gânduri - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/martie2017.pdf · recunoaștem că și...
Post on 11-Sep-2019
10 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Cineva spunea: „Gândesc,
deci exist !” Gândirea este apanajul statutului de om. Cei ce au studiat
acest lucru spun că gândirea ne deosebește de animale. În concluzie se poate spune că de fapt
orice om gândește. Oamenii gândesc de la sine fără să-și
propună să facă asta. Gândesc atunci când vor să gândească și de asemenea gândesc și când nu vor
să gândească. Uneori este necesar un efort pentru a gândi la ceva
anume, alteori mintea omenească lucrează fără niciun efort special.
Oamenii gândesc și când nici nu-și dau seama că fac asta. Nici noaptea când omul doarme, mintea nu se
oprește din activitatea ei. Noaptea gândurile se transformă adesea în
visuri. (Eclesiastul 5.3). Mintea este asemănată adesea cu o moară care macină continuu. Macină
gânduri… Însă este foarte important
pentru om în general și pentru credincioși în special, la ce anume gândește mintea; ce macină
moara ! În general oamenii gândesc la ceea ce le-a captat
atenția. Când ceva ne-a impresionat, deseori mintea merge
mereu, mereu acolo fără voia noastră. Însă cel mai mult oamenii gândesc la ceea ce le place; la ceea
ce iubesc. Domnul Isus a spus: „Pentru că unde este comoara
voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei 6.21). De aceea capătă înțeles ceea ce spune
Scriptura în fragmentul din epistola către Galateni, luat pentru
cercetare: „şi se gândesc la
lucrurile de pe pământ.” Asta dovedește ce ne place mai mult:
pământul sau cerul ! Acum este adevărat că orice
credincios, oricât de duhovnicesc
ar fi, trebuie să se gândească și la lucrurile de pe pământ, atunci când
este necesar. Trebuie să recunoaștem că și dincolo de necesar, mintea oricui alunecă spre
cele de aici. Scriptura recunoaște asta. Dumnezeu înțelege asta. De
aceea găsim scris: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime
care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de
Hristos.” (2Corinteni 10.5). Asta înseamnă război; război
cu propriile noastre gânduri. În ce constă în termeni practici acest război ? Cred că asta înseamnă mai
întâi să nu-mi provoc gânduri păcătoase prin ceea ce privesc sau
ascult. Ce rost are să ne plângem de gândurile care nu ne ascultă câtă vreme noi înșine le provocăm prin
ceea ce privim sau ascultăm ? Apoi înseamnă a face ordine între ele,
între gânduri. Omul credincios are o atenție în această privință; o
preocupare; este atent la gândurile lui. Și mai înseamnă să aducem înapoi gândurile care pleacă,
întocmai cum robii fugari erau găsiți și recuperați. Și din păcate
asta pare să fie o activitate zilnică. Dacă nu biruiesc în acest
război, fie că sunt conștienți de asta
sau nu, rezultatul este invers și este dezastruos: vor deveni „târâți de
visările lor,” (Iuda 8). Târâți…
Cum vi se pare ? Cum e aceea să fii târât ? Nu se mai pot opri. Și
asta datorită gândurilor… De aceea este așa de adevărată spusa care zice: „La ce gândești, aceea
devii !” Un alt fragment al Scripturii ilustrează astfel acest
dezastru: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat
în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au
ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie,
de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri
răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere,
călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.
Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte,
totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le
fac.” (Romani 1.28-32). Acesta este rezultatul. Oameni lăsați în
voia minții; târâți de visări… Într-o formă mai pronunțată și din păcate din ce în ce mai actuală, un sistem
de gândire rău conduce adesea la forme de devieri psihice.
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos
şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu
1 Lumina Vechilor Cărări
Gânduri ?
Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din
Epistola către Filipeni, cap. 3.18-19:
„Sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi
slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe
pământ.”
la cele de pe pământ.” (Coloseni
3.1-2). Este stilul de viață al omului credincios, indiferent de
vârstă sau de poziția bisericească pe care o are. Practic vorbind, asta înseamnă că un om credincios are
continuu în moara minții ceva duhovnicesc de măcinat. Fie că
este vorba de un verset din Scripturi, un anumit lucru din viața creștină sau altceva de felul acesta,
pentru momentele când mintea nu este solicitată exclusiv pentru
ceva. Consider că aceasta este unul din cele două lucruri de bază ale
vieții de creștin adevărat, alături de rugăciunea de tovărășie, adică rugăciunea în care ne rugăm unui
Dumnezeu care ne este tovarăș de viață și de drum spre rai. Insist
asupra acestui aspect. Pocăința cuprinde o mulțime de lucruri dintre care dacă unele lipsesc,
pierdem calitatea de om pocăit chiar dacă ne rămân încă o
mulțime de calități creștine. Astfel, de exemplu, nu mai putem să ne socotim oameni pocăiți dacă ne
îmbătăm cu alcool chiar dacă ne
dovedim a fi în continuare niște
oameni darnici. Tot astfel și mai mult decât oricare termen de
comparație, a fi creștin nu înseamnă în primul rând a merge la slujbele Bisericii sau a practica
virtuțile creștine sau a face altceva specific creștinismului, ci a
practica rugăciunea de tovărășie și a cugeta la lucrurile duhovnicești. Orice altceva, chiar și ferirea de
păcat, în lipsa acestor două lucruri de bază, ne va duce pe un drum
paralel cu creștinismul sau de-a dreptul departe de el.
De fapt, cugetarea la lucrurile duhovnicești este nestemata ascunsă a creștinismului.
Satisfacția care se poate găsi aici întrece cu mult mai mult alte
izvoare de bucurie duhovnicească. Nu degeaba zice Scriptura: „Cine cugetă la Cuvântul Domnului,
găseşte fericirea,” (Proverbe 16.20a). A scruta cu mintea
lucrurile lui Dumnezeu aduce multă bucurie sufletească din pricini pe care eu nu pot să le
explic dar prin îndurarea
Domnului le-am experimentat și
de când s-a întâmplat asta, alerg mereu, mereu la acest izvor de
împlinire sufletească. Aici sunt „Comorile mele” ! Desigur că se poate adăuga aici și folosul
dobândirii unei înțelegeri mai profunde a persoanei lui
Dumnezeu, ceea ce este de asemenea o foarte mare realizare. Și nu numai o cunoaștere a lui
Dumnezeu, ci și o cunoaștere mai corectă a lucrurilor duhovnicești,
bisericești, a rostului vieții și altele asemenea. Este greu de calculat
câștigul dobândit de omul care se străduiește să nu piardă ocaziile când nu este obligat să se
gândească la ceva anume și le folosește pentru a cugeta la
Dumnezeu și la lucrurile Lui. Pentru asta însă, este de trebuință să nu lăsăm mintea să
sălbătăcească hălăduind pe unde se nimerește…
Din „Comorile mele”
2 Lumina Vechilor Cărări
Isus modelul nostru desăvârșit
„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut…. i-a hotărât… să fie asemenea chipului Fiului Său…”
(Romani 8:29).
Atunci când Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă un cort, un locaş sfânt pentru ca El să locuiască
în mijlocul poporului Israel, Dumnezeu i-a arătat pe
munte un model şi i-a spus să facă totul după chipul
pe care i l-a arătat. La fel când Dumnezeu a poruncit lui David să facă un templu în care El să locuiască în
Ierusalim, i-a arătat atât dimensiunile şi chipul
templului cât şi toate lucrurile care trebuiau făcute
pentru templu. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om pentru că nu avea un model (chip) mai desăvârşit, l-a
făcut după chipul Său. Pentru că de-a lungul istoriei
omenirii chipul original al omului s-a pierdut prin
păcat, Dumnezeu care avea în vedere lucrul acesta de la început, a întocmit un plan de reabilitare a omului,
plan pe care în cursul istoriei l-a făcut cunoscut prin
scrierile prorocilor. La împlinirea vremii, potrivit
planului Său, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, pentru a răscumpăra pe om din robia păcatului, a
deşertăciunii, şi să-i redea din nou chipul primului
om, Adam, creat de Dumnezeu.
Prin venirea în lume a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, noi am avut printre noi chipul
original după care noi am fost creaţi: „Cuvântul s-a
făcut trup (Cuvântul care era la început cu
Dumnezeu), şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit Slava Lui, o Slavă întocmai
ca slava Singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14).
Prin viaţa pe care Domnul Isus Hristos a trăit-o, a fost
pentru contemporanii Săi şi pentru fiecare din noi, un exemplu (un model). Tot Ioan zice în epistola întâia:
„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el
cum a trăit Isus.” (1Ioan 2:6).
În continuare doresc să amintesc câteva lucruri care au marcat viaţa Domnului Isus şi care constituie
condiţii necesare pentru fiecare din noi pentru a
deveni ca El (a fi fraţi cu El), a deveni copii ai lui
Dumnezeu şi a moşteni Împărăţia împreună cu Domnul Isus.
Având în vedere faptul că toţi oamenii sunt
născuţi din fire, adică în păcat, David zice în Psalmul
51: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (v.5). Primul lucru care se cere
pentru a deveni asemenea Domnului Isus este nevoia
de a ne naşte din nou… din Dumnezeu. În Ioan 1:12-13 scrie că: „Tuturor celor ce L-au primit adică celor
ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii
ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu.” Domnul
Isus, în discuţie cu Nicodim, un fruntaș al iudeilor, a spus: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu
poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” iar apoi
face o precizare: „Ce este născut din carne este carne
şi ce este născut din Duh, este duh.” (Ioan 3:5-6). Deci ca să devenim asemenea Domnului Isus trebuie
să ne naştem din Dumnezeu.
Urmărind în continuare viaţa Domnului Isus,
vom observa câţiva paşi care au marcat viaţa Lui dovedind deplina Lui ascultare de Dumnezeu,
întocmai cum apostolul Pavel le spune filipenilor: „S-
a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor… S-a smerit şi S-a
făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de
cruce.” (Filipeni 2:7-8). Ca o dovadă de smerenie şi
ascultare deplină de Dumnezeu, la vârsta maturității -30 de ani- s-a dus la Ioan Botezătorul pentru a fi
botezat în apă. La încercarea lui Ioan de a-L opri,
Domnul Isus a zis: „Lasă-Mă acum căci aşa se cade
să împlinim ce trebuie împlinit.” (Matei 3:15). Prin faptul că Isus s-a botezat, a dat tuturor urmaşilor din
toate generațiile exemplu că trebuie să calce pe
urmele Lui şi să se boteze. El nu a avut fire veche,
păcătoasă, nici nu a săvârşit un păcat pentru care ar fi trebuit să se pocăiască şi apoi să se boteze pentru
iertarea păcatelor, ci s-a botezat pentru a dovedi
supunere, ascultare de Dumnezeu, recunoscând prin aceasta că botezul lui Ioan venea (era poruncit) de la
Dumnezeu. Într-una din vorbirile Sale, Domnul Isus a
spus: „Tot norodul şi chiar vameşii au dat dreptate lui
Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, în timp ce cărturarii şi fariseii au zădărnicit planul lui
Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan.”
Astfel botezul în apă este înscris în Scriptură pe lista
lucrurilor care în mod normal, condiţionează mântuirea. Domnul Isus înainte de a se înălţa la cer, a
poruncit ucenicilor: „Mergeţi în toată lumea,
propovăduiți Evanghelia la orice făptură, cine va crede şi se va boteza va fi mântuit iar cine nu, va fi
osândit.” (Marcu 16:15-16).
În ziua Cincizecimii, apostolul Petru le-a
predicat mulţimii adunate pe Isus cel omorât pentru păcatele lumii, înviat din morţi de Dumnezeu şi înălţat
în slavă, cuvânt care a străpuns inima mulţimii, astfel
ei au întrebat pe Petru şi pe ceilalți apostoli: „Fraţilor,
ce să facem?” iar Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi
primi darul Sfântului Duh.” Astfel înţelegem atât din
cuvântul inspirat de Duhul Sfânt prin apostolul Petru cât şi prin învăţătura şi practica Domnului Isus că la
baza zidirii Bisericii care urma să fie partea vizibilă a
împărăției lui Dumnezeu pe pământ, sau trupul Domnului Isus Hristos, stă învăţătura că oricine vrea
să fie mântuit, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu,
trebuie să se pocăiască, (să se nască din nou, din
Dumnezeu) şi să se boteze în apă în moartea Domnului Isus.
În acelaşi timp iasă în evidenţă un al treilea pas
sau condiţie, şi anume botezul cu Duhul Sfânt. Ştim
din viaţa Domnului Isus, că atunci când a fost botezat în apă de Ioan, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt s-a
coborât peste El în chip de porumbel şi din cer s-a
auzit glasul Tatălui care a mărturisit: „Acesta este
Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Înţelegem atât din cuvintele lui Petru din ziua
Cincizecimii, care a spus cu privire la Duhul Sfânt:
„Făgăduinţa aceasta este pentru... toţi ...în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
cât şi din cuvintele lui Ioan Botezătorul, care a spus
despre Domnul Isus: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt
şi cu foc.” că Dumnezeu are în vedere ca toţi cei ce doresc să fie mântuiţi, pe lângă nevoia de a se pocăi (a
se naşte din Dumnezeu) şi a se boteza în apă, în
moartea Domnului Isus, să dorească, să ceară şi să
caute să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Domnul Isus a fost botezat în apă şi cu Duhul
Sfânt, şi apoi a început o altă etapă a vieţii Lui care
este plină de semnificație şi un bun model de urmat
pentru fiecare din noi. După botezul cu Duhul Sfânt a fost dus în pustie unde a postit 40 de zile, n-a mâncat
şi n-a băut nimic iar la sfârşit a fost ispitit de diavolul
în toate felurile dar Domnul Isus l-a biruit în toate, fără să păcătuiască în vreun fel. Ceea ce învăţăm din
această perioadă a vieţii Domnului Isus este că pentru
a câştiga o biruinţă deplină asupra diavolului, nu este
suficient să fim botezaţi cu Duhul Sfânt, ci trebuie să ne dedicăm căutării stăruitoare a lui Dumnezeu prin
post şi rugăciuni stăruitoare, pentru a fi îmbrăcaţi cu
putere, pentru a putea ţine piept uneltirilor diavolului,
cum scrie apostolul Pavel efesenilor: „…luaţi toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în
ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi
biruit totul.” (Efeseni 6:13). Biserica, care este aleasă să Îl reprezinte pe
Domnul Isus în lume, trebuie să fie un organism viu, o
entitate care să se deosebească fundamental de lume,
3 Lumina Vechilor Cărări
o exprimare a Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul împărăţiilor
lumii acesteia. Cineva a scris:
„Atunci când Biserica nu se mai
deosebeşte de lume, şi-a pierdut lumina şi proprietatea de a săra.”
Cunoașterea vieţii Domnului Isus
poate să fie un izvor de inspiraţie
şi pentru generaţia noastră care credem că este generaţia cea mai
aproape de revenirea Domnului
Isus, pentru a-şi lua Biserica pe care aşa după cum scrie apostolul
Pavel efesenilor, vrea să o prezinte
înaintea cerului ca pe o fecioară
curată. Pentru a asigura această desăvârşire, a trimis în lume pe
Duhul Sfânt şi a îngăduit să fie
scrisă Scriptura inspirată de Duhul
Sfânt. O altă etapă din viaţa
Domnului Isus Hristos este
perioada de slujire, potrivit cu ceea
ce El Însuşi spune: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească.” (Matei 20:28). Domnul
Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors în Galileea şi a început să
propovăduiască pocăinţa şi să
vindece şi să elibereze pe toţi cei
ce erau apăsaţi de Diavolul. Aceasta a făcut-o atât prin cuvânt,
vorbind direct cuvintele Tatălui
Său: „Cuvintele pe care vi le spun
Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în
Mine,” (Ioan 14:10). Cei ce Îl
auzeau se mirau de cuvintele pline
de har care ieșeau din gura Lui, căci El îi învăţa ca Unul care avea
putere nu cum îi învăţau cărturarii
lor. Dar El nu numai că învăţa cu putere dar şi manifesta putere prin
vindecarea oricărei boli a celor ce
veneau la El; elibera pe cei ce erau
stăpâniţi de duhuri, dădea vedere orbilor, vindeca pe ologi şi ciungi
şi învia şi pe cei morţi. Această
perioadă din viaţa Domnului Isus
evidenţiază cel mai puternic dumnezeirea Domnului Isus. Într-o
împrejurare Domnul Isus a zis:
„Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu să nu Mă credeţi, dar dacă le
fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe
Mine, credeţi măcar lucrările
acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este
în Mine.” (Ioan 10:37-38). Dar
Domnul Isus a dorit ca nu numai
El, ci şi urmaşii Lui să facă lucrările pe care le-a făcut El.
Astfel le-a dat putere celor
doisprezece ucenici pe care şi i-a
ales, peste toate duhurile rele şi să vindece bolile, şi le-a zis:
„Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe
morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii.” (Luca 1:9; Matei
10:8). Isus a dorit şi doreşte ca toţi
urmaşii Săi să manifeste această
putere: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face
şi el lucrările pe care le fac Eu; ba
încă va face altele şi mai mari
decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl; şi orice veţi cere în
Numele Meu, voi face.” (Ioan
14:12-13). Urmaşii Domnului Isus
şi ai apostolilor au beneficiat de această făgăduinţă, epistola către
Evrei confirmând lucrul acesta:
„… mântuire aşa de mare, care după ce a fost vestită întâi de
Domnul, ne-a fost adeverită de cei
ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu
întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu
darurile Duhului Sfânt, împărţite
după voia Sa !” (Evrei 2:3b-4).
Domnul Isus când a spus că a venit să slujească a mai spus şi lucrul
acesta: „ca Să-şi dea viaţa ca
răscumpărare pentru mulţi.” În
urma unei vieţi trăite fără păcat, a unei ascultări depline de Tatăl şi a
unei slujiri devotate cu toată
dăruirea pentru semeni, a fost
prins, judecat ca
un făcător de rele
şi condamnat la moarte prin
răstignire. Aşa s-
a sfârşit viaţa
pământească a Celui mai
desăvârşit „Om”
care a trăit vreodată pe
pământ dar care
în acelaşi timp
era şi Dumnezeu. Dar după ce şi-a dat viaţa pe cruce, a înviat și S-a
înălţat la cer şi S-a aşezat la
dreapta lui Dumnezeu.
Am încercat să schiţez pe scurt viaţa pământească a
Domnului Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, cu scopul de a ne
reaminti că Dumnezeu ne-a ales să fim asemenea Fiului Său şi pentru
că încă suntem în călătorie, adică
în procesul de schimbare, putem să ne înnoim hotărârea de a ne
rededica Domnului şi să grăbim
lucrarea de schimbare în vieţile
noastre potrivit cu ceea ce apostolul Pavel spune în Efeseni
4:21-24: „… potrivit adevărului
care este în Isus… să vă
dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele
înşelătoare… şi să vă îmbrăcaţi în
omul cel nou făcut după chipul lui
Dumnezeu de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”
Iar dacă cineva care încă nu
Îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu a încheiat legământ cu El prin botez,
ajunge să citească aceste rânduri,
să înţeleagă că doar prin credinţa
în Domnul Isus Fiul lui Dumnezeu, urmând exemplul Lui,
poate fi iertat de tot trecutul, fiind
înfiat în familia lui Dumnezeu ca
fiu, şi urmând pilda Domnului Isus, să ajungă să moștenească
Împărăţia lui Dumnezeu, la care
doresc ca Dumnezeu să ne ajute la
toţi.
Buliga Mihai – HD
4 Lumina Vechilor Cărări
5 Lumina Vechilor Cărări
Un verset bine cunoscut de
foarte mulți dintre noi și repetat
des de la amvoanele adunărilor.
Dar oare pentru câți dintre noi are
o înțelegere corectă, versetul
acesta?
Acest verset nu are menirea
de a completa capitolul 84 din
cartea Psalmilor cu numărul 10 și
nici versetul 1330 din versetele
psalmiștilor până aici, ci este o
constatare reală a unor oameni ai
lui Dumnezeu.
Oare cum este pentru noi?
Să-l adâncim puțin. Raportul de
peste 1000/1 este prezentat de
către psalmist. Oamenii din
lumea noastră își fac calcule la
investițiile lor: beneficii,
avantaje, procentaje și iarăși
calcule și dacă este pe plus (spun
ei) este bine. Dacă se ajunge la
200/100 este deosebit de bine.
Acest procent este amintit de
Domnul într-una din pildele Sale:
5 aduce 5 și 3 aduce 3...
Îmi aduc aminte de un
procent mai mare, care cu
aproximativ 25 de ani în urmă a
încercat România; de fapt acel
lucru a fost o cernere și un test
pentru credincioși. Vorbim despre
jocul de câștig numit „Caritas”.
Lucrurile au început să ia contur,
beneficiul a fost atractiv și mulți
oameni din dorința de a câștiga
mult și ușor, au căzut în plasa
aceia; pentru unii restabilirea a
fost destul de greoaie iar la alții
au rămas urme pentru toată viața.
Oamenii își făceau calcule și își
întindeau raportul pe 8/1 care era
desigur foarte bun. Cei mai mulți
dintre ei au rămas cu un gust
amar, răni adânci în suflet și
pierderi importante.
Nu tot așa este cu versetul
amintit, deoarece cuvântul
Domnului este încercat și dovedit
adevărat și mai mult decât atât, se
poate pune la încercare (la
început poate lucruri mai mici,
dar rezultatele și experiențele
personale ne împing să credem și
pe cele mai mari și apoi altele și
mai mari până ajungem la cea
mai mare care este: „HARUL
CARE NE VA FI ADUS LA
VENIREA DOMNULUI.”
Făgăduința amintită în
Psalmul 84 este grea de crezut
pentru cel firesc, deoarece el se
uită la ce are în mâini, la ce
pipăie sau poate atinge. Și aceasta
chiar dacă ceea ce putem avea în
mâini are un raport mult inferior
în comparație cu cel ce deriva din
versetul amintit în versetul 10 din
Psalmul 84. Unul foarte mic
(oricare ar fi el) comparând cu
peste 1000/1, cel din Scripturi.
Să facem un test practic:
Dacă în timpul de după
programul obișnuit de muncă ni s
-ar face oferta de a continua
lucrul plătindu-ni-se dublu sau
triplu. Poate stăm în cumpene,
facem socoteli: 2/1 sau 3/1 pare
atrăgător dar acest timp se poate
suprapune cu
ceasurile de slujbă
din casa de
rugăciune. Tentația
este să nu mă duc
la adunare pentru
că am o ofertă mai
bună și trebuie să
profit de ea.
Comparați acest
raport cu 1000/1.
Este incomparabil, doar că primul
este privit prin ochii firești și mă
bucur de ceea ce țin în mână,
măcar că cel luat pentru odihna
din Psalm, are făgăduințe pentru
viața de aici și pentru cea viitoare
(precum evlavia). Este creștinește
așa ?
Pentru viața viitoare privim
la răsplătirile care îi așteaptă pe
cei credincioși; privim prin
credință ca și Moise. Acesta a
privit spre răsplătire și a ales
bine. Dacă privim și noi spre
răsplătire precum Moise, vom da
dreptate celor scrise în acest
psalm. În acest fel, părtășia cu
frații și surorile nu va fi greu de
suportat, ci va fi o plăcere și dacă
cumva slujba se va prelungi peste
ceea ce ne-am propus, va fi
privită ca o binecuvântare și nu
un timp pierdut.
Cum este pentru tine o zi în
curțile Domnului? Ești una în
Duh cu psalmistul? Daca da,
privești bine, alegi bine, ajungi
bine, pentru că ai valorile așezate
corect după priorități. Dar dacă
nu – răspunde-ți !
Mallorca
„Căci mai mult face o zi în curțile Tale
decât o mie în altă parte” (Psalmi 84:10)
„Moleşeala este alungată de instrumentaţia modernă.” Alegerea, inclusiv a instrumentaţiei, este una dintre strategiile cel mai des folosite
la ora actuală şi, în acelaşi timp, cea mai plină de capcane. Câţi nu se înşeală crezând că prin introducerea bateriilor, tobelor, a arsenalelor tehnice în locurile de închinare (sintetizatoare, chitare electrice sau bas, aparatură de sonorizare și
amplificatoare, etc.), a trupelor de laudă şi închinare, a formaţiilor instrumentale, va fi schimbată atmosfera de moleşeală. Aceasta se schimbă numai datorită prezenţei Duhului Sfânt, pe fondul sfinţeniei produse de o convertire şi de o pocăinţă autentică, drept urmare a
aplicării cuvântului Sfintelor Scripturi în vieţile personale. Fără puterea Duhului Sfânt rezultă o închinare zgomotoasă, goală şi
artificială.
„Repertoriul de cântări este învechit, trebuie altul nou.” Schimbarea și răsturnarea vechilor
valori aduce un real succes. Iată o altă minciună. Adevăraţii compozitori şi interpreţi de melodii sacre evită total atât tehnica unei compoziţii moderne, cât şi limbajul melodiilor lascive cu răspunsuri frivole, salturile melodice mari, urmărind, în schimb, mișcările
calme și continue, unităţi metrice repetate și regulate care să conducă la atitudini de contemplare și de îndepărtare de tot ceea ce pare lumesc. De o vreme încoace, toate aceste principii sunt puse la zidul infamiei. Cântările armonioase,
creaţia polifonică, într-un cuvânt tot ceea ce sună sacru este respins, nefiind pe gustul melomanilor, fără succes comercial şi cu mică cerere pentru consum. Cine, în afară de Dumnezeu, este în măsură să respingă sau să accepte jertfa de laudă – cântările care sunt dedicate
în exclusivitate Lui? Oamenii o pot face numai raportându-se la Sfânta
Scriptură, dacă într-adevăr corespund sau nu Cuvântului Său. Dar adevărul este altul. Omul l-a substituit pe Dumnezeu, punând
înaintea Lui preferinţele şi gusturile sale personale şi acceptând o artă care mai degrabă sună a război, o adevărată poluare sonoră ce se răspândește în creștinismul de astăzi, în detrimentul muzicii sacre. Așadar, se poate vorbi de victorii
repurtate împotriva sacralităţii, pentru că au fost răsturnate diverse
valori, începând cu tactarea măsurii.
„Luther a împrumutat din muzica lumească!” Nu au folosit Martin Luther şi fraţii Wesley muzică de factură contemporană în biserică? Pentru a se promova o muzică creştină cu împrumut
secular, s-au răspândit argumente false care susţin acest fapt. În primul rând, cultura din vremea lui Luther era controlată de Biserică. El a realizat 37 de cântece corale din care 15 au fost compuse de el, 13 inspirate din cântări latine, 4 din
cântece populare, 2 necunoscute şi doar unul din populara laică, dar acestuia, mai târziu i-a adaptat o melodie creştină, mărturisind că s-a simţit „obligat să le dea înapoi diavolului”. (Charles K. Mooss,
„The Musical Reforms of Luther”).
„Vom atrage tineretul!” Ideea că trebuie să atragem tineretul
prin muzică nu este biblică. Tineretul nu trebuie atras spre Dumnezeu cu momeala muzicii babiloniene, cu care este obişnuit, ci prin Cuvânt, prin lumina, sarea, mireasma pe care o răspândim. Nu trebuie sacrificat adevărul de dragul câştigării cuiva. În Biserică nu sunt
numai tineri, sunt mai multe categorii de vârstă. Tineretul creştin şi orice familie trebuie să ştie că aceea ce iese din om îl spurcă („Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile,
uciderile, furtişagurile, lăcomiile,
vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe
om” (Marcu 7:21-23). Muzica preferată a multora este una distractivă, pe plan spiritual având un efect distructiv („Arfa şi alăuta, timpana, flautul şi vinul le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la lucrarea Domnului şi nu văd lucrul mânilor
Lui” (Isaia5:12). Închinarea trebuie să aibă loc mai întâi în familie. Exersăm cântarea şi ascultăm mai puţin. Muzica înregistrată diminuează dorinţa şi plăcerea tinerilor şi a copiilor de a cânta în familie, etc. Pentru a introduce în biserică modalităţile păgâne și
sataniste, iubitorii culturii pop vin să amăgească și să mintă creștinii prin sloganuri precum „prin genurile muzicii rock ajungem cu Evanghelia mai uşor la tineri”. Adică să folosim tot arsenalul Diavolului pentru succesul lucrării lui Dumnezeu? Mai
degrabă, să vedem care sunt
realităţile din teren!
Într-un sondaj făcut printre tinerii creştini (Barna Research Group, „Third Millenium Teens Report” (Raport al tinerilor mileniului trei), p. 68) stă scris: „printre surprizele pe care le-am avut întocmind acest sondaj, se află faptul
că tinerii nu merg la biserică pentru că muzica intonată acolo nu este la modă”. La pagina 54, grupul amintit mai sus a alcătuit o listă care arată „ce caută tinerii să afle într-o biserică”. Astfel, dintre 18 puncte enumerate, la neînsemnatul punct 14 se află și tipul
de muzică! (Rata de eroare este de mai
puţin de 5%).
În cartea „La răscruce de drumuri” (Charlie Peacock, „At the crossroads”, p. 184), unul dintre promotorii rock-ului de la CCM („Muzica creștină contemporană”) admite că rock-ul creștin nu reușește să ajungă la inima oamenilor
necredincioși. El adaugă: „Trebuie
6 Lumina Vechilor Cărări
Închinare și laudă în Noul Legământ
7 Lumina Vechilor Cărări
să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii ca evanghelismul și impactul cultural pe care îl
producem (prin muzica rock) să fie foarte slab”. Mai presus de aceste afirmaţii stă blestemul lui Dumnezeu, când se referă la cei ce pângăresc și spurcă masa Domnului prin plagiat – păşunatul de pe terenul caprelor („Voi ziceţi: „Ce mai osteneală!” şi o dispreţuiţi, zice
Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag: „Iată darurile de mâncare pe care le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre? zice Domnul. Nu! blestemat să fie înşelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească,
şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.” (Maleahi 1:13-14). În mod vizibil, conștient şi frontal, diavolul perverteşte închinarea adusă lui
Dumnezeu și o direcţionează spre el. Susţinerea acestei infiltrări, în mod pasiv sau deliberat, parţial sau total de către unii slujitorii ai bisericii, de către unele familii sau credincioşi, inclusiv prin mijloace mass-media, creează o deosebită responsabilitate, având în vedere, mai presus de
toate, reacţia lui Dumnezeu. Aceștia trebuie să denunţe aşa-zisul succes al muzicii idolatre, s-o localizeze, să
avertizeze și s-o elimine. (1Cor. 5:9-
13).
„Muzica lumii atrage necreştinii.” Slujitorii (o parte) cred că scopul programului muzical este de a-i
atrage pe cei pierduţi! – Fals! Scopul este lauda adresată lui Dumnezeu. Nu vom atrage oamenii la mântuire folosind genurile lumeşti care pot manipula psihic, căci nu este metoda lui Dumnezeu, ci a Diavolului. Cuvântul şi Duhul Sfânt îl conving pe
om! Pavel şi Sila au cântat în butuci o cântare de laudă Domnului. Temnicerul s-a deşteptat în urma cutremurului care s-a produs, el nefiind de faţă. Mântuirea lui s-a produs datorită vestirii Evangheliei de către Apostolul Pavel („Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi
cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.” (Fapte 16:15). În Psalmul 137:3-4 este scris: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului”. Robii evrei au refuzat să cânte, pentru că ei ştiau că numai Dumnezeu trebuie lăudat. Iată
de ce noi trebuie să cântăm numai
Domnului şi niciodată oamenilor!
Aplauze pentru cântăreţi? Aplauzele pe care le dă publicul, în realitate, nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci interpretului vocal şi instrumental, fiind rezervate lăudăroşeniei! Putem aduce, ca preoţi ai lui Hristos, orice fel de
jertfă, mai ales, adresată omului? Nu! Noi aducem doar lui Dumnezeu jertfa de laudă, adică rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15). Biserica nu este locul potrivit pentru aplauze. În
sinagogi, în Bisericile istorice, în Bisericile protestante (reformate, luterane) şi în lista practicilor bisericeşti din Fapte 2:42 („Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42) sau
din întregul Noul Testament, nu există această practică! Altfel, ar fi creat un precedent. Dumnezeu nu Îşi împarte slava cu nimeni („Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea
idolilor” (Isaia 42:8). Este periculos să-ţi însuşeşti slava pe care o merită numai El. Nicio lucrare din Biserică
nu trebuie să fure slava lui Dumnezeu. Dirijoarea corului Brooklyn Tabernacle din New York spune: ,,Noi știm că închinarea cea mai adâncă nu se întâmplă atunci când ridicăm mâinile și strigăm ,,Aleluia” sau când cântăm acele cântece la care se bate din
palme. Închinarea cea mai adâncă se produce atunci când ne predăm mereu și mereu pe noi înșine lui Dumnezeu”. (Carol Cymbala, „El rămâne credincios”, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2004, p. 80). Prezenţa harului sau atmosfera din
biserică nu este dată de muzică, prezenţa sau absenţa Domnului este în funcţie de atitudinea, trăirea şi sfinţirea noastră. Nu muzica rezolvă problema, ci păcatul e cel care trebuie îndepărtat. Problema vizează sfinţenia noastră şi este ştiut că
Dumnezeu dă har numai celor
smeriţi.
„Cerinţele pieţei dictează muzica sacră?” Când creștinii nu au principii sacre după care să se ghideze, datorită faptului că gusturile şi preferinţele muzicale ale acestora sunt diferite şi în opoziţie cu închinarea sacră, vor căuta să
elimine caracterul muzicii bisericeşti și să impună ceea ce le place şi este în ton cu spiritul vremii. Apoi, în numele dorinţei de a-i aduce pe cei tineri la Hristos, prin muzica preferată ascultată şi iubită de ei, vor flutura sloganul chemării la mântuire a acestora sau a celor care
sunt tot mai puţin atașaţi de Evanghelie. În realitate, lupta se dă pentru a se decide muzica acelei biserici. Nu e de mirare că unele biserici se confruntă cu amestecuri și confuzii grave, numite în Biblie „Babel” sau „Babilon”, din care
trebuie să ieşim, nu să intrăm.
(Va urma…)
Buzduga Simion
Extras din cartea:
“Închinarea şi lauda în acord cu
Sfânta Scriptură”
8 Lumina Vechilor Cărări
Avem la dispoziție multă literatură creștină.
Avem acces la multe materiale creștine – audio
și video.
Avem parte de multă predică și multe slujbe în
adunare.
Nu evaluăm acum necesitatea acestor
materiale creștine și nici imperfecțiunile sau
neajunsurile pe care le au. Analizăm acum
comportamentul nostru vizavi de cele ce sunt bune, cu
rost, ne zidesc și ne îndeamnă la bine. Privind cu
importanță literatura creștină, nu înseamnă că
subestimăm Biblia, ci păstrăm Biblia ca autoritate
absolută și în funcție de învățămintele ei evaluăm
literatura creștină și orice alte materiale creștine.
Pentru a ajunge mai repede la subiect și pentru
ca citirea acestui articol să fie cu folos, analizați în
mintea dumneavoastră ce căutați în această revistă sau
în alta, atunci când o deschideți pentru prima dată.
Dacă răspunsul e „liniuțe de dialog” sau „povestiri”
înseamnă că pentru dumneata e articolul.
***
Sunt ani buni de când mi-am întrebat tatăl dacă
citește cineva articolele din reviste. Și atâta timp cât
am fost copil, m-am gândit că oricine primește o
revistă, caută în ea cartea în serial, povestirea și apoi,
dacă mai are timp, aruncă o privire fugitivă și la
celelalte articole. Acum am crescut, nu mai sunt copil,
dar mă tem că e un sâmbure de adevăr în ceea ce
ziceam atunci, doar un sâmbure…
Nu terminasem încă liceul și împreună cu alți
tineri am început să mă ocup de biblioteca Bisericii
din care fac parte. Căutam să avem cele mai bune
și cerute cărți și țineam evidența cărților care se
împrumutau. La momentul în care am preluat
biblioteca, am găsit în ea doar cărți de învățătură și
studiu. Urmărind cererea, în mai puțin de un an
mica noastră bibliotecă avea mai multe cărți ce
conțineau povestiri și întâmplări, decât cele de
învățătură care fuseseră înainte. Pe lângă asta, cele
mai răsfoite și uzate cărți erau cele de
beletristică…
Cu toată tehnologia ce e pusă acum la
dispoziția oricui și viteza cu care gonește
informația în această lume, rareori se întâmplă să
auzim de un predicator din alte țări că e însoțit de
Domnul în predicare. Dar mărturiile se traduc și se
subtitrează și au un succes deosebit, chiar și în rândul
nepocăiților. Și frații din adunări se bucură și plâng la
mărturii. Le așteaptă, le doresc și mulțumim Domnului
că le face.
***
Nu pot să subestimez povestirile pe care frații
le-au pus pe hârtie sau mărturiile ce le auzim din gura
unora care și-au adunat curajul câteva săptămâni, să se
ridice să spună câteva cuvinte în fața adunării.
Apreciez și citesc cu drag mărturiile și când am ocazia
motivez frații să laude pe Domnul în fața adunării,
pentru lucrările Lui în viața lor.
A. Condamn însă superficialitatea ce se
ascunde în viața noastră. Cu cât greu suntem dispuși să
digerăm ce ni se spune sau ce citim. Ne considerăm
stăpâni pe poziția ce o avem și nu luăm în calcul să ne
schimbăm opinia. Deci ce rost mai are să dezbatem ce
știm deja foarte bine…?
Pe frigiderul unei familii am văzut lipit un
magnet pe care scria așa:
„Mințile ilustre discută idei
Mințile medii discută fapte
Mințile înguste îi discută pe alții”
Un gând bun atunci când vreun cerc de bârfă ne
atrage sau când politica vrea să ne dea de vorbit.
Noi vrem să Îl cunoaștem mai mult pe
Dumnezeu și cu cât Îl cunoaștem, devenim mai setoși.
Uneori am avea ocazia să devenim invidioși pe cei ce
sunt mai aproape de Dumnezeu dar poate nu avem
Liniuțe de dialog
9 Lumina Vechilor Cărări
chef să ascultăm cum văd acești
oameni viața, pentru că e dincolo de
suprafața pe care ne-o permitem. Și
citirea sau ascultarea cu interes a
celor ce scriu sau vorbesc doar
teorie, ne pare pierdere de vreme.
B. În aceeași măsură și
strâns legată de superficialitate e
lenea.
Încercați un mic experiment.
Luați un subiect pentru studiu (de
exemplu „Siguranța mântuirii și
posibilitatea pierderii ei”), luați o
foaie de hârtie și cu Biblia
argumentați-vă opinia. Aduceți și
argumente contra celorlalte opinii.
Încercați să vă pregătiți ca și când ar
trebui să susțineți subiectul în fața
unei opoziții. Acesta nu e un
experiment pentru minte, ci pentru
foaie, pix și Biblie !!!
Știu că nu veți lua parte la
acest experiment dar asta dovedește
și mai bine cât de strașnic se țin de
mână superficialitatea și lenea.
Considerăm că știm rezultatul
studiului și avem o opinie formată.
Deja ne-au și venit în minte câteva
versete care ne susțin părerea …
Am încercat acest experiment.
Mi-a fost propus subiectul care l-am
amintit pentru studiu, de un grup de
tineri. Când am primit propunerea
mi s-a părut un subiect foarte ușor.
Aveam o săptămână la dispoziție.
Am început să studiez ținând cont
că trebuie să am nu doar argumente,
ci și contra argumente. Am constatat
că eram total nepregătit. Am studiat
aproape douăzeci de ore în acea
săptămână până am reușit să îmi
definesc și să îmi susțin opinia. Nu
îmi pare rău, mai degrabă aș vrea să
te fac gelos !
Frați și surori prețuiți
mărturiile – scrise sau auzite !
Mărturiile ne întăresc credința dar
Scriptura și învățăturile ni-l
descoperă pe Dumnezeu !
Şandra Adelman Cezar
Zorii credinței în Prahova
În zona Buzăului, în satul Greceanca, comuna Breaza, ar fi fost
primii pocăiți despre care s-a auzit în Prahova. Erau baptiști. Acolo
credința baptistă a ajuns prin 1924. Primul din zona de nord a județului
Prahova care a ajuns acolo a fost Costică Dima, din Cărbunești. El a
primit botezul la baptiștii din Greceanca numai că foarte curând a trecut
la penticostali. A cunoscut credința penticostală prin intermediul unei
fiice de-a lui, care fiind la București a ajuns să se căsătorească cu Ion
Jiloveanu, un foarte cunoscut propovăduitor, conducătorul mișcării
numite Ucenicii Domnului. Acolo la Greceanca era un frate pe nume
Vasile Gașfă. Mai târziu și el a trecut la penticostali. Mai era și unul
Patache. Apoi împreună cu Costică Dima mai mergea la Greceanca şi
un alt cetățean din Cărbunești, pe care-l chema Leonte Ion. Nu mergeau
des, pentru că era departe: cam 70 km de la Cărbunești și mergeau pe
jos.
Mai târziu, peste ani, prin 1935-36, când în zona Surani – Șoimari,
în Prahova, s-a înființat un grup mai numeros de credincioși, din când în
când aceștia s-au întors la Greceanca pentru părtășie cu frații de acolo și
chiar și pentru sprijin la slujire sau evanghelizare prin sate. În 1946 pe
timpul foametei, au fost acolo cu o echipă de evanghelizare. Au fost 12
inși. Au luat-o peste dealuri, prin păduri. 70 km pe jos și s-au întors tot
pe jos. Au fost doi frați bătrâni și zece tineri și tinere care cântau. Dar li
s-a făcut foame. Și au bătut prin porți, pe la toate magazinele cum era
atunci, să cumpere un covrig sau un biscuit dar n-au găsit nimic, nimic
de mâncare. Asta după 70 km de mers pe jos în afară de cei parcurși de
acum la întoarcere, încă vreo 40. Așa au ajuns în comuna Salcia. Acolo
frații au avut îndemn să mai bată la o poartă. Asta pentru că se vedea un
om în grădină. Era spre seară pe la patru - cinci. Fratele Vasile Borș era
mai îndrăzneț; a bătut și i-a spus că vrea să pună o întrebare.
_ Noi suntem pocăiți și venim de departe. Nu am mâncat nimic,
copiilor le e foame. Nu aveți ceva de mâncare?
_ Ba da, dar să întreb soția.
Era în grădină. S-a dus şi şi-a întrebat soția:
_ Oamenii ăștia sunt 12 persoane. Le dăm ceva de mâncare?
Îi și auzeam vorbind împreună.
_ Cheamă-i măi. – a decis ea.
Ne-a chemat acolo pe toți. A întins o masă mare. Era toamna,
cădeau frunzele. La masă ne-a pus fasole. Făcuse o ciorbă de fasole și
câteva verze murate și-o mămăligă mare, care a făcut-o la toarta
tuciului. Mâncând cu noi ne povestesc:
_ Nouă nu ne trebuie mâncarea asta. Nu avem copii, nu avem
nimic. Am pus-o la foc ca să fie pentru cineva, nu am știut că veniți voi.
Am mâncat toată oala cu fasole și mămăliga lor și am venit acasă.
Aceea a fost mâncarea de la Greceanca până acasă și se vede că a fost
pregătită de Dumnezeu.
Numai acești doi oameni din Cărbunești, Costică Dima și Leonte
Ion, au mers o vreme la Greceanca. Apoi, povestind despre credință cu
cine se mai întâlneau prin zona Prahovei, s-a convins și Gheorghe
Stanciu să-L caute pe Dumnezeu. După mai puțin de doi ani au început
să facă adunări aici în zona Cărbuneștiului, prin case. Aicea se adunau
la Aricești. Costică Dima era din Cărbunești dar nu se făcea la el
adunare. Se făcea la Oprea Stanciu,
zis Mielu, la Aricești. Aceștia au
primit credința de la Dima și de la
Leonte.
În zona Cărbuneștiului a venit
un om, credincios penticostal,
numit Borlovan Solomon. Era în
1936. Era originar din Arad. El a
fost impiegat la o gară în Bucovina.
Când s-a pocăit, a fost mutat
disciplinar la gara din Inotești de
Prahova. Acolo a aflat că ar fi frați
la Greceanca. De acolo l-au
îndrumat la Cărbunești, fiind mai
aproape de Inotești. Era bun
evanghelist; era un bun credincios
penticostal. Era plin de foc în
slujire și mai ales în rugăciuni.
Fratele Borlovan Solomon era
primul penticostal care a venit între
niște baptiști. Și baptiștii s-au făcut
penticostali !
_ Așa era obiceiul creștin
zilnic al părinților mei - spune
fratele Cornel Stanciu: dimineața se
sculau, cântau o cântare, două și
tata spunea un psalm. După aceea
era rugăciune. Asta era zilnic; era
slujbă în casă. La noi în casă și la
ceilalți credincioși penticostali, asta
era o regulă în fiecare dimineață.
Dar în fiecare seară era la fel. Și
după ce se încheia seara astfel, se
ducea la fratele Iliuță (un apropiat)
și se înțelegeau la care frate să se
adune la rugăciune mai departe.
Luau un copil, doi; nu mai mulți
pentru că se temeau să nu fie prinși.
Totuși s-a întâmplat să-i și prindă.
Într-o asemenea împrejurare,
poliția i-a dus în arest la primărie.
Acolo i-au ținut până dimineața.
Rugăciunea de seară în case ținea
cam o oră însă deseori rugăciunile
prindeau foc și puteau ține și până
și la patru ore. Se rugau și cântau.
După aceea fratele Borlovan le
vorbea din Cuvânt. Era singurul
care știa carte și era cu liceu. Îmi
aduc aminte de spusele lui și de
cuvântul lui. Ne învăța, așa ca
dumneavoastră cei din Alianța
Bisericilor Conservatoare; de ce
anume să se păzească. Mă rog, de
toate moravurile păcătoase.
Se făcea stăruință în vremea
aia. Fratele Cornel Stanciu își
aduce aminte de vremea când a fost
botezată cu Duhul Sfânt mama lui.
Era și fratele Borlovan acolo.
_ Eu când am stăruit – zicea el
- aveam o vacă cu lapte și aveam în
dulap acolo oalele cu lapte. Și am
stăruit până când satana s-a supărat
pe noi și a răsturnat dulapul cu
toate oalele cu lapte dar nu am
tăcut niciunul; am mers înainte cu
stăruința. Când ne-am sculat de la
rugăciune, erau toate pe jos dar nu
era niciuna vărsată. Era laptele în
ele. Asta-i minune.
În Aricești-Zeletin s-a pocăit
Mielu Stanciu în 1929, Tudor
Stanciu în 1930, Ion Stanciu în
1931. După aceea Gheorghe Toma
tot în 1931-32. După el s-a pocăit
Gheorghe Stroe. Apoi Lina
Stanciu. Erau pocăiți cu multă
hotărâre. Cei mai mulți nu știau
carte, ca mai toți sătenii de altfel,
dar cântau din memorie fără să
greșească.
Stănceștii erau mai păcătoși.
Erau bețivi și bătăuși. Cam asta era
apucătura lor. Au fost săraci.
Stanciu Ion a fost cu carnet de
calificare ca și meșter dulgher,
pentru case și binale. Cum era
societatea atuncea, cu școală de
meserie dar fără carte, adică fără a
învăța să citească și să scrie. La
război a fost mobilizat pe loc pe
baza carnetului de meșter, calificat
în meseria respectivă. La război a
fost mobilizat ca cetățean de
comună, adică ca om care cunoaște
să facă orice. Vara făcea case prin
sate, nu numai local, ci și în
împrejurimi. Din lemn, din
cărămidă, din orice. Plata însă nu
era cine știe ce. Boierii erau bogați
pe vremea aceea. La Ion Stanciu
acasă veneau adesea boierii după
mână de lucru fiindcă avea copii
mulți. Erau vreo opt boieri care
aveau pământuri câte 100 de
hectare pe zona Aricești. Boierii au
făcut avere pe munca altora.
Adesea când veneau la fratele Ion
Stanciu îi spuneau:
_ Măi, îți dăm un sac de
porumb dacă ne dai copiii la prune
la toamnă.
Și Ion lua un sac de porumb,
că nu avea ce să le dea să mănânce
la copii. Pe vremea aceea avea vreo
6-7 copii. Boierii făceau comerț cu
produsele cultivate. Țuica și
porumbul se vindeau în comună.
Aveau și sute de pogoane în câmp.
Acolo produceau grâu și porumb.
Grâul îl vindeau pentru fabrici de
pâine. La oameni le dădeau câte un
sac de porumb pentru munca lor.
Erau şi oameni cu proprietăți
medii. Stanciu Ion și Mielu au fost
săraci. Dumnezeu a ales lucrurile
slabe ale lumii. Dar Duhul Sfânt
vorbea la rugăciuni. Era un proroc
care se numea Iliuță. Cu foc, adică
cu putere venea Duhul Sfânt și îi
mângâia: „Nu vă neliniștiți că
sunteți puțini, că o să vă înmulțesc.
Și o să adaug la numărul vostru
încă mulți oameni la care nici nu vă
gândiți la ei. Boierii comunei o să
se pocăiască.” Și prin anii 50,
dintre ei, cel puțin vreo cinci s-au
pocăit ! Era vremea când
comuniștii i-au deposedat de averi
și pe unii i-au băgat în pușcării.
Unul dintre ei care se numea Ion
Dănescu avea pretenții mari de la
muncitorii care lucrau la el; era
foarte pretențios și plătea prost.
Boierii făceau ciorbă la cazan.
Scoteau afară tot ce-i bun din
ciorbă și mâncau ei iar oamenilor
de pe ogor le dădeau zeama de la
ciorbă. Acesta era obiceiul la
boieri. Dar când s-a pocăit Ion
Dănescu, a venit la fratele Stanciu
și i-a zis:
_ Ioane, trebuie să-ți spun că
m-am pocăit, suntem frați acum.
Apoi s-a pocăit Ion Roșu,
Florea Roșu, Ionel Roșu. Toți
dintre boieri. Nu se mai ocupau cu
nimic după ce le-au fost luate
pământurile; trăiau cu ce le-a mai
rămas pe acasă. Unii au fost duși la
muncă silnică la construcția
canalului ce leagă Dunărea de
Marea Neagră. După câțiva ani s-
au întors la casele lor, unii dintre ei.
În 1930 când a pornit
pocăința, prima reacție a ortodoxiei
a fost prigoana. De la popa a plecat
prigoana. Gheorghe Stoicescu era
popa în Zeletin, profesor era Jean
10 Lumina Vechilor Cărări
11 Lumina Vechilor Cărări
Stoicescu și Sandu Stoicescu.
Puterea locală a comunei era în
mâinile lor. Frații popii erau
oameni cu vază în comună. Se
făceau cinci clase atunci la școală.
Se scria pe tăbliță. Prigoana a durat
până în 38-39. A durat ani de zile.
Pocăiții nu puteau să-și îngroape
morții. Erau socotiți ca lepădătura
satului. Așa erau priviți pocăiții în
vremea respectivă. Popa a organizat
împotriva familiei lui Ion Stanciu
felurite blestemății. Casa lui era la
numai 30 de metri de un deal
stâncos. Se întâmpla și nu rar ca
jandarmii să prindă hoți de pe unde
îi găseau și-i foloseau - la
propunerea popii - să îi bată pe
pocăiți. Veneau la casele lor
noaptea și le spărgeau geamurile, le
rupeau porțile și asta cu știrea lor.
Jandarmii veneau mai apoi și
spuneau că nu știu cine sunt
vinovații și că nu i-au putut găsi.
_ Dacă-i prinzi, adă-i la noi –
le spuneau jandarmii.
O perioadă de timp a trebuit să
ne mutăm de acasă la un vecin care
era nepocăit. Asta din pricina
pietrelor care loveau noapte de
noapte de după deal. Pietrele
treceau prin acoperiș și ajungeau în
cameră. Nopțile cu pietre țineau
câte o săptămână, două după care
urmau pauze. În timpul pauzelor
Ion Stanciu repara acoperișul la
casă ca mai apoi să ajungă spart din
nou și tot așa. Asta a durat ani !
Însă prin 1939-40 s-a pocăit
nevasta unui polițai; se numea
Drăguna. Așa s-a aflat ceea ce de
altfel se bănuia dar nu se putea
spune sau nu aveai cui spune. Până
la urmă unul dintre jandarmii aceia
care se ocupa cu bolovănitul casei
lui Ion Stanciu a înnebunit și a fost
dat afară din poliție.
Prin 1938 a murit o fetiță
dintre frați și au fost obligați s-o
înmormânteze într-o gârlă care
trecea prin sat. Pe fetiță o chema
Aneta. Prin 1941 însă situația s-a
schimbat. Asta pentru că a luat foc
casa popii. Și casa lui era aproape
de școală, unde lucrau în ziua aceea
mai mulți dintre credincioși la ceva
reparații împreună cu Ion Stanciu
care era meseriaș. Pocăiții au sărit
și au scos din foc multe lucruri de
valoare fără să fure nimic. Când a
venit popa și a văzut binele pe care
i l-au făcut pocăiții, i-au dat
lacrimile și a spus:
_ Eu v-am făcut mult rău și
voi mi-ați făcut bine. Eu am
ordonat atâția ani să fie spartă cu
pietre casa lui Ion Stanciu.
_ Bine, dar de Dumnezeu nu
te-ai temut să faci asta ?
_ Nu, că eu sunt slujitorul lui
Dumnezeu și pentru credință am
făcut ce-am făcut. Prea v-ați
înmulțit…
Între timp i-a murit lui Ion
Stanciu un copil pe nume Aron. Era
al 15-lea. Popa a devenit prieten cu
pocăiții. Pe copilaș l-a primit în
cimitir, dar noaptea. În 1941 era
război și funcționa legea marțială
care permitea armatei să intervină
în treburile comunelor. Nu era voie
să se adune laolaltă persoane care
nu erau din
familie. Așa că
popa i-a zis:
_ Nu te duci cu
nimeni la
înmormântare
dacă vrei să-ți
dau voie în
cimitir. Tu și
nevastă-ta și
dacă vrei să mai
iei ceva copii.
După tine nu
merge nimeni ca
să te aresteze, că
te arestează
primăria imediat.
Și așa au făcut. Au cântat o
cântare la groapă, tatăl a făcut o
rugăciune și l-au lăsat în groapă.
Înainte de război au fost
arestați de patru ori și au fost
condamnați la ani grei de
închisoare. În 1936 a fost primul
arest. I-au găsit la rugăciune la
fratele Oprea, la Zeletin. Numai
femeile cu copii mici au putut pleca
acasă. Erau aproape 30. I-au arestat
și i-au dus la primărie iar apoi la
județ, din post în post. Județul era
la Ploiești, la Prahova. I-au dus la
Șoimari, apoi la Bâlțești, apoi la
Măgurele și tot așa din comună în
comună. Jandarmii îi mai loveau,
mai asmuțeau câinii pe ei dar câinii
s-au dovedit mai umani ca oamenii
pentru că deși erau dresați pentru a
rupe oameni, pe credincioși nu i-au
mușcat, oricât se chinuiau
jandarmii să-i asmută. La Ploiești i-
au amendat și le-a dat drumul
acasă. Amenda era cam prețul la o
vacă. Unii au vândut vacile și au
schimbat pe amenzi. Dar dragostea
de Dumnezeu i-a făcut să se adune
în continuare. În anul următor au
fost prinși iar, cu toate măsurile lor
de precauție. A doua oară au fost
judecați și condamnați la pușcărie
dar au scăpat pe cauțiune. Unul
dintre ei care se numea Leonte,
avea pământ mai mult și a vândut
pământ și i-a scăpat și pe frați. Prin
casele fraților, jandarmii intrau de
multe ori pentru a-i prinde la
rugăciune. Îi arestau numai când
aveau în casă și persoane din afara
familiei care locuia acolo. De aceea
uneori jandarmii se păcăleau. Asta
pentru că frații obișnuiau să se
roage și să cânte cu voce tare în
casele lor și cum ușile și geamurile
se închideau cum se închideau, se
auzea în drum. Când auzeau glas de
rugăciune sau cântare, jandarmii
intrau cu arma în poziție de tras.
Aşa s-a întâmplat să intre de mai
multe ori și la Ion Stanciu. Când a
intrat în casă, fratele Ion nu și-a
întrerupt rugăciunea. Jandarmii l-au
așteptat să-și termine rugăciunea,
apoi i-au zis:
_ Vreau să știu pe cine ai
12 Lumina Vechilor Cărări
străin.
_ N-am pe nimeni străin.
_ Păi se auzeau voci multe,
unde i-ai pitit ?
Și au început să-i caute în
dulapurile cu haine, pe sub paturi și
n-au găsit pe nimeni.
Pe cei ce i-au prins laolaltă în
1939, i-au dus la Brașov, la
tribunalul militar. I-au condamnat
la ani de închisoare. Au fost
condamnați cinci frați: Leonte,
Dima, Nelu Stanciu, Stroie
Gheorghe și încă unul. Când i-au
prins, între ei era un frate care
făcea stagiul militar și era acolo în
uniformă militară. Se numea
Bălănescu. L-au bătut rău de tot
apoi l-au trimis la unitatea militară.
Au fost judecați, și condamnați de
la doi la cinci ani. După ce le-a
rostit sentința, avocatul s-a ridicat
și a făcut recurs cum se face și
acum.
_ Domnilor, acestea sunt oi
pierdute de turmă, ce au făcut rău ?
Au hoțit, au spart, au înjurat? Ce au
făcut? S-au rugat la Dumnezeu. Ei
sunt oi pierdute din turmă. Înțeleg
să-i amendați că au plecat din
turma de bază dar nu să-i arestați.
Sunt nevinovați în fața legii.
Și avocatul i-a scăpat. Atunci
au plătit amenzi... Dacă cineva nu
avea nici vacă nici pământ, plăteau
ceilalți credincioși pentru el.
La începutul lucrării, când
deja au ajuns la peste 30 de
persoane botezate, fratele Borlovan
și cu fratele Gașpar l-au pus păstor
pe Oprea Stanciu căruia i se zicea
Mielu. Însă nu după mult timp,
sărăcia l-a împins să meargă la
lucru la schela de petrol, de unde
venea acasă foarte rar. Atunci a fost
pus păstor Gheorghe Toma.
Gheorghe Toma avea mai puțin de
30 de ani și a fost păstor până în
anii războiului. El a murit pe front.
Prelucrare după
relatarea fratelui Cornel Stanciu.
Acolo îți vei așeza darul pe altar !
După ce au trecut de deal, Adam a privit spre răsărit ca și cum ar fi
cunoscut ruta. Ceea ce știa el cu toată ființa era faptul că Dumnezeu a vorbit dinainte despre toate acestea… Dar jertfa ?
Odată ajunși la Tiraspol, paza s-a întețit în jurul lor și a căruțelor care i-au adus. Sătenii care s-au oferit să-i transporte au devenit îngrijorați
sau chiar speriați de-a binelea gândindu-se că s-ar putea să nu se mai poată întoarce nici ei acasă. Se povestea că s-a mai întâmplat așa, când
pentru a da liber cuiva care a plătit bine, era luat în locul lui un oarecare om de pe drum. După ce intrai în coloana de deportați, nu mai aveai
nume, ci deveneai un simplu număr ! În spatele gării i-au așteptat alți militari cu gradații lor și, deportații
uitându-se la fețele lor crunte, au înțeles repede că lucrurile se vor
schimba curând, și nu în bine. Într-adevăr, li s-a spus să formeze grupe de câte zece, luând cu ei doar ceea ce se putea lua în mâini, eventual în spate.
Și asta repede și fără să te mai poți răzgândi. Primul care a intrat pe invers a fost un bărbat voinic care provenea dintr-un alt sat; nu-l cunoșteau. Era
și el în mulțimea de deportați și a vrut să se întoarcă la căruța cu care a venit, pentru că una dintre fetițele lui a spus că și-a uitat papucii acolo.
Era în brațele mamei, desculță. Mai întâi i s-a spus să nu se mai apropie de căruțe dar fiindcă n-a ascultat, câțiva militari s-au repezit pe el, l-au
tras târându-l pe jos până la un camion mic care era alături și l-au închis acolo. Au mai fost câteva tentative care fie că au sfârșit la fel, fie că cei în cauză s-au ales cu lovituri date cu un fel de bastoane din lemn. Așa,
majoritatea lucrurile lor au rămas în căruțe. Asta a creat un fel de zarvă, pentru că cei mai mulți strigau la căruțași spunându-le ce să facă cu
bunurile lor care au rămas în căruțe. Dar toate lucrurile acelea n-au mai plecat niciodată din Tiraspol; căruțașii le-au dat bucuroși celor ce au fost
puși să le încarce în mai multe camioane mici, numai să fie siguri că vor fi liberi să plece.
De fapt atenția oamenilor a fost deplasată repede de la cele rămase în căruțe, cu toate că erau lucruri alese cu grijă de acasă, lucruri de care
mai târziu și-au adus adesea aminte, când nevoia i-a răzbătut. O altă zarvă s-a creat pentru că grupele de câte zece nu potriveau cu numărul fix al familiilor lor și timp de gândire pentru asta nu era. Cine s-a strâns repede
în număr de zece bine, cine nu, militarii apucau pe câte cineva de mână și-l plasa în altă grupă, fără să-l întrebe dacă îi convine sau nu. Pentru cine
nu se conforma, pedepsele au crescut în intensitate: era lovit cu cizmele din picioare chiar și dacă era căzut jos. Dincolo, în fața gării, pe peron,
grupele de câte zece compuneau altele mai mari, de câte șaizeci. De îndată ce o grupă de șaizeci era gata, flancată de militari înarmați, trebuia
deplasată de-a lungul terasamentului de cale ferată, spre o garnitură de tren de marfă, care staționa. Fiecare grupă ocupa un vagon.
Adam Morun a înțeles că trebuie să judece rapid lucrurile, așa că toată gruparea creștină din satul Evghenia, era acum în același vagon. Dintre credincioșii din sat erau 47 de persoane, părinți și copii, ba chiar și
cinci bunici. În sat, din motive neștiute de ei au mai rămas câțiva, mai puțin de zece persoane majore. Dintre celelalte 13 persoane care
completau numărul, doar trei mai erau credincioși: o mamă cu două fete mari, din alte sate; ceilalți zece proveneau dintre ortodocși. După ce
obloanele s-au închis, o vreme fiecare a stat unde a apucat, privind în gol
(Continuare din numărul trecut)
13 Lumina Vechilor Cărări
prin semiîntunericul întreținut de câteva deschizături
mici din tavan. Dar când trenul s-a pus în mișcare, Adam a reluat inițiativa deși acasă nu era el cu treburile
micuței lor Biserici. I-a așezat în grupe de câte trei - patru persoane roată pe lângă peretele vagonului, astfel
încât pe mijloc să fie un culoar pe care să se poată circula. A găsit la pasageri niște curmeie pe care le-a
legat din perete în perete în colțul unde se găsea gaura pentru wc și a agățat niște haine pe ele. Apoi l-a întrebat
pe nea Grigoi, cel care îngrijea de treburile Bisericii în sat, dacă n-ar fi bine să se facă o rugăciune. Acesta a tresărit cumva ca luat prin surprindere dar îndată după
aceea, la îndemnul acestuia, toți s-au plecat pe genunchi, chiar și ortodocșii și s-au rugat vreme
îndelungată. Chiar și când rugăciunea s-a terminat, destui de mulți încă se mai rugau. Adam a mai cerut o
dată atenția oamenilor, după care s-a dus la grupa lui: nevasta și cei doi băieți, unul de patru și altul de șapte
ani. Potrivit ultimei lui intervenții, fiecare grupă trebuia să se deplaseze în fiecare zi spre dreapta, astfel încât
locurile considerate mai bune sau mai puțin bune, să nu stârnească nemulțumirea cuiva și nimeni să nu fie nedreptățit. Din acel moment, Adam Morun a fost privit
ca şi cineva de care trebuia să asculți, măcar că avea doar 27 de ani.
Călătoria a durat aproape o lună și jumătate. În prima parte a fost mult prea cald dar după aceea s-a răcit
destul de mult și au început a suferi de frig. Spre sfârșitul călătoriei, căldura s-a resimțit iar, dar nu ca în
prima parte. Denia era de părere că au trecut munții Ural. Dar de ce era iarăși cald ? Toți știau că după Urali
se întinde Siberia. O undă de speranță s-a împrăștiat printre călători: poate că se întorc în Basarabia acasă ! Poate s-o fi întâmplat ceva și s-au schimbat ordinele.
Poate a murit Stalin. Unii s-au prins de aceste speranțe și au început să-și facă planuri. Câțiva au început a se
întreba cine oare le-ar fi putut intra prin case, acolo în sătucul Evghenia și ce le-ar fi putut fura din casele lor
lăsate în voia sorții. _ Eu n-o să le las nimic ! – a spus cu năduf o
femeie mai voinică, și ea dintre credincioși. – Am patru copii; nu pot să le las. Mă voi duce să le caut și în
gropile de cartofi și-mi voi aduce înapoi toate lucrurile. Bărbatul meu a muncit pentru ele… Și eu… m-
am spetit lucrând. Bărbatul ei tăcea
alături. Privea la ea dar părea să n-o audă.
În zilele acelea unul dintre militarii care le
aducea mâncarea a rezolvat problema. Din
neatenție a călcat consemnul și la întrebarea lor repetată a răspuns:
_ Kazahstan. _ Kazahstan,
Kazahstan – se șoptea din gură în gură. – Ne duc în
Kazahstan. Însă aproape nimeni nu știa nimic despre
Kazahstan. L-au căutat pe Denia. _ Tu trebuie să știi. Ești rus. Unde e
Kazahstanul ? Denia însă provenea din sudul Caucazului și a
plecat de acolo de copil. Auzise despre Kazahstan dar nu putea să le spună ceva anume despre această țară
înglobată de acum în Uniunea Sovietică. Un lucru însă era sigur: nu mai trebuiau bieții frați să caute prin gropile de cartofi lucrurile lăsate acasă în Basarabia.
Când acea femeie a fost întrebată de asta, a răspuns liniștită:
_ Acum le las pe toate. Facă fiecare ce vrea cu ele !!
Mâncarea – mereu aceeași, adică un fel de terci de ceva ce părea a fi mămăligă de cartofi. Și apă.
Obloanele vagoanelor nu s-au mai deschis decât numai dacă cineva murea. Și s-a murit. Mai întâi au murit pe
rând trei din cei cinci bunici; adică toți bătrânii. Celelalte două persoane erau femei în vârstă. Toată călătoria au suferit de dureri de burtă. Apa care li se
dădea avea aspect de apă din râu: când priveau la ea în vreo rază de lumină care străbătea printre scândurile
pereților sau din găurile din tavan, în ea se vedeau o mulțime de vietăți minuscule. Dar fără apă nu se putea
și apa totdeauna era puțină. Când unul dintre acești muribunzi zăcea pe câteva haine întinse sub el, a fost
încurajat de cineva din familia lui, el a răspuns liniștit și senin:
_ Eu merg la odihnă; voi mergeți la chin… Un altul dintre cei trei bătrâni care au murit de
dizenterie, într-o împrejurare asemănătoare a răspuns cu
același calm: _ Mie Dumnezeu mi-a dat o viață binecuvântată.
De tânăr mi-am văzut liniștit de treburi și întotdeauna am avut ce-mi trebuie. Chiar și când a trebuit să mă tot
mut dintr-un loc în altul, din pricina războaielor și tulburărilor de tot felul care chinuie lumea. De vreo
douăzeci de ani Dumnezeu mi-a descoperit credința și acum mă duc la cer. Câtă binecuvântare…
Au mai murit și câțiva copii de diferite vârste din
aceeași pricină. Copiii au prins și o
răceală din cauza curentului din timpul mersului dar au dus-o cu ei
așa netratată. Morții rămâneau între vii până ce venea mâncarea. Atunci
militarii întrebau dacă au morți sau alte probleme. Și cum mâncarea se
aducea de două ori pe zi, morții stăteau destul de puțin între ei. Uneori doar câteva minute, dacă
cineva murea chiar înainte de a se deschide vizeta pentru mâncare. Cel
mai tragic însă a fost cu o femeie tânără care era însărcinată și i-a
venit vremea să nască în timpul călătoriei lor. Aceasta mai avea trei
copii mici și aceștia, împreună cu soțul ei erau acolo împreună. Când i
-au venit durerile, femeile au înconjurat-o într-un capăt de vagon iar toți ceilalți în restul spațiului se
rugau. În asemenea situații se rugau chiar și ortodocșii. Unii se mai
opreau din rugăciune și ascultau gemetele femeii. Între ei nu era
nicio femeie care să se priceapă să moșească. La un moment dat una
dintre femei a strigat: _ Moare… moare…
Femeia țipa din ce în ce mai slab. Apoi sub ea s-a făcut o baltă de sânge care se lățea pe podeaua
plată. A născut. _ Este ruptă toată și curge
mult sânge. – a spus una dintre femei care se întorcea spre ceilalți.
Cei ce povestesc toate acestea nu știu să spună din ce pricină
copilașul acela a murit după numai câteva minute după ce a fost născut.
Femeia a fost acoperită cu un cearșaf alb dar care s-a înroșit de sânge. Nu era moartă dar nu mai
vorbea și ochii îi păreau duși. Alături era copilașul mort. Oamenii
au început a trece prin fața ei s-o vadă. Bărbatul ei s-a așezat alături
și cei trei copii mici pe care-i avea stăteau în picioare lipiți de spatele
lui. Se uitau pe după umerii tatălui la mama lor. În mai puțin de
jumătate de oră trenul s-a oprit și militarii au deschis vizeta.
_ Pitaniye. – a chemat un glas dogit în limba rusă, să vină cineva să ia mâncarea.
Aproape toți înțelegeau rusește chiar dacă cei mai mulți
vorbeau românește. Ostașului i s-a
explicat ce s-a întâmplat și care este situația în vagon. Au cerut un
doctor sau măcar apă curată. Militarul a plecat să raporteze și s-a
întors împreună cu un gradat. După ce și acesta a ascultat de la capăt
povestea, a plecat să raporteze și el șefului lui. Într-un târziu s-a întors doar militarul care le-a adus
mâncarea: _ Șefii spun că femeia poate
coborî. Numai repede că trenul trebuie să pornească !
Oamenii se uitau prostește unii la alții. Femeia poate să rămână
dar trenul va pleca… _ Poate coborî și bărbatul ei
cu copiii? _ Numai ea poate coborî. – a
repetat cel de jos, vizibil enervat.
_ Dar femeia nu se poate ridica…
_ Duceți-o până la ușă și de aici o iau eu în spate…
Bărbatul ei ar fi înclinat să accepte dar între timp o femeie
dintre cele ortodoxe, a strigat de după capetele bărbaților înghesuiți
în fața vizetei: _ Este mai bine. Rămâne aici
și va merge cu noi mai departe…
Ostașul a dat din umeri ca și cum puțin îi pasă și a trântit ușița
vizetei, punându-i mai apoi zăvorul. Nu mult după aceea trenul s-a pus
iarăși în mișcare, cu tot cu copilașul mort. Când la următoarea oprire au
raportat că au un copil nou-născut și mort, unul din cei doi militari de jos
s-a uitat pe un afișier dintr-o bucată de scândură, prinsă de peretele vagonului în exterior și a întrebat:
_ Aici scrie că în vagon sunt 52 de oameni. Voi câți sunteți
acum? _ Noi suntem 52. Copilul
acesta abia a fost născut. Nu l-a scris nimeni. Și-i mort…
_ Dați-l afară. Când au dus la ușa care s-a
deschis, trupul acela de câteva kilograme, învelit în cămașa tatălui
său, militarii au prins de cămașă lăsând să cadă conținutul jos, după care l-au împins cu bocancii sub
tren. _ Poate de asta o să mai aveți
nevoie. – au mai spus, aruncând
cămașa înapoi în vagon, trântind mai apoi oblonul vagonului.
Cei din vagon au mai apucat să audă mârâitul unor câini care se
luptau pentru grămăjoara de carne proaspătă. Apoi huruitul puternic al
roților de tren a redevenit stăpânul ceasurilor care nu se mai sfârșeau. Înăuntru, oamenii nu mai spuneau
nimic; doar priveau triști în podea. Fiecare se gândea la sălbătăcia din
jur și la ceea ce va mai putea urma. Totuși, femeia aceea a trăit !
A trecut mai mult de o lună de când n-au coborât din vagon
decât morții. Au început să devină îndoielnici cu privire la destinația
lor. _ Probabil că militarul acela a
mințit. N-are cum să fie
Kazahstanul așa departe. Era totuși destul de cald
pentru ceea ce știau ei că ar trebui să fie toamna în Siberia. Și nimeni
nu era dispus să le dea vreo lămurire. Dacă insistau, primeau
înjurături în schimb. De fapt timpul lor pe calea ferată s-a lungit din
pricina deselor și lungilor opriri. Însă într-o zi pe la amiază,
imediat după ce trenul lor a oprit
iarăși, oblonul vagonului a fost deschis larg și au fost strigați să
coboare. Era momentul de mult așteptat dar acum că a venit, teama
de necunoscut i-a făcut să stea cu toții nemișcați. La strigătele celor de
jos, Adam Morun a pășit spre decupajul luminos al oblonului dat
la o parte. Afară îi așteptau o duzină de militari înarmați, așezați în două rânduri între care un culoar pornea
de la vagon și se sfârșea la doar câțiva pași, unde aștepta un camion
parcat cu spatele. A coborât împreună cu familia lui și apoi și
ceilalți. _ Peste tot grabă. – mormăi
cineva. – Toată armata rusească este grăbită…
Asta pentru că singurul cuvânt al însoțitorilor lor era:
„buistra”, adică „repede”. Afară era cald. Acest lucru a
încurajat călătorii să coboare cu mai
multă speranță. Aveau din nou cerul deasupra capului.
14 Lumina Vechilor Cărări
Camionul însă era cu mult
mai mic decât un vagon. Și totuși trebuiau să încapă toți în el. S-au
înghesuit cât au putut dar tot mai erau câțiva lângă oblonul din spate.
Soldații zbierau la ei dar mare lucru nu se rezolva. Atunci un gradat cu
fața întunecată și plină de păr neîngrijit a ridicat automatul de pe umăr și a tras o rafală în plin, în cei
rămași jos în spatele camionului. Șase oameni au căzut deodată în
praf. Apoi omul acela a strigat să se ridice oblonul și ceilalți militari s-au
repezit să execute ordinul. În clipa aceea doi dintre cei împușcați s-au
ridicat șchiopătând și s-au agățat de cine au nimerit. Cei de sus i-au tras
înainte ca să fie împinși unul în altul de oblonul masiv care se închidea în spatele lor. Din nou în
semiîntuneric. Camionul s-a pus în mișcare și curând se balansa în toate
direcțiile. Totuși nimeni nu putea cădea pentru că erau strânși ca un
mănunchi de nuiele legate în snop. Și-au dat ușor seama că sunt pe un
drum foarte denivelat. Toți gândeau la același lucru: „Unde vor fi duși ?”
Un alt lucru era clar: după felul în care se purtau cu ei, viața lor nu valora nimic pentru autoritățile
rusești. Părerea cea mai împărtășită era că sunt duși la moarte.
_ Unde altundeva să fim duși pe un așa drum ? Sau poate că
mergem pe câmp… _ Nu cred că ne vor omorî.
Dacă aveau de gând să ne omoare, o făceau de mult. Nu ne cărau atâta cu
trenul. – s-a auzit glasul sonor al lui Adam.
_ Are dreptate. – au răspuns
peste puțin timp câțiva bărbați. Cei de la margine au transmis
că pe pereții de scândură ai camionului sunt prinse capete de
lanțuri. Informația asta a avut menirea să inspire și mai multă
frică. _ Cred că ne duc la o mină de
cărbuni… - au reflectat alți câțiva. _ Dacă va mai ajunge cineva
viu până acolo. – s-a văitat o femeie.
Și se pare că a avut dreptate.
După vreo jumătate de oră au început să leșine. Erau înfometați;
se făcuse foarte cald, așa cum erau
lipiți unul de altul. Dar nici cei câțiva bărbați leșinați nu cădeau jos
pentru că erau prea îngrămădiți. Nu leșinase nicio femeie. Cei doi răniți,
lipiți de oblonul care-i împingea în mulțime au simțit o vreme sângele
curgând dar au rămas pe picioare. Și așa au mers ceasuri în șir.
Când camioanele s-au oprit
era deja întuneric de mult. Oblonul s-a desprins și cei care erau aproape
au căzut grămadă unii peste alții și au rămas acolo așa din pricină că
erau înțepeniți de pe drum. Unii au coborât la ordinul militarilor dar
unii nu se puteau mișca din același motiv. Fie că se țineau de marginile
interioare ale camionului, fie că de îndată ce cel de aproape s-a depărtat, au căzut înțepeniți pe
podeaua de scândură groasă. Militarii au rezolvat rapid și această
problemă și au rezolvat-o în stilul lor: au urcat sus și i-au aruncat jos
grămadă pe toți cei care nu au putut coborî ei înșiși. Toate acestea s-au
petrecut destul de repede și apoi camionul a plecat. După ce huruitul
motorului nu s-a mai auzit, în jur a rămas o liniște sinistră și… întuneric gros. Nicio stea pe cer.
O vreme au stat așa, neștiind ce să facă sau dacă au voie să facă
ceva. Cei dintâi s-au mișcat răniții și cei care s-au trezit din leșin din
pricina aerului foarte rece. Mormăind cu glas încet ca și cum se
temeau să nu fie auziți, au început a se căuta unii pe alții. Așteptarea
generală era aceea că trebuie să vină cineva să le spună ce să facă. Așa au fost obișnuiți deja din timpul lungii
lor călătorii. Dar nimeni nu venea de nicăieri.
_ Unde-i Adam Morun ? – au început să se audă glasuri.
Dacă nu venea nimeni străin să îi
îndrume, considerau că cel puțin Adam ar
trebui să spună ceva, măcar că era doar un
tânăr de 27 de ani. _ Nu știu ce să
zic. Dar cred că va
veni cineva. Poate dimineața. Noaptea
asta nu poate să țină la nesfârșit.
Poate au avut o misiune grabnică și apoi se vor întoarce. Nu cred că s-au
cheltuit să ne ducă până aici degeaba.
_ Am auzit că în Siberia noaptea ține câteva luni… - a spus
cineva. _ Nu știu ce Siberie e asta.
Iarba este verde. Pare să fie un fel
de toamnă ca la noi, după cum arată iarba… - a spus cineva.
_ Dar e tare frig… Câțiva bărbați s-au depărtat
prin întuneric, cercetând împrejurimile, apoi s-au deplasat
câțiva zeci de metri, după o dungă de pământ unde curentul rece nu se
simțea așa tare. Acolo s-au strâns unii în alții și au așteptat dimineața. Nu era nevoie de strajă fiindcă toată
lumea era trează; mai trează ca în plină dimineață. Necunoscutul ce se
întindea în întunericul din fața lor inspira o teamă sinistră. Nu mult
după aceea și-au dat seama că întunericul prinde glas: mai întâi
noaptea a fost sfâșiată de un urlet prelung care le-a trezit fiori în oase.
Apoi au urmat alte urlete… _ Lupii… _ Am numărat mai mult de
zece urlete. Trebuie să fie o haită flămândă…
_ Ne-au adus aici să ne sfâșie lupii…
Tot felul de păreri sinistre circulau în șoaptă de la gură la gură.
_ Nu sunt în haită. Urletele se aud din diferite părți. Și dacă nu
sunt în haită nu vor ataca un grup. - a fost părerea unui bărbat mai trecut de vârstă care se numea Simidaru.
_ Și se pare că sunt și altfel de urlete decât de lup…
####
15 Lumina Vechilor Cărări
16 Lumina Vechilor Cărări
O zi deosebită în viaţa fratelui
Rusu Jenică din Cernăuţi. În sfârşit, o dorinţă ce o purta în inimă de mulţi
ani, era pe cale să se împlinească. Primise aprobarea de a face o vizită
în România, lucru care începând cu anii de după război şi până la acea
vreme nu era prea des întâlnit. Privea cu bucurie actul care spunea că de pe
data de … până pe data de … pe o perioadă de 15 zile, cetăţeanul
sovietic, Rusu Jenică poate vizita România.
Dar ciudat, cu cât se apropia de casă, cu atât bucuria sa lăsa loc
îngrijorării şi gândurile care deja plecaseră spre România lăsau loc
altor gânduri cu privire la situaţia de acasă. Avea deja un băieţel şi trei
fetiţe şi soţia era însărcinată, aproape de sorocul naşterii. Ceea ce era însă
mai îngrijorător, soţia lui avea de mai mult timp o boală de rinichi. Mai
mult decât atât, între apropiaţii familiei, cu puţin timp în urmă, o
femeie suferind de aceeaşi boală, în momentul naşterii a murit din cauza
blocajului de rinichi. Datorită acestui fapt, rudele,
vecinii, cunoscuţii, n-au încetat de îndată ce au aflat de posibilitatea
venirii unui alt copil în familia Rusu, să-i sfătuiască să întrerupă sarcina.
Această campanie de intimidare nu şi-a avut efectul scontat. Sarcina şi-a
continuat cursul, părinţii punându-şi nădejdea în Dumnezeu, au rămas
ascultători de El. Însă o oarecare teamă şi-a făcut loc în inimile lor.
Vestea posibilei plecări din ţară a soţului, a fost primită cu
îndoială de soţia acestuia. În discuţia purtată în familie însă, în cele din
urmă s-a căzut de acord că Dumnezeu avea mai multă trebuinţă
de robul său în lucrul Lui, decât în situaţia familială creată, unde şi aşa
nu putea face mai mult decât s-o ducă la spital, în caz de nevoie. În
această situaţie au convenit să fixeze un ceas, la care să se roage amândoi
în acelaşi timp: fratele în România şi sora la Cernăuţi, pentru problema lor.
În prima duminică în care fratele Rusu se găsea pentru prima
dată în România, a participat la
slujba de dimineaţă, care era o slujbă
de căsătorie, în Biserica din Vicovul de Sus. Se căsătorea fratele Repta din
Şerbăuţi (actualmente emigrat), cu o fată a fratelui Matei Cornea.
După ce s-a sfârşit căsătoria, împreună cu alţi fraţi s-au îndreptat
spre Bilca, unde au participat la slujba de seară. La ceasul hotărât
(orele 21 seara), fratele Costan Puha care conducea slujba în acea seară,
fiind înştiinţat, a făcut apel pentru rugăciune, pentru o soră din Cernăuţi
care urma să meargă la maternitate. La acea rugăciune, fratele Vicovan
din localitate a avut o vedenie, pe care a mărturisit-o când s-au ridicat,
aproximativ în termenii următori: “S-a văzut o palmă albă, pe care erau
doi rinichi. Dintr-unul au ieşit două pietre mai mari, iar din celălalt trei
mai mici, după care s-a spus: Nu mâna omului va lucra, ci mâna lui
Dumnezeu, iar persoana în cauză va simţi aceasta.” Telefon pentru a afla
vești nu era la îndemână. Mobile nu existau iar convorbirile internaționale
se făceau cu programare de la oficiile telefonice județene.
După mai multe zile petrecute între fraţi, în lucrul Domnului, fratele
Jenică s-a întors acasă. Încă de pe drum s-a întâlnit cu cineva dintre
rudele sale care l-a înştiinţat că soţia lui a născut două fetiţe gemene şi
este în maternitate. Când a ajuns acolo, soţia lui văzându-l venind şi
gândindu-se la faptul că s-au mai adăugat două fete la cele trei pe care
deja le aveau, l-a întrebat: - Nu eşti supărat?
Răspunsul a fost că mai multe fete sau mai mulți băieți este o
problemă în mâna lui Dumnezeu, ceea ce era cu adevărat important
fiind sănătatea. Atunci sora Zâna i-a mărturisit că în seara duminicii fixate
pentru rugăciune, la ora convenită, fiind acasă pe genunchi, a trăit
momente deosebite, întreg trupul fiind cuprins de o putere
dumnezeiască, binefăcătoare şi mângâietoare. Din acea clipă durerile
de rinichi care în ultima vreme deveniseră chinuitoare, au încetat.
În timpul nopţii însă, la un
moment dat s-a trezit cu dureri mai
crunte decât cunoscuse vreodată. Orice mişcare era însoţită de noi
chinuri. Cu greu s-a dat la marginea patului unde a îngenunchiat înaintea
Celui ce s-a dovedit ani în şir alinarea celor fără alinare. În timp ce
se ruga cu lacrimi, înconjurată de chipurile liniştite ale copiilor ce
dormeau, a căpătat convingerea că de fapt, situaţia în care se găsea era o
operă a diavolului. Atunci şi-a mărturisit pe genunchi convingerea
că era vindecată şi s-a decis să se culce din nou, necedând durerii
cumplite ce o încerca, ceea ce a şi făcut. În cele din urmă cu buzele
strânse de durere şi cu ochii înlăcrimaţi a adormit.
Dimineaţa s-a sculat fără nicio urmă de durere, şi nici acum după
ani de zile, rinichii ei n-au mai cunoscut durerea… O mână albă…
mâna Medicului Suprem, Isus Hristos, a vindecat boala. În zilele
următoare a eliminat pietrele, lucru ce l-a simţit, aşa cum fusese vedenia.
A urmat o naştere uşoară şi au venit pe lume Lidia şi Lilia.
Parcurgând aceste rânduri, aş dori să observi situaţia critică în care
se găsea această familie. De asemeni aş vrea să observi că pe acest front s-
au luptat două puteri: cea a lumii, care sub presiunea dorinţelor de
comoditate şi frică de moarte, căuta să sugrume două fiinţe încă înainte
de a veni pe lume şi cea a ascultării de Dumnezeu, care a apreciat la
adevărata valoare lucrul Domnului pe de o parte (de meditat pentru
soţiile slujitorilor lui Dumnezeu care uneori pentru motive neînsemnate
pretind prezenţa soţilor în preajma lor) iar pe de altă parte şi-a asumat
riscul morţii de dragul Celui ce a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi
pământul”. Împrejurarea expusă mai sus
este reprezentativă, întrucât situaţii asemănătoare se întâlnesc destul de
des. Întrebarea care se pune este: “În viaţa ta care putere biruie? “
Consemnat de ####
Iulie 1979
17 Lumina Vechilor Cărări
HMK: Soră Amber, cum ai
ajuns să lucrezi între nomazii din
Tibet?
La vârsta de treizeci de ani
am devenit o creştină convinsă. Am
frecventat o şcoală biblică şi ştiam
că Dumnezeu mă cheamă într-o
misiune. În timpul studiilor am
simţit o chemare deosebită pentru
Tibet şi mi-am amintit de faptul că
încă de la vârsta de doisprezece ani
am fost fascinată la orele de
geografie de această ţară şi încă de
pe atunci mi-am propus să vizitez
cândva aceste locuri. Acum am
înţeles că Dumnezeu a vrut să mă
trimită acolo.
HMK: Povesteşte-ne, te
rugăm, câte ceva despre cultura
acestor nomazi.
Popoarele nomade ale
Tibetului trăiesc într-o zonă aflată
la o altitudine de 5500 până la 6000
de metri. Acolo se dă în fiecare zi
lupta pentru supravieţuire. Pe tot
parcursul anului, aceştia cresc iaci,
oi şi capre. Ei trăiesc în corturi care
sunt confecţionate din piei de
animale. Nu folosesc banii, ci îşi
rezolvă problemele printr-un
comerţ bazat pe schimb de produse.
Limba lor există doar într-o formă
vorbită (nu este scrisă), fiind nişte
fantastici povestitori de întâmplări.
Nomazii sunt budişti dar au preluat
şi o credinţă străveche din Tibet, pe
care au amestecat-o cu budismul.
HMK: Cum li se aduce
nomazilor Evanghelia?
Acest lucru este foarte
dificil. Însă ei iubesc foarte mult
poveştile şi au respectat faptul că şi
eu credeam în ceva. Viaţa mea
trebuia să slujească ca o Evanghelie
trăită în afară şi să fie un exemplu a
dragostei Domnului Isus.
HMK: Cum s-a ajuns după
mulţi ani la această descoperire
duhovnicească?
Un sigur nomad şi-a
deschis inima pentru Domnul Isus.
Din cauza aceasta el a fost exclus
din familia sa şi o dată chiar bătut
până aproape de moarte. Acesta a
vrut să pătrundă în mijlocul iernii
într-una din taberele nomazilor ca
să le povestească despre Isus. Am
mers şi eu cu el, astfel încât la data
de 25 decembrie 2012, am ajuns
într-una din taberele de iarnă. Ne
aşteptam ca acolo să găsim poate o
familie dar - surpriză mare - aici
erau adunate 25 de familii ! Fratele
meu în Domnul a simţit în acel
moment călăuzirea lui Dumnezeu şi
le-a spălat tuturor picioarele.
Nomazii sunt cei ce fac baie doar o
singură dată pe an – în august.
Această spălare a picioarelor le-a
provocat acestora o mare impresie.
A fost ca o mare descoperire şi
iluminare în minţile şi în inimile lor
şi lucrul acesta l-a făcut Însuşi
Domnul Isus. De multe ori le-am
povestit despre Domnul dar de
fiecare dată au ascultat doar ca
nişte budişti religioşi. Acum Isus
Hristos li s-a revelat plin de
dragoste, într-un mod concret şi
acest lucru a schimbat totul.
HMK: Puţin timp după aceea
a început prigoana chinezilor. Ce s
-a întâmplat mai exact în zilele
următoare?
Pe 5 ianuarie 2013 aceştia m-
au arestat şi m-au interogat. Apoi m
-au silit să recunosc şi să declar
nişte lucruri pe care nu le-am făcut
niciodată. Atunci Dumnezeu mi-a
amintit următorul lucru: „Eu sunt
cei pe care ei Îl prigonesc!” Acest
lucru m-a încurajat să rămân mai
departe tare în credinţă. Domnul mi
-a dăruit o dragoste deosebită
pentru schingiuitorii mei, dragoste
pe care n-am mai simţit-o până
atunci pentru nimeni. De fiecare
dată când mă loveau primeam o
nouă putere şi le spuneam:
„Domnul Isus vă iubeşte!” Domnul
Isus mi-a dat puterea să mă rog:
„Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce
fac !” Era pentru mine ca un fel de
izvor de putere care m-a ajutat să
înţeleg mai bine crucea Domnului
Isus şi prin ceea ce a trecut El
atunci.
HMK: Ţi-a fost sigur şi
frică. De ce nu ai putut spune:
„Dumnezeule, voia Ta să se facă?”
Chiar în primele zile mi-a
fost tare frică şi nu eram sigură
despre ceea ce trebuie să fac. Nu
puteam vorbi cu nimeni despre
acest lucru, doar cu Domnul. Dar
El mi-a spus clar: „Scrie declaraţia
şi recunoaşte pentru ce eşti cu
adevărat în Tibet. Eu îi iubesc pe
aceşti oameni şi doresc ca şi ei să
intre cândva în Împărăţia Mea.” În
Evanghelizare pe acoperişul lumii
Tibet (Interviu HMK)
Sora Amber a petrecut șaisprezece ani în Tibet şi le -a adus oamenilor de acolo Evanghelia.
După mulţi ani de slujbă cu jertfe şi implicaţii sufleteşti deosebite, ea a avut posibilitatea să trăiască
momentul în care Dumnezeu i-a dăruit bucuria unei descoperiri duhovniceşti. Totuşi după câteva
zile de la data acestui eveniment deosebit, ea a primit vizita poliţiei chineze.
fiecare zi Domnul îmi arăta ce trebuie să declar în
scris. În fiecare zi aceştia veneau şi rupeau hârtia
cerându-mi s-o iau de la capăt. Apoi au devenit tot mai
ameninţători începând chiar să mă lovească şi eu mă
rugam întruna: „Dumnezeule, te rog lasă-mă să mor !”
Atunci Domnul Isus mi-a zis: „M-au prigonit pe Mine.
Nu-mi împrumuţi Mie trupul? Ei Mă urăsc, nu vrei să-i
iubeşti în locul Meu?” Acesta a fost momentul în care
Dumnezeu mi-a dat putere ca să rezist. Simţeam cum
curg loviturile una după alta dar acestea nu mă mai
dureau aşa de tare. Domnul Isus mi-a spus: „Aşa sunt
cu ucenicii Mei când aceştia sunt prigoniţi. Şi iată că
aşa voi fi mereu şi cu tine. La fiecare lovitură poţi să le
arăţi dragostea Mea. Eu sunt cu tine.” Astfel că la
fiecare lovitură pe care o primeam puteam striga:
„Domnul Isus te iubeşte!” Au vrut să mă înjosească ca
femeie…
HMK: În Evanghelia după Matei Domnul Isus
ne făgăduieşte că vom primi cuvintele potrivite atunci
când vom fi schingiuiți. Ce înseamnă pentru tine acest
verset?
Acest verset m-a încurajat mult, astfel încât nu
am putut recunoaşte ceva fără aprobarea lui
Dumnezeu. El mi-a dat putere să tac, cu toate că
aceştia îmi aduceau nişte acuzaţii grave. Dar
Dumnezeu mi-a ţinut inima şi mi-a închis gura. El mă
cunoaşte şi în faţa Lui sunt neprihănită. Aceşti bărbaţi
nu mă cunoşteau de fapt. Diavolul făcea tot posibilul să
mă silească la o mărturisire falsă însă Dumnezeu a stat
între noi ca un scut. Am putut să mă încred în El
complet.
HMK: La sfârşitul perioadei de arest aceştia te-
au lăsat liberă şi ţi-au spus că nu mai ai voie să te
întorci niciodată. Ce aveau de gând prin această
declaraţie?
Eram uşurată că Dumnezeu a lucrat în aşa fel
încât eram liberă. Era însă foarte dureros ordinul de a-i
părăsi pe nomazii cu care m-am obişnuit aşa de mult.
Inima mi-e era frântă deoarece nu mai aveam voie să
mă întorc în această ţară. Întrebarea mea era: de ce s-au
petrecut toate aceste lucruri. Învăţasem limba şi
investisem aici ani la rând. Dar Dumnezeu mi-a spus:
„Încă nu a trecut totul. Am un plan şi mai mare cu
viaţa ta şi munca ta va fi şi mai măreaţă.”
HMK: Cum se face că astăzi lucrezi din nou cu
nomazii?
La Kathmandu am întâlnit pe proprietarul unei
agenţii de turism. Acesta mi-a dat un DVD despre
Nepal. „Ştiu că dvs. iubiţi oamenii din Tibet”, spuse el.
„Ştiaţi că aici în Nepal trăiesc aceleaşi popoare de
nomazi ca şi cele din Tibet?” Nu puteam pricepe! Apoi
am aflat că guvernele celor două ţări au hotărât de
comun acord să redeschidă după mulţi ani un traseu
comercial pentru triburile de nomazi, pentru ca aceştia
să se poată mişca liberi între cele două ţări.
HMK: Cum putem să ne rugăm pentru creştinii
din închisoare?
Ca Dumnezeu să-i capaciteze prin Duhul Său cel
Sfânt cu tot ceea ce au nevoie şi ei să rămână în
prezenţa lui Dumnezeu pe care trebuie să o simtă clar.
Pentru ca Dumnezeu să le dea o dragoste adâncă
pentru prigonitori. Să nu ne rugăm ca prigoana să se
termine. Prigoana solicită credinţa şi prin prigoană
Evanghelia se răspândeşte.
În româneşte de
Breabăn Vasile
Din „Vocea Martirilor”
Nr. 03/2016
18 Lumina Vechilor Cărări
Regulamentul concursului: „Cercetaţi Scripturile”
* Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice.
* Sunt premiaţi doar copiii cu vârsta maximă 18 ani.
* O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor secţiuni,
vor fi premiaţi.
* Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.
* Premiile constau în cărți şi jocuri Biblice.
* Se iau în considerare doar răspunsurile trimise la una din adresele de mai jos, până la data specificată în concurs.
* Răspunsurile care constau doar în referinţe biblice, fără o explicaţie ataşată, nu sunt punctate.
* Concursul se desfăşoară după Biblia, ediţia Dumitru Cornilescu.
* Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:
Destinatar: Ligia Ungureanu
O.P 51 – C.P 25, Bucureşti
sau: ligia.ungureanu@gmail.com
* Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi
Scripturile”!
Căpitan, era ofițerul garnizoanei romane sub comanda căruia erau o mie de soldați.
În Ierusalim era mare zarvă. S
-au adunat o mulțime de oameni din toate părțile. Au scos pe apostolul Pavel din templu și au încuiat imediat ușile, sub pretext că le-a spurcat sanctuarul. Însă ei îl urau pentru credința lui în Mântuitorul Isus. Și cum l-au văzut au și pus
mâna pe el. Au început să-l bată și voiau chiar să-l omoare.
Vestea aceasta a ajuns la căpitanul Claudius Lisias care era responsabil cu liniștea capitalei. El comanda garnizoana romană din Ierusalim și avea în subordine o mie de ostași. Căpitanul Lisias împreună
cu ostașii și sutașii săi l-au smuls pe Pavel din mâinile iudeilor furioși. L-a legat cu lanțuri și a dat ordin ca Pavel să fie dus în cetățuie și cercetat prin bătaie cu biciul. Pavel care era evreu, din seminția lui Beniamin (Filipeni 3:5) avea și
cetățenie romană, și când a aflat căpitanul acest lucru, a poruncit să fie dezlegat imediat și să nu mai fie bătut. Legea romană, nu permitea pedepsirea unui om înainte de a fi judecat.
Pavel a cerut
permisiunea căpitanului Lisias să vorbească iudeilor adunați acolo și căpitanul i-a permis; potrivit legii, avea drept să se apere. Pavel, în cuvântul lui de apărare le-a spus
iudeilor cum i s-a revelat Domnul pe drumul spre Damasc, când era prigonitor al creștinilor. Le-a mai spus și despre misiunea pe care a primit-o de la
Dumnezeu, de a duce mesajul mântuirii celor
care nu sunt evrei. Iudeii s-au supărat și mai tare când au auzit că Pavel predică Evanghelia și celor care nu sunt evrei, adică neamurilor
și au uneltit să-l omoare. Peste 40 de oameni s-au unit și le-au zis preoților: „împreună cu soborul, spuneți căpitanului şi rugaţi-l să-l aducă mâine înaintea voastră, ca şi cum aţi vrea să-i cercetaţi pricina mai cu de-amănuntul; şi până să
ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm.” (Faptele Apostolilor 23:15).
De acest plan ucigaș a aflat însă nepotul lui Pavel, fiul sorei apostolului. El a mers la căpitanul Lisias și în secret, i-a spus totul. Când au venit preoții cu cererea la
căpitan, el i-a refuzat fiindcă știa de conspirația lor. Căpitanul Lisias a chemat doi sutași și le-a spus să-și pregătească 200 de ostași, 70 de călăreți, 200 de sulițari și animale pe care să călărească Pavel, ca să-l escorteze la Cezarea, în siguranță,
chiar în noaptea aceea. Distanța era de aproximativ 100 de km. Apoi i-a scris o scrisoare guvernatorului Felix: „Claudius Lisias către prea alesul dregător Felix: Plecăciune! Acest om pe care l-au prins iudeii
era să fie omorât de ei; şi eu m-am dus repede cu ostaşi şi l-am scos din mâna lor, căci am aflat că este roman. Am vrut să aflu pricina
pentru care-l pârau, şi l-am adus înaintea soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea lor dar că nu săvârșise nicio nelegiuire care să fie vrednică de moarte sau de lanţuri. Mi s-a dat însă de ştire că iudeii îl pândesc ca
să-l omoare; l-am trimis îndată la tine şi am făcut cunoscut şi celor ce-l învinuiesc să-ţi spună ţie ce au împotriva lui. Fii sănătos!” (Faptele Apostolilor 23:26-30).
Pavel a ajuns cu bine la Cezarea. Știa că trebuie să spună despre Mântuitorul Isus și
guvernatorului Felix și altor demnitari. Domnul a fost cu Pavel în aceste încercări. El se folosește de oameni pentru scopurile Lui.
Căpitanul Claudius Lisias a fost omul prin care Domnul l-a izbăvit pe Pavel din mâinile
ucigașilor. Căpitanul și-a făcut datoria respectând legea și drepturile omului și nu s-a amestecat în problemele care nu făceau parte din responsabilitatea lui.
Învață de la acest căpitan să fii un om integru.
(corect, incoruptibil). Fă-ți datoria cu responsabilitate și nu te amesteca în lucrurile care nu te privesc! „Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l privește, este
ca unul care apucă un câine de urechi.” (Proverbe 26:17).
L. Ungureanu
19 Lumina Vechilor Cărări
Claudius Lisias – căpitan Faptele Apostolilor 21:30-40; 22; 23
1. Ce funcție avea Claudius Lisias, dar Felix? În ce
orașe își exercitau ei activitatea?
2. Care tânăr evreu a fost demnitar imperial pe
vremea a 4 monarhi ai lumii? Care sunt aceia? (27)
3. Cine și despre cine, a zis: „Binecuvântat să fie
astăzi Domnul care a dat lui … un fiu înțelept drept
căpetenie a acestui popor mare!”? (11)
4. Care tânăr evreu a dobândit o funcție înaltă în
guvernul egiptean datorită înțelepciunii cu care a fost
înzestrat de Dumnezeu? Ce funcție a avut el? (1)
5. Cine și cui a zis: „Tu ești ca un domnitor al lui
Dumnezeu în mijlocul nostru”? (1)
6. Ce calități deosebite avea Hanania, primarul/
căpetenia Ierusalimului prin care se distingea de mulți
oameni din vremea lui? (16)
7. Despre care monarh a zis Domnul Dumnezeu: „El
este păstorul Meu, și el va împlini toată voia Mea, el va
zice despre Ierusalim: Să fie zidit iarăși! Și despre
Templu: Să i se pună temeliile!” (23)
8. Cine era marele preot în vremea Mântuitorului
Isus și ce cuvinte a rostit acesta, echivalente unei
profeții? (43)
9. Cum se numește judecătorul care a rostit
condamnarea la moarte a Mântuitorului Isus, deși a
recunoscut că nu are dovezi care să justifice sentința?
Cum se numește locul unde exista scaunul de judecată?
(43)
10. Cum se numește evreul care a fost paharnic –
funcție de onoare și de mare influență asupra deciziilor
imperiale la curtea unui renumit monarh? Cum se
numea împăratul? (16)
11. Care tânăr evreu, devenit prin adopție prinț
egiptean, a renunțat la șansele de realizare și favorurile
de la palat, alegând să sufere împreună cu poporul lui
Dumnezeu? (58)
12. Cine a zis și în ce împrejurare: „Pe mai - marele
norodului tău să nu-l grăiești de rău”? (44)
13. Un împărat a rostit o pedeapsă pentru un
cetățean evreu, locuitor al Ierusalimului, condiționată
de părăsirea domiciliului - acuzatul a respectat
convenția 3 ani. a) Cum se numea împăratul, dar
acuzatul?; b) Ce faptă săvârșise acel om? (11)
14. Ca buni cetățeni, e necesar să știm cum să ne
purtăm față de conducerea statului, a orașului, și/sau al
satului în care locuim. Citește Romani 13 și scrie: a) Ce
atitudine să avem față de conducere?; b) Cine stabilește
funcțiile în care ajung oamenii?; c) Care este
ingredientul principal în împlinirea Legii?
15.Ca și copii avem și noi o poruncă care ne indică
de cine să ascultăm și, faptul că încălcarea ei ne
afectează starea de bine. Citește Efeseni 6 - Care este
porunca și ce promisiune avem pentru împlinirea ei?
20 Lumina Vechilor Cărări
CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”
Secţiunea: „Demnitari în vremea Bibliei”
„Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui
Dumnezeu pentu binele tău.” (Romani 13:3b-4a)
Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea (nr.cărții) şi povestirea de la „Rubrica copiilor – Claudius Lisias – comandant”
Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se
punctează.
Premianţii acestei luni:
Breabăn Ionuț - Vicovu de Jos; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos;; Deac Lavinia –
Orțișoara; Naia Miriam – Remetea Mare; Burlă Vasilică – Vicovu de Jos; Iorgovan
Naomi – Lugoj.
RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.05.2017!
21 Lumina Vechilor Cărări
1. Saul Faptele Apostolilor 9:1
2. Confecționer de corturi, colegi de breaslă: Acuila și Priscila
3. Seminția lui Beniamin, fariseu. Filipeni 3:5
4. Născut – Tarsul Ciliciei, crescut – la Ierusalim Faptele
Apostolilor 22:3
5. Gamaliel. Faptele Apostolilor 22:3
6. Să fie arestați și duși la Ierusalim cei ce urmează calea
credinței în Isus. Faptele Apostolilor 9:2
7. În Antiohia Pisidiei - Șă știți dar, fraților, că în El vi se
vestește iertarea păcatelor; și oricine crede, este iertat prin
El de toate lucrurile de care n-ați putut fii iertați prin Legea
lui Moise. Faptele Apostolilor 13:37-39
8. Nepotul lui Pavel – un plan de ucidere pus la cale de iudei –
căpitanului Claudius Lisias Faptele Apostolilor 23
9. Timotei Faptele Apostolilor 16:1
10. Eutih – la Troa Faptele Apostolilor 20:6-7
11. a) Filipi, b) fiindcă a eliberat-o de un duh rău pe o ocultistă,
c) Sila. Faptele Apostolilor 16
12. A vindecat un olog – în Listra cu Barnaba. Faptele
Apostolilor 14: 8-18
13. Faptele Apostolilor – doctorul Luca – 1. La învierea lui
Eutih, 2. În vizită la Filip evanghelistul.
14. Faptele Apostolilor 19:12 – „…peste cei bolnavi se puneau
basmale sau șorțuri, care fuseseră atinse de trupul lui și-i
lăsau boalele și ieșeau afară din ei duhurile rele”.
15. Felix – dregător, Agripa – împărat, Festus – dregător,
Drusila, Berenice, Cezar – împărat roman
16. Pe drumul spre Damasc, Domnul i-a ieșit înainte printr-o
lumină orbitoare și un glas i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce
mă prigonești”? - descriere personala
17. 13 epistole – Romani, 1Corinteni, 2Corinteni, Galateni,
Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni, 2Tesaloniceni,
1Timotei, 2Timotei, Tit, Filimon.
RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: BIOGRAFIA APOSTOLULUI PAVEL
După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au
determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să
scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.
Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:
32 RON pentru 1 abonament în România.
30 EURO pentru 1 abonament în Europa.
32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.
La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.
Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.
Preţurile fixate includ şi taxele poştale.
Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar
dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.
Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.
Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele
Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.
Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:
Gică Vişan
OP. 1 CP. 13,
Rădăuţi 725400
Jud. Suceava
Alianța Bisericilor Conservatoare propune o întrunire de slujbă pentru Bisericile românești din
Europa, în zilele de 29 și 30 mai. Gazda va fi Biserica „Maranata” din Londra, la adresa Dollis Hill Lane,
nr. 306; Nw26hh. Slujbele vor începe sâmbătă de la ora 10 dimineața, fiind zi de post. Cuvântul Scripturii
în jurul căruia ne propunem să ne strângem este cel din epistola întâia a apostolului Petru, cap. 4.7:
„Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, deci, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.”
Telefon de contact: Costel Moțac: 0044 7540 633706. Și Numele Domnului să fie binecuvântat !
Aşa vorbeşte Domnul:
Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună,
umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!
Ieremia 6:16
GICĂ VIŞAN
O. P. NR. 1 C.P. NR. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243
Colectivul de redacţie
Ioan Nemeş
Vasile Breabăn
Avram Senciuc
Lucian Claudiu Şandra
Gusti Cheţec
Iliuţă Petruneac
Gică Vişan
Vasile Şindilar
CUPRINS
GÂNDURI ?
ISUS MODELUL NOSTRU DESĂVÂRȘIT
CĂCI MAI MULT FACE O ZI...
ÎNCHINARE ȘI LAUDĂ ÎN NOUL LEGĂMÂNT
LINIUȚE DE DIALOG
ZORII CREDINȚEI ÎN PRAHOVA
ACOLO ÎȚI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!
IULIE 1979
EVANGHELIZARE PE ACOPERIŞUL LUMII
CLAUDIUS LISIAS CĂPITAN
CONCURS BIBLIC
CÂNTEC DE LUPTĂ
Cântec de luptă
„Puteți să ne chinuiți, să ne țineți pe cruci, să ne osândiți, să ne striviți… toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, vor fi un îndemn în plus pentru credința noastră. Ne facem chiar mai numeroși, ori de câte ori suntem secerați de martirajul
vostru. Sămânța este chiar sângele creștinilor.” Tertulian (Apologeticum 50:12-13)
Noi vrem să ne păstrăm credința,
Cu orice preț ne-ar fi cerut-
Chiar dacă-n lanțuri umilința Ne-ar cere cel mai greu tribut!
Noi vrem să alergăm 'nainte
În alergarea ce-am pornit-
Chiar dacă o lacrimă fierbinte
Ne-ar sta în ochi necontenit!
Căci vrem sub arcurile Porții Spre nemurire să pășim -
Chiar dacă reci fiorii morții
Ar fi cu groază să-i simțim!
Căci știm că acesta-i drumul care Au mers toți sfinții pân-la noi -
Chiar dacă încercări amare I-au copleșit cu-a lor șuvoi!
Hristos le-a fost Tărie-n toate
Și „Dor și Țel” sub asprii nori Și-n toate luptele purtate
Au fost și sunt biruitori!
Căci nicio lacrimă sub soare, Nici sângele ce-a curs curat-
N-a stins a lor încredințare
În cel Preasfânt și- Adevărat!
Din toate jertfele aduse, Cu sânge semănat din plin
Spre veșniciile nespuse
Se-nalță numele creștin!
Și-oricât au vrut prigonitorii
Să șteargă seminția lor- Jos, în țărână luptătorii
Au biruit cu Domnul lor!
Căci sângele le-a fost sămânța
Ce încolțea spre veșnic rod Și crește azi spre biruință
În orice limbă și norod!...
De-aceea vom rămâne-ntruna
Cu-același cuget neclintit,
Pân' vom primi și noi cununa Cu sfinții care-au biruit!...
Gh. Crăciun
top related