economia antreprenoriatului -...
Post on 26-Sep-2019
23 Views
Preview:
TRANSCRIPT
UNIVEERSITATEA DE STAT
„BOGDAN PETRICEICU HASDEU”
DIN CAHUL
ANDREI POPA
DMITRII PARMACLI
LEONID BABII
ECONOMIA
ANTREPRENORIATULUI
2
INTRODUCERE
După cum se ştie, economia se împarte în două domenii
principale: macroeconomie şi microeconomie. O atare divizare este
pur convenţională, deoarece între ele există o relaţie destul de strânsă
şi adesea e dificil să se facă delimitarea acestor concepte.
Pe de o parte, macroeconomia este fundamentul teoretic
pentru înţelegerea multiplelor fenomene din domeniul micro-
economiei, iar pe de altă parte - indicatorii macroeconomici depind,
în primul rând, de eficienţa şi eficacitatea firmelor în parte şi de
eficienţa activităţii economice în ansamblu.
În acest sens, centrul activităţii economice se plasează spre
veriga principală a economiei - întreprindere (firmă). Studiul
economiei firmei în condiţiile economiei de piaţă capătă o actualitate
semnificativă, deoarece întreprinderea modernă reprezintă un sistem
complex, care întruneşte diverse tipuri de resurse: materiale, umane,
tehnice, funciare, informaţionale, etc.
Anume întreprinderile crează bunurile şi prestează serviciile
pentru necesităţile de producţie şi pentru nevoile populaţiei. De
faptul cât de eficient sunt folosite resursele întreprinderilor, cum se
aplică tehnica de înaltă productivitate şi tehnologiile moderne
progresive, care este calitatea şi competitivitatea producţiei fabricate,
depinde volumul avuţiei naţionale.
Economia de stat poate fi privită în mod simplificat ca o
totalitate de firme funcţionale care se află în interacţiune de
productivitate, de cooperare, comercială şi de altă natură atît între
ele, cît şi între ele şi stat. Starea economiei în ansamblu se află în
dependenţă de eficacitatea funcţionării acestora şi de starea lor
financiară.
În condiţiile economiei de piaţă supravieţuiesc doar acele
întreprinderi şi prosperă doar acele genuri de afaceri, care
organizează cel mai bine fabricarea produselor solicitate şi care
asigură un venit înalt angajaţilor lor.
Specialiştii moderni care posedă studii superioare în domeniu
trebuie să cunoască bazele economiei antreprenoriale, dat fiind faptul
3
că, în activitatea lor practică, într-un fel sau altul, sunt legaţi de
activitatea economică.
Actualmente, este în dezvoltare rapidă procesul de formare şi
de perfecţionare profesională a specialiştilor capabili să lucreze cu
succes în condiţiile economiei de piaţă. Un rol important îl joacă
literatura didactică care răspunde cerinţelor economiei de piaţă. Cu
toate acestea manualele editate, materialele didactice şi
recomandările metodico-didactice la teoria economică, management,
macro şi microeconomie nu acoperă deficitul de manuale şi instruire
şi mentoring dezvoltarea teoriei economice, de management, macro-
şi microeconomie nu acoperă deficitul de manuale, care să îmbine
teoria economică a pieţei, cu practicarea reală a afacerilor.
Scopul acestei ediţii este de a lichida într-o anumită măsură
acest gol. Ediţia respectivă a fost elaborată în corespundere cu
programul analitic al cursului „Economia antreprenoriatului” şi
răspunde cerinţelor metodico-didactice înaintate faţă de materialele
didactice.
Structura materialului didactic este condiţionată de abordarea
firmei ca sistem socio-economic, ţinându-se cont de mediul din afara
pieţei. Drept particularitate a prezentului material didactic poate fi
menţionată expunerea materialului teoretic îmbinat cu activitatea
practică în afaceri. Accentul se pune pe principiile de bază, pe
regulile şi metodele progresive de organizare a afacerilor, a utilizarea
cărora permite cititorului să aleagă pentru sine cea mai reuşită
variantă.
4
CAPITOLUL I. INTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN
ECONOMIA DE PIAŢĂ
1.1. INTREPRINDEREA ESTE VERIGA PRINCIPALĂ A
ECONOMIEI NAŢIONALE
Miezul oricărei economii este productia de bunuri materiale şi
de prestări de servicii. În economia de piaţă există trei agenţi
economici cardinali: gospodăriile, întreprinderile şi statul. Elementul
de bază al producţiei este întreprinderea (firma). Întreprinderea
(firma) este un agent economic care activează de sine stătător, fondat
în corespundere cu legislaţia în vigoare a ţării pentru a da producţie
şi a presta servicii spre a satisface cerinţele publice şi a obţine
venituri. După înregistrarea de stat întreprinderea devine o entitate
juridică.
Întreprinderea (firma) este principala unitate structurală a
economiei de piaţă care atrage, combină şi utilizează factorii de
producţie pentru fabricarea şi vânzarea bunurilor materiale şi
spirituale.
Întreprinderea este implicată în relaţiile de piaţă ca agent
economic şi are autonomie deplină. Întreprinderea (firma) ca
persoană juridică are un proprietar concret. Proprietarul poate fi o
singură persoană fizică, mai multe persoane fizice sau mai multe
organisme publice.
Fiecare firma, ca unitate a economiei naţionale, în procesul
activităţii sale, activează în circulaţia economică prin intermediul
multiplelor relaţii, care sunt condiţionate, pe de o parte, de legile
obiective ale funcţionării economiei de piaţă, iar pe de alta – de
conţinutul şi natura mecanismului de influenţare a statului asupra
economiei.
Confecţionând mărfuri şi prestând servicii necesare societăţii
întreprinderile crează condiţii materiale şi sociale vitale pentru
dezvoltarea societăţii. Totodată, importanţa întreprinderilor din sfera
de afaceri a producţiei materiale este definită de rolul pe care îl joacă
în viaţa societăţii producţia materială. Prin urmare, întreprinderea
5
reprezintă nu doar o verigă izolată, ci şi una primară în sistemul
economic.
Activitatea de producţie a întreprinderilor cuprinde două
scopuri. De a obţine profituri din vânzarea bunurilor fabricate şi de a
le face cât se poate de mari. Acesta este scopul imediat şi motivul
stimulator al întreprinderii. Dar profitul se poate obţine doar prin
fabricarea produselor cerute de consumator, adică a celor de larg
consum. De aceea, companiile sunt nevoite să atingă în acelaşi timp
şi un alt scop – să satisfacă mai complet şi în cel mai optim mod
cerinţele consumatorilor. Întreprinderile al căror scop principal
este profitul se numesc comerciale. Sarcinile şi obiectivele concrete
pentru care sunt create şi funcţionează întreprinderile comerciale, se
stipulează în documentele juridice de fondare. Fiecare companie
sau firmă este persoană juridică, are un sistem de evidenţă şi
decontare, balanţă autonomă, cont de decontare la bancă, sigiliu cu
denumire proprie, precum şi emblemă comercială sub forma unui
anumit termen, simbol, desen sau o combinaţie din aceste elemente.
Astfel, întreprinderea este o unitate economică independentă,
cu drept de persoană juridică, care utilizează resursele disponibile
pentru a fabrica produse spre a satisface nevoile sociale şi a genera
profit.
Firma este creată şi funcţionează pentru a obţine profit. Dar
profitul poate fi obţinut numai prin atragerea şi combinarea factorilor
de producţie şi vânzare de mărfuri. În activitatea sa Firma se
confruntă permanent cu piaţa şi intră în relaţii de piaţă, pe de o parte,
ca şi consumator, iar pe de alta - ca vanzator al produselor fabricate,
propuse spre desfaceere.
Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, de
apartenenţa de ramură, de produse fabricate sau de serviciile
preastate este un sistem economic deschis.
În condiţiile de piaţă întreprinderea rezolvă două probleme –
fabricarea şi desfacerea producţiei. În funcţie de modul de
soluţionare a acestor probleme, întreprinderea devene prosperă sau
insolvabilă. Pentru a şti ce trebuie de fabricat - ce sortiment, ce
6
cantităţi - pentru a desface mai rentabil producţia, întreprinderea
trebuie să studieze piaţa, adică să se angajeze în marketing.
Fiecare întreprindere îşi desfăşoară activitatea economică de
producţie şi socială. Domeniul economic de producţie a
întreprinderilor include procesele de producere, reproducere şi
circulaţie.
Procesele de producere asigură îndeplinirea sarcinilor în ceea
ce priveşte pregătirea şi însuşirea fabricării noiii producţii, fabricării
produselor industriale şi a prestării serviciilor. Lucrările de renovare
a fondurilor fixe de producţie, de lărgire şi reutilare tehnică a
întreprinderilor, de pregătire şi perfecţionare a cadrelor constituie
procesele de reproducere.
Procesele de circulaţie cuprind asigurarea tehnico-materială
şi desfacerea producţiei fiinte [9, pag. 46-48].
Dezvoltarea socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,
asigurarea obligatorie medicală şi socială, asistenţa socială a
slalriaţilor şi a membrilor familiilor acestora este reglementată de
către legislaţie. Întreprinderea este obligată să asigure pentru
lucrătorii săi securitatea muncii şi poartă răspundere în condiţiile
legii pentru daunele cauzate sănătăţii şi capacităţii de muncă a lor.
Activitatea economică (comercială sau industrială) într-o
economie de piaţă este caracterizată prin termeni ca antreprenoriat
(activitate de antreprenoriat), sau în alt mod - Business [9, pag. 38-43].
Antreprenoriatul presupune o activitate de iniţiere,
economică şi de sine stătătoare atît a cetăţenilor, cît şi a asocierilor
acestora.
Antreprenoriatul se efectuează în mod permanent, este
orientat spre satisfacerea necesităţilor sociale şi spre obţinerea
profitului, utilizînd la maximum resursele economice de către
subiecţii economiei de piaţă, care poartă răspundere materială
deplină pentru rezultatele activităţii desfăşurate şi se subordonează
legislaţiei ţării în care este înregistrată întreprinderea.
Cea mai importanta sarcină a activităţiii de antreprenoriat
este de a asigura funcţionarea eficientă a întreprinderii (firmei) sau a
unui întreprinzător particular, ceea ce indică orientarea spre inovare
7
şi capacitatea de a atrage resurse din diferite surse pentru a rezolva
sarcinile puse.
Condiţiile de bază pentru organizarea şi desfăşurarea
activităţii de antreprenoriat sunt următoarele:
individualitatea relativă şi independenţa antreprenorilor;
dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi
asupra produsului finit;
responsabilitatea economică pentru rezultatele activităţii;
prezenţa spaţiului de piaţă;
dezvoltarea relaţiilor marfă-bani.
Antreprenoriatul implică o responsabilitate economică
personală pentru rezultatele activităţii. Acţionînd pe proprie
răspundere, antreprenorul işi asuma deplina responsabilitate pentru
rezultatele finale. El poartă răspundere materială pentru rezultatele
activităţii economice, atît ca persoană fizică, cît şi ca persoană
juridică.
În primul caz, antreprenorul răspunde pentru obligaţiile sale
cu tot patrimoniul său, iar în al doilea caz – în funcţie de statutul
juridic al întreprinderii: sau cu capitalul şi cu patrimoniul său, sau
numai cu capitalul. Antreprenorul organizează afacerea şi acţionează
în propria sa favoare sau în favoarea întreprinderii în care activează.
În consecinţă, activităţii de antreprenoriat îi sunt caracteristice cele
mai puternice motivări economice.
In condiţiile economiei de piaţă, întreprinderea este veriga
principală a economiei în ansamblu, întrucît anume la acest nivel se
fabrică produsele necesare societăţii şi se acordă serviciile necesare.
Întreprinderea are denumre concretă - uzină, fabrica, fabrica,
combinat, mină, atelier, etc.
În funcţie de volumul operaţiilor economice şi a numărului de
angajaţi, întreprinderile pot fi calificate ca: micro, mici, mijlocii sau
mari. Fiecare dintre aceste grupuri de întreprinderi are
particularităţile sale de fondare şi activitate.
În ţările dezvoltate se consideră mici întreprinderile cu mai
puţin de 100 de persoane, medii – cele care au de la 100 pînă la 500
de persoane şi mari – cel cu peste 500 de persoane.
8
Legea Republicii Moldova № 206-XVI din 07 iulie 2006
„Privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii”
stabileşte că:
Este întreprindere micro agentul economic ce corespunde
următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel
mult 9 persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel mult 3
milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu
depăşeşte 3 milioane de lei.
Este întreprindere mică agentul economic ce corespunde
următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel
mult 49 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel
mult 25 milioane de lei, valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce
nu depăşeşte 25 milioane de lei, cu excepţia agenţilor economici care
fac parte din microîntreprinderi.
Este întreprindere mijlocie agentul economic ce corespunde
următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel
mult 249 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vînzări de cel
mult 50 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor
ce nu depăşeşte 50 milioane de lei, cu excepţia agenţilor economici
care fac parte din întreprinderi micro şi mici.
În condiţiile economiei de piaţă ponderea întreprinderilor
micului bussines creşte. Ele sunt mai dinamice decât cele mari, se
adaptează la cerinţele pieţei, se conformează consumatorului, dispun
de o mare capacitate de a însuşi ivaţiile tehnice şi ştiinţifice.
Crearea şi dezvoltarea întreprinderilor micro şi celor mici
trebuie să contribuie la stabilizarea pieţei de consum, la depăşirea
monopolului regional şi ramural, la însănătoşirea finanţelor.
Întreprinderile micro şi cele mici devin un factor important în
extinderea domeniului de aplicare a forţei de muncă, în crearea bazei
materiale pentru plasarea în cîmpul muncii a populaţiei neangajate,
precum şi a lucrătorilor disponibilizaţi de la întreprinderile
ineficiente.
Din dezavantajele micro-întreprinderilor fac parte acele
dezavantaje care se referă la slaba capacitate de supravieţuire.
Potrivit sondajelor de opinie, aproximativ 30% din totalul
9
întreprinderilor mici înregistrate, încetau să funcţioneze chiar în
primii cinci ani de existenţă.
Legea Republicii Moldova „Privind susţinerea sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii” şi o serie de hotărîri ale Guvernului
Republicii Moldova sunt preconizate măsuri de susţinere a micului
bussines. Este elaborată o procedură simplificată pentru crearea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi pentru înregistrarea acestora. La
fel, sunt prevăzute facilităţi fiscale pentru perioada fondării lor şi
sunt înfiinţate fonduri de susţinere financiară.
Din întreprinderile mari fac parte, de regulă, acele uzine, care
au un ciclu tehnologic integral, precum şi întreprinderile de montare
a mecanismelor. În Moldova aceste întreprinderi cuprind un număr
mediu scriptic anual de salariaţi de peste 250 de angajaţi, depăşind
suma anuală a veniturilor din vînzări cu peste 50 milioane de lei.
1.2. FORME ŞI TIPURI CONTEMPORANE ALE
ACTIVITĂŢII DE ANTREPRENORIAT
Varietatea activităţilor de antreprenoriat poate fi clasificată în
funcţie de diferite caracteristici: tipul de activitate, forma de
proprietate, numărul de proprietari, formele organizatorico-juridice şi
formele de organizare a economicei, etc. [8, pag. 19-25].
Le vom examina pe cele mai importante.
În funcţie de tipul de afaceri sau predestinaţie,
întreprinderile pot fi împărţite în întreprinderi de producţie, de
comerţ, financiare, de consulting, de instruire etc. Toate aceste tipuri
pot funcţiona atât separat, cât şi împreună.
După cum se vede în figura 1.1. la antreprenoriatul de
producţie se raportează producerea nemijlocită a mărfurilor,
prestarea serviciilor, consumul productiv de mărfuri şi consumul
productiv de servicii.
Antreprenoriatul de producţie este lider în afacerile care se
ocupă de antreprenoriat, şi care practică fabricarea de produse, de
bunuri, de lucrări, de prestări-servicii, creind pentru oameni valori
spirituale necesare.
10
TIPURILE DE ANTREPRENORIAT
Antreprenoriat de producţie: Antreprenoriat financiar:
producere de mărfuri;
prestări de servicii;
consum productiv de
mărfuri;
consum productiv de
servicii
bancar;
de asigurări;
de audit;
burse de valori
Antreprenoriat comercial: Antreprenoriat consultativ
(consulting):
comercial;
comercial de achiziţii;
comercial de mediere;
burse de mărfuri
management;
marketing;
ştiinţific de producţie;
juridic;
economico-financiar
Antreprenoriat
informaţional:
Antreprenoriat instructiv:
expoziţii;
informaţii radio-TV;
presa;
informaţie electronică
studii superioare;
studii medii;
cursuri de scurtă durată;
cursuri de lungă durată;
conferirea de categorie;
şcoli de bussines
Antreprenoriat bazat pe
proprietate intelectuală Antreprenoriat inovaţional:
drepturile de autor ale
persoanelor fizice şi
juridice
patente;
embleme comerciale;
elaborări ştiinţifice şi de
investigaţii
Fig. 1.1. Tipuri de activitate antreprenorială
În timpul tranziţiei Republicii Moldova la economia de piaţă,
a luat amploare dezvoltarea antreprenoriatului comercial,
caracterizat prin operaţiuni şi tranzacţii de cumpărare, transportare şi
vânzare de bunuri şi servicii, care permit obţinerea unui randament
rapid de investiţii. Activitatea antreprenorială de comerţ are ca teren
bursele de mărfuri şi diversele organizaţii comerciale.
11
Pentru ţările cu economiile în tranziţie, un nou tip de afaceri a
devenit antreprenoriatul financiar, pentru care spaţiul de activitate îl
constituie băncile comerciale, bursele de valori şi valutare,
activităţile de asigurare şi de audit, etc.
Una din formele de afaceri financiare este de factoringul.
Aceasta reflectă relaţiile financiare şi economice între întreprinderi şi
antreprenori, precum şi între acestea şi aşa-numitele factor-firme (în
special băncile), care, pentru o anumită recompensă bănească, îşi
asumă organizarea plăţii creanţelor pentru clienţii săi debitori.
În ţară au început să se dezvolte antreprenoriatul
consultativ, a cărui esentă constă în acordarea contra plată a
consultaţiilor referitoare la toate aspectele de dezvoltare a
bussinesului. În practica altor ţări consultarea comercială contra
plată a primit denumirea de consulting. Serviciile de consulting pot
fi prestate sub formă de sfaturi orale specifice sau sub formă de
proiecte de consulting, ceea ce se întîmplă mai des. Ultimele includ
identificarea problemelor, adică se face diagnosticarea justificată,
elaborarea deciziilor şi punerea lor în aplicare. Durata de elaborare
şi punere în aplicare a proiectelor de consulting poate ţine de la
cateva luni pînă la caţiva ani.
Experienţă din diferite ţări confirmă faptul că doar un grad
înalt de autonomie al firmelor asigură eficienţa economică a
producţiei şi bunăstarea materială a lucrătorilor. Prin urmare, se cere
căutarea unor noi forme de organizare a activităţilor de
antreprenoriat, care, pe de o parte, ar permite utilizarea mai raţională
a resurselor disponibile ale firmelor, iar, pe de altă parte – ar
contribui la realizarea reproducerii mai extinse a produselor în
condiţiile deficitului de mijloace financiare.
Acestea sunt forme moderne de arendă, leasing şi
franchising. Gestionarea eficientă a activităţii antreprenoriale presupune
aplicarea pe scară largă şi utilizarea relaţiilor de arendă. Firmele, care
au nevoie să-şi extindă parcul de echipamente sau să-l renoveze, au
două opţiuni: să achiziţioneze mijloace tehnice în proprietate sau să
le arendeze.
12
Achiziţionarea fondurilor fixe necesită bani în numerar sau
folosirea mijloacelor de împrumut. În timp ce arenda le permite
firmelor să antreneze în circulaţia economică bunurile necesare, fără
investiţii semnificative unice legate de procurarea acestora.
Pe de altă parte temporar clădirile, construcţiile, utilajul,
mijloacele de transport ale fimrmei temporar neocupate pot fi date în
arendă persoanelor fizice sau juridice, păstrând dreptul de proprietate
asupra lor. În arendă pot fi date atât bunuri mobile, cît şi imobile.
Terenurile şi alte obiecte naturale pot constitui obiectul contractului
de arendă. La încheierea Contractului de arendă participă două părţi:
arendatorul – proprietarul bunurilor, care le oferă în utilizare
temporară contra plată; arendaşul – persoana care ia în arendă
(beneficiarul) bunurile şi le foloseşte în scopuri personale conform
condiţiilor stipulate în contract. În contractul de arendă se stipulează
forma şi suma plăţii de arendă, termenele şi condiţiile de achitare
acesteia. Plata de arendă poate fi în expresie bănească, în expresie
naturale sau în îmbinată.
Avantajul relaţiilor de arendă constă în posibilitatea
arendaşului de a transmite, cu acordul arendatorului, drepturile şi
obligaţiunile stipulate în contract, unei terţe persoane, în cazul în care
necesitatea de folosire a bunurilor arendate dispare. În acest caz, se
încheie un Contract de subarendă.
Contractul de arendă poate fi reziliat înainte de termen cu
acordul amiabil al părţilor sau, în cazul încălcării condiţiilor
contractului, conform deciziei instanţei de judecată. După încheierea
contractului de arendă acesta se prelungeşte în mod automat pe o
perioadă nedeterminată.
Un tip distinct de relaţii de arendă este locaţia (darea
bunurilor în folosinţă temporară). În cazul în care durata contractului
de arendă este nelimitata, atunci locaţia se face pentru o perioadă de
maxim un an.
În ţările cu economie de piaţă şi-a găsit o largă răspândire una
din formele arendei – leasingul.
Leasingul este un tip special de arendare a diverselor maşini,
echipamente, vehicule, calculatoare, utilaje industriale şi altor tipuri
13
de bunuri, pentru care sunt specifice elementele operaţiunilor de
împrumut, ceea îi conferă aspect de credil. Spre deosebire de alte
tipuri de contracte de arendă, în leasing se dau în folosinţă doar
mijloace tehnice noi, special procurate de către Compania de leasing.
Aceste bunuri de cele mai multe ori sunt transmise ulterior în
proprietatea beneficiarului de leasing.
Graţie leasingului firmele de leasing au posibilitatea de a lua
mijloacele necesare de producţie în folosinţă temporară fără investiţii
mari de capital. Leasingul are o multitudine de varietăţi şi este în
permanentă dezvoltare. Schema clasică a leasingului implica trei
actori: întreprinderea producătoare de utilaj, arendatorul – firma de
leasing (întreprinderea) şi arendaşul – beneficiar de leasing.
Compania de leasing obţine mijloacele tehnice necesare
pentru clienţii săi şi le dă în arendă pentru o perioadă stabilită din
timp şi contra unei anumite plăţi. La expirarea termenului arendei,
valorile materiale sau revin la compania de leasing, sau se
prelungeşte contractul de arendă sau beneficiarul de leasing capătă
bunuri la preţ redus (ceea ce se practică mai des). Leasingul este
deosebit de atractiv pentru firmele mici şi mijlocii deoarece le
deschide acestora calea spre cele mai moderne performanţe ale
ştiinţei, tehnicii şi tehnologiiilor avansate.
În funcţie de termenii de arendă, leasingul se împarte în:
renting- arendă pentru un termen de la câteva zile pînă la o lună;
hayring-arendă pentru un termen de la câteva luni pînă la un an;
leasing-arendă pentru un termen de la un an pînă la mai mulţi ani.
De regulă, termenii leasingului sunt ceva mai mici decît termenii de
amortizare a tehnicii.
Firmele mici şi mijlocii pot coopera reciproc avantajos, făcînd
bussines de proporţii, în baza unui acord de franchising încheiat
între o firmă mare – francizor şi o firmă mică – francizat
(operatorul).
Forma mixtă a antreprenoriatului mic şi mare – franchising
îmbină elemente ale arendei, cumpărării-vânzării, reprezentanţei, dar,
în general, rămâne o formă independentă de relaţii contractuale între
agenţii economici, având statut de persoane juridice. De obicei,
14
francizorul oferă operatorului, care activează în cadrul domeniului
stabilit (segment al pieţei), în schimbul unei recompense băneşti,
produsele sale, tehnnologiile recunoscute, îi transmite dreptul
exclusiv de a produce şi comercializa, sub marca comercială şi în
numele francizorului, bunurile (serviciile) stipulate anterior.
Antreprenoriatul, ca o formă specială de activitate economică,
poate avea loc atât în sectorul public, cît şi în cel privat. În
conformitate cu aceasta, se disting: antreprenoriatul de stat şi cel
privat.
Fiecare dintre aceste tipuri – antreprenoriatul public şi cel
privat – are caracteristicile sale specifice, însă principiile cardinale de
realizare a acestora coincid în multe privinţe. În toate cazurile aceste
activităţi presupun iniţiativă, responsabilitate, inovaţie, tendinţa de a
maximaliza profitului.
Practica de gestionare confirmă faptul că tipurile principale
ale activităţii de antreprenoriat sunt: de producţie şi de mediere
(comercial).
Antreprenoriatul de producţie poate fi numit primordial. Aici
se materializează producţia de bunuri, de mărfuri, se elaborează
lucrări, se prestează servicii, se creează anumite valori spirituale.
Activitatea de antreprenoriat, în domeniul producţiei
nemijlocite de mărfuri, poate purta caracter de bază sau auxiliar.
La cele de bază se raportă tipurile de activitate
antreprenorială, care are ca rezultat producerea de mărfuri gata de
folosinţă.
La cele auxiliare se raportă tipurile de activitate
antreprenorială, care are drept scop elaborarea şi transmiterea către
producătorii nemijlociţi de mărfuri a inovaţiilor, adică a
modalităţilor, metodelor şi procedeelor, a căror aplicare în procesul
de producţie să influenţeze îmbunătăţirea caracteristicilor calitative
ale mărfurilor. Rezultatul activităţii de inovare este elaborarea şi
transmiterea către producătorii nemijlociţi de mărfuri a tehnicii şi
tehnologiilor moderne.
15
La cele auxiliare se raportă aşa tipuri de activitate
antreprenorială ca cele de: inginerie, proectare, constultanta,
marketing, leasing, etc.
1.3. CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR
În economia oricărei ţări funcţionează diverse întreprinderi
care diferă unele de altele după anumite caracteristici. Sistematizarea
şi gruparea întreprinderilor este condiţionată, adică unul şi acelaşi
agent economic se raportează, în acelaşi timp, la diferite grupuri
(tabelul 1.1).
În primul rînd, agenţii economici se deosebesc prin domeniul
lor de activitate.
Se disting întreprinderi (firme) care operează în domeniul de
producţie materială şi nonmaterială. Agentul economic din
domeniul de producţie materială este o întreprindere (firmă)
industrială, agricolă, de transport, de construcţii. O trăsătură
distinctivă a agenţilor economici din domeniul de producţie
nonmaterială constă în faptul că aceştea creează produse-servicii
speciale (de uz casnic, sociale, culturale etc.) [11, pag. 17-19].
O parte din agenţii economici sunt implicaţi în afaceri de
mediere.
După aparteneţa ramurală agenţii economici se împart în
intreprinderi industriale (metalurgice, chimice, textile, etc.) şi
agricole (animaliere, horticultura, etc.).
În funcţie de predestinaţie întreprinderile (firmele) se divid în
cele care produc mijloace de producţie (masini, echipamente) şi în
cele care produc mărfuri de consum (produse alimentare, textile).
După modalitatea utilizării obiectelor muncii agenţii
economici se împart în cei extractivi (carieră) şi cei de prelucrare (de
fabricaţie) - fabricile de conserve.
După tipul de producţie se disting agenţii economici de
producţie individuală/unică, producţie în serie şi producţie în masă.
Producţia individuală/unică. Aceasta se caracterizează prin
fabricarea unui larg sortiment de produse şi unui mic volum de
16
obiecte confecţionate (şantiere de construcţii navale şi alte uzine
producătoare de echipamente unicale).
Producţia în serie se caracterizează prin fabricarea unui
sortiment limitat de produse (întreprinderile de produse chimice şi de
produse alimentare)
Producţia în masă se caracterizează prin confecţionarea în
cantităţi mari a anumitor tipuri de produse (fabrici de încălţăminte,
uzine pentru construcţii de motoare).
După cantitatea tipurilor de producţie fabricată se disting
întreprinderi specializate, adică acele care produc un număr limitat
de mărfuri, şi întreprinderi diversificate – acele care fabrică diverse
produse.
După nivelul de specializare se disting întreprinderi de profil
îngust şi de profil larg.
Specializarea agentului economic poate fi pe anumite obiecte
(uzina de tractoare), pe detalii concrete (producţia de rulmenţi),
tehnologică (producţia de făină). Se disting şi întreprinderi de mai
multe profiluri: combinatele siderurgice, combinate de producţie
pentru nutriţia copilului.
În funcţie de apartenenţa naţională a capitalului agentului
economic se disting: întreprinderi naţionale, străine, în colaborare
(mixte).
După modul de gestionare şi statutul juridic se disting agenţi
economici: particulari, cooperatişti, arendatori, asociaţi.
În funcţie de gradul de subordonare şi de integritatea
tehnologică se disting întreprinderi: principale (materne), filiale,
asociate.
După gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de
producţie deosebim întreprinderi (firme): automatizate, de
mecanizare complexă, de mecanizare parţială, manuale şi manual-
mecanizate (meserii artizanale).
După gradul de continuitate se disting întreprinderi cu
program continuu de muncă (oţelărie, staţie electrică etc.) şi cu
program incontinuu de muncă.
17
Tabelul 1.1
Clasificarea Întreprinderilor
Criteriul de clasificare Tipurile de întreprinderi
1 2
Forma de proprietate a bunurilor
- private (particulare şi colective) - publice (de stat şi comunale) - mixte (bazate pe proprietatea publică
şi privată) - specifice (asociaţii sau organizaţii
obşteşti)
Genul de activitate
- de producţie - comerciale (de mediere) - financiare - de consulting - informaţionale - de instruire - de inovare - bazate pe proprietatea intelectuală
Numărul de proprietari - individuale - colective
Domeniul de activitate
- de producţie materială (industiale, agricole, de construcţii)
- producţie nonmaterială (de deservire socială, sociale, culturale)
Destinaţie economică - producătoare de mijloace de
producţie - producătoare de obiecte de consum
Modalitatea utilizării obiectelor muncii
- extractive - prelucrătoare
Tipul de producţie - pe unicate (individuală) - în serie - în masă
Numărul de tipuri ale producţiei fabricate
- specializate (pe obiecte, pe detalii concrete, tehnice)
- diversificate
Nivelul de specializare - de profil îngust - de profil larg
18
1 2
Numărul scriptic al salariaţilor
- mari - medii - mici - micro
Aparteneţa naţională - naţionale - străine - în colaborare (mixte)
Gradul de subordonare - principale - filiale - de asociere
Gradul de mecanozare şi automatizare a procesului de producţie
- automatizate - mecanizare complexă - mecanizare parţială - manuale şi manual-mecanizate
Gradul de continuitate a procesului de producţie
- program continuu de muncă - program incontinuu de muncă
În ceea ce priveşte tipul de organizare economică a
întreprinderii, aceasta poate fi unitate economică independentă, cu
statutt de persoană juridică care dispune de bunuri personale necesare
pentru desfăşurarea activităţii de producţie sau de bunuri transmise
în gestionarea acesteia de către proprietarul bunurilor.
Legislaţia Republicii Moldova defineşte patru forme de bază
de proprietate asupra capitalului, care împart întreprinderile în
următoarele categorii:
• întreprinderi private care aparţin unor persoane fizice
(proprietate individuală) sau întreprinderi colective;
• întreprinderi publice care aparţin statului sau
municipalităţii;
• întreprinderi mixte, formate prin participarea
patrimoniului public şi privat;
• asociaţii obşteşti (organizaţii) ca formă specifică de
proprietate.
Legea stipulează că participanţii la reglementarea relaţiilor
economice sunt persoane fizice şi juridice.
19
În cadrul juridic, persoană fizică este numit individumul
care practică o activitate economică, are drepturi civile şi
responsabilităţi, şi îşi desfăşoară activitatea în mod voluntar, luînd
decizii de sine stătător. Persoanele fizice, care constituie organizaţii
comerciale, pot fi fondate ca întreprinderi individuale. Activitatea
antreprenorială a persoanelor fizice ţine de antreprenoriatul
individual (privat). Persoană juridică este o organizaţie creată prin decizia
colectivă a două sau mai multor persoane, care are în proprietate, în
gestiune sau în administrare operaţională o proprietate separată şi
răspunde pentru obligaţiile asumate cu tot patrimoniul său. Totodată
persoană juridică poate, în numele său, să procure şi să-şi exercite
drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să poarte
răspundere, să fie reclamant şi reclamat în instanţă. Activitea
antreprenorială a persoanelor juridice este stipulată în statutul
întreprinderii, care stabileşte relaţiile economice şi juridice ale
fondatorilor şi acţionarilor, şi această activitate se referă la
antreprenoriatul colectiv.
Astfel, după numărul proprietarilor activitatea antreprenorială
poate fi individuală şi colectivă.
Ambele forme de activitate antreprenorială (privată şi
colectivă) se pot baza pe bunuri şi capital care aparţin subiecţiilor
activităţii antreprenoriale, şi pe mijloace financiare atrase din afară.
Atît persoanele fizice, cît şi juridice pot avea conturi la bancă, sigiliu,
şi pot desfăşura activităţi comeciale internaţionale în cadrul legii. În
ambele forme de antreprenoriat poate fi folosită (sau nu) munca
înăimită.
După cum s-a menţionat mai sus, activitatea antreprenorială a
unei întreprinderi, în funcţie de numărul proprietarilor, poate fi
individuală sau colectivă. Când e vorba de o activitate
antreprenorială individuală, proprietatea aparţine unei persoane sau
unei familii. Când însă e vorba de o activitate antreprenorială
colectivă, proprietatea aparţine concomitent mai multor subiecţi cu
determinarea cotei fiecăruia din ei (proprietate în diviziune) sau fără
determinarea cotei (proprietate comună). Posesia, utilizarea şi
20
gestionarea bunurilor, care sunt în proprietate colectivă, se face cu
acordul tuturor proprietarilor [14, pag. 24].
Accentul principal se pune pe clasificarea întreprinderilor în
funcţie de statutul juridico-organizatoric. De formele juridico-
organizatorice ţin întreprinderile individuale, societăţile gospodăreşti
şi cooperativele. Întreprinderea individuală este proprietatea unei
persoane sau a unei familii. Ea poartă răspundere pentru obligaţiile
prin toate bunurile (tot capitalul). O astfel de întreprindere poate fi
înregistrată ca independentă sau ca filială a altei întreprinderi (firme).
Formă de întreprindere individuală au îndeosebi firmele cu un număr
scriptic mic de angajaţi [13, pag. 24-25].
Tabelul 1.2
Caracteristica Întreprinderii Individuale
ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ
caracteristicile principale
1. Persoană fizică.
2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur întreprinderea, răspunzând cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate.
3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii.
4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului.
avantaje dezavantaje
- capital redus pentru fondare - cheltuieli mici, formalităţi reduse
- restricţii legale şi normative limitate
- simplitatea conducerii - proprietarul se găseşte în relaţii nemijlocite cu toţi furnizorii şi clienţii săi
- libertatea decizională a proprietarului este foarte largă, permite reacţii decizionale rapide
- profitul revine în întregime proprietarului
- impozite relativ mici
- simplitate în procedura de lichidare
- capital disponibil limitat
- experienţa relativ limitată
- dificultăţi în obţinerea finanţării
- posibilităţi reduse de introducere a progresului tehnologic
- dificultăţi în atragerea personalului înalt calificat
- răspunderea pentru datoriile întreprinderii este nelimitată şi aparţine integral proprietarului
- viaţa întreprinderii este limitată, existenţa legală a afacerii, încheindu-se cu decesul proprietarului
21
Societăţile gospodăreşti sunt create cu acordul a cel puţin
două persoane fizice sau juridice prin împreunarea contribuţiilor lor
(atât sub formă bănească, cît şi naturală) în scopul de a înfăptui
activitatea economică. În funcţie de felul de integrare (de persoane
sau de capital), precum şi de măsura responsabilităţii pentru
obligaţiile asumate (totală sau parţială) societăţile se împart în:
societăţi cu răspundere nelimitată,
societăţi cu răspundere limitată,
societăţi cu răspundere suplimentară,
societăţi în comandită şi
societăţi cu răspundere pe acţiuni.
Societatea cu răspundere nelimitată este entitatea ai cărei
membri au încheiat un contract de instituire a întreprinderii pentru
gestionarea în comun a activităţii economice. Sursa de formare a
patrimoniului o constituie contribuţiile participanţilor [14, pag. 29-30].
Societatea cu răspundere nelimitată nu are nevoie de statut.
Societatea se creează şi funcţionează pe baza contractului de instituire
semnat de către toţi participanţii. În contractul de constituire se indică
denumirea societăţii, sediul, ordinea de gestionare a activităţii sale,
suma şi componenţa capitalului depozitat, procedura de modificare a
cotei fiecăruia dintre membrii săi.
Profitul şi pierderile societăţii cu răspundere nelimitată se
distribuie între participanţii săi proporţional cu cotele lor din
capitalul depozitat.
Membrii societăţii cu răspundere nelimitată poartă
responsabilitate în mod solidar, prin bunurile sale, conform
obligaţiilor societăţii.
Societatea cu răspundere limitată este una care are un capital
statutar divizat în părţi; mărimea părţilor este determinată de
documentele de constituire. Membrii acestei societăţi poartă
răspundere în limita contribuţiilor lor.
Spre deosebire de societatea cu răspundere limitată membrii
societăţii cu răspundere suplimentară poartă, în mod solidar,
răspundere pentru obligatiile societăţii prin toate bunurile lor în
22
mărime egală şi multiplă faţă de depunerile acestora, stipulate în
documentele de constitutive ale societăţii.
In caz de faliment a unuia dintre membri, răspunderea sa
pentru obligaţiile societăţii este distribuită între cei rămaşi,
proporţional cu depunerile lor.
Tabelul 1.3
Caracteristica Societăţii cu Răspundere Limitată
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
caracteristicile principale
1. Este o persoană juridică. 2. Membrii ei pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice.
3. Întreprinderea este fondată în baza contractului de constituire (de societate) si a statutului.
4. Capitalul statutar se formează prin asocierea bunurilor fondatorilor
5. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru - cu cota-parte în capitalul societăţii.
avantaje dezavantaje
- permite însumarea resurselor financiare ale persoanelor partenere, sporind astfel şansele de majorare a capitalului disponibil.
- oferă posibilitatea de a împărţi responsabilităţile manageriale între parteneri.
- procedura de constituire, înregistrare e simplă şi comparativ ieftină şi rapidă.
- necesitatea de a da publicităţii dări de seamă, bilanţuri e mai mică sau lipseşte şi astfel concurenţii nu capătă informaţii despre activitatea întreprinderii.
- structura organizatorico - administrativă e mai simplă (nu există comisia de cenzori, consiliul de observatori ca în societăţile pe acţiuni).
- se bazează pe cunoştinţele, abilităţile, experienţa persoanelor partenere.
- existenţa obligatorie a capitalului social
- posibilitatea apariţiei unor dezacorduri între asociaţi
- dificultăţi relative în obţinerea unor sume de capital
- lipsa continuităţii afacerii în cazul unui asociat
- fiecare partener este responsabil pentru deciziile şi acţiunile celorlalţi parteneri.
23
Societatea în comandită este entitatea care, ca şi cu membrii
cu deplină responsabilitate, include unul sau mai mulţi membri, a
căror responsabilitate se limitează la contribuţia personală adusă la
patrimoniul acestei societăţi.
Cele mai răspînddite sunt societatile pe acţiuni. Deosebirea
lor faţă de alte societăţi constă în faptul că acestora li se oferă dreptul
să atragă mijloacele necesare prin emiterea hîrtiilor de valoare
(acţiuni). Totoodată, participanţii societăţii pe acţiuni poartă
răspundere pentru rezultatele activităţilor acesteia în limita valorii
acţiunilor pe care le deţin.
Tabelul 1.4
Caracteristica Societăţii pe Acţiuni
SOCIETATEA PE ACŢIUNI
caracteristicile principale
1. Nu poate avea mai puţin de doi membri fondatori
2. Capital statutar este divizat completamente în acţiuni
3. Numărul acţionarilor nu este limitat (în S.A de tip deschis)
4. Acţiunile, sunt valori mobiliare, şi pot fi vândute şi cumpărate
5. Poate emite două tipuri de hârtii de valoare: acţiuni şi obligaţii
6. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor
avantaje dezavantaje
- permite atingerea unui volum apreciabil al capitalului
- permite colectarea economiilor cetăţenilor şi convertirea acestora în capitaluri investite în activitatea economică
- permite transferarea proprietăţii - răspunderea fiecărui proprietar
pentru datoriile societăţii este limitată la nivelul capitalului propriu investit în afacere.
- viaţa societăţii nu este afectată de pierderea unui acţionar.
- cheltuieli şi formalităţi mari pentru înregistrare
- răspunderea este „impersonală” şi se lămureşte printr-un număr mare de acţionari.
- conducerea complicată - impozitarea dublă în cazul
acţionarilor persoane străine - plafon ridicat de capital social - rapoartele şi declaraţiile către
administraţia publică sunt complexe şi numeroase.
- publicarea obligatorie a informaţiei despre activitatea S.A. de tip deschis
24
În conformitate cu legislaţia în vigoare se pot forma societăţi
pe acţiuni deschise (SAD) şi societăţi pe acţiuni închise (SAÎ).
Societate pe acţiuni deschisă (SAD) este entitatea a cărei
membri pot înstrăina (vinde, dărui, transmite) acţiunile lor fără
consimţământul celorlalţi acţionari.
Societatea pe acţiuni deschisă are dreptul să desfăşoare
abonarea deschisă la acţiunile emise de ea şi la vînzarea liberă a
acţiunilor în condiţiile prevăzute de lege şi alte acte juridice.
Numărul de acţionari a unei asemenea societăţi nu poate fi limitat.
Caracterul său deschis se manifestă şi prin faptul că SAD este
obligată să publice anual, pentru informarea publicului, darea de
seamă anuală, bilanţul contabil, contul de profituri şi de pierderi.
În societatea pe acţiuni închisă, spre deosebire de cea
deschisă, acţiunile se distribuie numai între fondatorii săi sau între
alte persoane din timp stabilite. O astfel de societate nu are dreptul să
desfăşoare abonarea deschisă la acţiunile emise de ea.
Acţionarii unei societăţi pe acţiuni închise au dreptul
preferenţial de a cumpăra acţiuni vândute de către alţi acţionari din
această societate.
Întreprinderile cooperatiste (cooperativele) sunt asocieri
benevole ale cetăţenilor în scopul de a gestiona în comun activităţile
economice sau de altă natură. O trăsătură distinctă a acestora este
participarea personală a fiecărui membru în activitatea şi utilizarea
comună a bunurilor personale sau arendate.
În economia ţării funcţionează două tipuri principale de
cooperative: de producţie şi de consum.
Cooperativele de producţie sunt asocieri benevole ale
cetăţenilor în scopul desfăşurării activităţii de producţie sau a unei
alte activităţi economice realizate în comun, bazată pe participarea
lor personală, prin muncă sau prin alt mod de contribuţie, la cotele
unificate patrimoniale de participare ale membrilor acestora.
Membrii cooperativelor poartă răspundere pentru obligaţiile
lor în cuantumul şi în modul prevăzut de lege. Cooperativa de
consum nu-şi pune drept scop obţinerea profitului. Aceasta este
25
întemeiată pentru a satisface nevoile materiale şi de altă natură ale
membrilor.
Întreprinderile de stat se bazează pe proprietatea de stat.
Întreprinderile comunale funcţionează pe baza proprietăţii
unităţilor teritoriale respective. Întreprinderile de stat şi comunale
sunt întemeiate şi înzestrate cu bunuri de către autorităţile publice
sau, respectiv, de către autorităţilor administraţiei publice locale.
Aceastea sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru
obligaţiile asumate prin tot patrimoniul său.
Una din formele antreprenoriale este întreprinderea de
arendă. Arenda presupune gestionarea şi utilizarea temporară a
bunurilor (pe bază de contract), necesare arendatorului pentru
desfăşurarea activităţii de antreprenoriat. Obiecte ale arendei pot fi
complexele integrale patrimoniale ale întreprinderilor de stat
(comunale) sau ale subdiviziunilor structurale ale acestora (sucursale,
secţii, sectoare), precum şi unităţi separate ale patrimoniului.
Una din căile de atingere a scopului întreprinderii este
integrarea. Formele de organizare, pe care le adoptă întreprinderea pe
calea sa spre comasare, sunt condiţionate de procesele de integrare pe
verticală şi pe orizontală.
Integrarea pe verticală este creşterea întreprinderii ca urmare
a fuzionării urmînd treptele tehnologice sau urmînd etapele
procesului de producţie.
Integrarea pe orizontală este de creşterea întreprinderii în
interiorul ramurii pe calea asocierii întreprinderilor similare.
Totodată, integrarea întreprinderilor poate avea loc în diverse
condiţii. De aceea, la caracterizarea unei asocieri trebuie să se ţină
cont dacă întreprinderea îşi păstrează statutul de persoană juridică şi
ce parte din drepturile sale ea deleagă asociaţiei nou-formate.
Întreprinderile (organizaţiile, firmele) au dreptul să îmbine
benevol activitatea lor tehnico-ştiinţifică, de producţie, comercială şi
de altă natură, dacă această îmbinare nu contravine legislaţiei
antimonopol.
La formele cu organizare economică de integrare benevolă se
referă aşa întreprinderi ca: asociaţii, corporaţii, consorţii, concerne,
26
carteluri (sindicate), trusturi, holdinguri, conglomerate, grupuri
financiar-industriale.
Asociatia este cea mai simplă formă de asociere benevolă a
întreprinderilor şi organizaţiilor, independente din punct de vedere
economic, care pot face parte concomitent şi din alte formaţii. Scopul
principal în formarea asociaţiilor este luarea în comun a deciziilor ce
ţin de soluţionarea problemelor de ordin tehnico-ştiinţific, de
producţie, economic, social şi de altă natură.
Asociaţia are dreptul de a interveni în activitatea de producţie
şi comercială a oricărui dintre participanţi (membri) [13, pag. 32-34].
Concernul este o societate pe acţiuni multiramurală care
monitorizează întreprinderile printr-un sistem de participare.
Concernul deţine pachetul acţiunilor de control al diferitor companii
care sunt filiale în raport cu acesta. Şi filiale, la rândul lor, pot deţine
şi ele pachetul acţiunilor de control al altor societăţi pe acţiuni, care
deseori sunt situate în alte ţări.
Consorţiul este o asociere a întreprinzătorilor întemeiată în
scopul realizării unei tranzacţii financiare importante (de exemplu,
investirea semnificativă într-un mare proiect industrial). O astfel de
asociere a întreprinzătorilor are posibilitatea de a investi mijloace
într-un proiect amplu, micşorîndu-se semnificativ riscul, ce poate
apărea la o investiţie mare, întrucît responsabilitatea se răsfrînge
asupra mai multor participanţi. În condiţiile evoluţiei tehnico-
ştiinţifice, consorţiumurile apar în ramuri noi şi la încrucişarea
acestora, presupunînd totodată desfăşurarea diverselor investigaţii
ştiinţifice .
Corporatiile sunt asocieri prin înţelegere a agenţilor
economici bazate pe integrarea intereselor lor tehnico-ştiinţifice, de
producţie şi comerciale, delegîndu-li-se anumite competenţe întru
reglementarea centralizată a activităţii fiecăruia dintre participanţii.
Sindicatul este o asociere pentru desfacerea producţiei de
către întreprinzători, în cadrul unei ramuri, în scopul de a înlătura
concurenţa excesivă dintre aceştea.
27
Cartel este un acord, încheiat între întreprinzătorii unei
ramuri, care prevede preţurile la produse şi servicii, la împărţirea
pieţelor de desfacere, la cotele părţi în volumul producţiei totale, etc.
Trustul este o formă de asociere, prin care întreprinderile îşi
pierd definitiv independenţa industrială, comercială şi juridică şi
funcţionează conform unui plan unic. Acesta se caracterizează printr-
un grad mai înalt de centralizare a conducerii.
Compania de Holding este o formă de asociere a
întreprinderilor prin cumpararea pachetului acţiunilor de control. În
fruntea Companiei de holding stă aşa-numita companie-deţinătoare
de acţiuni, care deţine pachetul acţiunilor de control si dirijează
activitatea întreprinderilor prin intermediul companiilor subordonate
şi intermediare.
Subiecţii asociaţi în holdinguri au o independenţă juridică şi
economică, dar dreptul de a lua deciziile principalele referitoare la
activitatea acestora aparţine companiei de holding.
O nouă formă de organizare economică prin asocierea
benevolă a întreprinderilor o constitue grupurile financiar-
industriale (GFI). Acestea reprezintă o reunire a capitalului
industrial, bancar, de asigurări şi comercial, precum şi a potenţialului
intelectual al întreprinderilor şi organizaţiilor. Spre deosebire de
concern, în fruntea grupurilor financiar-industriale stă una sau două
bănci, care gestionează capitalul întreprinderilor, incluse în
componenţa lor.
1.4. MODELUL ECONOMIC AL ÎNTREPRINDERILOR
Din punct de vedere economic, întreprinderea este o unitate
economică, în care se combină în mod raţional factorii de producţie,
pentru ca prin intermediul confecţionării şi comercializării articolelor
(lucrărilor, serviciilor) să fie atinse scopurile subiectului economic.
Activitatea de producţie, în sensul larg, este o activitate umană a unui
grup de oameni, a unui colectiv, a statului, orientată spre crearea
valorilor materiale noi şi de altă natură.
28
Modelul general al procesului de producţie este arătat
schematic în figura. 1.2.
Un element esenţial constituie faptul că resursele care se află
la dispoziţia subiectului economic separat, ca şi ale societăţii în
ansamblu, sunt limitate [11, pag. 9-13].
Se evidenţiază limitarea absolută şi relativă a resurselor.
Limitarea absolută înseamnă că resursele economice naturale (solul,
apa, aerul) sunt ireproductibile, practic acestea nu pot fi restabilite.
Resurse umane Resurse financiare
Resurse materiale Produsul finit
Resurse naturale Resurse informaţionale
Fig. 1.2. Modelul procesului de producţie al întreprinderii
Limitarea relativă înseamnă că utilizarea resurselor depinde
nu numai de disponibilitatea acestora, de calitatea lor, dar şi de
nivelul de dezvoltare a producţiei sociale, a metodelor utilizate, a
resurselor disponibile.
Resursele limitate pot fi folosite în mod diferit. În cazul, în
care pentru producţia bunurilor s-ar folosi o singură metodă, precum
şi a unora şi aceloraşi mijloace, atunci problema alegerii nu ar
exista. Unul şi acelaşi produs poate fi produs utilizând diferite unelte,
folosind diferite materii prime şi materiale etc. De acea, vorbim
despre utilizarea alternativă a resurselor materiale şi financiare.
Limitarea resurselor confruntă omenirea cu o problemă
economică neschimbătoare: „în ce fel să satisfacă nevoile tot mai
crescînde ale societăţii în condiţiile de limitare a resurselor?”
Deficitul resurselor transformă problema economică de bază
ţinîndu-se cont de alegere şi anume: câte şi de care mărfuri şi
Procesul de producţie
29
servicii trebuie produse, pentru cine trebuie produse şi cum să se
distribuie.
Scopul alegerii constă în a determina raportul optim între
sortimentul maximal de produse şi servicii, pe de o parte, şi
cantitatea maximal posibilă a acestora, care să asigure un anumit
standard de viaţă, pe de altă parte.
Sistemul de piaţă reglementat foloseşte propriile sale metode
pentru rezolvarea problemei economice de bază. Consumatorii
determină, pe bază de alegere, ce şi cât de mult trebuie de produs.
Producătorii determină care şi cîte din resurse vor fi folosite în
producere, ţinîndu.se cont de cererea de bunuri şi servicii.
Fiecare întreprindere este un sistem complex economic de
producţie cu activităţi multiple. Cel mai clar sunt evidenţiate
direcţiile care trebuie să fie raportate la cele principale ca:
un studiu complex al pieţei (activitate de marketing);
activităţile inovatoare (elaborări ştiinţifice şi de investigaţie,
elaborări de experimente în construcţii, implementări în
producţie a inovaţiilor din domeniu tehnologic, a inovaţiilor
organizatorice, manageriale etc.);
activităţile de producţie (producţia de bunuri, lucrări şi
servicii, elaborarea nomenclatorului şi sortimentului de
bunuri adecvate cererii pieţei);
activităţile comerciale ale întreprinderii pe piaţă (organizarea
şi promovarea de vânzări de produse, servicii, publicitate
efectivă);
logistica de producţie (furnizarea de materii prime, materiale,
piese accesorii, asigurarea cu toate tipurile de energie,
tehnică, utilaje, ambalaje, etc.);
activităţile economice ale întreprinderilor (toate tipurile de
planificare, stabilire a preţurilor, evidenţă şi gestiune,
organizare şi salarizare, analiză a activităţii economice etc.);
servirea prestată după vânzarea produselor de uz tehnico-
industrial şi de consum (lucrări de reglare şi lansare,
deservirea garantată, asigurarea cu piese de schimb pentru
reparaţii etc.);
30
activităţile sociale (menţinerea la un nivel adecvat a
condiţiilor de muncă şi de viaţă a personalului, crearea la
întreprinderi a unei infrastructuri sociale, care include
locuinţele proprii, cantine, instituţii medicale şi de întremare a
sănătăţii, centre de formare tehnico-profesională.
Gestionarea economică eficientă presupune trasarea unor
scopuri de creare şi de funcţionare a întreprinderii (firmei). Scopul
general (principal) al întreprinderii,adică motivul clar conturat pentru
existenţa acesteia în economia mondială, este numit, de regulă,
„misiune”. În majoritatea cazurilor, misiune a întreprinderii moderne
se consideră producţia de bunuri (servicii) menite să satisfacă
necesităţile pieţei şi să obţină maximum de profit.
Paralel cu scopul principal, adică cu maximalizarea profitului,
firmele, în activitatea lor, pot urmări şi aşa scopuri ca:
- creşterea de capital a firmei;
- creşterea volumului de producţie;
- îmbunătăţirea calităţii produsului;
- menţinerea independenţei financiare;
- extinderea pieţelor de desfacere a produselor lor;
- creşterea prestigiului firmei şi a altele.
Multitudinea scopurilor urmărite de către firme şi mobilitatea
pieţei determină necesitatea elaborării de către fiecare firmă a
propriei strategii de dezvoltare. Totodată, unul din scopurile majore
ale întreprinderii este elaborarea stilului acesteia.
Stilul firmei este legat indisolubil de imaginea pozitivă a
acesteia, care trebuie să fie creat şi permanent menţinut. Acesta
reprezintă un ansamblu de culori, de elemente grafice, verbale,
precum şi de orice alte elemente care persistă permanent şi asigură
unitatea vizuală şi semantică a mărfurilor firmei respective. Stilul
firmei mai este reprezintă şi de informaţia obţinută de consumatori
prin intermediul amenajării interiorului şi exteriorului acesteia.
Deseori stilul firmei include următoarele elemente principale:
• emblema comercială a firmei;
• elementele documentelor de afaceri;
31
• toate tipurile de materiale publicitare;
• designul mărfurilor, ambalajul, etc.
Emblema comercială a firmei este un termen adoptat oficial,
care reliefează o imagine plastică, prezentată în mod original, şi care
este înregistrată corespunzător, servind la distingerea produselor sau
serviciilor firmei sau pentru publicitate. Partea verbală a emblemei
comerciale sau indicatorul verbal este numit de asemenea „marcă”
sau „logo”.
Emblema comercială este obiect al proprietăţii intelectuale şi
poate avea o valoare corespunzătoare, incluzîndu-se ca element în
componenţa activelor firmei.
1.5. MEDIUL ANTREPRENORIAL AL ÎNTREPRINDERILOR
În economie mediul antreprenorial se percepe ca prezenţa a
unor condiţii şi factori care influenţează funcţionarea întreprinderii şi
care solicită luarea deciziilor manageriale privind înlăturarea sau
conformarea acestor factori.
Se disting factori interni şi externi ai mediului
antreprenorial.
Mediul intern antreprenorial include:
scopuri,
resurse umane, financiare, materiale
diviziunea pe orizontală şi pe verticală a muncii
(structura organizatoeică),
cultura organizașinală,
tehnologii,
structura organizatorică,
sistemul de comunicare şi schimb de informaţii,
comportamentul angajaţilor etc.
Totalitatea factorilor interni, numiţi şi variabile interne,
conferă organizaţiei o imagine specifică şi proprie doar acesteia.
32
Variabilele interne ale firmei/ organizației apar ca urmare a
unor decizii de management luate anterior şi pot fi controlate, dar nu
neapărat integral. Ajustarea sau depăşirea acestora - constituie esenţa
managementului organizașiei respective.
În procesul de funcţionare şi de dezvoltare, întreprinderea,
fiind un sistem deschis, resimte permanent şi acţiunea mediului
extern.
Mediul antreprenorial extern include toate condiţiile şi toţi
factorii care apar în mediul înconjurător, indiferent de activitatea
unei firme concrete, dar care exercită sau pot exercita influenţă
asupra funcţionării acesteia şi, prin urmare, necesită luarea deciziilor
de management.
Mediul extern se caracterizează prin variația/ modificarea
continuă a acestuia, determinată de interacţiunea unor factori aparte
ca: incertitudinea, complexitatea, ierarhizarea schimbătoare a
problemelor și evenimentelor, ritmul schimbărilor, gradul de
adaptare la anumite evenimente (ordinare/obişnuite şi
extraordinare/neaşteptate, care pot fi asemănătoare/analogice cu cele
din perioada anterioară, dar care pot fi, la fel, și cu totul noi),
previziune (prin analogie cu trecutul), previziune parţială.
Pentru diferite elemente ale organizaţiei, aceşti factori au un
impact diferit [5, pag. 90-91]. Acest lucru introduce în activitatea
întreprinderii, mai ales pentru viitor, a unui element de incertitudine.
Totodată, incertitudinea depinde în mare măsură de aspectele
interne, printre care se evidenţiază comportamentul imprevizibil al
personalului şi al managerilor.
Mediul extern al organizaţiei, numit altfel ambianţă, ultima
vizînd afacerile şi fonica.
Ambianţa de afaceri sau factoriii cu infuență directă - este
constituită din acele fenomene, procese şi institute ale mediului, cu
care organizaţia interacţionează în mod direct şi o poate influenţa
(furnizori, consumatori, intermediari, concurenţi).
La ambianţa fonică sau factoriii cu infuență indirectă -
organizaţia poate doar să se adapteze, dar nu poate să o influenţeze.
Marea majoritate a organizaţiilor nu poate influenţa politica de stat,
33
starea de lucruri pe piaţă şi multe alte circumstanţe, de aceea
organizaţiile trebuie să le ia „spre cunoştinţă”, să li se subordoneze,
să „plece” de sub influenţă acestora, sau să încerce prin diferite
metode să neutralizeze efectele lor.
Managementul organizaţiei trebuie să detecteze rapid
schimbările din mediul extern, să conştientizeze foarte bine
importanţa lor, atît pentru prezent, cît şi pentru viitor, precum şi să
aleagă cea mai optimă variantă de reacţionare în limita resurselor
disponibile. De faptul pe cît de adecvat managerii percep mediul
extern, depinde viitorul întreprinderii.
Dat fiind faptul că fiecare firmă, care activează în condiţiile
relaţiilor de piaţă, se află permanent sub influenţat mediului extern,
ce influenţează starea mediului intern, se cere ca monitorizarea şi
analiza stării mediului antreprenorial să se afle întotdeauna în atenţie
şi să se facă sistematic, utilizînd metodele de analiză sistemică,
tehnică, electronică (figura 1.3).
INTRĂRI IEŞIRI
ÎN SISTEM DIN SISTEM
Pămănt mărfuri
Muncă servicii
Capital informaţie
Antreprenoriat deşeuri
Informaţie
Fig. 1.3. Interacţiunea dintre întreprindere şi mediul extern
Astfel, studiind întreprinderea şi mediul său extern din punct
de vedere al abordării sistemice, se cere o caracterizare a
suprasistemului şi influenţa acesteia [7, pag. 13].
Mediul intern al
întreprinderii
Întreprinderea –
sistem deschis
34
Analizînd pe orizontală mediul extern al unei singure
întreprinderi ca sistem al unui nivel de ierarhie, cu care
interacţionează întreprinderea şi care are o influenţă asupra ei, se
disting: consumatori, furnizori şi concurenţi.
La examinarea mediului extern pe verticală, ca suprasistem
pentru o întreprindere luată aparte, se cere evidenţierea statului şi a
teritoriului pe care este dislocată întreprinderea.
Toţi dintre subiecţii menţionaţi mai sus crează o totalitate de
factori care influenţează întreprinderea. Aceşti factori sunt împărţiţi
în factori de influenţă directă şi indirectă [6, pag. 38]. Ei sunt
prezentaţi în figura. 1.4.
Fig. 1.4. Factorii de bază ai mediului extern, care influenţează
activitatea întreprinderii
Factorii de influenţă ai
mediului extern
Factorii de influienţă
directă
Factorii de influenţă
indirectă
Statul și legislația
Furnizori
Consumatori
Concurenţi
Mediatori
Economici – din țară și
internaționali
Tehnico-ştiinţifici
Sociali și culturali
Demografici
Politici – din țară și
internaționali
Climaterici
Ecologici Sindicatele
35
Factorii externi de influenţă directă se răsfrîng direct şi
indirect asupra ritmurilor şi dimensiunilor de dezvoltare a
întreprinderii şi asupra eficienţei activităţii acesteia.
Realizarea cu succes a scopului principal de funcţionare a
unei întreprinderi, care constă în maximizarea profitului şi în
satisfacerea necesităţilor pieţei, depinde în primul rând și în mare
măsură de un astfel de factor de influenţă directă cum este
consumatorul. Consumatorii concreţi ai producţiei fabricate de
întreprindere sunt: persoanele fizice; întreprinderile; organizaţiile
comerciale sau de desfacere care acţionează ca intermediari;
instituţiile de stat.
Furnizorii reprezintă factorul poate fi divizat în furnizori de
resurse materiale, tehnologii, tehnici, personal, finanţe.
Un loc aparte pentru influenţa micromediului asupra
întreprinderii îi aparţine unui astfel de factor ca: furnizarea de materii
prime şi materiale, de semifabricate, de piese de completare, de
energie, combustibil, echipament şi alte resurse. Influenţa acestui
factor asupra rezultatelor activităţii economice şi de producţie se
poate manifesta prin nivelul preţurilor la resurse, calitatea, volum şi
termenii de livrare a lor.
Nu mai puţin important în acest grup de factori este factorul
furnizori de tehnologii, tehnică [7, pag. 44-45].
Problemele solvabilităţii scăzute, a activităţii investiţionale
scăzute, insuficienţei resurselor financiare în complexul industriei
constructoare de masini duc la aceea că agentul economic
achiziţionează echipamente mai puţin performante.
Actualmente este de o importanţă strategică factorul furnizori
de personal. Pentru a forma un colectiv de productie din lucrători de
o înaltă calificare, un colectiv mobil, flexibil, capabil să se adapteze
rapid la schimbările intervenite în infrastructura pieţei, se cere să fie
făcut un lucru mare şi migălos de planificare şi de recrutare a
personalului prin intermediul agenţiilor de ocupare a forţei de muncă,
de recrutare, de pregătire şi perfecţionare a acestuia.
36
Furnizori de resurse financiare joaca un rol special atît în
formarea capitalului statutar la etapa de fondare a agentului
economic, cît şi în ceea ce priveşte obţinerea de credite investiţionale
la etapa de dezvoltare a acestuia. Acest grup de furnizori include:
bănci, companii investiţionale, fonduri de pensii, fonduri publice,
fonduri de susţinere a bussinesului mic şi mijlociu, companii de
leasing şi altele.
Concurenţii, ca factor de influenţă directă, exercită această
influenţă asupra unei alte întreprinderii nu numai pe piaţa de produse
similare, ci şi asupra furnizorilor de diverse resurse, precum şi asupra
intermediarilor. Concurenţa, fiind principala şi esenţiala condiţie de
dezvoltare a economiei de piaţă, se caracterizează prin puterea sa de
influenţă ca: ameninţarea apariţiei a unor noi concurenţi; ameninţarea
apariţiei mărfurilor noi substituibile; capacitatea de negociere a
întreprinderilor-furnizori, care îşi apără intereselor lor; capacitatea şi
posibilitatea de a negocia a cumpărătorilor; rivalitatea concurenţilor
existenţi pe piaţa între ei înşişi. Ca urmare a acţiunii acestor forţe şi
întru păstrarea segmentelor „sale” pe piată, întreprinderile sunt
nevoite să suporte cheltuieli suplimentare pentru cercetări ştiinţifice,
elaborări de construcţii experimentale, publicitate în scopul
perfecţionării organizării procesului de desfacere. În caz contrar,
pentru desfacerea produselor fabricate, întreprinderea va fi nevoită să
reducă preţurile, cedînd în aşa mod, o parte di profitul său
consumatorilor.
Întreprinderea se află într-un mediu concurenţial schimbător.
Influenţa acestui factor asupra întreprinderii are loc în mai multe
direcţii. Întreprinderea trebuie să ţină cont de forţele concurenţiale, să
identifice caracteristicile lor şi să evalueze intensitatea acestora.
Examinarea problemei atît de complexe poate fi făcută conform
modelului propus de dl Michael Eugene Porter, profesor la Harvard
Business School
Potrivit lui Michael E. Porter, cota de piaţă şi nivelul de profit
ale firmei sunt determinate de faptul pe cât de eficient întreprinderea
se opune următoarele forţe concurenţiale (figura 1.5):
37
pătrunderii în ramură a noilor concurenţi care fabrică
produse similare;
pericolului apariţiei din exterior a mărfurilor substituibile
(înlocuitoare);
pericolului existenţei firmelor-concurente, care deja s-au
stabilit pe piaţa de ramură;
influenţei vânzătorilor (furnizori);
puterii de influenţă a cumpărătorilor (clienţilor).
Fig. 1.5. Cinci forţe ale concurenţei pe Michael E. Porter
La factorii de influenţă directă se referă și influenţa statului
și legislației sub formă de suprasistem asupra activităţii
întreprinderii. Această influenţă se realizează prin intermediul actelor
juridice şi normative în domeniul politicii economice, creditar-
monetare, fiscale etc.
Un loc aparte printre factorii de influenţă a mediului extern
asupra perspectivelor de dezvoltare şi de activitate eficientă a
întreprinderii îl ocupă factorii ecologici. Cele mai deseori, aceştea
acţionează ca factori de limitare atît din punct de vedere a
Concurenţi
Concurenţă în cadrul
ramurii, intensitatea
concurenţei
Mărfuri
subsituibile
Fu
rniz
ori
,
vân
zăto
ri
Cu
mp
ără
tori
38
posibilităţilor de utilizare a resurselor naturale primare, cît şi pe
motiv de poluare a mediului cu deşeuri, emisiile şi deversările,
generate în procesul de producţie.
Relaţiile cu sindicate reprezintă unul din cei mai importanţi
factori externi în luarea deciziilor la întreprinderi. Angajatorii din
anumite ramuri industriale negociază obligatoriu cu sindicatele şi
semnează cu aceştia contracte de angare a lucrătorilor, dat fiind că
aceştea îşi asumă rolul de furnizori de forţă de muncă. În aceste
contracte sunt stipulate, în special, modul de concediere, de
retrogradare, de transfer la altă muncă a angajaţilor, precum şi se
reglementează normativele productivităţii muncii, se determină
definite tipurile de stimulare a muncii, metodele şi mijloacele de
formare profesională a lucrătorilor [4, pag. 402-403].
Factorii externi de influenţă indirectă sunt cei tehnico-
ştiinţifici, economici – din țară și cei internaționali, politici – din țară
și cei internaționali, sociali și culturali, demografici şi climatici. Deşi
toţi aceşti factori sunt definiţi ca „indirecţi”, gradul de influenţă a lor
nu este mai puţin semnificativ decât influenţa factorilor
micromediului.
Datorită avansării mișcării internaționale de apărare a
drepturilor salariaților, precum și creșterii importanței problemelor
protecției mediului pentru sănătatea generațiilor actuale și viitoare,
sindicatele și factorii ecologici sunt factori de influență duală – atât
asupra factorilor externi de influenţă directă cât și asupra factorilor
externi de influenţă indirectă.
Activitățile antreprenoriale și deciziile manageriale respective,
urmează să țină cont de acești doi factori care, în fond, asigură
durabilitatea afacerii pe termen mediu și lung.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Independenţa economică a întreprinderii
Activitate financiară a întreprinderii
Activitate economică externă a întreprinderii
Întreprinderi de: producere materială, producere nematerială
Asociaţii obşteşti (organizaţii)
39
Persoana fizică
Persoană juridică
Factoring
Consulting
Leasing
Franchising
Societatea cu răspundere nelimitată
Societatea cu răspundere limitată
Societatea în comandită
Societate pe acţiuni
Integrare pe verticală
Integrare pe orizontală
Asociaţii
Concern
Consorţium
Corporaţie
Sindicat
Cartel
Trust
Holding (company)
Grupul financiar-industrial
Cheltuieli de tranzacţie
Mediul antreprenorial intern
Mediul antreprenorial extern
Dezvoltare extensivă
Dezvoltare intensivă
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Care este esenţa întreprinderii şi a firmei ca persoană juridică.
2. Ce trăsături caracterizează intreprinderea moderna?
3. Ce înţelegeţi prin intreprindere economică autonomă?
4. După care caracteristici pot fi clasificate întreprinderile moderne?
5. Numiţi tipurile de întreprinderi după formele de proprietate asupra
bunurilor.
6. În care tipuri se clasifică întreprinderile în funcţie de tipul de activitate
şi care sunt particularităţile funcţionării acestora?
7. Clasificaţi întreprinderile după numărul de angajaţi şi numărul de
proprietari.
40
8. Clasificaţi întreprinderile după statutul juridic şi modul de organizare.
9. Descrieți avantajele și dezavantajele principalelor forme
organizatorico-juridice ale activității antreprenoriale
10. Enumeraţi principalele forme de integrare a întreprinderilor şi daţi o
descriere succintă fiecărei forme.
11. Ce înţelegeţi prin mediul antreprenorial al întreprinderii?
12. Dezvăluiţi chintesenţa factorilor mediului intern şi extern al
întreprinderii.
13. Care este esenţa factorilor de influenţă directă asupra întreprinderii?
14. În ce mod factorii de influenţă indirectă asupra întreprinderii se răsfrîng
asupra eficienţei activităţii sale?
15. În ce mod concurenţii influenţează asupra altor intreprinderi? Dezvălui
esenţa conceptului „cinci forţe” ale concurenţei după M. Porter.
16. Care este mecanismul de influenţă a factorilor ecologici asupra
dezvoltării intreprinderi?
BIBLIOGRAFIE 1. Legea Republicii Moldova „Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi”, nr. 845 – XII din 03.01.92.
2. Hotărîre Guvernului Republicii Moldova Nr. 123 din 10.02.09 „Cu
privire la Programul de Stat de susţinere a dezvoltării întrepriderilor
mici şi mijlocii pentru anii 2009-2011”.
3. Ciornâi N., Blaj I. Economia firmelor contemporane. Chişinău: Prut
internaţional, 2003.
4. Roşca P. Economia întreprinderii. Chişinău: Editura ULIM, 2004.
5. Веснин В.Р. Основы менеджмента – М.: Институт
международного права и экономики им. А.С. Грибоедова, 1985.
6. Выварец А.Д. Экономика предприятия. Учебник. ЮНИТИ-ДАНА,
Москва. 2007.
7. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. Учебное пособие – М.:
ИНФРА – М, 2000.
8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.: Ed.
ASEM, 2003г.
9. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul : USC, 2007.
10. Сорочан О.П. Экономическая теория (курс лекций) - Chişinău.:
ASEM, 2008г.
41
11. Чуев И.Н., Чуева Л.Н. Экономика предприятия. Учебник. М.:
Издательство – торговая корпорация «Дашков и К°», 2007.
12. Экономика предприятия. / Под ред. акад. В.М. Семенова – М.:
Центр экономики и маркетинга.
13. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. проф. С.Ф.
Покропивного, КНЭУ, Киев, 2003г.
14. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. Проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи,
ЮНИТИ, 1998.
42
CAPITOLUL II. PROCESUL DE PRODUCŢIE ŞI
ORGANIZAREA
2.1. PROCESELE DE PRODUCŢIE ŞI CLASIFICAREA
ACESTORA
Sarcina întreprinderii constă în aceea ca „la intrări” să
conceapă factorii de producţie (cheltuieli), să le prelucreze şi „la
ieşiri” să livreze produsele (rezultate). Un astfel de proces de
transformare are semnificaţia de „producţie”. Scopul acesteia este de
a îmbunătăţi, în cele din urmă, rezultatele deja existente pentru a
mări astfel, fondurile de rezervă, care sunt utile pentru a răspunde
necesităţilor [4, pag. 52-54].
Procesul de producţie (de transformare) proces constă în
transformarea cheltuielilor („la intrări”) în rezultat („la ieşiri”),
totodată, se cere respectarea anumitor reguli de joc (figura. 2. 1).
Fig. 2.1. Structura de bază a procesului de transformare
industriale
Între cheltuielile la „intrare” (Input) şi rezultatele la „ieşire”
(Output), precum şi în paralel cu aceasta, la intreprindere au loc
numeroase acţiuni („se rezolvă probleme”), care, doar în unitatea lor,
descriu pe deplin procesul de producţie de transformare. Vom
examina aici foarte succint sarcinile speciale ale procesului de
producţie de transformare.
Structura procesului transformaţional de producţie constă
din sarcini individuale:
asigurare (furnizare);
depozitare (stocare);
fabricare a produselor
Întreprindere Ieşiri
(output) Intrări
(input)
43
desfacere;
finanţare;
formare a personalului şi implementare a noilor
tehnologii;
management.
Ca proces de reproducere a bunurilor procesul de producţie
este o totalitate a proceselor de lucru şi naturale necesare pentru
fabricarea anumitor tipuri de produse.
După care criterii sunt clasificate procesele de producţie?
I. După rolul deţinut în procesul integral de fabricare a
produselor finite se disting următoarele procese de producţie: de bază, menit să schimbe obiectele principale de muncă
oferindu-le proprietăţi ale produselor finite; în acest caz procesul
parţial de producţie ţine sau de realizarea unei căreiva etape de
prelucrare a obiectului muncii sau de confecţionarea unui detaliu al
produsului finit;
auxiliare, menit să creeeze condiţii pentru mersul normal al
procesului de bază de producţie (confecţionarea uneltelor pentru
necesităţile producţiei sale, repararea echipamentelor tehnologice
etc.);
de deservire, destinat pentru deplasare (procese de
transportare), pentru depozitare în aşteptarea ulterioarei prelucrări
(stocare), control (operaţiuni de control), furnizarea de logistică şi de
resurse energetice etc.;
de management, menit pentru elaborarea şi luarea deciziilor,
reglementarea şi coordonarea mersului producţiei, controlul asupra
exactităţii de implementare a programului, analiza şi monitorizarea
muncii efectuate. Aceste procese sunt deseori intercalate cu mersul
proceselor de producţie.
Procesele de bază, în funcţie de etapa de confecţionare a
produsului finit, sunt divizate în procese de colectare, prelucrare,
asamblare şi finisare.
Procesele de colectare sunt, de regulă, destul de diverse.
Astfel, la uzina constructoare de maşini, acestea includ operaţiuni de
decupare a metalului, de turnare, forjare şi de extrudare; la fabrica de
44
confecţii – decatare şi decuparea ţesutului; la combinatul chimic –
purificarea materiei prime, aducerea ei la concentraţia dorită etc.
Produsul proceselor de colectare este utilizat în diverse subunităţi de
producţie prelucrătoare.
Atelierele de prelucrare în industria constructoare de maşini
sunt secţii de prelucrare a metalelor, în industria confecţiilor sunt
secţii de cusut, etc.
Procesele de asamblare şi finisare în industria constructoare
de maşini sunt procese de asamblare şi vopsire, în industria textilă
sunt procese de vopsire si finisare; în industria confecţiilor sunt secţii
de finisare etc.
Scopul proceselor auxiliare este confecţionarea producţiei
utilizate în procesul de bază, dar care nu este inclusă în componenţa
produsului finit. De exemplu: fabricarea uneltelor pentru propriile
nevoi, generarea de energie electrică, de aburi, de aer comprimat
pentru procesul său de producţie; producţia de piese de schimb
pentru utilajele proprii şi repararea acestora etc.
Tendinţa principală în organizarea proceselor de deservire
este cumularea maximală cu procesele de bază şi creşterea nivelului
lor de mecanizare şi de automatizare.
II. După felul de acţiune exercitată asupra obiectului
muncii se disting procesele:
tehnologice, cînd obiectul muncii se schimbă sub influenţa
muncii. Acest grup de procese servşte ca bază pentru determinarea
componneţei utilajului, a metodelor de deservire şi pentru
planificarea spaţială. Procesele tehnologice de producţie se clasifică,
după metodele de prefacere a obiectelor muncii în produsul finit, în
mecanice,
chimice,
de montare-demontare (asamblare-dezasamblare)
de conservare (lubrifiere, vopsire, ambalare, etc.)
naturale, când se schimbă starea fizică a obiectului muncii
sub influenţa forţelor naturii (aceste procese reprezintă o
întrerupere a procesului muncii).
45
În condiţiile moderne, ponderea proceselor naturale se
reduce semnificativ, deoarece în scopul de a intensifica procesul de
producţie, procesele naturale se transformă treptat în cele
tehnologice.
La rândul său, procesele tehnologice se împărţit în faze. Faza
este un set de lucrări, a căror îndeplinire este caracterizată de
finalizarea unei anumite părţi a procesului tehnologic şi este asociat
cu trecerea obiectului muncii dintr-o stare calitativă în alta.
În industria constructoare de maşini şi în industria
constructoare de aparate procesele tehnologice se împart în trei faze:
1. de colectare include procesele de obţinere pieselor brute
prin metodele:
turnare;
matriţare;
presare;
refulare;
tăiere a metalului;
tăierea tablei şi a materialului în rulouri etc.
2. de prelucrare include procesele de prefacere a pieselor
brute în obiecte finite ca procese de:
prelucrare mecanică;
matriţare;
tratament termic;
tratament chimic;
tratament chimică şi tratament termic;
tratament plasmic;
acoperire galvanică (electrolitică) şi
acoperire cu vopsea etc.
3. de asamblare include procesele de:
asamblare a articolelor din detaliile finite şi din piesele de
completare;
46
reglare-ajustare;
testare.
Procesul tehnologic constă în exercitarea consecutivă a
acţiunilor-operaţiunilor tehnologice asupra obiectului muncii.
Operaţiunea este o parte a procesului tehnologic, realizată
într-un loc de muncă (masină, stand, agregat ), constând dintr-o serie
de acţiuni exercitate asupra fiecărui obiect al muncii sau asupra unui
grup de obiecte prelucrate împreună.
Operaţiunile, care nu duc la o modificare a formelor
geometrice, a dimensiunilor, a caracteristicilor fizice şi chimice ale
obiectelor muncii, fac parte din operaţiunile non-tehnologice (de
transport, de încărcare-descărcare, de control, de experimentare, de
completare, etc. ).
III. După formele de interacţiune cu procesele adiacente se
disting procesele: analitice, când în urma prelucrării primare (dezmembrării)
materiei prime complexe (petrol, minereu, lapte, etc.) se obţin
diverse produse, care urmează să fie supuse unor diverse
procese de prelucrare;
sintetice, care unesc semifabricatele, provenite din procese
diferite, într-un singur produs;
directe, care confecţionează dintr-un singur tip de materiale
un singur fel de semi-produse sau produs finit.
IV. După gradul de continuitate se disting procesele: continue;
discrete (de rupere, de spargere)
(descoperire) procese.
V. După felul echipamentului utilizat se disting procesele:
ce se desfăşoară cu ajutorul aparatelor (închise), cînd
procesul tehnologic are loc în agreate specializate (maşini,
47
căzi de baie, cuptoare), iar funcţia muncitorului constă în
deservirea acestor agregate;
deschise (locale) cînd muncitorul prelucrează obiectele
muncii cu ajutorul uuin set de unelte şi mecanisme.
VI. După nivelul de mecanizarese disting procesele: manuale, exercitate fără utilizarea maşinilor, mecanismelor,
sculelor mecanice;
manuale şi exercitate cu ajutorul maşinilor, efectuate cu
ajutorul maşinilor şi mecanismelor implicîndu-se obligatoriu
muncitorul, cum ar fi prelucrarea detaliilor la strunguri
universale;
ce se desfăşoară cu ajutorul maşinilor efectuate pe masini-
automate, cu participarea limitată a muncitorului;
automatizate, efectuate de maşini-automate, cînd muncitorul
monitorizează şi conduce cu mersul procesului de producţie;
complex-automatizate, în care are loc dirijarea operativă
automată de rînd cu producţia automata.
VII. După volumul producţiei produselor omogene se
disting procesele: de masă – când se produc produse omogene în masă;
în serie – cînd se produce în repetate rînduri o gamă largă de
produse, când la unul şi acelaşi loc de muncă se îndeplinesc
cîteva operaţiuni executate într-o anumită consecutivitate; cînd
unele lucrări pot fi efectuate în mod continuu, iar altele – în
decurs de câteva luni ale anului; cînd procesele sunt în
permanentă repetare;
individuale – cînd gama de produse este în continuă
schimbare; când la unul şi acelaşi loc de muncă se îndeplinesc
cîteva operaţiuni, efectuate fără să se respecte o anumită
consecutivitate; cînd o mare parte din procesele efectuate sunt
uniclae şi, în acest caz, procesele nu se vor repeta.
48
Un loc aparte în procesul de producţie îl ocupă producţia
experimentală, în care se definitivează tehnologia şi construirea şi
însuşirea articolelor noi.
2.2. PRINCIPIILE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI
Organizarea raţională a producţiei trebuie să îndeplinească mai
multe cerinţe şi să se bazeze pe anumite principii [4, pag. 58 - 63]:
Proporţionalittea în organizarea producţiei presupune
corespunderea capacităţii de deservire (productivitatea relativă pe
unitatea de timp) la toate subdiviziunile întreprinderii: secţii,
sectoare, locuri de muncă aparte, care furnizează producţia finită. De
exemplu, capacitatea secţiei de prelucrare a metalului trebuie să fie
puţin mai mare decît capacitatea secţiei de asamblare, ceea ce
exclude oprirea conveierului de asamblare.
Proporţionalitatea producţiei exclude supraîncărcarea unor
sectoare, adică apariţia „strangulărilor” şi utilizarea insuficientă a
capacităţii de deservire în alte verigi ale procesului de producţie.
Proporţionalitatea este o premisă pentru activitatea uniformă a
întreprinderii şi asigură mersul neîntrerupt al procesului de producţie.
Paralelism. Prin paralelism se înţelege exercitarea în accelaşi
timp a unor verigi separate ale procesului de producţie care se aplică
la confecţionarea diferitor elemente ale detaliilor dintr-un lot comun.
Cu cît este mai diversificate sunt domeniile de activitate, cu atît este
mai mică, de rînd cu alte condiţii egale, durata de fabricare a
produselor. Paralelismul se aplică la toate nivelurile de organizare.
Continuitate. În condiţiile unui proces complex de fabricare a
producţiei constituit din mai multe verigi o importanţă tot mai mare
capătă caracterul continuu al procesului de producţie, ceea ce asigură
accelerarea circulaţiei mijloacelor. Asigurarea continuităţii reprezintă
o direcţia importantă în intensificarea producţiei. La locul de muncă ea
este atinsă în procesul de îndeplinire a fiecărei operaţiuni prin
reducerea timpului auxiliar (pauze introperatorii). În cadrul sectorului
şi a secţiei continuitatea este atinsă prin transmiterea semifabricatelor
de la un loc de muncă la altul (puze interoperatorii). În cadrul
49
întreprinderii în ansamblu continuitatea este atinsă prin reducerea la
minimum a pauzelor în scopul accelerării la maximum a circulaţiei
resurselor materiale şi energetice (staţionare intersectorială).
Echicurenţă (curgere în acelaşi sens cu altul). Una din
premizele continuităţii procesului de producţie este echicurenţa în
organizarea procesului de producţie, care constituie asigurarea celei
mai scurte căi pentru parcurgeriea de către produs a tuturor etapelor
şi operaţiunilor procesului de producţie, începînd cu lansarea în
producţie a materialelor iniţiale şi terminînd cu livrarea producţiei
gata. Scopul echicurenţei constă în înlăturarea tuturor strămutărilor
de întîmpinare şi de întoarcere în cadrul procesului de producţie, ceea
ce contribuie la diminuarea cheltuielilor de transport.
Ritmicitate. Pentru asigurarea utilizării la maximum a
echipamentelor, a resurselor materiale şi energetice şi a timpului de
lucru, are importanţă ritmicitatea procesului de producţie, care este
un principiu fundamental al organizării acestuia. Principiul
ritmicităţii presupune livrarea uniformă a producţiei şi mersul ritmic
al producţiei.
Flexibilitate. Nivelul actual al progresului ştiinţific şi
tehnologic presupune respectarea flexibilităţii în organizarea
producţiei. Flexibilitatea înseamnă, mai întîi de toate, reutilarea
rapidă a utilajului. Progresele in domeniul microelectronicii au creat
o tehnică care poate fi utilizată pe scară largă şi care poate efectua, la
necesitate, în mod automat, reglarea suplimentară a maşininii-unelte.
Unul dintre cele mai importante principii de organizare
modernă a producţiei este complexitatea şi integritatea. Procesele
moderne de fabricare a producţiei se caracterizează prin comasarea şi
interacţiunea dintre procesele principale, auxiliare şi de serviciu.
Totodată, procesele auxiliare şi cele de serviciu ocupă un loc tot mai
important în ciclul producţiei globale. Acest lucru se datorează
rămînerii în urmă a mecanizării şi automatizării în deservirea
producţiei faţă de utilarea proceselor de bază ale producţiei. În aceste
condiţii, devine tot mai necesară reglementarea tehnologiei şi
managementului nu doar a principalelor procesele de producţie, ci şi
a celor auxiliare şi de deservire.
50
2.3. ORGANIZAREA PROCESULUI DE PRODUCŢIE ÎN
SPAŢIU ŞI TIMP
Organizarea procesului de producţie în timp se caracterizează
prin mai multe modalităţi de combinaţie a operaţiunilor procesului
tehnologic, a structurii şi a duratei ciclului de producţie. Ciclul de
producţie este un interval de timp inclus între începutul şi sfârşitul
procesului de fabricare a produselor, adică timpul, în care, obiectele
muncii lansate în producţie, se transformă în produse finite. Acesta
se exprimă în zile calendaristice, sau în ore, cînd volumul de muncă
necesar pentru fabricarea produsului este mic.
Structura ciclului de producţie constă din două părţi: din
perioada de lucru, adică din perioada în care obiectul muncii se află
în procesul de fabricaţie, precum şi din duratele întreruperilor
existente în acest proces [4, pag. 77-80].
Structura ciclului de producţie este determinată de genul
produselor fabricate, de procesul tehnologic utilizat pentru fabricarea
acestora, de tipul de procesului de producţie. În diferite ramuri ale
economiei structura ciclului de producţie este diferită. La multe
întreprinderi, din diferite motive, în ciclul de producţie, o mare parte
din timp ocupă întreruperile care, uneori, se ridică la 30-40% din
durata ciclului de producţie (de exemplu, în industria constructoare
de maşini). Coraportul elementele constitutive ale ciclului de
producţie, de asemenea, depinde de factori organizaţionali,
economici şi tehnologico-constructive.
Reducerea ciclului de producţie permite fiecărei unităţi de
producţie (secţie, sector) să efecteze programul stabilit, reducînd
volumul producţiei neterminate. Aceasta înseamnă că întreprindera
obţine posibilitatea să accelereze rotaţia mijloacelor circulante, să
îndeplinească planul stabilit cu cheltuieli mai mici de fonduri şi să
elibereze o parte din mijloacele circulante.
Durata ciclului de producţie (D c.p.) se determină după
formula:
Dc.p. = Tp.m. + Dî. (2. 1)
51
unde: Tp.m. – timpul perioadei de muncă;
Dî. – durata întreruperilor.
În timpul perioadei de muncă se efectuează operaţiunile
tehnologice:
Tpm. = Tc.c.u.p. + To.c.+ Tt.o.m. + Tp.n. (2. 2)
unde : Tc.c.u.p. – timpul calculat pentru confecţionarea unei unităţi de
producţie (a unei bucăţi);
To.c. – timpul operaţiunilor de control;
Tt.o.m. – timpul de transportare a obiectelor muncii;
Tp.n. – timpul proceselor naturale (imbătrînirea, relaxarea,
uscarea naturală, sedimentarea nămolurilor în lichide
etc.).
Timpul întreruperilor este condiţionat de regimul de muncă
care cuprinde perioade de timp cînd unele detalii necesită odihnă
între procesele operaţionale, este condiţionat de intervale de timp
pentru reparaţie şi revizie tehnică a utilajului şi de intervalele de timp
pentru pauze luate în legătură cu deficienţe în organizarea producţiei.
Se deosebesc întreruperi reglementate şi nereglementate. La
rândul său, întreruperi reglementate, în funcţie de cauzele care le-au
provocat, sunt clasificate în interoperaţionale (în timpul schimbului)
şi între schimburi (legate regimul de muncă) [6, pag. 300-301].
Întreruperile nereglementate sunt legate de întreruperile în
funcţionarea utilajului şi în activitatea muncitorilor din diverse
motive organizatorice şi tehnice (lipsa de materii prime, defectarea
utilajului, absenţa de la lucru a muncitorilor, etc.). şi sunt incluse în
ciclul de producţie sub formă de coeficient de corecţie.
Timpul calculat pentru confecţionarea unei unităţi de
producţie (Tc.c.u.p.) se calculează după formula:
52
Tc.c.u.p. = To. + Tp.f. + To.n.f. + Td.t.o. (2. 3)
unde: To. – timpul operativ;
Tp.f. – timpul de pregătire şi de finalizare folosit la prelucrarea
unui nou lot de detalii;
To.n.f. – timpul pentru odihnă şi nevoile fireşti ale lucrătorilor;
Td.t.o. – timpul pentru deservirea tehnică şi organizaţională
(primirea şi predarea uneltelor, dereticarea locului de
muncă, lubrifierea utilajului etc.).
Timpul operativ (To.), la rândul său, constă din timpul de bază
(Tb.) şi timpul auxiliar (Ta.):
To. = Tb. + Ta. (2.4)
Timpul de bază este timpul în care are loc prelucrarea
nemijlocită sau fabricarea produsului.
Timpul auxiliar se exprimă prin formula:
Ta. = Ti. + Tp.f. + Tf.+ Tc.o. (2. 5)
unde: Ti. – este timpul de instalare şi de demontare a detaliului
(unităţi de asamblare) de pe utilaj;
Tp.f. – este timpul de pregătire şi de finalizare la prelucrarea
unui nou lot de detalii;
Tf. – timpul de fixare şi desprindere a detaliului de utilaj;
Tc.o. – timpul controlului operaţional al muncitorului (cu
oprirea utilajului) fără oprirea operaţiunii.
Organizarea spaţială a procesului de producţie implică
plasarea locurilor de muncă şi ale grupurilor lor (secţii, sectoare) pe
teritoriul întreprinderii şi asigurarea strămutarea obiectelor muncii pe
cele mai scurte căi.
53
În funcţie de numărul utilajelor tehnologice (locuri de muncă)
se disting un sistem de producţie cu o singură treaptă şi o structură a
locului de muncă separat corespunzător acestuia şi un sistem de
producţie cu mai multe trepte, avînd o structură sub formă de secţie,
lineară sau celulară. Variantele posibile de structură spaţială de
organizare a producţiei sunt prezentate pe figura 2.2. [4, pag. 70-71].
Fig. 2.2. Variante ale structurii spatiale a procesului de producţie
Liniară în serie
1 2 3
Liniară inclară
1
2
3
4
5
1 2 3
De secţie în serie
Locul de
muncă izolat
1 5
4
3
2
De secţie inelară
Celulară în serie
5
4 3
2 1
Celulară inelară
1
2
3
4
5
6
7 8
9
54
Structura sub formă de secţie se caracterizează prin crearea
de sectoare pe care instalaţiile (locurile de muncă) sunt situate paralel
cu fluxul de eboşe, ceea ce presupune specializarea lor după indiciul
omogenităţii tehnologice. În acest caz, lotul detaliilor care sunt
livrate pe teritoriul sectorului, se repartizează spre unul din locurile
de muncă disponibile, unde are loc ciclul necesar de prelucrare,
ulterior se transmite la un alt sector (secţie).
Pe sectorul cu o structură spaţială liniară utilajul (locurile de
muncă) este amplasat de-a lungul procesului tehnologic şi lotul
detaliilor, prelucrate pe sector, este transmis de la un loc de muncă la
altul consecutiv.
Structura celulară de organizare a producţiei combină
caracteristicile celei liniare şi sub formă de secţie.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Procesul de transformare
Procesul de producţie
Procesul de bază, auxiliar, de deservire şi managerial de producţie
Operaţiunea procesului tehnologic
Procesele analitice, sintetice şi procesele tehnologice directe
Procesele tehnologice continue si discrete
Procesele ce se desfăşoară cu ajutorul aparatelor şi procesele
tehnologice deschise
Procesele tehnologice manuale, procese ce se desfăşoară cu ajutorul
maşinilor şi manual, automatizate
Fabricarea producţiei în masă, în serie şi individual
Principiile de organizare a producţiei
Proporţionalitatea în organizarea producţiei
Paralelismul în organizarea producţiei
Continuitatea în organizarea producţiei
Echicurenţa în organizarea producţiei
Ritmicitatea în organizarea producţiei
Flexibilitatea în organizarea producţiei
Ciclul de producţie
Durata ciclului de producţie
Structura ciclului de producţie
Organizarea spaţială a ciclului de producţie
55
Structura sub formă de secţie a ciclului de producţie
Structura liniară a ciclului de producţie
Structura celulară a ciclului de producţie
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Procesul de producţie la întreprindere. Ce se înţelege prin acest termen?
2. Care sunt tipurile şi particularităţile proceselor de producţie?
3. Dezvăluiţi esenţa proceselor tehnologice şi naturale.
4. Care sunt fazele,în care se împarte procesul de producţie tehnologic?
5. Ce se înţelege prin operaţiunea procesului tehnologic?
6. Ce tipuri de operaţiuni cunoaşteţi şi care este esenţa lor?
7. Ce caracterizează procesele tehnologice continue si discrete?
8. Care din principiile de organizare a producţiei sunt aplicate în practica
activităţii de producţie a întreprinderilor?
9. Dezvălui esenţa principiilor de organizare a producţiei ca:
proporţionalitate, paralelism, continuitate, echicurenţă şi ritmicitate
10. Prin ce se caracterizează ciclul de producţie, din ce el este constituit?
11. Cum swe calculează durata ciclului de producţie?
BIBLIOGRAFIE 1. Constantinescu, Dumitru, Nistorescu, Tudor, Economia întreprinderii.,
Bucureşti: Editura Economaca, 2000.
2. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii: manual., Chişinău: Editura
ULIM, 2004.
3. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.: Ed.
ASEM, 2003г.
4. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul : USC, 2007.
5. Фатхутдинов Р.А. Организация производства. Учебник. – М.:
ИНФРА-М, 2002.
6. Экономика предприятия. Учебник / Под ред. проф. О.И.Волкова –
М.: ИНФРА-М, 1999.
56
CAPITOLUL III. CALITATEA ŞI COMPETITIVITATEA
PRODUCŢIEI
3.1. CONCEPTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI
Calitatea a traversat o cale de dezvoltare de mai multe secole
şi s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea, diversificarea şi multiplicarea
necesităţilor sociale şi cu creşterea posibilităţilor de producţie pentru
a le satisface. Deosebit de dinamic a derulat procesul de dezvoltare şi
schimbare a esenţei calităţii şi a parametrilor săi în ultimele decenii,
atunci când se schimbau rapid însăşi noţiunea de calitate, cerinţele
faţă de calitate şi abordările acesteia [8, pag. 66-68].
Calitatea este cel mai important indice al activităţii
întreprinderii. În condiţiile pieţei, îmbunătăţirea calităţii produselor
determină ritmul procesului tehnologic, creşterea eficienţei
producţiei, implementarea inovaţiilor, adaptarea întreprinderilor la
condiţiile de competitivitate [12, pag. 249-250].
Prin calitate se înţelege totalitatea proprietăţilor produselor
care condiţionează utilitatea sa de a satisface anumite nevoi, în
conformitate cu destinaţia sa, adică gradul de utilitate al produselor.
Fiecare produs posedă un set de proprietăţi fizice, chimice, biologice
şi de altă natură care le definesc destinaţia.
Calitatea produselor reprezintă oglinda activităţii
întreprinderii şi în această oglindă se reflectă obiectiv nivelul
tehnicii, tehnologiei şi managementului aplicat. [10, pag. 107].
Calitatea produselor este o categorie nu doar tehnică, de
merketing, ci şi cea mai importantă categorie economică. Ca o
categorie economică ea este strâns legată de valoarea de
întrebuinţare. Dacă valoarea de întrebuinţare este utilitatea mărfurilor
în general, atunci calitatea produselor este nivelul de manifestare a
valorii de întrebuinţare în condiţiile concrete utilizării sale. Calitatea
nu este numai indisolubil legată de valoarea de întrebuinţare, ci şi
este inseparabilă de aceasta, însă nu este identică cu ea. Calitatea este
caracterizată de una sau, în acelaşi timp, de mai multe proprietăţi ale
valorii de întrebuinţare legate de satisfacerea nevoilor sociale.
57
Totodată, valoarea de întrebuinţare este un concept mai larg şi
cuprinde totalitatea proprietăţilor, inclusiv şi acelor ce nu satisfac
acea sau altă nevoie. Calitatea caracterizează gradul utilităţii sociale
a valorii de întrebuinţare şi măsura utilităţii pentru satisfacerea
nevoilor specifice.
Din punct de vedere al gradului de utilitate a totalităţii
proprietăţilor de consum ale mărfurilor ar trebui să se distingă
conceptele de „calitate” şi de „efect util”. Calitatea este capacitatea
potenţială a mărfii să satisfacă o nevoie concretă, iar efect util este
capacitatea reală (faptică) a mărfii de a satisface nevoile specifice.
Semnificaţia faptică a efectului util al mărfii constituie 40-70% din
potenţiala sa capacitate, adică proprietăţile de consum sunt folosite în
mărime de 40-70%. În practică, este economic nerentabil de a atinge
100% de utilizare a proprietăţilor de consum,deoarece în acest caz
are loc dezunificarea mărfurilor şi ridicarea cheltuielilor de
producţie. Nivelul de utilitate al însuşirilor de consum, spre exemplu
al producţiei din industria constructoare de maşini, raţional din punct
de vedere economic, reprezintă o valoare încadrată între 0,7 şi 0,9
[11, pag. 435].
Calitatea produselor ca o categorie economică este strâns
legată, şi, în mare măsură formează astfel de indicatori economici de
activitate a întreprinderii, ca preţul de cost, preţul, profitul,
rentabilitatea etc. [10, pag. 108].
Valoarea îmbunătăţirii calităţii produselor se cere să fie
examinate atît la nivel macro, cît şi la nivelul micro, adică la nivel de
întreprindere.
Îmbunătăţirea calităţii produselor la nivel macro permite să
fie mărit exportul de mărfuri şi servicii, să fie ridicată eficienţa
producţiei sociale, să fie ridicată bunăstarea poporului, şi multe
altele.
Calitatea produselor este printre cei mai importanţi indicatori
ai activităţii întreprinderii de orice formă de proprietate.
Pentru o întreprindere care activează în condiţiile de piaţă
fabricarea constantă a producţiei de calitate înseamnă, mai întîi de
toate, crearea imaginii acesteia şi garantarea, pe această bază, a
58
faimei si popularităţii, a viziunii constante faţă de întreprindere,
mărfurile şi serviciile ei de către cumpărători, precum şi faţă de
atributele stilului firmei – emblemei comerciale, publicităţii etc.
Astfel, calitatea producţiei reprezintă o totalitate de
proprietăţi şi caracteristici ale producţiei care îi conferă posibilitatea
de a satisface cerinţele condiţionate sau impuse. Calitatea producţiei
este un factor-cheie în realizarea competitivităţii.
La alţi factori se referă preţul produsului, cheltuielile
suportate în perioada de exploatare a acestuia în termenul de garanţie
(în timpul exploatării) şi calitatea serviciilor produsului. La
elaborarea strategiei de ridicare a competitivităţii în primul rînd,
resursele trebuie să fie direcţionate spre îmbunătăţirea calităţii
producţiei, apoi spre reducerea cheltuielilor firmei, perfecţionarea
organizării de exploatare (utilizare) a produselor în vederea reducerii
cheltuielilor pentru exploatare şi ulterior pentru îmbunătăţirea
calităţii serviciului producţiei [12, pag. 444].
Noţiunea de calitate este strâns legată de noţiunea de nivelul
tehnic al producţiei care reprezintă caracteristici relative ale calităţii
producţiei, bazate pe confruntarea valoriilor indicatorilor care
determină perfecţiunea tehnică a producţiei evaluate cu indicatorii de
bază corespunzători, cu valorile lor.
3.2. SISTEMUL DE INDICATORI AI CALITĂŢII
PRODUCŢIEI
Nivelul calităţii producţiei este determinat pe baza sistemului
de indicatori ai calităţii. Pentru a determina acest nivel, se cere
cunoaşterea valorii numerice a fiecăruia dintre aceşti indicatori şi
compararea cu indicatorii analogici ai producţiei, luate ca bază,
pentru comparaţie [10, pag. 109-110].
Prin determinarea indicelui de calitate se înţelege găsirea
valorii lui numerice. Pentru a face acest lucru, în practică, în funcţie
de specificul producţiei, se aplică următoarele metode:
- metoda de măsurare (folosind unelte, aparataje);
59
- metoda de inregistrare este bazată pe înregistrare şi
calculare: numărul anumitor evenimente (de exemplu, eşecuri în
teste) sau de obiecte (de exemplu, standardizate, unificate, originale,
patentate). Prin metoda de înregistrare pot fi determinaţi astfel de
indicatori cum ar fi funcţionarea ireproşabilă (continuă) a produsului,
funcţionarea în materie de brevete, funcţionare legală, de
standardizare şi unificare;
- metoda de calcul este bazată pe utilizarea unor modele
matematice speciale pentru determinarea indicatorului calităţii
producţiei;
- metoda organoleptică implică o apreciere a calităţii
produselor alimentare cu ajutorul văzului, mirosului, gustului, şi
uneori, al pipăitului. Exactitatea şi veridicitatea valorilor găsite
depind de calificarea, abilităţile şi capacităţile persoanelor care le
determină;
- metoda sociologică se bazează pe colectarea şi analiza
opiniilor vizavi de consumatorii reali sau potenţiali;
- metoda de expertiză se realizează de către un grup de
specialişti, cum ar fi dizaineri, degustători.
Necesitatea obiectivă pentru asigurarea inaltei calităţi a
producţiei este necesită utilizarea în activitatea economică şi de
producţie a întreprinderilor a unui sistem special de indicatori care
permit să fie determinat şi asigurat nivelul adecvat al calităţii tuturor
tipurilor de producţie (figura 3.1).
Calitatea produsului nu se limitează doar la o proprietate, ea
constituie un set de proprietăţi. Să evidenţiem aceste proprietăţi.
Proprietăţi producţiei se exprimă cantitativ în indici de calitate. Este
recunoscută clasificarea a zece grupuri de proprietăţi şi, respectiv,
parametri [13, pag. 387-389].
Indicele destinaţiei caracterizează efectul util obţinut în urma
folosirii produsului după destinaţie, condiţionînd astfel domeniul de
aplicare al produsului. Pentru produsele cu destinaţie tehnică de
producţie ca bază poate servi indicele productivităţii muncii, care
arată ce volum poate fi fabricat cu ajutorul producţiei estimate sau
60
care poate fi volumul serviciilor de producţie prestate într-un anumit
interval de timp.
Indicele fiabilităţii – caracterul ireproşabil de funcţionare, de
păstrare, de întreţinere, şi de fiabilitate al articolelor. În funcţie de
particularităţile produselor evaluate, pentru caracterizarea fiabilităţii
pot fi utilizaţi atît toţi cei patru indici, cît şi unii dintre indicatorii
arătaţi. Pentru un anumit număr de articole, de care depinde
securitatea oamenilor, caracterul ireproşabil de funcţionare al
produsului poate fi unicul şi cel mai principal indice al fiabilităţii.
Fig. 3.1. Sistemul de indicatori ai calităţii producţiei
Generali
Indicatorii de calitate
Sintetici Diferenţiaţi
De siguranţă
Longevitate
Reparabilitate
Productivitate
Transparenţa brevetelor
Cota produselor
noi
Coeifientul reînoirii
Cota producţiei certificate
Alţi
Unitari Complecşi
Destinaţie
De securitate
Ecologici
Economici
Ergonomici
Estetici
De brevet
Coeficientul de siguranţă
Consumuri specifice (la
1 km distanţă parcursă
etc.) Alţi
61
Pentru aeronave caracterul ireproşabil de funcţionare este
unicul şi cel mai important indicator de calitate. Păstrarea joacă un rol
important pentru produsele industriei alimentare. Caracterul reparabil
al articolelor este determinat de aşa indici ca valoarea medie a
deservirii tehnice şi probabilitatea efectuării reparaţiei în termenii
stabiliţi. Durabilitatea produselor este determinată de valoarea
cheltuielilor pentru întreţinerea acestora în stare de funcţionare.
Indicatorii tehnologiei raţionale caracterizează eficienţa
soluţiilor tehnologice şi de construcţii pentru asigurarea
productivităţii înalte la fabricarea şi repararea produselor.
Indicatori de standardizare şi unificare reprezintă gradul de
saturaţiea producţiei cu accesorii standardizate, unificate şi originale,
precum şi gradul de unificare comparativ cu alte produse.
Indicatorii ergonomici reflectă interacţiunea dintre om şi
produs, precum şi totalitatea particularităţilor igienice, fiziologice şi
psihologice caracteristicile omului, manifestate de el în timpul
utilizării produsului.
Indicatorii estetici caracterizează expresivitatea estetică şi
raţionalitatea formei.
Indicatorii de transportabilitate exprimă calitatea producţiei
de a putea fi transportată.
Indicatorii de patentă şi juridici caracterizează protejarea
patentelor şi puritatea de brevet a producţiei şi reprezintă un factor
important în determinarea competitivităţii.
Indicatorii ecologici arată nivelul influenţării negative asupra
mediului, care apar în urma expluatării sau utilizării produselor.
Indicatorii de siguranţă caracterizează particularităţile
produselor pentru securitatea cumpărătorilor şi a personalului de
deservire, adică garantează siguranţa la montare,deservire, reparare,
păstrare, transportare şi utilizare a produsului.
În totalitate, indicatorii enumeraţi mai sus, formează calitatea
producţiei. Produsul trebuie să fie fiabil, să bucure ochiul din punct
de vedere estetic, să îndeplinească bine funcţiile sale, adică să
satisfacă acele necesităţi, pentru care este predestinat. Dar dincolo de
toţi aceşti indici este important şi preţul produsului. Problema
62
calităţii economic optimale sau a calităţii economic raţionale este
legată anume de preţ Un cumpărător care achiziţionează un produs,
întotdeauna compară, dacă preţul produsului compensează setul de
proprietăţi pe care le are produsul. În afară de preţ sunt importante şi
caracteristicile de exploatare ale produsului, deoarece acestea
presupun cheltuieli pentru întreţinere şi reparaţii.
Prin calitate economică optimală se înţelege raportarea
calităţii şi cheltuielilor la preţul unităţii de calitate, care poate fi
prezentată prin formula:
,CP
I
P
IC
aðc
optò
(3.1)
unde: Coptm – calitatea economică optimală
I – un indicator al calităţii produselor;
Pc – preţul de consum (Pc=Pap + C = PPR);
Pac – preţul de cumpărare;
C – cheltuielile de consum pentru durata normativă de
serviciu a mărfii (cheltuieli de exploatare).
Dacă nivelul de calitate al producţiei este exprimat prin mai
multe caracteristici calitative, atunci se poate calcula indicele de
grup de calitate. În acest caz, fiecărei caracteristici îi este dată o
anumită pondere, astfel încât suma ponderilor tuturor caracteristicilor
să fie egală cu unu:
n
i
ih1
,1 (3.2)
unde: hi este ponderea calităţii cu indicele de calitate i;
n este numărul de indicatori de calitate.
Indicele de grup de calitate (Igc), se determină după formula:
n
i
iicgc hII1
, (3.3)
unde: Iic este indicele individual de calitate
63
3.3. BAZELE MANAGEMENTULUI CALITĂŢII
PRODUCŢIEI
Sistemul de management al calităţii cuprinde toate etapele
ciclului de viaţă al producţiei: la etapa de dezvoltare şi de proiectare
şi este garantat ulterior în procesul de producţie. În acelaşi timp,
calitatea producţiei poate fi evaluată real doar în procesul de
exploatare.
Experienţa arată că îmbunătăţirea calităţii este lucrul care nu
se termina niciodata. Se crede că faza actuală de management al
calităţii a început în a doua jumătate a secolului XX.
Calitatea poate fi exprimată prin diferite caracteristici şi
proprietăţi, care îi dau posibilitatea de a asigura acele ori alte nevoi
ale consumatorilor. Caracteristicile pentru fiecare tip de producţie
sunt diferite. Ele pot fi exprimate prin valori concrete sau în
intervalul de valori, în care ar trebui să se pîncadreze această
caracteristică. Pentru majoritatea tipurilor de produse sunt elaborate
standarde (despre care se va fi discuta mai jos), care determină
parametrii necesari ai caracteristicilor de calitate. Standardul special
determină deosebirile dintre nenepotrivire şi defectul producţiei. Prin
nepotrivire se subînţelege abaterea sau lipsa unei sau mai multor
caracteristici de calitate în raport cu cerinţe. Prin deficit se
subînţelege nesatisfacerea cerinţelor. În cazul în care defectele
produsului se depistează în procesul de utilizare conform destinaţiei
producătorul poartă responsabilitate juridică şi se obligă să repare
prejudiciile provocate consumatorului. Acesta este motivul pentru
care fiecare întreprindere este interesată să fabrice producţie de
calitate cuvenită. Pentru aceasta, se elaborează conceptul de
management general al calităţii (total quality management, TQM).
Conceptul presupune o aplicare multilaterală, bine orientată şi bine
coordonată a unor sisteme şi metode de dirijare a calităţii, începînd
cu investigaţii şi elaborări, şi, terminînd cu deserea post-vânzare.
Sistemul TQM include [11, pag. 446-447]:
- controlul în procesul de elaborare a producţiei noi;
- aprecierea modelului experimental;
64
- planificarea calităţii produsului şi a procesului de producţie,
controlul, aprecierea şi planificarea calităţii materialelor
furnizate;
- controlul la intrare a materialelor;
- controlul producţiei gata;
- aprecierea calităţii producţiei;
- aprecierea calităţii procesului de producţie;
- controlul calităţii produsului şi a procesului de producţie;
- controlul aparatajului care furnizează informaţia despre
calitatea producţiei;
- instruirea prin metoda garantării calităţii, dezvoltarea
personalului;
- etc.
Scopul managementului general al calităţii este atingerea unei
calităţi mai înalte a produselor şi serviciilor. Ce înseamnă „o calitate
mai înaltă”? Conceptul japonez, de exemplu, oferă patru niveluri de
calitate (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1
Dinamica nivelurilor calităţii (conceptul japonez)
Nivelurile calităţii Serii aproximative a apariţiei şi
realizării conceptului formării nivelului
de calitate
1950 1960 1970 1980
1. Corespunderea standardului
2. Corespunderea utilizării
3. Corespunderea cerinţelor de
facto ale pieţei
4. Corespunderea cerinţelor
ascunse
Primul nivel – „Corespunderea standardului”. Calitatea
producţiei este apreciată corespunzătoare sau necorespunzătoare
cerinţelor.
65
Al doilea nivel – „Corespunderea utilizării”. Producţia
trebuie să corespundă nu doar normelor standard, ci şi să satisfacă
cerinţele de exploatare. Astfel, producţia se va bucura de căutare în
piaţă.
Al treilea nivel – „Corespunderea cerinţelor de facto ale
pieţei”. În mod ideal, acest lucru înseamnă o înaltă calitate a
producţiei la preţ redus. Dar pentru realizarea unui astfel de rezultat
trebuie de schimbat întregul sistem de funcţionare. Singura
modalitate de atingere a preţului redus la producţie, avînd inalta
calitate este fabricarea producţiei fără defecte sau cu o cotă minimală
a defectelor (de exemplu, producţia fără cusur la turnătorie nu este
posibilă). Aceasta, mai întîi de toate, depinde de constiinciozitatea
lucrătorilor şi de eforturile lor permanente în vederea asigurării
calitatăţii. Producţia este fabricată de lucrător şi nu de inginer, nu de
manager. Prin urmare, toţi lucrătorii trebuie să identifice permanent
defectele şi să le repare de sine stătător.
Al patrulea nivel – „Corespunderea cerinţelor ascunse (ne-
evidente)”. În ţările industrializate, piata este inundată cu producţia
care puţin diferă după nivelul calităţii şi satisface toate cerinţele
evidente şi ne-evidente ale cumpărătorului. De aceea, preponderent,
se vinde producţia care ţine cont de cererea latentă. Pe baza unei largi
publicităţi întreprinderea producătoare încearcă să accentueze aceste
cerinţe ne-evidente.
Fiecare întreprindere deţine instrumentele necesare pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor, cum ar fi:
- diagrama Pareto;
- diagrame cauză-efect;
- histograme;
- cartelele de control.
Diagrama Pareto este utilizată pentru a evalua frecvenţa de
apariţie a rebutului. Experienţa cercetării frecvenţei cu care apare
rebutul arată, că un număr mic de tipuri de rebut constituie o cotă
mai mare din numărul total. Frecvenţa sumară de apariţie a rebutului
din categoria „altele” nu trebuie să depăşească 10%, adică în alte
66
tipuri de rebut ar trebui să fie incluse acelea, cota sumară a cărora să
nu depăşească 1/10 (figura 3.2).
1 - încălcarea disciplinei tehnologice (45% din tot rebutul),
2 – construcţia nereuşită a echipamentului tehnologic (30%),
3 - defecte de materii prime (12%),
4 - erori în organizare (5%),
5 - alte cauze (8%).
Fig. 3.2. Diagrama Pareto
Diagrama cauză şi efect (diagrama lui Ishikawa, diagrama
„scheletului de peşte” este rezultatul structurării problemei (figura 3.3).
Aceasta reflectă structura logică a relaţiilor dintre factorii
principali de calitate a mărfii, care influenţează asupra calităţii
producţiei: materiale, materii prime, masină, muncitori. La
construirea diagramei factorii se plasează în funcţie de nivelul de
importanţă (mai aproape de scopul înaintat este plasat factorul mai
semnificativ). Totodată, fiecare factor poate fi împărţite în factori
mai mici.
Rebut, %
100
50
Cauza rebutului
67
1 - calitatea materiei prime
1.1 - calitatea metalului
1.1.1 - calitatea oţelului laminat
2 - calitatea materialelor
2.4 - calitatea combustibilului şi a lubrifianţilor
2.4.1 - calitatea păcurii
3 - productivitatea şi calitatea funcţionării masinii
3.2 - calitatea echipamentului tehnologic
3.2.1 - productivitatea şi calitatea proceselor
4 - nivelul de calificare al lucrătorilor.
4.3 - nivelul de calificare al lucrătorilor la maşini-unelte
4.3.1 - nivelul de calificare a strungarilor.
Fig. 3.3. Diagrama cauză şi efect de îmbunătăţire a calităţii mărfii
Histograma este o curbă construită prin punctele marginale
de sus ale distribuţiei statistice care reflectă valoarea medie
(mediana) a indicelui calităţii (figura 3.4).
Fişa de control (figura 3.5)este una din principalele pîrghii
într-un vast arsenal de metode statistice pentru controlul calităţii.
2 1
1.1.1
2.4
2.4.1
1.1
.
Sporirea
calităţii producţiei
4.3.1
4.3
4
3.2.1
3.2
3
68
Fig. 3.4. Histograma distribuţiei statistice a indicatorilor de calitate
Zona A şi F - zona procesului instabil
Zona B şi E - zona procesului normal
Zona C şi D - zona procesului stabil
Fig. 3.5. Fişa de control a calităţii
Para
me
trii
de m
ăsură
Zona А 7
Zona В
Zona С 4
Zona D
Zona E 5 6 8 9 10
Zona F 2
Limita de control (max)
Limita de control (min)
1
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Valoarea medie
Numărul partidei, Pieselor,
Seturilor de piese, produselor
Valoarea medie Dimensiunea
69
Acesta constă dintr-o linie centrală, care reflectă valoarea
indicelui de calitate şi a încă două nivele de control (inferior şi
superior). În timpul procesului de producţie se selectează toate
articolele sau, se selectează la întâmplare, şi se măsoară parametrul
de control, valoarea căruia este reflectată de axa verticală a fişei de
control.
Rezultatele măsurărilor sunt aplicate pe fişa de control şi, în
funcţie de densitatea devierilor a parametrului controlabil se ia
decizia asupra corijarea procesului tehnologic.
De exemplu, din cele 10 măsurări de verificare - 5 (sau 50%)
din ele sunt situate în zona unui proces instabil, iar 1 măsurare
(masurarea nr. 1) a arătat prezenţa rebutului.
Prin urmare, procesul tehnologic necesită o reajustare în
direcţia de ajustare a parametrului dat.
3.4. STANDARDIZAREA CA BAZĂ PENTRU ASIGURAREA
CALITĂŢII PRODUCŢIEI
O influenţă semnificativă asupra procesului de asigurare
permanentă a procesului de producţie şi asupra asigurării pieţei cu
produse competitive o au standardizarea şi certificarea produselor [8,
pag. 80-83].
Managementul calităţii producţiei este bazat pe standarde de
stat, internaţionale, ramurale şi pe standardele întreprinderilor.
Standardul este un document normativ-tehnic care stabileşte
cerinţele de bază faţă de calitatea produselor. Standardele determină
ordinea şi metodele de planificare privind îmbunătăţirea calităţii
produselor la toate etapele ciclului de viaţă şi stabilesc cerinţele faţă
de mijloacele şi metodele pentru monitorizarea şi evaluarea calităţii.
Sistemul actual de standardizare permite elaborarea şi
menţinerea în starea actuală a:
limbajul tehnic unificat
seriile unificate ale celor mai importante caracteristici ale
producţiei (de admitere şi ajustare, de tensiune, de
frecvenţă, etc. )
70
seriile de tipodimensiuni (tip de dimensiune) şi
construcţiile standardizate ale articolelor de aplicare în
domeniul industriei constructoare de maşini (rulmenţi,
elemente de fixare, unelte de tăiere şi altele. );
sistemul de clasificare a informaţiilor tehnice şi
economice;
date informative autentice cu privire la proprietăţile
materialelor şi a substanţelor.
Din 1987 au fost aprobate şi puse în vigoare cinci standarde
internaţionale ale seriei ISO 9000 pentru sistemele de calitate:
1) ISO 9000 „Îndrumar general al calităţii şi standarde
pentru asigurarea calităţii. Linii directoare pentru
selectare şi aplicare .
2) ISO 9001 „Sistemul calitatăţii. Model pentru asigurarea
calităţii în proiectare şi (sau) elaborare, fabricare,
instalare şi servire”.
3) ISO 9002 „Sistemul calitatăţii. Model pentru asigurarea
calităţii în producţie şi instalare”.
4) ISO 9003 „Sistemul calitatăţii. Model pentru asigurarea
calităţii în inspecţia finală şi testări”.
5) ISO 9004 „Îndrumar general al calităţii şi elementele
sistemului calităţii. Linii directoare.
Aceste standarde sunt utilizate de către toate ţările din lume
pentru a perfecţiona sistemele existente de calitate in companii.
Standardele ISO sunt voluntare de utilizare. Totodată,
utilizarea lor în standardizarea naţională este legată cu expansiunea
exporturilor, piaţa de desfacere, menţinerea competitivităţii
producţiei fabricate.
În standardele de stat sunt incluse următoarele dispoziţii:
Cerinţele faţă de calitatea produselor, lucrărilor şi
serviciilor, care ar garanta securitatea vieţii, sănătăţii şi a
bunurilor, protecţia mediului – cerinţe obligatorii faţă de
tehnica securităţii şi de igiena de producţie.
Cerinţe faţă de compatibilitatea şi substituibilitatea
reciprocă a produselor.
71
Metode de control ale cerinţelor faţă de calitatea
produselor, lucrărilor şi serviciilor, care ar garanta
securitatea vieţii, sănătăţii şi a bunurilor, protecţia
mediului – cerinţe obligatorii faţă de tehnica securităţii şi
de igiena de producţie.
Proprietăţile de bază de consum şi operaţionale ale
produselor, cerinţe faţă de ambalarea, etichetarea,
transportarea şi depozitarea, utilizarea.
Dispoziţiile, care asigură unitatea tehnică la elaborare,
fabricare, exploatare a produselor şi prestarea serviciilor,
reguli de asigurare a calităţii producţiei, integritatea şi
utilizarea raţională a tuturor tipurilor de resurse, de
termeni, definiţii şi alte reguli şi norme generale tehnice.
În Moldova, documentele normative de standardizare sunt
împărţite în următoarele categorii:
standarde de stat - SM;
standarde ramurale – RT;
condiţii tehnice – CT;
standardele pentru întreprinderi şi asociaţii - SF.
Standardizarea se bazează pe o serie de principii:
repetabilitatea defineşte gama de obiecte la care sunt
aplicabile lucruri, procese, relatii, având o trăsătură comună -
repetabilitate în timp sau spaţiu; varietate este crearea diversităţii
raţionale, care garantează minimul de varietăţi raţionale de elemente
standard, care intră în componenţa obiectului standardizat;
sistemic defineşte un standard ca element al sistemului şi duce
la crearea unor sisteme de standarde, legate între ele prin esenţa
interioară a obiectelor concrete ale standardizării;
substituibilitatea reciprocă este aplicabilă faţă de tehnică,
care presupune un ansamblarea sau substituirea unor piese identice,
confecţionate în diferite perioade de timp şi în diferite puncte ale
spaţiului.
72
În condiţiile practicii de afaceri din Moldova perfecţionarea
sistemului de standardizare şi aplicarea standardelor internaţionale
garantează premizele necesare pentru instituirea unor sisteme de
asigurare a calităţii, care pot îmbunătăţi în mod semnificativ
competitivitatea produselor. Acest lucru se realizează prin
intermediul certificării. Certificarea face posibilă verificarea, în
momentul cumpărării, corespunderea mărfii cerinţelor standardului.
3.5. ESENŢA ŞI SEMNIFICAŢIA COMPETITIVITĂŢII
PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE MODERNE
Concurenţa este un atribut inseparabil al economiei de piaţă şi
joacă un rol foarte important şi pozitiv. Concurenţa pentru
întreprinderi este o forţă motrice semnificativă pentru accelerarea
progresului tehnico-ştiinţific şi fabricarea produselor competitive.
Aceasta nu le face doar să implementeze totul ce este nou şi
progresist, ci şi să utilizeze mai eficient toate resursele disponibile în
cadrul întreprinderii [10, pag. 119].
Concurenţă, în sensul larg al cuvântului, înseamnă rivalitate
în orice domeniu de activitate. Dacă examinăm concurenţa de pe
poziţii strict economice, atunci aceasta înseamnă o concurenţă între
organizaţiile comerciale pentru condiţii mai favorabile de producere
şi desfacere, pentru obţinerea unei comenzi mai avantajoase în
scopul de a consolida poziţia pe piaţă şi de a obţine un profit maxim
acum sau in viitor.
Factor concurenţei poartă un caracter forţat, silind
producătorii, ameninţaţi de excludere de pe piaţă, să se preocupe
permanent de sistemul calităţii şi de competitivitatea în ansamblu a
mărfii lor, iar piaţa apreciază în mod obiectiv şi sever în mod riguros
rezultatele activităţilor acestora.
Vânzarea produselor înseamnă că, după proprietăţile sale de
consum şi de altă natură, acestea satisfac necesităţile societăţii, în
persoana consumatorilor concreţi. Coincidenţa proprietăţilor, a
caracteristicilor mărfii şi a cerinţelor consumatorului, respectîndu-se
totodată interesele producătorului şi a consumatorului, care înseamnă
73
corespunderea deplină a mărfii condiţiilor pieţii, se numeşte
competitivitate.
Există două concepte: „competitivitatea întreprinderii” şi
„competitivitatea mărfii”.
Sub competitivitatea întreprinderii se înţelege capacitatea
întreprinderii de a fabrica produse competitive, datorită putinţei sale
de a utiliza în mod eficient potenţialul resurselor financiare, de
producţie şi de personal.
Sub competitivitatea mărfii se înţelege totalitatea
caracteristicilor sale calitative şi valorice (în expresie bănească), care
garantează satisfacerea necesităţii concrete a cumpărătorului şi se
deosebeşte de alte produse-concurente similare.
Absolut competitive, reieşind din această premisă, sunt noi
tipuri de mărfuri, care nu au analogii pe piaţă.
Determinînd competitivitatea mărfurilor, producătorul de
bunuri trebuie să cunoască în mod obligatoriu cerinţele potenţialilor
cumpărători şi aprecierea consumatorilor. De aceea, formarea
competitivităţii producţiei începe cu determinarea caracteristicilor de
consum esenţiale, care răspund nevoilor consumatorilor. Acesta este
motivul pentru punerea bazei competitivităţii mărfurilor trebuie să fie
începută încă la etapa de proiectare a acestora.
Competitivitatea mărfurilor este un factor decisiv în succesul
său comercial în piaţa concurenţială dezvoltată. Acest concept
înseamnă corespunderea mărfii condiţiilor pieţei, cerinţelor concrete
ale consumatorilor, nu doar prin caracteristicile sale calitative,
tehnice, economice şi estetice, ci şi prin condiţiile de utilizare a
acesteia.
Pentru a determina competitivitatea produselor producătorii
săi trebuie să cunoască [14, pag. 402]:
- cerinţele concrete ale potentialilor cumparatori (consumatori)
faţă de marfa propusă pe pieţă;
- dimensiunile posibile şi dinamica cererii la produse;
- nivelul de plată al preţurilor de piaţă la mărfuri;
- nivelul scontat de concurenţă la piaţă a mărfurilor
corespunzătoare;
74
- parametrii determinativi ai produselor concurenţilor
principali;
- cele mai promiţătoare pieţe pentru produsul respectiv şi
etapele de fixare a acestora;
- termenul de recuperare a cheltuielilor, legate de proiectarea,
confecţionarea si promovarea pe piaţă a noului produs.
Competitivitatea şi calitata reprezintă o expresie concentrată a
unui ansamblu de posibilităţi ale ţării, a oricărui producător să
creeze, să producă şi să vândă bunuri şi servicii [6, pag. 166-167].
Competitivitatea se deosebeşte de calitatea mărfii.
Competitivitatea este determinată de acea totalitate de proprietăţi
care prezintă interes pentru un anumit grup de cumpărători şi
asigură satisfacerea necesităţilor date, alte proprietăţi nu se iau în
calcul [12, pag. 254].
Acelaşi produs poate fi competitiv pe piaţa internă, şi
necompetitivă pe piaţa externă. Competitivitatea mărfurilor variază
în funcţie de conjunctura pieţei, publicitate şi de alţi factori interni şi
externi. Marfa de o calitate mai înaltă poate fi mai puţin competitivă
în cazul, în care, costul său este semnificativ mărit pe contul atribuirii
acesteia unor noi caracteristici care nu sunt solicitate de către grupul
de consumatori, pentru care este predestinată această marfă.
În consecinţă, competitivitatea mărfurilor poate varia
considerabil, având caracteristici de calitate neschimbate, ca răspuns
la schimbarea conjuncturii pieţei, a publicităţii şi altor factori.
Astfel, prin competitivitate se înţelege un complex de
caracteristici de consum şi valorice (de preţ) ale mărfii, care
determină succesul ei pe piaţă, cu alte cuvinte, prioritatea anume a
acestuia faţă de celelalte produse în condiţiile unei largi oferte de
produse similare competitive. Dat fiind că, în spatele mărfurilor stau
producătorii acestora, putem spune, cu toată responsabilitatea, despre
competitivitatea întreprinderilor, asociaţiilor, societăţilor, firmelor,
chiar şi despre ţările, în care acestea sunt amplasate [6, pag. 167].
Orice produs de pe piaţa, de fapt este testat în privinţa
nivelului de satisfacere a necesităţilor societăţii: fiecare cumpărător
75
cumpără acea marfă, care satisface maximal necesităţile lui
personale, iar cumpărătorii în ansamblu – acea marfă, care
corespunde pe deplin necesităţilor societăţii.
3.6. METODA EVALUĂRII COMPETITIVITĂŢII
PRODUSELOR
Pentru a-şi satisface necesitatea, cumpărătorului nu îi este
suficient să cumpăre marfa. Dacă acest produs este destul de
complicat din punct de vedere tehnic, atunci cumpărătorul va suporta
cheltuieli pentru exploatarea acestuia (să plătească pentru
combustibil, ulei lubrifiant, piese de schimb, reparaţii), să
remunereze munca personalului de deservire (dacă este marfă cu
destinaţie de producţie), să suporte cheltuieli pentru formarea
profesională a acestuia, pentru asigurare etc. Astfel, cheltuielile
cumpărătorului constau din două părţi: cheltuieli pentru achiziţie
(preţul mărfii) şi cheltuieli legate de consum, numit preţ de consum
[6, pag. 167].
Preţul de consum este, de regulă, mult mai mare decât preţul
de vânzare (din costurile totale de exploatare pe toată durata de
funcţionare a transportului, preţul de vânzare nu depăşeşte 20%, ale
unui camion – 15% , ale unui frigider de uz casnic – aproximativ
10%) de aceea, cea mai competitivă marfă nu este aceea, care este
oferit la cel mai mic pret pe piată, dar acea marfă, la care preţul
minim de consum pentru întreaga perioadă de serviciu este stabilită
de consumator.
Cu toate acestea, acest indicator economic, fiind foarte
important, nu cuprinde în totalitate noţiunea de competitivitate.
Numărul de parametri ai competitivităţii depinde de tipul si
complexitatea produsului din punct de vedere tehnic şi operaţional,
precum şi de scopul cercetărilor şi de alţi factori externi.
În cele din urmă, competitivitatea este determinată doar de
acele proprietăţi care prezintă un interes considerabil pentru
cumpărător (şi, desigur, garantează satisfacerea acestei necesităţi).
76
Toate specificaţiile produsului, care depăşesc intereasele
cumpărătorilor, sunt apreciate în timpul evaluării competitivităţii, ca
fiind caracteristici, ce nu au tangenţă cu aceasta în condiţiile
concrete.
Pentru a evalua competitivitatea se stabileşte lista
parametrilor care urmează să fie analizate şi care sunt semnificative
din punct de vedere al consumatorului.
Nomenclatorul parametrilor, utilizaţi pentru evaluarea
competitivităţii, include două grupuri generalizate de parametri [7,
pag. 29-31]:
parametrii de calitate (tehnice);
parametrii economici.
La grupul de parametri tehnici se raportează parametrii de
necesitate, care caracterizează conţinutul acestei necesităţi şi
condiţiile de satisfacere a acesteia: parametrii de destinaţie,
ergonomici, estetici, normativi.
La grupul de parametri economici se raportează cheltuielile
totale ale consumatorului (preţ de vânzare) pentru achiziţionarea şi
consumul produsului.
Evaluarea capacităţii mărfii să concureze se face prin
compararea proprietăţilor produselor analizate cu proprietăţile
similare ale modelului de bază sau modelului standard. Ca bază de
comparare a producţiei competitive se iau necesităţile cumpărătorului
sau un model. Modelul este un produs similar, care are un volum
maximal de vânzări şi una din cele mai bune perspective în viitor.
Comparaţiile se fac după grupurile de parametri tehnici şi
economici prin metodele aprecierii diferenţiale sau integrale.
Metoda diferenţiala se bazează pe folosirea şi compararea
parametrilor unici. Ca urmare se determină dacă este atins nivelul în
general; după care parametri nu este atins; care din parametri se
deosebesc cel mai puternic de parametrii de bază.
Metoda complexă de evaluare a competitivităţii se bazează pe
utilizarea indicilor complecşi (de grup, generalizate şi integrali) sau
77
pe compararea dintre anumite efecte specifice şi utile ale producţiei
analizate şi model.
La aplicarea metodei diferenţiale se calculează următorii
indicatori:
a) preţul de consum al mărfii (PCM).
b) costul de cost de producţie şi de vânzare a mărfii (C).
Mai competitivă este acea marfă, ale cărei costuri de
producţie şi de vînzare sunt minime.
c) indicii calităţii mărfii (H) cum ar fi: fiabilitatea,
durabilitatea, mentenabilitate etc.
Competitivitatea producţiei poate fi cuantificată (exprimată în
cantitate) cu ajutorul factorului de competitivitate (C) obţinut prin
compararea dintre indicii modelului dat şi marfa luată ca bază de
comparaţie:
;1 б
пр
с
пр
Р
РК ;2 б
с
С
СК б
с
Н
НК 3 (3.4)
unde: Pc
np, C
á, H
á – sunt indicatorii modelului de bază;
Pc
np, C
c, H
c – sunt indicatorii mărfii comparate .
Dacă K1 şi K2 < 1, iar K3 > 1, atunci marfa comparată este
mai competitivă,dacă însă , K1 şi K2 > 1, iar K3 < 1 atunci marfa
comparată este mai puţin competitivă, iar dacă K1 = 1, K2 = 1 = 1, şi
K3 = 1 atunci competitivitatea este acelaşi.
Folosind metoda complexă de evaluare a competitivităţii
produselor, se fac următoarele calcule:
a) a indicelui de grup după parametrii tehnici (iT)
n
i
iiT aQi1
, (3.5)
78
unde: Qi - este indicile unic după parametrul tehnic cu indicele i;
ai - este ponderea parametrui cu indicele i într-un set
comun de parametri tehnici;
n - este numărul de parametri.
b) a indicelui de grup după parametrii normativi (iЭ)
n
i
iпрЭ ZРi1
, (3.6)
unde: Pnp - este preţul de cumpărare;
Zi - sunt cheltuielile de consum referitoare la anul al i-lea
de servire a produsului;
n - este anul de servire.
c) un indice de grup după parametrii normativi (iH)
n
i
iН gi1
, (3.7)
unde: g - este un unicul indicator de competitivitate după
parametrii normativi.
Calculul indicelui integral al competitivităţii producţiei analizate
în raport cu indicele i poate fi găsit după formula [7, pag. 31]:
E
NT
i
iii
, (3.8)
Acest indicator reflectă diferenţa dintre produsele
competitive comparate în raport cu efectul de consum (T – parametrii
tehnici al produsului și N – gradul de noutate a produsului), care
revine la o unitate de cheltuială ale cumpărătorului
Dacă nu este posibilă determinarea indicelui de grup după
parametrii normativi, atunci indicele integral al competitivităţii
producţiei se calculează după parametrii tehnici (T) şi economici (E):
79
E
T
i
ii
, (3.9)
Această metodă este utilizată pe scară largă deoarece permite
să se ţină cont pe cat de bune în utilizarea sa sunt mărfurile
comparabile (ţinîndu-se cont şi de parametrii tehnici).
Orice marfă, după ieşire pe piaţă, începe să-şi piardă treptat
potenţialul său de competitivitate. Un astfel de proces poate fi
încetinit şi chiar temporar reţinut, dar oprirea acestuia este
imposibilă. Prin urmare, un nou produs se proiectează în
conformitate cu programul, care îi asigură intrarea pe piaţă în
momentul cînd produsul precedent şi-a pierdut semnificativ
competitivitatea. Cu alte cuvinte, competitivitatea produselor noi
trebuie să fie anticipativă.
De aceea, studiul competitivităţii mărfurilor trebuie să fie
efectuat în mod continuu şi sistematic, în strânsă legătură cu fazele
ciclului său de viaţă, pentru a intui cu promptitudine momentul de
începere a micşorăriiindicelui de competitivitate şi pentru a lua soluţii
adecvate de preîntîmpinare (de exemplu, pentru a scoate produsul din
producţie, a-l moderniza, a-l transfera în alt sector al pieţei).
3.7. COMPETITIVITATEA INTREPRINDERII
Din momentul fondării sale şi pe toată durata de existenţă a
oricărei firme industriale, orice producător de mărfuri se confruntă cu
necesitatea de soluţionare a problemei de importanţă vitală pentru ei
– competitivitatea. Economia din majoritatea ţărilor lumii este
profund atrasă în relaţiile economice mondiale, iar pieţa naţională şi
cerinţele sale sunt formate în creştere sub influenţa activă a pieţei
globale şi a concurenţei internaţionale.
Competitivitatea unui obiect se determină faţă de o piaţă
concretă sau un grup concret de consumatori, format după criteriile
respective ale segmentării strategice a pieţei. În cazul în care nu este
80
indicată piaţa în care obiectul este competitiv, aceasta înseamnă că
acest obiect la un anumit moment este cel mai bun model din lume.
Competitivităţii întreprinderii este o caracterizare relativă,
care exprimă diferenţa dintre dezvoltarea firmei respective, de
dezvoltarea întreprinderilor competitive, după gradul de satisfacere
cu produsele sale a nevoilor oamenilor şi după eficienţa activităţilor
de producţie. Competitivităţii întreprinderii caracterizează
posibilităţile şi dinamica de adaptarea a acesteia la condiţiile
concurenţei de piaţă.
Competitivităţii întreprinderilor depinde de mai mulţi factori,
cum ar fi:
- competitivitatea mărfurilor întreprinderii pe o piaţa internă şi
străină;
- tipul de mărfuri fabricate;
- capacitatea de desfacere a pieţei (numărul vânzărilor anuale);
- căile de acces pe piaţă;
- poziţiile concurenţiale ale întreprinderilor care deja activează
pe piaţă dată.
Competitivitatea producţiei şi competitivitatea întreprinderii
producătoare de produse se raportează între ele ca o parte şi un
întreg. Posibilitatea companiei de a concura pe o piata anumită de
desfacere a mărfurilor este direct dependentă de competitivitatea
mărfurilor şi de totalitatea metodelor economice de funcţionare a
întreprinderii, care au un impact asupra rezultatelor luptei
concurenţiale.
Asupra nivelului competitivităţii întreprinderilor are o
influenţă mare nivelul ştiinţific şi tehnic şi gradul de perfecţionare a
tehnologiei de producţie, utilizarea celor mai noi invenţii şi
descoperiri, implementarea unor mijloace moderne de automatizare a
procesului de producţie.
Nivelul de competitivitate al firmelor producătoare de materie
primă este în mare măsură determinat de aceea ce fel de mărfuri
vinde, unde şi cum mărfurile sunt consumate.
81
Poziţiile concurenţiale ale întreprinderilor pe piaţă depind, de
asemenea, de acel sprijin şi asistenţă, pe care compania le primeşte
din partea autorităţilor naţionale de stat şi altor organizaţii prin
acordarea de garanţii la exportul de credite, asigurarea acestora,
scutirea de taxe şi impozite, acordareaa subvenţiilor de export,
furnizării de informaţii cu privire la conjunctura pieţei etc.
Intreprinderile acordă o mare importanţă analizei punctelor
forte şi slabe pentru evaluarea posibilităţilor reale de luptă
concurenţială şi de elaborare a măsurilor şi mijloacelor, prin care
întreprinderea ar putea îmbunătăţi competitivitatea şi asigura
succesul său. În procesul de cercetare de marketing pentru a evalua
competitivitatea întreprinderii se utilizează unii indici numerici care
indică gradul de stabilitate a întreprinderii, capacitatea de a fabrica
producţia care se bucură de solicitate la piaţă şi care asigură
întreprinderii obţinerea rezultatelor preconizate stabile şi finale.
Întreprinderea, care are cheltuieli de producţie mai mici,
primeşte o cantitate mai mare de profit, ceea ce permite să îşi extindă
producţia, să mărească nivelul său tehnic, eficienţa economică şi
calitatea producţiei, precum şi să perfecţioneze sistemul de vânzare.
Ca urmare, competitivitatea unei astfel de întreprinderi creşte, ceea
ce contribuie la mărirea volumului vânzărilor pe contul altor
întreprinderi, care nu au astfel de posibilităţi financiare şi tehnice.
Evaluarea competitivităţii întreprinderii într-o anumită piaţă
sau pe un segment al acesteia se bazează pe o analiză aprofundată a
posibilităţilor tehnologice, industriale, financiare şi de marketing ale
întreprinderii. Aceasta este chemată să identifice posibilităţile
potenţiale ale întreprinderii şi măsurile, pe care o întreprindere
trebuie să întreprindă pentru a asigura o poziţie competitivă pe o
anumită piaţă.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Calitatea producţiei
Efectul util al mărfii
Nivelul tehnic al producţiei
Metode de identificare a calităţii producţiei:
82
- de măsurare
- de înregistrare
- de calculare
- organoleptice
- sociale
- expertiză
Indicatori de calitate ai producţiei:
- generale
- de generalizare (de sinteză)
- diferenţiali
- tehnici
- tehnologici
- a fiabilităţii şi rezistenţei
- estetici
- organoleptici
- economici
Indicatori de caracteristici ai producţiei:
- predestinaţie
- fiabilitate
- integritate
- mentenabilitate
- durabilitate
- transportabilitate
- ţinerea de patente juridică
- de securitate
Calitatea optimală din punct de vedere economic
Defect al producţiei
Conceptul managementului general al calităţii
Diagrama Pareto
Diagram cauză şi efect diagrama „scheletului de peşte”)
Histograma calităţii
Fişa de control
Standard
Standardele internaţionale de calitate a mărfurilor
Competitivitatea mărfurilor
Competitivitatea întreprinderii
Parametrii tehnici de competitivitate
Parametrii economici ai competitivităţii
83
Metoda diferenţială de comparare a competitivităţii
Metod complexă de comparare a competitivităţii
Preţul de consum
Poziţiile concurenţiale ale firmei
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Dezvălui esenţa conceptului de calitate a produsului.
2. Ce se înţelege prin efectele benefice ale unei mărfi?
3. Nivel tehnic al producţiei – o caracteristică relativă a calităţii
producţiei. Explicaţi esenţa.
4. Care metode de identificare a calităţii producţiei se folosesc la
întreprinderi?
5. Ce este inclus în sistemul de indicatori ai calităţii ?
6. Care grupuri de indicatori se pot folosi la evaluarea calităţii producţiei?
7. Dezvăluiţi esenţa principalilor indicatori de calitate ai producţiei.
8. Ce se înţelege printr calitate optimă punct de vedere economic ?
9. Dezvălui esenţa conceptului de management general al calităţii (TQM).
10. Esenţa, metodele de construcţie şi însemnătatea diagramei Pareto.
11. Explicaţi conţinutul diagramei cauză şi efect diagrama „scheletul de
peşte”).
12. Care este însemnătatea histogramei în gestionarea calităţii producţiei la
întreprinderi?
13. Ce înţelegeţi prin fişa de control în sistemul de gestionare a calităţii?
14. Ce însemnătate o au standardele în sistemul de gestionare a calităţii
producţiei?
15. Care din standardele internationale de calitate cunoaşteţi?
16. Ce se înţelege prin competitivitatea mărfurilor şi prin competitivitatea
întreprinderilor?
17. În ce fel calitatea influienţează competitivitatea mărfurilor?
18. Care alţi factori decât cei de calitate influienţează competitivitatea
mărfurilor?
19. Ce include termenul „preţul de consum”?
20. Dezvăluiţi esenţa metodelor de comparare diferentială si integrată a
indicilor de competitivitate.
21. Cum se identifică coeficientul competitivităţii mărfii?
22. Exemplificaţi metoele de calculare a indicatori de grup ai
competitivităţii mărfurilor după parametrii tehnici, economici şi
normativi.
84
23. Ce arată şi cum se calculează indicele integral al competitivităţii
mărfurilor?
24. Ce înţelegeţi prin competitivitatea întreprinderilor?
25. Ce factori determină competitivitatea întreprinderii?
26. Ce stă la baza evaluării competitivităţii întreprinderii?
BIBLIOGRAFIE 1. Bohosievici C. Asigurarea calităţii, Chişinău: Tehnica-Info, 2001.
2. Chirilă V. Managementul calităţii, Chişinău: Editura Tehnica-Info, 2002.
3. Ciornâi, Nicilae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual
universitar., Chişinău: Prut Internaţional, 2003.
4. Cotelnic A. Managementul activităţii de producţie, Chişinău: Editura
Evrica, 2003.
5. Isaic-Maniu Al. Controlul statistic al calităţii, Chişinău: Editura ASEM,
2008.
6. Маркетинг. Учебник. Под. ред. А.Н. Романова. – М.: Банки и
биржи, ЮНИТИБ 1995.
7. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. Учебное пособие. –
М.: ИНФРА-М, 2000.
8. Пармакли Д.М., Арикова З.Н. Предприятие в современной
экономической системе. Учебное пособие, Комрат, SRL
„Centrografic”, 2009.
9. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul : USC, 2007.
10. Сергеев И.В. Экономика предприятия. Учебное пособие. – М.:
Финансы и статистика, 2001.
11. Фатхутдинов Р.А. Организация производства. Учебник. – М.:
ИНФРА-М, 2002.
12. Чуев И.Н., Чуева Л.Н. Экономика предприятия. Учебник. М.:
Издательство – торговая корпорация «Дашков и К°», 2007.
13. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. Проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи,
ЮНИТИ, 1998.
14. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф. Покропивного,
Киев, 2003.
85
CAPITOLUL IV. PERSONALUL INTREPRINDERII
4.1. PERSONALUL INTREPRINDERII ŞI CLASIFICAREA
ACESTUIA
Din totalitatea resurselor firmei un loc special îl ocupă
personalul. Transformarea resurselor materiale are loc în urma
interacţiunii dintre mijloacele de producţie şi munca lucrătorilor
firmei, care partiicpă în activitatea de producţie [5, pag. 38-41].
Angajatul este purtătorul şi proprietarul forţei sale de muncă.
În aceasta constă particularitatea resurselor de muncă, precum şi
diferenţa față de alte tipuri de resurse. O trăsătură distinctă a acestui
tip de resursă se manifestă şi prin aceea că un angajat nu poate servi
doar ca un mijloc pentru atingerea obiectivelor companiei, el mai
introduce în procesul de producţie şi un anumit sens al vieţii.
Posedînd anumite abilităţi, initiativă şi voinţă, angajatul
devine un obiect activ de administrare şi este un promototr al propriei
linii de comportament, uneori foarte eficient şi util pentru firmă. Un
angajat, care este un membru formal al oarecărei structuri speciale
ale firmei, poate să fie în acelaşi timp şi membru al diferitor grupuri
neformale de oameni, comunicarea cu care va influenţa
comportamentul unora faţă de alţii şi, respectiv, eficienţa sarcinilor
îndeplinite.
Trebuie remarcată şi o astfel de particularitate a personalului
ca necesitatea deţinerii dreptului de proprietate asupra mărfii
(muncii) de la deţinătorul ei. Un om nu poate să aparţină integral
firmei. La dispoziţia firmei este pusă doar forţa de muncă a acestuia
în schimbul anumitei plăţi. Lucrătorul construieşte de sine stătător
politic sa personală şi decide să lucreze la această firmă sau să
demisioneze. El se realizează în producţie doar parţial. Existenţa lui
nu se limitează numai la activitatea de producţie în cadrul firmei, ea
îşi găseşte o expresie mai largă în afara de producţiei, într-o varietate
de contacte sociale. Odată cu aspectul bănesc al tranzacţiei încheiate
între angajator şi vînzător al muncii un rol important îl joacă şi
86
aspectele non-financiare: condiţiile de muncă, perspectivele de
carieră şi de formare profesională etc.
Dacă fiecare angajat este unical, iar locurile de muncă se
deosebesc unele de altele şi impun cerinţe specifice faţă de lucrători,
atunci şi contractele individuale de muncă, într-o mare măsură,
poartă un caracter individual.
Persoana care se angajează reiese din nivelul şi condiţiile de
remunerare a muncii, din atractivitatea acestei munci etc. În cazul în
care, cererea şi oferta coincid, atunci se determinată preţul forţei de
muncă de calitatea respectivă, adică salariul, indicat în contract. În
acesta sunt expuse condiţiile obligatoare pentru îndeplinire de către
părţi.
La nivel de întreprindere, în loc de terminul „resurse de
muncă” se foloseşte termenul „cadre” sau „personal”. Toţi angajaţii
firmei, în funcţie de gradul de participare a acestora în activităţi de
producţie se împărt în două categorii:
• personalul industrial-productiv, ocupat nemijlocit în
procesul de producţie sau servicii şi deservirea
acestuia;
• personalul ne-industrial, care activează în domeniul
gospodăriei comunal-locative, medicinii, şi în instituţii
de cultură şi învăţământ etc.
Personalul industrial - productiv, în funcţie de sarcinile
îndeplinite în procesul de producţie se împarte în muncitori,
personalul tehnico-ingineresc, slujbaşi, personalul (inferior) de
serviciu, ucenici şi paza.
La muncitori se raportă persoanele, care sunt direct implicaţi
în procesul de creare a bunurilor materiale (prestarea serviciilor). La
rândul său, după natura de participare la procesul de producţie,
muncitorii se divizează în productivi (de bază) şi auxiliari.
La cei poductivi se raportă muncitorii implicaţi direct în
fabricarea produselor (operatori/lucrători la maşina-unealtă,
instalatori, electricieni etc.).
87
La cei auxiliari se raportă muncitorii care deservesc
procesele de producţie îndeplinite de către muncitorii principali
(reglori, reparatori, magazioneri etc.).
Personalul tehnico-ingineresc îndeplineşte funcţii de
administrare tehnică, organizaţională, economică şi de dirijare a
firmei (contabili, dispeceri, ingineri, economişti, jurişti etc.).
La slujbaşi se referă lucrătorii, care sunt implicaţi în
pregătirea şi perfectarea documentaţiei, evidenţă şi control, deservire
gospodărească, în special, a secretarilor, intendenţilor, dactilografilor
etc.
Personalul (inferior) de serviciu reprezintă lucrătorii care
îngrijesc încăperile de serviciu, îi deservesc pe muncitori, personalul
tehnico-ingineresc şi pe slujbaşi.
Paza şi paza antincendiară monitorizează integritatea
valorilor materiale şi siguranţa bunurilor firmei.
După natura şi complexitatea lucrărilor prestate personalul se
grupează în funcţie de profesie, specialitate şi calificare.
Profesia este un ansamblu de cunoştinţe teoretice speciale şi
abilităţi practice necesare pentru a îndeplini un anumit fel de muncă.
Specialitatea este o divizare în cadrul profesiei, care necesită
anumite abilităţi şi cunoştinţe pentru a efectua lucrări pe un sector
concret de producţie. De exemplu, profesia de lăcătuş include
specialitatea de: lăcătuş-sculer, lăcătuş-montor etc.
Calificarea este un ansamblu de cunoştinţe şi deprinderi
practice care permit efectuarea lucrărilor de o anumită complexitate.
După nivelul de calificare lucrătorii se împart în: necalificaţi, slab
calificaţi, calificaţi şi înalt calificaţi. Calificarea lucrătorilor este
determinată prin categorie.
Specialiştii se împart pe categoriile de calificare astfel:
specialist de categoria I, a II-a, a III-a şi fără categorie. Managerii se
împart în funcţie de diferite subdiviziuni şi trepte de administrare. În
funcţie de subdiviziunile administrate managerii se împart în
manageri liniari şi funcţionali, iar în funcţie de treptele de
management – în manageri superiori, medii şi inferiori. Actualmente
există elemente noi în clasificarea personalului – manageri de diferite
88
nivele. La aceştea se referă managerii de toate nivelurile de
management, precum si specialiştii serviciilor de management:
manageri publicitate, marketing, personal şi alţii. [8, pag. 69].
Progresul ştiinţific şi tehnic influenţează semnificativ natura
muncii angajaţilor firmi. Astfel, automatizarea proceselor de
producţie bazate pe implementarea echipamentului cu comandă
numerica programată, complexe tehnologice robotizate şi moduli
flexibili de producţie, modifică semnificativ funcţiile muncitorilor.
Scade ponderea muncii fizice (gestionînd manual maşini si agregate),
are loc tranziţia la o muncă preponderent non-fizică, care se
manifestă prin analiza şi controlul proceselor de producţie. Totodată
necesitatea în aşa profesii ca muncitorul principal – strungar,
muncitor la maşina de găurit etc., –. se micşorează, în schimb apar
noi profesii ca: operator, reglor, etc.
Progresul tehnico-ştiinţific modifică semnificativ natura
muncii şi a personalului tehnico-ingineresc. Aceştea devin operatori
ai maşinilor electronice de calcul, ai calculatoarelor personale şi altei
tehnici moderne.
4.2. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL
Determinarea necesarului de personal este o direcţie de
importanţă majoră în sistemul de gestionare a personalului, care
permite să se stabilească pe o anumită perioadă de timp, corpul
personalului calitativ şi cantitativ. Datele iniţiale în determinarea
numărului de personal sunt programul de producţie, statele de
personal, mişcarea personalului şi fluctuaţia cadrelor, normele de
producţie şi volumul de muncă necesar pentru fabricarea producţiei,
bugetul timpului de muncă [5, pag. 42-44].
Firma tinde mereu să stabilească numărul optim de lucrători,
pentru a asigura consumul minim al muncii vii şi, prin urmare, un
nivel înalt al productivităţii muncii.
La calcularea efectivului importanţă mare o are determinarea
echilibrului timpului de muncă pe sectoare, secţii şi în cadrul firmei în
ansamblu, precum şi a fondului de timp efectiv util a unui lucrător pe
89
an. Ultimul se calculează prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare
pe an, cu durata medie a zilei de muncă exprimată în ore.
Unicul indicator al tipurilor normative de muncă pentru a o
compara este timpul de muncă. Norma muncii exprimă măsura
muncii, adică consumul timpului de muncă necesar pentru fabricarea
unei unităţi de producţie în condiţiile de muncă create. Ca bază
pentru toate tipurile de calcule a necesarului de personal serveşte
norma de timp, cu ajutorul căreia se calculează alte norme: norma de
producţie, norma de deservire (a utilajului), norma personalului,
sarcini normate.
Timpul normat (Tn) este cantitatea timpului de muncă
necesară pentru îndeplinirea unei unităţi a unei anumite munci de
către un muncitor sau de un grup de muncitori în condiţii mai
favorabile care există la întreprinderea respectivă. Pentru a calcula
timpul normat timpul de muncă integral se divide în două grupuri:
timpul de muncă şi timpul de odihnă.
Timpul de muncă (Tm) este perioada în care au loc activităţi
de muncă. Acesta include intervalul de timp de pregătire şi încheiere,
timpul operaţional şi timpul de îngrijire a locului de muncă.
Timpul de pregătire şi încheiere (Tp) este legat de începutul
şi sfârşitul unei însărcinări concrete. Aceasta nu depinde de volumul
de muncă şi se stabileşte pentru un lot sau pentru sarcina în
întregime.
Timpul operaţional (To) este timpul în care se schimbă
obiectul muncii. Acesta se repetă de atîtea ori de cîte ori se repetă
fiecare unitate de producţie.
Timpul de îngrijire a locului de muncă (Tî) include
cheltuielile pentru îngrijirea locului de muncă şi întreţinerea
echipamentelor şi a uneltelor în stare de funcţionare.
Timpul (durata) întreruperilor (Td) include timpul pentru
odihnă şi pentru nevoi personale şi nevoi, condiţionate de tehnologia
şi organizarea producţiei. În plus, întreruperile pot să apară din
motive organizatorice şi tehnice sau în legătură cu încălcarea
disciplinei în muncă, dar acestea nu ar trebui să fie admise în muncă
şi de aceea nu sunt incluse în timpul normat.
90
Astfel, în timpul normat se includ următoarele tipuri de timp
de muncă:
Tn= Tm+Tp+To+Tî+Td
Norma de producţie (Np) este numărul de unităţi naturale de
producţie, care trebuie să fie confecţionate într-o unitate de timp, în
anumite condiţii, de către unul sau un grup de lucrători:
Np = Tn
Тsс (4.1)
unde: Тsс - este fondul de timpului de lucru în schimburi.
Norma de deservire (Nd) (a utilajului) este numărul stabilit
de unităţi de echipament care urmează să fie deservit de unul sau un
grup de lucrători în anumite condiţii, în timpul muncii într-un
schimb:
Nd = TdN
Тsс (4.2)
unde: NTd - este norma timpului de deservire (cantitatea de
timp pentru deservirea unei unităţi de
echipament).
Numărul normat de lucrători (Nl) este numărul de lucrători
suficient pentru a îndeplini o sarcină:
Nl Nd
q , (4.3)
unde: q - numărul total de unităţi deservite ale utilajului.
Munca normată este volumul de muncă stabilit, pe care
trebuie să-l facă un angajat sau un grup de angajaţi într-o anumită
perioadă de timp.
91
Numărul de angajaţi se determină prin următoarele metode:
după volumul de muncă necesar pentru fabricarea producţiei, după
norma de deservire si după numarului de locuri de muncă.
Volumul de muncă al unui program de producţie se
determină după munca normată cheltuită pentru unitate de producţie
înmulţită cu producţia planificată pentru livrare. Metoda de calculare
a volumul de muncă este, de obicei aplicată la munci normate. Prin
această metodă se constată numărul total de lucrători ai firmei, ai
subdiviziunilor structurale, de aceeaşi profesie şi nivel de calificare.
Numărul de lucrători (Pb) se determină prin împărţirea
volumului stabilit de lucrări executate într-o normă-oră (Qn) la fondul
de timp util al unui lucrător exprimat în ore (Fu) şi coeficientul de
performanţă de până la standardele de lucrători (Кp):
Pb = pu
n
КF
Q
, (4.4)
Numărul de lucrători de bază poate fi determinată şi prin
împărţirea volumului planificat de producţie în expresie naturală la
norma planificată de producţie a acestui produs de către un lucrător.
În cazul în care există norme de deservire, numărul de
lucrători de bază (Pb) se determină prin formula:
Pb = ,
КtN
Ntzq
d
i (4.5)
unde: qi - este numărul instalaţiilor deservite;
Ntz - este numărul de ture pe zi;
Nd - este norma de deservire;
Кt - este coeficientul de conversie al numărului efectiv de
lucrători în numărul scriptic al lucrătorilor.
Numărul lucrătorilor poate fi calculat după numărul locurilor
de muncă prin formula:
Pb = Nlm • Ntz • Кt (4.6)
unde: Nlm - numărul de locuri de muncă.
92
Numărul de lucrători (personalul) ai întreprinderii nu rămâne
constant, deoarece pe parcursul anului are loc angajarea şi
concedierea lucrătorilor. În legătură cu aceasta se disting noţiunile
„efectivul (de angajaţi)” adică „personalul scriptic”, „mediu
scriptic” şi „personalul” sau „efectivul (prezent) al lucrătorilor”.
În personalul scriptic sunt incluşi toţi lucrătorii angajaţi la o
muncă permanentă, sezonieră şi temporară din ziua angajării.
Carnetele de muncă ale acestor lucrători se păstrează la serviciul de
personal al firmei. Sunt luaţi în calcul de asemenea şi angajaţii care
activează prin cumul, adică cumularzii (aceştea se includ în statele de
personal nu mai mult decît pe 0,5 unitate de state). Angajaţii care
lucrează în baza contractelor de antrepriză nu se includ în statele de
personal, dar în unele cazuri sunt luaţi în calcul ca fiind unităţi
întregi.
Numărul mediu scriptic al lucrătorilor pentru luna raportată
se calculează prin adunarea numărului de lucrători ai efctivului
pentru fiecare zi lucrată, incluzînd şi zilele de sărbătoare şi cele de
odihnă nelucrătoare, şi împărţirea sumei obţinute la numărul zilelor
calendaristice ale lunii raportate. Numărul mediu scriptic al
lucrătorilor pentru un trimestru (un an) se determină printr-o mărime
medie aritmetică.
Efectivul (de angajaţi) este numărul de lucrători din
personalul scriptic, care au venit la muncă. Diferenţa dintre
personalul scriptic şi efectivul (de angajaţi) caracterizează numărul
întreruperilor de o zi întreagă.
După datele referitoare la existenţa personalului în întregime
pe întreprindere, precum şi pe categorii şi pe grupe de personal se pot
calcula indicatorii, care caracterizează mişcarea personalului:
coeficientul de intensitate a mişcării cadrelor la angajare
este raportul dintre numărul de lucrători angajaţi şi numărul
mediu scriptic al lucrătorilor;
coeficientul de intensitate a mişcării cadrelor la concediere
este raportul dintre numărul persoanelor concediate şi
numărul mediu scriptic al lucrătorilor;
93
coeficientul fluctuaţiei cadrelor este raportul dintre numărul
de lucrători concediaţi la propria dorinţă si a celor concediaţi
pentru diverse încălcări de disciplină şi numărul mediu
scriptic;
coeficientul de înlocuire este raportul dintre diferenţa
numărul persoanelor angajate şi concediate şi numărul mediu
scriptic;
coeficientul de stabilitate a cadrelor este raportul dintre
numărul de persoane care sunt incluse în personalul scriptic
pe parcursul întregului an calendaristic şi numărul numărul
mediu scriptic al lucrătorilor.
4.3. REMUNERAREA MUNCII
Remunerare muncii joacă un rol important în economia
întreprinderilor, deoarece salariile servesc nu doar pentru asigurarea
creşterii veniturilor băneşti ale lucrătorilor, ci şi pentru stimularea
activităţii lor, ridicarea productivităţii şi eficienţei muncii.
Remunerarea muncii la toate întreprinderile, indiferent forma
de proprietate este reglementată prin Legea cu privire la salarizarea
muncii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 14 februarie
2002 [1], precum şi prin Codul Muncii al Republicii Moldova [3].
Conform acestei legi, remunerarea depinde de cerere-ofertă de forţă de
muncă pe piaţa muncii, de cantitatea, calitatea, complexitatea şi
condiţiile de muncă, de calităţile profesionale ale angajatului, de
rezultatele muncii sale şi / sau de activitatea economică a
întreprinderii, de rezultatele şi condiţiile de activitate a întreprinderii.
Garanţiile sociale de stat în domeniul salarizării muncii includ
stabilirea de către stat a salariului minim, tarifele de stat pentru
remunerarea muncii, precum şi sporurile şi suplimentele la salariu,
reglementate de stat primele şi compensaţiile. Munca este plătită pe
unitate de timp, în acord sau conform altor sisteme de remunerare. [1].
Salariul minim reprezintă o normă socială, introdusă de către
stat pe baza bugetului minim de consum (minimul de existenţă), şi se
determină prin valoarea minimală permisă de plăţi unui angajat, care
94
îndeplineşte o muncă relativ simplă sau auxiliară în condiţii de
producţie normale. Salariul minim stabilit este obligatoriu pentru
toate entităţile, indiferent de forma de proprietate şi nu poate fi redus
nici prin contractul colectiv de muncă şi nici prin contractul
individual de muncă.
Organizarea de plăţi salariale se bazează pe următoarele
principii:
asigurarea remunerării după cantitatea şi calitatea muncii
investite de fiecare lucrător în fabricarea producţiei, precum şi
în funcţie de rezultatul final al muncii şi de veniturile
obţinute;
plată egală pentru muncă egală;
simplitatea şi claritatea sistemelor de salarizare aplicate,
accesibilitatea lor pentru a o înţelege de către fiecare angajat;
garantarea nivelului stabilit la salariul minim legal.
În perioada de tranziţie de la economia planificată la
economia de piaţă este important să se depăşească egalarea şi să se
stabilească principiul de achitare a muncii, în funcţie de rezultatele
finale ale acesteia, de venituri obţinute, ceea ce constituie un pas
înainte spre crearea unei economii independente şi libertăţii
antreprenoriatului.
Organizarea remunerării muncii se face în baza:
a) Legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor
preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului, precum și a altor acte
normative în materie de remunerare;
b) convenţiei colective la nivel naţional;
c) contractului colectiv la nivel de ramură;
d) contractului colectiv la nivel teritorial;
e) contractului colectiv la nivel de întreprindere;
f) contractului individual de muncă.
Statul reglementează remunerarea muncii salariaţilor
întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma
95
organizatorico-juridică, prin stabilirea salariului minim pe ţară, a
salariului tarifar pentru nivelul I de calificare al lucrătorilor
întreprinderilor organizate pe bază de autogestiune, convenit anterior
cu partenerii sociali şi a salariului tarifar pentru nivelul I de calificare
al angajaţilor din sectorul public, a tarifelor de stat de remunerare a
muncii, altor norme şi garanţii de stat, de instituire a sistemului şi
condiţiilor de remunerare a muncii angajaţilor din instituţiile şi
organizaţiile finanţate de la buget, prin gestionarea fondurilor de
retribuire a muncii angajaţilor din întreprinderile monopoliste.
Salariul include salariul de bază (salariul tarifar, salariul de
funcţie), salariul suplimentar (suplimente şi sporuri la salariul de
bază) şi alte plăţi de stimulare şi compensare [1].
Salariul de bază este stabilit sub formă de salarii tarifare
pentru lucrători şi salarii de funcţie pentru funcţionari, specialişti şi
personalul de conducere pentru munca prestată în conformitate
(figura 4.1) cu normele muncii, stabilite în conformitate cu
calificarea, nivelul de pregătire profesională şi competenţa
angajaţilor, calitatea, responsabilitatea şi complexitatea muncii
îndeplinite.
Salariale suplimentare reprezintă o recompensă pentru munca
prestată în plus faţă de normele stabilite, pentru eficienţa muncii şi
ingeniozitate şi pentru condiţii speciale de muncă. Acesta include
suplimente şi sporuri la salariul de bază, alte plăţi garantate şi premii
curente, care sunt stabilite în conformitate cu rezultatele obţinute,
condiţiile specifice de muncă şi, în unele cazuri prevăzute de lege,
ţinîndu-se cont de vechimea în muncă.
Alte plăţi de stimulare şi compensaţii includ recompensele
pentru rezultatele obţinute în decurs de un an, premiile acordate în
corespundere cu sisteme şi regulamente specilale, compensaţii şi alte
plăţi care nu sunt prevăzute de legislaţie, dar care nu sunt
contradictorii acesteia.
Salariile tarifare se stabilesc în conformitate cu calificarea,
nivelul de pregătire profesională şi competenţa angajatului, calitatea,
importanţa şi complexitatea lucrărilor efectuate, şi se achită, pentru
munca nemijlocit depusă, sub două forme principale: în acord şi pe
96
unitate de timp. La remunerarea muncii în acord se ia în calcul
volumul muncii îndeplinite sau a bunurilor confecţionate, în
corespundere cu care şi se stabileşte mărimea salariului.
Remunerarea muncii pe unitate de timp se face pentru timpul lucrat
(zi, schimb, oră), ţinându-se cont de calificarea lucrătorului sau de
felul muncii efectuate.
Fig. 4.1. Forme şi sisteme de salarizare
Pentru a mări cointeresarea lucrătorilor în mărirea volulmului
producţiei fabricate, în reducerea preţului de cost acesteia şi în
mărirea rentabilităţii, se introduce premierea colectivelor de
producţie sau a unor angajaţi aparte.
Forme şi sisteme de salarizare
Salariu pe unitate de unitate
de produs
de produs simplu
de produs premial
indirect
Salariu în acord
de produs progresiv
Salariu în regie
Salariu în regie simplu
Salariu în regie premial
Salarizarea pe oră
Salarizarea săptămînală
Salarizare lunară
Salariu
individual
Salariu de
antrepriză
colectivă
97
Sporul la salariul de bază se stabileşte angajaţilor calificaţi
pentru trecerea la norme de servire sau de producţie mai ridicate,
pentru cumularea funcţiilor etc.
Drept bază pentru retribuirea muncii serveşte sistemul tarifar
care include reţelele de salarizare, salariile tarifare, shemele
salariilor de funcţie şi indicatorul tarifar şi de calificare [1].
Sistemul tarifar de plată a muncii se utilizează la repartizarea
muncii în funcţie de complexitatea ei, precum şi de repartizarea
lucrătorilor pe categorii în funcţie de nivelul lor de calificare şi de
nivelul de responsabilitate pentru munca prestată şi serveşte drept bază
pentru stabilirea şi diferenţierea mărimii salariilor.
Reţeaua de salarizare se stabileşte în corespundere cu modul
de finanţare a activităţii, după cum urmează:
a) pentru angajaţii întreprinderilor autogestionare - pe baza
categoriilor de calificare stabilite pentru muncitori în corespundere
cu indicatorul tarifar şi de calificare, cu salariul tarifar pentru
categoria I de calificare şi coeficienţii tarifari;
b) pentru lucrătorii din sfera bugetară - pe baza categoriilor
de retribuire a muncii şi a grilelor de salarii de funcţie, stabilite după
categoriile de retribuire a muncii.
Indicatorul tarifar şi de calificare este un document
normativ care conţine o listă de lucrări îndeplinite în ramura
respectivă, precum şi caracteristicile lor de calificare: cerinţele
înaintate faţă de angajaţi (nivelul de cunoştinţe, deprinderi de
producţie, tehnici etc.)
Tarificarea lucrărilor şi profesiilor, precum şi a angajaţilor
permite să se clasifice munca pe categorii în funcţie de deosebirile
calitative ale acestia. Coraportul dintre aceste categorii după nivelul
de remunerare şi mărimea plăţii se determină prin reţelele tarifare şi
salariile tarifare.
Reţeaua de tarificare este o scală, care constă din cîteva
categorii ale coeficienţilor tarifari, după care se stabileşte coraportul
dintre salriile tarifare ale lucrătorilor de diferite categorii de calificare
şi salariul tarifar de I categorie.
98
Salariile tarifare determină valoarea absolută de remunerare
a muncii pentru o normă de producţie sau pentru o unitate de timp.
Salariul de categoria I, calculat în baza salariului minim, este salariul
iniţial (cel mai mic după mărime).
Tarifele de stat de retribuire a muncii sunt salariile
tarifare şi salariile funcţiei, care determină nivelul minimal de
remunerare a muncii după grupurile profesionale concrete şi după
categoriile de calificare pentru îndeplinirea de către lucrători a
obligaţiunilor (normelor muncii) în limita programului (timpului de
muncă) stabilit prin legislaţie.
Tarifele de stat de retribuire a muncii se determină:
a) pentru muncitorii din sectorul real, tarificaţi de la categoria
I de calificare pînă la categoria VIII de calificare – pe baza
salariului minim şi coeficienţilor tarifari stabiliţi în reţeaua
tarifară;
b) pentru alte categorii de lucrători (personalul auxiliar şi de
deservire, funcţionari, specialişti şi personalul de conducere)
– la nivelul salariilor tarifare şi a salariilor de funcţie, care
corespund nivelului de jos al grilelor salariilor de funcţie
stabilite pentru categoriile corespunzătoare de lucrători din
sfera bugetară.
Tarifele de stat de retribuire a muncii în calitatea lor de
garanţie minimală de remunerare a lucrătorilor de calificare
respectivă sunt obligatorii pentru a fi aplicate la toate întreprinderile
şi servesc drept limita minimă pentru stabilirea salariilor tarifare
concrete şi a salariilor de funcţie, precum şi plăţilor compensatorii
garantate angajaţilor în caz de insolvabilitate a unităţii economice.
Tarifele de stat salariale sunt garantate angajaţilor cu o
condiţie de îndeplinire de către aceştea a atribuţiilor de munca
stabilite prin Contracte colective de muncă şi prin Contracte
individuale de muncă.
Tarifele de stat salariale sunt supuse modificării odată cu
reexaminarea salariului minim pe ţară sau a salariilor tarifare
minimale şi a salariilor de funcţie pentru angajaţii din sfera bugetară.
99
Salariul tarifar pentru categoria I de calificare (categoria I de
salarizare) din reţeaua tarifară este un element principal şi obligatoriu
al sistemului de tarifare şi serveşte drept bază pentru stabilirea în
contractele colective şi în contractele individuale de muncă a
salariilor tarifare concrete şi a salariilor de funcţie.
Monitorizarea aplicării corecte a Regulamentului privind
remunerarea muncii o face organizaţia sindicală.
În conformitate cu acordul încheiat între Guvern, Patronate şi
Sindicate, începînd cu 1 iunie 2007 salariul tarifar pentru nivelul I
de calificare al lucrătorilor întreprinderilor autogestionare, indiferent
de tipul lor de proprietate şi forma juridică de organizare, constituie:
pentru angajaţii întreprinderilor autogestionare, cu excepţia
întreprinderilor din ramura industriei agricole şi forestiere, – nu
mai puţin de 5,33 lei pe oră sau nu mai puţin de 900 de lei pe
lună, calculaţi din durata medie a timpului de muncă egală cu
169 de ore;
pentru angajaţii întreprinderilor din ramurile agriculturii şi
silviculturii, cu excepţia personalului auxiliar din ramura
agricolă – nu mai puţin de 4,15 lei pe oră sau de cel puţin 700
de lei pe lună, calculaţi din durata medie a timpului de muncă
egală cu 169 de ore;
pentru personalul auxiliar din ramura agricolă – nu mai puţin
de 3,26 lei pe oră sau de cel puţin 550 de lei pe lună, calculaţi
din durata medie a timpului de muncă egală cu 169 de ore.
Salariile tarifare pe unitate de oră lucrători valabile la situaţia
din 1 iunie 2007 sunt prezentate în tabelul 4.1.
Prin actele legislative ale ţării sunt permise sisteme netarifare
de remunerare a muncii [2]. Ele reprezintă nişte metode de
diferenţiere a remunerării în funcţie de performanţele individuale
şi/sau colective şi de funcţia pe care o deţine lucrătorul.
Criteriile şi normele de evaluare a performanţelor individuale
ale angajatului sunt stabilite de către angajator prin negocieri purtate
cu sindicatele sau reprezentanţii angajaţilor. Evaluarea performanţelor
individuale ale angajatului se efectuează de către angajator.
100
Tabelul 4.1
Salariul tarifar pe oră de remunerare a muncii lucrătorilor din
întreprinderile autogestionare (cel puţin - lei / oră) la 01.06.2007
Categoria de
calificare I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
Coeficientul tarifar
1,00
1,10-1,26
1,20-1,59
1,30-1,81
1,40-2,07
1,50-2,36
1,60-2,69
1,70-3,07
Pentru întreprinderile din ramura agricolă şi silvică а) personal de bază б) personal auxiliar
4,15 3,26
4,56-5,23 3,59-4,11
4,98-6,60 3,91-5,18
5,40-7,51 4,24-5,90
5,81-8,59 4,56-6,75
6,22-9,79 4,89-7,69
6,64-11,16 5,22-8,77
7,06-12,74 5,54-10,01
Pentru întreprinderile din alte ramuri
5,33
5,86-6,72
6,40-8,47
6,93-9,65
7,46-11,03
8,00-12,58
8,53-14,34
9,06-16,36
Sistemul netarifar de retribuire a muncii se stabileşte în
contractul colectiv de muncă la nivel de întreprindere.
Stabilirea mărimii salariului fiecărui angajat în sistemele
netarifare de remunerare se face de către angajator. Totodată, drept
nivel minimal de retribuire a muncii şi de garantare de stat serveşte
mărimea minimală garantată a salariului din sectorul real.
Sistemele examinate de salarizare presupun, de asemenea,
diferite forme de stimulare materială a lucrătorilor sub formă de
retribuire suplimentară, sporuri şi premii Plata suplimentară se
stabileşte de regulă, în expresie procentuală faţă de remunerarea
tarifară şi se achită doar la îndeplinirea anumitor condiţii, la lucrări
de importanţă deosebită.
Anumitor categorii de lucrători le sunt stabilite sporuri
garantate la salariul tarifar, acestea poartă un caracter de stimulare şi
compensare.
Legislaţia stabileşte următoarele sporuri:
1. Spor compensatoriu la salariu pentru munca în condiţii
nefavorabile.
Mărimea sporului compensatoriu la salariu pentru munca în
condiţii nefavorabile este unic pentru toţi lucrătorii de calificare
diferită, care lucrează în aceleaşi condiţii la întreprinderea respectivă.
101
2. Normele specifice de retribuire a muncii (pentru ore
suplimentare de muncă, în zile nelucrătoare şi de sărbătore, pentru
munca în tomp de noapte, pentru timpul de staţionare nu din vina
lucrătorului, în timpul confecţionării producţiei rebutate nu din vina
lucrătorului, pentru munca prestată de lucrătorii sub vârsta de 18
(optsprezece) ani, cu o durată redusă a zilei de muncă etc.) şi
garanţiile pentru angajaţi (acordarea concediilor anual plătite, a
concediilor plătite pe durata îndeplinirii unor misiuni de stat sau
obşteşti, a concediilor plătite pentru delegarea la cursuri de
perfecţionare etc.)
Pe parcursul anului, sau pentru rezultate bune în muncă
obţinute în decurs de un an angajaţii aparte sau colectivul de angajaţi
pot fi premiaţi pentru munca îndeplinită înainte de termen (fabricarea
producţiei), pentru înaltă calitate a lucrărilor prestate (a produsului),
pentru soluţionarea chestiunilor problematice ale procesului de
producţie etc.
Drept sursă de mijloace pentru retribuirea muncii lucrătorilor
din sectorul real este o parte din veniturile obţinute de întreprindere
în urma activităţii economice.
Pentru lucrătorii din sectorul bugetar drept sursă de mijloace
pentru pentru retribuirea muncii lucrătorilor sunt mijloacele aprobate
pentru ei în buget, în contul căruia se face întreţinerea lor, precum şi,
la necesitate, mijloacele extrabugetare, constituite în conformitate cu
legislaţia.
4.4. EFICIENŢA UTILIZĂRII FORŢEI DE MUNCĂ A
PERSONALULUI ÎNTREPRINDERII
Eficienţa economică a muncii angajaţilor unei firme se
caracterizează prin productivitatea muncii. Noţiunea de
productivitate a muncii este strâns legată de noţiunea de eficienţă a
muncii, care include în afară de aspectul economic şi pe cel
psihologic şi social. Conceptul de eficienţă economică a muncii
(productivitatea muncii) este completată de eficienţa psihologică a
102
muncii. Ea este determinată de influenta colectivului de muncă
asupra organismului uman, posibilităţii de dezvoltare multilaterală a
forţelor şi capacităţilor fizice şi intelectuale şi de dezvoltare a
personalului în procesul muncii. Conceptul de eficienţă socială a
muncii include dezvoltarea armonioasă a fiecarui angajat,
perfecţionarea acestuia. În cazul în care aspectele psihologice şi
sociale nu-şi găsesc expresie suficientă în colectivul dat, atunci se
reduce în mod inevitabil eficienţa muncii şi, prin urmare, se
micşorează ritmurile de creştere a productivităţii muncii.
Productivitatea muncii este cea mai importantă categorie
economică, care caracterizează eficienţa utilizării muncii la
întreprinderi. Cu cît mai eficient se utilizează munca omului, cu atît
mai multe bunuri materiale se produc într-o anumită perioadă de
timp. Productivitatea muncii reprezintă rezultatul, efectul
cheltuielilor muncii şi se măsoară prin cantitatea de produse, obţinute
de la fiecare lucrător sau pe unitate de forţă de muncă.
Creşterea productivităţii muncii este un indice-cheie al
eficienţei producţiei sociale, o condiţie necesară pentru reducerea
preţului de cost al producţiei şi pentru mărirea veniturilor reale ale
populaţiei. Nivelul atins şi ritmurile de creştere a productivităţii
muncii este criteriul principal al calităţii de dezvoltare economică, un
factor important în consolidarea puterii economice a statului.
În practică, se folosesc diferite metode de măsurare a
productivităţii muncii, ceea ce condiţionează necesitatea aplicării
sistemului de indicatori. Varietatea indicatorilor de productivitate a
muncii presupune posibilitatea de a folosi diferite variante de calcul
atât a numărătorului, cît şi a numitorului.
Productivitatea muncii poate fi caracterizează fie printr-un
indicator direct şi anume confecţionarea producţiei într-o unitate de
timp cheltuit, sau printr-un indicator indirect – prin volumul de
muncă necesar pentru fabricarea unul produs – cheltuirea timpului de
muncă pentru o unitate de producţie.
Dat fiind că cheltuielile timpului de muncă pot fi exprimate
prin numărul de om-ore lucrate, om-zile lucrate, se disting indici de
producţie medie pe oră (productivitate orară) sau indici de producţie
103
medie zilnică; la fel, productivitatea muncii poate fi exprimată prin
producţia medie pe lucrător scriptic (productivitatea unui lucrător)
sau a întregului personal, direct implicat în producţia acestui produs.
Indicatorii volumului de muncă necesar pentru fabricarea unui
produs de cele mai multe ori se exprimă în om-ore pe unitate de
producţie.
În industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei se
utilizează două tipuri de indicatori ai productivităţii muncii: de bază,
care permit să se determine consumul de muncă pentru producerea
produsului finit, şi auxiliari (suplimentari), care se folosesc pentru
controlul consumului de muncă pentru anumite tipuri de muncă [5,
pag. 61-64].
Indicatorii de bază ai productivităţii muncii pot fi în expresie
naturală – atunci, când se analizează producţia omogenă şi expresie
valorică – atunci, când se determină fabricarea unei game de
produse.
La indicatorii naturali se raporteză acei indici care pot fi
determinaţi cu ajutorul:
a) cantităţii producţiei fabricate (unităţi, tone) pe unitate de
timp (de om-ore):
Pm = ,t
Q t/om-ore, (4.7)
unde: Pm - este productivitatea muncii, om-ore;
Q - este volumul producţiei fabricate, unităţi, tone;
t - timpul de muncă consumat, oameni-ore.
b) cantitatea producţiei fabricate (unităţi, tone), de un
lucrător în medie pe an:
Pm = ,t
Q tone/lucrător, (4.8)
În practica economică, aşa cum sa menţionat mai sus, deseori
la calcularea productivităţii muncii se utilizează indicatorul indirect
şi anume volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui
produs, care se calculează după formula:
104
Pv = ,Q
t (om-ore/tonă), (4.9)
Volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui produs arată cât timp este consumat pe unitate de producţie.
Pentru a calcula productivitatea diferitor tipuri de produse în
unităţi individuale şi, în general, în întreprindere, se utilizează
indicatorii valorici. La indicatorii valorici de bază ai productivităţii
muncii se referă:
a) costul producţiei (în lei), fabricate pe unitate de timp
de muncă (om-ore):
Pm = ,t
Q lei/om-ore, (4.10)
b) costul producţiei (în lei), fabricate în medie pe an de
un muncitor:
Pm = ,t
Q lei/lucrător, (4.11)
La calcularea productivităţii muncii în expresie valorică
metoda mai exactă de calcul este metoda calculării cu utilizarea
valorii adăugate, a producţiei nete şi nu a valorii globale. Ţinînd cont
de faptul, că se calculează productivitatea muncii vii, nu se
recomandă includerea în calcul a valorii resurselor materiale
fabricate în trecut, prin muncă materializată.
Indicatorii auxiliari ai productivităţii muncii, care sunt
stabilite în funcţie de tipul de muncă, pentru a obţine produsul finit,
reflectă consumul muncii pe unitatea de volum de muncă sau
executarea unui număr anumit de lucrări pe unitate de timp.
De exemplu, un operator de strung produce 28 de piese într-o
oră a timpului de muncă, un reglator deserveşte 16 masini de
serviciu, un viticultor prelucrează în decurs de un an 4.2 hectare de
plantaţii, la aratul unui hectar de teren se consumă 5.4 om-ore etc.
La fabricarea producţiei se consumă nu doar munca
producătorilor lor nemijlociţi (a strungarilor, lăcătuşilor,
105
viticultorilor, crescătorilor de animale etc), ci şi a unor astfel de
lucrători ca specialişti şi conducători, care sunt implicaţi indirect în
fabricarea produselor. De aceea, consumul de muncă se împarte în
direct şi indirect.
Pentru a stabili nivelul de productivitate a muncii se cere să
fie luate în calcul toate cheltuielile, atât cele directe cât şi indirecte,
deşi, în practica firmelor, acest nivel se calculează doar în baza
cheltuielilor directe.
4.5. CĂILE DE RIDICARE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII
LA ÎNTREPRINDERI
Productivitatea muncii este un indicator dinamic. Acesta este
în continuă schimbare sub influenţa mai multor factori. Forţele
motrice sau cauzele schimbărilor în productivitatea muncii sunt
numiţi factori. Prin adaptare la întreprinderi, toţi factorii de acest fel,
pot fi împărţiţi în interni şi externi.
Factorii interni includ nivelul înzestrării tehnice a
întreprinderii, aprovizionarea cu energie a muncii, organizarea
muncii şi producţiei, sistemele de plăţi de stimulare a muncii utilizate
la întreprindere, cu alte cuvinte toţi acei factori care depind de
colectiv şi liderii săi.
Factorii externi includ cauze ce nu depind de întreprindere:
schimbarea sortimentului şi listei de produse în conformitate cu
cererea pieţei, care duce la schimbarea volumului de muncă necesar
pentru executarea unei lucrări; condiţiile socio-economice create în
societate; fiabilitatea partenerilor în ceea ce priveşte logistica, etc.
La întreprinderi se foloseşte următoarea clasificare a
factorilor de creştere a productivităţii muncii:
1. Progresul tehnic presupune mecanizarea şi automatizarea
proceselor de producţie şi aplicarea tehnologiilor avansate bazate pe
echipamente noi şi pe echipamentele existente, modernizarea
echipamentelor existente; schimbarea construcţiei produsului, a
calităţii materiei prime, aplicarea unor noi tipuri de materiale şi
combustibil; creşterea calităţii produselor.
106
2. Îmbunătăţirea organizării producţiei presupune
îmbunătăţirea procesului muncii şi a managementului, inclusiv:
mărirea normelor şi lărgirea zonelor de deservire; schimbarea
specializării producţiei; perfecţionarea procesului de gestionare a
producţiei (comasarea sectoarelor, trecerea la o organizare structurală
fără secţii etc.); reducerea timpului de muncă pierdut; reducerea
rebutului şi abaterile de la condiţiile normative de muncă.
3. Influenţa mediului presupune stratificarea cărbunelui,
petrolului, turbei, zăcămîntului de minereu de fier si altor minereuri;
conţinutul de componente utile în zăcămîncte de minereu; etc.
4. Schimbarea volumului de producţie şi scăderea relativă a
numărului de salariaţi (a muncitorilor, managerilor, specialiştilor şi
funcţionarilor).
5. Schimbarea structirii producţiei şi alţi factori presupun
schimbarea masei specifice a semifabricatelor şi a livrărilor
cooperativizate, schimbarea unei părţi de producţie care implică
volume diferite de muncă necesare pentru executarea unei lucrări;
schimbarea unei părţi de metode diferite de producţie, a modalităţilor
de extragere a minereurilor utile; schimbarea unei cote de produse
valorificate.
După conţinutul său intern şi esenţă toţi factorii de creştere a
productivităţii muncii se clasifică, de regulă, în trei grupuri: tehnico-
materiale (logistice), organizatorice şi socio-economice.
La factorii tehnico-materiali (de logistică) se referă sporirea
capacităţii întreprinderii de înzestrare a muncii cu energie şi cu
fonduri pe baza progreselor ştiinţifice şi tehnice: mecanizarea şi
automatizarea proceselor de producţie; mărirea capacităţilor unicale
ale maşinilor şi utilajului; electrificarea şi chimizarea producţiei;
aprofundarea specializării maşinilor şi echipamentelor; crearea de noi
tehnologii.
La factorii de organizare a creşterii productivităţii muncii se
referă organizarea producţiei, muncii şi gestionării.
În primul grup de factori importanţă mai mare o au
specializarea întreprinderilor şi ulterioara lor cooperare; organizarea
107
logisticii, a serviciilor de reparaţie, perfecţionarea procesului de
pregătire organizaţională şi tehnică a producţiei.
Organizarea muncii este strâns legată de organizarea
producţiei şi include o diviziune şi cooperare raţională a muncii între
grupurile separate de angajaţi şi între angajaţi izolaţi; organizarea şi
deservirea locurilor de muncă etc.
Organizarea gestionării procesului de producţie include şi ea
cîteva domenii importante: crearea unei structuri eficiente de
management organizaţional; recrutarea, selectarea şi repartizarea şi
folosirea corectă a personalului de conducere; formarea profesională
a acestora; organizarea antreprenoriatului în cadrul întreprinderii.
Atît factorii de logistică, cît şi organizaţionali se pun în
mişcare, adică se traduc în fapr prin munca activă a angajaţilor.
Anume prin aceasta se manifestă al treilea grup de factori socio-
economici.
Componentele-cheie ale factorilor socio-economici sunt:
- cointeresarea materială şi morală atît în rezultatele
muncii individuale, cât şi celei colective;
- nivelul de calificare, măiestria profesională;
- atitudinea faţă de muncă, disciplină a muncii;
- schimbarea formelor de proprietate asupra bunurilor
întreprinderii şi asupra rezultatelor muncii;
- democratizarea viaţii comerciale şi sociale şi
dezvoltarea autoadministrării.
Rezervele interne ale întreprinderii de creştere a
productivităţii muncii sunt împărţite în rezerve de reducere a
volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui
produs/exercitarea unei lucrări şi în rezerve de o mai bună utilizare
a timpului de muncă.
Dacă productivitatea muncii creşte pe contul unei mai bune
utilizări a timpului de muncă, atunci este vorba despre un mod
extensiv de creştere a acesteia. În cazul în care, creşterea
productivităţii muncii se atinge pe contul micşorării volumului de
muncă necesar pentru fabricarea unui produs, atunci acesta este
108
vorba despre un mod intensiv de creştere a productivităţii muncii,
deoarece reducerea volumului de muncă necesar pentru fabricarea
unui produs este posibilă doar prin ridicarea nivelului tehnic al
producţiei şi intensificarea proceselor de producţie.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Calificarea
Salariul minim
Motivarea personalului
Recrutarea şi selectarea personalului
Normă de timp
Normă de deservire
Instruirea personalului
Retribuirea muncii pe unitate de timp
Formarea profesională a personalului
Dezvoltarea profesională a personalului
Productivitatea muncii:
- indicatori de bază/cheie
- indicatori auxiliari
- indicatori naturali
- indicatori valoric
Productivitatea muncii
Profesie
Plata muncii în acord simplu/cu bucata
Sisteme de plată a muncii/de salarizare
Specialitatea
Efectivul, personal scriptic
Numărul mediu scriptic al personalului
Reţeaua trifară
Salariul tarifar
Indicator tarifar şi de calificare
Volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui produs sau
pentru exercitarea unei lucrări
Factorii de creştere a productivităţii muncii
Efectivul de angajaţi
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce se înţelege prin termenii „resurse umane”, „cadre” şi „personal” ?
109
2. În care grupuri de lucrători se împarte personalul industrial productiv şi
cine intră în componenţa acestuia?
3. Care categorie de angajaţi ai firmei face parte din lucrători principali şi
auxiliari?
4. Ce înţelegeţi prin termenii: profesie, specialitate, calificare?
5. Ce înţelegeţi prin normă de timp, de producţie, efectiv, deservire?
6. Cum se determină numărul de lucrători de bază de producţie?
7. Ce înţelegeţi prin numărul mediu scriptic al personalului şi prin
efectivul de angajaţi ai firmei şi cum acesta se calculează ?
8. Prin care Lege a Republicii Moldova este reglementată remunerarea
muncii la întreprindere?
9. Care principii stau la baza organizării retribuirii şi organizării muncii la
întreprindere?
10. Din ce este constituit salariul angajaţilor firmei?
11. Numiţi şi dezvăluiţi esenţa formelor de bază şi a sistemelor de
salarizare?
12. Ce înţelegeţi prin sistemul de tarifare?
13. Dezvăluiţi conţinutul principal al indicatorului tarifar şi de calificare, a
l reţelei tarifare şi a salariului tarifar.
14. Cât de importantă este motivarea personalului şi care concepte se
utilizează în acest sens?
15. Ce înţelegeţi prin productivitatea muncii? Exemplificaţi.
16. În care cazuri este mai oportun de a aplica indicatori naturali şi în care
pe cei valorici ai productivităţii muncii?
17. Numiţi principalii indicatori ai productivităţii muncii şi expuneţi
metodologia prin care aceştea se determină.
18. Ce caracterizează volumul de muncă necesar pentru fabricarea unui
produs/exercitarea unei lucrări şi cum aceasta se determină?
19. Numiţi căile principale de creştere a productivităţii muncii la
întreprinderi.
20. Dezvăluiţi conţinutul principalilor factori de creştere a productivităţii
muncii.
BIBLIOGRAFIE 1. Codul Muncii al Republicii Moldova (Legea Nr. 154 – ХV din
28.03.2003.
2. Burloiu, Petre, Economia şi organizarea ergonomică a muncii. Bucureşti,
1993.
110
3. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие изд. 2-е,
переработанное, – Chişinău, ASEM, 2006.
4. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З. Основы планирования
на предприятии. Учебное пособие. Комрат, КГУ, 2004.
5. Пармакли Д.М. Экономика сельского хозяйства. К.: Universitas,
1995.
6. Экономика предприятия. Учебник/Под ред. проф. О.И. Волкова.-
М.:ИНФРА-М, 1999.
7. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul : USC, 2007
8. Экономика предприятия. Под ред. Семенова В.М. - М.: центр
экономики и маркетинга, 1996.
9. Экономика предприятия. Под ред. Горфинкеля В.Я. и Швандара
В.А. - М.: “Банки и биржи”, Издательское объединение
“ЮНИТИ”, 1998.
10. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф.Покропивного,
Киев, 2003.
111
CAPITOLUL V. MIJLOACELE FIXE ALE
ÎNTREPRINDERILOR
5.1. ESENŢA ECONOMICĂ A MIJLOACELOR FIXE
Pentru efectuarea activităţii de producere întreprinderea
utilizează resurse economice limitate (factorii de producere sau
factorii producători), care se împart în resurse materiale (pămînt şi
capital) şi resurse de muncă (munca şi aptitudini de întreprinzător)
[4, pag. 66].
La efectuarea analizei activităţii întreprinderilor se utilizează
termini-sinonimi: capitalul de bază şi mijloacele fixe. Sensul
economic a terminului „capitalul de bază” este mai largă decît
„mijloacele fixe”.
În componenţa capitalului de bază sunt incluse:
- activele materiale în mijloacele de muncă;
- activele nemateriale, care nu au formă natural-materială, dar
care participă la activitatea gospodărească a firmei şi care
aduc venit (drepturi de patentă pentru folosirea invenţiilor,
now-hau în formă de documentaţie tehnică, drepturi la
exemploare şi modeluri de producere, marca mărfii, dreptul
de utilizare a programelor de calculatoare ş.a.);
- activele financiare – investiţii a mijloacelor fixe ale firmei în
hîrtii de valoare ale altor întreprinderi şi state.
Trebuie de ţinut minte, că în evidenţa contabilă se utilizezeză
terminii: „active necirculante”, care includ materiale active
nefinisate (construcţii nefinisate, utilaj, care necesită montare,
plantaţii perene ş.a.), sectoare de teren, mijloace fixe şi resurse
naturale, şi „active circulante”, care includ resurse de marfă şi
materie. Investiţiile capitalului avansat în mijloacele de muncă
prezintă o parte a materialelor active pe termen lung şi se numesc
mijloace fixe ale firmei. Investiţiile capitalului în obiecte de muncă
sînt active circulante ale firmei.
112
Toate mijloacele de muncă şi obiectele de muncă, care
funcţionează în procesul de gospodărire a firmei, exprimate în formă
valorică, formează capitalul de producere (active materiale pe termen
lung) ale firmei.
Activele materiale pe termen lung se află în continuă mişcare,
efectuează un circuit din sfera de producere în sfera de circulaţie, şi
din ea – din nou în sfera de producere. Însă diferite elemente ale
mijloacelor efectuează circulaţii diverse. În dependenţă de caracterul
participării la procesul de producere şi transferul costului mijlocului
pe productul final ele se împart în principale şi circulante.
Mijloacelor fixe de producere le revine rolul principal în dezvoltarea
producerii. În componenţa lor intră încăperile de producere,
construcţii, maşini, mijloace de transport, utilajul întreprinderilor
auxiliare şi producerilor secundare, iar în gospodăria de ţară intră şi
plantaţii perene, animalele lucrătoare şi productive.
După caracterul participării în producerea materială la
mijloacele fixe de producere se referă acele mijloace de producere,
care sunt utilizate în decursul mai multor cicluri de producere şi care
nu-şi schimbă forma naturală şi de marfă şi care transferă costul său
la producţia nouă în părţi, pe măsura uzurii acestor mijloace. La
mijloacele fixe de producere se referă proprietatea materială, utilizată
în activitatea de producere, costul căreia probabil se micşorează pe
măsura uzurii fizice şi morale şi termenul de utilizare a căreia
depăşeşte un an, iar preţul – 3000 lei.
Fonduri de bază, ca exponent a valorii materiale şi de formă
în exprimaţie bănească, sînt mijloace fixe. Deacea sinonimul
„fonduri de bază” înseamnă „mijloace fixe”. Cînd vreau să sublinieze
cuprinsul material şi de materie, atunci utilizez terminul „fondul de
bază”, iar dacă merge vorba despre exprimarea comună a lor –
„mijloace fixe”.
Mijloacele fixe ca totalitate a valorii materiale şi de formă
sînt parte a bunurilor, care se află în proprietate sau în conducere
operativă a firmei. Spre deosebire de cele de bază, activele
circulante se utilizează în întregime într-un ciclu de producere,
costul lor în decursul ciclului dat se transferă total pe productul
113
fabricat. După forma naturală şi de formă la activele circulante se
referă diferite materiale, materia primă, combustibilul, articole de
completare, iar în gospodăria de ţară – seminţe, furaj, îngrăşăminte,
vite tinere ş.a., necesare pentru efectuarea activităţii de producere.
Procesul de mişcare a stocurilor de mărfuri şi materiale,
avansarea acestuia, întrebuinţarea în producere, realizarea producţiei
fabricate şi întoarcerea în forma bănească iniţială, se numeşte
circulaţia capitalului. Această cale poate fi schematic exprimată prin
formula cunoscută în teoria economică:
''...... BMPTB MP
FM
Aici se vede mişcarea succesivă a capitalului prin trei stadii şi
schimbul a trei forme funcţionale.
Prima stadie MP
FMTB
se efectuează în sfera de circulaţie. Capitalul bănesc (B) avansează
pentru procurarea mijloacelor de producere (MP) şi forţei de muncă
(FM). Aici capitalul bănesc se transformă în cel de producere.
Stadia a doua
'...... MPT MP
FM
parcurge în sfera de producere. În această mişcare forma de
producere a capitalului se transformă în forma materială. Procurarea
la piaţă a mijloacelor de producere şi forţa de muncă se unesc în
procesul de producere (FM). În el se formează marfa cu un folos
determinat şi care conţine costul din nou format (M′).
114
Stadia a treia - M′ - B′, ca şi prima, se referă la sfera de
circulaţie. Capitalul de marfă prin costul T′ din nou se transformă în
capitalul bănesc B′. Firma primeşte înapoi nu numai capitalul avansat
anterior, dar şi o oarecare constantă adăugătoare – costul adăugător
(venit). Anume tendinţa de a primi venit impune întreprinzătorii să
pună capitalul său în circulaţie.
5.2. CLASIFICAREA, TIPURILE ŞI STRUCTURA
COSTULUI MIJLOACELOR FIXE
Mijloacele fixe se clasifică în dependenţă de diferite aspecte
[4, pag. 70-76].
În dependenţă de drepturile asupra obiectelor de bază
mijloacele fixe se împart în:
- obiectele mijloacelor fixe, care aparţin firmei cu drept de
proprietate (inclusiv date în arendă);
- obiectele mijloacelor fixe, care se află la firmă în conducere
operativă sau administrare gospodărească;
- obiectele mijloacelor fixe, primite de firmă în arendă sau
lizing.
După caracterul participării în procesul de producere toate
mijloacele fixe se divizează în mijloace fixe de producere, adică
acelea, care funcţionează în sfera producerii materiale, şi mijloacele
fixe neproductive, la care se referă obiectele de menire socială şi
culturală, instituţii medicale ş.a.
După conţinutul economic mijloacele fixe de producere sunt
identice, dar şi diferă după destinaţia sa, rolul în producere şi
termenul de reproducţie. Clasificarea contemporană a mijloacelor
fixe în Republica Moldova conţine următoarele grupuri:
1. Clădiri – clădiri şi construcţii, în care se efectuează procesele
stocurilor de mărfuri şi materiale, auxiliare şi secundare;
clădirile administrative; construcţii gospodăreşti.
2. Construire – obiecte inginereşti şi de construcţie, predestinate
pentru efectuarea diferitor funcţii tehnice, care nu sînt legate
115
nemijlocit cu schimbarea obiectelor de muncă (estacade, staţii
de pompare, poduri, staţii de purificare ş.a.).
3. Dispozitive de transmisie – reţelele de apă, electricitate,
termo, de gaze ş.a., adică obiecte, care efectuează
transmiterea diferitor tipuri de energie de la maşini-motoare
la maşinile de lucru.
4. Maşini şi utilaje:
- maşini şi utilaje de forţă, predestinate pentru producerea şi
transformarea energiei – generatoare, motoare ş.a.
- maşini şi utilaje de lucru, folosite pentru acţionare asupra
obiectului de muncă (maşini, presuri, ciocane şi alt utilaj de
bază şi auxiliar) sau strămutarea lui în procesul de creare a
producţiei;
- dispozitive şi mecanisme de măsurare şi reglare şi utilajul de
laborator;
- tehnica de calcul;
- alte maşini şi utilaje.
5. Mijloace de transport – tehnica mobilă a căii ferate, drumuri,
transportul naval şi de automobile, care aparţin firmei,
precum şi mijloacele de transport din interiorul fabricii:
autocare, vagonete, cărucioare ş.a.;
6. Instrumente, inventarul de producere şi gospodăresc şi alte
mijloace fixe – ambalaj, instrumente cu preţul mai mult de
3000 lei, inventar gospodăresc (mobilă, safeuri, xerox ş.a.);
7. Animalele de producere şi productive (cai, bovine, oi ş.a.);
8. Plantaţii perene (livezi, vii şi alte plantaţii roditoare fără
costul sectoarelor de teren, ocupate de ele);
9. Alte mijloace fixe – fonduri de bibliotecă, valori de muzeu,
reprezentanţii lumii animale ş.a.).
Corelaţia diferitor grupuri de mijloace fixe în costul total,
exprimată în procente, formează structura mijloacelor fixe de
producere.
În dependenţă de măsura acţionării asupra uneltelor de muncă
mijloacele fixe ale firmei se divizează în active şi pasive. La partea
116
activă se referă maşini, utilaje, dispozitive şi mecanisme de măsurare
şi reglare; la cea pasivă – acele grupuri de mijloace fixe, care crează
condiţii pentru îndeplinirea normală a procesului de producere:
clădiri, construiri, edificii, dispozitive de transmisie ş.a.
Masa specifică a părţii active a mijloacelor fixe de producere
caracterizează progresivitatea structurii mijloacelor fixe.
Evidenţa şi planificarea mijloacelor fixe se efectuează în
formă naturală şi bănească. La aprecierea mijloacelor fixe în formă
naturală se determină numărul maşinilor, productivitatea lor, puterea
şi alţi indici. Aceste date se folosesc pentru calculul puterii de
producere şi potenţialului de producere a firmei, planificarea
programului de producere, rezervele ridicării productivităţii
utilajului. În acest scop se efectuează inventarierea şi paşaportizarea
utilajului, evidenţa retragerii şi sosirii lui.
Aprecierea bănească a mijloacelor fixe este necesară pentru
planificarea reproducerii lărgite a mijoacelor fixe, determinarea
uzurii şi mărimii transferurilor amortizatoare, calcularea eficacităţii
folosirii lor.
Evidenţa financiară prevede determinarea următorilor tipuri
de cost a mijloacelor fixe:
- costul iniţial include suma cheltuielilor de facto pentru
achiziţionarea, montarea şi lucrările de pornire şi reglare a
mijloacelor tehnice şi pentru construcţie şi darea în exploatare
a clădirilor, construirilor, dispozitivelor de transmisie ş.a.;
- costul de bilanţ – suma, după care materialele active de lungă
durată se apreciază pe o dată determinată, care este egală cu
costul iniţial (corectat şi reapreciat) minus uzura acumulată;
- costul recorectat – costul mijloacelor fixe, determinat după
efectuarea următoarelor investiţii capitale la îmbunătăţirea
stării activelor (după modernizare şi reconstruirea fondurilor);
- costul recalculat – costul materialelor active, determinat în
rezultatul recalculării lor;
- costul de uzură – costul iniţial al obiectului mijloacelor fixe
minus costul presupus de restanţă la momentul achiziţionării
activului;
117
- costul de restanţă – suma curată (costul materialelor de
valoare utile), pe care firma o planifică să primească de la
activul după expirarea termenului întrebuinţării de folos.
Existenţa mijloacelor fixe poate fi calculată ca pentru o dată
determinată, aşa şi pentru o perioadă determinată. În primul caz
aceştea vor fi nişte indici momentali, în al doilea caz – indici mijlocii
pentru o perioadă de timp. În decursul anului se produce circularea
mijloacelor fixe, care reflectă întrarea şi ieşirea lor. Mijloacele fixe
se primesc la evidenţă prin actul de primire-predare, darea obiectelor
în exploatare, în rezervă, la conservare. Pentru asigurarea controlului
păstrării fiecărui obiect, indiferent dacă se află el în exploatare,
rezervă sau conservare, se atribuie numărul de inventariere
corespunzător.
Existenţa şi mişcarea mijloacelor fixe lunar se reflectă în
evidenţa contabilă.
Costul mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei se determină
după formula:
Cs = Cî + Cp – Cieş (5.1)
unde, Cs - costul mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei;
Cî - costul mijloacelor fixe la începutul perioadei;
Cp - costul mijloacelor fixe parvenite pe parcursul perioadei;
Cieş - costul mijloacelor fixe ieşite.
Costul sporului mijloacelor fixe (∆C) se determină ca
diferenţa între costul la sfîrşitul şi începutul perioadei sau între costul
mijloacelor de sosire şi retragere pe parcursul perioadei:
∆C = Cs – Ci = Cp – Cieş (5.2)
118
Costul mediu pe an a mijloacelor fixe se determină prin două
metode, care cel mai des se folosesc în practică:
- după formula cronologiei medii:
12
5.05.012
2
S
n
i
ii
m
CCC
C
(5.3)
unde Cî şi Cs – corespunzător costul mijloacelor fixe la începutul şi
sfîrşitul perioadei;
12
2
n
i
iC – costul sumar a mijloacelor fixe la data de întîi a
fiecărei luni, începînd cu luna februarie şi terminînd
cu luna decembrie;
- după metoda determinării costului mediu a mijloacelor fixe
întroduse şi ieşite:
,1212
11
n
i
ieşieş
n
i
îîn
îm
TCTC
CC (5.4)
unde Cîn şi Cieş – corespunzător costul mijloacelor fixe întroduse şi
ieşite;
Tî – durata exploatării (în luni) a mijloacelor fixe întroduse
din momentul întroducerii pînă la sfîrşitul perioadei;
Tieş – durata folosirii costului mijloacelor fixe ieşite de la
ieşire pînă la sfîrşitul perioadei (în luni).
Pentru analiza stării şi mişcării mijloacelor fixe se determină
şirul indicilor relativi.
Coeficienţii fiabilităţii şi uzurii mijloacelor fixe -
caracterizează corespunzător partea de bilanţ şi deja uzată
a costului către costul iniţial a mijloacelor fixe.
Coeficientul de reînnoire - indică, în ce măsură
mijloacele fixe au fost reînnoite pe parcursul perioadei
119
cercetate. El se determină prin împărţirea costului
mijloacelor fixe noi, întroduse în circulaţie în decursul
perioadei cercetate, pe mărimea mijloacelor fixe la sfîrşitul
perioadei.
Coeficientul de ieşire - indică ce parte a mijloacelor fixe
existentă a ieşit pentru o perioadă determinată şi se
determină ca raportul mijloacelor fixe ieşite la mărimea
acestora la începutul perioadei.
În corespundere cu legile în vigoare în republică activele
materiale pe termen lung pot fi obiecte a proprietăţii particulare şi să
aparţine persoanei fizice cu drept de conducere, folosinţă şi utilizare.
În proprietate particulară se pot afla clădiri, construiri, maşini, utilaj,
tractoare şi automobile, plantaţii perene, animale. Mijloacele fixe,
care sunt proprietate particulară, se crează şi sporesc din contul
veniturilor primite de la activitate de întreprinzător. Dreptul de
transmitere prin moştenire şi dreptul moştenirii proprietăţii
particulare se asigură prin lege.
5.3. UZURA ŞI AMORTIZAREA MIJLOACELOR FIXE
Mijloacele fixe de producere în procesul de exploatare se
uzează. Se diferenţiază două tipuri de uzură – fizică şi morală [4,
pag. 76-89].
Pe parcursul procesului de uzură fizică (materială) are loc
creșterea treptată a costului de exploatare a mijloacelor fixe, adică
sporește înrăutăţirea caracteristicilor tehnico-economicie şi de
exploatare (ergonomice, senzoriale etc.), în procesul de folosire a
mijloacelor fixe sau inactivităţii lor, ca rezultat al influienţei forţelor
naturale, precum şi al situaţiilor excepţionale (incendii, inundaţii ş.a.)
la care au fost supuse.
Cu cît este mai mare uzura fizică, cu atît este mai scurtă
perioada rămasă de servire a obiectului, este mai misă exprimaţia
numerică a costului de întrebuinţare. Gradul uzurii fizice a diferitor
tipuri de mijloace fixe depinde de activitatea şi termenul de
120
exploatare a lor, calitatea construcţiei şi materialelor, condiţiile de
exploatare, calificarea lucrătorilor ş.a. Încetinirea uzurii fizice a
mijloacelor de muncă se efectuează cu ajutorul sistemului de
reparaţii planificate şi de preîntîmpinare şi prin deservirea tehnică. În
practica gospodărească se folosesc două metode de determinare a
gradului uzurii fizice:
- după starea tehnică în baza aprecierii de expert a obiectului;
- după terminii de servire sau volumul lucrului.
Coeficientul uzurii fizice (K) a mijloacelor fixe separate după
termenul de servire se determină după formula:
,Cn
CfK (5.5)
unde Cf – termenul de facto de servire, ani;
Cn – termenul normativ de servire (perioada de amortizare),
ani.
Determinarea coeficientului de uzură fizică după volumul
lucrărilor executate se poate efectua în baza dependenţei:
,Qn
QfK (5.6)
unde Qf – productivitatea obiectului de facto (pentru un an sau toată
perioada de exploatare);
Qn – productivitatea normativă a obiectului.
Mărimea uzurii fizice a obiectului poate fi caracterizată prin
mărimea micşorării costului de uzură a lui. În legătură cu aceea, că la
uzura mijloacelor influenţează mulţi factori şi dependenţa între
mărimea uzurii şi aceşti factori este complicată, în scopul
simplificării ei consideră această dependenţă lineară. Atunci mărimea
micşorării costului obiectului în rezultatul uzurii fizice se determină
după formula:
Suz = K ∙ Ci (5.7)
unde Suz – suma uzurii anuale a mijloacelor fixe, lei;
121
K – coeficientul uzurii fizice;
Ci – costul uzurii mijloacelor fixe, lei.
În rînd cu uzura fizică a obiectele mijloacelor fixe sînt supuse
şi uzurii morale (economice). Uzura morală a mijloacelor fixe se
exprimă în micşorarea valorii lor pînă la sfîrşitul termenului de
exploatare.
O parte considerabilă a mijloacelor fixe învechite determină
pierderi esenţiale în producere, deoarece, în primul rînd, învechirea
utilajului necesită mărirea investirii mijloacelor în reparații curente
sau chiar reparaţii capitale pentru întreţinerea lui în stare lucrătoare;
în al doilea rînd, producerea pin exploatarea mijloacelor fixe
învechite nu permite folosirea tehnicii noi în măsură deplină. Ca
rezultat, volumul producţiei fabricate şi serviciilor prestate se
micşorează, precum și se reduce și productivitatea muncii. Utilajul
învhechit tehnic şi moral prezintă o frînă a creşterii eficienţei
producerii, împiedică implementarea tehnologiilor noi în producere.
Uzura morală de regulă parvine mai repede decît uzura fizică,
deoarece mijloacele fixe, care tehnologic mai pot fi încă folosite,
economic deja nu sînt efective şi se exprimă în două forme:
Prima formă a uzurii morale se determină prin mărirea
productivităţii muncii în ramuri, care produc mijloace de producere.
Deaceea ele se confecţionează cu cheltuieli mai mici de producere, în
rezultatul căruia preţul de cost se micşorează, ce duce la micşoarea
costului de realizare. Uzura morală de modelul întîi, în aşa mod,
prezintă diferenţa între costul mijloacelor de uzură (Cuz) şi recalculat
(Cre) şi poate fi apreciat cu ajutorul coeficientului de uzură morală te
modelul întîi (Km1):
,uz
reuzm
C
CCK
(5.8)
A doua formă a uzurii morale este legată cu apariţia pe
piaţă a tehnicii noi, mai productive şi economice, care la rîndul său
duce la micşorarea utilităţii mijloacelor fixe folosite. Ele devin
înapoiate după caracterictica tehnică şi eficienţa economică. Deacea
122
folosirea în continuare a tehnicii învechite devine neefectivă şi ea
trebuie să fie înlocuită pînă la parvenirea termenului uzurii ei fizice
sau modernizată (dacă este posibil).
Mărimea uzurii morale de modelul doi se determină cu
ajutorul coeficientului (Km2) după ecuaţia:
,.cos.cos2
nounou
ininnoutintm
TQ
TQCCK
(5.9)
unde Ccost.în. şi Ccost.nou – corespunzător costul iniţial a utilajului
învhecit şi nou;
Qîn şi Qnou – corespunzător productivitatea anuală a utilajului
învechit şi nou;
Tîn şi Tnou – corespunzător termenul de exploatare a utilajului
învhecit şi nou.
În condiţiile economiei de piaţă, cîr esenţial sporeşte
concurenţa firmelor, s-au accelerat ritmul învechirii morale a
maşinilor şi utilajului contemporan. De aici rezultă necesitatea
reînnoirii permanente şi înlocuirii sau modernizării.
Pe măsura uzurii materiale şi economice mijloacele fixe pierd
nu numai capacităţile de întrebuinţare, adică se înrăutăţesc atît total
cît şi relativ caracteristicile economice, dar şi costul, adică lucrul
aplicat anterior în ele. Însă, datorită folosirii productive a mijloacelor
fixe, costul iniţial a lor nu dispare fără urmă, ci se transferă treptat
prin munca lucrătorilor pe producţia fabricată. Acest proces se
numeşte amortizare.
Termenul „amortizare” întocmai înseamnă nemurirea
mijloacelor fixe, capacitatea acestora de a compensa uzura, de a se
restabili.
În costul fiecărei unităţi de marfă se conţine de rînd cu alte
elemente de cheltuieli şi amortizarea, adică o parte a costului
mijloacelor fixe. Costul transferat a mijloacelor fixe în componenţa
producţiei părăseşte sfera de producere şi parvine în sfera de mişcare,
stadiul trei de circulaţie a capitalului. După realizarea producţiei
(transformarea T′ - D′ ) o parte a sumei băneşti, corespunzătoare
123
costului transferat a mijloacelor fixe, se întoarce firmei. După
expirarea oricărei perioade costul obiectului mijloacelor fixe revine
în formă bănească complet, adică îşi termină circulaţia.
Mărimea defalcărilor anuale de amortizare a mijloacelor fixe
de producere depinde de costul de uzură şi norma amortizării (norma
uzurii).
Amortizarea într-o măsură oarecare exercită şi o funcţie de
stimulare, care prevede folosirea mai completă a mijloacelor fixe: cu
cît mai intensiv se exploatează utilajul, cu atît mai mult se fabrică
producţie şi cu atît mai repede va fi transfetar costul mijloacelor.
Aceasta va permite micşorarea neamortizării lor în rezultatul uzurii
morale şi reducerea pierderilor firmei, ceea ce este important în
condiţiile contemporane. Termenul presupus de funcţionare eficientă
a unui obiect sau grupului obiectelor identice a mijloacelor fixe a
firmei se determină de sinestătător în momentul dării lor în
exploatare prin una din metodele: [5, pag. 47-49].
- în corespundere cu perioada, în decursul căreea întreprinderea
presupune de a folosi activul;
- în corespundere cu perioada, în decursul căreea va fi fabricat
cantitatea aşteptată de producţie (mărfuri, servicii) în
rezultatul folosirii activului.
În primul caz, se are în vedere numărul anilor de exploatare a
activului, în decursul cărora el poate aduce firmei venit economic, în
al doilea caz – pînă la uzura lui completă.
Uzura fizică şi morală acţionează diferit la determinarea
termenului funcţionării utile a activelor. Dacă termenul funcţionării
utile pentru clădiri, construiri, instrumente şi unele tipuri de maşini şi
utilaj se determină prin uzura fizică, atunci pentru utilajul unical, de
exemplu, electronic şi altor tipuri de mijloace tehnice – prin uzura
morală.
Perioada de exploatare a activului se socoate termenul
funcţionării utile, cînd el poate fi de folos firmei. Dacă obiectul mai
poate fi folosit tehnologic, dar nu aduce venit economic, atunci se
consideră, că termenul folosirii lui utile a expirat şi el trebuie anulat.
124
Termenul funcţionării utile a obiectelor mijloacelor fixe se
determină după experienţa de lucru a firmei, cu activul analogic, la
inexistenţa unei asemenea experienţe – după experienţa de lucru cu
un activ analogic a altei firme, sau prin cale de expert.
În decursul perioadei totale de folosire utilă se calculează
uzura activului (transferuri de amortizare) pînă la restabilirea
completă a costului de uzură a lui.
Nu se calculează uzura fondurilor de bibliotecă, bunurilor de
muzeu şi de artă, clădirilor şi construirilor, care sînt monumente ale
arhitecturii şi de artă; animalelor productive şi de lucru (în afară de
cai); plantaţiilor perene, care încă n-au rodit; mijloacelor fixe, care se
află la conservare conform legislaţiei în vigoare, pe reconstrucţie sau
reutilare tehnică cu nefolosirea completă a lor; mijloacelor fixe, pe
care este calculată uzura completă, dar care continuă să funcţioneze;
activele materiale nefinisate.
Dacă obiectele mijloacelor fixe sînt anulate din oarecare cauză
pînă la expirarea termenului funcţionării lor utile, uzura necalculată se
referă la cheltuieli, adică se sonsideră pierderi pentru firmă.
Calcularea amortizării se începe din data întîi a lunii, care
urmează după primirea obiectului dat la evidenţă şi se termină din
data întîi a lunii, care urmeauă după luna achitării complete a
costului obiectului dat sau anulării acestuia. Suma calculării
amortizării se reflectă în acea perioadă de dare de seamă, la care ele
se referă şi se calculează indiferent de rezultatele activităţii
gospodăreşti a firmei.
Amortizarea obiectelor mijloacelor fixe se efectuează prin
una din următoarele metode:
1. dreptliniară;
2. de producere (proporţional volumului producţiei fabricate);
3. cumulativ (după suma cifrelor);
4. restului micşorător.
Ultimele două metode se referă la cele accelerabile. Ca bază
pentru calculare a uzurii mijloacelor fixe în primele trei metode se ia
costul de uzură, în al patrulea caz – costul iniţial a obiectului dat.
125
Să examinăm pe scurt conţinutul metodelor enumerate mai
sus de calculare a uzurii.
Metoda directă (dreptliniară). În economia Republicii Moldova un timp îndelungat se
foloseşte (şi acum larg se foloseşte) metoda directă (dreptliniară) de
amortizare, adică anual în costul producţiei se include partea egală a
costului de uzură a mijloacelor fixe (figura 5.1).
Cuz
Cuz - 1
Cuz – 1 = Cuz - 2 = Cuz - 3
Cuz - 2
Cuz - 3
1 2 3 4 t (ani)
Fig. 5.1. Metoda dreptliniară a amortizării
Partea transferată a costului mijloacelor fixe anuală (suma
anuală sau volumul anual de transferuri de amortizare) poate fi
determinată prin formula:
,100
CuzaA
(5.10)
unde A – suma anuală calculării de amortizare, lei;
a – norma calculării de amortizare (norma uzurii), %;
Cuz – costul de uzură a obiectelor mijloacelor fixe, lei.
Uzura acumulată a mijloacelor fixe se calculează ca suma
uzurilor anuale pentru anii de exploatare.
126
În Republica Moldova, normele uzurii mijloacelor fixe se
stabilesce prin legislație şi urmează a fi executată de toate subiectele
activităţii gospodăreşti, indiferent de forma de proprietate.
La moment, funcţionează Metodologia de calculare a uzurii,
conform căreia toate stocurile de mărfuri şi materiale sunt împărţite
în cinci categorii.
Toate mijloacele firmei trebuie să fie raportate la una din
categoriile de proprietate în conformitate normele stabilite de
Guvern. Fiecare categorie de mijloace fixe prezintă un grup extins
din cîteva feluri de mijloace fixe, îndeaproape după termenul lor de
exploatare şi norma uzurii.
Exemplu.
Firma a inclus în exploatare un autobus, costul iniţial al căruia
constituie 72000 lei, costul de restanţă presupus – 3000 lei. Uzura
anuală constituie 20%, adică termenul funcţionării utile este de 5 ani.
Suma uzurii anuale (volumul anual transferurilor de
amortizare) este egală:
lei 13800100
)30007200(20
100
uzCa
A
Rezultatele calculării sunt expuse în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Calculul uzurii mijloacelor fixe (autobusului) prin metoda
dreptliniară (lei)
Ani Costul
iniţial
Uzura
anuală
Uzura
calculată
Costul de
bilanţ
La data dării
în exploatare 72000 72000
La sfîrşitul
anului: întîi 72000 13800 13800 58200
doi 72000 13800 27600 44400
trei 72000 13800 41400 30600
patru 72000 13800 55200 16800
cinci 72000 13800 69000 3000
127
Metoda directă (dreptliniară) de amortizare a mijloacelor
fixe prevede uzura egală a mijloacelor fixe pentru toată perioada de
funcţionare.
Însă, pe perioada de exploatare sînt posibile întreruperi de
funcţionare a utilajului, deteriorarea lui şi încărcarea incompletă în
timp, adică în producerea reală mijloacele tehnice se uzează inegal şi
corespunzător costul mijloacelor fixe se transferă pe producţie inegal.
În afară de aceasta, metoda directă (dreptliniară) de
amortizare nu ia în consideraţie uzura morală a mijloacelor.
Reieșind din aceasă, sînt posibile cazuri de ieşire a tehnicii învechite
şi neamortizarea ei, adică pînă la expirarea termenului funcţionării
utile a mijloacelor, mărimea căreia se determină după formula:
Sna = Sb + Slic – Sr, (5.11)
unde Sna – suma neamortizării mijloacelor fixe ieşite pînă la
expirarea perioadei de amortizare, lei;
Sb – costul de bilanţ a mijloacelor, lei;
Slic – cheltuieli, legate de lichidarea mijloacelor fixe indicate,
lei;
Sr – costul de restanţă a mijloacelor fixe, lei.
Metoda de producere.
Conform acestei metode mărimea uzurii se determină în
dependenţă de volumul lucrărilor executate (producţie). Mărimea
uzurii acumulate este proporţională volumului producţiei fabricate.
Suma de bilanţ a mijloacelor fixe se micşorează pe suma uzurii
calculate, pînă nu ajunge la suma uzurii presupusă. Această metodă
se foloseşte pentru calcularea amortizării modelelor de tehnică, care
nemijlocit participă la fabricarea unui model concret de producţie
sau la prelucrarea materiei tehnologice, care poate fi măsurată
destul de exact.
Metoda amortizării accelerate (regresate).
Esenţa metodelor constă în aceea, ca în primii ani de folosire
a mijloacelor fixe să fie efectuat un volum mai mare de lucrări
128
(producţie), decît în anii următori, corespunzător se prevede la
începutul exploatării mijloacelor tehnice de anulat la cheltuieli o
mare parte a costului de uzură, decît va urma.
Aspectul economic a amortizării accelerate constă în
respectarea balansului în perioada termenului funcţionării utile:
sumele cele mai mari de uzură plus cheltuielile cele mai mici după
conţinut şi reparaţie în primii ani de folosire sunt egale sumelor cele
mai mici de calculare a uzurii plus cheltuielile cele mai mari pentru
reparaţie în anii următori de folosire.
Între metodele amortizării accelerate cel mai des se foloseşte
metoda cumulativă (după suma cifrelor). După metoda dată uzura
se determină ca operarea coeficientului calculat şi costul de uzură a
obiectelor mijloacelor fixe. Metoda cumulativă se caracterizează prin
dependenţa neliniară şi norma amortizării (coeficientul calculat), aici
mărimea este variabilă şi nu permanentă. Ca la metoda dreptliniară.
Coeficientul dat se calculează prin corelaţia numărului de ani, rămaşi
pînă la sfîrşitul termenului de servire a obiectului (în ordinea
indirectă), pe numărul cumulativ, care prezintă suma cifrelor
membrilor progresiei arifmetice, de exemplu, de la 1 pînă la 5 la
termenul de servire 5 ani. Coeficienţii calculaţi după cifra dată, vor fi
egali:
- în primul an de exploatare (cînd au rămas 5 ani pînă la
sfîrţitul termenului de servire) ;333.054321
5
- în al doilea an de exploatare (cînd au rămas 4 ani pînă la
sfîrţitul termenului de servire) ;267.015
4
- în al treilea an ;2.015
3
- în al patrulea an ;13.015
2
- în al cincilea an ;07.015
1
129
La folosirea metodei de calculare a uzurii după suma cifrelor
în primii doi ani de exploatare va fi restituit 60% din costul
mijloacelor fixe, peste trei ani – 80%, peste patru – 93,3%. La
necesitate înlocuirea maşinii învechite cu cea nouă peste 4 ani de
exploatare la folosirea metodei cumulative de amortizare va constitui
7%, iar la întrebuinţarea metodei dreptliniare – 20%, adică pierderile
costului mijloacelor fixe (prejudiciul firmei) după metoda cumulativă
vor fi de trei ori mai mici.
Compararea metodelor dreptliniare şi cumulative de calculare
a uzurii este expus în figura 5.2.
(mii lei)
50
40 Metoda dreptliniară
30
Metoda cumulativă
20
10 A
35 B
1 2 3 4 5 t(ani)
Fig. 5.2. Metoda dreptliniară şi accelerată de amortizare
Dacă costul de uzură a obiectelor mijloacelor fixe constituie
50 mii lei, atunci la uzura morală, care duce la necesitatea schimbării
utilajului peste 4 ani de exploatare (la termenul funcţionării utile de 5
ani), pierderile de la neamortizare la metoda dreptliniară vor constitui
10 mii lei, iar la amortizarea accelerată – doar 3,5 mii lei. Deşi
calculele la motoda cumulativă sunt mai complicate, decît la cea
dreptliniară, însă din punct de vedere economic sunt mai convinabile.
130
Metoda restului micşorător prevede calcularea uzurii
mijloacelor fixe în corespundere cu norma uzurii, presupuse prin
metoda dreptliniară şi care poate fi mărită nu mai mult de două ori.
Firma de sinestătător alege una din metodele enumerate mai
sus de calculare a uzurii mijloacelor fixe, care cel mai bine
corespunde intereselor sale economice, adică uzura calculată pe
parcursul termenului funcţionării utile trebuie să corespundă schemei
de primire a veniturilor economice de la întrebuinţarea obiectului
mijloacelor fixe. Dacă firma planifică să primească venit economic
în egalitate pe parcursul termenului de exploatare a obiectului, atunci
trebuie folosită metoda dreptliniară de calculare a uzurii. Dacă este
necesar în primii ani de exploatare de a primi venit economic mai
mare, atunci trebuie folosită metoda accelerată de amortizare.
În acel caz, cînd firma în momentul dării în exploatare a
obiectului mijloacelor fixe încă n-a determinat schema de primire a
venitului economic pe parcursul termenului funcţionării utile, atunci
ea foloseşte metoda dreptliniară de amortizare.
5.4. INDICII DE UTILIZARE A MIJLOACELOR FIXE
Sporirea fabricării producţiei, micşorarea preţului de cost şi
mărirea părţii de venit a firmei depinde de potenţialul tehnic şi gradul
de utilizare a lui. Indicii de utilizare a diferitor modele de utilaj se
numesc particulari şi pot fi uniţi în trei grupuri [7, pag. 217-220]:
- indicii utilizării extensive a mijloacelor fixe, care reflectă
nivelul folosirii lor după timp;
- indicii utilizării intensive a mijloacelor fixe, care reflectă
nivelul folosirii după capacitate (productivitate);
- indicii utilizării integrale a mijloacelor fixe, care iau în
consideraţie influenţa în ansamblu a tuturor factorilor – ca
extensiv, aşa şi intensivi.
La prima grupă de indici se referă: coeficientul utilizării
extensive a utilajului, coeficientul schimbului de lucrul a utilajului,
coeficientul încărcării utilajului, coeficientul regimului de schimburi
a timpului de lucru a utilajului.
131
Coeficientul utilizării extensive (Kext) se determină prin
corelaţia numărului ceasurilor de facto lucrate a utilajului şi numărul
ceasurilor de lucru după plan:
,pl
f
extt
tK (5.12)
unde tf şi tpl – corespunzător timpul de lucru de facto şi de plan a
utilajului
Însemnătate considerabilă între indicii particulari de utilizare
extensivă are coeficientul schimbului Kîn de lucru a utilajului, care
se determină ca corelaţia sumei maşinoschimburi în decursul de
douăzeci şi patru de ore la numărul total de maşini:
,...
...
21
2211
n
nnin
NNN
nNnNnNK
(5.13)
unde N – numărul modelului dat de utilaj;
n – numărul schimburilor lucrate pe utilajul de modelul dat;
Mărirea coeficientului schimbului de lucru a utilajului – o
sursă importantă de creştere a volumului de fabricare a producţiei şi
ridicării eficienţei utilizării mijloacelor fixe.
Coeficientul încărcării/testării utilajului deasemenea se
caracterizează prin folosirea utilajului în timp şi se stabileşte pentru
tot parcul de maşini. El se determină ca corelaţia aplicării volumului
mare de lucru pentru fabricarea tuturor obiectelor pe utilajul dat
(adică cheltuielile sumare a timpului fabricării obiectelor) la fondul
timpului de lucru a acestuia. În practică coeficientul încărcării
utilajului de regulă se utilizează ca egal cu mărimea coeficientului
încărcării, micşorat de două ori (la regimul de lucru în două
schimburi) sau de trei ori (la regimul de lucru în trei schimburi).
Coeficientul utilizării regimului de schimburi a timpului de lucru a utilajului se determină prin împărţirea coeficientului de
schimb a lucrului utilajului obţinut în perioada dată pe durata
stabilită a schimbului.
132
Însă, avînd indicii înalţi de utilizare a utilajului în timp, el
poate funcţiona în gol şi să nu fabrice în acest timp producţie sau,
lucrînd, să fabrice producţie necalitativă sau bracuită. După cum se
vede, indicii utilizării extensive a utilajului nu permit să facem
concluzii despre eficienţa aplicării mijloacelor fixe.
Deaceea este necesar indicii utilizării extensive a utilajului de
completat cu indicii utilizării intensive, cel mai important din care
este coeficientul utilizării intensive a utilajului. El se determină prin
corelaţia productivităţii de facto a utilajului dat la productivitatea
normativă (tehnic argumentată).
La a treia grupă de indici utilizaţi a unor modele separate de
utilaj se referă coeficientul utilizării integrale a utilajului, care se
determină ca corelaţia coeficientului utilizării intensive şi extensive.
El complex caracterizează exploatarea utilajului după timp şi
productivitate (capacitate). Mărimea acestui indice este tot timpul
mai mică decît coeficienţii, care-l determină, deoarece el ea în
consideraţie în acelaş timp neajunsurile atît utilizării extensive, cît şi
intensive a utilajului.
Folosirea indicilor particulari (naturali) ne dă închipuirea
despre nivelul utilizării a unui grup de mijloace important (maşini,
utilaje), dar numai separat pe fiecare model de tehnică şi numai a
unei părţi din mijloacele fixe. Deacea în rînd cu acest indice pentru
aprecierea utilizării masei totale a mijloacelor fixe sunt necesari
indicii generalizaţi, care trebuie să se formeze pe principiul
comparabil a producţiei fabricate (de toate tipurile şi denumirile) cu
tot ansamblul de mijloace fixe, folosite la producerea acesteia. Astfel
de indice este coeficientul utilizării potenţialului de producere,
restituirea mijloacelor, volumul mijloacelor de producţie,
rentabilitatea capitalului de bază.
Coeficientul utilizării potenţialului de producere a firmei
se determină prin corelaţia volumului producţiei fabricate
(planificare, de facto) la mărimea potenţialului de producere. Acest
indice caracterizează nivelul folosirii părţii active a mijloacelor fixe,
după care se determină capacitatea de productivitate şi potenţialul de
producere a firmei. După cum se vede, coeficientul dat poate fi
133
socotit condiţionat ca indice generalizat de utilizare a mijloacelor,
deoarece el nu ea în consideraţie folosirea părţii pasive a mijloacelor
fixe [4, pag. 92-96].
Un important indice generalizat de utilizare efectivă a
volumului complet a mijloacelor fixe de producere ale firmei este
restituirea mijloacelor, care indică cîtă producţie (brută, în marfă
sau din nou creată - curată) a fost fabricată în calculare la un leu din
costul mediu anual a mijloacelor fixe şi se determină după formula:
,m
restC
VPF (5.14)
unde, Frest – restituirea mijloacelor, lei/lei;
VP – volumul fabricat a producţiei, lei;
Cm – costul de bilanţ mediu anual a mijloacelor fixe de
producere, lei.
După cum se vede, există cîteva metode de determinare a
restituirii mijloacelor. Cea mai răspîndită metodă – metoda calculării
producţiei brute – constă în compararea costului producţiei brute şi
costul mediu anual a mijloacelor fixe. Amintim, că de obicei costul
mediu anual a mijloacelor se determină ca mărimea medie
hronologică a costului iniţial. Încă această metodă (ca şi metoda
producţiei de marfă) nu ia în consideraţie influenţa cheltuielilor
materiale, adică cheltuielile firmei pentru cumpărarea materialelor
deja gata, materiei prime şi altor mijloace, pe care firma nu le
produce, ci le consumă în formă gata şi care artificial măresc indicii
restituirii mijloacelor.
Metoda calculării restituirii mijloacelor după producţia curată
permite de a exclude modificarea părţii obiectelor cumpărate şi
semifabricatelor. Însă, necătînd la părţile pozitive a acestei metode,
ea la fel, ca şi metoda calculării după producţia brută, nu reflectă
exact nivelul folosirii mijloacelor fixe. Cauza este, că costul mediu
anual iniţial a mijloacelor include şi costul mijloacelor fixe deja
amortizate, adică maşinile, utilajul, clădirile deja uzate ş.a.
134
Deaceea o metodă mai exactă prezintă calcularea restituirii
mijloacelor după costul de bilanţ a mijloacelor, care ea în
consideraţie partea „neuzată” a costului mijloacelor fixe. În aşa fel,
metoda mai exactă, care reflectă influenţa mijloacelor fixe asupra
rezultatelor activităţii gospodăreşti ale firmei este metoda de
calculare a restituirii mijloacelor, care se determină prin corelaţia:
,bC
VPR (5.15)
unde, VP - volumul fabricat a producţiei curate, lei;
Cb – costul de bilanţ mediu anual al mijloacelor fixe de
producere, lei.
Dacă indicele restituirii mijloacelor constituie, de exemplu,
0,16 lei/lei, aceasta înseamnă, că la un leu a costului de bilanţ a
mijloacelor fixe se produce 16 bani de producţie curată.
Ridicarea restituirii mijloacelor este o sarcină importantă a
firmei în perioada de tranziţie. În condiţiile revoluţiei tehnico-
ştiinţifice mărirea considerabilă a restituirii mijloacelor este
complicată prin schimbul rapid a mijloacelor tehnice, ce necesită
majorarea investiţiilor capitale. În afară de aceasta, majorarea
investiţiilor capitale este legată cu necesitatea desfăşurării măsurilor
de ocrotire a mediului, îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ş.a.
Deficitul mijloacelor financiare, necesare pentru însănătoşirea şi
dezvoltarea economiei republicii, este o problemă acută a istoriei
economiei contemporane.
Însă, mărirea restituirii mijloacelor se poate atinge nefolosind
investiţii mari. Să enumărăm factorii interni ale firmei de majorare a
eficienţei întrebuinţării mijloacelor fixe: majorarea coeficientului de
schimb a lucrului maşinilor, utilajului şi altor mijloace tehnice,
micşorarea stopării şi lucrului în gol a tehnicii, accelerarea
capacităţilor întroduse din nou, ridicarea calificării şi disciplinei de
executare a lucrătorilor, care deservesc mijloacele, ridicarea
productivităţii maşinilor şi utilajului în rezultatul reutilării,
reconstrucţiei şi modernizării relativ ieftine şi alte rezerve.
135
Restituirea mijloacelor este o mărime directă a nivelului
folosirii mijloacelor fixe. Larg este folosit indicele generalizator, care
este contrar restituirii mijloacelor, volumul mijloacelor de
producţie, care se determină ca corelaţia costului mijloacelor fixe de
producere la volumul producţiei fabricate după formula:
,VP
CF m
v (5.16)
unde, Fv - volumul mijloacelor de producţie, lei/lei;
Cm – costul de bilanţ mediu anual a mijloacelor fixe de
producere, lei.
VP - volumul producţiei fabricare, lei.
Acest indice indică necesitatea firmei în capitalul de bază la
unitatea costului rezultatului. Dacă volumul producţiei fabricate pe
perioada de perspectivă nu se modifică, atunci nu este necesitatea
măririi mijloacelor fixe de producere, ci doar perfecţionarea lor,
adică schimbul utilajului învechit cu cel nou, mai efectiv. La
majorarea volumului producţiei în viitor trebuie determinată mărirea
necesităţii în mijloace fixe de producţie în baza indicilor volumului
mijloacelor de producţie.
Dacă la calcularea restituirii mijloacelor se pot folosi diferite
metode, atunci indicele volumului mijloacelor de producţie, deşi este
indicele invers a restituirii mijloacelor, necesită o metodă unică la
determinarea lui.
Volumul mijloacelor de producţie trebuie calculat ca corelaţia
costului mediu anual a mijloacelor fixe de producere la volumul
producţiei brute fabricate. În literatura economică se foloseşte şi
indicele întrebuinţării mijloacelor fixe ca volumul amortizării, care se
determină după formula:
,VP
AAv (5.17)
unde, Av – volumul amortizării producţiei, lei/lei;
136
A – suma totală de amortizare (suma anuală de uzură a
mijloacelor), lei;
VP - volumul producţiei brute fabricare, lei.
Între indicii amortizării volumului şi volumului mijloacelor
există o dependenţă simplă:
,vuz
uz
v FaVP
C
C
A
VP
AA (5.18)
unde C
A norma uzurii, iar
VP
Cuz – volumul mijloacelor.
Am examinat indicii generalizatori de utilizare a mijloacelor
fixe – restituirea mijloacelor, volumul mijloacelor şi amortizarea
volumului. Un neajuns general a acestor indici, necătînd la mulţimea
metodelor de calculare (pentru volumul mijloacelor) şi importanţa
practică, este atîrnarea „brută” la determinarea lor. Aşa dar,
restituirea înaltă a mijloacelor se poate atinge chiar şi la fabricarea
producţiei brute nerentabile, adică la calcularea indicilor susnumiţi
de eficienţă a întrebuinţării mijloacelor nu se ia în vedere calcularea
costului producţiei fabricate.
De acest neajuns este lipsit indicele eficienţei utilizării
mijloacelor fixe de producere ca rentabilitatea capitalului de bază. El
se determină prin corelaţia venitului firmei la costul mijloacelor fixe:
%, 100C
VRsau
m
mC
VR (5.19)
unde, R – coeficientul (nivelul) rentabilităţii, (lei/lei sau %);
V – venitul pînă la impozitare şi venitul curat a firmei pentru un
an, lei;
Cm – costul mediu anual de bilanţ a mijloacelor fixe de
producere, lei.
În primul caz acest indice se numeşte coeficientul
rentabilităţii, în al doilea – nivelul rentabilităţii mijloacelor fixe.
137
Dacă nivelul rentabilităţii este egal cu 18% (sau coeficientul
rentabilităţii 0,18), aceasta înseamnă, că la un leu a costului mediu
anual iniţial (sau de bilanţ) a mijloacelor revine 18 bani de venit.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Resurse economice
Resurse materiale
Active necirculante
Active circulante
Mijloace fixe
Mijloace fixe productive şi neproductive
Mijloacele fixe active şi inactive
Mijloacele fixe proprii şi arendate
Costul iniţial al mijloacelor fixe
Costul de restanţă a mijloacelor fixe
Costul majorat a mijloacelor fixe
Costul de uzură a mijloacelor fixe
Costul de lichidare a mijloacelor fixe
Costul mediu anual a mijloacelor fixe
Structura mijloacelor fixe
Coeficienţii: validităţii, uzurii, de reînnoire, ieşire a mijloacelor fixe
Uzura mijloacelor fixe
Uzura fizică
Uzura morală
Amortizarea
Metodele de calculare a uzurii mijloacelor fixe:
- dreptliniară;
- de producere;
- cumulativ;
- micşorării costului de restanţă;
- micşorarea rapidă a costului de restanţă
Indicii utilizării extensive a mijloacelor fixe
Indicii utilizării intensive a mijloacelor fixe
Indicii utilizării integrale a mijloacelor fixe
Coeficientul extensiv, intensiv şi integral a utilizării mijloacelor
fixe
Coeficientul schimbului lucrului utilajului
Coeficientul de tastare/încărcare a utilajului
138
Coeficientul utilizării potenţialului de producere
Restituirea mijloacelor
Volumul mijloacelor de producţie
Volumul de amortizare a producţiei
Rentabilitatea mijloacelor fixe
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Descrieţi esenţa noţiunei mijloacele fixe de producere.
2. Ce se subînţelege sub noţiunea mijloacele circulante? Prezentaţi
exemple.
3. Scrieţi formula circuitului capitalului. Din care trei părţi el constituie?
4. Ce se subînţelege sub noţiunea mijloace fixe productive şi
neproductive?
5. În ce grupuri se clasifică mijloacele fixe?
6. Ce se subînţelege sub noţiunea structura mijloacelor fixe de producere
Prezentaţi exemple.
7. Ce tipuri de cost a mijloacelor fixe cunoaşteţi?
8. Ce intră în componenţa următorilor tipuri mijloacelor fixe:
- iniţiale;
- de bilanţ;
- recorectate;
- recalculate;
- de uzură;
- de restanţă.
9. Cum se calculează costul mijloacelor fixe la sfîrşitul anului?
10. Cum se determină costul mijloacelor fixe mediu anual? Numiţi cle
două metode.
11. Ce se subînţelege sub noţiunea uzura fizică? Prezentaţi exemple.
12. Ce se subînţelege sub noţiunea uzura morală? Prezentaţi exemplele
celor două tipuri de uzură morală.
13. Ce se subînţelege sub noţiunea amortizare?
14. În ce constă esenţa metodei dreptliniare de determinare a uzurii
mijloacelor fixe?
15. Ce se subînţelege sub noţiunea norma anuală de uzură a mijloacelor fixe?
16. Ce metode de calculare a amortizării cunoaşteţi şi în ce constă esenţa lor?
17. Ce coeficienţi, care caracterizează utilizarea mijloacelor fixe
cunoaşteţi?
139
18. Indicele generalizator de utilizare a mijloacelor fixe de producere este
restituirea mijloacelor. În ce constă esenţa ei şi cum se determină?
19. Ce se subînţelege sub noţiunea volumul mijloacelor de producţie? În
ce constă sensul economic a acestui indice?
BIBLIOGRAFIE 1. Ciornâi, Nicilae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual
universitar., Chişinău: Prut Internaţional, 2003.
2. Constantinescu, Dumitru, Nistorescu, Tudor, Economia întreprinderii.,
Bucureşti: Editura Economaca, 2000.
3. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii., Chişinău: Ed. ULIM, 2004.
4. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие изд. 2-е,
переработанное, – Chişinău, ASEM, 2006.
5. Финансовый учет. Учебник / Коллектив авторов: координатор –
Александр Недерица – Кишинэу, АСАР, 2000.
6. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф. Покропивного, Киев,
2003.
7. Экономика предприятия. Учебник для вузов. Под ред. проф. В.Я.
Горфинкеля, проф. В.А. Швандера – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1998.
8. Экономика предприятия. Под ред. Семёнова В.М. - М.: центр
экономики и маркетинга, 1996.
140
CAPITOLUL VI. MIJLOACELE CIRCULANTE ALE
ÎNTREPRINDERILOR
6.1. CLASIFICAREA ŞI COMPONENŢA MIJLOACELOR
CIRCULANTE
De rînd cu mijloacele fixe pentru activitatea firmei are o
importanţă esenţială existenţa numărului optim de mijloace
circulante. În activitatea de producere şi gospodărescă curentă firma
duce necesitatea de scurtă durată în rezerve tovaro-materiale, adică în
rezerve de materie primă, materiale, combustivil ş.a. Cu alte cuvinte,
firma are nevoie de mijloace circulante [6, pag. 97-99].
Mijloacele circulante spre deosebire de mijloacele fixe se
caracterizează prin întrebuinţarea deplină în decursul unui ciclu de
producere, iar după terminarea acestuia necesită schimbare cu resurse
noi. În decursul procesului de producere resursele parcurg cîteva faze
ale circlului economic: aprovizionare – producere – realizare, pe
parcursul cărora ele îşi schimbă nu numai forma, dar şi conţinutul
material. În faza de aprovizionare activele circulante în formă de
mijloace băneşti libere se transformă în active curente, în formă de
resurse de materie primă şi materialelor folosite; în ciclul de
producere resursele de materie primă şi materiale se transformă în
resurse de semifabricate şi producţia gata; în procesul de realizare
resursele semifabricatelor şi producţiei gata se realizează clienţilor,
după achitarea cu care se transferă în active circulante în formă de
mijloace băneşti.
La întreprinderile comerciale ciclul de exploatare a resurselor
constă din două faze: aprovizionare şi realizare. În procesul de
aprovizionare firma achizionează mărfuri, adică activele băneşti
circulante se transformă în active circulante în formă de rezervă a
mărfurilor, iar în faza de realizare se produce realizarea lor în aceeaşi
formă şi rezervele mărfurilor se transformă în active băneşti
circulante [8, pag. 119-120].
Mijloacele circulante sau capitalul circulant prezintă
proprietatea firmei, ele se mai numesc circulante sau active curente.
141
Ele prezintă ansamblul activelor pe termen lung şi activelor de
circulaţie a firmei în exprimare bănească.
La rîndul său activele circulante ale firmei constau din patru
părţi:
- materiale;
- producerea nefinisată şi semifabricate de producere proprie;
- animale pentru creştere şi îngrăşare;
- obiecte de mică valoare şi care se uzează repede.
Materialele se pot împărţi în materie primă şi materiale
folosite.
Materia primă participă nemijlocit în procesul de producere,
complet sau parţial se transferă în producţia gata în forma sa iniţială
sau natural modificată. De exemplu, din laminatul de oţel se
confecţionează diferite construcţii sudate şi detalii.
Materia întrebuinţată – materiale auxiliare, combustibil,
ambalaj, piese de schimb, seminţe, cărmuri, îngrăşăminte şi alte
bunuri materiale, care nemijlocit participă în procesul de producere,
dar, de regulă, nu sînt reflectate în conţinutul material a producţiei
gata. De exemplu, întrebuinţarea combustibilului pentru deplasarea
automobilului, îngrăşăminte – pentru creşterea producţiei agricole.
Animale pentru creştere şi îngrăşare – active de
provenienţă agricolă, care nu intră în componenţa mijloacelor fixe şi
sunt predestinate pentru completarea pe viitor a turmei de animale
lucrătoare sau productive.
Obiecte de mică valoare şi care se uzează repede –
bunuri, costul unităţi căreia nu depăşeşte 3000 lei sau termenul de
folosină a cărora este mai mic de un an, indiferent de costul unităţi
sale, precum şi bunurile egalate cu ele (uniforma, inventarul de
producere şi gospodăresc ş.a.). De exemplu, aspiratorul în
dependenţă de preţ se poate referi la mijloacele fixe (dacă preţul lui
este mai mare de 3000 lei) sau la activele circulante (dacă preţul lui
este mai mic decît 3000 lei).
Producerea nefinisată şi semifabricate de producere
proprie – obiectele muncii, incluse în procesul de producere:
materiale, detalii, confecţii, care se află în procesul de prelucrare sau
142
montare, precum şi semifabricate de producere proprie, care nu sînt
finisate complet într-un sector al firmei şi care necesită prelucrare în
continuare în alte sectoare [10, pag. 227-228].
Activele circulante în mişcarea sa sunt legate de fondurile de
transformare, care deservesc sfera de transformare în circuitul
capitalului. Ele includ producţia gata în depozite, marfa în cale, adică
descărcată, dar încă neachitată, mijloace băneşti în achitare cu
consumatorii de producţie (inclusiv restanţa debitoare) şi mijloace
băneşti în casă şi pe conturile firmei. Fondurile circulante nu
participă la formarea costului, dat sînt exponenţi a costului format.
Destinaţia de bază a fondurilor circulante – asigurarea cu mijloace
băneşti a ritmicii procesului de circulaţie. Componenţa mijloacelor
circulante după elementele mai puţin sau mai mult mărite se poate
expune în formă de schemă (tabelul 6.1) [6, pag. 99-102].
Tabelul 6.1
Componenţa mijloacelor circulante după elementele mărite
Mijloace circulante
Activele circulante Fonduri de circulaţie
mat
eria
le
anim
ale
pen
tru
creş
tere
şi
îngră
şare
obie
cte
de
mic
ă
val
oar
e şi
car
e
se u
zeaz
ă re
ped
e pro
duce
rea
nef
inis
ată
pro
ducţ
ia g
ata
măr
furi
rest
anţa
deb
itoar
e de
scurt
ă dura
tă
inves
tiţi
i de
scurt
ă dura
tă
mij
loac
e băn
eşti
alte
act
ive
cure
nte
Mijloacele circulante reglementate
(resurse tovaro-materiale)
Mijloacele circulante
nereglementate
Corelaţia elementelor separate în volumul total a capitalului
circulant caracterizează structura mijloacelor circulante, care depinde
de profilul firmei (de producere, comercială, de prestări servicii),
apartenenţa de ramură ş.a.
143
Dacă activitatea de bază a firmei are un caracter de producere,
atunci un rol mai important joacă resursele tovaro-materiale, în firma
comercială – resursele mărfurilor, predestinate spre realizare.
Mijloacele circulante reglementate se numesc deasemenea
resurse tovaro-materiale, în componenţa lor intră:
- materiale;
- animale pentru creştere şi îngrăşare;
- obiecte de mică valoare şi care se uzează repede;
- producerea nefinisată;
- producţia nerealizată;
- mărfuri, inclusiv pămîntul şi alte active materiale,
achiziţionate şi predestinate pentru revindere.
Un element important a mijloacelor circulante sînt mijloacele
băneşti, care sînt scopul final şi principal a activităţii de producere şi
financiare ale firmei. Pentru a păstra şi majora stabilitatea financiară
multe firme elaborează planuri de parvenire şi cheltuieli a
mijloacelor băneşti (cursuri financiare ale firmei). Sporirea masei
băneşti demonstrează lucrul eficient, micşorarea – dificultate
financiară.
După cum se vede din tabelul 6.1, toate mijloacele circulante
după principiul de organizare se subîmpart pe cele reglementate şi
nereglementate. Reglementarea mijloacelor circulante asigură
continuitatea procesului de producere şi contribuie la întrebuinţarea
efectivă a recurselor firmei. Ele includ toate mijloacele circulante,
care se află în sfera de producere. În sfera de circulare se
reglementează numai acea parte a mijloacelor circulante, care este
materializată în producţia gata: producţia gata şi mărfuri.
Producţia gata – bunuri, primite în diferite faze a activităţii
de producere şi gospodăreşti ale firmei, predestinate pentru furnizare
şi altor firme, iar în unele cazuri pentru întrebuinţare internă. De rînd
cu producţia gata adesea se produce şi producţia secundară şi de
însoţire, apar rămăşiţe utile, rămîn materiale nefolosite în procesul de
producere. În componenţa producţiei gata se includ deasemenea
semifabricate de producere proprie, realizate în afara firmei.
144
Mărfuri – bunuri, achiziţionate de firmă în scopuri de
revindere în continuare în aceeaşi formă, inclusiv sectoare de teren şi
alte active curente şi de lungă rurată.
Mărimea mijloacelor circulante reglementate trebuie
permanent să satisfacă necesităţile reale de producere. Mărimea
mijloacelor circulante nereglementate, incluse în domeniul de
circulaţie, depinde de condiţiile realizării producţiei, sistema de
mişcare a mărfurilor, nivelul organizării marketingului şi realizarea
producţiei.
Pentru analiza componenţei şi structurii mijloacelor circulante
este raţional de a le prezenta după criterii (figura 6.1) [9, pag. 92]:
- după sfera de circulaţie;
- după sursa de creare şi completare;
- după particularităţile de planificare.
Fig. 6.1. Clasificarea mijloacelor circulante după criterii
Corelaţia unor componente separate a mijloacelor circulante a
mărimea lor comună caracterizează structura mijloacelor circulante.
După sfera de
circulaţie
După sursa de
creare şi
completare
După
particularităţile de
planificare
Care se află în sfera de producere
Care se află în sfera de consum
Mijloace proprii asimilare lor
Mijloace împrumutate
Reglementate
Nereglementate
145
Structura mijloacelor circulante în diferite ramuri are
deosebiri esenţiale şi exprimă particularităţile specifice a procesului
de producere, tehnologiei, organizării producerii şi condiţiilor de
realizare a producţiei.
6.2. REGLEMENTAREA MIJLOACELOR CIRCULANTE
Mijloacele circulante ale firmei permanent se află în mişcare,
formînd un circuit. Din sfera de circulaţie ele se transmit în sfera de
producere şi pe urmă din sfera de producere în sfera de circulaţie
ş.a.m.d.
Gestiunea mijloacelor circulante constă în asigurarea
continuităţii procesului de producere şi realizarea producţiei cu
un volum minim de mijloace circulante, care (mijloacele) trebuie
să se afle în fiecare moment al celor trei stadii ale circuitului dat,
respectînd structura corespunzătoare şi în volum minimal, dar
suficient de mijloace circulante [6, pag. 102-105].
Procesul de elaborare a mărimii şi structurii mijloacelor
circulante economic argumentate, necesare pentru organizarea
lucrului normal al firmei, se numeşte reglementarea mijloacelor
circulante.
În condiţiile de piaţă, cînd firma se află la autofinanţare şi
lucrează în concurenţă mare, determinarea corectă a necesităţilor în
mijloace circulante are o importanţă deosebită. În aşa mod,
reglementarea mijloacelor circulante este baza folosirii raţionale a
potenţialului de producere a firmei. Ea constă în elaborarea normelor
argumentate şi normativelor de folosire a lor, necesare pentru crearea
resurselor permanente minime, destule pentru funcţionarea
neîntreruptă a firmei.
Deoarece mijloacele circulante reglementate constituie o
mare parte din mijloacele circulante (pentru firma de construcţie a
maşinilor conform tabelului 6 ele ocupă 85%), atunci la baza
determinării mijloacelor circulante reglementate este normarea
resurselor materiale. În procesul de normare se determină norma şi
normativul mijloacelor circulante.
146
Norma mijloacelor circulante caracterizează resursele
minimale a bunurilor tovaro-materiale şi se determină în zilele
resurselor, norma resurselor detaliilor, în lei pe unitatea de măsură ş.a.
Normativul mijloacelor circulante – operarea normei
mijloacelor circulante la acel indice, norma căruia este determinată.
Se determină în expresie bănească pentru elemente separate (grupuri)
de mijloace circulante şi în întregime pentru firmă.
Problema determinării necesităţilor firmei a capital circulant
este o parte componentă importantă în planificarea financiară,
deoarece neajunsul mijloacelor circulante inevitabil va duce la
imposibilitatea asigurării la timp a procesului de producere cu resurse
materiale necesare, iar surplusul poate duce la pierderi financiari din
cauza „îngheţării” a unei părţi a capitalului circulant în resurse de
prisos a bunurilor tovaro-materiale.
Determinarea necesităţii în capitalul circulant se efectuează
prin două căi: în baza calculării mărite cu folosirea informaţiei
despre datele analogice în perioadele precedente şi prin calea
calculării tehnico-economice detaliate. A doua metodă calculării pe
elemente a necesităţii în capitalul circulant constă în folosirea datelor
despre volumul presupus a producerii a unor tipuri de mărfuri
concrete şi datelor despre normativele resurselor tipurilor concrete de
materie primă, materialelor şi altor elemente a resurselor tovaro-
materiale pentru producerea unităţii de producere a fiecărui tip
(normativul cheltuielilor specifice).
Determinînd necesităţile în tipurile concrete de materie primă,
materiale şi alte elemente a mijloacelor circulante reglementate pe
perioada planificată, se poate determina mărimea necesară de resurse
şi în baza acesteia costul total a resurselor de producere, care este
inclus în costul capitalului circulant. Totalurile acestor calcule, în
esenţă, ne dă mărimea mijloacelor circulante reglementate necesare.
Adăugînd la ea mărimea mijloacelor circulante nereglementate,
determinată prin metoda calculării mărite, se determină mărimea
totală a capitalului circulant (mijloacelor circulante).
În practica planificării interne a firmei a procesului materialo-
tehnic de aprovizionare se deosebesc următoarele feluri de resurse de
147
materie primă, materiale, combustibil şi alte elemente a mijloacelor
circulante reglementate: resurse curente, resurse asigurate, resurse
sezoniere, resurse de transport şi resurse tehnologice.
Resurse curente a materiei prime şi materialelor trebuie să
fie destule pentru asigurarea neîntreruptă (normală) a mersului
procesului de producere a firmei pe parcursul întregii perioade de
timp de efectuare a lui şi se află la depozitul firmei. Resursul curent
este predestinat pentru asigurarea necesităţilor de producere în bunuri
materiale între două aprovizionări. El se determină ca corelaţia
consumului mediu în douăzeci şi patru de ore pe intervalul de
furnizare şi coeficientul reţinerii materialelor la depozit:
RC = Kr ∙ g ∙ i (6.1)
unde, RC – resursul curent, t;
g – consumul mediu în douăzeci şi patru de ore a materialului, t;
i – intervalul de furnizare, zile;
Kr – coeficientul reţinerii materialelor la depozit.
Dacă furnizarea se efectuează, presupus, o dată în lună, iar
consumul se efectuează zilnic, atunci pînă la începutul lunii volumul
resurselor va fi marcimal, iar în ultima zi a lunii poate fi egal cu zero.
Prin urmare, mărimea medie a resursului va constitui 50% de la
nivelul iniţial, adică coeficientul reţinerii materialelor în resurse va
constitui 0,5.
Dacă firma a determinat volumul producerii în 30 mii de
unităţi pe an, iar norma consumului pentru o unitate este de 0,6 t
laminat de oţel, atunci consumul anual de laminat va fi 18000 t. La
intervalul între furnizări egal cu 20 de zile şi consumul zilnic a
laminatului în mărime de 50 t (18000 t : 360 zile pe an), mărimea
resursului curent va constitui:
RC = Kr ∙ g ∙ i = 0,5 ∙ 50 ∙ 20 = 500 m.
148
În aşa mod se determină mărimea maximală a resursului
curent, care atinge acest indice în momentul următoarei furnizări. Pe
măsura folosirii resursul curent se micşorează şi la momentul
următoarei furnizări se consumă complet. La parvenirea întîrziată a
materialului, adică cînd intervalul de facto depăşeşte cel planificat,
procesul de producere poate fi stopat. Întru evitarea acestuia se
crează resursul asigurat. Resursul asigurat se determină ca corelaţia
cheltuielilor medii în douăzeci şi patru de ore a materialului (g),
întreruperea în intervalele de furnizare şi coeficientul reţinerii
materialului la depozit:
RA = Kr ∙ g ∙ ∆i (6.2)
unde, RA – resursul asigurat, t;
∆i – întreruperea în intervale, zile.
Să presupunem, că pe parcursul anului precedent firma a fixat
50% de cazuri de reţineri a furnizării laminatului pe 5 zile, 30% - pe
8 zile şi 20% - pe 11 zile. Atunci în calcului mărimii resursului
asigurat trebuie luată probabilitatea medie a reţinerii:
5 ∙ 0,5 + 8 ∙ 0,3 + 11 ∙ 0,2 = 7 zile.
Luînd în consideraţie necesitatea în douăzeci şi patru de ore
în laminat e necesar de avut dimensiunea resursului asigurat în
mărime de 175 t (50 ∙ 7 ∙ 0,5). La calcularea mărită el poate fi luat în
mărime de 50% din resursul curent. În cazul, cînd firma este
amplasată în depărtare de căile de transport sau sînt folosite materiale
nestandarte, unicale, atunci norma resursului asigurat poate fi mărită
pînă la 100% de la resursul curent. La furnizarea materialelor după
contracte directe resursul asigurat se micşorează pînă la 30%.
În cazul, cînd au loc întreruperi în furnizarea materialelor din
cauza întreprinderii de transport, care efectuează furnizarea după
comenzile furnizorilor sau consumatorilor transportării bunurilor, se
149
crează resursul de transport (Rtr), care se calculează la fel ca şi
resursul asigurat.
Dacă să presupunem, că în anul precedent au avut loc
reţinerile furnizării din cauza organizaţiei de transport pe 4 zile,
atunci resursul de transport va constitui 100 t (50 ∙ 4 ∙ 0,5).
Resursa tehnologică (pregătitoare) se crează în trei cazuri,
cînd bunurile materiale parvenite nu satisfac cerinţele procesului
tehnologic şi pînă la aplicarea în producere sînt prealabil prelucrate
corespunzător (primirea, sortarea, completarea partidelor ş.a.).
Resursa tehnologică se calculează ca corelaţia necesităţii medii în
materiale în douăzeci şi patru de ore (g) pe timpul pregătirii materiei
prime şi materialelor spre transmitere în procesul de producere:
RT = ip ∙ g, (6.3)
unde, RT – resursa pregătitoare (tehnologică), t;
ip – timpul de pregătire a materialelor spre transmitere în
producere, zile.
Dacă pentru pregătirea materialelor spre lansare în producere
va fi necesar un schimb de lucru (ip = 1), atunci
RT = 1 ∙ 50 = 50 m
În aşa mod, resursele de producere (RP) a firmei vor fi egali
în calcularea naturală sumei resurselor curente, pregătitoare,
asigurate şi de transport:
RP = RC + RT + RA + Rtr =
= 500 + 175 + 100 + 50 = 825 m
Ştiind preţul de realizare a unei tone de laminat se poate uşor
determina volumul resurselor de producere în exprimare valorică.
150
În acele ramuri a gospodăriei, unde materia primă şi
materialele parvin pe parcursul anului neregulat sau parvin în
anumite perioade ale anului se crează resursele sezoniere. Resursele
sezoniere sunt caracteristice pentru firmele, care prelucrează materia
primă agricolă, care efectuiază construcţii şi reparaţia drumurilor,
care asigură locuinţele şi clădirile de producere cu căldură ş.a.
În asemenea cazuri mărimea resursului sezonier se determină
după mărimea generală a necesităţii în materia primă, materialelor şi
combustibilului pe tot sezonul, luînd în consideraţie întrebuinţarea
egală a resurselor după timp.
De regulă, firma nu e în stare din contul mijloacelor
circulante proprii să asigure acumularea resurselor sezoniere şi
inevitabil apelează la atragerea resurselor creditare ale băncilor.
În componenţa mijloacelor circulante, necesare firmei pentru
asigurarea condiţiilor normale de gospodărire, se includ de rînd cu
mijloacele circulanre reglementate şi cele nereglementate.
Mijloacele circulante nereglementate nu pot fi luate în
consideraţie prealabil şi calculare ca şi cele reglementate. Cu toate
acestea, firma are posibilitatea să influenţeze la mărimea acestora, să
le dirijeze cu ajutorul diferitor metode financiare.
O parte considerabilă în mijloacele circulante nereglementate
ale firmei ocupă producţia descărcată şi neachitată.
Această circumstanţă este legată cu aceea, că producţia gata,
care se află la depozit în conformitate cu contractele de furnizare, se
descarcă consumatorilor. În asemenea caz sunt posibile trei variante
de achitare pentru producţie: prima – producţia este descărcată,
termenul de achitare n-a parvenit (de exemplu, consumatorul achită
producţia la parvenirea acesteia la depozitul lui); a doua – producţia
este descărcată şi primită de beneficiar, dar nu este achitată la timp; a
treia – producţia se află la păstrare de răspundere la cumpărător, care
spre exemplu nu este în stare să se achite pentru aceasta sau se
eschivează de la plată din diferite motive.
Creanţele - demonstrează o imobilizare a mijloacelor
circulante din cifra de afaceri a firmei. În componenţa creanţelor
sînt incluse şi sumele debitoare ale altor firme, care s-au creat în
151
urma diferitor decontări prin compensare, cu organelor fiscale (în
cazul plăţior în plus la buget sau fondul social) ş.a. Firma este
datoare să întreprindă toate măsurile, inclusiv şi de judecată, în
scopul dimninuării esenţiale a cunatumului creanţelor.
Mijloacele băneşti - reprezintă o parte componentă de
importanţă majoră a mijloacelor circulante normate, care finalizează
circuitul lor şi pune începutul unui nou circuit a mijloacelor băneşti.
De regulă, mijloacele băneşti, se păstrează pe conturile de virament
sau conturile valutare ale firmei, în bănci comerciale, întrucît în
mare parte decontările pentru producţie se efectuiază prin virament,
precum şi în sume neînsemnate, care se află în casa firmei.
Mijloacele băneşti trebuie să fie sub formă lichidă într-un cunatum
determinat în mijloacele circulante nenormate, în caz contrar firma
poate fi considerată insolvabilă.
Mijloacele băneşti în alte decontări în componenţa
mijloacelor circulante nenormate, apar din motive, care nu sunt
legate nemijlocit de activitatea de producţie, duc la imobilizarea
miloacelor de la scopul lor de bază (de exemplu, depăşirea
cheltuielilor în fondurile de premiere şi de rezervă, lipsă în urma
pierderilor, deteriorării şi sustragerii bunurilor ş.a.).
În componneţa activelor curente diverse se includ
cheltuielile pentru perioadele viitoare. Cheltuielile curente ale
perioadelor pe viitor includ cheltuielile, care au fost generate în anul
curent, iar cheltuielile se includ în preţul de cost al producţiei în anii
următori. La ecestea se referă cheltuielile pentru valorificarea
tipurilor noi de produse sau tehnologi de producere.
Reeşind din normativul mijloacelor circulante argumentate
din punct de vedere economic reese că ele pot fi organizate pentru a
fi utilizate în aşa mod, ca fiecare leu, investit în totalul operaţiunilor,
să asigure o eficienţă – maximă. În afară de aceasta, utilizarea
acestui normativ dă posibilitate să analizăm starea şi nivelul utilizării
mijloacelor circulante, să asigure sistemul de control asupra lor şi
activitatea normală de management a firmei cu condiţia asigurării cu
surse permanente de acoperire a mijloacelor circulante.
152
6.3. EVALUAREA EFICIENŢEI UTILIZĂRII MIJLOACELOR
CIRCULANTE
Firma este cointeresată în mod deosebit să utilizeze cu cea
mai profitabilă eficienţă a mijloacele circulante de care dispune.
Analiza eficienţei utilizării mijloacelor circulante se divizează în
două părţi. Prima determină indicii utilizării resurselor materiale.
Aceasta este legată de fapul, că valorile în mărfuri şi materiale în
structura mijloacelor circulante ocupă cea mai mare pondere
specifică în firmele industriale, de exemplu cota lor depăşeşte 70 –
85 la sută. În partea a două a analizei se calculează eficienţa
utilizării mijloacelor circulante în ansamblu. [6, pag. 112-118].
Ameliorarea pe toate căile a utilizării resurselor materiale –
reprezintă o sarcină de primă importanţă a firmei. Cu cît sunt mai
eficient utilizate materia primă, carburanţii, materialele auxiliare, cu
atît mai puţin ele se cheltuie la producerea unei unităţi de producţie,
astfel se crează posibilitatea de a mări volumul producţiei industriale.
Indicii de consum a resurselor materiale şi indicii nivelului de
utilizare eficiente a resurselor materilae se diferenţiază.
Consumul total a resurselor materiale - reprezintă
consumul unor tipuri sau a tutuor resurselor materiale luate
împreună pentru ]ndeplinirea programului de producţie în întregime
în perioada dării de seamă sau pentru perioada planificată. Consumul
total a unor tipuri de resurse materiale se calculează în expresie
naturală; consumul sumar a diferitor tipuri de resurse materiale se
calculează în expresie valorică.
Consumul specific (m) al unui tip concret de resurse
reprezintă consumul mediu la o unitate de producţie fabricată. El se
determină prin împărţirea întregii cantităţi a resurselor materiale
cheltuite la fabricarea producţiei în cauză în perioada (planificată)
dării de seamă (Q), la numărul de unităţi efective a acestei producţii.
(N) [10, pag. 173]:
N
Qm )( , (6.4)
153
Valoarea efectivă a acestui indice se deosebeşte de
normativul pierderilor de rebut, care de regulă nu se includ în
calculul normei de consum a materialelor, în legătură cu aceasta se
calculează coeficientul planificat şi efectiv de utilizare a
materialului:
m
mm
H
PK , (6.5)
unde: Km - este coeficientul de utilizare a materialului (planificat
şi efectiv);
Pm - consumul de materiale pentru o unitate de producţie în
expresie naturală (planificat sau efectiv) kg, m3.
Hm - consumul de material pentru o unitate de producţie,
kg, m3.
Compararea datelor planificate şi efective a acoeficientului de
utilizare a materialelor ne permite să ne exprimăm la rezervele
efective de diminuare a indicilor consumului specific. Consumul
specific al materialelor se mai numeşte capacitatea specifică de
materiale a producţiei.
Capacitatea specifică de materiale a producţiei la utilizarea a
cîtorva tipuri de producţie se determină prin mărimea consumului
acestor materiale exprimate în expresie valorică la o unitate
efectivă a producţiei fabricate.
Pentru evaluarea eficacităţii utilizării mijloacelor circulante se
utilizează de asemenea indicele capacităţii materiale relative. Dacă
indicele capacităţii specifice de materiale răspunde la întrebarea cîte
resurse materiale sînt necesare pentru a fabrica o unitate de producţie,
atunci indicele capacităţii materiale relative caracterizează consumul
resurselor materiale, ce revin unei unităţi de exploatare a
caracteristicii maşinilor (unităţii de putere, capacităţii de încărcare,
randamentului echipamentului). De exemplu pentru un cal putere a
randamentului unui tractor revine 39 kg de metal.
De rînd cu indicii capacităţii de materiale în unele cazuri se
folosesc şi indici indirecţi ai acestora - randamentul material.
154
La fabricarea unui şir întreg de producţie (de exemplu în
industria de confecţii) este imposibil de a exprima în unele şi
aceleiaşi unităţi de măsură volumul efectiv de producţie sau volumul
proprietăţii de consum, din aceste considerente nivelul capacităţii
materiale poate fi caracterizat prin consumul a unui tip concret de
resurse materiale exprimate în unităţi fizice la un leu de producţie
globală sau netă.
La efectuarea analizei lucrărilor şi elaborării unui busienss
plan al firmei se folosesc diferiţi indici a nivelului de utilizare
efectivă a resurselor materiale, care refelectă pe deplin nivelul de
utilizare la toate etapele de fabricare a producţiei cu utilizarea
diferitor tipuri de resurse materiale.
În ramurile în care se efectuiază prelucraea primară a materiei
prime, se foloses, de exemplu, astfel de indici [10, pag. 211]:
greutatea specifică a substanţei efective în materia primă
iniţială (zahăr în sfecla de zahăr şi în struguri, carotină în
furaje);
gradul de utilizare a substanţei efective ce se conţine în
materia primă iniţială (cîte procente de alcool se obţin în vin
la un procent a conţinutului de zahăr în struguri);
producţia valabilă finală, calculată în procente (fabricarea
cremelor în procente în coraport cu greutatea salviei,
levănţicăi, şi altor culturi cu conţinut de uleiuri eterice).
Sistemul indicilor în utilizarea resurselor materiale ne dă
posibilitate să aflăm nivelul de utilizare cu toate că este importantă,
însă numai a unei părţi a mijloacelor circulante. Aceşti indici trebuie
să fie completaţi cu un şir de alţi indici, ce caracterizează utilizarea în
întregime a mijloacelor circulante.
Utilizarea efectivă a tuturor mijloacelor circulante efective ale
firmei dă posibiltate firmei să imobilizeze o parte a mijloacelor
circulante pentru fabricarea adăugătoare a producţiei. În urma
accelerării cifrei de afaceri se consumă mai puţine rezerve de materie
primă, materiale, combustibil, stocuri a producţiei neterminate, şi
prin urmare se imobilizează şi resurse băneşti, care au fost anterior
155
investite în aceste rezerve şi stocuri care se acumulează la contul de
deontare a firmei şi care contribuie la ameliorarea situaţiei financiare
şi consolidarea solvabilităţii firmei.
Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante – reprezintă un
indice complex de nivel tehnic şi organizaţional a activităţii de
gospodărire a firmei:
Viteza de rotaţie a tuturor mijloacelor circulante este
determinată de durata unei rotaţii a mijloacelor circulante, care se
va calcula conform formulei:
,PR
TCL ob (6.6)
unde L - durata unei rotaţii, exprmate în zile;
Crot - valoarea medie a mijloacelor circulante, lei;
T - durata peroadei supuse analizei, exprmate în zile;
PR - volumul producţiei (mărfii) realizate, lei;
De regulă se admite durata anului egal cu 360 zile,
trimestrului - 90 zile; lunii – 30 zile.
Spre exemplu, dacă volumul producţiei realizate la firmă
pentru anul trecut a constituit 826 mii lei, soldurile medii ale
mijloacelor circilante constituie 150 000 lei, atunci durata unei
rotaţii este:
zile 65 826
360*150L
Numărul de rotaţii sau coeficientul vitezei de rotaţie (Kro) a
mijloacelor circulante se determină prin împărţirea producţiei
realizate la valoarea medie a mijloacelor circilante:
mrot
rotro
V
CK , (6.7)
156
Coeficientul de consolidare a mijloacelor circulante (Kc)
reprezintă indicele indirect a coeficientului vitezei de rotaţie:
TP
CK rot
c , (6.8)
Efectul accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante se
exprimă în diminuarea necesităţii din contul optimizării utilizării lor.
Se diferenţaiză două tipuri de imobilizare a mijloacelor circulante
absolută şi relativă.
Imobilizarea absolută a mijloacelor circulante apare în
cazul, cînd necesitatea efectivă a lor este mai mică decît cea
prevăzută de plan. Ea se determină ca diferenţă între necesitatea
prevăzută de plan pentru perioada în cauză şi suma medie efectivă a
stocurilor mijloacelor circulante.
Imobilizarea relativă a mijloacelor circulante se
caracterizează prin diminuarea efectivă a costului în perioada în
cauză în comparaţie cu viteza de rotaţie obţinută pentru perioada
planificată sau efectivă pentru anul trecut.
Imobilizarea mijloacelor circulante poate fi calculată
conform formulei:
∆Crot = TP * (Krp - Krmc ), (6.9)
unde: ∆Crot - reprezintă reducerea mijloacelor circulante în anul
curent faţă de anul trecut (sau prevăzut de pan),
exprimată în lei;
TP - volumul producţiei marfă pentru anul trecut (sau
conform planului), lei;
Krp - Krm - coeficiente de rotaţie a mijloacelor circulante
pentru anul precedent (sau a planului) şi a perioadei
curente.
Indicii vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante pot fi
argumentaţi cu indicii eficacităţii utilizării lor, calculaţi în calitate
de coraport a venitului cu soldurile medii ale mijloacelor
157
circulante, deci de indicele nivelului de rentabilitate a mijloacelor
circulante:
%100cirCc
VP , (6.10)
unde: P - reprezintă nivelul de rentabilitate a mijloacelor circulante, %;
V – profitul de bilanţ (brut) sau net anul al firmei, expimate în
lei;
Cccir – valoarea media a soldurilor capitalului circulant pentru
anul curent), exprimată în lei;
La toate etapele rotaţiei mijloacelor circulante rezerevele de
creşetere a eficacităţii utilizării lor se reduce la următoarele:
la etapa rezervelor sau stocurilor de producţie - stabilirea din
punct de vedere economic a normelor de consum a resurselor
materiale şi determinării în baza lor a valorii optimale a normativelor
mijloacelor circulante conform elementelor:
la etapa de producţie - reducerea duratei de timp pentru toate
componentele ciclului de producţie din contul implementării tehnicii
noi şi tehnologiilor performante, precum şi prin perfecţionarea
procesului de organizare a producţiei;
în domeniul rotaţiei - accelerarea procesului de realizare a
producţiei în baza desfăşurării cerectărilor efective în marketing şi a
ctivităţii de realizare a producţiei, controlului sistematic întru
reducerea creanţelor şi datoriilor.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE
Creanţe
Durata unei rotaţii
Stoc a producţie neterminate
Valoarea de uzură
Numărul rotaţiilor cifrei de afaceri sau coeficientul vitezei de rotaţie
Obiecte de mică valoare şi scurtă durată
Materiale consumabile
Producţie neterminată şi semifabricate a producţiei proprii
Mijloace circulante nenormate
158
Mijloace circulante normate şi stocuri în materiale şi marfă
Mijloace circulante de producţie
Stoc de sezon
Stoc de siguranţă
Materie primă
Stocuri curente
Stoc (de pregătire) tehnologic
Mărfuri
Stoc de transport
Active circulante
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI
1. Care este conceptul mijloacelor circulante ale firmei?
2. Ce includ mijloacele circulante? Explicaţi prin exemple concrete.
3. Mijloacele circulante includ activele circulante de producţie şi fondurile
de circilaţie.
Din ce sînt compuse acestea şi care este destinaţia lor?
4. În ce constă esenţa mijloacelor circulante normate şi nenormate?
5. Ce tipuri de stocuri de materie primă, carburanţi şi alte elemente a
mijloacelor circulante normate cunoaşteţi?
6. De ce este necesar de a crea stocuri a mijloacelor circulante normate şi
cum se determină
tipurile de stocuri curente, de siguranţă şi alte stocuri?
7. Numiţi indicii eficienţei la utilizarea mijloacelor circulante.
8. Ce indici caracterizează viteza circulaţiei mijloacelor circulante?
9. Cum se determină durata unei circulaţii şi cantitatea rotaţiilor
mijloacelor circulante?
BIBLIOGRAFIE
1. Legea contabilităţii Republicii Moldova nr. 426 – XIII din
04.04.1995.
2. Barbulescu, Constantin, Gavrilă, Tatiana, Economia şi gestiunea
întreprinderii, Bucureşti: Editura Economica, 1995.
3. Ciornîi, Nicolae, Blaj, Ilie, Economia firmelor contemporane: manual
universitar., Chişinău, Prut Internaţional, 2003.
4. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii., Chişinău: Editura ULIM,
2004.
159
5. Adamov. V. E. Şi alţii. Econimia şi statistica firmelor.– M.: Finanţe
şi Statistică, 1998.
6. Parmacli D.M. Economia firme1: Manual ediţia a 2a , revizuită.
Chişinău, ASEM, 2006.
7. Parmacli D.M., Barban S.A. Onofrei A. Z., Bazele panificării în
întreprindere, manual, Comrat,
USC, 2004.
8. Evidenţă contabilă. Manual., - Chişinău., ACAP, 2000.
9. Economia întreprinderii. Sub red. lui Semionov V.M.. M.: Centrul de
economie şi marketing, 1996.
10. Economia întreprinderii. Sub red. Gorfebgheli V.Ia. şi Şvandara V.
A., M. „Bănci şi birje”, Asociaţia editorială „IUNITI”., 1998.
160
CAPITOLUL VII. PREŢUL DE COST AL PRODUCŢIEI
7.1. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL CHELTUIELILOR ÎN
ÎNTREPRINDERE
Activitatea întreprinderii de producere şi realizare a
producţieie competitive este legată de anumite cheltuieli.
Cheltuielile refelectă tipurile şi volumul resurselor utilizate.
Mărimea totală a cheltuielilor, legate de procesul de producţie şi
realizare a producţiei (lucrări, servicii) exprimate sub formă
bănească se numeşte preţ de cost [9, pag. 142-145].
Preţul de cost al producţiei este unul din cei mai importanţi
indici generalizaţi a activităţii firmei, şi reflectă nivelul de gestiune.
Cheltuielile de producere a unui şi aceluiaş volum de producţie pot
creşte sau pot fi reduse în dependenţă de eficienţa utilizării
resurselor materiale, financiare, funciare şi celor de muncă, a
rezultatelor de implementare a tehnicii noi şi tehnologiilor
progresiste a managementului contemporan şi de alţi factori.
În componenţa preţului de cost al producţiei fabricate nu se
includ toate cheltuielile firmei. De exemplu, nu se includ
cheltuielile de întreţinere a grădiniţelor de copii, policliniclor,
căminelor, şi a altor obiecte cu destinaţie neproductivă.
Componenţa concretă a cheltuielilor, care pot fi trecute la
cheltuieli de producţie şi circulaţie se reglementează de legislaţia
ţării. Este de menţionat faptul, că odată cu trecerea la sistemul nou
de evidenţă contabilă, bazat pe standarde naţioanle, se modifică şi
concepţiile „cheltuieli” şi „consumuri”. Dacă în perioada de
acţiune a ordinii de evidenţă precedente nu era o demarcare strictă
ître aceşti termini, ei se considerau sinonimi, apoi conform
sistemului nou ei nu sînt identici.
Cheltuielile - reprezintă resursele, utilizate pentru fabricarea
producţiei (prestarea serviciilor) în scopul obţinerii venitului. Ele
sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi îşi găsesc
materializare în producţie sau în stocurile de producţie neterminată,
la sfîrşitul perioadei de dare de seamă se reflectă în bilanţul contabil
în calitate de active.
161
Consumuri – reprezintă cheltuielile şi pierderile (pagube),
care apar în procesul de gestiune financiară şi care nu sînt
nemijlocit legăte de procesul de producţie. Spre deosebire de
cheltuieli, consumurile nu se includ în preţul de cost al producţiei
(lucrărilor). Aceste cheluieli se reflectă în rezultatele financiare şi
sînt supuse deducerii din venituri la determinarea beneficiului
(pierderii) pentru perioada dării de seamă.
Structura cheltuielilor şi a consumurilor – ordinea lor de
măsurare şi evidenţă sînt stabilite de regulamentele SNC – 3
„Structura cheltuielilor şi a consumurilor întreprinderii”. Acest
standard de evidenţă contabilă cuprinde structura cu referinţă la
întreprinderi cu trei tipuri de activitate economică (de producţie,
comercială, sfera servicii), iar structura cheltuielilor-conform
tipurilor de activitate a fiecărei întreprinderi (operaţională,
investiţională, financiară) şi conform cheltuielilor extraordinare.
În dependenţă de locul formării şi de obiectul de cheltuieli se
diferenţiază preţul de cost în secţie, preţul de cost al întreprinderii
sau preţul de cost al producţiei şi preţul de cost total.
Suma totală de cheltuieli, legate de fabricarea producţiei,
se numeşte cheltieli de producţie sau preţ de cost total de
producţie.
Preţul de cost total se compune din cheltuieli de producţie şi
de realizare a producţiei. Se diferenţiază de asemena preţul de cost a
unităţi unui tip concret de producţie (lucrări, servicii) şi costul
producţiei în întregime (a lucrărilor, serviciilor).
Toate cheltuielile firmei cu referinţă la modalitatea de
decontare la o unitate de producţie pot fi divizate în cheltuieli
directe şi cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sînt legate nemijlocit de fabicarea tipului
dat de producţie (cheluieli de procurare a materialelor, de
remunerare a muncii angajaţilor în procesul de producţie, cheltuieli
de menţinere şi exploatare a echipamentului şi altele). Aceste
cheltuieli se atribuie nemijlocit la tipul de producţie respectiv.
162
Cheltuielile indirecte nu pot fi atribuite la producerea unui
produs concret, aşa după cum ele sînt legate de activitatea secţiei
sau a firmei în general (cheltuieli administrative şi de gestiune,
cheltuieli pentru încălzire, iluminare, asigurare a bunurilor şi
altele). Aceste cheltuieli se repartizează între diferite produse în
mod proporţional conform unui sau altui indicator arbitrar, de
exemplu în mod proporţional salariului lucrătorilor din sfera de
producţie. Cheltuielile indirecte se mai numesc cheltuieli generale
de gospodărire.
În structura cheltuielilor, incluse în costul de preţ al producţiei
(serviciilor) intră următoarele articole de cheltuieli: cheltuieli
materiale, cheltuieli de remunerare a muncii, cotele de amortizare a
mijloacelor circulante, cheltuieli de producţie indirecte. În unele
ramuri ale gospodăriei naţioanle pot fi prevăzute şi alte cheltuieli,
care refelectă specificul activităţi de producţie şi de gospodărire.
La cheltuieli materiale se referă: în cadrul întreprinderilor
de producţie - cheltuieli directe pentru procurarea materialelor, în
cadrul întreprinderilor de prestare a serviciilor - cheltuieli pentru
procurarea materialelor. În cadrul întreprinderilor comerciale
cheltuielile de remunerare a muncii ce nu se includ în costul de preţ
a mărfurilor, dar sînt atribuite la cheltuieli periodice.
Cote de amortizare reflectă uzura mijloacelor fixe de
producţie.
Cheltuielile de producţie indirecte sînt legate de deservirea şi
gestiunea subdiviziunilor de producţie (secţiilor, sectoarelor, halelor
de producţie). Ele se crează în cadrul întreprinderilor
de producţie şi a întreprinderilor de prestare a serviciilor si se
divizeză după cum urmează:
Cheltuieli variabile, mărimea cărora depind de modificarea
volumelor de producţie (remunerarea muncii muncitorilor auxiliari,
costul materialelor consumabile şi altele);
Cheltuieli convenţional constante, mărimea cărora nu depind
relativ de volumul de producţie (uzura calculată, cheltuieli de
menţinere şi exploatare a clădirilor şi a utilajului).
163
Preţul de cost al vânzărilor reprezintă o parte a cheltuielilor,
care se referă la producţia realizată, la mărfurile şi serviciile
prestate. Preţul de cost a vînzărilor include:
a) în cadrul întreprinderilor de producţie - cheltuieli materiale
directe, cheltuieli directe de remunerare a muncii, înclusiv
defalcările pentru asigurarea socială, cotele de amortizare,
cheltuielile indirecte de producţie cu referinţă la producţia realizată;
b) în cadrul întreprinderilor comerciale - valoarea de bilanţ a
mărfurilor comercializate (conform celei mai mici sume din
costului de preţ al mărfurilor procurate efectiv şi a costului net de
realizare);
c) în cadrul întreprinderilor din sfera prestării de servicii -
cheltuieli materiale şi cheltuieli de remunerare a muncii, precum şi
cheltuielile indirecte de producţie cu referunţă la serviciile prestate;
Calculul de determinare a preţului de cost a unei unităţi
de producţie de același tip se numește calculație.
În practica activităţii economice se deosebesc următoarele
tipuri de calculaţii: calculaţie normativă, calculaţie de plan şi
proiect şi calculaţie de dare de seamă.
Calculaţia normativă se efectuiază, reeşind din condiţiile
activităţii firmei a realizărilor reale normelor progresiste şi
posibilităţiloer de utilizare a celor mai performante procese
tehnologice, a tipurilor progresiste de materii prime şi a materialelor
etc... Calculaţia normativă se foloseşte în practica gestiunii cu
firmele de producţie în calitate de etalon specific, prin compararea
căreia ne dă posibitate să scoatem în vigoare căile de reducere a
cheltuielilor pentru fabricarea producţiei. [6, pag .193-194].
Calculaţia (de deviz) de plan şi proiect se elaborează pentru
o perioadă determinată de timp (anual, semstrial, lunar) de către
specialiştii firmei luînd în consideraţie posibilităţile reale de
utilizare efectivă a resurselor materiale, funciare, a resurselor de
muncă şi altor tipuri de resurse, reeşind din normele şi normativele
164
în vigoare şi celor prezumtive pentru implementare în perioada de
planificare.
Calculaţie de dare de seamă se elaborează de către
colaboratorii contabili ai firmei în baza datelor de eveidenţă primară
contabilă, cu reflectarea cheltuielilor efective ale firmei, legate de
producţie şi de realizare a producţiei.
În scopul ţinerii evidenţei, analizei şi plănificării, cheltuielile
incluse în preţul de cost al producţiei sunt clasificate conform
diferitor criterii.
Cel mai mai mare interes practic îl reprezintă gruparea
conform elementelor economice, denominate în devizul de
cheltuieli de producţie şi conform articolelor de cheltuieli.
Devizul de cheltuieli de producţie permite determinarea
cheltuielilor legate de îndeplinirea întregului program de producţie a
firmei indiferent de faptul, la ce perioadă de producţie ele se referă.
De regulă, în ţările cu economie de piaţă se efectuiază
calculaţia de plan şi calculaţia totală.
Calculaţia de plan reprezintă o calculaţie (calcul de
cheltuieli), executată pînă la începerea procesului de producţie şi
realizarea mărfii.
Calculaţia totală se efectuiază după ce marfa a fost fabricată
şi realizată.
La executarea calculaţiei de plan se folosec două metode:
calculaţia conform metodei mărimei de acoperire şi conform
metodei generale de calculaţie [9, pag.150-154].
Calculaţia conform metodei mărimii de acoperire care
prevede doar evidenţa cheltuielilor variabile penru o unitate de
marfă sau pentru o comandă.
Metoda calculaţiei generale este o metodă care prevede
calcului cheltuielilor atît variabile căt şi convenţional constante
pentru o unitate de producţie sau pentru o comandă.
Să precăutăm două exemple de efectuare a calculaţiei pentru
producţia din ramura constructoare de maşini, conform
următoarelor articole de cheltuieli:
materie primă şi materiale;
165
deşeuri recuperabile (cu deducerea lor din cost);
articole de completare procurate, semifabricate şi servicii a
întreprinderilor coopertaive;
combustibil utilizat în scopuri tehnologice;
resurse energetice utilizate în scopuri tehnologice;
salariul de bază şi salariul suplimentar pentru muncitorii din
producţie;
defalcări în fonduri sociale;
cheltuieli de pregătire şi valorificare a producţiei;
cheltuieli de întreţinere şi exploatare a utilajului;
cheltuieli generale de secţie;
total: costul de preţ al producţiei în secţie;
cheltuieli generale ale firmei;
pierderi de rebut (numai în calculule dărilor de seamă);
alte cheltuieli de producţie;
total: costul de preţ la fabricarea unei unităţii de producţie;
cheltuieli în afara producţiei;
total: preţ de cost total.
Preţul de cost al unităţii de producţie în secţie cu includerea
cheltuielilor generale de uzină şi pierderile cauzate de rebut
constituie costul de preţ la fabicărea producţiei;
Cheltuielile în afara procesului de producţie includ cheltuieli
de reclamă, de cerecetări ştiinţifice, achitarea dobînzilor de credit,
depozitarea şi transportarea producţiei etc.
Preţul de cost al producţiei împreună cu cheltuielile în afara
procesului de producţie reprezintă preţul de cost total al producţiei.
În condiţiile economiei de piaţă în cadrul întreprinderilor mici
şi mijlocii cheltuielile care alcătuiesc costul de preţ al producţiei
(lucrări, servici) se grupează în corespundere cu conţinutul lor
economic conform următoarelor elemente:
cheltuieli de materiale (cu deducerea costului deşeurilor
recuperabile);
cheltuieli de remunerarea a muncii;
166
defalcări în fonduri sociale;
amortizarea mijloacelor circulante;
alte cheltuieli; În elementul „cheltuieli materiale” se reflectă valoarea:
- materiei prime procurate şi a materialelor, care întră în
structura producţiei fabricate, sau asigură decurgerea normală a
procesului tehnologic şi confecţionarea ambalajului;
- părţile componente procurate pentru fabricarea articolelor şi
semifabricatelor, fiind supuse ulterior ansamblării şi prelucrării
adăugătoare;
- procurarea de la alţi agenţi economici a diferitor tipuri de
carburanţi;
- procurarea energiei de toate tipurile (electrică, termică, aer
comprimat, frigoriferă etc.).
În gospodării agricole acest element include deasemenea şi
costul materialului semincer, îngrăşăminte, pesticide, furaje,
aşternut, apă utilizată pentru irigare, preparării soluţiilor de
pesticide, adăparea vitelor, ambalajul destinat transportării
producţiei de legume şi fructe ş.a.
Din cheltuielile pentru procurarea resurselor materiale, incluse
în costul de preţ al producţiei se deduce costul deşeurilor
recuperabile. Sub termenul de deşeuri recuperabile de producţie se
subînţelege deşeuri de materie primă, materiale, surse de energie şi
alte tipuri de resurse materiale, care sau creat în procesul de
fabricare a producţiei şi care şe-au pierdut complet sau parţial
calităţile consumabile ale resursei iniţiale.
Elementul „cheltuieli de remunerare a muncii”include
cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului din sectorul de
producţie a firmei, incluzînd primele muncitorilor şi funcţionarilor
pentru rezultatele de producţie, de asemena şi toate plăţile de
compensare şi costul producţiei cu plată muncitorilor sub formă
naturală.
167
Elementul „amortizarea fondurilor fixe” reflectă suma
defalcării cotelor de amortizare atît pe fondurile fixe proprii, cît şi
pe fondurile fixe arendate.
În componenţa „alte cheltuieli” se includ impozite, taxe,
defalcări în fonduri speciale extrabugetare, plăţi pentru limita
emanării (aruncării) a substanţelor nocive, plăţi pentru asigurarea
obligatorie a bunurilor, plata pentru arendă ş.a.
7.2. METODA DE CALCUL A PREŢULUI DE COST A
PRODUCŢIEI
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată în ultimii 35 – 40 ani
se foloseşte pe larg metoda de calcul a cheltuielilor de producţie‚
luînd în consideraţie volumul de producţie [9, pag. 154-155].
În măsura nivelului de dependenţă faţă de modificările
volumului de producţie cheltuielile se divizează în proporţionale sau
variabile şi neproporţionale sau cheltuieli convenţional constante.
Suma totală a cheltielilor variabile la perioada dată de timp
este în relaţie nemijlocită cu volumul de producţie fabricat precum şi
cu structura lor la fabricarea şi realizarea a mai multe tipuri de
producţie (cheltuieli pentru materia primă şi materialele de bază,
remunrarea muncitorilor principali din sectorul de producţie,
cheltuieli pentru carburanţi tehnologici, energie electrică etc..).
Cheltuielile convenţional constante nu depind în perioda
dată de timp de modificărea volumului de producţie (plata pentru
arenda încăperilor, întreţinerea personalului administrativ
şi de conducere, amortizarea mijloacelor fixe etc.).
Să examinăm în detalii conţinutul şi dinamica cheltuielilor
convenţional constante şi a cheltuielilor variabile în baza exeplului
prezentat în tabelul 7.1. În exemplul dat se redă, că firma produce
şi realizează doar un tip de producţie în volum de 5000 unităţi, şi
prevede conform planului pentru perioada apropiată următoarele
cheltuieli convenţional constante exprimate în (lei);
- remunerarea personalului administrativ
cu decontări în fondul social - 52000
168
- arenda încăperilor - 11200
- amortizarea mijloacelor fixe - 25600
- cheltuieli pentru iluminare, încălzire
şi paza obiectelor. - 9450
- rambursarea creditului bancar - 5000
- Cheltuieli aferente - 4200
Total: 117450
Tabelul 7.1
Cheltuieli convenţional constante şi cheltuieli variabile medii
Fabricarea şi
realizarea
unităţii (Q) de
producţie.
Cheltuieli
convenţional constante
total (FС), lei.
Cheltuieli convenţional
constante medii (AFС),
lei.
0 117450 -
500 117450 234,9
1000 117450 177,45
1500 117450 78,3
2000 117450 58,7
2500 117450 47,0
3000 117450 39,2
3500 117450 33,6
4000 117450 29,4
4500 117450 26,1
5000 117450 23,5
Cheltuielile convenţional constante medii (AFС) (pentru
calculul la o unitate de producţie) se determină prin împărţirea sumei
cheltuielilor convenţional constante la volumul producţiei [7, pag.
168]:
Q
FCAFC , (7.1)
Dinaminca cheltuielilor convenţional constante şi cheltuielilor
convenţional constante medii sînt reprezentate în figura 7.1.
169
Fig. 7.1. Cheltuieli convenţional constante
În afară de cheltuielile convenţional constante firma suportă
cheltuieli variabile (CV), ce se modifică împreună cu volumul
producţiei.
Cheltuieli variabile medii (AVC) - reprezintă cheltuielile
variabile ale firmei, ce revin la o unitate de producţie fabricată:
Q
VCAFC , (7.2)
Suma cheltielilor variabile (VC), şi a cheltuielilor convenţional
constante FC constituie cheltuieli generale sau globale (TC),
TC = FC + VC (7.3)
Cheltuielile medii globale - reprezintă cheltuielile, legate
de producţie şi realizare a unei unităţi de producţie de acest tip (suma
cheltuielilor convenţional constante şi a cheluielilor variabile pentru
calculul la o unitate de producţie).
O însemnătate deosebită la determinarea volumului optimal
de producţie o are cheltuielile arginale. Cheltuielile aferente, legate
de majorarea sau reducerea fabricării producţiei cu o unitate se
numesc cheltuieli marginale (MC).
În cazul care cheltuielile convenţional constante în decursul
perioadei supuse cercetării nu se modifică, atunci nivelul şi
FC
FC
Q
AFC
Q
AFC
170
dinamica cheltuielilor marginale determină doar diferenţa
cheltuielilor variabile.
Q
VCMC
, (7.4)
unde: ∆VC – reprezintă creşeterea cheltuielilor pentru un lot
(minim posibil ) de articole;
∆Q - lotul minim posibil a articolelor.
Utilizînd concepţia cheltuielilor marginale, se poate determina
întotdeauna ce volum a resurselor adăugătoare se vor cheltui pentru
extinderea producţiei cu o unitate, două, etc. de articole. Cheltuielile
marginale se iau în calcul la adoptarea hotărîrilor cu referinţă la
condiţia volumului de producţie ce urmează să fie fabricat.
Un exemplu a mărimii calitative a difertor tipuri de cheltuieli
de producţie de exemplu scurte pentru bărbaţi este reperezentat în
tabelul 7.2. (date arbitrare) [9, pag. 158-164].
Tabelul 7.2
Calcularea diefritor tipuri de cheltuieli de producţie
Producerea
şi realizarea
producţiei
(unit)
Cheltuieli
Cheltuieli
convenţional
constante
total (FС), lei.
Cheltuieli
variabile
(VC),
Cheltuieli
globale
(VC),
Cheltuieli
marginale
(MC),
(lei/unit).
Cheltuieli
medii
convenţional
constante
(AFС),
(lei/unit)
Cheltuieli
medii
vanabile
(AVС),
(lei/unit)
Cheltuieli
medii
globale
(ATС),
(lei/unit)
0 1174,5 0 1174,5 0 -- -- --
1 1174,5 250,0 1424,5 250,0 1424,5 250,0 1424,5
2 1174,5 440,0 1614,5 190,0 587,25 220,0 807,25
3 1174,5 600,0 1774,5 160,0 391,5 200,0 531,5
4 1174,5 801,0 1975,5 201,0 293,6 200,25 493,88
5 1174,5 1089,4 2263,9 288,4 234,9 217,88 452,78
6 1174,5 1586,9 2761,4 497,5 195,8 264,5 460,29
7 1174,5 2140,7 3315,2 553,8 167,8 305,8 473,6
Divizarea cheltielilor totale (globale) în cheltuieli
convenţional constante şi cheluieli variabile, precum şi calculule
marginale, a cheltuielile convenţional constante şi cheltuielilor
variabile au o semnificaţie deosebită în activitatea de atreprenoriat la
171
elaborarea bizness – planurilor, la argumnetarea economică a
proiectelor şi la efectuarea analizei economice şi financiare.
Lei
3500
3000 TC
2500
2000 VC
1500
1000 FC
500
1 2 3 4 5 6 7 un.
lei/un.
1400
1200 ATC
1000
800
600
400
200
1 2 3 4 5 6 7 un.
Fig. 7.2. Cheltuielile medii şi globale
172
Calcularea preţuilui de cost pentru o unitate de producţie -
cheltuieli medii globale conform schemei, indicate în tabelul 7.2,
este fundamentală în business, deoarece ele permit de a determina
factorii ce influenţează asupra mărimii acesteia, precum şi de a
determina volumul optimal de producţie, prin care se obţin cele mai
performante rezultate economice
Conform tabelului 7.2, cheltuielile marginale se reduc în
cazul volumurilor neînsemnate de producţie. Acest fapt
demonstrează, că randamentul resurselor adăugătoare de materie
primă şi de muncă sporeşte. Această dinamică de creştere poate fi
observată pînă la atingerea volumului de producţie pînă la 3 unităţi.
Cheltuielile marginale încep să crească pentru un volum mai mare de
producţie (de 3 iunităţi), iar randamentul lor se reduce.
În scopul gestionării efective a activităţii de antreprenoriat,
valorile cheltuielilor marginale şi modificările lor au o însemnătate
deosebită. Dacă antreprenorul intenţionează să extindă producţia
prin urmare trebuie să determine necesităţile pentru resurse
adăugătaore, atunci în calitate de bază a calcului se vor lua
cheltuielile marginale.
lei/un.
600 MC
500
400
300
200
100
1 2 3 4 5 6 7 un.
Fig. 7.3. Cheltuiel marginale
173
Concluzii importante poate fi făcute prin contrapunerea
cheltuielilor medii, care după cum ştim, se determină prin împărţirea
cheltuielilor totale (globale) la volumul producţiei fabricate. În aceste
concluzii se reflectă dinamica cheltuielilor convenţional constante şi
a cheluielilor marginale.
Odată cu majorarea volumului de producţie cheltuielile
convenţional constante se reduc prin calcul la o unitate de producţie.
O perioadă de timp anumită această reducere compensează creşterea
cheluielilor marginale. Din aceste motive se observă decalajul între
începutul creşterii cheltuielilor marginale (volumul de producţie
pentru 3 şi mai multe unităţi) şi creşetrea cheltuielilor medii
(volumul de producţie pentru 6 şi mai multe unităţi)
Rezultatele obţinute în tabelul 7.2 reprezintă rezultate a
preţului de cost a producţiei şi pot fi reflectate sub formă grafică
(figura 7.2 şi figura 7.3).
Este evident, că preţul de cost a unei unităţi de producţie
(chetuieli medii şi globale)
poate fi determinat conform formulei:
,AVCQ
FCAVCAFCATC (7.5)
În practica calculelor economice, unde cheltuielile medii nu
se modifică se foloseşte formula;
,AVCQ
FCATC (7.6)
Această funcţie reprezintă ecuaţia hiperbolei (figura 7.4).
În cadrul firmelor din ţările străine deseori se studiază
structura de cheltueli. Structura de cheltuieli reprezintă o corelaţie
procentuală a cheltuielilor variabile şi cheltuielilor convenţional
constante în suma totală a cheltuielilor globale. Confrom structurii
cheltuielilor se poate judeca despre nivelul de mecanizare şi
174
automatizare a procesului de producţie, implementării tehnologiiilor
moderne şi în întregime despre nivelul tehnic al producţiei.
ATC
AVC
Q
Fig.7.4. Relaţia costului de preţ total pentru o unitate de producţie
cu volumul de producţie şi realizare
Să precăutăm în calitate de exemplu a structurii de cheltuieli a
firmelor A şi B care produc producţie de acelaş tip (%).
Cheltueli A B
Variabile 75 35
Convenţional constante 25 65
Globale 100 100
Analiza acestor structuri de cheltuieli dă posibilitate să facem
concluzia, că la firma A nuveluli de mecanizare şi automatizare a
producţiei, nivelul de implementare a progresului tehnico – ştiinţific
este mai mic, decît la firma B, aşa după cum cheltuielile pentru
remunerarea muncii, pentru consumul de materie primă la o unitate
de producţie şi alte cheltuieli variabile a firmei A sînt mai mari
decît la firma B. Cu alte cuvinte, structura de cheltuieli la firma B
este mai preferenţială.
175
La analiza preţului de cost a unităţii de producţie se stabilesc
cauzele de deviere a cheltuielilor curente de producţie în dările de
seamă în compararţie cu calcule planificate conform fircărui articol
al calculaţiei. În acest scop în practica activităţii economice deseori
se efectuează calcule ale structurii preţului de cost a producţiei
conform elementelor de cheltuieli.
Articolele primordiale pentru analiză sînt acele articole, care
au o greutate specifică neînsemnată în structura preţului de cost şi o
diferenţă semnificativă între rezultatele calculate şi cele efective.
7.3. PROBLEME DE OPTIMIZARE A CHELTUIELILOR
Orice tip de producţie reprezintă cheltuieli de resurse orientate
la obţinerea anumitor rezultate. În economie între cheltuieli şi
rezultat apare producţie deosebit de reglamentată, relaţie indirectă, ce
necesită o comensurare obligatorie a rezultatelor de producţie şi a
cheltuielilor suportate. În activitatea de producţie, în orice firmă
relaţia rezulatatului la mărimea cheltuielilor este criteriul de bază
raţional a activitatăţii de antreprenoriat. Producţia se consideră
efectivă din punct de vedere economic în cazul, care rezulatatul
maxim se asigură cu minimum de cheltuieli [9, pag. 164-168].
Conceptul „rezultat” se subînţelege nu numai ca o cantitate
determinată a produsului fabricat.
Este important de - asemenea să fie luate în calcul şi mărimea
necesităţii pentru acest produs. În legătură cu aceasta sub termenul
de rezultat economic semnifică produsul fabricat în mod efectiv (cu
cheltuieli minime) ce corespunde nececităţii reale faţă de el. Aşa dar,
economia contempoarnă trebuie să ţină cont corealţia a trei mărimi -
„cheluieli”, „rezultate” şi „necesităţi”.
Din cursul teoretic al economiei cunoaştem, că oamenii trăesc
în lumea posibilităţilor restrînse, că resursele naturale, materiale, de
muncă au anumite limite cantitaive şi calitative. Resursele limitate se
divizează în resurse absolut limitate şi resurse relativ limitate. Sub
termenul absolut limitate se are în vedere insuficienţa resurselor de
producţie pentru satisfacerea concomitentă a tuturor necesităţilor
176
membrilor societăţii. Însă pentru satisfacerea anumitor necesităţi nu
sînt resurse sufciente pentru aceasta. Această stare refelectă
restrîngerea relativă a resurselor. Restrîngerea relativă se transformă
în restrîngere absolută datorită unor necesităţi suspuse satisfacerii.
Însă alegerea reprezintă doar un act de voinţă a
consumatorilor. De asemenea este necesară şi baza materială, în
temeiul căreia se poate de realizat eaceastă alegere. O astfel de bază
este activitatea de producere a oamenilor, ce se bazează de –
asemenea pe unele sau altele resurse, întrucît producţia fără dreptul
de alegere a fiecărui participant al ei, nu reprezintă economia. Prin
urmare, economia - este producţie, bazată pe alegere liberă a fiecărui
participant al ei.
Dacă restrîngerea resurselor ar fi fost absolută, atunci alegerea
ar fi imposibilă. Alegerea devine un instrument necesar şi posibil în
condiţiile restîngerii absolute a resurselor. Ştiinţa economică studiază
utilizarea resurselor în condiţii de restrîngere absolută, care se
numesc „resurse economice”.
Problema alegerii este infinită. Fiecare firmă dispune de o
mulţime de decizii a sarcinilor de producţie. Cum se face alegerea
între variantele economice de utilizare a resurselor în scopul căutării
corelaţiei optime dintre rezultat şi cheltuieli? Aspectul economic a
problemei de alegere se reduce la scoaterea la iveală din toate
variantele optime de utilizarea a unor sau altor tipuri de resurse
restrînse a volumelor lor şi în combinare cu tehnologia lor de
utiliizare să asigure o rentabilitate maximă.
În economia reală a fiecărei ţări, a oricărei firme, în pofida unui
şir de cauze subiective şi obiective nu poate fi realizată utilizarea
posibilităţilor de producţie. Cantitatea mărfurilor, pe care sîntem
nevoiţi să le pierdem în condiţiile utilizării (nefective) nedepline a
resurselor a primit denumirea de „cheltuieli alternative”.
Selectînd o variantă sau alta de utilizare a resurselor restrînse,
firma neglijează alte variante, care ar putea asigura o utilizare mult
mai deplină a tuturor resurselor disponibile. Omiterea acestui avantaj
a posibilităţii nerealizate, impune producătorul de mărfuri să
cîntărească foloasele tuturor cheltuielilor alternative posibile.
177
Reeşind din ultima, ştiinţa economică prevede nu cheltuielile de
resurse efective, dar pierderea potenţială a acelor mărfuri, care ar fi
fost produse din materialele neutilizate.
Cheltuielile alternative apar, deoarece persisită posibilitatea
alegerii între unele decizii economice şi altele. De exemplu, fabrica
de confecţii, care coase pantaloni pentru bărbaţi, confecţionează şi
curele pentru aceştea, preţul de cost al cărea constituie 16 lei. Firma
conexă propune fabricii de confecţii să furnizeze curele la preţul de
14,5 lei. Ce decizie va lua fabrica? Necătînd la preferenţialitatea
acestei propuneri, răspunsul nu este atît de elocvent. Pentru a lua
decizia este necesar nu numai de a compara valorile 16 şi 14, 5 lei.
Este necesar de a studia nu nuamai preţul de cost a curelei
confecţionate. În cazul care, cheltuielile variabile constiue 12 lei, iar
cheltuielile conveţional constante 4 lei, atunci este evident, că
fabrica la procurarea curelei de la alt producător va suport cheltuieli
cu referinţă la o curea 18,5 lei (14,5 + 4). Prin urmare, procurarea a
unei curele prin cooperare duce la cheltuieli adăugătoare de 2,5 lei
(18,5-16). Cooperarea poate deveni profitabilă, în cazul în care
fabrica în locul curelei va organiza producţia altor articole, care vor
aduce beneficiu în măsură, ce depăşeşte „pierderile sumare”
„cheltuielile alternative” în urma procurării curelei de la un alt
producător.
Însă cum poate fi determinat varianta, căreia ar fi trebuit de
acordat preferinţa? Teoria economică dă următorul răspuns la ceastă
întrebare: varianta optimă se va considera, care luînd în vedere
celelalte condiţii egale - asigură eficacitatea maximă a utilizării
resurselor. Formula eficacităţii, după cum s-a menţionat mai sus,
este relaţia dintre rezultatul maxim posibil şi cheltuielile minime
necesare. Aşa după cum, în econimia de piaţă prin termenul
„rezultat” se are în vedere mărimea venitului bănesc, iar termenul
„cheltuieli” - mărime a cheltuielilor băneşti, aşa dar formula
obişnuită (rezultat/cheltuieli) se transformă în formula de piaţă
(venituri / cheltueili).
Luînd în consideraţia faptul, că rezultatele şi cheltuielile au
aceiaşi valoare (bănească), Toate cheltuielile alternative devin
178
comparabile, ce dă posibilitate de a determina profitabilitatea pentru
unitate de cheltueli sumare pentru fiecare variantă de utilizare a
resurselor restrînse.
Este evident, că majorarea veniturilor se obţin prin valoarea
adăugată a acestui tip de producţie. În legătură cu caest fapt, apare o
tendinţă firească de a extinde volumul de producţie.
Însă, conform legii diminuării relative a eficacităţii producţiei,
eficienţa utilizării resurselor în prezenţa celorlalte condiţii egale se
reduce pe măsura majorării producţiei. Aceasta se datorează faptului,
că pentru o unitate de producţie adăugătoare este necesar de a cheltui
toată cantitatea crescîndă a unităţilor adăugătoare de resurse şi apare
momentul, cînd rezultatul adăugător, exprimat sub formă de venit
adăugător, devine egal cu cheltuielile adăugătoare.
Astfel economiştii determină nivelul limită de majorare a
producţiei.
„Limita” şi este conceptul, cu ajutorul căria se determină
raţionalitatea creşterii volumului de producţie. Termenul „cheltuieli
- limită”, după cum s-a menţionat mai sus, se subînţelege creşterea
cheltuielilor, legate de fabricarea unităţii adăugătoare de producţie.
Cînd mărimea venitului în urma unităţii adăugătoare de producţie a
resursului utilizat devine egal cu mărimea cheltuielei pentru această
unitate, apare momentul volumului maxim al venitului firmei [9,
pag. 168-173].
Astfel, în baza cheltuielilor restrînse se adoptă decizii cu
referinţă la ce volum de producţie să producă pentru a optimiza
cheltuielile şi să obţină un venit maxim.
Volumul optim de producţie (Qopt) poate fi uşor determinat
prin metodă grafică, aşa după curba cheltuielilor restrînse (MC)
intersectează curba a chletuielilor medii globale (ATC) în valoarea
minină a ei. (figura 7.5).
În economia de piaţă se diferenţiază cheltuieli variabile şi
fixe. Cheltuielile băneşti pentru remunerarea muncii, pentru
procurarea materiei prime şi a materialelor, amortizarea fondurilor
fixe şi altele, necesare pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei,
constituie cheltuieli efective ale firmei. Aşa după cum cheltuielile
179
sînt calculate în baza dărilor de seamă financiare, ele de-asemenea se
mai numesc cheltuieli contabile.
Cheltuielile pentru utilizarea unui factor de producţie,
comensurabile ca fiind cele mai bune din punct de vedere a utilizării
alternative, se numesc cheltuieli fixe. Fireşte, cheltuielile fixe apar
doar atunci, cînd sunt varinate alternative. Ele sînt luate în
consideraţie la adoptarea deciziilor economice.
Pentru a face distincţie între cheltuielile variabile şi fixe în
economia de piaţă se mai folosec şi alţi termini. Acestea sunt
cheltuieli respectiv vădite şi nevădite.
Existenţa cheltuielilor nevădite poate fi ilustrată în baza unui
exeplu a activităţii firmei, care utilizează blocuri industriale, utilaj,
maşini atît care îi aparţin cu drept de patrimoniu ei cît şi cele
arendate.
Fig. 7.5. Curbele cheltuielilor medii
Firma achită pentru utilizarea capitalului străin plată de
arendă. Aşa după cum utilizarea alternativă a capitalului ce aparţine
firmei, spre exemplu darea în arendă ar fi adus dividende sub formă
de dobîndă, atunci firma va calcula heltuielile fixate la utilizarea
capitalului propriu. Ele reprezintă dobînda capitalului.
180
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE
Cheltuieli (investiţionale ) de unică dată
Cheltuieli (operaţionale ) curente.
Cheltuieli (totale) globale.
Cheltuieli (globale) medii.
Calculaţia
Cheltuieli directe.
Cheltuieli indirecte.
Cheltuieli de regie.
Cheltuieli de bază.
Cheltuieli reziduale.
Cheltuieli conveţional constante.
Cheltuieli variabie.
Preţul de cost total
Cheltuieli marginale
Preţul de cost al producţiei.
Preţul de cost marginal
Metoda de calculaţie conform fiecărui proces.
Metoda de calculaţie conform fiecărei comenzi.
Structura preţului de cost
Elemente economice a cheltuielilor
Cheltuieli alternative
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI
1. Explicaţi noţiunea preţului de cost al producţiei. Tiupurile preţului de
cost.
2. Ce se subînţelege sub preţul de cost de producţie şi preţul de cost
global al producţiei?
3. După ce criterii se grupează cheltuielile firmei?
4. Caracterizaţi elementele economice de cheltuieli?
5. Ce se subînţelege sub termenul calculaţie? Tipuri de calculaţie.
6. Ce reprezintă celtuielile directe şi indirecte?
7. Ce se subînţelege sub termenii de cheltuieli de bază şi cheltuieli de
regie?
8. Explicaţi noţiunile de cheltuieli variabile şi conveţuinal constante.
9. Cum se modifică chetuielile variabile în dependenţă de modificarea
volumului de producţie?
181
10. Cum se modifică cheltuielile conveţional constante în dependenţă de
modificarea volumului de producţie?
11. Ce prevăd cheltuielile globale şi cheltuielile medii?
12. Esenţa conceptului „cheltuieli marginale”.
13. Ce metode de calculaţie se folosesc în cadrul întreprinderilor şi care
este esenţa lor?
14. Care este corelaţia între costul de preţ al unităţii de producţie şi
volumul producţiei realizate?
15. În ce constă esenţa optimizării cheltuielilor?
BIBLIOGRAFIE
1. S.N.C. „Componeţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii”,
Monitorul Oficila al Republicii Moldova.
2. Babii L. „Riscul financiar şi stabilitatea firmei în economia de piaţă,
Chişinău, 2002.
3. Bran P. Economia Valorii., Chişinău: Editura „Ştiinţa”, 1991.
4. Bugaian L. Monografia, „Managementul strategic al costurilor”,
Chişinău, Editura CEP USM, 2006.
5. Gherasim T.., carauş M. Calculaţia costurilor., Chişinău,
Universitar, 1993.
6. Ţurcani V., Clculaţia costurilor, Chişinău , Editura ASEM, 2001.
7. Adamov. V. E. și alţii. Econimia şi statistica firmelor. – Manual - M.:
Finanţe şi Statistică, 1998.
8. Vorost. I.., Reventlou P. Economia firmei M. „Vîsşaia şcola”, 1994.
9. Parmacli D.M. Economia gospdăriei agricole: Manual., Chişinău,
Universitas, 1993.
10. Parmacli D.M. Economia firmei: Manual., Edieţeia a 2a, revizuită
Chişinău, ASEM, 2006.
11. Evidenţă contabilă. Manual., Colectiv de autori: Coordonator -
Alexandr Nederiţa -Chişinău. ACAP, 2000.
182
CAPITOLUL VIII. INVESTIŢII ŞI FINANŢAREA
ACTIVITĂŢII DE ANTREPRENORIAT
8.1. ESENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR
Pentru ca firma să poată să funcţioneze cu succes, să
sporească calitatea producţiei, să diminuieze cheltuilelile de producţie,
ea trebuie să direcţioneze resursele financiare la crearea fondurilor
noi, modernizarea (reconstrucţia) şi extinderea celor disponibile,
mijloacelor de producţie (edifcii şi construcţii, maşini şi utilaje,
mijloace de transport), care reprezintă nu altă ceva decăt capitalul -
unul din tipurile de resurse economice sau a factorilor de producţie.
Mijloacele de producţie, se numesc mărfuri investiţionale sau resurse
investiţionale, resurse de lungă durată. Aici nu se subînţeleg banii, care
ca atare nu produc nimic, din aceste considerente nu pot fi folosiţi în
calitate de resuse de preoducţie, dar reprezintă surse de procurare a
mijloacelor de producţie [6, pag.122-126].
Pentru a crea capitalul de producţie este necesar timp.
Construcţiea halelor noi, elaborarea mărfurilor noi ocupă o perioadă
de cîţiva ani. Din aceste considerente crearea capitalului este legată
nu numai de finanţarea cheltuielilr firmei, dar şi rezolvarea practică a
sarcinilor în vederea acestui proces în timp. Prin urmare, investiţia
reprezintă procesul de finanţare a cheltielilor de producţie la etapa
actuală în scopul obţinerii veniturilor pe viitor, condiţionate de
utilizarea capitalului în viitor din contul realizării mărfurilor şi
serviciilor noi.
Termenul „investiţie” provine de la cuvîntul latin „invest”, ce
înseamnă a face contribuiţie. La etapa actuală semnificaţia
investiţiilor în economia firmei este destul de înaltă. Nu pot fi
confundate investiţiile cu investiţii de capital. În primul rînd
investiţiile în economia modernă se efectuiază nu numai sub formă
financiară, dar şi sub formă de materiale şi bunuri, inclusiv
transferul de tehnologii, know – how etc... În al doilea rînd obiect al
investiţiei serveşte nu numai fondurile fixe, dar şi drepturile
patrimoniale, producţia tehnico – ştiinţifică etc... [7, pag. 233].
183
Investiţiile permit o realizare dinamică şi extindere a
activităţii antreprenoriale a firmei. Scopul de bază a efectuării
investiţiilor este obţinerea venitului. Sub investiţie în condiţiile
economiei de piaţă se subînţelege cheltuielile mijloacelor băneşti
proprii şi împrumutate a persoanelor juridice şi fizice în atingerea
scopului de business. Investiţiile sunt toate tipurile de valori
patrimoniale şi intelectuale, folosite în obiecte, în antreprenoriat şi
alte tipuri de activităţi, în rezultatul cărerora se crează venit sau se
ating efecte sociale.
Obiecte ale activităţii de invesiţie sunt:
mijloace fixe noi create sau modernizate ale firmei;
hîrtiile de valoare;
producţia tehico – ştiinţifică;
drepturile proprietăţii intelectuale.
Investiţia poate fi efectuată prin două forme: alocarea
nemijlocită a mijloacelor în crearea capacităţilor de producţie noi şi
modernizate, reconstrucţia celor efective şi procurarea activelor sub
formă de hîrtii de valoare, licenţe, mijloace imobiliare. În primul
caz avem de aface cu aşa - numita investiţie (reală) directă, în al
doilea caz cu investiţie (financiară) de „portofoliu”.
De asemenea se desting două tipuri de investiţii de scurtă
durată şi de lungă durată. Investiţiile de scurtă durată de regulă sînt
pentru o perioadă scurtă de timp. Investiţiile de lungă durată
reprezintă instiţii a mijloacelor băneşti în realizarea proiectelor, care
vor asigura obţinerea venitului de către firmă în decursul perioadei
de tmip ce depăşeşte un an. La acestea se referă investiţiile reale.
În dependenţă de forma de proprietate a mijloacelor investite
se disting investiţii private şi de stat. În afară de acestea se
evidenţiază investiţii venture şi anuităţi de amortizare.
Investiţii venture reprezintă investire în acţiuni a
întreprinderilor noi, sau a întreprinderilor, care î-şi efectuiază
activitatea în condiţii noi de business şi cu nivel înalt de risc.
Proiecetele investiţionale, cu nivel înal de risc, prevăd o recuperare
rapidă a mijloacelor investite. Ele sînt legate de finanţarea în
184
prealabil a firmelor mici inovaţionale, care implementează invenţii
moderne şi tehnologii noi.
Anuitatea reprezintă investiţie, care va aduce investitorului
un anumit venit dea lungul intervalelor regulate de timp. În marea
majoritatea lor acestea sunt mijloace investite în fonduri de pensii şi
asigurare.
Astfel, investiţiile pot fi clasificate conform surselor
investiţionale (bugetare, naţionale şi alte fonduri străine, a
organizaţiilor financiare internaţioanele şi ţări de peste hotare,
investori privaţi străini, mijloace proprii ale firmei), conform
regimului de atribuire (directe în baza procurării pachetului de
control a acţiunilor şi a dreptului de gestionare cu firma şi de
portofoliu fără drept de control asupra utilizării volumului
ivestiţional) [7, pag. 234-235].
Investiţia ca amplasare de lungă durată a capitalului în scopul
obţinerii venitului sau a beneficiului prevede o elaborare a unui
business-plan specific, cu includerea argumentării economice de
plasare a mijloacelor şi estimării dezvoltării evenimentelor în
vederea obţinerii rezultatului trasat. Astfel de plan se numeşte proiect
investiţional. El este fundamental pentru adoptarea deciziilor cu
referinţă la investiţii. Conţinutul proiectelor investiţionale pote fi cele
mai diverse şi fiecare din ele dispune de perioada sa de timp din
momentul investiţiei şi momentul finalzării termenului viabil al
proiectului, care se numeşte ciclul de viaţă a proiectului. Pentru o
ilustraţie mai vădită este binevenit de al reprezenta sub formă grafică
(figura 8.1) [8, pag. 99-100].
În sursele economice pot fi întîlnite diferite variante de
divizare a procesului de realizare a proiectului pe faze (etape),
inclusiv şi a repartizării pe patru stadii a proiectului.
În corespundere cu graficul reprezentat se ding trei
perioade de realizare a procesului de investiţie: preinvestioţional,
investiţional şi de exploatare.
La prima fază (perioada preinvestiţională) în baza cercetărilor
de marketing se formează scopurile finale ale proiectului şi se
185
determină metodele de realizare a lor, se efectuiază argumentarea
tehnică şi econimcă complexă a proiectului.
venit
timp
Perioada Perioada Perioada de
înainte de investiţi- exploatare
de investiţie onală
Perioada vieţii proiectului
Fig. 8.1. Ciclu de viaţă a proiectului de investiţie
Particularitatea perioadei de desfăşurare a proiectului
investiţional este, executarea lucrărilor ce necesită cheltuieli
semnificative a mijloacelor financiare. După cum se indică pe grafic,
prima şi a doua fază sînt consumabile, ce nu aduc venituri. Şi doar în
perioada de exploatare se obţine venit care depăşeşte cheltuielile a
două perioade precedent. Desigur, perioada de exploatare în timр
este de cea mai lungă duartă.
8.2. METODICA EVALUĂRII EFICIENŢEI PROIECTELOR
INVESTIŢIONALE
Evaluarea eficienţei proiectelor investiţionale este una din
cele mai importante faze a procesului de investiţie, deoarece de
calitatea efectuării acestui lucru depinde dacă va avea loc sau nu
investiţia mijloacelor financiare în dezvoltarea producţiei. Valoarea
rezultatelor eficacităţii economice a proiectelor de investiţie depinde
atît de autenticitatea datelor cît şi de corectitudinea metodelor
aplicate în procesul de procesare şi de analiză a indicilor. În
186
condiţiile contemporane un rol important îi revine aplicării
metodelor standarde în evaluarea investiţiilor, ce dă posibilitate de a
reduce influenţa calităţilor subiective a experţilor şi asigurarea
comparabilităţii indicilor, ce reprezintă o mare importanţă în
atragerea investiţiilor străine. [7, pag. 234-235].
Eficienţa proiectelor investiţionale se caracterizează prin
structura indicilor, reflectînd corelaţia intre cheltuielili şi rezultatele
utile ale proiectelor.
Se diferenţiază următorii indici:
a eficienţei comerciale (financiare), ţinînd cont de
consecinţele realizării proiectului pentru participanţii
nemijlociţi;
a eficienţei bugetare, cu reflectarea consecinţelor financiare
la realizărea proiectului pentru bugetul de stat, regional şi cel
local;
a eficienţei economice, ţinînd cont de cheltuielile şi
rezultatele, legate de realizarea proiectului, care depăşeşte
limitele intereselor directe financiare a participanţilor la
proiect.
În procesul elaborării proiectului se efectuiază de asemenea
evaluarea consecinţelor sociale şi ecologice. Evaluarea cheltuielilor
şi a rezultatelor la determinarea eficităţii proicetului investiţional se
efectuiază în limitele perioadei de calcul, durata căreia (orizontul
calculului) se acceptă împreună cu calculul [8, pag. 102-103]:
timpului creării, exploatării şi (în caz de necesitate)
lichidare a obiectului;
termenului normativ mediu ponderat de exploatare a
utilajului tehnologic;
atingerea mărimilor venitului scontat;
cerinţelor investorului.
Deseori firmele trebuie să efectuieze compararea cheltuielilor
şi veniturilor, care apar în diferite perioade de timp. Evident, că
cheltuielile de creare şi realizare a proiectului investiţional se
187
efectuiază într-o perioadă de timp, iar incasarea veniturilor începe de
regulă după realizarea tuturor cheltuielilor. Prin urmare, la analiza
proiectului investiţional este necesar de a ţine cont de aşa concept ca
valoarea banilor în timp, cu alte cuvinte valoarea unui leu în prezent
este mai mare decît a unui leu obţinut după o perioadă mai tîrzie de
timp.Din aceste considerente la analiza proiectului investiţional
comensurarea indicilor de cheltuieli în momente diferite de timp şi a
rezultatelor se efectuiază prin atribuirea lor perioadei iniţiale sau
momentului predecesor de timp (punctul de reper). Această
operaţiune a căpătat denumirea de discont.
Discontul – reprezintă efectuarea comparării fluxurilor
veniturilor şi a cheltuielilor în baza cotei de discont (normei
dicontului), fiind acceptabilă pentru norma venituilu de capital a
investorului, cu scopul obţinerii valorii curente a veniturilor şi
cheltuielilor în viitor. Discontul este un proces, de calculare
indirectă a dobînzii complexe. Aducerea la momentul timpului de
bază a cheltuielilor şi rezultatelor, care au avut loc la etapa t a
calculului realizării proiectului, se efectuiază prin multiplicarea lor
la coeficientul de discont (at), determinat după formula:
,)1(
1tt
Ea
(8.1)
unde: E - este taxa (norma) de discont;
t - numărul acţiunii de calcul, timpul din momentul obţinerii
rezultatului pînă la momentul comparării, comensurabil
în ani.
Norma discontului E - coeficientul profitabilităţii capitalului
(relaţia valorii venitului la investiţii capitale), conform căreia alţi
investori sînt de acord să investească în crearea proiectelor
de profil analogic.
Calcularea dobînzii complexe se numeşte procesul creşterii
sumei de bază investite din contul acumulării dobînzilor, totodată
suma iniţială a investiţiilor se numeşte preţ de cost curent, iar suma
obţinută în urma calculului - se numeşte suma valorii scontate.
188
Preţul de cost scontat se calculează conform formulei:
FV = PV ∙ (1 + r )n , (8.2)
unde: FV - valoarea scontată;
PV - valoarea curentă;
r - taxa dobînzii;
n - numărul de ani.
În cazul discontului, vice – versa, se determină valoarea curentă:
,)1( nr
FVPV
(8.3)
În scopul simplificării calculelor se folosesc tabele speciale,
în care pentru fiecare an şi pentru
Fiecare taxă a dobînzii a fost calculată anticipat (1+ r)n . Aceste
valori se numesc „factori de dicont“.
În continuare reflectăm metodica calculului indicilor de baza
a evaluări eficienţei proiectelor investiţionale [5, pag. 214 - 215].
Venitul net cu discont (VND) se determină ca diferenţă dintre
valoarea dată a sumei nete a fluxului de bani pentru perioada de
exploatare a proiectului investiţional şi suma cheltuielilor
investiţionale pentru realizarea lui, sau în calitate de depăşire a
rezultatelor integrale asupra cheltuielilor integrale. Dacă în perioada
de decontare nu au avut loc modificări ale inflaţiei de preţuri,
decontările se efectuiază în preţuri de bază, atunci valoarea VND
pentru norma constantă de discont se determină conform formulei:
T
t
taCtRtVND0
,)( (8.4)
unde: Rt - sunt rezultatele, obţinute la faza t al decontării;
Ct - cheltuieli, efectuate la aceaişi fază;
T – orizontul decontării (fiind egal cu faza decontării, în
decursul căreia se efctuiază lichidarea obiectului) sau
aperioadei temporare de decontare.
189
În cazul, care VND a proiectului investiţional este pozitiv,
proiectul este efectiv cu o astfel de normă a discontului şi poate fi
examintă chestiunea despre calcularea lui. Evident, că cu cît este mai
mare valoarea VND cu atît mai eficicent este proiectul.
Indicele profitabilităţii (IP) - reprezintă relaţia dintre
venitul net investiţional la mărimea investiţiilor capitale:
,K
VNDIP (8.5)
Acesta indică cît venit poate fi obţinut la un leu a investiţiei
capitale. Dacă IP > 1, atunci proiectul investiţional este eficient, îar
cînd IP < 1, atunci proiectul este neeficient.
Norma internă a profitabilităţii (NIP) este cel mai complex
indice a eficienţei proiectelor investiţionale şi reprezintă acea normă
a discontului Eb‚ la calculrea căreia valoarea venitului net cu discont
este egală cu investiţiile capitale prezentate. Aşa dar, (NIP) se
detrmină prin rezolvarea ecuaţiei:
,)1()1(0 0
T
t
T
tt
b
t
t
b
tt
E
K
E
CR (8.6)
În cazul care (NIP) este egal sau mai mare decît norma
venitului de capital solicitată de investor, atunci investiţiile în acest
proiect investiţional sînt justificate, achitabile, în caz contrar
proiectul este neraţional.
Termenul recuperării (TR) - este perioada
(comensurabilă în luni, semestre, ani), cu începerea căreia
investiţiile iniţiale şi alte cheltuieli, legate de proiectul de investiţie,
se acoperă de rezultatele sumare la desfăşurarea ei. Acest indice este
unul din cei mai răspîndiţi indici de evaluare a eficienţei proiectullui
investiţional şi se determină conform formulei:
,cVND
CITR (8.7)
unde: CI - este suma cheltuielilor investiţionale, necesare pentru
implementarea proiectului;
190
VND - venitul mediu anual cu discont pentru perioada de
exploatare a proiectului.
Este necesar de menţionat faptul, că nici unul din criteriile
enumerate în mod separat nu este suficient pentru adoptarea
proiectului. Decizia despre investiţia mijloacelor în proiect trebue să
fie adoptată, luînd în consideraţie toate valorile criteriilor enumerate şi
în interesul tuturor participanţilor la proiectul investiţional în cauză.
8.3. MIJLOACELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ŞI
SURSELE INVESTIŢIEI
Mijloacele financiare ale întreprinderii reprezintă un element
de cea mai mare importanţă în structura financiară contemporană a
statului şi se studiază în blocuri speciale de disciplini. Să precăutăm
mijloacele financiare ale firmei din punct de vedere a surselor
potenţiale pentru proiectele investiţionale, luînd în consideraţie
raporturile băneşti în procesul reproducţiei extinse între:
firmă şi buget;
firmă şi bănci la achitarea dobînzilor pentru creditele
acordate;
firmă în procesul activităţii ei de producţie şi comerciale la
procurareamateriei prime, materialelor, carburanţilor, la
realizarea producţiei fabricate, prestarea serviciilor etc...;
firme la repartizarea venitului, obţinut în urma cooperării
proceselor de producţie; cu investirea mijloacelor în acţiuni şi
obligaţii ale altor firme şi primirea conform dobînzilor şi
dividendelor
firme şi agenţii de asigurare în legătură cu crearea şi utilizarea
fondurilor de asigurare.
Resursele financiare ale firmei pot fi reprezentate ca venituri
băneşti şi incasări, ce se află în gestiunea firmei şi sînt destinate
pentru efectuarea obligaţiunilor financiare, achitarea cheltuielilor
pentru reproducţia extinsă şi stimularea economică a angajaţilor.
191
Cu toate acestea, luînd în consideraţie că incasările
fluxurilor de bani de la realizarea producţiei şi a plăţilor firmei se
acoperă una pe alta nu în mod sincronic într-o perioadă determinată
de timp, de exemplu în decursul unui an, apare necesitatea de capital
[4, pag. 122].
Metoda determinării necesităţii de capital se v-a precăuta în
baza exemplului firmei noi create. Exemplul fluxurilor de plată şi
incasările sînt ilustrate pe figura 8.2.
mii lei
7 Plăţi
6 Incasări
5
4
3
2
1
2 4 6 8 10 12 Timpul (lunile anului)
mii lei 6
5
4
3
2
1
Necesităţi de capital
2 4 6 8 10 12 Timpul (lunile anului)
Fig. 8.2. Determinarea necesităţii de capital
În decursul primelor două luni au loc numai cheltuieli, legate
de construcţia şi reparaţia clădirilor, procurării şi montării utilajului,
conectarea clădirilor de producţie şi administrative la reţelele
corespunzătoare electrică, de apă, gaz natural, telefon etc. Începînd
192
cu a treia lună a activităţii firmei, incasările sporesc treptat în urma
mărfurior realizate.
Este evident, că în primele două luni este necesară plata în
mărime de 4 000 lei. n decursul lunii a treiea şi a patra cheltuielile
firmei sporesc pînă la 6 000 lei, însă necesitatea de capital rămîne ca
şi înainte reprezintă 4 mii de lei, pe cînd încasările ating deja 2 mii de
lei. După cum vedem, necesitatea de capital se determină lunar ca
diferenţa dintre plăţile şi încasările de bani. Necesitatea pozitivă de
capital apare în acele perioade, în care predomină plăţile şi viceversa,
necesitatea negativă de capital se constată în acele luni cînd
încasările sunt mai mari decît plăţile.
La înfiinţarea unei firme formarea resurselor financiare este
legată de constituirea fondului statutar, valoarea căruia determină
mărimea mijloacelor băneşti investite în procesul de producţie. La
firmele care activează sursa de bază a resurselor financiare o
constituie costul producţiei realizate şi a serviciilor prestate, care în
procesul distribuirii încasărilor ia forma veniturilor băneşti şi a
acumulărilor. În general resursele financiare se formează atît din
contul încasărilor de la activitatea de bază şi de la alte forme de
activităţi cît şi din defalcările de amortizaţie.
O parte din resursele financiare poate fi mobilizată pe piaţa
financiară în forma vînzării acţiunilor şi a altor hîrtii de valoare
emise de firmă; o altă parte poate fi obţinută în urma redistribuirii
sub formă de dividende şi procente la hîrtiile de valoare a altor
emitenţi, compensărilor de asigurare şi a resurselor financiare
formate de la cotele de participaţie.
În condiţiile de piaţă mecanismul acumulării capitalului de
bază depinde de rezultatele economice ale activităţii firmei şi de
forma organizării acestuia. Sursele de finanţare se divizează în surse
interne şi externe, precum şi în proprii şi împrumutate. La sursele
interne se referă încasările în forma defalcărilor de amortizare şi a
venitului nerepartizat. Sursele externe se formează din contul
împrumuturilor, emiterii acţiunilor, creditelor comerciale,
investiţiilor străine directe.
193
Toate sursele interne de finanţare sunt proprii, iar cele
externe (în afară de veniturile primite de la emiterea acţiunilor) sunt
împrumutate.
Activitatea de investiţie a firmei se poate realiza din contul:
resurselor financiare proprii, care includ în sine aporturile
primare ale fondatorilor la momentul constituirii firmei şi o
parte din mijloacele băneşti, primite în rezultatul activităţii,
adică din contul venitului, defalcărilor de amortizare precum
şi a mijloacelor, plătite de organele de asigurare în forma
compensării pierderilor din accidente, calamităţi naturale
etc. ;
mijloacelor financiare împrumutate ale investitorului, în
calitatea cărora apar creditul bancar, creditul bugetar şi alte
mijloace;
mijloacelor financiare atrase ale investitorului – mijloace
primite de la vînzarea acţiunilor, din aportul şi alte cotizaţii
de participare ale persoanelor juridice şi lucrătorilor firmei;
mijloacelor băneşti primite în urma redistribuirii din
fondurile investiţionale centralizate ale concernelor,
asociaţiilor şi a altor uniuni de firme;
alocărilor investiţionale din bugetul de stat, care se acordă în
principal la finanţarea programelor speciale de stat,
regionale sau ramurale;
mijloacelor investitorilor străini, acordate sub formă de
participări financiare sau de alt gen în capitalul statutar a
întreprinderilor comune, dar şi în formă de investiţii băneşti
directe a organizaţiilor internaţionale, a statelor, a
întreprinderilor cu diferite forme de proprietate, a
persoanelor particulare.
În ţările cu economie de piaţă, în afară de cele menţionate, se
utilizează pe larg următoarele forme a capitalului împrumutat:
credite pentru lucrările de construcţii-montaj, care prezintă
o formă a creditului temporar şi se foloseşte de antreprenor
194
pentru acoperirea cheltuielilor sale în perioada dintre
începutul construcţiei şi pînă la primirea creditului ipotecar;
creditul de cambie. Scontînd cambia, instituţia creditar-
financiară (banca) capătă drepturile deţinătorului de cambie
prin intermediul achitării valorii nominale a cambiei din care
se reţine recompensa (discount-ul sau procentul de scontare);
leasing. De obicei se disting două forme de leasing – operativ
şi financiar. Cel operativ se utilizează în cazurile cînd
producătorul sau vînzătorul dă în arendă un fel sau altul al
capitalului de bază pe un termen de 12 luni. În cazul celui
financiar se încheie un contract între vînzător şi firmă, care va
exploata una sau altă unitate industrială cu scopul de a finanţa
achiziţionarea acestei unităţi industriale;
factoring - vînzarea dreptului la perceperea datoriei. Acesta
reprezintă un contract, conform căruia firma-factor cumpără
cerinţele întreprinderii, cu care încheie contractul, pe care
aceasta le are faţă de contragenţii săi;
creditul comercial. Întreprinderea poate primi un credit de
acest gen la cumpărarea mărfurilor sau la crearea rezervelor
de producţie. Creditul comercial, din punct de vedere a
lichidităţii, este o formă a finanţării de manevră.
În dependenţă de sursele de finanţare utilizate de firmă pentru
finanţarea întregii activităţi investiţionale, se disting trei forme de
bază de finanţare a investiţiilor: autofinanţarea, finanţarea creditară,
finanţarea participativă sau finanţarea mixtă.
Autofinanţarea este finanţarea activităţii de investiţie în
întregime din contul resurselor financiare proprii, formate din surse
interne. De obicei se foloseşte la realizarea proiectelor de investiţie
nu prea mari.
Finanţarea creditară se foloseşte de obicei, în procesul
realizării proiectelor de proporţii mici, pe termen scurt şi cu o rată
mare a rentabilităţii investiţiilor capitale. Particularitatea capitalului
împrumutat constă în faptul că este necesară întoarcerea acestuia în
conformitate cu condiţiile stipulate de plată, de termen şi de
195
rambursare, necătînd la aceasta creditorul nu pretinde la veniturile
obţinute de la realizarea investiţiilor.
Investiţia participativă include în sine o combinaţie din cîteva
surse de finanţare examinate deja. Această formă de finanţare a
proiectelor de investiţii este cea mai răspîndită şi poate fi folosită la
realizarea tuturor formelor a activităţilor de investiţii ale firmei.
Astfel drept instrumente financiare ale activităţii de investiţie
servesc: finanţarea internă (autofinanţarea), finanţarea externă
(finanţarea în credit sau participativă) şi investiţia de aport.
Schema instrumentelor de finanţare este reprezentată pe
figura 8.3.
Alegerea surselor de finanţare a activităţii investiţionale se
realizează de firmă ţinînd cont de mai mulţi factori: volumul
investiţiilor capitale şi eficienţa lor, nivelul independenţei financiare
a firmei, adică corelaţia dintre capitalul propriu şi cel împrumutat, şi
riscul apărut la folosirea unei sau altei surse de finanţare.
Oricărei investiţii de capital îi este caracteristic riscul,
provocat de faptul că în procesul realizării proiectelor de investiţii
sunt posibile situaţii şi urmări nefavorabile, care schimbă rezultatele
planificate iniţiale, intermediare şi indicii finali.
Se evidenţiază următoarele forme de risc investiţional [8,
pag.114]:
riscul condiţionat de instabilitatea legislaţiei economice şi de
situaţia economică curentă;
riscul economiei externe (stabilirea taxelor vamale şi a
cotelor, închiderea hotarelor etc.);
riscul schimbărilor social-politice nefavorabile;
riscul schimbării indicilor tehnico-economici şi a parametrilor
noii tehnici şi tehnologii;
riscul unor fluctuaţii neprevăzute a conjuncturii de piaţă,
preţurilor, cursurilor valutare etc.;
riscul determinat de condiţiile climaterice şi posibilitatea
calamităţilor;
riscul tehnico-productiv;
196
riscul schimbării scopurilor, intereselor şi respectiv, a
comportamentului participanţilor;
riscul condiţionat de aprecierea neobiectivă a stării financiare,
a reputaţiei de afaceri şi aşteptărilor participanţilor.
Fig. 8.3. Instrumentele financiare ale activităţii investiţionale
Tipurile de riscuri enumerate mai sus pot fi grupate în trei
grupe:
riscul de piaţă - este cauzat de schimbarea cererii şi ofertei
pe piaţă la producţie şi servicii, de asemenea şi la factorii de
producţie;
Instrumentele
financiare de investire
Finanţarea
internă
Finanţarea
participativă Finanţarea
externă
Finanţarea din contul
defalcărilor de
amortizaţie
Finanţarea din contul
mijloacelor firmei
Finanţarea din contul
mijloacelor plătite de
instituţiile de asigurări
Finanţarea prin
aport la capitalul
social
Majorarea
capitalului
prin plata
cotelor de
participaţie
Majorarea
capitalului
din contul
profitului
întreprinderii
Finanţarea prin
creditare
Finanţarea
pe termen
lung
Finanţarea
pe termen
scurt
197
business-riscul, care se exprimă în veridicitatea aprecierii
economice a eficienţei investiţiilor şi, în special, a duratei
perioadei investiţionale ;
riscul financiar - este legat de scăderea puterii de
cumpărare a banilor şi de devalorizarea activelor în
perioada de investiţie.
În legătura cu acest fapt în procesul de elaborare şi realizare a
proiectului de investiţie trebuie să fie incluse elemente specifice,
care ar permite scăderea riscului sau minimizarea consecinţelor
nefavorabile legate de acesta.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Anuitate
Norma internă a profitabilităţii
Scontarea
Investiţia participativă
Investiţie
Investiţia la înterprindere (procesul investiţional)
Proiectul de investiţie
Indicele rentabilităţii
Finanţarea creditară
Norma scontului
Autofinanţarea
Termenul recuperării proiectului
Finanţele întreprinderii
Venitul scontat net
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Cum înţelegeţi noţiunea de investiţie, care e deosebirea dintre
investiţie şi “depunerile de capital”?
2. Prezentaţi clasificarea largă a investiţiilor.
3. În ce scop cel mai des se folosesc investiţiile în Ucraina?
4. Ce presupune un proiect investiţional?
5. Daţi un exemplu de proiect investiţional din Ucraina, caracterizaţi-l,
demonstrînd avantajele şi dezavantajele lui.
6. Care sunt obiectele de investiţii în ţările cu economie de piaţă?
198
7. Sub ce forme pot apărea investiţiile?
8. Ce diferenţe sunt între investiţiile reale şi cele de portofoliu?
9. Analizează esenţialul şi deosebirile investiţiilor de risc.
10. Din care etape se formează ciclul de viaţă a proiectului investiţional?
11. Prezintă sistemul de indicatori ce caracterizează eficacitatea
proiectelor investiţionale.
12. În ce constă aprecierea urmărilor de ordin social şi ecologic ale
introducerii proiectelor investiţionale. Daţi exemple.
13. În ce constă esenţa scontării proiectelor de investiţii?
14. Dezvăluiţi esenţa termenilor de “venitul scontat net” şi “indicele
profitabilităţii” ale proiectelor investiţionale.
15. Ce se înţelege prin noţiunea de “resurse financiare ale întreprinderii”?
Daţi exemple de surse de finanţare.
16. Cum se determină necesitatea de capital?
17. Enumeraţi sursele de finanţare ale activităţii investiţionale.
18. Ce forme de finanţare a investiţiilor cunoaşteţi? În ce constă specificul
lor?
19. De ce fiecare investiţie e un risc?
20. Caracterizaţi tipurile de riscuri investiţionale.
BIBLIOGRAFIE 1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la investiţiile în activitatea de
întreprinzător”, Nr. 81-XV din 18.03.2004.
2. Caraganciu, Anatol. Analiza activităţii investiţionale a Republicii
Moldova în anii tranziţiei la economia de plată.
3. Culegerea “Abordări teoretice privind creşterea eficienţei investiţiilor
în RM”, ASEM, Chişinău, 2003.
4. Chilaru, Victoria // Investiţii străine: problemele atragerii şi utilizării
lor în Republica Moldova // Economia, an. 1997.
5. Ворст И., Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник, М.6 “Высшая
школа”, 1994.
6. Мокий М.С. и др. Экономика предприятия. – М.: ИНФРА-М, 2000.
7. Пармакли Д.М Экономика фирмы: Учеб. Пособие изд.2-е,
переработанное. Chişinău, ASEM, 2006.
8. Хрищев Е.И. Менеджмент фирмы. Учебник. Изд-во, МЭА,
Кишинэу, 1997.
9. Экономика предприятия. Под ред. Семенова В.М. – М.: центр
экономики и маркетинга, 1996.
199
Capitolul IX. PREŢUL ŞI POLITICA PREŢURILOR ÎN
CADRUL ÎNTREPRINDERII
9.1. POLITICA PREŢURILOR ÎNTREPRINDERII ŞI
TIPURILE PREŢURILOR
În condiţiile economiei de piaţă preţul producţiei are o mare
influenţă asupra caracterului activităţii întreprinderii. Acesta are un
rol important în alegerea structurii şi volumului producţiei. Din acest
considerent elaborării strategiei preţului şi stabilirii nivelului acestuia
trebuie să se acorde cea mai mare atenţie din partea
întreprinzătorilor, conducătorilor şi specialiştilor firmei, care doresc
să-şi dezvolte activitatea pe piaţă efectiv şi pe o perioadă lungă [7,
pag. 180-181].
La etapa iniţială trebuie de determinat scopul politicii de
preţuri al firmei. Acestea pot fi:
asigurarea supravieţuirii în condiţii de concurenţă;
maximalizarea venitului în perioada curentă sau perioada de
perspectivă;
obţinerea rolului de lider după deţinerea cotelor pe piaţă,
originalitate şi calitatea mărfii.
Apoi trebuie analizată cererea pentru marfa produsă pe piaţă
şi de aici de determinat preţul maxim posibil al mărfii. Preţul
minimal însă ţine de sinecostul unei unităţi de producţie la
producerea şi realizarea ei.
O influenţă deosebită asupra preţului o are comportamentul
concurenţilor şi preţurile lor la mărfurile similare. Pentru
determinarea preţurilor şi calităţii mărfurilor concurenţilor săi firma
deseori realizează cumpărături pentru comparaţie şi suprapune
preţurile şi mărfurile între ele.
La luarea unor decizii în determinarea preţurilor trebuie de
luat în consideraţie multitudinea de factori, despre care vom vorbi în
continuare.
200
Orice pas nechibzuit sau greşit se reflectă imediat în dinamica
vînzărilor şi eficacităţii întregii activităţi a întreprinzătorilor.
La analiza şi determinarea nivelului preţului întreprinzătorul
trebuie să cunoască bine tabloul general al sistemului de preţuri, care
caracterizează legătura reciprocă a diferitor tipuri de preţuri,
deoarece toate elementele sistemului de preţuri sînt strîns intercalate.
Aceasta e determinat de metodologia unică de formare a cheltuielilor
pentru producerea mărfurilor, dar şi de legătura şi interdependenţa
tuturor elementelor mecanismului de piaţă. Sistema preţurilor e
clasificată în baza anumitor criterii.
Din punct de vedere al caracterului de realizare se deosebesc
preţuri angro, în baza cărora firma realizează producţia altor firme şi
organizaţii, care au drept scop ca marfa să ajungă la consumatorul
final. În baza preţurilor de achiziţie se realizează producţia agricolă
organizaţiilor de stat şi comerciale pentru prelucrarea lor în
continuare. Preţul cu amănuntul e caracteristic mărfurilor care se
realizează direct consumatorului.
Pentru materialele de construcţie există cîteva tipuri de
preţuri:
valoare de deviz – mărimea maximă a cheltuielilor necesare
pentru construcţia obiectului dat;
preţul curent – costul mediu de deviz al unei unităţi de
producţie finită al obiectului tip (un metru pătrat din suprafaţa
de locuit);
preţ negociat, care se stabileşte în baza contractului între
beneficiar şi furnizor;
preţurile şi tarifele la serviciile populaţiei;
alocări în sfera de circulaţie (angro – realizare şi comerciale);
tariful la transportul de pasageri şi mărfuri.
În dependenţă de nivelul libertăţii de sub influenţa statului
preţurile sînt: libere, determinate de echilibrul dintre cerere şi ofertă
ale pieţii în condiţiile concurenţei perfecte; reglabile, determinate de
cererea şi oferta pieţii, dar care sînt supuse unei anumite influenţe din
partea statului sau prin stabilirea unor limite de majorare sau
201
micşorare sau a nivelului de rentabilitate; fixate, stabilite de organele
de stat la anumite mărfuri şi servicii.
Din punct de vedere al fixării se deosebesc următoarele
preţuri: de contract, care se stabilesc între firme prin contract; de
transfer se stabilesc la realizarea producţiei între subdiviziunile unei
firme sau asociaţii; de bursă folosit la vînzarea mărfurilor prin
intermediul bursei; de comerţ cînd clientul alege unul din proiectele
propuse de concurenţi.
În dependenţă de nivelul întemeiat se deosebesc următoarele
preţuri: de bază se folosesc în calitate de bază iniţială la stabilirea
preţului la mărfurile similare; de referinţă – publicate în diverse
periodice, liste, manuale, broşuri; curente – publicate de firmele-
producător în liste speciale; reale care ţin cont de anumite reduceri
sau adaosuri faţă de preţul de bază; de consum includ toate
cheltuielile cumpărătorului în legătură cu cumpărarea, transportarea,
montarea, instalarea şi cheltuielile de exploatare.
În ceea ce priveşte perioada preţurile pot fi: constante, care
nu se schimbă pe tot termenul de livrare a mărfurilor prevăzut în
contract; curente, după care se livrează producţia numai pe o
perioadă prevăzută de contract; mobile, se folosesc asupra producţiei
cu o perioadă mai mare de producere cu scopul de a ţine cont de
schimbările ce pot avea loc în cheltuielile de producere; sezoniere
care sunt valabile numai într-o anumită perioadă; gradate (nivelate)
prevăd o scădere sau o mărire treptată după o anumită scară
negociată din timp.
În sistemul creării de preţuri este larg răspîndit sistemul de
reduceri, producătorul folosind-ul pentru a reacţiona la acţiunile
concurenţilor, pentru a lichida stocurile de mărfuri sau cu alt scop.
În economia de piaţă se utilizează următoarele tipuri de
reduceri:
la plata mărfurilor în numerar;
cantitative – la procurare unui volum mare de mărfuri;
de dealer – se oferă dealer-ului sau intermediarului pentru
promovarea mărfii pe piaţă precum şi consumatorului final
sau pe pieţe noi ;
202
speciale – se oferă cumpărătorilor aleşi, de care e cointeresat
vînzătorul;
sezoniere – se acordă cumpărătorilor în perioada nesezonieră
sau în perioada reducerilor sezoniere;
de bonus – se acordă unor cumpărători fideli în condiţii
diferite;
închise – se oferă la producţia realizată de către formaţiunile
economice cu caracter închis sau la mărfurile livrate prin
intermediul unor înţelegeri interstatale speciale;
ascunse – o formă a serviciilor gratis suplimentare ale
vînzătorului oferite cumpărătorului. De exemplu, oferirea
unor credite preferenţiale în scopul stimulării procurării
mărfurilor angro.
9.2. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ ASUPRA FORMĂRII
PREŢURILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
Fiecarea antreprenor e necesar să cunoască că preţul mărfii în
condiţiile economiei de piaţă se formează sub influenţa unui şir de
factori. La alegerea politicii de preţuri întreprinderea trebuie să
analizeze toţi factorii de formare a preţurilor. Aceşti factori pot fi, în
raport cu firma, atît interni, cît şi externi ce nu pot fi controlaţi de ea.
Preţul mărfii suferă schimbări cel mai des sub influenţa
cererii sau ofertei.
În baza cererii – ofertei, ilustrativ, formarea preţurilor are loc
astfel: D – cerere, S – ofertă, X – carne de porc, Y – perioada de timp
(tabelul 9.1).
Preţul de piaţă la marfă pe piaţă în condiţiile concurenţei
perfecte se determină prin echilibrul cererii şi ofertei. În cazul nostru,
preţul de piaţă a cărnii de porc se află în punctul de tangenţă a curbei
cererii (D) şi ofertei (S). Cu linii punctate sunt însemnate mărimea
preţului (43 lei/kg) pe axa ordinată şi volumul mărfii (3100kg) pe axa
abscisă.
Formarea preţului la carnea de porc este demonstrată în figura
9.1.
203
Tabelul 9.1
Cererea şi oferta la carnea de porc
Preţul unei unităţi,
lei/kg
Cererea (D),
kg
Mărimea ofertei (S),
kg
40 4200 2500
41 3800 2700
42 3500 2900
43 3200 3200
44 3050 3350
45 2900 3500
46 2750 3600
47 2650 3750
48 2550 3800
49 2500 3900
Fig. 9.1. Graficul formării preţului la carne de porc
P
Lei/kg
50-
48-
46-
44-
42-
40-
2400 2600 2800 3000 3400 3600 3800 4000 4200 Q, kg
D S
204
Întreprinderea-producător, prin preţul mărfii, primeşte
informaţie despre faptul în ce măsură piaţa are nevoie de marfa
întreprinderii. Dacă nivelul preţului de piaţă acoperă cheltuielile
întreprinderii legate de producerea şi realizarea producţiei şi asigură
un venit acceptabil, atunci aceasta serveşte drept stimul pentru
producerea acestui tip de marfă.
Însă, preţul de piaţă primit în baza echilibrului dintre cerere şi
ofertă este rar stabil. Aceasta se întîmplă din cauza că asupra mărimii
cererii şi ofertei, şi respectiv, asupra mărimii preţului mărfii,
influenţează diferiţi facturi non-preţ, aşa numiţii determinanţii cererii
şi ofertei.
La factorii non-preţ care influenţează asupra mărimii cererii
se referă:
preţul la marfa substituită. Ridicarea preţului la marfa –
substitută contribuie la ridicarea cererii acestei mărfi şi
invers;
capacitatea de cumpărare a consumatorilor, adică bunăstarea
populaţiei;
preţurile la marfa complementară. Ridicarea preţului la
mărfurile complementare duce la scăderea cererii la această
marfă;
sezonul;
moda;
publicitatea;
aşteptările de preţ.
În caz de schimbare cel puţin a unuia din factorii enumeraţi se
va schimba şi mărimea cererii la această marfă. Dacă mărimea cererii
creşte sub influenţa factorilor non-preţ, atunci aceasta duce la
deplasarea curbei cererii de la D1 la D2 în dreapta - sus, şi respectiv la
creşterea preţului de piaţă pînă la mărimea P2. Observăm că
schimbarea preţului are loc în condiţiile păstrării parametrilor calitativi
şi de ambalaj neschimbaţi ai mărfii, adică în alte condiţii egale.
205
În cazul cînd volumul cererii scade, atunci curba cererii se
deplasează în stînga – jos de la D1 la D3 şi preţul de piaţă echilibrat
scade pînă la mărimea (P3).
Mecanismul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor
non-preţ ale cererii este prezentat în figura 9.2.
Fig. 9.2. Graficul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor
non-preţ ai cererii
Unul din determinanţii importanţi ai cererii printre altele este
preţul altei mărfi. În principal aceasta se referă la mărfurile
complementare sau substituibile faţă de această marfă.
Sub mărfurile substituibile se subînţeleg mărfurile care pot
satisface aceleaşi cerinţe a cumpărătorilor.
Exemplu de mărfuri-substituibile pe piaţa produselor
alimentare sînt carnea şi cîrnaţul, crupele de grîu şi orz, seminţele de
P
P2
P1
P3
Q3 Q1 Q2 Q
S
D2
D1
D3
206
porumb şi orz (ca hrană pentru animale), pe piaţa resurselor
energetice – benzina şi gazul lichefiat (în calitate de combustibil
pentru automobile), pe piaţa industrială – chibritele şi brichetele
,parfumul şi deodorantul ş.a.
Sub mărfuri complementare se subînţeleg mărfurile care se
completează una pe alta, acoperind o parte din necesităţile
cumpărătorului.Exemplu de mărfuri complementare pe piaţa
industrială sînt radioul portativ (sau ceasul de perete) şi bateriile
pentru acesta, tapetele şi cleiul pentru acestea, televizorul şi energia
electrică, magnitofonul şi casetele pentru el, automobilul şi
combustibilul.
Dacă preţul la una din aceste mărfuri scade, atunci cererea
pentru cealaltă marfă creşte, şi invers.
Factorii non-preţ influenţează şi asupra mărimii ofertei pe
piaţă. Astfel, putem evidenţia următorii factori non-preţ ai ofertei:
schimbarea tehnologiei de producere a mărfurilor şi în
legătură cu aceasta a costului mărfii produse;
preţul la mărfurile concurenţilor, mărfurile substituibile şi la
mărfurile complementare;
politica de stat în domeniul sistemului de impozitare;
schimbarea preţului la factorii de producţie precum şi la
resursele energetice şi alte resurse;
numărul de vînzători;
publicitatea.
Sub influenţa factorilor non-preţ oferta pentru o marfă poate
creşte şi va aduce la deplasarea curbei ofertei de la S1 pînă la S2 în
stînga-jos. În acest caz preţul de piaţă va scădea de la P1 pînă la P2.
În cazul cînd mărimea ofertei va scădea, atunci curba ofertei se
deplasează la stînga – sus de la S1 spre S3 şi preţul va creşte de la P1
la P3, ce se vede clar pe figura 9.3.
Dar starea echilibrată a cererii şi ofertei în condiţiile
concurenţei perfecte nu poate fi stabilă din cauza multor factori ce
influenţează asupra acestor procese. Drept urmare a acestei influenţe
este deplasarea permanentă a curbelor cererii şi ofertei la dreapta ori
207
la stînga, în sus sau în jos, şi astfel are loc încălcarea echilibrului.
Echilibrul nou se stabileşte în alt punct căruia îi corespunde preţul
nou de piaţă. În condiţiile pieţii cauza încălcării echilibrului poate fi
atît oferta, cît şi cererea.
Fig. 9.3. Graficul formării preţului de piaţă sub influenţa factorilor
non-preţ ai ofertei
A calcula dependenţa dintre preţul mărfii şi volumul brut al
încasărilor e destul de simplu. Însă în practică, în condiţiile
economiei de piaţă, des se întîmplă că folosirea preţului în calitate de
mijloc de influenţare asupra volumului de desfacere al mărfii e destul
de complicat şi chiar e o chestie riscantă, pentru că vînzătorul trebuie
să ia în consideraţie reacţia concurenţilor săi. Aici am ajuns la aşa
factor, ce influenţează asupra nivelului preţurilor şi volumului
încasărilor, cum sînt concurenţa de preţ şi non-preţ .
Concurenţa de preţ – acesta e un mod nemijlocit de luptă
concurenţială prin schimbarea preţurilor la marfă.
Dacă vînzătorul activează pe o piaţă eterogenă, propunînd
marfa sa, care poate fi înlocuită cu altă marfă a concurenţilor, atunci
schimbarea preţurilor la marfă e destul de periculoasă. La ridicarea
Q3 Q1 Q2 Q
P
P3
P1
P2
D S3
S1
S2
208
preţurilor riscul constă în ceea, că concurenţii ce propun marfă
asemănătoare, prevăd pentru ei avantajul de a cîştiga o parte mai mare
a pieţii, vînzînd marfa sa la preţul iniţial. Vă amintim că prin piaţă
eterogenă se înţelege piaţa, unde cumpărătorul individual preferă un
vînzător şi (sau) mărfurile sale. În cazul pieţei omogene pentru
cumpărătorul individual nu are importanţă, la cine din vînzători va
cumpăra marfa necesară. Aşa piaţă se mai numeşte şi nepreferată.
La scăderea preţului riscul constă în aceea că şi concurenţii îl
pot scădea şi din această cauză creşterea cererii pe piaţă va fi
împărţită la fel între concurenţi, ce va aduce, în cele din urmă, la
stabilirea preţului şi mai mic pe piaţă.
„Războiul preţurilor” în orice caz e un lucru dificil şi în mare
măsură distrugător. La cîştig poate tinde acea firmă care are o poziţie
mai puternică pe piaţă decît concurentul .
Dacă puterile concurenţilor sînt aproximativ egale, atunci
„manevrarea preţurilor” e justificată. În aşa caz firma foloseşte diferite
reduceri şi alţi factori. Deseori în practica vînzării mărfii cu
amănuntul, mai ales la mărfurile de cerinţă zilnică, preţul la unele
mărfuri conştient se micşorează considerabil - uneori poate fi mai
mic ca sinecostul – cu scopul de a atrage cumpărătorii la maxim.
Metoda dată e bazată pe teoria interdependenţei mărfurilor, cînd
pierderile la un fel de marfă se acoperă cu veniturile de la realizarea
altor mărfuri. Adică preţurile se folosesc pentru a atrage cumpărătorii.
Sînt posibile cazuri, cînd cumpărătorul nu poate aprecia
calitatea unor mărfuri. În aşa caz cumpărătorul, neavînd alte criterii
de alegere, egalează preţul cu calitatea mărfii. De exemplu, se
întîmplă deseori la procurarea îmbrăcămintei, mai ales cea în vogă,
diferite accesorii şi alte mărfuri . În acest caz preţul are rol de
indicator al calităţii .
În concurenţa nonpreţ – rolul preţului nu se micşorează.
Însă vînzătorul, de obicei, are tendinţa de a se abate de la utilizarea
preţului ca parametru de influenţare asupra desfacerii producţiei. Mai
des se folosesc aşa factori ca: calitatea, siguranţa şi ambalajul mărfii,
dar şi deservirea gratuită înainte şi după cumpărare. Anume aceasta
209
(dar nu reducerea preţurilor) permite atragerea noilor cumpărători şi
măreşte concurenţa mărfurilor.
Următorul factor important ce influenţează nivelul şi
dinamica preţurilor la mărfuri şi servicii e starea sferii financiar-
creditare a ţării, dar mai concret modificarea puterii de cumpărare a
unei unităţi băneşti. În măsura creşterii inflaţiei cresc şi preţurile la
mărfuri şi servicii.
Un factor important, ce influenţează asupra preţului, este venitul
brut şi în genere asupra întregii activităţi a firmei e reglementarea de
stat a preţurilor. Există mijloace directe şi indirecte prin care statul
influenţează asupra preţurilor. Mijloacele directe se realizează prin
stabilirea unei anumite ordine de formare a preţurilor. Lor li se atribuie
preiscurantele de stat ale preţurilor, (îngheţarea) preţurilor libere de
piaţă, finanţarea preţurilor de monopol.
Măsurile indirecte includ confirmarea în ordinea stabilită a
mărimii şi tipurilor de impozite, taxelor vamale şi cotelor de valoare,
regulamentelor de plată a muncii şi alte acte normative. În rezultat
pe piaţă se formează preţuri modelate de stat prin stabilirea nivelului
limită al preţurilor, sporiri limitate a preţurilor fixate, verificările de
stat asupra preţurilor de monopol şi stabilirea preţurilor
întreprinderilor de stat.
Mai mult de atît, statul stabileşte „regulile jocului” pe piaţă,
incluzînd un şir de interdicţii pentru concurenţa neconştiincioasă:
interziceri la damping, discriminarea preţurilor, valoarea neadecvată
a publicităţii, ş.a.
Reglementarea de stat a preţurilor se întîlneşte în toate statele
lumii. Astfel, în SUA statul reglementează pînă la 10% din preţuri, în
Japonia – în jur de 20 %, iar în Elveţia – aproximativ 50% din
volumul venitului agriculturii.
9.3. METODE DE STABILIRE A PREŢURILOR LA
MĂRFURI SI SERVICII
Fiecare firmă poate avea o metodologie a sa de stabilire a preţului
mărfurile produse şi serviciile prestate. Formarea preţurilor de către firmă
210
este un proces dificil şi include o serie de etape. Prezentăm etepale
metodologiei generale de formare a preţurilor (figura 9.4).
Determinarea
scopului
Determinarea
cererii Aprecierea
cheltuielilor
Analiza
preţurilor
concurenţilor
Alegerea metodei
de stabilire a
preţului
Stabilirea
preţului
Fig. 9.4. Continuitatea etapelor de formare a preţurilor
Etapa iniţială a politicii de preţ a firmei este determinarea
scopului. Se cunosc trei scopuri principale de formare a preţurilor:
asigurarea supravieţuirii în condiţii de înaltă concurenţă,
maximizarea venitului curent şi menţinerea sau obţinerea statutului
de lider pe piaţă [8, pag. 631-633]
Asigurarea supravieţuirii este scopul principal în special
pentru firmele ce abia au început să activeze pe piaţă, atunci cînd
trebuie să reuşească să-şi depăşească concurenţii în cazul în care pe
piaţa de desfacere există mai mulţi vînzători ai aceluiaşi produs.
Pentru a supravieţui pe piaţa de desfacere se folosesc preţurile
scăzute, aşa-numitele preţuri de pătrundere.
Maximizarea venitului este de mai multe tipuri. Un
asemenea scop şi-l pot pune firmele care au o poziţie fermă pe piaţă,
precum şi cele cu un viitor nu prea sigur. Dacă firma menţine poziţia
de lider pe piaţă, atunci scopul ei este de a se menţine în continuare
pe această poziţie, iar dacă firma se află la etapa iniţială, cea de
intrare pe piaţă, atunci scopul ei este să obţină superioritatea şi să
devină lider pe piaţă.
A doua etapă în stabilirea preţului este determinarea cererii
pentru marfa dată în limitele unei sau mai multor pieţe de desfacere.
211
Factorii care influenţează preţul şi cererea diferitor mărfuri sînt
prezentaţi mai sus în paragraful 9.2.
Între preţ şi nivelul corespunzător al cererii există o legătură
indirectă. Determinînd mărimea cererii mărfii, firma trebuie să facă
o apreciere a acesteia la diferite niveluri a preţului şi să determine
cauzele schimbării acestuia.
Al treilea pas în stabilirea preţului este analiza cheltuielilor.
Este important de apreciat veridic cheltuielile brute şi cheltuielile
medii brute, adică costul unei unităţi de producţie, deoarece în lupta
cu concurenţa se recurge la scăderea unei unităţi de producţie.
Nivelul minim al preţului nu poate fi mai jos decît cheltuielile medii
brute, de altfel nu vor putea fi evitate pierderile de la producerea si
realizarea mărfii.
Cheltuielile pot depăşi preţurile de realizare pe parcursul unei
perioade scurte în care are loc pătrunderea pe piaţă sau numai pentru
anumite tipuri de producţie cu scopul de a atrage cumpărătorii.
O influenţă considerabilă asupra preţului mărfii, propuse spre
realizare, îl are modul de comportare şi preţul la marfa concurenţilor.
Din acest motiv fiecare firmă trebuie să analizeze atent şi să ţină cont
de preţul concurenţilor. Una dintre metodele de cunoaştere a
concurentului este efectuarea cumpărăturilor de probă pentru a
compara produsele, calitatea şi preţurile cu ale propriei firme.
Informaţia obţinută în acest fel este utilizată ca bază la stabilirea
preţurilor.
Parcurgînd etapele mai sus menţionate, firma alege una din
metodele de stabilire a preţurilor. Alegerea metodologiei se bazează
pe metodele determinării preţului valabile în prezent şi presupune
următoarele trei variante posibile:
preţul foarte mic sau nivelul minim al preţului determinat de
cheltuielile medii brute (de costul unei unităţi de producţie);
preţul prea înalt sau nivelul maxim al preţului;
preţul posibil sau nivelul optim posibil al preţului.
În cazul preţurilor foarte joase este imposibilă obţinerea
venitului, iar preţurile foarte înalte nu se vor bucura de succes din partea
212
cumpărătorilor. În legătură cu aceasta firmele, de obicei, utilizează a
treia variantă de determinare a preţului mărfii. Această variantă include
cîteva metode de calculare a preţului [8, pag. 638-640].
cheltuielile medii brute plus venitul;
metoda venitului în întregime;
metoda bazată pe "valoarea simţită" a mărfii;
Cea mai mare răspîndire a obţinut metoda „cheltuielilor medii
brute plus venitul”, care constă în calcularea adaosului la preţ ce se
adaogă la costul unei unităţi de producţie. Mărimea adosului poate fi
standart pentru fiecare tip de marfă şi larg diferenţiată în dependenţă
de tipul ei, valoarea unităţii produsului, volumul vînzărilor ş.a.m.d.
Aducem la cunoştinţă modelul de formare a preţurilor de
livrare de către firmă în conformitate cu metoda „cheltuielile medii
brute plus venitul” (vezi tabelul 9.2).
Metoda „venitului în întregime” prevede obţinerea volumului
venitului dorit şi din timp calculat pentru volumul întreg de vînzări.
Pe baza elasticităţii în funcţie de preţ a cererii, firma foloseşte
cîteva metode de realizare a mărfii. Pentru acoperirea cheltuielilor
brute de la producerea şi realizarea mărfii şi obţinerea venitului dorit
este necesar să se aleagă variante optime a volumului vînzărilor şi
preţurilor mărfii. O variantă a metodei „venitului în întregime” este
discriminarea preţului, care propune stabilirea preţurilor de livrare
diferite la una şi aceeaşi marfă sau serviciu.
Vînzătorul, pe baza discriminării preţului, stabileşte preţuri
diferite pentru diferiţi cumpărători. Aşa că 120 de unităţi el le
realizează cu preţul de 49 lei/unitate, iar preţul de 48 lei/unitate-
pentru acei cumpărători care sînt de acord să cumpere marfa dată cu
asemenea preţ, pentru 40 unităţi (160-120), cu preţul de 47
lei/unitate-în volumul de 80 unităţi (200-120) ş.a.m.d.
Dacă nu utilizăm metoda discriminării preţurilor venitul brut
timp de lună cu preţul de 43 lei /un. şi un volum de realizare 360 un.
ar constitui 15480 lei, care este cu 720 lei mai puţin.
213
Tabelul 9.2
Formarea preţului de livrare pentru marfa produsă de firmă
după metoda „cheltuielilor medii brute plus venitul” (volumul
producerii şi realizării include 5000 unităţi)
Indicele de consum Suma
consumului, lei
% la preţul
angro
1.Materie primă şi de bază 22230 26,3
2.Restituirea deşeurilor (se scad) 1495 1,7
3.Cheltuielile pentru transport 6240 7,4
4.Materialele suplimentare 1950 2,3
5.Combustibilul şi energia pentru
necesităţile tehnice 12220 14,5
6.Venitul de bază şi suplimentar al
muncitorilor 14755 17,5
7.Contribuţiile în fondul social 4574 5,4
8.Cheltuielile de menţinere şi
exploatare a utilajului 6380 7,5
9.Cheltuielile totale ale firmei 3250 3,8
10.Alte cheltuieli ale firmei 1476 1,7
Costul de producţie 71580 84,7
11.Cheltuielile în afara producerii. 3920 4,6
Costul total al producţiei 75500 89,3
12.Rentabilitatea (12% din costul
total) 9092 10,7
Costul angro al producţiei 84592 100
Costul angro pentru o unitate 16,92
13.TVA 3,38
Costul final al unei unităţi 20,3
Esenţa discriminării preţurilor o analizăm în baza exemplului
din tabelul 9.3.
214
Tabela 9.3
Realizarea volumului de marfă în dependenţă de preţuri
Costul pentru o
unitate de marfă
Volumul realizării
timp de o lună,
unităţi
Venitul brut pentru o
lună, lei
49 120 5880
48 160 5880+40x48=7800
47 200 5880+80x47=9640
46 240 5880+120x46=11400
45 280 5880+160x45=13080
44 320 5880+200x44=14680
43 360 5880+240x43=16200
Calcularea preţurilor în baza „valorii simţite” a mărfii se
întrebuinţează mult în ţările economiei de piaţă. La calcularea
preţurilor prin această metodă cheltuielile cedează locul gusturilor
subiective, preferinţelor cumpărătorilor, vînzătorul atrage atenţia
cumpărătorilor prin publicitate, oferirea serviciilor de deservire
înainte şi după procurare gratis, anumite garanţii speciale etc. Preţul
în acest caz doar întăreşte în conştiinţa cumpărătorului valoarea
mărfii.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Preţuri angro
Preţuri de achiziţie
Preţuri cu amănuntul
Preţuri libere
Preţuri reglementate
Preţuri fixe
Preţuri întărite
Preţuri curente
Preţuri mobile
Reduceri (rabaturi)
Cerere
Ofertă
215
Reglementarea preţurilor de către stat (directă şi indirectă)
Metodele stabilirii preţurilor: cheltuielile brute plus venitul
metoda venitului în întregime
metoda bazată pe „valoarea simţită”
Politica preţurilor : „strîngerea cremei de frişcă”
pătrundere
înlocuire
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce importanţă are preţul la producţie în condiţiile economiei de piaţă?
2. Ce scopuri urmăreşte firma în politica de preţuri ?
3. Esenţa şi tipurile de preţuri, determinate:
- de caracterul deservirii rotaţiei ;
- de nivelul libertăţii de influenţa statului;
- de nivelul întemeiat;
- de perioada în care au loc.
4. Tipurile de reduceri şi importanţa lor.
5. Ce influenţă au preţurile asupra mărimii cererii şi ofertei mărfurilor în
condiţiile concurenţei perfecte?
6. Care factori non-preţ au influenţă asupra cererii la mărfuri?
7. Care e legătura dintre cerere şi preţ la mărfurile substituibile şi
complementare?
8. Esenţa concurenţei de preţ şi a celei non-preţ?
9. Care sînt măsurile statului în reglementarea preţurilor şi esenţa lor?
10. Etapele de stabilire a preţurilor la mărfuri şi servicii .
11. Enumeraţi şi caracterizaţi metodele principale de calculare a preţurilor.
12. Esenţa şi importanţa metodei veniturilor în întregime .
13. În ce constă metoda formării preţurilor “cheltuielile brute plus
venitul”.
14. Explicaţi conţinutul metodei stabilirii preţurilor bazată pe “simţul
valorii “ mărfii.
BIBLIOGRAFIE 1. Babii L. Micro-macroeconomia. Chişinău, 2004, p. 191.
2. Bran P.Economia valorii. Chişinău: Editura “Ştiinţa”, 1991.
3. Ciornîi N., Blaj I., Economia firmelor contemporane : manual
universitar, Chişinău: Prut Internaţional, 2003 .
216
4. Roşca P., Economia întreprinderii: manual, Chişinău : Editura ULIM,
2004.
5. Cotelnic A., Managementul Unităţilor Economice, ASEM, Chişinău,
1998.
6. Petrovici S., Belostecinic Gr. Marketing, ASEM, Chişinău, 1998.
7. Котлер Ф., Основы маркетинга.- М.: Прогресс,1990.
8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учеб. пособие изд.2-е
переработанное. Chişinău,ASEM,2006.
9. Экономика предприятия. Под ред. Герфинкеля В.Я. и Швандара
В.А. М: ”Банки и Биржи” Издательское объединение
“ЮНИТИ”,1998.
217
CAPITOLUL X. REZULTATELE ECONOMICO –
FINANCIARE ŞI EFICIENŢA ACTIVITĂŢII
ÎNTREPRINDERII
10.1. REZULTATELE NATURALE ŞI VALORICE A
PRODUCŢIEI
Rezultatul activităţii întreprinderii e producţia fabricată într-o
anumită perioadă de timp. Ea poate fi măsurată în formă valorică şi
natural – materială.
Unităţile naturale de măsură se aplică în cazurile cînd unitatea
de măsură caracterizează proprietăţile de consum ale produsului. De
exemplu, producerea cimentului se calculează în tone, a
televizoarelor - în bucăţi, a vinurilor – în decalitri, a traficului de
mărfuri realizat de transportul auto – în tone-km etc. Ultimele se
numesc unităţi compuse de măsură. Nu sînt rare și cazurile cînd
producţia se măsoară în două unităţi diferite. De exemplu, la
producerea covoarelor se ia în consideraţie numărul lor şi metrul
pătrat. Producţia omogenă poate fi măsurată în unităţi convenţional –
naturale. De exemplu, producerea conservelor se calculează în
borcane [7,p.30-35].
Indicatorii volumului de producţie în unităţi naturale de
măsură în dependenţă de caracterul procesului de producţie al
întreprinderii se numeşte emitere, obţinere, topire, colectare, pescuit,
recoltare etc. în dependenţă de tipul producţiei. Mai des se aplică
indicatorul numit volumul brut al producţiei.
Producerea are loc în continuu sau cu mici întreruperi. De
aceea este producţie finisată de firmă şi producţie începută, dar
neterminată, adică producţie în curs de execuţie. În volumul
producţiei fabricate într-o anumită perioadă de timp trebuie să fie
inclusă valoarea rămăşiţelor sporite ca diferenţă dintre acestea la
sfîrşitul perioadei şi la începutul ei pentru fiecare fel de producţie.
Însă, din cauza dificultăţii de evidenţă a producţiei în curs de
execuţie, în unităţi naturale se măsoară numai producţia finită a
întreprinderii [6, pag. 63-64].
218
Caracteristica producţiei în unităţi naturale, de regulă, nu
cuprinde tot volumul ei, adică e realizabilă numai în urmă totalităţii
unui anumit număr. Unităţile naturale nu se aplică pentru aprecierea
activităţii firmei care produce diverse tipuri de produse. Aceasta
necesită ca întreaga producţie să aibă o unitate concretă de măsură,
ceea ce este un indiciu al rezultatului producerii.
Pentru obţinerea întregului volum de producţie în unităţi
băneşti, numărul unităţilor fiecărui fel de producţie se înmulţeşte la
preţul tipului de producţie dat, apoi toate se sumează. În aşa mod se
calculează producţia globală realizată.
Pentru determinarea volumului concret de producţie al firmei
trebuie de luat în consideraţie rezultatele producerii în dependenţă de
gradul de finisare al producţiei. E necesar de a diferenţia producţia în
curs de execuţie – obiectele transmise într-o subdiviziune a firmei
pentru prelucrare şi finisare; semifabricate – produsele prelucrate în
subdiviziunea dată, dar care necesită prelucrare în alte subdiviziuni;
producţia finală – produsele totalmente prelucrate în cadrul firmei şi
recomandabile pentru realizare.
Produsele finisate şi semifabricatele se numesc producţia
brută a subdiviziunii. Adăugînd toate schimbările parvenite în soldul
producţiei în curs de execuţie se calculează rotaţia brută a
subdiviziunii.
Rotaţia brută a firmei e suma rotaţiilor brute ale tuturor
subdiviziunilor. Însă o parte din semifabricate şi serviciile oferite
firma le poate utiliza în scopurile sale interne de producţie (ex.,
pentru reparaţia utilajului). Valoarea totală a semifabricatelor şi
serviciilor utilizate de firmă într-o anumită perioadă în interiorul ei
poartă denumirea de rotaţie internă a producţiei.
Dacă din valoarea rotaţiei brute a firmei se scade valoarea
rotaţiei interne, atunci rezultatul obţinut va caracteriza volumul
producţiei brute al întreprinderii.
În acest fel, producţia brută a firmei reprezintă costul
întregului rezultat al activităţii de producţie într-o anumită perioadă
de timp. În componenţa acesteia intră produsele finite, acea parte a
semifabricatelor, care dintr-o cauză sau alta a fost livrată altor
219
consumatori, şi acea parte care a fost utilizată la suplimentarea
semifabricatelor din subdiviziunile corespunzătoare. În afară de
aceasta, în costul producţiei brute sunt incluse toate serviciile cu
caracter de producţie finisate şi acordate unor clienţi străini (servicii
de reparaţie şi de transport).
Excluzînd din costul producţiei brute modificările soldurilor
producţiei în curs de execuţie şi a semifabricatelor, se obţine costul
producţiei marfare – rezultatul final al activităţii firmei pentru o
perioadă dată, de facto livrat consumatorilor sau în întregime finisat
pentru acest scop.
Este important de făcut diferenţă dintre producţia expediată
(direcţionată pe adresa persoanei care a făcut comandă) şi producţia
realizată (acea producţie expediată şi plătită). Trebuie de luat în
consideraţie faptul că în componenţa producţiei brute intră
cheltuielile materiale legate de achiziţia producţiei finisate a altor
firme: materie primă, materiale, semifabricate şi a altor produse. De
aceea firma trebuie să precizeze care parte din producţia brută
reprezintă rezultatul real al activităţii sale. Pentru aceasta din costul
producţiei brute se scade costul produselor procurate (cheltuielile
materiale şi amortizarea fondurilor de bază). Rezultatul obţinut
reprezintă o parte a costului nou format şi se numeşte producţie netă.
Deseori în practică pe lîngă indicatorii absoluţi se foloseşte
metoda coeficienţilor prin care indicatorii absoluţi nu se analizează
separat, dar în comparaţie cu alţi indicatori, care se stabilesc ca bază
pentru comparaţie.
De regulă se calculează coeficientul raportării producţiei
brute şi a rotaţiei brute (care arată cîţi lei producţie brută fabricată
revine la un leu rotaţie brută), coeficientul combinaţiei productive
interne (care este inversul coeficientului sus-numit), coeficientul
mărfurilor, care caracterizează costul producţiei de mărfuri ce revine
la un leu producţie brută, coeficientul expedierii (reflectă relaţia
dintre costul producţiei expediate şi cea de mărfuri), coeficientul
realizării (care reflectă relaţia dintre costul producţiei expediate şi
cea realizată).
220
Esenţa metodei coeficienţilor este prezentată în exemplul
redat în tabelul 10.1. În ea sînt prezentate toate datele iniţiale pentru
calculele coeficientului relativ.
Tabelul 10.1
Indicii producţiei şi realizării producţiei firmei
nr.o Indiciu Notare
convenţională
Mărimea
indicatorului
1. Rotaţia brută, mii lei RB 632
2. Producţia brută, mii lei PB 585
3. Producţia de mărfuri, mii lei PM 560
4. Producţia expediată, mii lei PE 546
5. Producţia realizată, mii lei PR 508
6. Producţia netă, mii lei PN 412
7.
Coeficientul raportării
producţiei brute şi rotaţiei brute
(nr.2: nr.1) RB
PB
0,926
8. Coeficientul mărfurilor (nr.3:
nr.2) PB
PM 0,957
9. Coeficientul expedierii (nr.4:
nr.3) PM
PE 0,975
10. Coeficientul realizării (nr.5:
nr.4) PE
PR 0,93
10.2. REZULTATELE FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII
ÎNTREPRINDERII.
Eficienţa activităţii de producţie, investiţionale şi financiare a
firmei se exprimă prin rezultatele obţinute de aceasta [7, pag. 218-222].
La rezultatele financiare ale firmei se referă: suma încasată
de la realizarea producţiei (prestarea serviciilor), venitul de la
221
producţia realizată (prestarea serviciilor), venitul pînă la impozitare,
profitul net.
Suma încasată de la realizarea producţiei este rezultatul
financiar total de la realizarea producţiei. În ţările economiei de piaţă
acest indice e numit încasări brute sau venit global (brut).
În conformitate cu regula de utilizare a termenologiei în
Moldova acest indice este privit ca vînzări nete. El include
încasările de la realizarea producţiei finite, lucrărilor şi serviciilor
oferite; semifabricatelor de pregătire individuală; diverselor
fabricate procurate, obiectelor de construcţie, lucrărilor de cercetare
ştiinţifică; servicii de transportare a încărcăturilor şi pasagerilor cu
transportul firmei.
Prezentăm schema încasărilor brute ale firmei (figura 10.1).
Venitul de la realizarea producţiei (muncii, serviciilor) (venitul brut)
Preţul de cost al
producţiei realizate
Venitul
net
Impozitul
pe venit TVA Accizele
Tarifele pentru
export
Cheltuielile
materiale
Plata
muncii Venitul
Fig. 10.1. Componenţa venitului net al firmei
Să examinăm ordinea formării şi calculele rezultatelor
financiare pe baza exemplelor SA „Cahulpan” pe anii 2007-2008
(forma nr. 2). În componenţa vînzărilor nete sînt incluse costul
producţiei, lucrărilor şi serviciilor după preţul de livrare fără TVA
şi accize.
În articolul „Costul vînzărilor” (cod r.020) este prezentat
costul total al producţiei livrate, lucrărilor efectuate şi serviciilor
prestate.
Venitul brut sau venitul de la realizarea producţiei se
determină ca diferenţa dintre vînzările nete şi costul vînzărilor.
222
Schema de calcul a veniturilor de la realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor) întreprinderii este prezentată în figura 10.2.
= -
Fig. 10.2. Schema de calcul a veniturilor de la realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor)
În continuare găsim „rezultatul de la activitatea operaţională:
profit (pierderi)” (r.080), care prezintă utilizatorilor de rapoarte
financiare date despre mărimea profitului (pierderilor) obținut de
întreprindere în perioada de gestiune de la toate tipurile de activităţi
stabilite de statut. Acest indicator mai este numit profitul din
activitatea de bază a firmei şi se determină în felul următor: la
profitul brut (pierdere) din rîndul 030 se adaugă - alte venituri
operaţionale (r.040), iar din suma primită se scad - cheltuielile
comerciale (r.050), cheltuielile generale şi administrative (r.060) şi
alte cheltuieli operaţionale (r.070).
Celelalte rînduri din raportul cu privire la rezultatele
financiare se referă la activităţile ce nu reprezintă pentru
întreprindere activitatea de bază. Este vorba despre domenii
suplimentare de activitate ale firmei aşa precum sunt activitatea
investiţională şi cea financiară.
Precum este prezentat în forma nr.2, la profit (pierdere) r.080
se adaugă - rezultatele activităţii de investiţie (r.090) şi financiare
r.(100). Rezultatul final primit este numit rezultatul din activitatea
economico-financiară şi se înscrie în rîndul 110.
.
Venitul de la
realizarea
producţiei
(lucrărilor,
serviciilor)
Venitul net
Costul producţiei
realizate (lucrărilor,
serviciilor)
TVA
Accize
Tarife de export
223
Tabelul 10.2
Raportul cu privire la rezultatele financiare a SA „Cahulpan” pe
anii 2007-2008
Forma 2 (mii, lei)
Indicatorul
Cod. rînd. Perioada de
gestiune
Perioada
precedentă
Vînzări nete 010 77926,1 57823,9
Costul vînzărilor 020 63657,4 45254,5
Profitul brut (pierderi) 030 14268,7 12569,3
Alte venituri operaţionale 040 1221,1 510,3
Cheltuieli comerciale 050 4762,9 4770,1
Cheltuieli generale şi administrative 060 4759,9 5233,5
Alte cheltuieli operaţionale 070 3485,0 795,4
Rezultatul din activitatea
operaţională: profit (pierdere)
(r.030+r.040-r.050-r. 060-r.070)
080 2482,5 2280,6
Rezultatul din activitatea de
investiţii: profit (pierderi) 090 0,6 559,4
Rezultatul din activitatea financiară:
profit (pierderi) 100 (16,4) 42,3
Rezultatul activităţii economico-
financiare: profit (pierderi)
(r.080 r.090 r.100)
110 2466,8 2882,3
Rezultatul excepţional 120 - -
Profitul (pierderea) perioadei de
gestiune pînă la impozitare
(r.110 r.120)
130 2466,8 2882,3
Impozit pe venit 140 (1254,0) 593,9
Profit net (r.130 r.140) 150 3720,8 2288,5
La rubrica „Rezultatul excepţional” profitul (pierdere)
reflectă posibilitatea trecerii la pierderi a costului de bilanţ a activelor
pierdute în urma unor evenimente extreme, precum şi a cheltuielilor
legate de lichidarea consecinţelor acestor evenimente.
Indicatorul profitului (pierderii) perioadei de gestiune pînă
la impozitare corespunde r.130 (r.110 r.120).
224
Pentru a calcula profitul net (pierderea netă) (r.150) este
necesar de adunat indicatorul profitului (pierderii) perioadei de
gestiune pînă la impozitare (r.130) şi cheltuielile (economiile)
privind impozitul pe venit.
10.3. EVALUAREA REZULTATELOR FINANCIARE ALE
ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
În condiţiile economiei de piaţă stabilirea situaţiei reale a
stării financiare a întreprinderii prezintă importanţă mare nu numai
pentru subiecţii de activitate, dar şi pentru numeroşii acţionari, şi mai
ales pentru viitorii potenţiali investitori.
Starea financiară a întreprinderii poate fi satisfăcătoare, medie
şi nesatisfăcătoare.
Starea financiară a întreprinderii este un concept larg şi de
aceea pentru caracterizarea acesteia se folosesc aşa indici precum:
stabilitatea financiară, capacitatea de plată, lichiditatea,
solvabilitatea ş.a.
Pentru evaluarea dinamicii şi structurii indicatorilor de
activitate economico-financiară a întreprinderii se folosesc tabele în
care sunt indicate datele din rapoartele financiare ale întreprinderii.
De exemplu, rezultatele financiare ale întreprinderii SRL „Rubin-
216” sunt prezentate în tabelul 10.3.
Tabelul 10.3
Indicatorii nivelului şi dinamicii rezultatelor financiare ale
activităţii SRL „Rubin-216” pentru anii 2007-2008 (mii, lei)
Indicatori Anul
2007
Anul
2008
a. 2008 raportat
la a. 2007, (%)
Venitul de la realizarea producţiei 6431,9 9878,2 153,6
Costul producţiei realizate 5696,6 9123,9 160,2
Profitul din realizarea producţiei 735,3 754,3 102,6
Profitul pînă la impozitare 11,5 103,9 903,5
Profitul net 10,4 99,7 968,0
225
Datele din tabel arată nu doar mărimea indicatorilor, precum -
venitul brut, costul vînzărilor şi profitul din anii indicaţi, dar şi
raportul dintre aceşti indicatori în procente. Este important faptul că
venitul şi profitul brut au crescut respectiv cu 53,6% şi 60,2%.
Profitul net a crescut de aproximativ 9,7 ori.
Profitul de la realizarea producţiei se află sub influenţa unor
aşa factori cum sînt: modificarea volumului realizat, structura
producţiei realizate, preţurile de realizare, preţul la materia primă,
materiale, conmbustibili, tarifele la energie, transportări şi alte
servicii, nivelul cheltuielilor de resurse materiale şi umane.
Profitul generalizat al firmei reprezintă rezultatul creşterii
profitabilităţii acesteia. De aceea legătura dintre componentele
profitului poate fi arătată cu ajutorul următoarei scheme:
Volumul producţiei
în expresie
bănească (Q)
=
Cantitatea producţiei în
unităţi fizice (q)
×
Preţul unei unităţi
de producţie (p)
Cheltuielile de
producţie în
expresie bănească
(TC=z)
=
Volumul resurselor
folosite în expresie
naturală (N)
×
Preţul unei unităţi
de resursă (b)
Profitabilitatea
z
Q
=
Productivitatea
resurselor
N
q
×
Compensarea
cheltuielilor în preţul
produselor
b
p
Venitul producţie
(Q–TC=Q-z)
=
Volumul producţiei în
expresie valorică
(q·p=Q)
–
Cheltuielile de
producţie în
expresie bănească
(N·b=Tc=z)
O condiţie de bază de obţinere a profitului este creşterea
venitului de la realizarea producţiei faţă de cheltuielile legate de
producerea şi desfacerea ei.
Principala legătură factorială, care formează profitul, poate fi
prezentată prin următoarea schemă [7, pag. 228-231]:
226
cheltuielilevolumul producţieiprofitul
Baza teoretică de optimizare a profitului şi de analiză a
cheltuielilor este reprezentată de sistema de evidenţă a cheltuielilor
directe, care mai este numită „sistemă de administrare a costului”. O
atenţie deosebită în această sistemă se acordă studierii
comportamentului consumului de resurse în dependenţă de
modificarea volumului producţiei şi desfacerea acesteia. Esenţa
sistemei constă în divizarea cheltuielilor de producere în variabile
(CV) şi fixe (CF). Astfel, costul total (CT) constă din două părţi:
CT = CF + CV
Cum s-a menţionat mai sus, volumul producţiei în expresie
valorică este:
Q = p * q, (10.1)
atunci obţinem q * p = CF + CV (10.2)
Dacă calculăm CV pe o unitate de producţie, atunci obţinem
egalitatea inversă:
q * p = CF + ACV * q (10.3)
unde: ACV – costurile variabile pe o unitate de producţie (lei/unit).
Această egalitate va servi drept bază în calculul diferitor
indicatori de evaluare economică a activităţii antreprenioriale a
întreprinderii.
Calculul volumului critic al producţiei şi realizării
producţiei în unităţi fizice se efectuează folosind egalitatea 10.3:
qk (p – ACV) = CF sau
227
qk = ACVp
CF
=
d
CF, (10.4)
unde: d – profitul marginal pe o unitate de producţie;
qk – volumul critic al producţiei.
Calculul volumului critic al încasărilor (de la realizare).
Înmulţim partea dreaptă şi stîngă a egalităţii volumului critic cu
preţul unei unităţi de producţie (p) şi obţinem:
p * qk =
p
ACV
CF
1
sau Qk =
p
ACV
CF
1
(10.5)
Mărirea volumului producţiei realizate mai sus de nivelul
critic (Qk) va duce la obţinerea profitului, iar micşorarea – la
pierderi.
Rezolvarea problemelor de determinare a volumului critic al
producţiei poate fi prezentată pe grafic (figura10.3).
Venit marginal Q TC
Venit (Q)
Cheltuieli (CT) Profit
(lei)
K
Pierdere VC
Qk Volumul producţiei (Q lei) Fig. 10.3. Graficul interconexiunii indicilor volumului producţiei,
cheltuielilor şi veniului.
228
Punctul de intersecţie (K) al dreptelor volumului producţiei
realizate (Q) şi costurilor totale (CT) se numeşte punctul critic în care
veniturile sunt egale cu costurile de producţie şi de realizare a
producţiei, adică nu se înregistrează nici profit, nici pierderi. Mărirea
volumului producţiei realizate peste volumul critic (Qk) permite să se
obţină un anumit profit, în timp ce micşorarea sub volumul Qk va
duce la pierderi.
Calculul preţului critic de realizare poate fi găsit din formula:
pk = q
CF + ACV (10.6)
Această legătură se obţine prin transformarea expresiei
volumului critic al producţiei şi realizării producţiei.
10.4. ESENŢA EFICIENŢEI ECONOMICE A PRODUCŢIEI
Ca să producă, fiecare întreprindere dispune de pămînt, active
fixe şi circulante, de resurse financiare, de forţă de muncă. Folosirea
acestor resurse se reflectă în eficienţa producţiei. În acelaşi timp,
creşterea eficienţei producţiei reprezintă principalul izvor al
resurselor necesare pentru mărirea tempoului de dezvoltare a
industriei, agriculturii şi altor ramuri [8, pag. 303-305].
La caracterizarea rezultatelor activităţii economice trebuie
deosebite conceptele de efect şi eficienţă economică.
Efect – este rezultatul activităţii economice. Acesta poate fi
caracterizat cu ajutorul diferitor indicatori naturali şi valorici. În
calitate de efect pot servi volumul producţiei, economia materialelor
şi resurselor umane, profitul.
Categoria eficienţă economică exprimă sistema legăturilor
dintre rezultatele economice şi costurile totale necesare pentru
atingerea lor.
Eficienţa economică depinde de progresul economic şi de
societate în ansamblu. Aceasta a devenit indicatorul calitativ
principal de dezvoltare economică, factorul de bază de accelerare a
creşterii economice.
229
Aşadar, eficienţa este un concept mai larg decît efectul
producţiei.
Se deosebesc următoarele tipuri de eficienţă:
a întregii producţii sociale, adică a economiei naţionale;
de ramură, în special, industrială, din agricultură şi alte
ramuri;
a activităţii industriale, agricole a întreprinderii;
a productivităţii producţiei;
a altor acţiuni diferite.
În acest capitol vor fi analizate în special ultimele trei tipuri
de eficienţă.
Sporirea eficienţei producerii întotdeauna a avut un rol
însemnat, însă odată cu trecerea la economia de piaţă rolul ei a
crescut considerabil .
Pentru întreprindere creşterea eficienţei producţiei înseamnă
că la fiecare unitate consumată şi resurse folosite revine mai multă
producţie şi venit. Pe de altă parte, cu cît mai puţină muncă şi resurse
se cheltuie la o unitate de producţie, cu atît mai multe maşini,
seminţe şi altă producţie poate fi obţinută folosind aceleaşi resurse.
Cît mai multă producţie se realizează de producător, la cele mai mici
costuri, cu atît mai mare este venitul, astfel mai mulţi bani se pot
cheltui la dezvoltarea producţiei, creşterea remunerării muncii şi
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Dacă producerea e avantajoasă şi efectivă pentru producător
înseamnă că ea este necesară şi efectivă pentru societate. Astfel
această unitate dintre eficienţa pentru întreprindre şi pentru societate
este asigurată prin intermediul sistemului de impozitare.
În industrie, agricultură şi alte sectoare eficienţa economică
este în strînsă legătură cu ocrotirea mediului înconjurător, pentru ca
afacerea să nu ducă la poluarea solului, apei, aerului, pămîntului etc.
În afară de aceasta orice măsuri îndreptate spre creşterea eficienţei
producţiei trebuie evaluate nu numai din punct de vedere economic,
dar luînd în consideraţie şi consecinţele sociale (ridicarea salariului,
230
nivelului deservirii social-culturale, crearea condiţiilor sigure de
muncă etc.).
Asupra rezultatelor producţiei o influenţă mare au condiţiile
naturale, conjunctura pieţei, indicatorii macroeconomici ai ţării. În
anii favorabili în această privinţă va creşte volumul producţiei brute
şi realizate, iar în cei nefavorabili – se va micşora considerabil. În
legătură cu aceasta analiza eficienţei producţiei trebuie să fie
efectuată pentru o perioadă îndelungată de timp - 3-5 ani şi mai
mulţi. Acest lucru va permite de a identifica tendinţele şi legităţile
dezvoltării, de a cunoaşte şi de a micşora nivelul influenţei
condiţiilor naturale şi altor factori ce influenţează rezultatele
producţiei.
Eficienţa producţiei poate fi exprimată în mărimi naturale, dar
pentru a ţine cont de calitatea producţiei şi pentru a obţine mărimea
volumului de producţie se foloseşte forma valorică.
Eficienţa producţiei – este o categorie economică complicată
în care se reflectă acţiunile legilor economice şi se arată partea cea
mai importană a activităţii întreprinderii – rezultativitatea ei.
La caracterizarea eficienţei economice a producţiei se aplică
indicatorii naturali şi valorici. Indicatorii naturali reprezintă baza
pentru calculul indicatorilor valorici: producţia brută şi netă, profitul
de la realizarea producţiei.
Indicatorii naturali oglindesc numai o parte a eficienţei
obţinute. Pentru a scoate la iveală efectul economic este necesar de a
cunoaşte cheltuielile de muncă, care au asigurat obţinerea producţiei
date. Acelaşi nivel al productivităţii poate fi obţinut cu diferite
cheltuieli de muncă şi resurse. Mai mult ca atît, aceeaşi cantitate de
producţie pusă în vînzare poate avea calitate diferită ce influenţează
asupra eficienţei producţiei.
Rezultatul final al activităţii de producţie a întreprinderii pentru
o anumită perioadă de timp este producţia brută şi netă, iar rezultatul
financiar final al activităţii comerciale este profitul brut şi net.
Eficienţa producţiei poate fi clasificată în baza următorilor
parametri:
după consecinţe – economică, socială, ecologică;
231
după locul obţinerii efectului – locală (autogestiune) şi de
economie naţională;
după gradul de creştere (repetare) – primară (efect de o
singură dată) şi multiplicativă (ce se repetă multiplu);
după scopul determinării – absolută (ce caracterizează
mărimea generală a efectului sau calculată pe o unitate de
cheltuieli sau resurse) şi comparativă (la alegerea unei
variante optimale din cîteva variante sau altor soluţii).
Procesul de producţie şi de realizare a producţiei, efectuat de
către întreprindere, trebuie să fie evaluate nu numai prin mărimea sau
suma efectului obţinut, dar cel mai important trebuie de evaluat
rezultativitatea, adică mai bine spus eficienţa realizării acestor
procese.
Eficienţa oricărui proces, tip de activitate se caracterizează în
primul rînd prin gradul de atingere a scopului propus. Iată de ce
pentru evaluarea cantitativă a nivelului eficienţei oricărui proces de
activitate umană este necesar de suprapus efectul de facto obţinut cu
nivelul aşteptat sau planificat.
În afară de această metodă, pentru evaluarea eficienţei se
foloseşte şi altă metodă în conformitate cu care nivelul eficienţei
procesului de producţie şi realizării producţiei se evaluează prin
raportul dintre efectul real obţinut din activitatea întreprinderii şi
volumul resurselor atrase şi/sau cheltuielilor curente, care au asigurat
obţinerea acestui efect.
În timpul prezent se foloseşte destul de larg forma economică
de eficienţă a producţiei, adică eficienţa economică a producţiei.
Într-o măsură mult mai mică este elaborat mecanismul de evaluare şi
nu este dezvoltată practica de utilizare a eficienţei ecologice a
producţiei. Un rol foarte mare şi o importanţă în creştere începe să
capete eficienţa ecologico-economică integrală a producţiei.
Eficienţa economică a producţiei în dependenţă de utilizarea
uneia dintre cele două metode numite mai sus poate caracteriza
nivelul rezultativităţii acesteia sau nivelul economiei activităţii de
producţie a întreprinderii.
232
Procesul producerii e legat de folosirea resurselor naturale,
tehnico-materiale şi de muncă. Productivitatea utilizării lor este
arătată mai sus în capitolele corespunzătoare. Toate acestea
determină utilizarea unui sistem de indicatori de eficienţă economică
a producţiei în întregime. Indicatorii principali arată eficienţa
economică a întregii producţii în timp ce restul caracterizează părţi
separate ale eficienţei economice: utilizarea pămîntului, muncii,
resurselor materiale ş.a.
Unii economişti la analiza eficienţei producţiei deosebesc
următoarele tipuri ale acesteia: tehnologico-productivă, economico-
productivă, social-economică şi ecologico-economică [11, pag. 368-369].
Eficienţa tehnologico-productivă reflectă nivelul de utilizare a
resurselor de producţie – naturale, materiale şi umane. Aceasta este
caracterizată de aşa indicatori cum sînt randamentul, capacitatea,
volumul etc.
Eficienţa economico-productivă reflectă inluenţa totală a
eficienţei tehnologico-productive şi a mecanismului economic.
Aceasta se măsoară cu aşa indicatori cum sînt: costul, profitul brut şi
net, venitul ş.a.
Eficienţa social-economică caracterizează gradul de realizare
a proceselor economice şi eficienţa cu care lucrează întreprinderea în
întregime. Pentru măsurarea ei se foloseşte un sistem de indicatori
economici: costul producţiei pe o unitate de resurse naturale, norma
profitului, nivelul rentabilităţii, fondul de consum calculat la un
muncitor ş.a.
Eficienţa ecologico-economică include aspecte legate de
influenţa producţiei asupra mediului înconjurător. Pentru evaluarea
lor se aplică indicatorii de recuperare a cheltuielilor, legate de
lichidarea sau preîntîmpinarea poluării şi distrugerii naturii, la fel şi a
pierderilor de producţie în rezultatul înrăutăţirii stării ecologice.
Altă grupă de specialişti evidenţiază numai două tipuri de
eficienţă a producţiei: economică şi socială.
Eficienţa socială de dezvoltare a producţiei se exprimă, în
primul rînd, prin crearea condiţiilor mai bune pentru utilizarea forţelor
233
de muncă şi creşterea bunăstării lor (se îmbunătăţesc condiţiile de
muncă, calitatea deservirii social - culturală, creşte salariul real etc.).
Eficienţa economică se determină pe calea comparativă a
efectului obţinut atît la folosirea resurselor, cît şi la folosirea
consumurilor. Aceasta este necesar deoarece rezultatele producerii
sînt condiţionate atît de consumuri, cît şi de masa totală a resurselor,
implicate în proces de producere.
Se deosebeşte eficienţă absolută şi comparativă. Eficienţa
absolută caracterizează eficienţa activităţii totale şi parţiale a
întreprinderii într-un anumit interval de timp. Eficienţa comparativă
reflectă rezultatele comparative a variantelor posibile de administrare
şi selectarea celei mai potrivite dintre ele. Eficienţa absolută şi cea
comparativă se completează reciproc.
Eficienţa economică se caracterizată prin indicatorii
producţiei brute şi nete, prin obţinerea venitului pe unitate de
consum. Aceşti indicatori reflectă eficienţa folosirii tuturor resurselor
în total: naturale, de muncă, a fondurilor, consumurilor. Astfel
calcularea eficienţei producţiei poate fi efectuată după formulele [8,
pag. 308-310]:
E = C
Q (10.7)
z
QnE (10.8)
c
PE (10.9)
unde: E – eficienţa economică a producţiei, lei;
Q – costul producţiei brute fabricate, lei;
Qn – volumul producţiei nete fabricate, lei;
P – volumul profitului net obţinut, lei;
c – costul total al producţiei fabricate, lei.
234
În numitorul indicatorului eficienţei producţiei sunt
prezentate cheltuielile curente ale muncii vii şi obşteşti, care au fost
legate de obţinerea producţiei. Dar deoarece cheltuielile curente ale
fondului muncii şi mijloacelor circulante funcţionează în mod strîns
cu mijloacele de producţie ele se calculează luînd în consideraţie
volumul defalcărilor de amortizaţie. Deci costul total al producţiei
fabricate reprezintă suma cheltuielilor muncii vii (cheltuielile de
retribuire a muncii), consumurile materiale curente (mijloacelor
circulante) şi mijloacelor de producţie de bază în forma defalcărilor
de amortizaţie.
La evaluarea economică a activităţilor separate privind
intensificarea producţiei, introducerea realizărilor progresului
tehnico-ştiinţific este necesar de folosit un sistem de indicatori
diferiţi. Astfel la momentul calculării eficienţei economice a
maşinilor separate, complexelor lor se determină economia
cheltuielilor de exploatare sau a cheltuielilor de muncă. În afară de
aceasta, pot fi utilizaţi astfel de indicatori, cum sunt reducerea
consumului energetic a procesului tehnologic.
10.5. BAZELE METODICE DE DETERMINARE A
EFICIENŢEI ECONOMICE A PRODUCŢIEI
La aprecierea eficienţei producţiei este necesar de luat în
consideraţie particularităţile acesteia ce influenţează asupra
rezultatelor finale. Pentru aceasta se folosesc indicatori concreţi, ce
oglindesc influenţa factorilor diferiţi asupra procesului de producţie.
Numai sistemul de indicatori permite a face o analiză complexă
şi de a face concluziile corecte despre direcţiile principale de creştere
a eficienţei economice a producţiei.
Necesitatea întrebuinţării acestui sistem se impune atît de
caracterul diferit de calcul a efectului, cît şi de tipurile diferite a
resurselor de producţie, care diferă după natura lor economică şi nu
întodeauna pot fi confruntate [11, pag. 371].
Sistemul de indicatori a eficienţei activităţii întreprinderii
cuprinde 5 grupe:
235
prima – indicatorii eficienţei utilizării muncii;
a doua – indicatorii eficienţei utilizării terenului;
a treia – indicatorii eficienţei utilizării resurselor materiale;
a patra – indicatorii eficienţei utilizării resurselor financiare;
a cincea – indicatorii generali de eficienţă a activităţii
întreprinderii.
Fiecare din aceste grupe include pînă la 5 indicatori concreţi
(tabelul 10.4).
Luînd în considerare că eficienţa economică a producţiei se
determină în unele cazuri prin confruntarea efectului cu resursele, iar
în altele – a efectului cu cheltuielile, atunci indicatorii ce
caracterizează nivelul ei pot fi clasificaţi în două grupe. Prima grupă
de indicatori caracterizează eficienţa economică de utilizare a
resurselor folosite (totalitatea resurselor umane şi a resurselor
principale de producţie), iar a doua grupă este cea a resurselor
întrebuinţate (a consumurilor curente de producţie). În cazul dat este
vorba de evaluarea eficienţei producţiei prin resurse şi consumuri.
Din prima grupă fac parte astfel de indicatori precum
randamentul pămîntului, randamentul fondului, productivitatea
muncii, randamentul resurselor ş.a., la a două grupă se atribuie preţul
de cost, consumul de materiale, volumul muncii ş.a. În dependenţă
de scopul şi obiectele de cercetare concomitent pot fi folosiţi
indicatori din ambele grupe.
În felul acesta, eficienţa activităţii de antreprenoriat se
măsoară cu una din 2 metode, care oglindesc rezultativitatea lucrului
departamentului de producţie sau a întreprinderii în întregime în
raport cu volumul resurselor avansate sau cu volumul utilizării lor
(consumuri) în procesul fabricării şi realizării producţiei (lucrări,
servicii):
Eficienţa resurselor avansate = Producţia / Resursele avansate
Eficienţa resurselor utilizate = Producţia / Resursele utilizate
(consumuri)
Corelaţia dintre dinamica producţiei şi dinamica resurselor
(consumurilor) determină caracterul creşterii economice, care, după
cum se ştie, poate fi atinsă prin metode intensive şi extensive.
Tabelul 10.4
Sistema indicatorilor de eficienţă a activităţii întreprinderii
Indicatorii utilizării eficiente a Indicatorii de totalizare
muncii pămîntului resurselor materiale resurselor financiare
productivitatea
muncii
consumul de
muncă la o unitate
de producţie
consumul de
salariu a unei
unităţi de producţie
profitul primit ce
revine la o unitate
de muncă sau la un
muncitor
productivitatea
roada de la o unitate de
teren
producţia brută
producţia netă
profitul
randamentul
fondului
consumul de fonduri
la o unitate de
producţie
consumul de
materiale la o unitate
de producţie
rentabilitatea
mijloacelor fixe
circulaţia
mijloacelor fixe
rentabilitatea
mijloacelor fixe
rentabilitatea
resurselor
investiţionale
termenul de
recuperare a
investiţiilor
efectuate
cheltuielile pentru o
unitate de producţie
cantitatea de
producţie netă ce
revine la o unitate de
consum
profitul pe o unitate
de consumuri totale
rentabilitatea
producţiei
recuperarea
consumurilor
(relaţia dintre venit
şi cost)
237
Creşterea tempourilor de dezvoltare a producerii în
comparaţie cu cele ale resurselor sau consumurilor, ne demonstrează
o dezvoltare intensă a economiei.
Indicatorii eficienţei economice a producţiei se grupează de
asemenea în indicatori particulari şi generali. Cei particulari
caracterizează eficienţa întrebuinţării unor anumite tipuri de resurse
sau consumuri, iar cei generali dau o notă sintetică eficienţei
economice de întrebuinţare a potenţialului de resurse şi a tuturor
consumurilor curente. Printre indicatorii eficienţei întrebuinţării
resurselor la cei particulari se referă randamentul pămîntului,
randamentul fondurilor, iar la cei generali – randamentul resurselor,
printre indicatorii eficienţei utilizării consumurilor la cei particulari
se referă costul, consumul de materiale, consumul muncii, iar la cei
generali - nivelului de rentabilitate.
Important este şi faptul că asupra nivelului indicatorilor
economici o influenţă deosebită manifestă condiţiile naturale.
Acestea joacă un rol important în gospodăriile agricole. În acelaşi
timp indicatorii economici oglindesc nu numai condiţiile tehnice,
organizatorice şi naturale de producţie, dar şi condiţiile sociale de trai
a colectivelor de muncitori, relaţiile extraeconomice ale firmei –
starea pieţelor de finanţare, vînzare şi cumpărare. De toate condiţiile
acestea depinde nivelul de întrebuinţare a resurselor de producţie ale
firmei: mijloace şi obiecte de muncă, pămînt şi muncă umană.
10.6. RENTABILITATEA – INDICILE RELATIV DE
EFICIENŢĂ A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
Întreprinderile trebuie să-şi restituie cheltuielile de producţie
din contul producţiei brute şi să dispună de un plus de mijloace
financiare (profit) pentru acumulare. Astfel de întreprinderi se
numesc rentabile, profitabile.
Mărimea absolută a venitului primit de întreprindere nu
oglindeşte nivelul de profitabilitate. O imagine despre profit o poate
da indicile de rentabilitate a producţiei, principalul indicator de
eficienţă economică a producţiei la întreprindere. În activitatea
238
practică a întreprinderii rentabilitatea se calculează numai după
cantitatea producţiei realizate prin raportarea profitului la cheltuielile
legate de producţie.
În acest sens se foloseşte indicatorul relativ – nivelul de
rentabilitate, prin care se înţelege relaţia procentuală dintre venit şi
suma cheltuielilor materiale şi de muncă (costul) legate de producţie
şi de realizarea ei.
%100c
VR (10.10)
unde: R – nivelul de rentabilitate, %;
V – venitul din realizarea producţiei, lei;
c – costul total al producţiei realizate, lei.
O altă formulă de calcul a rentabilităţii ar fi:
%100
c
cQrR (10.11)
unde: Qr – partea realizată a producţiei brute, lei.
După acest indicator se determină rentabilitatea producţiei
unor anumite produse separate, ramurilor de producţie şi în general a
întreprinderii. Nivelul rentabilităţii caracterizează gradul recuperării
cheltuielilor de producţie într-o anumită perioadă ( de obicei într-un
an). De exemplu, dacă nivelul rentabilităţii în general pe
întreprindere este de 35 %, atunci aceasta înseamnă că la fiecare leu
cheltuit pe materiale şi pe muncă revine 0,35 bani de venit. Practic
fiecare procent a nivelului de rentabilitate corespunde primirii unui
ban de venit în raport cu un leu de cheltuieli de producţie.
Este necesar de luat în consideraţie şi faptul că, în practica
calculelor economice se utilizează 3 forme de indici a rentabilităţii,
ce au un sens economic unic:
- nivelul de rentabilitate
%100c
VR ,
239
- rentabilitatea
c
VR lei/lei,
- coeficientul rentabilităţii
c
VR
În cazul cînd producţia nu este rentabilă, în locul indicelui
nivelului de rentabilitate cu sensul negativ (nivelul pierderii) poate fi
utilizat aşa indice cum este recuperarea cheltuielilor (ReCh), ce
reprezintă relaţia între venit (volumul producţiei realizate, Qr) şi
costul total (c), exprimat în procente:
,%100Re c
QrCh (10.12)
Acest indice caracterizează mărimea venitului bănesc ce revine
la o unitate de cheltuieli. Producţia şi realizarea producţiei sunt
rentabile doar dacă mărimea recuperării cheltuielilor depăşeşte 100%.
Practica arată că pentru activitatea de succes a întreprinderii
nivelul rentabilităţii, calculat ca raportul dintre venit şi costul
producţiei, trebuie să fie, în dependenţă de specializarea
întreprinderii, nu mai mic de 15-22%.
În practica de lucru a întreprinderii, de exemplu, există cazuri,
cînd producţia unor anumite tipuri de produse din cauza condiţiilor
climaterice nefavorabile şi a altor factori negativi în anumiţi ani a
fost cu pierderi.
Acest fapt se poate întîmpla din cauza calamităţilor naturale,
a preţurilor ridicate la resursele materiale şi preţul mic de realizare a
producţiei în condiţiile reducerii rapide a cererii.
Analogic nivelului rentabilităţii poate fi calculat nivelul
nerentabilităţii producţiei, care arată mărimea pierderilor
întreprinderii de la realizarea producţiei calculate la 1 leu consumuri
de producţie.
240
Unul din indicii care caracterizează eficienţa producţiei
realizate este rentabilitatea vînzărilor, care arată venitul brut sau net
obţinut la un leu vînzări:
,100Qr
VRv % (10.13)
Dacă rentabilitatea vînzărilor este de 19 %, aceasta înseamnă
că la fiecare leu din producţia realizată revin 19 bani de venit. Acest
indicator permite de a obţine destul de simplu şi operativ mărimea
venitului obţinut într-o zi, săptămînă, lună.
La analiza eficienţei activităţii întreprinderii se calculează
rentabilitatea economică şi financiară. Rentabilitatea economică se
determină ca relaţia venitului pînă la impozitare şi a capitalului
propriu sau împrumutat. Rentabilitatea financiară este relaţia
venitului net şi a capitalului propriu. Norma venitului net este relaţia
dintre venitul net la volumul producţiei realizate.
Rentabilitatea producţiei (Rpr) caracterizează nivelul
venitului la întreprindere şi este determinată de relaţia dintre suma
venitului brut sau net obţinut (V) şi suma medie anuală a costului la
mijloacele fixe de producţie (Crp) şi a mijloacelor circulante (Ccr).
,100
CcrCrp
VRpr % (10.14)
Indicele dat constituie caracteristica de bază a eficienţei
economice a producţiei, deoarece apreciază eficienţa folosirii
resurselor atrase de producţie, a mijloacelor fixe şi circulante, care
sunt factorii principali de producţie.
10.7. CĂILE PRINCIPALE DE CREŞTERE A EFICIENŢEI
PRODUCŢIEI
Eficienţa producţiei este influenţată mult de politica
economică a statului: finanţarea, creditarea, asigurarea cu
electricitate, asigurarea socială, subvenţiile guvernamentale pentru
producţia fabricată sau pentru finanţarea ramurilor prioritare,
241
construcţiile sociale şi întreţinerea obiectelor socio-culturale cu
finanţarea bugetară.
O cale importantă în creşterea eficienţei producţiei este
îmbunătăţirea folosirii surselor care deja sunt la întreprindere,
creşterea volumului de producţie şi grăbirea progresului tehnico-
ştiinţific, perfecţionarea formelor organizatorice de producţie şi
trecerea la fabricarea produselor perfecţionate din punct de vedere
ştiinţific. Trecerea economiei la sistema de piaţă este orientată la
atingerea unui nivel maxim de rezultativitate a producţiei.
Rezolvarea acestei probleme de creştere a eficienţei trebuie să
se desfăşoare în trei direcţii corelate:
- creşterea maximală a producţiei din volumul de resurse
prezente la întreprindere;
- micşorarea cheltuielilor la producţie;
- majorarea preţului de realizare la producţie pe baza
creşterii calităţii.
Metodele eficiente ce pot ajuta la mărirea nivelului de
eficienţă a producţiei agricole şi mecanismul influenţei acestor
metode asupra indicatorilor finali de activitate a întreprinderii sunt
arătate în figura 10.4.
Aceste metode dau doar o viziune generală asupra direcţiei de
căutare a resurselor ce pot duce la creşterea eficienţei producţiei.
Procesul de producţie nu se termină cu obţinerea producţiei,
ci continuă în sfera de schimb. Rezultatele finale ale acestui proces
depinde în mare măsură de organizarea corectă a desfacerii.
Marketingul permite realizarea profitabilă a producţiei
datorită publicităţii, studierii cererii şi ofertei pe piaţă, păstrării
corecte a producţiei, utilizării ambalajului modern ş.a.
Asupra eficienţei producţiei influenţează structura acesteia.
Din contul creşterii greutăţii specifice a ramurilor mai productive, a
producţiei sau serviciilor se poate obţine o eficienţă mai înaltă a
producţiei pe întreaga întreprindere
242
Căile de creştere a eficienţei economice a producţiei agricole
Fig. 10.4. Factorii de creştere a eficienţei producţiei (activităţii
întreprinderii)
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Unităţile naturale de măsură
Unităţile de măsură de bază
Unităţile valorice de măsură
Producţia în curs de execuţie
Semifabricate
Produse finale
Rotaţia brută a întreprinderii
Rotaţiile interne ale întreprinderii
Direcţiile principale de
dezvoltare şi perfecţionare a
producţiei
Sursele de creştere a eficienţei
Perfecţionarea structurii
producţiei
Perfecţionarea formelor şi
metodelor de organizare a
producţiei
Perfecţionarea planificării şi
motivării producţiei
Creşterea calităţii şi
competitivităţii producţiei
Dezvoltarea activităţii
extraeconomice
Îmbunătăţirea nivelului
tehnologic al producţiei
Creşterea productivităţii muncii
Reducerea necesităţilor de
fonduri pentru producţie
Reducerea necesităţilor de
materiale pentru producţie
Reducerea necesităţilor de plată
a salariilor
Folosirea raţională a pămîntului
şi altor resurse naturale
Creşterea preţurilor de realizare
243
Marfa întreprinderii
Producţia descărcată
Producţia realizată
Producţia netă
Vînzările nete (încasările brute)
Venitul brut
Venitul pînă la impozitare
Venit net
Pragul de rentabilitate
Volumul critic al producţiei realizate
Preţ critic de realizare
Eficienţa economică a producţiei
Eficienţa absolută şi relativă a producţiei
Indicii utilizării eficiente a:
- muncii
- resurselor materiale
- pămîntului
- resurselor financiare
Rentabilitatea vînzărilor
Recuperarea cheltuielilor
Rentabilitatea economică a întreprinderii
Rentabilitatea financiară a întreprinderii
Norma venitului net
ÎNTREBĂRI ŞI SARCINI 1. În ce unităţi naturale se poate măsura volumul producţiei fabricate?
2. În ce constă diferenţa dintre rotaţia brută şi rotaţia internă a
întreprinderii?
3. Explicaţi termenii:
- producţia brută
- producţia marfă
- producţia descărcată
- producţia realizată
- producţia netă
4. Ce înţelegeţi prin venit net?
5. Dezvăluiţi conţinutul profitului brut şi net, profitului pînă la
impozitare.
244
6. Care sunt cele două grupe de cheltuieli ale întreprinderii şi în ce
constă esenţa lor?
7. Cum se calculează volumul critic de realizare a producţiei în unităţi
de măsură fizice şi valorice?
8. Ce înţelegeţi prin preţul critic de realizare a producţiei şi cum se
determină?
9. Care este diferenţa între “efect” şi “eficienţă economică”?
10. Care este esenţa următoarelor tipuri de eficienţă:
- tehnologico - productivă
- social-economică
- ecologico - economică
- socială.
11. Explicaţi conţinutul eficienţei absolute şi comparate a producţiei.
12. Ce înţelegeţi prin structura efectului economic? Ce tipuri de efecte
cunoaşteţi?
13. Care formule se întrebuinţează pentru calculul eficienţei
producţiei?
14. Care cinci grupe de indici sunt folosiţi pentru evaluarea eficienţei
activităţii întreprinderii?
15. Explicaţi metodele de calcul a:
- nivelul de rentabilitate a producţiei realizate
- rentabilitatea vînzărilor
- rentabilitatea economică
- rentabilitatea financiară
- norma profitului net
- nivelul de rentabilitate
16. Numiţi factorii de bază de creştere a eficienţei producţiei.
BIBLIOGRAFIE 1. Babii L. Ramura viti-vinicolă: aspectul creşterii eficienţei
economice. Chişinău. 2005, p. 256.
2. Ciornîi N., Blaj I., Economia firmelor contemporane: manual
universitar, Chişinău: Prut Internaţional, 2003 .
3. Cotelnic A., Managementul activităţii de producţie, Chişinău:
Editura Evrica, 2003.
4. Chircă, Sergiu. Mecanismele sistemelor economice. Ed.: ASEM,
Chişinău, 2004.
245
5. Roşca, Petru Ion, Economia întreprinderii: manual, Chişinău :
Editura ULIM, 2004.
6. Solcan Angela, Managementul micului business. Ed.: ASEM,
Chişinău, 2001.
7. Королев М.А., Фигурков Э.Б. Статистика и экономический
анализ в управлении народным хозяйством, М.: Экономика,
1985.
8. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учеб. Пособие изд.2-е,
переработанное. Chişinău, ASEM, 2006.
9. Пармакли Д.М., Бабий Л.И. Аграрная экономика: Учеб./ -
Chişinău, SRL „Turnul Vechi”, 2008.
10. Чуев И.Н., Чуева Л.Н. Экономика предприятия. Учебник. М.:
Издательство – торговая корпорация « Дашков и К», 2007.
11. Экономика предприятия. Учебник. Под ред. С.Ф.
Покропивного, Киев, 2003.
12. Экономика сельскохозяйственного предприятия / И.А.
Минакова и др. – М.: КолосС, 2004.
246
CAPITOLUL XI. PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR
11.1. CARACTERISTICA, ELEMENTELE DE BAZĂ ŞI
METODELE DE PLANIFICARE
În condiţiile relaţiilor de piaţă, planificarea se consideră
principala condiţie în organizarea eficientă a activităţii întreprinderii.
În cadrul activităţii economice de producţie a întreprinderii
planificarea cuprinde toate domeniile fundamentale – vînzările,
finanţele, producţia, achiziţiile, lucrările ştiinţifice şi de proiect, care
sunt legate reciproc. Această activitate se bazează pe relevarea şi
prognozarea cererii, analiza şi estimarea resurselor existente şi
perspectiva de dezvoltare a conjuncturii economice. Din acestea derivă
necesitatea de a îmbina planificarea, marketingul şi controlul cu scopul
reglării permanente a indicatorilor de producţie şi desfacere în
dependenţă de modificările cererii pe piaţă [11, pag. 191-192].
Planificarea la întreprindere - constă în stabilirea scopului
activităţii pe o anumită perioadă, căile de realizare şi asigurarea cu
resursele necesare atingerii scopului stabilit.
Ea presupune elaborarea unui complex de măsuri, care vor
determina succesiunea atingerii scopurilor concrete ţinînd cont de
posibilităţile valorificării eficiente a resurselor de către subdiviziunile
de producţie şi de către întreprindere în ansamblu.
Sistemul planificat al întreprinderii constă din planuri
separate restrînse orientate concret spre o anumită activitate şi
cuprinde principalele domenii de activitate ale întreprinderii pentru a
le orienta spre atingerea scopurilor propuse.
Procesul planificării interne a producţiei include:
formarea obiectivelor generale (strategiilor) de dezvoltare a
întreprinderii;
identificarea scopurilor concrete şi sarcinilor întreprinderii,
subdiviziunilor pe o anumită perioadă de perspectivă;
247
stabilirea căilor şi mijloacelor de atingere a scopurilor;
fundamentarea necesităţii în resurse de producţie şi surselor
de asigurare;
controlul realizării scopurilor şi sarcinilor propuse prin
intermediul suprapunerii indicatorilor planificaţi cu cei
efectiv obţinuţi.
Principalele elemente ale planificării la întreprindere sunt:
prognozarea scopurilor conceptuale de perspectivă şi a
modalităţilor de atingere a acestora în baza prognozelor de dezvoltare
a celorlalte ramuri, regiuni şi economiei ţării în ansamblu. Ca
element al planificării interne a producţiei, prognozarea este legată
direct de marketing şi ia forma strategiei de piaţă a întreprinderii;
formularea sarcinilor de planificare în baza prognozelor,
stabilirea termenului aproximativ de realizare a acestora şi
asigurarea cu resursele necesare;
ajustarea planului, se include în elaborarea programului, în
care se stabilesc termenul concret de realizare a sarcinilor planificate,
se efectuează coordonarea etapelor separate de realizare a
programului, livrărilor, operaţiilor de desfacere şi de producţie;
formarea bugetelor, sau planurilor cheltuielilor de
materiale, investiţiilor capitale, intrările sau ieşirile de numerar ş.a.,
în baza cărora se determină funcţia fiecărei subdiviziuni şi executor
responsabil de anumite operaţiuni;
concretizarea planului – ultimul element, care include
indicaţii concrete privind realizarea deciziilor primite în unităţile
separate ale întreprinderii.
Dacă elaborarea previziunilor şi formarea sarcinilor generale
de planificare se efectuează pentru stabilirea perspectivelor de
dezvoltare în ansamblu, atunci toate celelalte elemente ale
planificării se prelucrează şi se realizează la nivelul subdiviziunilor.
Totodată este necesară coordonarea acestora în ansamblu cu
indicatorii în expresie naturală şi indicatorii valorici. În cadrul
248
elaborării planului la întreprinderi se stabilesc sarcinile de bază ale
politicii economice pentru o anumită perioadă şi metode certe de
soluţionare: se definesc resursele materiale şi financiare necesare,
precum şi căile eficiente de utilizare a acestora ţinînd cont de
condiţiile de piaţă stabilite.
Principalele metode de planificare practicate sunt metoda de
planificare pe bază de bilanţ, metoda normativelor, metoda
economico-matematică şi metoda evaluărilor de expert [10, pag.
15-18].
Metoda de planificare pe bază de bilanţ se bazează pe
interdependenţa dintre resursele existente şi cele planificate şi
necesitatea de aceste resurse în limita perioadei de planificare.
Această metodă se realizează prin întocmirea bilanţului valoric, a
forţei de muncă şi de materiale.
Metoda normativelor presupune că sarcinile planificate pe o
anumită perioadă se stabilesc reieşind din normele de consumuri
(naturale, valorice, temporare) a diferitor resurse (materie primă,
materiale, energie, utilaj, timpul de muncă, mijloace băneşti ş.a.) la o
unitate de producţie realizată.
În planificarea activităţii economice de producţie printre
metodele economico-matematice, pe larg se folosesc modelele
programării liniare, corelaţiei, regresiei, funcţiilor de producţie, de
imitaţie şi altele. În baza calculelor de optimizare şi a folosirii
tehnicii de calcul electronic aceste metode permit selectarea
variantelor de planificare admisibile după anumite criterii propuse.
Metoda evaluărilor de expert constă în aceea că experţii
anumitor domenii independent unul de altul oferă propuneri, în baza
cărora se formează o variantă unică a planului şi se transmite pentru
prelucrarea ulterioară. Acest proces se repetă de mai multe ori pînă
cînd nu se ajunge la un rezultatul satisfăcător, care relevă o poziţia
comună obiectivă (metoda Delfi).
În cadrul procesului de planificare este necesară elaborarea
unui sistem de indicatori, prin intermediul cărora se evaluează
rezultatele muncii fiecărui angajat şi a organizaţiei în întregime.
249
11.2. TIPURILE ŞI ETAPELE PLANIFICĂRII
Tipul planificării este condiţionat de caracterul sarcinilor
propuse de întreprindere şi termenul realizării acestora. Astfel,
planificarea se divizează în planificare pe termen lung (10-15 ani),
planificarea pe termen mediu (3-5 ani), planificare pe termen scurt,
sau curentă (1-2 ani) şi operativă (de la 1 pînă la 10-12 zile
lucrătoare) [11, pag. 193-198].
Planificarea pe termen lung.
Procesul planificării pe termen lung include următoarele
etape: 1. previziunea economică;
2. planificarea strategică;
3. elaborarea planului pe termen lung.
1. Previziunea economică. Prin previziune economică se
subînţelege ipoteza cu mai multe variante despre posibilele direcţii şi
rezultate ale activităţii întreprinderii în perspectivă, precum şi resursele
necesare pentru realizarea lor şi măsurile organizatorice.
Funcţiile principale ale previziunii economice sunt:
analiza tendinţelor economice, sociale, ecologice, tehnico-
ştiinţifice;
aprecierea situaţiilor formate şi constatarea problemelor
fundamentale ale dezvoltării economice;
analiza orientării tendinţelor din domeniul dat, aprecierea
funcţionării lor ulterioare şi anticiparea noilor probleme
economice;
determinarea alternativelor de dezvoltare posibile în
perspectivă;
acumularea de informaţie suficientă pentru motivarea din toate
punctele de vedere a deciziilor optime de planificare.
Durata previziunii pe termen lung permite depăşirea inerţiei
proceselor economice, realizarea progresului în tehnică şi tehnologii,
modificarea tendinţelor formate şi structurii producţiei, redresarea lor
250
la necesităţile pieţei. Specificul previziunii pe termen lung constă în
varietatea lui. Previziunile diferă în dependenţă de normativele
stabilite, gradul de asigurare cu anumite tipuri de resurse, satisfacerea
totală sau parţială a cererii la anumite mărfuri şi altele. În cadrul
previziunii economice se efectuează analiza comparativă a
posibilităţilor întreprinderii cu performanţele concurenţilor, studiul
situaţiei pe piaţă, specificul ramurii, în limitele căreia va funcţiona
întreprinderea. 2. Planificarea strategică presupune elaborarea, iniţial, a
obiectivelor globale de dezvoltare a întreprinderii în perspectivă ţinînd cont
de instabilitatea factorilor externi: evenimente politice, inflaţia, şomajul,
deficitul balanţei comerciale, variaţia ratei dobînzii la credite ş.a.. La etapa
dată se stabilesc principalele obiective şi cele mai importante rezultate ale
activităţii întreprinderii cu condiţia menţinerii politicii existente. Apoi,
acestea se compară cu rezultatele, care trebuie să fie obţinute odată cu
atingerea nivelului obiectivelor de dezvoltare înaintate şi se stabilesc
rezervele. Se elaborează decizii strategice care permit realizarea acestor
rezerve ţinînd cont de mijloacele şi metodele de atingere a scopurilor
stabilite şi asigurare cu resursele necesare. Precum şi se elaborează noi
oportunităţi pentru întreprindere, de exemplu, extinderea capacităţii de
producţie prin construcţia de noi fabrici sau procurarea utilajului,
schimbarea profilului întreprinderii sau transformarea radicală a
tehnologiei.
3. Elaborarea planului pe termen lung. La etapa dată se
elaborează principiile generale de orientare a întreprinderii în perspectivă
(concepţia dezvoltării), se determină principala direcţie şi programul de
dezvoltare, conţinutul şi succesiunea realizării măsurilor esenţiale, care vor
asigura atingerea obiectivelor stabilite [7, pag. 11].
Planificarea pe termen lung permite de a lua decizii cu privire la un
complex de probleme a activităţii întreprinderii:
determinarea direcţiilor şi mărimii investiţiilor de capital şi a
surselor de finanţare;
implementarea inovaţiilor tehnice şi a tehnologiei avansate;
diversificarea producţiei şi înnoirea produselor;
modul de desfăşurare a investiţiilor externe în condiţiile
achiziţiei noilor întreprinderi;
251
perfecţionarea organizării conducerii pe subdiviziuni, politica
cadrelor.
Obiectul planificării pe termen lung include:
capacitatea de producţie;
investiţiile;
mijloacele financiare;
investigaţiile şi studiile;
ponderea pieţei;
structura organizatorică.
În cadrul planificării pe termen lung se elaborează noi strategii
„produs-piaţă” şi căi de lichidare a decalajului între valoarea indicatorilor
prognozaţi şi cei care pot fi obţinuţi. În acest sens se efectuează analiza
posibilităţilor de extindere a producţiei, introducerii de noi capacităţi,
reducerii cheltuielilor, modificării nomenclaturii, crearea de filiale peste
hotare şi altele.
Aprecierea perspectivelor în condiţiile de dezvoltare spontană a
pieţei este incertă. Astfel, orientarea întreprinderii spre obţinerea indicilor
cantitativi în cadrul planificării pe termen lung, este imposibilă. De aceea,
de obicei, se limitează cu elaborarea principalelor caracteristici calitative,
concretizate în program. Prin intermediul lor se coordonează direcţiile de
perspectivă de dezvoltare a subdivziunilor întreprinderii ţinînd cont de
necesităţile şi resursele existente. În baza programului se elaborează planuri
pe termen mediu, care deja conţin nu doar caracteristici calitative, dar şi
indici cantitativi, detaliaţi şi concretizaţi din punctul de vedere a selectării
mijloacelor pentru realizarea obiectivelor trasate.
Planificarea pe termen mediu.
Planurile pe termen mediu cel mai des cuprind o perioadă de 5
ani ca fiind mai potrivită perioadei de reînnoire a aparatului de producţie şi
asortimentului de produse. Pe perioada stabilită se formează principalele
sarcini:
strategia de producţie a întreprinderii, în general, şi a fiecărei
subdiviziuni (reconstrucţia şi creşterea capacităţilor de producţie, însuşirea
producţiei noi şi extinderea asortimentului);
strategia desfacerilor (structura reţelei de desfaceri şi
dezvoltarea ei, nivelul controlului asupra pieţei şi însuşirea de noi pieţi,
efectuarea măsurilor pentru sporirea desfacerilor);
252
strategia financiară (volumul şi direcţia investiţiilor de capital,
sursele de finanţare, structura portofoliului hîrtiilor de valoare); politica
personalului (efectivul şi structura personalului, pregătirea şi utilizarea);
volumul şi structura resurselor necesare şi formei de
aprovizionare tehnico-materială ţinînd cont de specializarea internă a
firmei şi cooperarea activităţii de producţie.
Planurile pe termen mediu presupun elaborarea măsurilor într-o
anumită succesivitate orientate spre atingerea scopurilor propuse de planul
de dezvoltare pe termen lung [6, pag. 121].
Planul pe termen mediu, de obicei, conţine indicii cantitativi pe
produse, date privind investiţiile de capital şi sursele de finanţare. Planul se
elaborează în subdiviziunile de producţie a întreprinderii cu orientare spre
lichidarea aşa-numitor strîmtori, adică spre acele domenii de activitate unde
influenţa asupra rezultatelor generale este limitată.
Subdiviziunile funcţionale a întreprinderii sunt răspunzătoare de
elaborarea planului de dezvoltare a subdiviziunii sale după capacităţile de
producţie, muncă, profit, marketing, finanţe. La nivel de întreprindere
planificarea pe termen mediu se efectuează pe proiecte separate, se
elaborează planurile cercetărilor ştiinţifice, marketingului, producţiei,
introducerii capacităţilor, de lucru şi financiare.
Planificarea pe termen scurt.
Planificarea pe termen scurt (curentă) se realizează prin
intermediul elaborării detaliate (de obicei pe un an) a planurilor pentru
întreprindere în ansamblu şi pentru fiecare subdiviziune.
Principala sarcină a planificării curente – elaborarea planului de
realizare a producţiei şi în baza lui a unui sistem de planuri: pe materia
primă, producţie, muncă, mişcarea stocurilor de producţie finită, devizele
de cheltuieli, publicitate, valorificarea profitului, de credit, a investiţiilor de
capital, investigaţiilor şi lucrărilor, planul financiar.
Esenţialele verigi ale planului curent a activităţii de producţie
constituie planurile calendaristice (lunare, trimestriale, semestriale), care
reprezintă concretizarea detaliată a obiectivelor şi sarcinilor expuse în
planurile pe termen lung şi pe termen mediu. De exemplu, planurile de
producţie calendaristice se formează în baza comenzilor existente,
asigurării cu resurse materiale, gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie ţinînd cont de termenul de îndeplinire a fiecărei comenzi. În
253
planurile de producţie calendaristice se prevăd cheltuielile de reconstrucţie
a capacităţilor de producţie, schimbul utilajului, construcţia noilor edificii,
instruirea resurselor umane. Planificarea curentă este strîns legată de
planurile partenerilor de afaceri şi a furnizorilor. Astfel, aceste planuri
necesită coordonare, sau elaborarea unor elemente comune atît pentru
întreprinderea-producătoare, cît şi pentru partenerii de afaceri.
Realizarea planurilor curente are loc printr-un sistem de bugete sau
planuri financiare, care sunt formate de obicei pe un an sau pe un termen
mai scurt pentru fiecare subdiviziune, apoi se consolidează într-un buget
unic sau plan financiar al întreprinderii.
Bugetul reprezintă un plan de cheltuieli şi venituri în expresie
valorică şi naturală. Bugetele trebuie să corespundă tuturor
compartimentelor planului şi să cuprindă toate domeniile de activitate a
întreprinderii. Bugetele se formează atît în mod complex, cît şi în detaliu.
Bugetul comun al întreprinderii include toate bugetele formate pentru
fiecare direcţie de activitate planificată.
Se deosebesc două tipuri de bugete: bugetele cheltuielilor capitale
şi bugetele operaţiilor curente. Bugetele cheltuielilor capitale se utilizează
în special pentru controlul şi aprecierea planurilor pe termen lung, pentru
realizarea cărora sunt necesare investiţii capitale considerabile. Bugetele
operaţiilor curente se folosesc la planificarea şi controlul activităţii zilnice
de producţie şi desfacere.
Analiza şi controlul executării sarcinilor planificate şi a bugetelor
se efectuează nu mai puţin de o dată pe trimestru. Totodată se efectuează
ajustarea lor în dependenţă de tipurile producţiei realizate, cheltuielilor şi
situaţiei financiare a întreprinderii. Drept bază a planificării curente şi a
ajustărilor servesc dările de seamă a secţiilor şi departamentelor
întreprinderii ce se prezintă sistematic:
zilnic, săptămînal – pe producţia realizată, stocurile de marfă în
depozit (în expresie naturală), intrările de marfă, mijloacele
băneşti existente în cont, etc;
lunar – pe marfa din depozit, intrările, expedierile şi vînzările
producţiei, creanţe, principalele tipuri de cheltuieli;
trimestrial (uneori lunar) – întocmirea bilanţului intermediar şi
analiza lui în comparaţie cu indicii planificaţi;
semestrial şi anual – rapoarte pentru acţionari şi organele
fiscale.
254
Planificarea operativă.
Planificarea operativă la întreprindere cuprinde perioada de la 1
pînă la 10-12 zile lucrătoare. Planurile operative, cel mai des elaborate
pentru 24 ore, sunt formate din următoarele elemente:
programul de producţie a secţiilor, sectoarelor şi liniilor
tehnologice ce relevă utilizarea reală a capacităţilor de
producţie;
sarcinile operative a subdiviziunilor;
planuri-grafice a mişcării articolelor şi pieselor lanţului
tehnologic.
În planurile operative se include gradul de utilizare a utilajului,
succesiunea şi timpul executării diferitor operaţii ale ciclului tehnologic şi
timpul necesar acestuia, repartizarea lucrătorilor ţinînd cont de capacităţile
de producţie, resursele materiale şi umane existente. Toate acestea trebuie
să asigure mişcarea eficientă a procesului de producţie, utilizarea raţională
a resurselor materiale şi umane, executarea totală şi în termen a sarcinilor
planificate, menţinerea ritmului de lucru necesar.
11.3. ORGANIZAREA PLANIFICĂRII
Conducerea procesului de planificare economică la întreprindere,
orientat spre organizarea raţională a activităţii de producţie, descoperirea şi
utilizarea rezervelor de producţie, este înfăptuită de secţia de planificare
economică [11, pag. 198-199].
Funcţiile secţiei de planificare economică sunt:
elaborarea structurii planurilor de bază a întreprinderii şi înaintarea
lor organului de conducere a întreprinderii spre aprobare;
organizarea lucrărilor de elaborare a planurilor, tipul cărora este
aprobat de conducere, pregătirea materialelor şi datelor iniţiale în
toate secţiile întreprinderii care participă la elaborarea planului;
întocmirea previziunilor tehnico-economice pe direcţiile de bază a
activităţii întreprinderii;
elaborarea documentelor normative (tipul şi structura planurilor)
pentru subdiviziunile structurale şi funcţionale ale întreprinderii;
coordonarea planurilor tuturor subdiviziunilor;
controlul executării planurilor întreprinderii în ansamblu şi pe
subdiviziunile structurale şi funcţionale.
255
În componenţa secţiei de planificare economică intră
următoarele subdiviziuni structurale (sector, birou, grup):
de planificare tehnico-economică, costurilor, preţurilor;
de analiză economică;
de evidenţă şi statistică, normativelor ş.a.
Secţia de planificare economică interacţionează cu biroul de
planificare a subdiviziunilor structurale, precum şi cu subdiviziunile
funcţionale ale întreprinderii: contabilitatea, secţia constructorului-şef,
tehnologului-şef, mecanicului-şef, desfacerilor, de marketing, organizarea
muncii şi remunerarea acesteia, construcţii capitale, asigurare tehnico-
materială etc., precum şi cu toate celelalte secţii suplimentare şi de
deservire.
La procesul de planificare participă toate secţiile întreprinderii.
Astfel, secţia de producţie şi dispetcerizare în baza sarcinilor
planificate elaborează secţiilor subordonate şi sectoarelor, sarcini de
nomenclatură şi de producţie, stabileşte termenul şi monitorizează
executarea lor.
Secţia de marketing se ocupă de cercetarea pieţii, planificarea
principalelor grupe de mărfuri (linii), desfacerea, mişcarea şi repartizarea
producţiei.
În competenţa serviciului preţurilor intră planificarea politicii de
preţuri a întreprinderii.
Secţia de desfaceri planifică principalele direcţii de desfacere a
producţiei, precum şi a noilor forme de deservire şi vînzare.
Serviciile financiare administrează planificarea cheltuielilor şi
indicatorilor finali ai activităţii financiare a întreprinderii.
Secţia de cadre administrează planificarea utilizării resurselor
umane.
Serviciile tehnice de producţie (biroul de planificare şi
dispecerizare a subdiviziunilor întreprinderii) răspund de planificarea
lucrului subdiviziunilor aparte, planificarea pe schimburi, monitorizează
calitatea materiei prime, accesoriilor şi producţiei finite.
La întreprinderile mici secţia de planificare economică lipseşte, în
acest caz funcţiile date se transmit în secţia de marketing sau se transmit în
gestiunea directorului-adjunct.
256
11.4. SISTEMUL SARCINILOR PLANIFICATE
Majoritatea întreprinderilor se orientează în activitatea sa spre
obţinerea rezultatelor certe şi rapide, de aceea rolul principal în activitatea
planificată revine planificării curente. Obiectivul principal constă în
asigurarea activităţii continue şi echilibrate a întreprinderii atît în timp, cît
şi în subdiviziunile structurale [11, p.199-205].
Cea mai răspîndită formă de planificare curentă este planul anual al
întreprinderii (vezi tab.11.1.).
Planul anual al întreprinderii reprezintă o programă prevăzută şi
pregătită (prognoză) pentru perioada curentă de dezvoltare social-
economică a întreprinderii şi a tuturor subdiviziunilor ei.
Planul anual al întreprinderii se elaborează de către secţia de
planificare economică pînă la începutul anului planificat, de regulă, în
lunile noiembrie sau decembrie a anului precedent şi are divizare
trimestrială a indicatorilor. Pînă la începutul perioadei planificate secţia de
planificare economică aduce la cunoştinţa subdiviziunilor structurale
principalele compartimente ale planului şi monitorizează executarea
acestuia.
Structura planului anual include compartimente şi indicatori
conform tabelului 11.1.
Compartimentul principal al planului este programul de producţie
sau planul activităţii de producţie şi de realizare a producţiei.
Programul activităţii de producţie este format din 2 compartimente:
a) planul activităţii de producţie în expresie naturală (convenţional-
naturală);
b) planul activităţii de producţie în expresie valorică.
Exemplul planului activităţii de producţie este indicat în tabelul
11.2.
Planul activităţii de producţie în expresie naturală conţine
indicatorii fabricării producţiei de o anumită nomenclatură, asortiment şi
calitatea articolului în unităţi fizice. Pentru planificarea activităţii de
producţie în expresie naturală se folosesc unităţi de măsură ca: bucăţi,
articol, tone, metru pătrat, liniar şi cub.
Planificarea activităţii de producţie în expresie naturală oferă
posibilitatea de coordonare a fabricării anumitor tipuri de produse în
257
dependenţă de cererea pe piaţă, capacităţile de producţie a întreprinderii,
resursele necesare.
Tabelul 11.1.
Structura planului anual al întreprinderii
PLANUL ANUAL AL ÎNTREPRINDERII
Nr.
d/o
Compartimentul Indicatorii
1.
Producţia volumul producţiei în expresie naturală şi
valorică;
vînzările în expresie naturală şi valorică.
2.
Asigurarea cu resurse
mijloacele fixe (reînnoirea şi utilizarea);
fondurile de rulment (necesarul normativ
şi utilizarea);
activele curente (proprii şi împrumutate);
potenţialul de muncă (efectivul
lucrătorilor, remunerarea muncii, contribuţiile
pentru asigurările sociale).
3.
Indicatorii de evaluare sinecostul producţiei;
productivitatea muncii;
ponderea producţiei realizate;
profitul, rentabilitatea.
4.
Angajamentele financiare vărsămintele în bugetul de stat şi
municipal;
rambursarea creditului (restanţelor) şi
plata dobînzii.
5.
Dezvoltarea socială dezvoltarea sferei neproductive;
perfecţionarea condiţiilor de muncă.
Protecţia muncii;
pregătirea şi instruirea cadrelor.
6.
Măsurile de protecţie a
naturii
influienţa activităţii de producţie asupra
mediului (consecinţele activităţii de producţie,
reziduurile industriale etc.);
siguranţa producţiei pentru om şi mediul
înconjurător.
Totodată unităţile de măsură naturale nu permit determinarea
volumului total şi structurii producţiei, calculul cheltuielilor, venitul şi
profitul la întreprinderile multiprofilate şi diversificate.
258
Tabelul 11.2
Exemplul planului activităţii de producţie
Denumirea indicatorului
Producţia în
expresie
naturală, buc.
Preţul de desfacere
lei/buc.
Producţia în expresie valorică, mii lei
Efe
cti
v 2
009
Pla
n 2
01
0
En
-gro
s (n
ego
cia
bil
)
Co
mp
ara
bil
No
rm
ati
vu
l
pro
du
cţi
ei
nete
În preţ en-gros
(negociabil)
În preţuri
comparabile
În normativul
producţiei nete
Efe
cti
v 2
009
Pla
n 2
01
0
Efe
cti
v 2
009
Pla
n 2
01
0
Efe
cti
v 2
009
Pla
n 2
01
0
1. producţia finită
Articolul A Articolul B
Articolul C
4500
960
1200
4830
900
1250
620
830
765
580
760
685
190
215
185
2790
796,8
918
2994,6
747
956,2
2610
729,6
822
2801,4
684
856,2
855
206,4
222
917,7
193,5
231,2
Total 4504, 8 4697, 8 4661, 6 4341, 6 1283, 4 1342, 4
2. mărfuri de larg consum 620 515 510 460 125 105
3. semifabricate 1120 1150 915 930 320 330
4. lucrări industriale 250 265 200 210 80 85
Total producţie-marfă 6494, 8 6627, 8 6286, 6 5941, 6
Inclusiv producţia de calitate
superioară 3850 4010 3015 3250
Producţia p/u export 650 685 605 630
Total producţia netă normativă 1808, 4 1862, 4
259
Planul activităţii de producţie în expresie valorică conţine umătorii
indicatori: producţia realizată (venitul brut); producţia-marfă; producţia
brută.
Realizată se consideră producţia achitată de cumpărător sau de
organizaţiile de desfacere. Volumul ei se calculează ca valoarea articolelor,
semifabricatelor finite proprii destinate livrării şi achitării de cumpărător,
pieselor de schimb de toate tipurile şi destinaţii, producţiei de larg consum,
muncii efectuate şi serviciilor prestate, realizate în baza contractelor cu
consumatori sau prin propria reţea de desfacere.
Volumul planificat al producţiei realizate (Qpl) în expresie valorică
se calculează după formula:
. .1
nQ Q Q Qpl marf i i st i
i
, (11.1)
unde: Qmarf.i – volumul producţiei-marfă de tipul i în preţuri en-gros ale
întreprinderii;
∆Qi – modificarea stocului de producţie finită de tipul i la depozitul
întreprinderii la începutul şi sfîrşitul perioadei planificate;
∆Qst.i – modificarea stocului de producţie en-gros de tipul i,
expediată, însă neachitată la începutul şi la sfîrşitul perioadei
planificate;
n – numărul tipurilor de producţie-marfă (i = 1, 2, 3, ..., n).
Producţia realizată caracterizează venitul brut al întreprinderii, în
perioada planificată şi se determină ca produsul dintre preţ şi cantitatea
unităţilor de articole (servicii) vîndute.
În afară de venitul brut, în plan mai poate fi prevăzut şi venitul
mediu. Venitul mediu prezintă volumul mijloacelor băneşti, obţinute de
întreprindere în urma vînzării unei unităţi de producţie sau serviciu.
Producţia-marfă include costul:
articolelor finite planificate spre realizare (acceptate de
serviciul de control tehnic, împachetate şi date în depozitul
producţiei finite a întreprinderii);
semifabricatelor, pieselor de schimb şi de asamblare,
destinate vînzării aparte pentru livrările cooperate;
reparaţiei capitale efectuate cu mijloacele proprii, precum şi
a articolelor şi pieselor de schimb fabricate pentru reparaţia
260
capitală, construcţia capitală, activităţile neproductive ale
întreprinderii;
instrumentelor şi dispozitivelor pentru activitatea de
producţie proprie.
Producţia-marfă este exprimată în preţuri en-gros şi preţuri
comparabile. Pentru coordonarea planului financiar cu cel de producţie se
folosesc preţurile en-gros. Preţurile comparabile se folosesc la determinarea
ritmului, dinamicii şi modificărilor structurii producţiei.
Volumul planificat de producţie-marfă (Qm.pl.) se calculează după
formula:
;.. .1 1
n mQ Q P Ymarf i i jm pl
i j
, (11.2)
unde: Qm.pl. – planul fabricării producţiei de tipul i în expresie naturală;
Pi – preţul en-gros curent pentru producţia i; n – numărul tipurilor de producţie-marfă (i = 1, 2, 3, ..., n);
Yj – volumul lucrărilor şi serviciilor de tipul j cu caracter industrial;
m – numărul tipurilor de lucrări cu caracter industrial (j = 1, 2, 3,
..., m).
Producţia-marfă caracterizează voumul producţiei finite şi se
foloseşte la calcularea cheltuielilor de producţie, determinarea rezultatelor
financiare, rentabilităţii şi altor indicatori ai eficienţei activităţii de
producţie.
Producţia brută include costul întregii producţii fabricate, lucrărilor
efectuate, inclusiv producţia neterminată şi se apreciază, de obicei în preţuri
comparabile.
La întreprinderile unde lipseşte rulajul intern şi producţia
nefinisată, de exemplu în industria alimentară, după conţinut producţia
brută coincide practic cu producţia-marfă.
Indicii „producţia-marfă” şi „producţia brută” posedă un dezavantaj
comun: oferă o reflectare eronată a contribuţiei proprii a întreprinderii în
rezultatul final al activităţii sale. Aceasta se explică prin faptul că, în
componenţa acestor indici intră costul consumurilor de materiale, care la
unele întreprinderi ocupă 80-90 la sută din volumul total de cheltuieli. O
apreciere mai obiectivă este redată de indicatorul „producţia netă”.
261
Producţia netă caracterizează costul nou format la întreprindere,
care nu include cheltuielile întreprinderii pentru procurarea materiei prime,
materialelor, combustibilului, energiei etc., precum şi defalcările de
amortizaţie ce intră în costul producţiei.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE
Sistema planificată a întreprinderii
Procesul planificării activităţii interne de producţie
Metoda de planificare:
în baza bilanţului
normativă
economico-matematică
aprecierii de expert
Planificare:
pe termen lung
pe termen mediu
pe termen scurt
operativă
Previziunea economică
Planificare strategică
Elaborarea planului pe termen lung
Sistemul de bugete
Bugetul cheltuielilor capitale
Bugetul operaţiilor curente
Programul de producţie
Sarcina operativă
Plan-grafic
Producţia brută
Producţia netă
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. Ce se înţelege prin planificare la întreprindere?
2. Ce prezintă sistemul planificat la întreprindere?
3. Enumeraţi şi explicaţi sensul principalelor elemente ale planificării la
întreprindere.
4. Care sunt metodele de planificare cunoscute şi esenţa lor?
5. Care sînt tipurile de planuri la întreprindere? Caracterizaţi fiecare.
6. Care este esenţa previziunii economice?
262
7. Ce înţelegeţi prin planificarea strategică?
8. În ce constă necesitatea elaborării planului pe termen lung? Explicaţi
esenţa acestuia?
9. Descrieţi conţinutul planului pe termen mediu.
10. Care este specificul planului pe termen scurt?
11. Explicaţi esenţa şi semnificaţia planificării operative.
12. Ce funcţii îndeplineşte secţia de planificare economică?
13. Care secţii ale întreprinderii participă la elaborarea planurilor?
14. Ce înţelegeţi prin sistemul sarcinilor de plan?
15. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele compartimente ale planurilor
anuale ale întreprinderii.
16. Cum se determină volumul planificat al producţiei realizate?
17. Ce se subînţelege prin venit brut şi cum se determină?
18. Ce înţelegeţi prin producţie brută şi din ce este formată?
19. Explicaţi sensul şi metoda determinării producţiei nete.
BIBLIOGRAFIE
1. Bărbulescu C., Managementul producţiei industriale., Bucureşti, Ed.
Didacţiei şi Pedagogică, 1995.
2. Cotelnic A. Managementul unităţilor economice, ASEM, Chişinău,
1998.
3. Hrişcev Eugeniu. Managementul firmei. Ed. ASEM, Chişinău, 1998.
4. Popa A., Parmacli Dm. Managementul Businessului Mic (îndrumar
pentru antreprenori), Cahul, Universitatea de Stat „B. P. Haşdeu”,
2004.
5. Solcan Angela, Bazele antreprenoriatului: dezvoltarea unei mici
afaceri, Chişinău, AMM, tipogr. „Elena V.I.”, 2006.
6. Solcan Angela, Managementul micului business. Ed.: ASEM,
Chişinău, 2001.
7. Пармакли Д.М., Попа А.М., Планирование предпринимательской
деятельности (практическое пособие), Кахул, КГУ им.
Б.П.Хашдеу, 2004.
8. Пармакли Д.М., Попа А.М., Бизнес-планирование (учебно-
методическое пособие), Кахул, КГУ им. Б.П.Хашдеу, 2007.
9. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие, Кишинэу,
МАЭ, 2003.
263
10. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З., Основы
планирования на предприятии, Учебное пособие, Комрат, КГУ,
2004.
11. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul: USC, 2007.
12. Сырбу И.М. Управление и планирование на предприятии.
Chişinău, ASEM, 2005.
264
CAPITOLUL XII. BUSINESS-PLANIFICAREA
12.1. ROLUL ŞI ESENŢA BUSINESS-PLANULUI
În condiţiile variabile ale economiei moderne este imposibilă
obţinerea rezultatelor pozitive fără planificarea activităţilor şi prognozarea
consecinţelor [10, pag. 266-268].
Planificarea reprezintă determinarea scopului de dezvoltare a
obiectului condus, metodelor, procedeelor şi mijloacelor de atingere a
scopului, elaborarea programului, planului de acţiuni cu diferite niveluri de
detalizare pentru perspectiva apropiată şi viitoare.
Planificarea este o condiţie primordială în administrarea eficientă a
procesului de producţie [8, pag. 12-13].
Planificarea este necesară fiecărei organizaţii, care intenţionează să
întreprindă careva activităţi în viitor.
Procesul de planificare permite relevarea întregului complex de
operaţiuni viitoare din activitatea de întreprinzător şi anticiparea situaţiilor
ce pot avea loc.
Activitatea desfăşurată fără plan reprezintă reacţia la evenimentele
ce au loc, iar activitatea desfăşurată în baza unui plan reprezintă reacţia la
efectele prevăzute şi evenimentele planificate.
Situaţia economică actuală, legată de trecerea la relaţiile de piaţă,
dictează o altă atitudine faţă de planificarea internă a întreprinderii.
Întreprinderile sunt nevoite să implementeze forme şi modele de
planificare, care ar asigura luarea deciziilor cu eficacitate maximă.
O variantă optimă de obţinere a astfel de decizii, este noua formă
de planificare progresivă – Business-planul.
Succesul în business depinde de trei elemente:
sesizarea situaţiei generale a activităţii la momentul dat;
perceperea nivelului care urmează să fie atins;
planificarea procesului de trecere de la o situaţie la alta.
Business-planul permite soluţionarea problemelor date.
Planul dat include elaborarea obiectivelor şi sarcinilor, ce sunt puse
în faţa întreprinderii pentru perspectiva apropiată şi viitoare,
aprecierea situaţiei economice actuale, punctele slabe şi forte ale
procesului de producţie, analiza pieţii şi informaţiei despre clienţi. În
265
plan se oferă aprecierea resurselor necesare pentru atingerea
scopurilor propuse în condiţii de concurenţă.
Astfel, business-planul reprezintă un document confidenţial,
care descrie principalele aspecte ale activităţii comerciale viitoare,
analizează toate problemele care pot apărea şi determină modul de
soluţionare a lor.
Business-planul prezintă un instrument cunoscut al
managementului, deoarece un plan întocmit corect răspunde la
întrebările: este oare eficientă investirea banilor în afacerea dată şi va
aduce ea venit?
Business-planul permite evitarea şi trecerea uşoară de
numeroase obstacole şi probleme în dezvoltarea businessului.
Desigur, nu pot fi evitate toate problemele, însă oferă posibilitatea
examinării acţiunilor ulterioare. El constituie un instrument prin
intermediul căruia este posibilă monitorizarea şi gestiunea procesului
de producţie. Business-planul permite gestiunea activităţilor în baza
unui plan prealabil, dar nu prin simpla reacţionare la evenimentele ce
au loc.
Business-planul permite relevarea avantajului proiectului
propus, atragerea partenerilor de afaceri şi a potenţialilor investitori.
Cu ajutorul planului putem obţine aprecierea din partea eventualilor
investitori, prin demonstrarea atractivităţii dezvoltării producţiei
propuse. Investiţia se va efectua doar în acel proiect care garantează
maxim profit.
Business-planul poartă caracterul planului curent (1 an) şi de
perspectivă (3-5 ani). Orice afacere trebuie iniţiată de la elaborarea business-planului.
Acest plan este necesar tuturor celor de la care întreprinzătorul planifică să
împrumute bani pentru realizarea proiectului, bancherilor şi investitorilor,
lucrătorilor pentru sesizarea perspectivei şi sarcinilor, şi cel mai principal –
însuşi întreprinzătorului pentru a analiza detaliat ideile sale în ceea ce
priveşte obiectivitatea şi realitatea practică.
Crearea proiectelor noi presupune iniţial fundamentarea economică
a raţionalităţii lui, planificarea ulterioară a cheltuielilor necesare şi a
rezultatelor aşteptate. Planificarea business-ului permite economistului şi
266
managerului nu numai motivarea necesităţii proiectelor inovaţionale, dar şi
a posibilităţilor de realizare a acestuia în condiţiile de piaţă existente.
Principalele obiecte ale business-planificării sînt reprezentate de
proiectele inovaţionale profitabile şi competitive. De regulă piaţa, bazată pe
menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi compararea veniturilor şi
cheltuielilor, va da preferinţă la creditare şi finanţare doar afacerilor care în
viitorul apropiat vor obţine un rezultat social-economic cît mai mare.
Business-planul, în general, este destinat pentru lansarea pe piaţă de noi
produse şi servicii competitive.
Astfel, orice business-proiect inovaţional trebuie să aibă şi un
business-plan corespunzător bazat pe indicatori optimi de producţie şi
vînzare a produselor şi serviciilor, atît pe piaţa naţională cît şi pe cea de
peste hotare. În condiţiile de piaţă business-planul se transformă într-o
marfă, promovarea căreia în mediul bancar-creditar şi financiar-
investiţional poate aduce venit maximal celor care au elaborat proiectul.
Pentru întreprinzătorii autohtoni business-planul reprezintă un nou
mod de planificare internă la firmă şi s-a extins în special la întreprinderile
mici şi mijlocii. Business-planul se elaborează pe diferite obiecte sau
procese inovative, legate de proiectarea sau crearea de firme noi şi a
subdiviziunilor acestora, elaborarea şi promovarea pe piaţă a produselor şi
serviciilor necesare, reconstrucţia întreprinderilor şi extinderea producţiei,
perfecţionarea tehnologiilor şi organizarea procesului de producţie, sporirea
calităţii producţiei şi productivităţii muncii.
Business-planul este folosit ca document de bază la motivarea
investiţiilor şi atragerea investitorilor, pentru obţinerea finanţării, angajarea
unui personal administrativ, tehnic şi de serviciu calificat. Un business-plan
bine elaborat reprezintă o bază obiectivă spre o colaborare efectivă dintre
oamenii de afaceri şi investitori, jurişti, acţionari. Totodată business-planul
oferă posibilitatea de a evita eventualele erori, catalizarea firmei, sporirea
veniturilor.
Participarea personală a întreprinzătorului la elaborarea business-
planului reprezintă un moment esenţial. Băncile şi firmele investiţionale
străine, în general, refuză examinarea business-planului dacă află că a fost
întocmit de consultanţi din afară fără participarea însuşi a
întreprinzătorului, care doar a semnat acest plan. În procesul de elaborare a
business-planului întreprinzătorul paralel îşi poate verifica ideia şi
probabilitatea de a atinge succesul. Cu toate acestea este binevenită
267
aprecierea şi consultaţiile experţilor. Atragerea consultanţilor la elaborarea
planului este apreciată de către investitori.
12.2. CONŢINUTUL BUSINESS-PLANULUI
Volumul şi nivelul de concretizare a oricărui business-plan se
determină prin destinaţia lui, domeniul de activitate, proporţiile procesului de
producţie, mărimii creditului necesar, reputaţiei firmei etc. Astfel, cu cît este
mai mare firma, mai complicată activitatea funcţională, cu atît mai
fundamental şi concret se elaborează compartimentele planului. Business-
planul la o întreprindere mică este mai simplu ce ţine de conţinut, structură şi
volum, decît acelaşi plan pentru o întreprindere mai mare [10, pag. 268-271].
Structura şi conţinutul business-planului depinde şi de dimensiunile
pieţei de desfacere propuse, existenţa concurenţilor şi perspectiva de
creştere a întreprinderii ce se creează. Cu cît este mai mare piaţa de
desfacere, cu atît mai multe segmente ale ei trebuie luate în consideraţie, iar
existenţa unui număr mare de concurenţi necesită analiza celor mai mari
dintre ei, a produselor şi serviciilor acestora, ceea ce complică considerabil
structura planului. Principalii concurenţi şi segmentele de bază ale pieţei de
desfacere pot fi de asemenea incluşi într-un compartiment aparte pentru
studiere mai detaliată [6, pag. 213].
În dependenţă de scopul elaborării business-planului (ca plan de
motivare a investiţiilor, pentru partenerii financiari, pentru atragerea
partenerilor, contractele cu personalul) compartimentele pot fi elaborate cu
diferite nivele de concretizare.
Nu există o formă şi structură concretă, strict reglementată a
business-planului. Însă, de regulă, sunt prevăzute compartimente, care
caracterizează ideea de bază şi scopurile businessului, relevă specificul
produsului şi necesitatea lui pe piaţă, oferă o apreciere a pieţei şi stabileşte
strategia întreprinderii pe anumite segmente ale pieţii, formează proiectul
financiar al activităţii, ce include strategia financiară, propunerile privind
investiţiile şi perspectivele de creştere a întreprinderii.
Conţinutul restrîns al compartimentelor unui business-plan
prevede:
1. Foaia de titlu. Include: denumirea şi adresa firmei; numele şi
adresa fondatorilor; esenţa proiectului propus; valoarea proiectului; referire
la caracterul confidenţial.
268
2. Rezumatul. Se pregăteşte la sfîrşitul business-planului, după ce
au fost elaborate toate compartimentele, însă se include la începutul
planului. Rezumatul cuprinde scopul proiectului, actualitatea, deosebirea
dintre produsul (serviciul) propus şi cel al concurenţilor şi cît de întrebat
este acest produs (serviciu) pe piaţă. În rezumat se indică datele privind
volumul de vînzări presupus, cîştigul, cheltuielile de producţie, profitul
brut, rentabilitatea producţiei, termenul de rambursare a creditului, adică
datele despre principalele rezultate financiare aşteptate în cazul realizării
proiectului propus [9, pag. 409].
3. Produsul (serviciul). Partea de bază a business-planului începe
de la compartimentul care conţine descrierea produsului (serviciului) oferit.
Produsul (serviciul) propus trebuie să se diferenţieze prin calitatea înaltă
sau noi calităţi de consum, să fie protejat prin patentă, certificat de autor.
Este necesar de evidenţiat imaginea produsului nou, avantajul design-ului şi
specificul ambalajului, descrierea deservirii (în cazul unui articol tehnic). În
acest compartiment se include preţul prognozat, chetuielile de producere şi
volumul profitului de la realizare.
4. Piaţa de desfacere. Este compartimentul de bază al business-
planului. Practica arată că, eşecul proiectelor comerciale este condiţionat de
analiza slabă a pieţei de desfacere şi supraevaluarea mărimii acestuia.
Despre piaţă trebuie să cunoaştem: cine va fi cumpărătorul produsului nou,
dacă există noi segmente pe piaţă. Este necesară elaborarea prognozei
volumului de vînzări şi relevarea deplină a conjuncturii pieţei.
5. Concurenţa. Acest compartiment va conţine date depline
despre concurenţii firmei nou organizate. Sunt necesare următoarele date:
care este cel mai mare producător de produse similare, cîtă atenţie şi cîte
mijloace sunt orientate spre reclamarea produsului, ce prezintă produsul dat
al concurenţilor, care este nivelul preţurilor la concurenţi. Dacă pe piaţă
există un număr mare de concurenţi, atunci este mai bine să se renunţe la
deschiderea noii afaceri şi de găsit un alt cîmp de activitate, deoarece
proiectul nu va fi profitabil.
6. Strategia marketingului. În acest compartiment se stabilesc şi
se explică elementele esenţiale ale planului de marketing: schema extinderii
produsului, formarea preţului, publicitatea, metodele de stimulare a
vînzărilor, organizarea deservirii clienţilor după cumpărare (în cazul
aparatelor tehnice), formarea opiniei publice despre produsul dat şi firma în
cauză. Este necesară argumentarea următoarelor: cum se va realiza
produsul – prin magazinele proprii sau prin organizaţiile de desfacere cu
269
ridicata; cum se vor determina preţurile şi care va fi nivelul profitabilităţii
mijloacelor investite; în ce mod se va organiza publicitatea şi cîte mijloace
se vor aloca pentru aceasta; cum întreprinderea va stimula creşterea
permanentă a volumului de vînzări – prin extinderea pieţei de desfacere sau
prin noi metode de atragere a cumpărătorilor; cum se va organiza
deservirea şi cîte mijloace vor fi alocate; cum întreprinderea va obţine buna
reputaţie din partea publicului. Dacă întreprinderea presupune realizarea
produsului peste hotare, atunci business-planul trebuie să conţină date
privind aprecierea inovaţiei din partea agenţiilor serviciului de brevet în
ţările unde se va promova produsul.
7. Planul procesului de producţie. Compartimentul dat se
elaborează doar de întreprinderile care planifică o activitate de producţie.
Principala sarcină a compartimentului dat constă în abilitatea argumentării
partenerilor de afaceri şi investitorilor, că întreprinderea va fi aptă de a
produce cantitatea necesară de produse în termenul stabilit şi de calitatea
stabilită. Aici se indică care vor fi capacităţile de producţie, existente sau
noi. Se determină furnizorii de materie primă, materiale, piese de schimb,
condiţiile de livrare (preţul, calitatea, cantitatea). La calcularea capacităţilor
de producţie se determină modelul şi tipul utilajului, furnizorii utilajului.
Totodată se soluţionează problema controlului calităţii producţiei fabricate.
Se încheie acest compartiment cu aprecierea cheltuielilor de producţie
planificate şi modificarea lor în perspectivă.
8. Planul organizaţional. Aici se va descrie planul organizării
activităţii întreprinderii şi a lucrului cu personalul. Funcţia esenţială a
organizării este luarea deciziilor şi realizarea lor. Organizarea gestiunii
include formarea structurii organizaţionale şi asigurarea ei. Se determină
cine şi cu ce se va ocupa, interdependenţa dintre servicii şi secţii, modul de
coordonare şi monitorizare a lucrului. Se determină lucrul care va fi
efectuat de anumite secţii, cerinţele calificative şi profesionale faţă de
personal. Totodată se discută întrebările ce ţin de remunerarea muncii
specialiştilor şi salariul personalului de conducere, sursele de stimulare a
muncii, de exemplu prin participarea la profit.
9. Planul juridic. Prin intermediul consultanţei juridice se
determină forma organizaţională a întreprinderii, de exemplu, întreprindere
individuală, de stat sau societate pe acţiuni. Se fundamentează motivul
alegerii formei de proprietate sau de organizare, indicarea tendinţelor de
modificare. Se elaborează principalele documente de reglementare a
activităţii firmei în viitor.
270
10. Aprecierea şi asigurarea riscului. În business-plan este
necesară relevarea riscurilor care pot apărea, sursa şi momentul apariţiei lor
(incendiu, cutremur de pămînt, conflict de etnii, modificarea legii fiscale,
modificările cursului valutar). Este necesară elaborarea măsurilor de
minimizare a acestora sau a pierderilor de pe urma apariţiei lor. Pentru
evitarea sau micşorarea pierderilor de la riscuri este necesară elaborarea
măsurilor profilactice şi a programului de asigurare.
11. Planul financiar. Această parte a business-planului
sintetizează conţinutul părţilor precedente şi le prezintă în expresie
valorică. Planul financiar cuprinde:
previziunea volumului de realizări. Este destinată
prezentării segmentului pieţei, în care întreprinderea planifică promovarea
produsului. Pentru aceasta întreprinderea întocmeşte prognoza pe
următorii trei ani;
balanţa cheltuielilor şi încasărilor de mijloace băneşti.
Aceasta permite aprecierea mijloacelor necesare de investit în proiect.
Sarcina principală constă în verificarea sincronizării încasărilor şi ieşirilor
de mijloace băneşti. Astfel, balanţa dată monitorizează lichiditatea
viitoare a întreprinderii în cazul realizării proiectului, adică prezenţa
permanentă a mijloacelor băneşti în contul bancar necesare pentru
onorarea obligaţiunilor;
bilanţul disponibil de active şi pasive a întreprinderii. Este
întocmit la începutul şi sfîrşitul primului an de realizare a proiectului.
Acesta permite evaluarea sumelor necesare de investit în active şi din
contul căror pasive întreprinderea planifică achiziţia sau crearea activelor
date. Aceste date sunt foarte importante pentru băncile comerciale;
graficul realizării rentabile a proiectului. Prezintă
interdependenţa dintre preţuri, cheltuielile de producţie, fabricarea
producţiei şi profitul, permite calcularea volumului de producţie la care
întreprinderea va fi rentabilă.
12. Strategia de finanţare. Partea dată a business-planului
dezvăluie sursele de obţinere a mijloacelor băneşti pentru realizarea
proiectului dat (credit, capital de participare), precum şi se indică termenul
rambursării totale a mijloacelor investite şi obţinerii profitului. Evaluarea
termenului de rambursare a împrumutului necesită efectuarea şi includerea
în business-plan a unor calcule speciale care permit determinarea
termenului de recuperare a capitalului investit.
271
Întreprinderea va trece la un regim stabil de activitate, dacă va
realiza business-planul său. În baza acestuia întreprinderea poate
implementa noi elemente de planificare şi organizare a procesului de
producţie.
TERMENI-CHEIE ŞI CONCEPTE Business-planul întreprinderii (firmei)
Foaia de titlu a business-planului
Rezumatul business-planului
Planul procesului de producţie (prestării serviciilor)
Planul organizaţional
Planul juridic
Planul financiar
Strategia de finanţare
SUBIECTE DE AUTOEVALUARE ŞI SARCINI 1. În ce constă rolul business-planului la momentul actual?
2. Care este esenţa business-planului în activitatea de antreprenoriat?
3. Ce înţelegeţi prin business-plan?
4. De ce business-planul ajută la evitarea diferitor probleme în activitatea
de antreprenoriat?
5. De ce business-planul poate atrage investitori, parteneri financiari?
6. În ce cazuri este necesară elaborarea business-planului?
7. De ce este importantă participarea personală a întreprinzătorului la
elaborarea business-planului?
8. Enumeraţi principalele compartimente ale business-planului şi
caracterizaţi-le.
9. De ce depinde conţinutul şi structura business-planului?
10. În ce constă rezumatul ca compartiment al business-planului?
11. De ce în business-plan marketingului i se oferă un compartiment
aparte?
12. Dezvăluiţi conţinutul planului de producţie. De ce este importantă
elaborarea detaliată a acestuia?
13. Care este esenţa planului financiar? Ce importanţă are în activitatea
întreprinderii?
14. Daţi exemplu de un business-plan cunoscut. Caracterizaţi-l.
272
BIBLIOGRAFIE 1. Bărbulescu C., Managementul producţiei industriale., Bucureşti, Ed.
Didacţiei şi Pedagogică, 1995.
2. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V., Managementul
întreprinderilor industriale în definiţii, scheme, formule., Chişinău,
ASEM, 1997.
3. Popa A., Parmacli Dm. Managementul Businessului Mic (îndrumar
pentru antreprenori), Cahul, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu”,
2004.
4. Solcan Angela, Bazele antreprenoriatului: dezvoltarea unei mici
afaceri., Chişinău, AMM, tipogr: „Elena V.I.”, 2006.
5. Solcan Angela, Managementul micului business. Ed.: ASEM,
Chişinău, 2001.
6. Пармакли Д.М., Варбан С.А., Онофрей А.З., Основы
планирования на предприятии, Учебное пособие, Комрат, КГУ,
2004.
7. Пармакли Д.М., Попа А.М., Планирование предпринимательской
деятельности (практическое пособие), Кахул, КГУ им.
Б.П.Хашдеу, 2004.
8. Пармакли Д.М., Попа А.М., Бизнес-планирование (учебно-
методическое пособие), Кахул, КГУ им. Б.П.Хашдеу, 2007.
9. Пармакли Д.М. Экономика фирмы: Учебное пособие / Ch.:
Ed.ASEM, 2003г.
10. Попа А.М. Производственный менеджмент. Учебное пособие.
Cahul: USC, 2007.
11. Сырбу И.М. Управление и планирование на предприятии.
Chişinău, ASEM, 2005.
top related