încasările percepute de misiune
pentru acte oficiale.
Misiunea şi şeful său au dreptul de a arbora drapelul şi de
a pune stema statului pe localurile misiunii şi mijloacele lor de
transport (art. 20).
Agenţii diplomatici sunt scutiţi în statul acreditar de:
dispoziţiile cu privire la asigurările sociale;
orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale (cu unele excepţii, inclusiv cele de la
jurisdicţia civilă);
taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă personală sau
pentru membrii lor de familie;
formalităţi cerute străinilor cu reşedinţa în statul acreditar.
De anumite privilegii beneficiază şi personalul administrativ
şi de serviciu al misiunii diplomatice.
Dacă statul acreditar (prin autorităţile sale) încalcă
imunităţile şi privilegiile diplomatice, el poartă răspunderea de
drept internaţional.
Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. De
regulă, acestea se aplică din momentul în care persoana bene-
ficiară pătrunde pe teritoriul statului acreditar, dar limitat şi deplin
după luarea în primire a postului . Ele încetează când beneficiarul
părăseşte teritoriul statului acreditar ori la expirarea unui termen
256
TEMA a VI-a – Dreptul mării
care i-a fost acordat în acest scop.
1.2.2. Reprezentanţele permanente ale statelor pe
lăngă organizaţiile internaţionale
Statutul unor asemenea reprezentanţe este reglementat
prin Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal de la Viena, din
1975.
Prevederile Convenţiei se aplică următoarelor categorii de
misiuni:
reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe
lângă organizaţiile internaţionale cu caracter universal;
reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă
organizaţiile internaţionale ale statelor nemembre;
delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la confe-
rinţele convocate de aceste organizaţii.
Spre deosebire de Convenţia din 1961, această Convenţie
(1975) conţine şi dispoziţii specifice, cum sunt: cele privind
acreditarea care, nefăcându-se pe lângă statul gazdă, ci pe lângă
o organizaţie, consecinţa este că statul de sediu al organizaţiei nu
poate declara persona non grata pe membrii misiunilor sau
delegaţiilor. Statul de sediu are însă dreptul de a lua toate măsurile
necesare pentru protecţia sa.
Imunităţile şi privilegiile acordate reprezentanţelor (şi mem-
brilor lor) şi delegaţiilor, coincid, în esenţă, cu cele recunoscute
misiunilor diplomatice obişnuite, exceptând inviolabilitatea localu-
rilor reprezentanţelor pentru care, în caz de pericol, consimţă-
mântul şefului misiunii se prezumă, dacă a fost imposibil să fie
obţinut expres.
1.2.3. Misiunile diplomatice speciale
Regulile de drept internaţional au fost codificate prin
257
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la misiunile speciale.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară,
având caracter de reprezentare a statului său, trimisă de un
stat pe lângă alt stat, cu consimţământul statului primitor
pentru a îndeplini pe lângă acesta o misiune determinată.
Pentru trimiterea unei astfel de misiuni este necesar
consimţământul statului primitor, dar nu este condiţionată de
existenţa unor relaţii diplomatice sau consulare.
Atribuţiile misiunii speciale sunt stabilite de statul trimitător,
de aceea, Convenţia din 1969 nu le reglementează.
Convenţia din 1969 reglementează imunităţile şi privilegiile
misiunii speciale şi ale personalului acesteia, care, în principiu,
sunt similare misiunilor permanente, în funcţie de atribuţiile ce-i
revin şi necesitatea îndeplinirii lor în bune condiţii.
Totuşi, spre deosebire de misiunea diplomatică perma-
nentă ale cărei localuri beneficiază de inviolabilitate completă, în
situaţia unei misiuni speciale, dacă consimţămâmtul expres al
şefului acesteia nu a putut fi obţinut, în caz de pericol grav se
consideră că el a fost dat în mod tacit.
Misiunile speciale îşi încetează activitatea ca urmare a
îndeplinirii mandatului, expirării termenului pentru care a fost
trimisă sau urmare a altor cauze.
2. Dreptul consular
2.1. Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi misiunile diplomatice
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor
care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea
oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi al personalului
acestora.
Oficiile consulare, ca şi misiunile diplomatice, servesc
organizării şi dezvoltării relaţiilor de colaborare dintre state.
258
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Între cele două categorii de misiuni, pe lângă asemănări,
există şi deosebiri, cum sunt:
acreditarea oficiului consular pe lângă organele locale
ale statului primitor (nu pe lângă şeful statului ca în cazul misiunii
diplomatice);
actele juridice ale oficiului consular produc efecte în
ordinea internă a statului trimiţător, terţ sau de reşedinţă (ale
misiunilor diplomatice produc efecte în ordinea internaţională);
oficiile consulare şi personalul lor sunt subordonaţi
misiunilor diplomatice.
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena
din 1963 cu privire la relaţiile consulare, iar cadrul specific-
convenţiile consulare bilaterale
Oficiile consulare se împart în două categorii:
consulate conduse de un funcţionar consular de carieră
(cetăţean al statului trimiţător);
consulate onorifice conduse de consuli onorifici(cetăţeni
ai statului de reşedinţă care nu sunt funcţionari ai statului
trimiţător).
Numirea personalului oficiului consular se face de statul
trimiţător şi trebuie notificată statului primitor.
Şeful oficiului consular primeşte de la statul trimiţător un
act denumit patentă consulară care atestă calitatea sa, iar statul
de reşedinţă îl admite să-şi exercite funcţiile în baza unei autorizaţii
denumită exequatur.
2.2. Funcţiile consulare (art.5 din Convenţie)
2.2.1. Funcţii generale:
protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului
trimiţător şi cetăţenilor săi;
favorizarea dezvoltării relaţiilor între statul său şi cel de
reşedinţă;
259
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
informarea asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii în statul de
reşedinţă şi transmiterea de rapoarte în acest sens propriului stat.
2.2.2. Funcţii specifice:
eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie
cetăţenilor statului trimiţător, vize şi alte documente persoanelor ce
doresc să meargă în statul trimiţător;
acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor juridice
ale statului trimiţător;
acţionează ca notar şi ofiţer de stare civilă, cu respec-
tarea legilor statului de reşedinţă;
apărarea intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice
ale statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de
reşedinţă, conform legilor acestuia;
reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în justiţie sau
în faţa altor autorităţi;
transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau
efectuarea de comisii rogatorii (conform legilor acestuia);
exercitarea drepturilor de control şi inspecţie, conform
legilor statului trimiţător asupra navelor maritime, fluviale şi aerona-
velor de naţionalitate, respectiv, înmatriculate în statul trimiţător şi
asupra echipajului lor;
exercitarea de orice alte funcţii încredinţate unui post
consular de statul trimiţător, care nu contravin legilor statului de
reşedinţă.
Încetarea funcţiilor consulare: ruperea relaţiilor consulare,
desfiinţarea oficiului consular, izbucnirea războiului.
2.2.3. Imunităţile şi privilegiile consulare
Acestea sunt, în principiu, similare cu cele diplomatice.
Convenţia din 1963 le împarte în două categorii:
a) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile oficiului consular:
260
TEMA a VI-a – Dreptul mării
folosirea drapelului şi stemei naţionale;
inviolabilitatea localurilor consulare şi scutirea lor de taxe
fiscale;
inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare;
libertatea de comunicare şi inviolabilitatea corespon-
denţei consulare, a curierului şi valizei consulare.
b) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile funcţionarilor
consulari şi ale celorlalţi membrii ai oficiului consular:
inviolabilitatea personală, exceptând cazul de crimă
gravă şi pe baza unei hotărâri judecătoreşti, când este
admis arestul ( art. 41 din Convenţie);
imunitatea de jurisdicţie penală (exceptând infracţiuni
grave) şi civilă (cu anumite excepţii);
scutirea de toate obligaţiile privind înregistrarea străinilor
şi permisele de şedere;
scutirea de impozite şi taxe (cu unele excepţii), inclusiv
de taxele vamale.
2.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1. Care sunt cele două grupe de organe ale statului pentru
relaţiile internaţionale, inclusiv enumerarea organelor respective.
2. Ce sunt misiunile diplomatice şi care sunt categoriile şi
tipurile de misiuni?
3. Care consideraţi că este cea mai importantă dintre cele
3 funcţii principale ale misiunilor diplomatice? Comentariu.
4. Din ce e alcătuit personalul diplomatic al unei misiuni
diplomatice?
5. De ce consideraţi că agenţilor statului acreditar nu le
este permis să pătrundă în localurile misiunilor decât cu consimţă-
mântul şefului misiunii?
6. Care sunt cele trei tipuri de acţiuni exceptate de la
imunitatea de jurisdicţie civilă?
261
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
7. Căror categorii de misiuni se aplică Convenţia privind
reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile internaţionale(1975)?
8. Comentaţi asupra deosebirilor dintre misiunile diploma-
tice şi oficiile consulare.
9. Completaţi următoarele enunţuri:
- Pentru asumarea funcţiei de către... unei misiuni... este necesară
prezentarea... de acreditare şefului... acreditar sau depunerea lor
la ... de Externe al acelui stat.
- Inviolabilitatea presupune atât obligaţia... .acreditar de a se abţine
de la orice acţiune de ... faţă de misiunea..., cât şi... de a acorda o
protecţie specială materială şi juridică... diplomatice.
- Imunitatea de jurisdicţie are caracter... procedural, ceea ce
înseamnă nu... de răspundere juridică, ci numai exceptarea de la...
statului..., agentul diplomatic rămâne supus... statului...
- Şeful oficiului consular primeşte de la statul... un act denumit...
consulară care atestă... sa, iar statul de... îl admite să-şi execite...
în baza unei autorizaţii denumită exequatur.
2.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Cadrul juridic internaţional pentru misiunile diplomatice
permanente este:
a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961);
b) Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena
1969;
c) Carta ONU.
2. Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică
privesc acordarea de înlesniri şi facilităţi cum sunt:
a) să asigure membrilor misiunii circulaţia pe
teritoriul său, exceptând zonele interzise;
b) să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
c) să asigure comunicarea liberă a misiunii cu ONU.
262
TEMA a VI-a – Dreptul mării
3. Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în trei grupe:
a) personalul diplomatic;
b) personalul ştiinţific;
c) personalul de serviciu.
4. Statutul juridic special acordat misiunilor diplomatice şi
personalului lor presupune:
a) inviolabilităţi;
b) imunităţi;
c) privilegii.
5. Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile
a) localurile misiunii → mobilierul
→ mijloacele de transport
b)arhiva şi documentele misiunii;
c) corespondenţa neoficială a misiunii
şi valiza personală.
6. Inviolabilitatea personalului diplomatic se aplică:
a) persoanei agentului diplomatic;
b) locuinţei agentului şi bunurilor sale;
c) documentelor şi corespondenţei sale.
7. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii se referă la:
a) imunitatea de jurisdicţie civilă,
b) imunitatea parlamentară,
c) imunitatea de executare.
8. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie:
a) penală, care este absolută şi completă;
b) civilă şi de executare;
c) administrativă şi funcţională.
9. Statul acreditar poate acţiona împotriva diplomatului în
caz de încălcare a legilor sale, declarându-l:
a) persona non grata;
b) cerând rechemarea lui;
263
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
c) expulzându-l.
10. Agenţii diplomatici se bucură de privilegii, fiind scutiţi în
statul acreditar de:
a) dispoziţiile privind asigurările pe viaţă;
b) orice impozite şi taxe, cu unele excepţii,
c) taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă
personală sau pentru membrii de familie.
11. Printre funcţiile specifice ale oficiilor consulare se
numără:
a) reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în
justiţie sau în faţa altor autorităţi;
b) acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor
juridice ale statului trimiţător;
c) transmiterea de acte juridice şi extrajudiciare
sau efectuarea de comisii mixte.
2.5. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,p.247-258
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.290-319
Gr. Geamănu, op.cit., p.8-40; 47-61
M.Niciu, op.cit., p.306-333
- Legea nr. 269 /17.06.2003 (M.of. nr. 441/23.06.2003)
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României
-Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de
jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, adoptată la
2 dec.2004 la New York, semnată de România în 2005 şi
ratificată prin Legea nr.438/27.11.2006
(M.Of.nr.1.008/19.12.2006)
264
TEMA a VI-a – Dreptul mării
TEMA A XI-A
SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
1.1. Noţiune, terminologie şi natură
În accepţiunea sa largă, noţiunea de diferend desem-
nează o neânţelegere, un dezacord, un litigiu între două sau
mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un
interes.
Sfera subiectelor între care apar diferendele este mai
largă, incluzând:
Statele;
Statele şi organizaţiile internaţionale;
Organizaţiile internaţionale;
alte subiecte ale dreptului internaţional.
În doctrină şi în unele tratate internaţionale se foloseşte o
terminologie variată: situaţie, diferend,litigiu, criză etc., dar termenul
diferend are o accepţiune mai largă, înglobând toţi ceilalţi termeni.
Convenţia de la Haga din 1907 distinge între diferende de
natură politică şi diferende juridice, dar Carta O.N.U. în afara termenilor
„situaţie”, „diferend” în Statutul C.I.J., art. 36 specifică numai categoriile de
diferende juridice care vor fi supuse spre rezolvare C.I.J.
1.2. Modalităţi şi mijloace de reglementare paşnică
În vederea rezolvării diferendelor internaţionale, părţile pot
recurge la trei categorii de mijloace paşnice (alegerea oricăror
dintre mijloace este facultativă, rezultând din caracterul facultativ al
acestor mijloace).
265
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.2.1. Mijloacele politico-diplomatice
Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor inter-
naţionale a fost consacrată în plan juridic multilateral prin
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Convenţia din 1907 este
primul act de codificare parţială a normelor internaţionale
referitoare la unele mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor
internaţionale, cum sunt: bunele oficii, medierea, ancheta
internaţională şi arbitrajul internaţional.
negocierile, inclusiv consultărilebunele oficii
1) Politico-diplomatice mediereaanchetaconcilierea
în cadrul lor
soluţia
este facultativă
pentru părţi
arbitrajul2) Jurisdicţionale
instanţe judiciare internaţionale → Curtea Internaţională de Justiţie
→ Tribunalul Internaţional pentru
dreptul mării şi altele
soluţia este
obligatorie
organizaţii universale
3) Organizaţii internaţionale
organizaţii regionale
O.N.U.
instituţiile specializate
3) Organizaţii internaţionale
Organizaţia Statelor Americane
Organizaţia Unităţii Africane,
din 2002 – Uniunea Africană
Liga Arabă
Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa
266
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Soluţionarea paşnică a diferendelor a fost prevăzută într-o
serie de alte acte internaţionale precum şi în convenţii bilaterale.
Carta O.N.U. înscrie în dispoziţiile sale, atât principiul soluţionării
paşnice a diferendelor, făcând precizarea că diferendele de ordin
juridic trebuie, ca regulă să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale
de Justiţie( art. 33 şi 36 alin 3). Carta O.N.U. mai adaugă că, părţile
din diferend pot recurge la orice alt mijloc paşnic la alegerea lor.
Negocierile directe sunt cel mai uzitat mijloc, mai puţin
costisitor şi la îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de
desfăşurare pot fi: → bilaterale
→ multilaterale
Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către
părţile în diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor
conflicte.
Medierea, terţul participă nu numai la negocieri, ci formu-
lează şi propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii.
Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie
internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca
scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului,
cât şi culegerea unor informaţii în prezenţa părţilor.
Concilierea internaţională se realizează de către o
comisie internaţională de conciliere (creată de către părţi) şi constă
în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor
şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi.
1.2.2. Mijloacele jurisdicţionale
Din mijloacele jurisdicţionale fac parte:
arbitrajul internaţional (instanţă ad-hoc sau şi perma-
nentă);
instanţele de judecată internaţionale permanente(de
exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Internaţional
pentru Dreptul Mării).
În cazul jurisdicţiei internaţionale (ad-hoc sau permanentă)
267
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
competenţa este, de regulă, facultativă, bazându-se pe consimţă-
mântul părţilor.
Atât în cazul arbitrajului internaţional, cât şi al justiţiei
internaţionale, diferendul se rezolvă prin hotărârea unui organ
(arbitral sau judecătoresc) căruia părţile îi supun diferendul şi se
angajează să accepte şi să execute hotărârea, care este
obligatorie numai pentru părţile în cauză.
Arbitrajul internaţional. Părţile convin să supună un
diferend arbitrajului, fie pe calea:
unui acord denumit compromis;
unei clauze compromisorii incluse în anumite tratate;
unui tratat general de arbitraj permanent.
Acordurile de arbitraj au ca obiect litigiul concret ce s-a ivit
între părţi şi în acest sens:
definesc litigiul;
desemnează organul arbitral şi îi stabilesc competenţa; şi
fixează regulile de procedură.
De obicei, se aplică regulile dreptului internaţional şi princi-
piile echităţii.
O sentinţă arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii
cum sunt:
depăşirea competenţelor de către arbitrii;
pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii;
compunerea organului arbitral a fost nereglementară.
Justiţia internaţională. Prima instanţă internaţională a
fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPIJ), creată în
1920. A funcţionat independent de Societatea Naţiunilor. Curtea a
examinat 65 de cauze şi a emis şi avize consultative.Odată cu
crearea ONU s-a instituit şi Curtea Internaţională de Justiţie
(CIJ), ca organ principal al O.N.U., alcătuită din 15 judecători.
Ratione personae C.I.J. poate judeca numai diferendele
între state. Ea nu poate fi sesizată de persoane fizice sau juridice
şi nici de organizaţii internaţionale. Jurisdicţia C.I.J. este faculta-
268
TEMA a VI-a – Dreptul mării
tivă, exceptând unele cazuri.
Competenţa Curţii are un dublu aspect: jurisdicţională
(contencioasă) şi consultativă (emite avize).
Ratione materie. Competenţa Curţii priveşte cauzele cu
care este sesizată de state. Potrivit art. 36(2) din Statut, statele pot
recunoaşte competenţa obligatorie a Curţii pentru diferende cu
caracter juridic, şi anume:
interpretarea unui tratat;
orice problemă de drept internaţional;
existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui
încălcarea unei obligaţii internaţionale;
natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru
încălcarea unei obligaţii internaţionale.
În perioada 1946-2000, Curtea a fost sesizată de către
state cu 119 cauze, a emis 23 de avize şi 200 de ordonanţe
procedurale. Cauzele s-au referit la: răspunderea statelor, protecţia
diplomatică, delimitarea frontierelor maritime, dreptul de azil,
luarea de ostatici, drepturi economice etc.
Câteva exemple de cauze soluţionate de CIJ:
Un caz tipic privind drepturi teritoriale a fost soluţionat de
Curte, în 1999 prin hotărârea pronunţată în diferendul de frontieră
dintre Bostwana şi Namibia, ambele state acceptând hotărârea;
În 1992 Curtea a soluţionat diferendul dintre El Salvador
şi Honduras care a durat circa un secol, generând în 1969 un
război sângeros;
În 1994 Libia şi Chad de comun acord au supus Curţii
un diferend, Curtea a soluţionat cazul pe baza Tratatului din 1955
dintre Libia şi Franţa, care-a afirmat Curtea - a stabilit împărţirea
teritoriului în cauză. În consecinţă Libia şi-a retras forţele sale din
zona de-a lungul frontierei sale de Sud cu Chad;
În 1980 Iranul a cerut Curţii să condamne doborârea
unei aeronave iraniene de pasageri de către o navă militară a SUA
şi să stabiliască răspunderea SUA şi plata de compensaţii pentru
269
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Iran. Cazul a încetat în 1996 în urma unei soluţii compensatorii; Un diferend privind revendicări de protecţie a mediului a
fost supus de Ungaria şi Slovacia cu referiri asupra validităţii unui
tratat din 1979 încheiat pentru construirea unui sistem de baraje pe
Dunăre. În 1997 Curtea a constatat că ambele state îşi încălcaseră
în mod unilateral obligaţiile juridice şi le-a cerut să aducă la
îndeplinire tratatul în cauză.
Justiţia internaţională s-a extins la anumite domenii
concrete şi s-au creat:
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării;
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
Curtea de Justiţie (de la Luxemburg) a Comunităţilor
Europene (Uniunea Europeană) ş.a.
Precizare: Ratione personae competenţa acestor instanţe
este deschisă nu numai statelor şi altor subiecte de drept interna-
ţional, dar şi persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice.
1.2.3. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale
Crearea unor proceduri specifice de gestionare şi rezol-
vare a diferendelor este rezultatul existenţei unor organizaţii
internaţionale cum sunt:
Organizaţia Naţiunilor Unite;
instituţiile specializate ale ONU (ex. OACI, OIM, OMS,
UNESCO);
organizaţiile regionale.
Astfel de proceduri au caracter complementar în raport cu
cele care acţionează direct între state, dar autoritatea organizaţiei
le conferă o forţă sporită.
1.2.3.1 Mecanisme în cadrul ONU
În cadrul sistemului ONU, Consiliul de Securitate şi
Adunarea Generală au competenţe speciale în reglementarea
270
TEMA a VI-a – Dreptul mării
paşnică a diferendelor. O anumită implicare are şi Secretarul
General - fără a fi specificate în Cartă dispoziţii speciale în acest
sens.
Consiliul de Securitate. Competenţa sa vizează soluţio-
narea diferendelor de natură a pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională.
În asemenea cazuri, Consiliul poate să recomande părţilor:
proceduri sau metode adecvate de soluţionare (de ex.
negocieri, bunele oficii, mediere, supunerea diferendului CIJ);
să facă recomandări cu privire la modul de reglementare
a diferendului;
să recomande părţilor conţinutul reglementării.
Consiliul poate, de asemenea, ancheta orice diferend sau
situaţie ori poate încredinţa aceasta Secretarului General.
Precizare: Diferendele de ordin juridic vor fi, de regulă,
supuse Curţii Internaţionale de Justiţie.
De exemplu Consiliul de Securitate a recomandat:
- în 1947, Angliei şi Albaniei să supună incidentul privind
strâmtoarea Corfu CIJ;
- în 1976, Turciei şi Greciei negocieri şi le-a invitat să
supună diferendul CIJ;
- în 1947, Consiliul şi-a oferit bunele oficii în diferendul
dintre Olanda şi Indonezia;
- în 1988, a îndeplinit misiuni de bune oficii în Afganistan;
- în 1990, Consiliul şi-a oferit bunele oficii în conflictul
dintre Irak şi Kuwait;
- în 2000-2001, Consiliul a recomandat negocieri în dife-
rendul dintre Croaţia şi R.F. Iugoslavia privind peninsula Prevlaka.
Adunarea Generală. Poate discuta şi face recomandări
părţilor pentru rezolvarea oricărui diferend sau situaţie dacă
acestea afectează bunăstarea generală sau relaţiile prieteneşti
între naţiuni. Cu toate că, competenţa Adunării este mai extinsă,
ea este subsidiară competenţei Consiliului şi aceasta, deoarece
271
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Consiliul are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Secretarul General poate atrage atenţia Consiliului
asupra oricărei probleme care ar pune în primejdie pacea şi
securitatea internaţională (art.99 al Cartei). În fapt Secretarul
General îndeplineşte misiuni de bune oficii, mediere, invită părţile
în diferend să-l soluţioneze prin negocieri.
Instituţiile specializate ale ONU au în structura lor şi
organe cu competenţe de soluţionare paşnică a diferendelor.
1.2.3.2 Acorduri şi organisme regionale pentru soluţio-
narea paşnică a diferendelor
Carta ONU (art.52) admite existenţa unor acorduri şi
organisme regionale pentru menţinerea păcii şi securităţii interna-
ţionale şi pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale, cu
condiţia ca aceste organisme şi activitatea lor să fie conforme cu
scopurile şi principiile ONU.
Ca atare, asemenea organisme şi mecanismele lor nu
diferă substanţial de mijloacele şi procedurile organizaţiei
mondiale.
În plan regional, statele au creat următoarele organizaţii de
acest tip:
Liga Statelor Arabe (L.S.A.-1945);
Organizaţia Statelor Americane (OSA-1947-48);
Organizaţia Unităţii Africane (oua-1963), din 2002 Uniu-
nea Africană (UA);
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE-1994-95).
Liga Statelor Arabe. Art. 5 din Pactul Ligii stabileşte
următoarele principii şi reguli:
interzice recurgerea la forţă pentru reglementarea
conflictelor; recurgerea statelor în diferend la Consiliul Ligii, care are
272
TEMA a VI-a – Dreptul mării
funcţii arbitrale şi de conciliere; hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie;
statele părţi în diferend nu vor participa la dezbateri şi
nici la adoptarea hotărârilor;
Consiliul îşi poate oferii bunele sale oficii în orice
diferend care poate duce la război între două state membre sau
între un stat membru şi un stat terţ.
În practică Liga Arabă nu şi-a dovedit eficienţa.
Organizaţia Statelor Americane.În baza art.2 din Tratatul
Interamerican de Ajutor Reciproc (1947) şi art. 3, art.23-26 din
Carta OSA (Bogota 1948), modificată prin Protocolul de la Buenos
Aires (1967) prevede atât principiul soluţionării paşnice, cât şi
mijloacele de reglementare.
Competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor revin în
principal, Consiliului permanent care la sesizarea părţilor poate să:
să ofere bunele sale oficii;
asiste părţile în diferend;
să recomande procedurile adecvate de rezolvare a
diferendului;
poate iniţia anchete (cu consimţământul părţilor implicate);
poate constitui comitete ad-hoc(cu acordul părţilor).
Secretarul general OSA are unele atribuţii nesemnificative
în domeniu.
În practică, OSA a fost atrasă, într-o anumită măsură, în :
conflictul anglo-argentinian privind insulele Faulkland (1982); în
1989, mediere în conflictul de frontieră dintre Costa Rica şi
Nicaragua; începând din 1991, OSA şi ONU s-au implicat în Haiti,
pe cale diplomatică, printr-un trimis special şi în 1993, printr-o
misiune comună ONU/OSA, Misiune Internaţională Civilă în Haiti,
pentru respectarea democraţiei, monitorizarea drepturilor omului şi
pentru a investiga diferite încălcări ale legii.
Organizaţia Unităţii Africane (OUA), din 2002 Unitatea
Africană (UA). Carta OUA (art.3 alin.4) prevedea principiul
273
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
soluţionării paşnice şi mijloacele de rezolvare, ca şi constituirea
unei Comisii de mediere, conciliere şi arbitraj.
Carta Africană (a Uniunii Africane), spre deosebire de Carta
OUA, nu mai include o structură de tipul Comisiei tripartite (mediere,
conciliere şi arbitraj) dar, în schimb introduce următoarele noutăţi:
crează Curtea de justiţie cu largi atribuţii în soluţio-
narea diferendelor şi prevenirea conflictelor;
crează Consiliul executiv, care are ca funcţie principală
să îndeplinească directivele Adunării privind gestionarea conflic-
telor, războaielor şi a altor situaţii de urgenţă;
introduce sancţiuni de ordin politic şi economic;
Preşedintele Uniunii va putea să-şi ofere bunele oficii,
medierea, arbitrajul, sau să acţioneze în mod adecvat în cazuri
specifice.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul(1992) a adus în cadrul
OSCE următoarele inovaţii:
a creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj;
procedura de conciliere obligatorie;
neacceptarea soluţiilor propuse, într-un anumit termen,
poate duce la aplicarea unor mijloace de presiune de către
Consiliul OSCE.
Procedura de conciliere este confidenţială şi contradictorie.
Propunerile de soluţionare sunt cuprinse în raportul final al
Comisiei de conciliere care se notifică părţilor.
Arbitrajul prevăzut de Convenţie are caracter facultativ.
Tribunalul arbitral poate fi constituit pe baza acordului părţilor sau
la solicitarea unei părţi dacă a fost recunoscută competenţa Curţii.
1.2.4. Mijloacele bazate pe constrângere
Statele pot recurge - dacă celelalte mijloace nu au dat
rezultate - la măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate.
Asemenea măsuri sunt:
274
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Retorsiunea - măsuri de retaliere cu caracter licit luate de
un stat faţă de acte neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale,
săvârşite de un alt stat; exemple de acte neprieteneşti: acte de
natură legislativă, administrativă ş.a., iar ca măsuri de retaliere:
reducerea importurilor de la un astfel de stat, nerecunoaşterea
actelor sale.
Represaliile - măsuri luate de un stat ca răspuns la acte
ilicite ale altui stat pentru a-l determina să înceteze actul ilicit şi să
repare eventualele daune; ex. sechestrarea unor bunuri aparţinând
statului respectiv sau expulzarea resortisanţilor săi. Recurgerea la
represalii se face cu respectarea anumitor condiţii cum sunt:
păstrarea unei proporţii între actul ilicit şi represalii, nefolosirea
forţei.
embargoul; şi
Ca forme speciale ale represaliilor sunt
boicotul
Embargoul - acţiunea unui stat de a interzice, importurile,
exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile
sau marea sa teritorială; poate fi aplicat de state, dar şi de
organizaţiile internaţionale;
Boicotul - întreruperea relaţiilor comerciale dintre state, a
comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale etc; atât statele cât şi
organizaţiile internaţionale pot recurge la această măsură;
Blocada militară - demonstraţii, alte măsuri şi operaţiuni
ale unor forţe aeriene, navale sau terestre.
Întrucât aceasta implică ameninţarea cu forţa sau folosirea
forţei, numai Consiliul de Securitate al ONU poate recurge la astfel
de măsuri, în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU-capitolul VII.
275
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.3. Întrebări, exerciţii şi aplicaţii
1. Definiţi noţiunea de „diferend”.
2. Care pot fi subiectele unui diferend internaţional?
3. Enumeraţi mijloacele politico-diplomatice şi menţionaţi
care este cel mai folosit.
4. În ce constă diferenţa dintre mediere şi bunele oficii?
5. O comisie de anchtă poate efectua o anchetă pe
teritoriul uneia dintre părţi, fără consinţământul acesteia?
Comentariu
6. În ce constă deosebirea dintre mijloacele politico-diplo-
matice şi cele jurisdicţionale, sub aspectul soluţiei?
7. Care sunt cele patru categorii de diferende de ordin
juridic pentru care statele pot recunoaşte competenţa obligatorie a
CIJ?
8. Care dintre diferendele internaţionale intră în compe-
tenţa de soluţionare a Consiliului de Securitate al ONU?
9. Exemplificaţi 3 cauze soluţionate de CIJ.
10. Ce acorduri şi organisme regionale pentru soluţionarea
paşnică a diferendelor cunoaşteţi?
11. Recomandarea procedurilor sau metodelor adecvate
de rezolvare este specifică numai Consiliului de Securitate ONU
sau şi organismelor regionale? Comentariu.
12. Ce inovaţii aduce în cadrul OSCE Convenţia din 1992
privind concilierea şi arbitrajul?
13. Care sunt în Carta Africană (a Uniunii Africane)
organele cu competenţe în soluţionarea paşnică a diferendelor?
14. Consideraţi că organizaţiile internaţionale, organismele
şi acordurile existente sunt suficiente şi adecvate pentru a face faţă
provocărilor care confruntă societatea internaţională în prezent? Ar
trebui ele revizuite şi reformate sau este nevoie de aranjamente şi
structuri noi?
276
TEMA a VI-a – Dreptul mării
1.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. În vederea rezolvării diferendelor părţile pot recurge la
următoarele trei categorii de mijloace:
a) politico-diplomatice;
b) jurisdicţionale;
c) organizaţii neguvernamentale.
2. Primul act de codificare a normelor privind mijloacele
paşnice de soluţionare a diferendelor este:
a) Convenţia de la Haga din 1899;
b) Convenţia de la Haga din 1907;
c) Carta ONU.
3. Părţile convin să supună diferendele dintre ele arbitra-
jului pe calea:
a) unui acord (compromis);
b) unei clauze compromisorii inclusă în tratate;
c) unui tratat general de arbitraj permanent.
4. O sentinţă arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii,
cum sunt:
a) depăşirea competenţelor de către arbitrii;
b) pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii;
c) compunerea organului arbitral a fost nereglementară.
5. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga poate
judeca diferendele dintre:
a) state;
b) persoane fizice sau juridice;
c) organizaţii internaţionale interguvernamentale.
6. În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor Consiliul
de Securitate poate să recomande părţilor:
a) proceduri sau metode adecvate;
b) să facă recomandări cu privire la modul de
reglementare a diferendului;
c) să recomande conţinutul reglementării.
277
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.5. Bibliografie
D.Popescu, op.cit., 2005,p.262-272
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997,p.320-332
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op. cit.,p.205-216
M.Niciu, op.cit., p. 334-361
R.Miga-Beşteliu,op.cit.,p.325-388
G.Geamănu op.cit., p.384-439
Basic Facts about the United Nations, United Nations,
New York, 1998,p.91-95
C.A.A.Packer, D.Rukare, Current Developments-The New
African Union and its Constitutive Act, în AJIL, vol. 96,
nr.2/2002, p.365-379.
278
TEMA a VI-a – Dreptul mării
TEMA A XII-A
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
1. Noţiune şi delimitări
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie
esenţială a dreptului internaţional care stabileşte consecinţele ce
decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de
drept internaţional: organizaţii internaţionale, popoare care luptă
pentru eliberare, după cum poate reveni şi persoanei fizice.
Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte,
dând naştere la două tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite
(originea normelor încălcate - convenţională sau cutumiară)
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile
rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul
internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc.
Codificarea principiilor şi normelor privind răspunderea
internaţională a statelor a fost înscrisă, în 1949, pe ordinea de zi a
Comisiei de Drept Internaţional şi, până în 1996, a fost elaborat un
proiect de articole, provizoriu, adoptat de Comisie. Acesta a fost
supus unor modificări şi, în forma finală proiectul a fost adoptat de
Comisie la cea de a 53-a sesiune a sa (2001).Proiectul de articole
a fost transmis de către C.D.I.Adunării Generale a ONU care la 16
dec. 2004 a adoptat rezoluţia nr.59/35 privind răspunderea statelor
pentru fapte internaţional ilicite şi în urma discuţiilor din cadrul celei
de a 62-a sesiune a Adunării Generale a ONU, Adunarea Generală
279
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
a decis, prin rezoluţia nr.62/61, că răspunderea statelor pentru
fapte ilicite să fie introdusă pe agenda celei de a 65-a sesiune,
urmând a se examina în cadrul unui grup de lucru, problema
încheierii unei convenţii sau alte acţiuni corespunzătoare.
Proiectul cuprinde patru părţi (un număr de 59 de articole):
Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite
(partea I-a);
Conţinutul răspunderii internaţionale a unui stat şi
consecinţele faptului ilicit (Partea a -II-a);
Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui
stat (Partea a-III-a);
Prevederi generale (Partea a IV-a).
Cât priveşte cel de-al doilea tip de răspundere, Comisia a
hotărât să disjungă prevenirea de răspundere şi să se ocupe întâi
de problema ,,prevenirii” şi astfel în 2001 a adoptat proiectul de
articole privind ,, Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din
activităţi periculoase”, care conţine 19 articole referitoare, între
altele, la: sfera de aplicare, prevenire, cooperare, autorizare,
evaluarea riscului, consultări asupra măsurilor de prevenire.În
2004 C.D.I. a adoptat şi proiectul de articole privind ,,Principiile
aplicării costurilor în caz de prejudiciu transfrontier rezultat din
activităţi periculoase”, cuprinzând 8 principii, între care, domeniul
de aplicare, obiective, compensarea promptă şi corespunzătoare,
proceduri adecvate de asigurare a compensării şi altele,
rezervându-şi dreptul de a reveni în a doua lectură asupra
proiectului. În 2006 Comisia a adoptat şi acest proiect, la a doua
lectură, solicitând Adunării Generale a ONU să adopte şi rezoluţia
280
TEMA a VI-a – Dreptul mării
prin care să-şi însuşească ambele proiecte. Prin rezoluţia 62/68
din dec.2007, Adunarea Generală a decis să includă pe agenda
provizorie a celei de-a 65-a sesiune a sa ambele proiecte,
respectiv atât proiectul privind prevenirea, cât şi pe cel referitor la
alocarea costurilor.
1.1. Fundamentul răspunderii internaţionale
În doctrina modernă de drept internaţional faptul
internaţional ilicit şi nu culpa constituie fundamentul răspunderii
subiectelor de drept internaţional.Această concepţie se reflectă şi
în proiectul de articole al C D I, care în art. 1 prevede că orice fapt
internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa
internaţională. Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci
când conduita sa constând într-o acţiune sau omisiune întruneşte
două condiţii:
1. este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului
internaţional;
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a
statului.
Pentru ca faptul să fie ilicit, trebuie ca obligaţia interna-
ţională a statului să fie în vigoare în momentul producerii faptului.
Calificarea unui fapt internaţional ca fapt ilicit se face
numai prin raportare la dreptul internaţional. O asemenea calificare
nu este afectată de calificarea aceluiaşi fapt ca licit de dreptul
intern al unui stat (art.3 din proiect).
Există o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un
stat atunci când un fapt al acelui stat nu este în conformitate cu
281
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
ceea ce i se cere prin obligaţia asumată, indiferent de originea sau
natura sa.
Pentru ca faptul ilicit să fie imputabil statului, el trebuie să
fie comis de autorităţile statale (organe legiuitoare, ale adminis-
traţiei publice sau organele judecătoreşti), sau de persoane care
acţionează pe seama statului (on behalf of the state).
Precizare: Deosebirea între crime şi delicte internaţio-
nale (art.19 din proiectul anterior) nu mai este recunoscută în
proiectul actual deşi art. 40-41 se referă la încălcări grave ale
obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului
internaţional.
1.1.1. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului
În dreptul internaţional sunt recunoscute următoarele
cauze (care acţionează în anumite condiţii):
282
TEMA a VI-a – Dreptul mării
283
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1.2. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor
şi consecinţele sale
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndato-
rirea statului răspunzător de a continua să îndeplinească obligaţia
încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de urmă-
toarele obligaţii:
de a înceta faptul de încălcare;
de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
obligaţia de reparare a prejudiciului.
1.1.3. Prejudiciul şi particularităţile sale
Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării
unei reguli de drept, de unde şi obligaţia statului răspunzător de a
repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art.31 din proiectul CDI).
Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reţine
prejudiciul ca o condiţie esenţială a declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau preju-
diciul dă naştere unui nou raport juridic între autorul încălcării
normei şi un alt subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul
de articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiţie pentru
declanşarea răspunderii statului autor al încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la
declanşarea răspunderii (sau mai exact la stabilirea cuantumului
său) sunt necesare următoarele condiţii:
să existe raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita
ilicită;
individualizat (un stat); sau
să existe un subiect afectat un grup de state;
comunitatea internaţională în
ansamblul său
284
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Prejudiciul include orice daună materială; sau
morală
Dauna materială se referă la daune cauzate bunurilor sau
altor interese ale statului victimă ori naţionalilor săi (în cadrul
protecţiei diplomatice), care pot fi cuantificabile.
Daunele morale pot include situaţii de afectare a presti-
giului, onoarei sau demnităţii statului victimă ori suferinţe provocate
unor persoane (acestea uneori pot să nu fie cuantificabile).
direct statul/organele sale suferă
dauna
Prejudiciul poate fi
mediat persoanele sale fizice/ juridice
suferă dauna
(protecţia diplomatică)
1.1.4. Formele de reparare a prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din
următoarele trei forme: restituirea în natură
(restitutio in integrum);
prin echivalent (despăgubiri);
satisfacţia
1) Restituirea în natură (restitutio in integrum), specifică
daunelor materiale, urmăreşte restabilirea lucrurilor în situaţia ante-
rioară producerii faptului ilicit, ca şi când acesta nu s-ar fi produs
(ex. restituirea unei nave sechestrate ilegal, repararea localului
unei ambasade, curăţirea unei ape transfrontieră poluată etc.)
2) Repararea prin echivalent (despăgubiri); se poate
aplica şi daunelor morale.
prejudiciului suferit
(damnum emergens), cât şi
câştigul nerealizat
Repararea prejudiciului
include atât repararea
285
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
(lucrum cessans)
3) Satisfacţia, specifică daunelor morale, constă în
exprimarea de scuze, onoruri aduse steagului lezat, pedepsirea
persoanelor vinovate, declararea caracterului ilicit al faptului de
către un tribunal sau curte, dar nu trebuie să ducă la umilirea
statului responsabil.
1.2. Prevenirea prejudiciilor transfrontieră cauzate de
activităţi periculoase
Regulile cuprinse în cel de-al doilea proiect de articole se
vor aplica
nu sunt interzise de
dreptul internaţional
activităţilor care întrunesc
cumulativ două condiţii implică riscul cauzării
unor prejudicii transfrontiere
semnificative prin consecinţele
lor fizice.
Astfel de activităţi se pot desfăşura fie:
pe teritoriul unui stat;
în zone aflate sub jurisdicţia sa;
fie în zone aflate sub controlul său.
Ca exemple de asemenea activităţi sunt: folosirea unor
tehnologii care produc radiaţii; activităţi având ca obiect (produ-
cerea, manipularea, depozitarea ş.a.) unor substanţe periculoase
(materiale explozive, corozive, cancerigene), poluarea de diverse
tipuri, activităţi spaţiale, în general activităţi care prin natura lor pot
cauza efecte transfrontiere periculoase în procesul normal de
desfăşurare a lor.
Lucrările asupra acestui tip de răspundere, care este o
răspundere bazată pe risc, răspundere obiectivă, au început
din 1978. Dispoziţiile proiectului de articole se referă la probleme
286
TEMA a VI-a – Dreptul mării
cum sunt: măsuri vizând prevenirea riscului sau reducerea sa la
minimum;
autorizarea prealabilă şi evaluarea riscului;
notificarea şi informarea;
consultarea asupra măsurilor preventive;
factori care determină un echilibru de interese;
informarea publicului;
securitatea naţională şi secretele industriale;
rezolvarea diferendelor.
1.3. Răspunderea internaţională a persoanelor
Distinctă de răspunderea internaţională a statelor, ca şi a
altor subiecte de drept internaţional, răspunderea persoanelor în
dreptul internaţional s-a dezvoltat în principal ca răspundere
penală. Ea poate interveni în legătură cu două mari categorii de
fapte internaţional ilicite:
Crimele cele mai grave care privesc ansamblu
comunităţii internaţionale (prevăzute în Statutul Curţii Penale
Internaţionale din 1998, intrat în vigoare în 2002);
Alte fapte ilicite (infracţiuni/delicte internaţionale)
care afectează valori considerate a fi de interes general pentru
toate statele (încriminate prin convenţii internaţionale speciale).
În prima mare categorie sunt incluse:
crima de genocid;
crimele împotriva umanităţii;
crimele de război;
crima de agresiune.
Cea de-a doua mare categorie cuprinde următoarele
infracţiuni/delicte:
pirateria;
sclavajul şi traficul de sclavi;
287
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
comerţul cu femei şi copii;
difuzarea de materiale pornografice;
traficul ilicit de stupefiante;
falsificarea de monedă;
spălarea banilor;
corupţia;
terorismul internaţional sub diversele sale forme.
Crimele care privesc ansamblu comunităţii internaţionale
au parcurs anumite etape în conturarea şi precizarea conţinutului
lor juridic. Dintre acestea semnalăm ca semnificative următoarele:
Statutele tribunalelor de la Nurenberg şi Tokio, consti-
tuite, în 1945, respectiv 1946 pentru pedepsirea principalilor
criminali de război germani şi japonezi au dat primele definiţii
pentru trei categorii de crime: crime contra păcii (legate de
noţiunea de agresiune, a cărei definiţie a fost dată şi prin rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr. 3314/1974), crime de război şi crime
împotriva umanităţii.
Codul crimelor contra păcii şi securităţii adoptat de
Comisia de Drept Internaţional ( CDI ) în 1954, care enumeră drept
crime, o serie de acte, cum sunt: actele de agresiune; pregătirea
folosirii forţelor armate în alte scopuri decât autoapărarea individu-
ală sau colectivă; organizarea, tolerarea sau încurajarea de bande
armate pentru incursiuni pe teritoriul altui stat, anexarea teritoriului
aparţinând altui stat prin acte contrare dreptului internaţional.
Rezoluţia nr. 3314/1974 a Adunării Generale a ONU cu
privire la definiţia agresiunii.
Proiectul de articole (din 1996) privind răspunderea
internaţională a statelor (CDI) exemplifică interzicerea agresiunii ca
o crimă internaţională de încălcare gravă a unei obligaţii de
importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii interna-
ţionale (dispoziţie ce nu a fost reţinută în proiectul Comisiei din
2001).
288
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Un alt moment în dezvoltarea conţinutului crimelor
împotriva umanităţii, a crimelor de război şi a genocidului o
reprezintă Statutele Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta
Iugoslavie şi pentru Ruanda, create prin rezoluţii ale Consiliului de
Securitate al ONU, în 1993 şi, respectiv 1994.
Statutul Curţii Penale Internaţionale este prima
convenţie internaţională, multilaterală, care reuşeşte, pentru prima
dată, o triplă performanţă: codificarea într-o convenţie unică a celor
patru categorii de crime considerate cele mai grave; crearea unei
curţi permanente; stabilirea pedepselor aplicabile chiar în textul
convenţiei.
Totuşi competenţa CPI a rămas ca o competenţă
complementară celei naţionale. Spre deosebire de crimele
împotriva umanităţii , crima de genocid şi crimele de război, care
sunt definite în Statut, aducându-se şi elemente de dezvoltare
progresivă, clarificări şi precizării specifice şi, în plus, se stabileşte
competenţa Curţii asupra lor, crima de agresiune nu este definită şi
nici competenţa Curţii nu este efectivă.
Conform art.5(2) din Statut, competenţa Curţii asupra
crimei de agresiune se va exercita după ce ea va fi definită şi se
vor stabili condiţiile exercitării competenţei asupra acestei crime în
baza unui amendament la Statut, care trebuie să fie compatibil cu
prevederile Cartei ONU.
Crime împotriva umanităţii. Statutul defineşte crima
împotriva umanităţii ca fiind orice faptă comisă ca parte a unui atac
generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile,
cunoscând că se comite un asemenea atac, cum sunt:
omorul;
exterminarea;
supunerea la sclavie;
deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate
fizică contrar normelor fundamentale de drept internaţional;
289
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
tortura;
violul, prostituţia forţată, graviditatea forţată;
persecutarea oricărui grup sau colectivităţi pe motive
politice, rasiale, naţionale, etnice, religioase;
crima de apartheid;
alte fapte inumane cu caracter similar comise intenţionat
pentru a cauza mari suferinţe sau vătămări grave ale integrităţii
fizice sau sănătăţii fizice ori mentale.
Crima de genocid. Pornind de la Convenţia din 1948
privind prevenirea şi pedepsirea genocidului, Statutul defineşte
crima de genocid ca fiind orice faptă săvârşită cu intenţia de a
distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial ori
religios constând în:
uciderea de membrii ai grupului;
vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a
membrilor grupului;
supunerea grupului cu intenţie unor condiţii de existenţă
care să ducă la distrugerea sa fizică totală sau parţială;
măsuri vizând împiedicarea naşterii în cadrul grupului.
Crimele de război. Potrivit Statutului prin crime de război
se înţeleg infracţiunile grave la convenţiile din 1949 de la Geneva,
şi anume oricare dintre faptele menţionate în art. 8 din Statut, dacă
ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor din 1949.
Crime de război pot fi comise împotriva prizonierilor,
răniţilor, bolnavilor, a populaţiei civile şi constau în fapte cum sunt.
omuciderea internaţională;
tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experimentele
biologice;
cauzarea cu intenţie a unor suferinţe mari sau
vătămarea gravă a integrităţii fizice ori a sănătăţii;
290
TEMA a VI-a – Dreptul mării
distrugerea sau însuşirea de bunuri, nejustificate de
necesităţi militare şi executate pe scară largă în mod ilicit şi
arbitrar;
deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
luarea de ostatici.
O serie de alte crime sunt cele comise împotriva populaţiei
civile sau a obiectivelor civile, a personalului sanitar ori a celui
implicat în misiuni umanitare sau de menţinere a păcii, folosirea de
arme interzise, distrugerea obiectelor protejate, a obiectelor
necesare existenţei populaţiei, a instalaţiilor periculoase (nucleare,
chimice, biologice).
În Statutul C.P.I. sunt prevăzute şi multe alte categorii de
crime de război asupra cărora Curtea are competenţă, „îndeosebi
când aceste crime sunt comise ca parte a unui plan sau a unei
politici ori ca parte a comiterii pe scară largă a unor asemenea
crime”.
Precizări:
O serie de fapte din cele menţionate sunt considerate
crime de război şi când sunt comise în timpul conflictelor armate
fără caracter internaţional.
Atât crimele împotriva umanităţii, cât şi genocidul nu sunt
condiţionate de existenţa unui război.
Multe crime sunt prezentate drept crime împotriva umani-
tăţii şi crime de război (o serie de crime sexuale, precum şi tortura
şi deportarea); tot astfel omuciderea şi distrugerea / exterminarea
sunt menţionate ca şi genocidul, dacă vizează membrii unui grup,
şi ca drept crime împotriva umanităţii dacă sunt săvârşite ca parte
a unui atac pe scară largă sau sistematic împotriva oricărei
populaţii civile, sau ca şi crime de război atunci când sunt săvârşite
ca parte a unui plan sau a unei politici ori ca parte a comiterii pe
scară largă în timp de război.
Curtea Penală Internaţională poate să îşi exercite
competenţa faţă de persoanele fizice pentru crimele cele mai
291
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
grave; competenţa sa este complementară jurisdicţiilor penale
naţionale. Crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu,
regulă prevăzută şi în Convenţia din 1968 privind imprescriptibi-
litatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.
Alte infracţiuni internaţionale. Cea de-a doua mare
categorie de fapte internaţional ilicite pentru care individul
răspunde în plan internaţional se referă la fapte încriminate ca
infracţiuni în baza unor convenţii internaţionale speciale încheiate
mai ales în secolul XX pentru majoritatea infracţiunilor menţionate
anterior. Sunt exceptate pirateria, care este încriminată în cadrul
unor convenţii din domeniul dreptului mării, corupţia şi, într-o
anumită măsură, actele de terorism pentru care s-au adoptat
convenţii de prevenire, combatere şi reprimare, atât la sfârşitul
secolului XX, cât şi la începutul noului mileniu.
Convenţiile în materie prevăd ca principiu obligaţia statelor
părţi de a lua măsuri legislative şi alte măsuri necesare pentru
prevenirea, combaterea şi reprimarea faptelor încriminate ca
infracţiuni, ori după caz, şi pentru abolirea sclavajului sau supri-
marea comerţului cu femei şi copii, ca şi a actelor de terorism şi
alte acte.
Sunt de asemenea, încriminate şi se pedepsesc partici-
parea, conspiraţia la comiterea unora dintre ele, tentativa şi alte
acte similare. Totodată, statele părţi se angajează să prevadă
încriminarea infracţiunilor respective în ordinea juridică naţională şi
să le pedepsească în mod sever potrivit legii lor interne.
1.4. Întrebări, exerciţii şi aplicaţii
1. Câte tipuri de răspundere există şi care este temeiul
fiecăruia dintre ele?
2. Fundamentul răspunderii internaţionale a statului îl
constituie actul ilicit sau culpa?
3. Care sunt cauzele care exclud caracterul ilicit al
292
TEMA a VI-a – Dreptul mării
faptului? Comentaţi asupra consimţământului.
4. În ce condiţii se poate invoca starea de necesitate?
5. Prejudiciul este sau nu un element esenţial pentru
declanşarea răspunderii internaţionale a unui stat? Comentariu.
6. Care este înţelesul expresiei restitutio in integrum?
7. Căror activităţi se vor aplica regulile cuprinse în proiectul
privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere?
8. Completaţi următoarele enunţuri.
- Calificarea unui fapt internaţional ca ... ilicit se face numai prin
raportare la dreptul ... O asemenea... nu este afectată de califi-
carea aceluiaşi fapt ca ilicit de dreptul... al unui stat.
- Există o încălcare a unei... internaţionale de către un... atunci
când un... al acelui stat... este în conformitate cu ceea ce i se cere
prin... respectivă, indiferent de originea sau natura sa.
- Consecinţele juridice ale faptului... nu afectează îndatorirea
statului... de a continua să îndeplinească... încălcată.
1.5. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când
conduita, constând într-o acţiune sau inacţiune, întruneşte
următoarele condiţii:
a) este susceptibilă de a fi atribuită statului;
b) constituie o încălcare a unei obligaţii internaţio-
nale a statului;
c) dăunează societăţii internaţionale în ansamblu său.
2. Forţa majoră trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie irezistibilă;
b) să fie previzibilă;
c) să fie în afara controlului statului, făcând
imposibilă îndeplinirea obligaţiei.
3. Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de
următoarele obligaţii:
293
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
a) de a înceta faptul de încălcare;
b) de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a
faptului;
c) obligaţia de reparare a prejudiciului.
4. Prejudiciul include orice daună:
a) materială;
b) morală;
c) financiară.
5. Formele de reparare a prejudiciului sunt:
a) restituirea în natură;
b) prin echivalent (despăgubiri);
c) satisfacţia.
6. Repararea prejudiciului prin echivalent include:
a) prejudiciul suferit;
b) câştigul nerealizat;
c) câştigul necuantificabil.
1.5. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,p.276-288
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997,p.335-352
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit.,p.255-265
R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.391-414
M.Niciu, op.cit., p.104-127
Gr. Geamănu, op.cit., vol. I,p.327-345
- Report of the International Law Commission on the work of
its Fifty - third session, Official Records of the General
Assembly, Fifty-sixth session, Supplement No.10 (A/56710),
chp.IV.E.1 şi chp. V.E.1.)
- Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, ratificat de
Parlamentul României prin Legea nr. 111/13.03.2002
(M.Of. nr. 211/28.03.2002)
294
TEMA a VI-a – Dreptul mării
295
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Bibliografie obligatorie
Cursuri, Manuale, Lucrări monografice
1.Dumitra Popescu, Drept internaţional public, pentru
învăţământ la distanţă şi frecvenţă redusă, Editura Universităţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, România, 2005
2.Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional
public, Casa de editură şi presă “ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1997
3. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan
Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2000
4. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional-Introducere în
Dreptul internaţional public, Editura ALL BECK, Ed.a-III-a revăzută
şi adăugită, Bucureşti, 2003
5. Gheorghe Moca, Drept internaţional public, Editura
ERA, Bucureşti, 1999
6. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol I şi II,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 şi 1983
7. Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Editura
SERVOSAT –Arad, 1997
8. Dumitra Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul
principiilor dreptului internaţional, Editura Academiei. Bucureşti, 1986
9. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Soluţionarea paşnică
a diferendelor internaţionale, Editura Academiei, Bucureşti 1982
10. Victor Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în
Dreptul internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1982
11. Ion M. Anghel, Subiectele de drept international,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
12. Dumitra Popescu, Mircea Popescu, Dreptul mării-
Tratate şi convenţii internaţionale, vol. I,II, Editura Artprint,
296
TEMA a VI-a – Dreptul mării
Bucureşti, 2000
13. Ion Diaconu,Tratat de Drept International Public,3vol.,
Editura Lumina Lex,2002-2005,Bucureşti
Dicţionare juridice
1. Edwin Glaser, Ionel Cloşcă, Antal Micloş ş.a., Dicţionar de
Drept internaţional public, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. ***, Dicţionarul diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979
Tratate, Convenţii şi Documente de drept internaţional
1. Carta ONU
2. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969
3. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării,
Montego Bay, 1982 şi Acordul referitor la aplicarea părţii a-XI- a a
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării , încheiat la New
York la 28 iulie 1994, la care România a devenit perte prin Legea
110. din 10 octombrie 1996
4. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de
jurisdicţie ale statelor şi bunurilor acestora, adoptată la 2 dec. 2004
la New York, semnată de România la 15 sept. 2005 şi ratificată
prin Legea nr. 438/27.11.2006(M.Of.nr.1008 din 19.12.2006).
5. Rezoluţia 2625 (XXV), 24 octombrie 1970, referitoare la
principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state, conform Cartei ONU
6. Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, 1975
7. Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, ratificat
de Parlamentul României prin Legea nr. 111/13.03.2002 (M.Of. nr.
211/28.03.2002)
Legislaţie
1. Constituţia României şi Legea nr. 429/2003 de revizuire
a Constituţiei
297
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2. Ordonanţa de urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de
stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/2002, modificată şi
completată prin O.U.G. nr.108/2006
3. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României (modificată şi completată prin
Legea nr. 36/2002 şi de O.U.G.nr.130/2007)
4. Legea nr.21/1991 privind cetăţenia română, republicată
în M.Of nr.98/6 mar.2000,modificată şi completată de:
O.U.G.nr.68/2002, O.U.G. nr.43/2003 şi de O.U.G. nr.87/2007
5. O.U.G.nr.194/2002 privind regimul străinilor în România,
republicată în M.Of.,Partea I nr.421 din 05.06.2008
6. Legea nr.269/17.06.2003,M.Of.nr.441/23.06.2003 privind
statutul Corpului diplomatic şi consular
7. Legea nr. 590/2003, M.Of.nr.23/12.01.2004 privind tratatele
8.Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, modificată şi completată de Legea
nr.224/2006
9.Legea nr.206 din 26.06.05, privind punerea în aplicare a unor
sancţiuni internaţionale
10.Legea nr.122 din 4 mai 2006 privind azilul în România
Bibliografie facultativă
1. George Sofronie, Drept internaţional public, (curs), Cluj, 1935
2. Ion Anghel, Viorel Anghel, Răspunderea în dreptul
internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1998
3. Ion Anghel, Dreptul tratatelor, ediţia a-II-a, revăzută şi
adăugită, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
4. Malcolm N.Shaw, International Law, 4th Edition,
Cambridge, University Press, 1999
5. Pierre-Marie Dupuy, Droit international public,5e Edition,
DALLOZ, Paris, 2000
298
TEMA a VI-a – Dreptul mării
6. Ion Diaconu, Normele imperative în dreptul
internaţional-jus cogens, Editura Academiei, Bucureşti, 1973
7. ***, Dreptul internaţional fluvial, Editura Academiei, 1973
8. Dumitra Popescu, Forme şi instrumente juridice de
cooperare în aviaţia civilă internaţională, Editura Academiei,
Bucureşti, 1976
9. Alexandru Bolintineanu, Marea teritorială, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
10. Aurel Preda, Nineta Bărbulescu, Curtea Internaţională
de Justiţie şi dreptul mării, Editura Finmedia, Bucureşti, 1999
11. Grigore Stamate, Frontiera de stat a României, Editura
Militară, Bucureşti, 1997
12. Victor Duculescu, România şi tratatele internaţionale în
,,Studii de drept românesc” nr. 4/1994
13. Adrian Năstase, Sovereign Nation-State Between
Integration and Autonomy în ,,Romanian Journal of International
Affairs” nr. 3-4/1998
14. Dumitra Popescu, Importanţa tratatelor în societatea
internaţională contemporană în ,,Studii de drept românesc” nr. 3-4/2002
15. Mircea Popescu, Dreptul mării zone de jurisdicţie
naţională, Editura ARTPRINT, Bucureşti, 2000
16. Cristina Morariu - „Aspecte privind alinierea acordurilor
interna-ţionale ale statelor candidate la acquis-ul comunitar, în
„Revista română de drept internaţional”, 1-1/X-XII/2003
17. David A.Colson – „The Delimitation of the Continental
Shelf between Neighboring States (Notes and Comments)”, în
AJIL, 2003, vol.97, no 1, p.91-107
18.Beatrice Onica-Jarca -Jurisdicţia internaţională penală,
Editura C.H.Beck,2006.
19.Felicia Maxim-„Răspunderea internaţională a statelor
pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi licite per
se”, în Analele Universităţii Titu Maiorescu, Seria Drept, Anul II,
299
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2003, p.151-169
300
TEMA a VI-a – Dreptul mării
301
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
302
TEMA a VI-a – Dreptul mării
303
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
CUPRINSI. Obiectivele cursului.........................................................................5I.1. Sub raport didactic.......................................................................5I.2. Sub raport metodologic................................................................6I.3. Sub raport aplicativ......................................................................8II. Exigenţe şi criterii de evaluare a cunoştinţelor...............................8III. Structura cursului..........................................................................9IV. Grilă de evaluare..........................................................................9
Tema I-a:Dreptul internaţional public şi societatea internaţională.............111. Aspecte generale, delimitări, definiţii şi istoric................................111.1. Denumirea “Drept internaţional”..................................................111.2. Societatea internaţională.............................................................111.3. Relaţiile internaţionale.................................................................121.4. Dreptul internaţional public şi politica externă a statelor.............131.5. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat............131.6. Dreptul transnaţional...................................................................141.7. Fundamentul, trăsăturile caracteristice şi definiţia dreptului internaţional public.............................................................................14
1.7.1. Acordul de voinţă - fundamentul dreptului internaţional public.......141.7.2. Trăsăturile caracteristice ale dreptului internaţional public............151.7.3. Definiţia dreptului internaţional public............................................161.7.4. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern...........171.7.5. Scurt istoric.....................................................................19
1.8. Întrebări, exerciţii.........................................................................251.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................261.10. Bibliografie................................................................................27
Tema a II-a Izvoarele dreptului internaţional.....................................................281. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional..............................281.1. Tratatul internaţional ca izvor al dreptului internaţional...............301.2. Cutuma internaţională.................................................................31
1.2.1. Definiţia şi elementele cutumei......................................................311.2.2. Dovada cutumei.............................................................................33
1.3. Principiile generale de drept........................................................331.4. Mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional......34
1.4.1. Jurisprudenţa internaţională...........................................................34
304
TEMA a VI-a – Dreptul mării
1.4.2. Doctrina..........................................................................................351.5. Echitatea.....................................................................................351.6. Alte izvoare ale dreptului internaţional........................................36
1.6.1. Actele unilaterale............................................................................36 1.6.1.1. Actele unilaterale ale statelor....................................36 1.6.1.2. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale.....37
1.7. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional.....................391.7.1. Însemnătatea şi caracteristicile principiilor.....................................391.7.2. Conţinutul principiilor fundamentale alre dreptului internaţional.....41
1.7.2.1. Principiul egalităţii suverane......................................411.7.2.2. Principiul autodeterminării.........................................421.7.2.3. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa..............................................431.7.2.4. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.............................................................431.7.2.5. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state.............................................................441.7.2.6. Principiul cooperării...................................................451.7.2.7. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).........................451.7.2.8. Alte principii fundamentale.........................................45
1.8. Normele imperative şi ierarhia izvoarelor dreptului internaţional ........461.9. Întrebări, exerciţii, aplicaţii...........................................................481.10. Rezolvaţi următoarele teste-grilă..............................................491.11. Bibliografie................................................................................52
Tema a III-a Subiectele dreptului internaţional..................................................531. Noţiune şi categorii.........................................................................531.1 Statele - subiecte principale ale dreptului internaţional................54
1.1.1. Suveranitatea de stat.....................................................................551.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor...........................581.1.3. Tipuri de state.................................................................................59
1.1.3.1. State unitare..............................................................591.1.3.2. State compuse...........................................................60
1.1.4. Neutralitatea statelor......................................................................611.1.5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor............................................64
1.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale........................671.2.1. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor
305
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
internaţionale interguvernamentale................................................671.2.2. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale......................................................................691.2.3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.....71
1.3. Mişcările de eliberare naţională..................................................741.4. Vaticanul.....................................................................................751.5. Statutul individului în dreptul internaţional...................................761.6. Alte entităţi care acţionează în societatea internaţională............771.7. Întrebări, exerciţii.........................................................................791.8. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................801.9. Bibliografie..................................................................................81
Tema a IV-a Problemele privind populaţia în dreptul internaţional..................821. Consideraţii introductive.................................................................821.1. Definiţia cetăţeniei.......................................................................821.2. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei.............................................831.3. Protecţia diplomatică a persoanelor fizice şi juridice...................841.4. Regimul juridic al străinilor şi apatrizilor......................................851.5. Refugiaţii şi persoanele strămutate.............................................861.6. Dreptul de azil.............................................................................861.7. Expulzarea şi extrădarea............................................................871.8. Întrebări şi exerciţii......................................................................881.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................891.10. Bibliografie................................................................................89
Tema a V-a Teritoriul de stat...............................................................................901. Definiţia şi elementele componente...............................................901.1. Delimitarea teritoriului - frontierele de stat..................................911.2. Fluviile internaţionale..................................................................92
1.2.1. Regimul juridic al fluviilor internaţionale.........................................921.2.1.1. Navigaţia pe fluviile internaţionale.............................931.2.1.2. Utilizarea fluviilor în alte scopuri decât navigaţia.......95
1.2.2. Regimul juridic al Dunării...............................................................97 1.2.2.1. Regimul de navigaţie pe Dunăre...............................98
1.2.2.2. Regimul de utilizare în scopuri energetice şi de protecţie a apelor Dunării..................................99
1.3. Spaţiul aerian..............................................................................100
306
TEMA a VI-a – Dreptul mării
1.3.1. Regimul juridic al spaţiului aerian...................................................1001.3.2. Regimul juridic al navigaţiei aeriene...............................................1021.3.3. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale........................................1061.3.4. Regimul spaţiului aerian al României.....................................108
1.4. Modificări teritoriale şi succesiunea statelor................................1091.4.1. Consideraţii generale şi definiţie....................................................1091.4.2. Unificarea, separarea sau dezmembrarea (ori disoluţia) statelor. .1111.4.3. Transferul de teritorii......................................................................1131.4.4. Formarea noilor state independente..............................................114
1.5. Întrebări, exerciţii.........................................................................1141.6. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................1161.7. Bibliografie..................................................................................118
Tema a VI-a Dreptul mării.....................................................................................1191. Formare principiilor şi conceptelor.................................................1191.1. Apele maritime interioare............................................................1231.2. Mare teritorială............................................................................124
1.2.1. Definiţie şi delimitare......................................................................1241.2.2. Regimul juridic al mării teritorale....................................................1261.2.3. Reguli aplicabile diferitelor categorii de nave în marea teritorială – jurisdicţie......................................................128
1.3. Zona contiguă.............................................................................1301.4. Zona economică exclusivă (Z.E.E.)............................................130
1.4.1. Definiţie şi delimitare......................................................................1301.4.2. Regimul juridic al zonei econmice exclusive..................................131
1.5. Platoul contiental.........................................................................1331.5.1. Definiţie şi delimitare......................................................................1331.5.2. Regimul juridic al platoului continental...........................................1351.5.3. Regimul insulelor..............................................................136
1.6. Marea liberă................................................................................1371.6.1. Noţiune şi delimtare.......................................................................1371.6.2. Regimul juridic al mării libere.........................................................1381.6.3. Naţionalitatea navelor şi legea pavilionului..............................139
1.7. Zona internaţională a teritoriilor submarine.................................1411.7.1. Noţiune şi delimitare.......................................................................1411.7.2. Principiile regimului juridic al zonei şi resurselor sale....................1421.7.3. Structura instituţională privind exploatarea resurselor zonei..........1441.7.4. Regimul de explorare şi exploatare a resurselor zonei...............147
307
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii...........................................................1511.9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................1521.10. Bibliografie ...........................................................................156
TEMA a VII-aSpaţiul extraatmosferic şi dreptul spaţial......................................1571. Necesitatea unei reglementări.......................................................1572. Delimitarea dintre spaţiul aerian şi spaţiul extraatmosferic............1593. Principiile generale ale dreptului spaţial şi regimul juridic al spaţiului extraatmosferic.............................................................1593.1. Principii şi norme speciale de drept spaţial.................................162 3.1.1. Principii privind teledetecţia prin sateliţi.........................................165
3.1.2. Principii privind telecomunicaţiile directe prin sateliţi......................1663.2. Organizaţiile internaţionale şi dreptul spaţial...............................1673.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii...........................................................1683.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................1693.5. Bibliografie..................................................................................171
TEMA a VIII-aTratatele internaţionale....................................................................1721. Definiţia şi elementele tratatului.....................................................1732. Denumirea şi clasificarea tratatelor................................................1753. Încheierea tratatelor.......................................................................1753.1. Noţiune........................................................................................1753.2. Negocierea..................................................................................1763.3. Semnarea tratatelor....................................................................1783.4. Exprimarea consimţământului.....................................................179 3.4.1. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor...................................182
3.4.2. Rezervele la tratate........................................................................1843.4.2.1. Definiţie......................................................................1843.4.2.2. Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969........184
3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor.......................................................1863.5. Aplicarea tratatelor......................................................................186 3.5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor.......................................................187 3.5.2. Aplicarea în timp a tratatelor...........................................................1883.6. Interpretarea tratatelor................................................................189 3.6.1. Semnificaţia problemei..................................................................189 3.6.2. Organele (autorităţile) competente................................................189 3.6.3. Reguli de interpretare a tratatelor..................................................191
308
TEMA a VI-a – Dreptul mării
3.7. Efectele tratatelor........................................................................191 3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi...........................................192
3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe...........................................193 3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective...........................1943.8. Modificarea tratatelor..................................................................1953.9. Încetarea tratatelor......................................................................197 3.9.1. Definiţie şi delimitări.......................................................................197 3.9.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor..........................197 3.9.2.1. Cauze convenite prin voinţa părţilor........................199 3.9.2.2. Cauze de încetare independente de voinţa părţilor.........200 3.9.2.3. Alte cauze de încetare a unor tratate.......................2013.10 Nulitatea tratatelor......................................................................201 3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus cogens.............201 3.10. 2. Cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului unui stat......................................................................................2023.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor...............................205 3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind dreptul tratatelor..........205 3.11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a tratatelor....................2053.12. Întrebări, exerciţii, aplicaţii.........................................................2103.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă..............................................2123.14. Bibliografie................................................................................216
TEMA a IX-aOrganizaţii internaţionale interguvernamentale............................2171. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)................................................2171.1. Scopuri şi principii.......................................................................2171.2. Calitatea de membru ONU..........................................................2191.3. Organizarea şi funcţionarea ONU...............................................2202. Organizaţii internaţionale regionale................................................2242.1. Organizaţii internaţionale regionale de pe continentul european........225
2.1.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).......................225 2.1.2. Uniunea Europei Occidentale (UEO).............................................227 2.1.3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)....228 2.1.4. Consiliul Europei............................................................................229 2.1.5. Uniunea Europeană.......................................................................2312.2. Organizaţii regionale neeuropene...............................................236 2.2.1. Liga Statelor Arabe........................................................................236 2.2.2. Organizaţia Unităţii Africane (OUA) - Uniunea Africană (UA) – 2002.............237 2.2.3. Organizaţia Statelor Americane ( OSA).........................................241
309
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii...........................................................2422.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................2432.5. Bibliografie..................................................................................246
TEMA a X-aDreptul diplomatic şi consular........................................................2471. Dreptul diplomatic..........................................................................2471.1. Organele statului pentru relaţii internaţionale..............................2471.2. Misiunile diplomatice permanente...............................................248 1.2.1. Ambasadele..................................................................................248
1.2.1.1. Imunităţile şi privilegiile diplomatice...........................2501.2.1.2. Inviolabilitatea misiunilor diplomatice
şi a personalului lor...................................................2501.2.1.3. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a personalului său.................................................2511.2.1.4. Privilegii ale misiunii diplomatice şi
ale personalului său...................................................2531.2.2. Reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale...............................................254
1.2.3. Misiunile diplomatice speciale.......................................................2542. Dreptul consular.............................................................................2552.1. Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi misiunile diplomatice..............................................................2552.2. Funcţiile consulare......................................................................256 2.2.1. Funcţii generale...........................................................................256 2.2.2. Funcţii specifice...........................................................................257 2.2.3. Imunităţile şi privilegiile consulare...............................................2572.3. Întrebări, execiţii, aplicaţii............................................................2582.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................2592.5. Bibliografie..................................................................................261
TEMA a XI-aSoluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale......................2621. Noţiune, terminologie şi natură......................................................2621.2. Modalităţi şi mijloace de rezolvare paşnică.................................262
1.2.1. Mijloace politico- diplomatice.........................................................263 1.2.2. Mijloacele jurisdicţionale................................................................264 1.2.3. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale....267
1.2.3.1. Mecanisme în cadrul ONU...............................................267
310
TEMA a VI-a – Dreptul mării
1.2.3.2. Organisme şi acorduri regionale......................................269 1.2.4. Măsuri bazate pe constrângere.....................................................2711.3. Întrebări, execiţii, aplicaţii............................................................2731.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................2741.5. Bibliografie..................................................................................275
TEMA a XII-aRăspunderea internaţională a statelor...........................................2761. Noţiune şi delimitări .......................................................................2761.1. Fundamentul răspunderii internaţionale statelor şi consecinţele sale ....................................................................277 1.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului..............................278 1.1.2. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale........280 1.1.3. Prejudiciul şi particularităţile sale...................................................280 1.1.4. Formele de reparare a prejudiciului...............................................2811.2. Prevenirea prejudiciilor transfrontieră cauzate de activităţi periculoase....................................................................2821.3. Răspunderea internaţională a persoanelor.................................2831.4. Întrebări, execiţii, aplicaţii............................................................2881.5. Rezolvaţi următoarele teste-grilă................................................2891.6. Bibliografie..................................................................................290
Bibliografie generală........................................................................291Bibliografie obligatorie........................................................................291Bibliografie facultativă........................................................................293
Anexa I - Tabel comparativ al regimurilor juridice ale zonelor mării...............................................................295Anexa II - Delimitarea mării teritoriale în cazul unui ţărm cu băi sau golfuri aparţinând unui singur stat..............296Anexa III - Grafic al delimitării zonelor mării în lumina Convenţiei privind dreptul mării din 1982.......................................297
311
top related