nomen artis. no. 10/26 luna octombrie, 2013 an. iii
Post on 02-Jan-2016
130 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
MEMBRI DE ONOARE :
Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România
Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa
Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România
Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al
Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală
Prof. univ. Elena Loghinovski – România
Mircea Aurel Buiciuc - România
Prof.dr. Terezia Filip, România
Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia
Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România
Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR
Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia
Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron
Mihai Cătrună
Mihai Păun
George Ghe. Ionescu
CASETA REDACŢIEI:
Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae
Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron
Secretar general de redacţie: Dorina Litră
Corector: Adrian Tucu, Ovidiu Cristian Dinică
Redactori: Odette Mărgăritescu,
Cristian Neagu,
Viorel Muha
COLBORATORI ASOCIAŢI :
Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -
Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –
România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York;
Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună
Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu
Editor on-line : - ing. Mihai Păun
E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com
E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com
Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit,
prin e-mail!
ANUL III, No. 10 / 26 - 2013
- luna octombrie –
număr aniversar – 3 ani de la apariţie
Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,la crearea
unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu
tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.
*** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.
Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 2
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
„Doar o singură dată voi trece prin viaţă. De aceea, dacă voi putea dărui puţina blândeţe, ori să
fac un bine cât de mic unei fiinţe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zabavă, pentru că
altă dată nu voi mai trece pe aici." William Penn
”Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea
ce se întâmplă în exterior.”
John C. Maxwell
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 3
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Tintoretto: Autoportret,
(1547-1548)
Pe numele adevărat: Jacopo Comin zis Tin-
toretto s-a născut la 29 septembrie 1518, Veneţia,
(d. 31 mai 1594, tot la Veneţia) a fost unul dintre cei
mai mari reprezentanţi ai Şcolii veneţiene1 de pic-
tură, marcând trecerea spre curentul manierist apă-
rut în perioada de maturitate a Renaşterii. În tine-
reţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl
său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă
îndârjire (in modo robusto) porţile oraşului Padova
împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume
de familie, Comin, familie originară din Brescia, a
fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator
al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publi-
cului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ia-
nuarie 2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintore-
tto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul
de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boian-
giu”=„tintore”). Încă din acea perioadă viitorul pictor
a început să studieze culorile, menţinându-şi această
preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale
artistice. E posibil ca artistul să fi moşte-nit de la
1 Renașterea venețiană sau Renascentismul venețian se referă la
perioada care a început în pictură cu Giovanni Bellini la mijlocul se-colului al XV-lea. După el, arta Veneției este revoluționată de către Giorgione, iar la începutul secolului al XVI-lea de către Tițian. Această eră este încheiată de Veronese și de Tintoretto, ultimul încetând din viață în anul 1594. Ei marchează trecerea spre manierism. În arhitectură sunt de remarcat construcțiile monumentale realizate de Pietro și Tullio Lombardo și - mai ales - de Andrea Palladio. Literatura s-a dezvoltat sub semnul umanismului, un rol important avându-l în-ființarea de către Aldo Manuzio în anul 1502 a „Noii Academii" (Accademia Aldina sau Aldi Neacademia), în jurul căreia s-au grupat Alberto Pio, cardinalul Pie-tro Bembo și alte personalități ale vieții culturale. În muzică, în perioada târzie a Renașterii, apare un grup de compozitori care dezvoltă stilul policoral și arta orchestrației, ca Andrea și Giovanni Gabrieli.
tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dina-
mic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demon-
strată în execuţia picturilor a fost supranumit şi „Il
Furioso”, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a
jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al
stilului baroc. Tintoretto şi-a dedicat artei toată
energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă
de o forţă dramatică unică.
Tintoretto şi-a petrecut copilăria între vase-
le cu vopsele ale tatălui său. Nu se ştie unde şi-a fă-
cut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt
apropiate de manierismul lui Parmigianino2 (1503-
1540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563).
Tintoretto şi-a format propriul stil, îndeosebi exer-
sând cu perseverenţă desenul, studiind sculpturile,
desenele şi gravurile colecţiilor veneţiene. În 1539
era deja un pictor independent, (cum reiese dintr-un
act elaborat de un notar public, în care se regăseşte
numele lui Tintoretto). Acesta avea pe atunci 20 de
ani şi locuia în Campo San Cassiano, în apropierea
podului care duce spre biserica Santa Maria Mater
Domini. În 1550 s-a căsătorit cu Faustina de Vescovi,
fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San
Marco.
Tintoretto: Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav, 1548
Cu doi ani mai înainte a executat pentru a-
ceastă instituţie compoziţia Minunea Sfântului Mar-
2 Girolamo Francesco Maria Mazzola (cunoscut şi sub numele Fran-
cesco Mazzola sau mai des /uzual/ ca Parmigianino („micuţul din Parma”) sau Parmigiano; (n.11 ianuarie 1503 – 24 august 1540) a fost un pictor italian manierist şi grafician activ în Florenţa, Roma, Bologna, şi în oraşul natal Parma.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 4
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
cu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav (Mi-racolo dello schiavo). Această operă, elaborată (la
vârsta de 30 de ani), a entuziasmat contemporanii, în
ea regăsindu-se echilibrul ideal: cantitatea şi cali-
tatea, culoarea şi forma, care sunt introduse în sce-
nă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu
concepţia structurală a tabloului. Scuola refuză to-
tuşi această operă, considerând-o prea originală. Nu
au lipsit şi alte critici. Astfel scriitorul Pietro Are-
tino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează
(„fa presto”) şi - din această cauză - înclinaţia spre
neglijenţă, care va dispare o dată cu vârsta matu-
rităţii.
De-a lungul vieţii sale, Tintoretto a lucrat
pentru diferite scuole veneţiene, care îşi pierduseră
în timp caracterul religios, transformându-se în in-
stituţii laice de binefacere cu mari resurse finan-
ciare, ca urmare a donaţiilor provenite din partea
membrilor şi a altor persoane caritabile. Calitatea de
membru într-o asemenea instituţie era o ches-tiune
de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social şi
financiar al unui cetăţean al Veneţiei, şi se obţinea
după o triere foarte severă.
În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide
să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul
sălii de şedinţe a comisiei de supraveghere din Al-
bergo. Se instituie un concurs în vederea executării
lucrării şi, înainte ca alţi pictori să-şi fi depus pro-
punerile, Tintoretto se prezintă cu o pictură ovală,
foarte elaborată şi într-un timp foarte scurt obţi-
nând astfel comanda. În 1565, o dată cu finisarea
primei părţi a acestei comenzi, Tintoretto devine
membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuţia
lui constând în decorarea sediului acestei instituţii.
Până în anul 1587 a realizat 58 de picturi pentru cele
două nivele ale clădirii, printre care se numără: Dru-mul Golgotei, Iisus înaintea lui Pilat, Închinarea păs-torilor, Botezul Domnului…
În sala Albergo, pe unul din pereţi se pot ve-
dea trei tablouri înfăţişând patimile Domnului: Dru-mul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca şi în alte creaţii târzii,
Tintoretto acordă o atenţie tot mai sporită surprin-
derii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduieş-
te să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful
blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor pro-
funde şi prin indicarea luminii în anumite părţi ale ar-
hitecturii. Tintoretto aşază culorile constructiv, pic-
tând spaţiile şi formele prin trăsături de penel
îndrăzneţe şi lungi.
Răstignirea, 1565, „Scuola di San Rocco”
Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat
şi astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui original,
pe zidul opus intrării principale. Printre cei asupra
cărora această pictură a avut un efect covârşitor, au
fost şi pictorii flamanzi Rubens3 şi Van Dyck4. În
această adevărată dramă a luminii şi a umbrei, Tin-
toretto ia poziţie în mod evident în favoarea con-
strucţiei bogate în detalii, care se deosebeşte de
structura teatrală şi geometrică a unor opere ante-
rioare. El ne invită să participăm la evenimentele în-
făţişate de el.
Tintoretto a condus un atelier de creaţie,
unde, alături de alţi ucenici, i-a iniţiat în arta picturii
şi pe proprii copii. Dintre aceştia, trei devin pictori:
Marietta, Domenico şi Marco. Situaţia lui financiară
se îmbunătăţeşte şi îşi permite să cumpere o casă pe
malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna
dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În
toamna anului 1579 Tintoretto primeşte o comandă
din partea prinţului Gonzaga de Mantova pentru
pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor
3 Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia - d. 30 mai
1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare. 4 Antoon van Dick (n. 22 martie 1599, Antwerpen – d. 9 decembrie
1641, Londra) a fost unul dintre cei mai mari pictori și creatori de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu „acquaforte”. Devine celebru în calitate de pictor al curții regelui Carol I Stuart al Angliei.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 5
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a su-
praveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil
aceasta este singura lui călătorie în afara Veneţiei.
Unii istorici de artă presupun că în tinereţe
ar fi vizitat şi Roma, lucru sugerat de influenţa evi-
dentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo a-
supra creaţiei sale. Printre compoziţiile alegorice şi
pe teme laice se numără lucrările: Crearea „Căii lactee”, Femei făcând muzică, Susanna şi bătrânii, Adam şi Eva, Hristos cu Maria şi Martha.
Hristos cu Maria şi Martha
Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto îşi
redactează testamentul în care îşi desemnează soţia
ca fiind principalul său moştenitor.
Câteva luni mai târziu se îmbolnăveşte în
cursul epidemiei de ciumă, iar după două luni, la 31
mai 1594 se stinge din viaţă la Veneţia, în vârstă de
75 de ani.
Este înmormântat în biserica Madonna
dell'Orto5.
Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu şi
Viorela Codreanu Tiron
5 Bibliografie - Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 1902-
1929; H. Tietze: Tintoretto. Londra 1948; Roberto Longhi: Pittura vene-ziana. Florența 1975; Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985; Astrid Zenkert: Tintoretto in der Scuola di San Rocco. Tübingen 2003.
Adam şi Eva
Cina cea de taină
Masacrul inocenţilor
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 6
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Iisus în faţa lui Pillat
Închinarea păstorilor
Venus surprinsă de Vulcan
Mai multe lucrări puteţi viziona accesând link-ul: http:
//www.wikipaintings.org/en/tintoretto/venus-and-mars-
surprised-by-vulcan#supersized-artistPaintings-241332
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 7
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Cititorii noştri au avut de multe ori, aproape
în fiecare număr al revistei, prilejul de a se întâlni cu
scrierile dlui. Eugen Cojocaru - colaborator preţios al
revistei noastre, care de fiecare dată ne încântă prin
scrierile sale. Vă propunem, prin urmare, la ceas ani-
versar să-l cunoaşteţi mai bine pe autor dându-vă şi
câteva date bibliografice:
Eugen Cojocaru (n. 11 decembrie 1955, la
Cluj) este scriitor, jurnalist, traducător, poet şi art-
promoter; aparţine generaţiei în blugi şi mai crede şi
azi în idealul Flower Power, ce face ca totul să fie
îmbibat de dragoste, de multă dragoste. Tocmai de
aceea îşi aminteşte cu drag de anii de studenţie, ce
vor rămâne un moment important pentru el. La Fa-
cultatea de Litere din Cluj-Napoca a avut profesorii
cei mai buni pe care şi i-ar fi putut dori un student.
Printre aceştia se numără Liviu şi Emilia Petrescu,
Octavian Schiau, Mircea Muthu şi D. D. Draşoveanu,
mari nume ale culturii române şi internaţionale. Das-
căl i-a fost din 1983 până în 1987 şi Constantin Noi-
ca - renumitul filosof. Cu aceeaşi plăcere, Eugen Co-
jocaru evocă şi atmosfera de efervescenţă culturală
din Clujul de-atunci, dominată de personalităţi ca A-
drian Marino, Augustin Buzura (cu care cititorii noş-
tri s-au „întâlnit în numărul trecut [n.n.]), Grigore
Zanc ori Ioan Bădică – creatorul unui prolific cenaclu
autohton. Evoluând într-un asemenea mediu, Eugen
Cojocaru avea deja, imediat după terminarea facul-
tăţii, în 1987, două cărţi „pe rol” la Editura Dacia – un
volum de istoria şi teoria artei şi un roman.
După revoluţia din decembrie 1989, la care a
participat activ, se vede nevoit să emigreze în Occi-
dent, pentru că vechea-noua putere nu îl agreează.
Aşa ajunge în Germania, unde locuieşte şi în prezent.
Zece ani de tăcere, în care publică totuşi, articole di-
verse teme, la ziare din ţară şi din străinătate, după
care, în 2001 îi apare prima carte. Este vorba de ro-
manul Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor.
Urmează altele şase…
Munca sa se concretizează pe de o parte în
beletristcă (povestiri, poezii, romane), iar de cealal-
tă parte în articole, reportaje, interviuri, critică de
teatru şi film, studii de istoria şi teoria artei. Acti-
vitatea sa a început încă înainte de absolvirea Fa-
cultăţii de Litere (Cluj-Napoca, 1987). În 2009, era
Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din
Germania şi Membru al Asociaţiei Internaţionale a
Artiştilor Români – LITERART XXI.
Începând din 1983 este corespondent la mai
multe ziare şi reviste din ţară – Faclia, Steaua, Tri-buna, Echinox, Napoca Universitară, după 1990 în
Familia, Poesis, Astra, România Literară etc. şi stră-
inatate – SUA, Germania, Canada, Danemarca, Franţa
ş.a.m.d.: Origini, Observator, Dorul, Cuvântul româ-nesc, Lumea românească, New York Magazin ş.a.m.d.
În 1989 în 22 Decembrie a fost printre cofondatorii
revistei săptămânale Atlas-Clujul liber, prima revistă
liberă, independentă, anticomunistă şi una dintre ce-
le mai bune la acea epocă în Transilvania şi în ţară,
unde a fost redactor-şef adjunct până în august 1990.
După 1990, a continuat activitatea jurnalis-
tică, publicând articole în calitate de corespondent
extern în Germania (România Liberă, Curierul Naţio-nal, Evenimentul Zilei, Ziua, Monitorul de Cluj, Ro-mânia Literară, Convorbiri Literare, Astra, Familia
etc.). A făcut numeroase lecturi şi interviuri pentru
presă, radio (Radio România, Radio România Inter-
naţional) şi televiziune (TVR 1, TVR Cultural ş.a.m.d.) în
ţară şi pentru presă si radio (SWR/Radio Contra,
Freies Radio Stuttgart, Deutsche Welle) în Germania.
În 1998 a terminat primul volum al unei pro-
iectate cvadrilogii a spiritului românesc decodat pe
linie ludic-ironică: Rezistenţa veselă sau d’ale bal-canismelor (Editura Clusium, 2000); 2003 apare vo-
lumul de istoria şi teoria artei: Arta – Concept şi is-torie - Editura Clusium; 2006 - BIG BANGS BACK
(Editura Ideea Europeană, Bucureşti), roman de e-
chidistanţă spirituală Est-Vest pe marginea Revolu-
ţiei din decembrie 1989 şi perioada de tranziţie;
prezent cu povestirea Die kühle des letzten Bildes/ RĂCOAREA ULTIMULUI TABLOU în antologia Ru-mänische Schriftsteller in Deutschland/Scriitori români în Germania (Editura Radu Bărbulescu, Mün-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 8
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
chen, 2006); PLIMBARE PE TĂIŞUL GÂNDULUI, E-
ditura Crigarux, Piatra-Neamţ), poeme; 2007 RO-MÂNIA - ŞOCUL VIITORULUI - Ideea Europeană,
Bucureşti, culegere de articole publicate între 1992-
2006: situaţia României în lume, cum este văzută din
Occident, politica Occidentului faţă de ea, eseuri
despre Zeitgeist-ul actual, despre situaţia inter-
naţională, etc. În anul 2008 - romanul ISUS – Editu-
ra Crigarux, Piatra-Neamt. De asemeni este prezent
în Antologii, spre ex.: Clujul din cuvinte – Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; 2009 piesa de
teatru în volum The windoors – and I kissed that heaven too despre renumitul solist Jim Morrison al
formaţiei The Doors, franceză, engleză, română,
(Editura Crigarux, Piatra-Neamţ); volumul de
povestiri Faţa nevăzută a lunii - Editura Pergamon,
Bistriţa; prezent în antolgia de lirică română tradusă
în germană. Transilvania; mon amour!, Hermannstadt;
2010; în Antologia lirică Jahrbuch für das Neue Gedicht - Editura Klaus F. Schmidt, Frankfurt/Main;
2011 Plimbare pe tăişul gândului – lirică, vol. 2,
Editura Crigarux; Liebe, Revolutionen und andere Freiheiten – traducere în germană a romanului Big Bangs Back, Verlag Radu Bărbulescu, München.
Arta - Concept şi istorie a primit premiul I
la categoria Eseuri & Critica de artă şi literară al
Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români –
LITERART XXI - 2003. Big Bangs Back a fost ales
de revista de cultură Discobolul drept cel mai bun
roman al anului 2006 şi a fost propus pentru Premiile
Uniunii Scriitorilor Români pe anul 2006. Premiul
Naţional de Spirit şi Umor „Ion Băieşu” la Gala Geo
Saizescu – 2011.
În ceea ce priveşte activitatea de
impresar de reţinut este faptul că din anul 2003
susţine direct atât arta plastică internaţională,
cât şi arta plastică din România - ca galerist şi
impresar - organizând numeroase expoziţii în
Germania, Belgia şi România etc.
***
Colectivul de redacţie îl felicită pentru
îndelunga-i colaborare şi îi urează „La Mulţi Ani!”
FFEEMMIINNIISSMM SSAAUU EELLIIBBEERRAARREEAA ((EEXXTTEERRII--
OOAARRĂĂ)) FFIINNAALLĂĂ AA „„ŞŞEEHHEERREEZZAADDEEII““
Autor: Eugen Cojocaru
Vă întrebaţi, bănuiesc „Ce legătură are cele-
brul personaj feminin al celor 1001 de Nopţi cu acest
subiect?!” Cunoaşteţi, însă, toţi povestea/ soarta ei.
La o lectură mai atentă se relevă şi o abordare in-
directă, dar, semnificativă, simptomatică a relaţiilor
„împământenite” între bărbaţi şi femei, începând cu –
acum multe mii de ani – patriarhatul: femeia este
supusă arbitrariului masculin - câteva sute de con-
soarte ale ei nu au supravieţuit nici prima noapte! -
ce se erijează într-un stăpân absolut. Mesajul codat
– la acest subiect - al acestor frumoase poveşti ori-
entale este fără dubii: Femei, singura voastră şansă
de a vă „salva”, de a vă „elibera” (şi împlini) sunt
avantajele farmecului feminin combinat cu calităţile
sale specifice: inteligenţa intuitivă, diplomaţia, simţul
practic, psihologic şi social!
Şeherezada este Mitul Femeii care reuşeşte
cu greu şi prin imense sacrificii să-şi câştige liber-
tatea interioară! Dar, şi aceasta nu este decât o pri-
mă treaptă în care ea îşi cucereşte doar o anumită
siguranţă a condiţiei sociale, fără să se poată vorbi
de o reală egalitate cu bărbatul, care este, în rea-
litate, stăpânul de facto al ei şi pe care ea trebuie
să-l (cuvânt atât de potrivit) slujească.
Eliberarea exterioară – vom vedea dacă e cea
definitivă – îi va reuşi mult-mult mai târziu, nu depar-
te de epoca noastră, în cadrul „revoluţiilor” gene-
raţiilor tinere în anii ’60.
În ciuda succesului acestei „Şeherezade”, ea
a fost doar o floare stingheră, ce nu a adus nicio pri-
măvară feminină majorităţii consoartelor de sufe-
rinţă, care din cauze cu totul „bărbăteşti”, au tre-
buit să plătească, în continuare, cu o moarte reală,
sau cu cea a personalităţii lor sacrificate, renegate,
înnăbuşite, ascunse de atâtea ori de-a lungul „amu-
zantei” Istorii a tristei soarte feminine.
Starea de lucruri este mult mai complexă,
mai complicată decât mentalitatea publică la putere,
decât gândirea şi prejudecăţile noastre pauşale de zi
cu zi, instaurate prin forţă şi forţa a mii de ani de
„obişnuinţe”…Să încercăm noi bărbaţii să fim o dată
sinceri – nu între noi înşine, unde, o facem cu plăcere,
chiar cu mândrie şi satisfacţie! – şi cu femeile şi să
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 9
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
recunoaştem că, după matriarhat (din păcate, nu se
cunosc „suferinţele” bărbaţilor în această formă de
societate, însă se bănuieşte că nu au trăit deloc aşa
rău ca „reprezentantele sexului slab” după instau-
rarea Puterii Masculine6) soaţele noastre au avut mai
mult sau mai puţin destinul bietei partenere dintr-o
mult mai veche poveste, dar mai puţin cunoscută:
De mult-foarte de mult trăia o familie pe o
insulă pustie. De multă vreme nu găseau nimic de
mâncare, cu toate că în fiecare dimineaţă, de la ră-
săritul soarelui până la apus, ba chiar mai târziu,
tatăl cu băiatul erau mereu pe drumuri în speranţa că
în sfârşit… Femeia rămânea întotdeauna acasă, ocu-
pându-se de grădină, de grotă etc. Într-o zi, după
două-trei săptămâni de zadarnice („Să nu vă prind pe
acasă până n-aţi prins ceva!” - le striga ea la plecare.)
drumuri istovitoare, tocmai apunea soarele într-un
măreţ spectacol roşiatic la capătul uriaşului ocean.
Cei doi cad extenuaţi pe nisip, rămânând multă vreme
nemişcaţi… După un timp, copilul se ridică să se mai
uite o dată şi strigă bucuros: „Tată, tată! Avem, în
sfârşit de mâncare… Ura ! Ura!” Acesta se ridică ne-
încrezător, duce palma la ochi şi vede o blondină fe-
nomenală, tânără şi bine făcută într-un bikini plesnind
de sănătate! „Tată, suntem salvaţi!”, ţopăia mereu
micuţul. „Da, răspunde bărbatul. Ai dreptate… Dar,
azi o mâncam pe mă-ta!”
Sunt curios câţi dintre „camarazii mei de ne-
bunii” vor mai recunoaşte mâine ceva… În secret, cu
multă diplomaţie şi mai ales în rândul claselor con-
ducătoare, femeia a fost, întotdeauna, ceva mai e-
mancipată, iar exemplele sunt, uneori, numeroase,
deşi se remarcă puternice con-traste între culturi
atât pe linie diacronică, cât şi sincronică.
Să începem, arbitrar, cu amazoanele, cu le-
gendara regină Semiramida, cu anumite faraoane ori
împărătese ale Chinei antice, să continuăm cu cele-
bra Cleopatra, regina Egiptului, ş. a. Ei bine, toate
aceste femei deosebite au ştiut să îmbine armele
specifice sexului frumos cu farmecul feminităţii pen-
tru a-şi adjudeca un rol de prim rang în disputele,
adesea crude şi dure, cu „jumătatea” ei mult mai pu-
ternică, ce nu a stat pe gânduri şi nu a suferit de
6 deci, să fi fost violaţi permanent, maltrataţi, bătuţi măr-albastru, lă-
saţi gravizi în plata Domnului, ori, singuri cu copiii vreme de zile-luni-ani-vieţi întregi… (n.n.).
prea multe remuşcări – vezi Henry al VIII-lea, acest
modern casap de „şeherezade” - spre a-şi folosi
muşchii la nevoie!
Chiar şi când a avut succes, când a reuşit să
devină/fie ea însăşi, femeia a sfârşit tot prin a fi „la
cheremul” şi victima intrigilor masculine pentru pute-
re, o figură revelator-emblematică constituind ne-
fericita Elena. Câteodată posteritatea retuşează cel
puţin în limbaj, ca în acest caz, luminoasa memorie a
unei femei care a vrut şi a îndrăznit să fie ea însăşi
şi să se împlinească în dragoste: soţie a unui rege
spartan, ea va rămâne în istorie ca „Elena din Troia”,
unde aparţine ea cu sufletul şi cu inima!
O învăţătură similară ne oferă faimoasa Cle-
opatra, ce a înfruntat mult timp cu succes pe cei mai
puternici bărbaţi ai lumii din acel moment (Cezar,
Antoniu şi Pompei) şi, cu toate că a lăsat moştenire
urmaşelor ei o maximă încurajatoare: „Dacă nasul
Cleopatrei ar fi fost puţin mai scurt, faţa lumii ar fi
fost cu totul alta!” - în ce priveşte posibilităţile şi
capacităţile lor, a trebuit şi ea să plătească cu viaţa
această îndrăzneală!
Să ne amintim cu admiraţie cazurile cunos-
cute în istorie în care femeile au dat dovadă de o
dăruire şi un curaj ieşit din comun! Iată doar două
dintre ele: acea curtezană a regelui babilonian, Rahel,
care, aflând de complotul celor ce urau poporul ei iu-
deu şi pregătindu-se să-l nimicească, le-a zădărnicit
planurile cu riscul vieţii. Sau mai cunoscuta împre-
jurare (evitată în discuţiile teologice) când, după
prinderea şi condamnarea lui Isus Cristos, singurele
care au rămas lângă el, înfruntând batjocura şi te-
roarea, au fost femeile şi singura care a crezut în
Învierea Lui şi care a luptat pentru recunoaşterea
acesteia de către Apostoli a fost tot o femeie: Maria
Magdalena!
La greci, femeia nu a mai jucat un rol aşa de
important, deşi, întâlnim acum primele mari poete,
mentore într-ale filosofiei ca Sappho etc.
În Imperiul Roman ea s-a amestecat pe faţă
şi mult mai des – începând cu sfârşitul Republicii - în
treburile oficiale, deşi nu aveau prea multe drepturi
recunoscute de cutuma şi dreptul civil roman ce per-
mitea, cum este binecunoscut, bărbatului să-şi repu-
dieze fără niciun motiv soţia.
În timp ce în Europa, femeia se mai bucura de
o anumită independenţă şi putere, în Africa şi mai
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 10
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
ales în Asia după răspândirea Islamului, ea a fost
redusă, treptat, la condiţia unui quasisclavagism. Nu
întâmplător aceasta este epoca ce a imortalizat tipul
„Şeherezadei”!
Dar şi în Europa soarta tovarăşei noastre de
viaţă a făcut un mare pas înapoi pe drumul ei de a-şi
cuceri drepturi egale cu „sexul tare”. Iar religia
creştină nu este deloc străină de această „asuprire
sexuală” prin teoria „păcatului iniţial” acordat atât
de generos şi pus sub „semnul Evei” şi al „şarpelui”…
În schimb, bărbatului i s-a rezervat – culme a făţăr-
niciei - locul şi rolul „bietei şi inocentei victime”! Aşa
s-a născut în istorie „vânătoarea de vrăjitoare”, iar în
limbaj o expresie ce denotează crunta şi nemiloasa
oprimare a unor ţapi... mai bine-zis capre ispăşitoare.
Încet-încet, începând cu Renaşterea şi con-
tinuând cu Secolul Luminilor femeile beneficiază din
ce în ce mai mult – în cadrul nobilimii şi al burgheziei
noi constituite şi sub presiunea acesteia din urmă –
de o educaţie aproape egală cu a „concurenţilor” din
tabăra opusă şi încep, iniţial mai timid, să se gân-
dească la emancipare, transformată într-o adevă-
rată luptă pentru drepturile lor, în special, în Anglia
secolului al 19-lea, răspândindu-se curând mai întâi în
Franţa şi ţările scandinave.
În această „mini-conflagratie” sexuală euro-
peană, un rol primordial l-au avut scriitoare ca suro-
rile Brönte în insulele britanice, George Sand în pa-
tria bon-goût-ului şi bon-ton–ului. Este cunoscut că,
din păcate pentru morala noastră de atunci, în
această perioadă multe dintre ele au fost obligate să
publice sub pseudonime masculine, altfel nu ar fi fost
posibil! Până în acest secol de referinţă, ele nu au
avut acest drept nici măcar sub pseudonim fiind pur
şi simplu exploatate de consorţi, fraţi etc. Abia de
curând s-au dezvăluit multe (câte se vor mai des-
coperi!?) asemenea cazuri, ca de exemplu celebrele
„scandaluri” cu: Clara Schumann - sora componistu-
lui, Nunerl - sora lui Mozart, soţiile lui Mendelssohn-
Bartholdy şi Bach, Rodin cu sora (vezi cunoscutul
film) lui Paul Claudel, sau al celebrei scriitoare (filmul
pe tema noastră a apărut nu de mult) Colette ş. a.,
unde „inocenţii/ nevinovaţii” au furat nu numai ideile,
ci, adeseori, şi lucrările lor artistice!
Pentru imensa majoritate a lumii masculine,
femeia a fost, dintotdeauna, o „mare necunoscută”,
însă nu deoarece ar avea într-adevăr mai multe e-
nigme decât noi, ci pentru că el nu se „oboseşte” să le
înţeleagă, purtat de mii de ani pe aripile comode ale
egoismului celui tare, ce nu se interesează şi nu are
nevoie să ştie cine-ce-cum-sunt-ce-vor cele mult mai
„slabe” decât „Marele El”! Ele au doar datoria să
asculte, să execute fără comentarii şi cu asta basta.
Până după Al II-lea Război Mondial, femeia a
trăit, deci, sub Semnul Şeherezadei. Abia după a-
ceea a reuşit ea să desăvârşească eliberarea inte-
rioară prin cea exterioară, dându-i, astfel, noi di-
mensiuni: astăzi o denumim EMANCIPAREA FEME-
II. Simone de Beauvoire a fost una din cele mai
faimoase combatante în acest domeniu. Este cunos-
cută şi ca epoca Flower Power/Make love not war…
Iar noi, bărbaţii – bucuroşi de „marile avan-
taje” la care visăm, în secret, întotdeauna, dar şi bul-
versaţi de noi dezavantaje, de pierderea clară a
hegemoniei sexuale milenare – am început să strigăm
deznădăjduiţi: „Emancipare-emancipare, dar s-o ştim
şi noi!”… Când ne-am trezit, ca după orice basm fru-
mos, a fost, din nou, prea târziu. Au încercat ei, în
sfârşit, să o studieze mai atent pe Vechea-Noua
Necunoscută, însă viaţa modernă cu viteza şi degrin-
golada ei şi a valorilor etice (multe impuse tot de el!)
nu l-au ajutat deloc şi nici nu i-au oferit condiţiile
propice, astfel că frustrarea nu a putut decât să
augmenteze în inversă proporţionalitate – a se vedea
studiile din Occident - cu „plăcerile” dorite şi aştep-
tate. De exemplu, eu nu mi-aş fi dorit să fiu în pielea
soţului Primei Ministre a Marii Britanii, Margaret
Thatcher, supranumită Cancelara de Fier.
Aproape toate bastioanele profesionale inex-
pugnabile ale mândrei masculinităţi – savanţi, medi-
cină, profesori universitari, şoferi, muncitori, astro-
nauţi, aviaţie, fotbal, box etc. - sunt astăzi, dacă nu
deja cucerite, cel puţin ameninţător subminate de
concurenţa feminină tot mai acerbă.
Dar, este cunoscut că orice lume a progre-
sului îşi are reversul medaliei mai puţin strălucitor:
străduinţa reprezentantelor sexului frumos de a fi
egale cu cel tare, de a avea succes în concurenţă cu
el, le-a obligat să împrumute, chiar să adopte (stră-
ine de spiritul ei) „armele” lui, ceea ce le-a atenuat
inconştient multe din graţioasele atribute specifice
feminităţii! Dacă orice „Şeherezadă” îşi atribuia
reuşita tocmai pe baza „armelor şi calităţilor” femi-
nine, epoca post-şeherezediană nu s-a (putut?!) îm-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 11
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
plinit decât în detrimentul lor. Este simptomatic
rezultatul la care au ajuns sociologii americani în anii
’90, ce au studiat un fenomen de masă în Statele U-
nite: foarte mulţi bărbaţi şi-au găsit ori îşi caută din
ce în ce mai mult consoarta printre popoarele Euro-
pei de Est şi Asiei de Sud-Est - mai ales thailandeze,
filipineze! În urma studiilor efectuate pentru a
lămuri cauzele, imaginea a fost surprinzător de
unitară: majoritatea, dacă nu toţi subiecţii interogaţi
au observat şi acuzat american women că sunt prea
independente, că nu le mai inte-resează familia, casa,
copiii, ci mai mult distracţiile, banii, că au devenit
egoiste, carieriste, mai puţin feminine – în realitate
atât de specifice... bărbaţilor! Răspândindu-se mai
nou şi în Europa de Vest, făcându-le să-şi piardă
calităţile pentru care au fost a-preciate până atunci
şi care mai sunt încă prezente în regiunile menţio-
nate. Bineînţeles, sunt necesare corecturi şi dife-
renţe etnice: de exemplu, franţuzoaicele, italiencele
şi le-au păstrat mai mult decât nemţoaicele, care
oricum, aveau şi înainte renumele de „mai bărbă-
toase”! Nu întâmplător, doar în limba germană s-a
câştigat, astfel, un nou cuvânt pentru asemenea
exemplare, „Die Emanze”, ce denotează acele per-
soane cu caracteristicile, deja, menţionate...
Acesta este preţul pe care îl plăteşte Fe-
meia Modernă Emancipată! Mişcarea de „eliberare
interioară şi exterioară” a fost şi este, fără dubii,
întru totul justificată după atâtea milenii de opre-
siune în care, nu contestă nimeni, au avut atât de
îndurat… Însă, ca orice suferinţă nedreaptă, a dat şi
aceasta naştere unor exagerări, căderi în cealaltă
exagerare/extremă tot de factură negativă!
Mult mai adecvat şi profitabil, mai plăcut
pentru ambele „tabere” ar fi cunoscutul, fiabilul drum
de mijloc al vechilor greci: o „desăvârşire” prin tră-
săturile atât de apreciate ale sexului graţios, pentru
ca Femeia să rămână, totuşi femeie în sensul bun,
frumos şi sănătos al armonizării şi întregirii „contra-
riilor”!
© Eugen Cojocaru
PPaattrruu rroommâânnccee ffaaiimmooaassee îînn lluummee
((ddaarr pprreeaa ppuuţţiinn ccuunnoossccuuttee îînn RRoommâânniiaa))
1. Elisa Leonida Zamfirescu:
prima femeie inginer din lume S-a născut pe 10 noiem-
brie 1887 în Galaţi. După termina-
rea liceului, a încercat să se în-
scrie la Şcoala Poduri şi Şosele din
Bucureşti, însă, din pricina prejudecăţilor a fost res-
pinsă. Aşa că a plecat la Berlin şi, în 1909, s-a înscris
la Academia Regală Tehnică. În momentul înscrierii,
decanul a încercat s-o convingă să renunţe, invocând
„cei trei K” (kirche, kinder, küche – biserica, copiii,
bucătăria) definitorii pentru profilul de atunci al
femeii. Elisa nu s-a răzgândit şi, în 1912 a absolvit cu
brio Academia, devenind prima femeie inginer din
lume. A fost şefă a laboratoarelor Institutului Geo-
logic al României şi, în paralel, a activat ca profesoară
de fizică şi chimie. A fost căsătorită cu fratele scri-
itorului Duiliu Zamfirescu, chimistul Constantin (Di-
dea) Zamfirescu. „Eu am luat lecţii cu tanti Lizi ani
de zile, era de o blândeţe extraordinară. Era pro-
fesoară la şcoala de maici de pe Pitar Moş şi mer-
geam adesea la ea pentru lecţii. Aşa am învăţat eu ce
înseamnă ingineria“. Duiliu Zamfirescu, care era mi-
nistru (n.r. – corespondentul ambasadorului) la Roma,
îi aranjase cumnatei sale să meargă la facultatea de
chimie acolo. Şi-a luat doctoratul şi i-a uimit pe ita-
lieni! „Eu, de la 14 ani, după-amiază mă duceam mereu
la ea, pe strada Salcâmilor. Aveau o grădină mare cu
un mic chioşc în mijloc. La intrare erau două ghiulele
mari şi, înăuntru, aveau un pian. Cum mai cântam la
pian acolo... Bine, asta până venea regele să mă ia cu
maşina“, îşi aminteşte Lascăr Zamfirescu.
22.. SSaarrmmiizzaa BBiillcceessccuu77::
pprriimmaa ffeemmeeiiee aavvooccaatt ddiinn
EEuurrooppaa şşii pprriimmaa ffeemmeeiiee
ccaarree şşii--aa lluuaatt
ddooccttoorraattuull îînn DDrreepptt S-a născut pe 27 aprilie
7 Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu) (n. 27
aprilie 1867 - d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume Doctor în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 12
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
1867, în Bucureşti. În 1884 s-a înscris la Facultatea
de drept a Universităţii din Paris. Decanul de atunci,
Edmond De Santerre, avea să declare: „Ne-am temut
să îi acordăm domnişoarei Bilcescu a-vizul pentru ce-
rerea sa, temându-ne că vom fi nevoiţi să facem poli-
ţie prin amfiteatre”. Mai mult: după ce a fost admisă,
portarului facultăţii nu i se dădea dreptul să îi per-
mită accesul în instituţie.
Aşa că românca a fost nevoită să se plângă
conducerii facultăţii, aducând ca argument faptul că
pe frontispiciul clădirii stă înscris „libertate, ega-
litate, fraternitate”. Şi astfel se face că, la încheie-
rea primului an de studii, Edmond De Santerre s-a
adresat tuturor studenţilor, menţionând „înverşu-
narea pentru care merită toate laudele şi conduita
exemplară” a Sarmizei, mulţumind tuturor băieţilor
pentru faptul că „au primit-o ca pe o soră”. O decla-
raţie primită cu aplauze de către toţi cei prezenţi. În
1887 şi-a luat licenţa în Drept, iar în anul 1890 doc-
toratul în Drept (cu doi ani mai devreme decât
Jeanne Chauvin8, prima femeie din Franţa care a
reuşit acest lucru). În 1891 a fost admisă în Baroul
Ilfov, dar, cu toate acestea, Sarmiza Bilcescu nu a
practicat niciodată avocatura.
3. Anna de Noailles: prima femeie comandor a
Legiunii de Onoare franceze şi prima femeie
primită în Academia Regală Belgiană
Anna de Noailles, fiica
prinţului Grigore Brâncoveanu, s-a
născut la Paris, pe 15 noiembrie
1876. Şi-a făcut debutul poetic în
1899, iar doi ani mai târziu, primul
său volum de poezii – Le Cœur innombrable – este atât de apre-
ciat încât devine prima femeie
admisă în prestigioasa Academie Regală Belgiană a
Limbilor şi Literaturii Franceze. Devine apoi membră
a exclusivistei Academii Franceze, care, în 1921, i-a
şi acordat Marele Premiu pentru literatură. Este, de
asemenea, prima femeie care a primit distincţia de
comandor al Legiunii de Onoare, iar Nicolae Iorga o
8 Jeanne Chauvin (n. 22 aprilie 1862 – d. 7 septembrie 1926) a fost a
doua femeie din Europa care a obținut o diplomă în drept (în Franța), în 1890, deşi la prima cerere de intrare in barou a fost respinsă.
considera „cel mai mare poet francez”, neuitând să
adauge că „dinspre partea tatălui este româncă”.
Anna de Noailles era admirată de mai toţi
marii artişti parizieni (Proust, Cocteau, Colette, Va-
lery, Gide, sunt doar câteva nume) iar August Rodin
i-a sculptat chipul în marmură (o operă de artă care
poate fi admirată la Muzeul Metropolitan din New
York).
44..VVeerraa AAttkkiinnss:: cceeaa mmaaii iimmppoorrttaannttăă ffeemmeeiiee--
ssppiioonn ddiinn cceell ddee--aall DDooiilleeaa RRăăzzbbooii MMoonnddiiaall
S-a născut în Galaţi, pe
16 iunie 1908 şi a emigrat în
Marea Britanie în 1933. Studiază
la Paris, la Sorbona, iar în 1941,
la întoarcerea în Anglia, se ală-
tură Serviciului de Operaţiuni
Speciale(SOE). Aici îi sunt încre-
dinţate cele mai sensibile misiuni: acelea de recruta
şi plasa femeile spion.
„De o inteligenţă feroce, comportament din-
tr-o bucată şi abilităţi de informator excepţionale,
Vera a condus nenumărate misiuni în anii ’30. După
ce a înaintat în poziţiile executive ale SEO, o agenţie
înfiinţată de către Winston Churchill, a devenit şefa
unei armate clandestine.
Echipa ei se înfiltra adânc în liniile inamice,
lua legătura cu luptătorii Rezistenţei, distrugea ţin-
te vitale, ajuta prizonierii Aliaţi să evadeze, asasina
soldaţi germani şi transmitea informaţii Londrei”, se
arată în cartea numită, cum altfel, Spymistress: The Life of Vera Atkins, the Greatest Female Se-cret Agent of World War II. S-a retras din ser-
viciul activ în 1947, într-un sat din Anglia, unde în
anul 2000, a şi murit.
Se spune că este una dintre femeile care au
inspirat celebrul personaj Moneypenny, frumoasa
secretară a şefei agentului James Bond.
Selecţie şi prezentare Eugen Cojocaru
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 13
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
William Cuthbert Faulkner
Scriitorul la care ne-am oprit
în această lună este William Cuth-
bert Faulkner9, prozatorul american
(laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul
1949), unul dintre scriitorii reprezentativi ai li-
eraturii americane din secolul XX. Modernismul lui
Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al lui
James Joyce10, ca model de artă roma-nescă.
Născut în 1897 în New Albany, William Faul-
kner şi-a petrecut - în micul orăşel Oxford din Mi-
ssissippi – copilăria, legănată de poveştile despre glo-
rioşii şi dezastruoşii ani ai războiului civil ale bă-
trânei negrese Caroline Barr, poveşti în care revenea
mereu figura legendară a străbunicului - colonelul
William Clark Faulkner aventurier, războinic şi scri-
itor de succes. (Unul din romanele acestui înain-
taş,The White Rose of Memphis -Trandafirul alb din Memphis, cunoscuse 36 de ediţii.) În timpul Primului
Război Mondial, nefiind primit ca voluntar în armata
americană, W. Faulkner se înrolează în aviaţia en-
gleză „Royal Flying Corps”, dar rămâne până în 1918
într-o tabără de antrenament din Canada. Se în-
toarce acasă, unde se înscrie la universitatea „Ole
Miss” dar după un an se retrage, neavând posibi-
litatea să-şi continue studiile. Nu văzuse Războiul
decât de departe, iar America o vedea de prea aproa-
pe. După sublinierea unor biografi, în această peri-
oadă începe a se accentua sentimentul dramei din
vieţile oamenilor şi meleagurile natale. Hrănit în ilu-
ziile gloriei apuse şi dezamăgit de viaţa mizeră a
Sudului - nici situaţia familiei sale nu era din cele mai
strălucite - tânărul Faulkner se refugiază în scrierea
unor versuri romantice sau ermetice. Preia postul de
diriginte al oficiului poştal al universităţii din Ox-
ford, publică o culegere de versuri The marble Faun 9 William Cuthbert Faulkner - n. 25 septembrie 1897 – d. 6 iulie
1962. ( Fotografie de Carl Van Vechten, 1954). 10
James Augustine Aloysius Joyce (n. 2 februarie 1882 – d. 13 ianuarie
1941) a fost poet și scriitor irlandez, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele: Portretul artistului în tinerețe (1916), Ulise (1922), Veghea lui Finnegan (1939).
(Faunul de marmură), 1924, şi apoi pleacă la New
Orleans. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Sherwood
Anderson11, cu ajutorul căruia îi va apare primul
roman Soldier's Pay (Plata soldatului), 1926. Călăto-
reşte în Europa, vizitând Italia şi Elveţia şi rămâne
câteva luni la Paris. Reîntors publică romanul Mosqui-toes (Ţânţarii), 1927, o imagine amară a mediului de
intelectuali snobi şi superficiali în care se învârtea.
La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale şi
va scrie.
În anul 1929, publică romanul Sartoris, mo-
ment crucial în creaţia sa, o reîntoarcere către isto-
ria legendară sau reală a locurilor natale, începutul
celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknopa-
tawpha. „Începând cu Sartoris, - avea să scrie Faul-
kner mai târziu -, am descoperit că merită să scriu
despre măruntul meu petec de glie natală şi că nu voi
trăi îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie
despre el”. După câteva luni apare Sound and Fury
(Zgomotul şi furia), prima carte a lui Faulkner care
are un deosebit ecou. De aici încolo, vreme de peste
treizeci de ani, scriitorul va constitui prin romanele
şi povestirile sale o mitologie a Sudului care va porni
de la date reale sau mitizate ale istoriei prezente şi
trecute ale acestei regiuni. Doar câteva din aceste
opere vor cunoaşte, la început, deosebita apreciere şi
recunoaşterea pe care o meritau. De abia în 1946,
publicarea unei antologii a scrierilor faulkneriene de
către cunoscutul critic american Malcolm Cowley,
The Portable Faulkner impune opiniei publice şi în
SUA un mare scriitor pe nedrept neglijat. De altfel
în 1949, Faulkner va primi Premiul Nobel, în acest fel
recunoaşterea unanimă încununând o vastă operă, o
fascinantă şi uluitoare epopee, evocare şi invocare a
omului care caută să-şi cunoască puterile, înfrun-
tându-se pe sine şi lumea, în lupta pentru afirmarea
valorilor umane.
Creând pe harta lumilor posibile comitatul
imaginar Yoknopatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o
ordine spirituală şi temporală minuţios şi inepuizabil
constituită, până la a înscrie oamenii şi întâmplările
acestui teritoriu legendar într-un prezent care se
numeşte eternitatea şi într-o societate care se
numeşte umanitatea. Ideea de a inventa acest ţinut
11
Sherwood Anderson (n. 13 septembrie 1876 - d. 8 martie 1941) a
fost prozator american. Scrierile sale dezvăluie tarele unei societăți tehnocrate, mentalitățile sterile și mediul represiv al marilor orașe.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 14
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Su-
dului american, i-a venit în urma unui vis, în care a
văzut un timbru emis de Poşta Yoknopatawpha. Nu-
mele său are evidente rezonanţe indiene. În urma
unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie
1962. ***
Printre romanele lui Faulkner traduse în
limba română amintim: Absalom, Absalom – (tradu-cere de Mircea Ivănescu, cu o posfaţă de Mircea Mihăieş). „Roman al voinţei supraumane – însetată nu
atât de putere, cât de glorie –, Absalom, Absalom! este istoria contorsionată a unui pariu existenţial
ratat. Personajul care se visa întemeietorul unei di-
nastii strălucitoare eşuează sistematic, în fiecare e-
tapă a existenţei sale. Printr-un joc subtil, autorul
demistifică imaginea iniţială, coşmărescă, a individu-
lui pogorât de dincolo, din spaţiul agresiv al necunos-
cutului.” (Mircea Mihăieş)
„Când un autor îşi ţine respiraţia timp de a-
proape 400 de pagini, el aşteaptă pe bună dreptate
din partea cititorilor să atingă acea stare de obo-
seală al cărei simptom e pierderea răsuflării. Însă
stilul şi metoda lui Faulkner conţin atâta magie, încât
cititorul devine doar un tovarăş de gâfâială, care
răsfoieşte cu nesaţ paginile haotice spre a descoperi
următoarea tragedie înspăimântătoare care va zdro-
bi un grup de nevrotici respingători şi inumani.” (A.B.
Bernd)
Zgomotul şi furia este o carte genială, a-
proape în întregime pentru modul în care este struc-
turată. Ştiind că o întâmplare are loc în felul în care
este ea percepută, Faulkner împarte romanul în pa-
tru părţi, fiecare având un narator diferit. Moder-
nismul reiese, printre altele, din împletirea a două
moduri de expunere, cel la persoana întâi, bazat pe
aceeaşi tehnică exploatată de Proust în În căutarea timpului pierdut şi cel la persoana a treia, al auto-
rului omniscient. La bază, povestea nu este diferită
de celelalte romane ale lui Faulkner, a căror acţiune
are loc în acelaşi Yoknapatawpha. După războiul civil,
Reconstrucţia găseşte marile familii aristocrate
sudiste într-un declin total, cu valorile şi codurile lor
spulberate, încercând mai mult, sau mai degrabă mai
puţin să salveze ceea ce nu a rămas decât o umbră.
Familia Compson se încadrează cu succes în aceeaşi
categorie. Tatăl este alcoolic, mama este ipohondră
şi egocentristă, fratele cel mare, Quentin, un
deprimat încercând fără succes să ţină familia pe
linia de plutire; Caddy, obsesia fraţilor, rămâne
însărcinată mult prea devreme, fapt care declan-
şează „acţiunea” romanului; Jason, al treilea frate,
este incapabil de orice sentiment de afecţiu-ne şi se
remarcă prin avariţie şi o ură profundă faţă de cei
care îl înconjoară; Benjy, cel mai mic dintre fraţi,
este bolnav mintal şi castrat în timpul copilă-riei; şi
nu în ultimul rând, Domnişoara Quentin, fiica lui
Caddy, care o ia pe urmele mamei sale. După cum spu-
neam, romanul este împărţit în patru părţi. Prima,
este narată de Benjy, singurul care pare să „simtă”
când se petrece ceva rău, dar care din păcate nu
poate exprima ceea ce simte. În a doua parte nara-
torul este Quentin, singurul care „vorbeşte” în 1910,
şi nu în 1928, ca restul naratorilor. În a treia parte
este expusă, în acelaşi mod subiectiv percepţia lui
Jason asupra celor întâmplate, iar în a patra parte,
autorul, prin vocea naratorului „atotcunoscător” o
pune în centrul povestirii sale pe Dilsey, negresa care
îi creste pe toţi cei patru copii şi singurul per-sonaj
în care se mai regăsesc valorile pierdute ale Sudului. (Recenzie de: Raluca Alexe)
„Sartre care a găsit în Zgomotul şi furia o
mai mare semnificaţie universală decât a bănuit Mal-
raux în Sanctuar, a considerat opera lui Faulkner
drept cea mai strălucită soluţie a problemei timpului
în romanul contemporan... Toate la Faulkner se în-
torc spre om ca un conflict care tinde să se exprime
ca istorie... Lumea lui Faulkner e pasionată, umană,
reală, solid înrădăcinată în... voinţa umană... Faulkner
a personificat îndrăzneala imaginaţiei şi forţa stilului,
amintiri şi dureri profund interiorizate, adevărata
trudă a experienţei Sudului, sânge, pământ şi fră-
mântări... Personajele sale vor medita continuu la
consecinţele acţiunilor lor - nu în speranţa de a mic-
şora ceea ce de la început a fost dincolo de ei - ci din
nevoia inevitabilă a gândirii de a trăi cunoscând con-
secinţele acţiunii... Faulkner a demonstrat un simţ
shakespearian al limbii, paralelă cu acţiunea, un alt
mod de acţiune, capabilă de a scrie istoria, dar nu să
o modifice.” (Alfred Kazin)
Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 15
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
DUILIU ZAMFIRESCU ŞI
HENRIETTA ALLEVI rubrică realizată de Mihai Ştirbu
Cine spune „Duiliu Zamfirescu” spune, ime-
diat, şi „Tănase Scatiu”! În conştiinţa comună, per-
sonajul care a rămas „tipul arendaşului lacom de câş-
tig şi grosolan” a pus în umbră nu doar alte perso-
naje ale ciclului Comăneştenilor, dar şi pe cel al unui
personaj de-a dreptul uimitor şi despre care circulă,
încă, numeroase prejudecăţi.
Un om al vremurilor lui, un om care a ştiut să
trăiască, prozatorul, poetul dramaturgul şi diploma-
tul Duiliu Zamfirescu a fost un monden al Bucureş-
tiului, client al grădinilor de vară, admirator al doam-
nelor şi domnişoarelor vremii, care se purta curte-
nitor, şi era gătit conform modei timpului. Afişând
spiritul combativ al vechilor cavaleri hispanici, mânu-
ia spada. Mergea la patinaj, a fost şi diplomat, încât
te întrebi când a mai găsit timp şi pentru scrierile lui,
care pot fi considerate o adevărată frescă a sfâr-
şitului veacului XIX, şi nu numai. Este cunoscut mai
ales datorită scrierilor Viaţa la ţară şi Tănase Sca-tiu, care împreună cu romanele: În război, Îndrep-tări, Anna, Ceea ce nu se poate, fac parte din Ciclul
Comăneştenilor.
Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octom-
brie 1858, în cornuna Plăineşti în fostul judeţ Râm-
nicu-Sărat, azi Dumbrăveni, judeţul Vrancea. Tatăl
său, Lascăr, arendaş şi proprietar agrar, era nepotul
lui Gheorghe (stabilit lângă Focşani), descendent al
unei familii fanariote, care trecuse pe malul stâng la
Dunării în secolul XVIII. Mama lui Duiliu - Sultana
(născută Mincu), era sora cunoscutului mare arhitect
Ion Mincu, şi a pictorului Ştefan Mincu. Trăind într-
un mediu deschis spre cultură, (tatăl său era om cu
studii, cunoştea patru limbi străine), din copilărie s-a
familiarizat cu limba franceză, cu muzica. L-au in-
fluenţat, în formarea sa, şi multele calităţi şi preo-
cupări artistice ale mamei. Scriitorul a fost cel mai
mare dintre cei şapte copii ai familiei Lascăr şi Sul-
tana Zamfirescu.
A urmat şcoala primară la Focşani în peri-
oada 1865-1869, apoi gimnaziul între 1869 -1873.
Pentru studiile liceale a mers la Bucureşti, la Liceul
„Matei Basarab” (secţia umanistă), între anii 1873 şi
1876, unde a susţinut şi examenul de bacalaureat.
Din acea perioadă datează primele sale încercări lite-
rare. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucu-
reşti în perioada 1877 – 1880, fiind şi auditor la
Facultatea de Litere şi Filozofie. La terminarea fa-
cultăţii, a susţinut Teza de licenţă: „Despre efectul
mandatului în privinţa terţelor persoane”. După ab-
solvire, a fost numit supleant de ocol la Judecătoria
din Hârşova. În 1881, a fost numit procuror la Târ-
govişte, dar a demisionat din cauza neînţelegerilor cu
ministrul de Justiţie. În 1882 a predat, pentru scurt
timp franceza, şi a practicat o vreme avoca-tura la
Focşani. S-a stabilit la Bucureşti, într-o zi a anului
1882, în calitate de redactor la ziarul România liberă,
unde semna - cu pseudonimul de scriitor şi gazetar
Don Padil -, rubrica mondenă, intitulată pe rând
Palabras şi De las palabras. Debutul său ca poet, s-a
produs în revista Convorbiri literare, în 1884.
Contextul politic fiindu-i favorabil, poate şi
structura sa psihică fiindu-i de aşa natură, în 1885 a
reuşit la concursul pentru ocuparea funcţiei de ata-
şat de legaţie. Vreo trei ani a activat la Ministerul
Afacerilor Străine, în acelaşi timp predând limba
română la Liceul „Sfântul Gheorghe”. Din 1888, con-
form formaţiei sale umaniste, şi-a început cariera de
diplomat, ca secretar al Legaţiei Române la Roma. Din
1892, a fost detaşat la Atena şi Bruxelles, iar în
1906 din nou la Roma, a fost numit secretar general
al Ministerului Afacerilor Străine. Contextul politic
fiindu-i prielnic, în 1909 a fost numit ministru pleni-
potenţiar, delegat al României în Comisia Europeană a
Dunării, cu sediul la Galaţi, şi în Comisiunea mixtă a
Prutului. În 1902 a concurat, cu romanul „În război”,
pentru premiul Academiei, dar a pierdut în favoarea
lui Ioan Slavici. În 1908 a fost ales membru al Aca-
demiei Române, cu 24 de voturi pentru şi 4 contra,
iar în 1916 a fost numit preşedinte al Societăţii Scri-
itorilor din România.
Vremurile fiind tulburi, în 1916 s-a văzut ne-
voit să se refugieze la Odessa până în 1918, când a
revenit în ţară, la Iaşi, unde a fost ales vicepre-
şedinte al Academiei Române. În acelaşi an a intrat în
politică, în Liga Poporului a generalului Al. Ave-rescu.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 16
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
În 1920 a devenit senator de Vrancea, fiind ales de
8596 de votanţi din 12.650. În guvernul Ave-rescu a
fost şi ministru de externe. Tot în 1918, Duiliu
Zamfirescu a ajuns la Chişinău, în calitate de trimis
plenipotenţiar al guvernului Averescu pe lângă auto-
rităţile Basarabiei, instalate în urma revoluţiei bolşe-
vice şi a impunerii ideii leniniste de autodeterminare
din Imperiul ţarist. Plecat din ţară în 20 februarie
1918, a revenit în acelaşi an, în luna mai.
În contrast cu cariera sa de diplomat, se
pare că gazetăria, aşa cum o făcea el, era orientată
doar spre subiectele care vizau viaţa boemilor con-
temporani. A fost, vreme de 14-15 ani, un adevărat
cronicar al Bucureştiului la început de veac. Oraşul
era vulcanic, avea multe hoteluri, cele mai multe pe
Calea Victoriei: „Bulevard”, „Metropol” „Capşa”, „Broft”,
dar şi cafenele, cofetării şi restaurante: „Hugues”,
„Fialcovski”, „Imperial”, „High-Life”, „Iordache” sau
„Enache”). Întreaga sa existenţă, prin eleganţa voit
ostentativă, nu scăpa condeiului adversarilor literari,
care-l înfierau prin gazetele vremii, prin caricaturi
sau cuvinte acide („odată intrat în vreun local, îşi
ridica pălăria, scoţându-şi tacticos mănuşile, una câte
una, deget după deget” - Nicolae Petraşcu). Asemeni
lui Théophile Gautier, teoreticianul romantismului li-
terar francez, se îmbrăca extravagant, confirmându-
şi imaginea deja formată printre contemporani.
Dorinţa de a se implica în viaţa publică prin
diplomaţie, presupunea pentru Duiliu şi o orientare
politică, pe care poate ar fi avut-o oricum. Ca un con-
servator care se respecta, ataca prin articole viru-
lente, oameni politici (liberali) de largă notorietate,
ca Anastase Stolojan şi Nicolae Fleva. Dar, ultimul, i-
ar fi putut fi adversar la scrimă, asemeni lui I. Sta-
vri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial, ca-
re în 1882 îl acuzase din cauza unor articole care-l
atacaseră. Acest prim duel „la propriu” i-a creat o
primejdioasă reputaţie de spadasin, atrăgându-i şi o
poreclă ironică, derivată din prenumele său: „Duelius
Superbus”.
Opera sa scrisă este complexă, prin trecerea
cu uşurinţă de la poezie la proza tip „sagă” (care se
apropie de inima oricui), filosofică, de dragoste dis-
cretă – trăită cu sensibilitate şi simţire şi delicateţe,
dar şi la piese de teatru.
Dar şi realitatea inedită, surprinsă în timpul
peregrinările prin localurile şi parcurile Bucureştilor,
i-au inspirat vii tablouri literare, redate cu acura-
teţe cinematografică. Carnavalurile, balurile masca-
te din „lumea bună”, mascaradele groteşti de mahala
care-l inspiraseră pe Caragiale, aveau să fie sur-
prinse şi-n cronicile lui Duiliu Zamfirescu. Atent, tre-
când peste repulsia creată de ce vedea, consemna
totul: „Văzut-am călugăriţe jucând sârba şi bând vin
din comanace, văzut-am militari căzând sub masă şi
dând bună dimineaţa cu picioarele camarazilor lor,
văzut-am copii abia mijindu-le mintea, beţi într-aşa
grad, încât te-apuca mila... în sfârşit, multe se pot
vedea toamna la Filaret.”
Fiind şi patinator, Duiliu nu putea să nu re-
marce, ironic, ceea ce se întâmpla la concursul de pa-
tinaj organizat iarna pe lacul din Cişmigiu, care:
„trânteşte pe fiecare zi câte patru duzine de cu-
coane, fără milă pentru picioruşele fragede puse în
fiare şi fără condescendenţă pentru bieţii bărbaţi,
cari văd cum cad jumătăţile lor şi nu se supără.” Nici
prezenţele masculine nu erau omise: „Cele mai năz-
drăvane figuri, supte de veghere sau de suferinţe,
umflate de somn sau de bătrâneţe, plouate; nehotă-
râte, aşezate pe umeri robuşti sau slăbănogi, ducând
un spate ghebos sau decorat, furnica în sus şi în jos,
având fiecare aerul de a ţine în stăpânirea sa cel pu-
ţin o jumătate din imperiul rusesc. Militari, zarafi,
toptangii, studenţi, slujbaşi, advocaţi, braşoveni, cri-
tici, ingineri, tutungii, poeţi, băcani, profesori şi câte
mai câte bresle, care vin să adauge câte ceva, din
propriul lor haz sau ridicol...”
În „Literatorul” din 10 februarie 1880 (an. I,
nr. 4), i-a apărut, prefaţată de o notă entuziastă a lui
Macedonski, poema byroniană Levante şi Calavry-ta.
În aceeaşi publicaţie, în 1882 i-a apărut o piesă
denumită: O suferinţă. În ordine cronologică, în mar-
tie 1883 i-a apărut primul volum, denumit Fără titlu, cu poeme şi nuvele. Pentru că şi teatrul îi era aproa-
pe de suflet, pe 19 ianuarie 1884 s-a ridicat cortina
pentru piesa sa de teatru Prea târziu, scrisă împre-
ună cu Ştefan Vellescu. În acelaşi an i-a apărut un
roman, În faţa vieţii, care a fost primit cu rezervă
de critica vremii, însuşi Dobrogeanu Gherea criticân-
du-l aspru pe scriitor în Contemporanul. În 1888 şi-a
grupat câteva nuvele (printre care Noapte bună, Lo-cotenentul Sterie, Spre mare, Conu Alecu Zăgănes-cu şi Subprefectul), într-un volum cu titlul predes-
tinat: Novele. Tot la Roma a tradus patru cânturi din
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 17
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Leopardi, pe care le-a publicat în 1891 în Convorbiri literare. Spre sfârşitul anului, i-a apărut romanul Lu-me nouă şi lume veche.
În 1894 şi 1895 a publicat volumul de poezii
Alte orizonturi, iar în Convorbiri literare i-a apărut
romanul Viaţa la ţară, care nu putea fi primit decât
bine de critici şi de cititori. Consecvent, spre sfâr-
şitul anului, în noiembrie, tot în Convorbiri literare şi-
a publicat continuarea Vieţii la ţară, romanul Tănase Scatiu. Prolific, tot în aceeaşi lună noiembrie i-a apă-
rut un nou volum, Novele romane. Şi-a continuat acti-
vitatea de publicist, în 1897 apărându-i volumul Im-nuri păgâne şi romanul În război.
Alte scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu sunt: volumul Poezii nouă în 1899, versiunea în franceză a
romanului În război - Temps de guerre (martie 1900,
la Editura Ollendorf), romanul Îndreptări care a
început să apară din noiembrie 1901 în Literatură şi artă română, studiul Literatura românească şi scriitorii transilvăneni, în Revista idealistă (an I,
tom. III, nr. 7, septembrie 1903, primele capitole din
Anna sau Ceea ce nu se poate în numărul jubiliar din
1906 al Convorbirilor literare (40 de ani de apariţie),
romanul Tănase Scatiu în volum, la editura „Alcalay”
în 1907, romanul Îndreptări - în volum la editura
„Alcalay” în 1908, în volum Anna sau Ceea ce nu se poate, Lydda şi Furfanţo (Trei novele) în 1911, piesele de teatru O amică şi Lumină nouă (1912), şi
Poezia depărtării (1913), volumul de poezii Pe Marea Neagră (1919), volumul de povestiri şi amintiri din
cariera diplomatică O muză (1922).
De mirare, după ce ai aflat despre ascen-
siunea în diplomaţie şi-n lumea poeziei şi a teatrului,
să ţi-l închipui pe Duiliu Zamfirescu catalogat de
majoritatea contemporanilor drept „snob”, „îmbrăcat
după ultima modă, tânăr, frumos, cu trecere la…
doamne, cu aere de aristocrat, care avea cu totul şi
cu totul alte idealuri feminine, în dorinţa de a parveni
în ceea ce el credea a fi înalta societate” (history-
cluj.ro Istoria cuplurilor - Lucian Nastasă). Sau, poa-
te nu-i de mirare, fiindcă „şi proza se leagă de
asiduitatea cu care frecventa saloanele literare ale
timpului, patronate de distinsele doamne ale Bucu-
reştilor amurgului de secol XIX”.
Se pare că cea care-i atrăsese atenţia în
timpul şederii la Hârşova, după ce terminase facul-
tatea, a fost Eliza Ioanid cu care trăise un scurt
episod romantic, terminat printr-un eşec sentimen-
tal care i-ar fi tulburat lui Duiliu Zamfirescu tine-
reţea. Ei i-a fost dat să se căsătorească din conve-
nienţă cu un tânăr bogat, şi să se stingă prematur în
insula Corfu, din cauza tuberculozei.
După sosirea la Bucureşti, Duiliu era dornic să
se familiarizeze cu cele mai diverse medii, să-şi lăr-
gească cercul de relaţii şi cunoştinţe, participând la
seratele literare desfăşurate în diverse locaţii, evi-
dent ale celor care-şi permiteau (sau îşi doreau…) să
aibă mulţi musafiri tineri, care puteau fi gălăgioşi,
puteau să bea sau să fumeze prea mult. Efectele a-
cestui efort constant de socializare, lăsând la o par-
te flirtul şi aventura de salon, s-au observat mai
târziu, când tânărul experimentat în toate şi-a înce-
put cariera diplomatică de succes. În salonul Elenei
Miller Verghy, directoarea pensionului de domnişoa-
re din strada Primăverii, se întâlnea cu colegii în ale
scrisului: Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu
Delavrancea, Anghel Demetriescu, Virgil Arion sau
Ştefan Sihleanu. Serile literare, condimentate cu
muzică şi atmosferă de bal, se desfăşurau şi-n sa-
lonul doamnei Zoe Mandrea, aflat pe strada Fântânii
(actuala stradă General Berthelot). Acolo, Duiliu
Zamfirescu se manifesta ca un om de lume şi-şi va fi
exersa talentele de bun dansator. Intenţionând să se
perfecţioneze în mondenităţi, dar şi-n ceea ce însem-
na comportament elevat şi maniere, frecventa şi sa-
loanele oficialităţilor vremii, de exemplu cel al gene-
ralului Alexandru Candiano-Popescu, aghiotantul re-
gelui Carol I, şi al soţiei acestuia. Aceste „popasuri”
şi vizite cu caracter monden, (semnalate de Nicolae
Petraşcu, unul dintre prietenii săi), dovedesc faptul
că într-adevăr, Duiliu avea intenţia de a-şi per-
fecţiona comportamentul, pentru a se descurca în
orice fel de medii.
Iată cum descria Duiliu Zamfirescu, atmos-
fera Bucureştiului de la sfârşitul secolului XIX: „Aci
se dezlănţuiau patimile aprinse în ungherele gale-
riilor de prin teatru, se întindeau mesele cu tot soiul
de excitante şi mai cu seamă de vinuri ce înfundau
cabinele de consumatori de toate nuanţele, perechi,
perechi, şi până la ziuă orgia ţinea într-una, stingân-
du-se numai în albul unei dimineţi de iarnă, care ve-
nea, sfioasă, să bată la geamul acestor destrăbălaţi.”
O aventură amoroasă l-a marcat pe tânărul Zamfi-
rescu în 1883, când sosise la Bucureşti interpreta de
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 18
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
operă, celebră la vremea aceea, Silvia Montalba. Era
o femeie foarte frumoasă, spaniolă sau italiancă şi
era impresariată de Benedetto Franchetti. De fapt,
Duiliu Zamfirescu fusese cucerit de glasul şi pres-
taţia scenică a divei, fapt relatat chiar de el într-o
cronică din 13 noiembrie: „Nu pot atinge partea cu
adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na
Montalba. Se pare că această eminentă artistă nu
place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o di-
recţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o
coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături
de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura
cântăreaţă dramatică.” Silvia Montalba, se pare că
fusese impresionată de cronica favorabilă, dar şi de
prezenţa tânărului şi „spelcuitului” autor al ei, cum îl
numeau adversarii. L-ar fi invitat pe Duiliu la un su-
peu în doi, în camera sa de la Hotel „Broft”, de pe Ca-
lea Victoriei. Mai mult, i-ar fi propus s-o însoţească
la Paris, dar el a refuzat-o, deşi nu cu toată inima.
Într-o scrisoare ulterioară (conform biografului
Nicolae Petraşcu), îi destăinuia: „Aş dori uneori să
plec, să vă însoţesc, să fiu împreună cu dumnea-
voastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să
privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâl-
curi de case pierdute printre stânci, marea la ori-
zont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu
dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!” Dar,
acestă presupusă idilă stă mai mult sub semnul le-
gendei şi al anecdotei.
În perioada în care era în Italia, în 1890, s-a
căsătorit cu Henrietta Allevi, fiica unui bancher, se-
natorul Antonio Allievi - director general al Băncii
Generale din Roma, figură proeminentă a lumii finan-
ciare italiene, care a devenit preşedintele Consiliului
de administraţie a căilor ferate italiene. Se pare că
raţiunea a contat mai mult decât sentimentele în a-
ceastă căsătorie, fapt care reiese din rândurile stre-
curate într-o epistolă adresată lui Titu Maiorescu:
„Eu îmi pare că mă însor. Iau o femeie care mi se
potriveşte, a cărei bunătate şi obiceiuri simple mă
încântă. Are şi oarecare dare de mână, ceea ce nu
strică”. Împreună au avut trei copii – o fată (Enriche-
tta Eleonora Eliza Felicita, născută în 1890) şi doi
băieţi: Alexandru Antonio Lascăr Cezare – născut în
1892 şi Lascăr Antonio Liviu. Căsătoria îl îmbogăţise
pe Duiliu Zamfirescu, zestrea Henriettei constând în
110.000 franci cheş şi o cincime dintr-o proprietate.
A locuit la socrul său, într-un palat de secol XVI în
apropierea Forului Traian, înconjurat de colecţii pre-
ţioase de artă, frecventând înalta societate din
Roma.
Doar că după căsătorie, fără voia sa (?), ur-
mând doar îndemnul inimii, s-a îndrăgostit de soţia
unui secretar de legaţie austriac, Alisa de Raditz.
Vreo doi ani, cât a durat legătura vinovată (între 1894-
1896), a reuşit să treacă peste imboldul care-l în-
demna să divorţeze. Judecata la rece a învins, fiind
conştient de scandalul ce ar fi urmat, dar poate şi
dezamăgirea pe care ar fi indus-o fiinţei care-i dă-
ruise şi copii, înclinase balanţa raţiunii: „Cunosc din
practicul vieţii că asemenea deplină posesiune de sine
este întotdeauna rezultatul sau al împlinirii unei da-
torii morale, sau al satisfacerii complete a sim-
ţurilor estetice”. Henrietta Allevi, („o persoană bru-
nă, cu pleoapele puţin lăsate, îmbrăcată simplu, în ne-
gru, şi vorbind încet şi rar ca într-un vis” - cum o des-
crie Nicolae Petraşcu), mai avea din prima căsătorie
o fiică, Ida Scifoni, care a devenit pictoriţă. Duiliu a
găzduit-o la reşedinţa sa de pe malul mării şi la do-
meniile din Focşani. Peisajele din ţară au impre-
sionat-o, şi au determinat-o pe Ida să le imortalizeze
în stil propriu pe pânză. Astfel, imaginile, văzute prin
ochiul artistei şi-au găsit locul în colecţiile amatorilor
de artă americani. La rândul său „Tatăl Idei, Anatolio
Scifoni, a fost un mare pictor, care avea un atelier
celebru la Roma. De la el am o carte de reclamă pen-
tru acest mic magazin şi un tablou care ilustrează o
nuntă din Pompei, cu obiceiurile locului.”
Conform nepotului lui Duiliu Zamfirescu (Las-
căr Zamfirescu), Henrietta Allievi era nepoata Fran-
cescăi Bonacina Spini, iar „Fanny Bonacina Spini fă-
cea parte din grupul «Gâştelor de la Milano», era
foarte bună prietenă cu Luciano Manara, cel mai ves-
tit revoluţionar al Italiei. El a făcut parte din cele-
brele trupe care au luptat în faimosul «Risorgimento
Italiano» – mitul naţional al Italiei, în care îşi are
rădăcina patriotismul lor”.
Fapt inedit, (tot conform nepotului Lascăr
Zamfirescu), prima femeie inginer din lume era Eliza
Leonida, căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu
Zamfirescu, chimistul Constantin (Didea) Zamfires-
cu. Dar, pentru a ajunge ce-şi dorea, drumul i-a fost
lung şi greu. A fost respinsă la Şcoala de Poduri şi
Şosele din Bucureşti, dar a reuşit să intre la Acade-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 19
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
mia Regală Tehnică din Berlin. Acolo, deşi i se apre-
ciase reuşita, i s-a atras totuşi atenţia că femeia ar
trebui să se ocupe de cei trei K: „Kirche, Kuche, Kin-
der”– „biserică, bucătărie, copii” – un mod ceva mai
academic de a o trimite la cratiţă.
Fiica lui Duiliu Zamfirescu, a fost căsătorită
cu Radu Mandrea (1879-1963), care eşuase în alte
două căsătorii anterioare. Trăgându-se dintr-o ve-
che familie românească, el a fost director general al
C.E.C. Tatăl lui Radu - Nicolae Mandrea - (1842 –
1910) fusese magistrat şi profesor universitar la Fa-
cultatea de Drept din Iaşi, şi membru fondator al
Societăţii „Junimea” din Iaşi. Se bucura de priete-
nia lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp,
Theodor Rosetti ş.a. În 1921, soarta i-a dat o mare
lovitură scriitorului diplomat, în toamna vieţii, pentru
că fiul său Lascăr („finanţist” cu studii la Paris, cel
mai tânăr director al sucursalei Marmoros Blank din
Bucureşti), care moştenise spiritul combativ al ta-
tălui său, dar şi pasiunea pentru arme, a fost ucis
într-un duel. Motivul partidei de duel, o domnişoară
care-i plăcea lui Lascăr, dar şi lui Dumitrescu Mai-
can, fiul unui colonel.
Trecerea timpului, experienţa diplomaţiei şi
felul de viaţă impus de mediul în care trăise, l-au
schimbat pe Duiliu Zamfirescu, poetul monden din
tinereţe. Fapt care n-a trecut neobservat de către
contemporanii săi, dar care-l vedeau diferit, fiecare
după personalitatea sa. De exemplu, lui Garabet
Ibrăileanu îi displăceau „manierele, morga, antiţă-
rănismul şi antidemocratismul” lui, lui Ilarie Chendi „îi
mirosea a ciocoism literar”. George Călinescu, l-a
analizat în Istoria literaturii române: „Unii socotesc
pe Duiliu Zamfirescu un mare romancier, ceea ce
este o exagerare. Ca prozator, Duiliu Zamfirescu e
cu mult inferior lui Caragiale, ca romancier mai puţin
consistent decât Slavici, în Mara. Însă, în fineţea
unor analize, în crearea atmosferei mondene, în so-
brietatea stilistică, în intuiţiile legate de tehnica
romanului, el rămâne un strălucit precursor”. Nicolae
Petraşcu, prietenul său din tinereţe, l-a descris în
cartea apărută în 1929, realist: „Când îl revăzui, după
câţiva ani de despărţire, Duiliu îmi păru schim-bat
mult. Vârsta de 50 de ani - vârstă critică, când
iluziile ne lasă, iar amintirile n-au crescut încă în-
destul ca să înlocuiască iluziile - grija familiei, a co-
piilor făcuse din poetul de odinioară un om pozitiv, în
care exigenţele vieţii reale aveau ceva imperativ şi
formele vieţii diplomatice un fel de rigiditate”. Fi-
resc, fiindcă Duiliu Zamfirescu cel matur, fostul di-
plomat, avea în casă „un fecior în livrea, cu pantaloni
scurţi până la genunchi, cu ciorapi şi pantofi negri”, în
grajd, o trăsură de casă şi cai de sânge. Defor-maţia
profesională îl determina, în discuţiile cu stră-inii, să
se arate preocupat de importanţa propriei
personalităţi, însă cu vechii prieteni devenea omul de
altădată. Dar, devenise intransigent, mai autoritar,
iar surâsul aproape-i dispăruse.
Am putea aprecia uimitoarea şi tulbu-
rătoarea premoniţie a lui Duiliu Zamfirescu, expri-
mată prin cuvinte care şi astăzi, prin ce exprimă,
sunt dureros valabile pentru prezentul nostru: „Bo-
găţiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu
un interes mereu crescând şi depinde de noi ca a-
cest interes să nu ia alt caracter decât acela al unei
colaborări echilibrate între capitalul străin şi pro-
dusele naţionale din care suveranitatea statului să nu
iasă ştirbită. Vă conjur să vă strângeţi în jurul co-
drilor noştri, nu numai pentru a-i exploata, ci şi pen-
tru a-i păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi sub-
solul să vă fie sfânt, pentru că acolo, deasupra stra-
turilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani
ale unui popor care a ştiut să moară apărându-l...”.
S-a stins din viaţă la mănăstirea Agapia,
printre florile îngrijite de maici, între călugăriţe, mai
aproape de Dumnezeu, pe 3 iunie 1922, în urma unei
afecţiuni hepatice. A fost înmormântat în Cimi-tirul
Sudic din Focşani, alături de tatăl şi fiul său, Lascăr.
Paradoxal, cu 10 zile înainte se petrecuse o minune: i
se născuse la Berlin primul nepot, Lascăr Duiliu
Zamfirescu; aşa că scriitorul avea în buzunarul de la
piept, în timpul călătoriei spre cealaltă lume, biletul
de tren cu direcţia Germania.
BIBLIOGRAFIE: - historia.ro Scandalurile mondene de odinioară (III); Duiliu Zamfirescu, un hidalgo întârziat autor
Corneliu Senchea; - autorii.com Duiliu Zamfirescu - biografie (opera si scrierile); history-cluj.ro Istoria cuplurilor, Lucian
Nastasă; aman.ro; Familia Aman, cap. 1; Duiliu Zamfirescu – diplomat, publicist; - enciclopediaromaniei.ro Duiliu Zam-firescu; - ROMÂNIA LITERARĂ, numărul 42/2012 .etc
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 20
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
ÎÎnn aammiinnttiirreeaa lluuii EErriicckk BBeerrgglluunndd::
PPuutteerreeaa vviinnddeeccăăttooaarreeaa aa mmuuzziicciiii
Despre harpă se spune că este instrumentul preferat
al îngerilor, că acele sunete
scoase de ea vindecă
durerile sufletului. Erik
Berglund, de origine nor-
vegiană, a crescut în Minne-
sota, unde mama sa era cân-
tăreaţă şi dirijoarea corului,
iar tatăl său era directorul
Departamentului de Artă şi
dirijorul Orchestrei la Cole-
giul St. Olaf. Crescând într-
o familie de artişti, Erik era activ în orice domeniu
artistic, de la marionete şi producţie de film până la
teatru şi pictură. A studiat pianul, violina, pentru a se
opri, în cele din urmă, la harpă, de care a fost fas-
cinat, şi a început să studieze cu legendara Mildred
Dilling12, care a fost şi profesoara lui Harpo Marx.
De atunci, harpa a devenit forma majoră de expri-
mare artistică. Autocunoaşterea, care te ridică pe
culmile celei mai subtile vibraţii, poate fi la îndemâna
oricui. Totul este simplu atunci când este adevărat.
„Harpa este un instrument mult îndrăgit de îngeri.
De multe ori ai impresia că nu eşti tu cel care o face
să cânte, ci ea singură se lasă «cântată» de îngerii
care se adună în preajma ei, de vântul care i se
strecoară printre corzi”, spune Erik Berglund. „Su-
fletele rătăcitoare vin în jurul harpei şi-şi vindecă
rănile din trecut, tocmai pentru că harpa este con-
siderată un aspirator al durerii. Cine cântă cu dăruire
la harpă vindecă inimi şi suflete, chiar fără să vrea,
pentru că harpa este croită pe măsura inimii. Ating
alţi oameni, iar ei pot atinge alţi oameni. Simţim doar
o mică părticică din ceea ce se întâmplă în jurul
nostru. Există o vibraţie mai înaltă, pe care n-o per-
cepem, iar îngerii sunt parte din această vibraţie. Ei
sunt în jurul nostru oriunde ne-am afla, fiind o altă
formă de viaţă inteligentă şi divină. Atunci când unii
dintre noi îi chemăm pe îngeri în inima noastră, ia
naştere o torţă, un spaţiu luminos, precum soarele
topeşte ceaţa şi străluceşte după o lungă aşteptare.”
12
http://www.youtube.com/watch?v=PNFtRU_c2Ec
„Cred că mai întâi am luat contact cu spi-
ritualitatea înainte de a cânta la harpă. La şcoală, în
anii '60, am aflat despre Edgar Casey, atunci a fost
începutul vieţii mele spirituale. La liceu am început să
studiez şi să compar religiile, dar am crescut în
sunetul muzicii. Dragostea adevărată o poţi învăţa a-
casă, în acel loc numit acasă. O duci cu tine toată
viaţa. Iubesc îngerii de când eram mic. E interesant,
pentru că sunt norvegian la origini, iar în Scandinavia
toată lumea este lutherană.
În America, unde am crescut, toată lumea
era lutherană. Nu prea se crede în îngeri, e ceva mai
mult catolic. Chiar dacă am fost crescut în acel mod,
iubesc îngerii. Îmi plăceau colindele de Crăciun, iar
Crăciunul era perioada mea preferată, pentru că îmi
plăcea atmosfera aceea, făceam îngeri în zăpadă... De
când am stat în New York şi am aflat despre îngeri
am fost în paradis. Pentru mine a fost extraordinar
să cânt la harpă şi să mă conectez la muzica îngerilor.
Intenţia contează, când îţi doreşti cu toată mintea şi
sufletul să faci un lucru, atunci se creează o cale, ţi
se dă o energie care să mişte lucrurile în acel sens.
Toţi putem face asta cu mintea, intenţiile şi sufle-
tul. Mie mi se deschide o poartă spre a mă conecta
cu îngerii şi las muzica lor să vină. În cele din urmă,
pentru mine, îngerii înseamnă vindecare. Emoţie. Eu
nu îi văd, dar alţii oameni văd îngeri în jurul meu şi
când cânt. Eu doar spun ce vreau şi simt. Îmi pun în
minte şi simt... Eu simt că pot vorbi cu ei de câte ori
vreau.”
„Viaţa mea este pe drumuri acum. Nu prea am
timp să dorm. Este o bucurie imensă, provocări, opor-
tunităţi, am şansa să călătoresc, să fiu cu oameni
frumoşi de pretutindeni. Viaţa este preţioasă, timpul
este preţios, drept pentru care mă bucur şi cer ca
oamenii pe care îi întâlnesc să fie cei care să pri-
mească, să preţuiască şi să aprecieze muzica mea. Nu
este loc pentru îndoieli. Oamenii care se îndoiesc să
meargă în altă parte, căci sunt multe pe care le poţi
pune la îndoială. Viaţa este preţioasă, de aceea este
bine să petrecem timpul cu ceea ce este mai im-
portant în viaţa noastră. Sunt recunoscător că lu-
crez pentru vindecarea oamenilor, cred că este un
dar mare, minunat. Sunt binecuvântat că trăiesc via-
ţa aceasta şi pot dărui oamenilor speranţa. Toată lu-
mea zâmbeşte, feţele strălucesc... oamenii simt bu-
curie şi speranţă, iar asta îmi face inima să cânte.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 21
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Îmi place viaţa pe drumuri, să merg prin diferite
ţări, continente, dar câteodată simt că sunt prea de-
parte de casă. E minunat să avem un loc pe care să-l
numim acasă. Intenţionez să stau acasă mai mult, aşa
pot crea mai multă muzică, chiar să scriu. Poate oa-
menii mă vor vizita. Vin din mai multe ţări. Totul vine
în valuri în viaţa noastră, un val ne duce la şcoală,
altul la căsătorie... Am fost în acest val în care am
tot călătorit, dar acum simt că vreau să stau mai
mult pe acasă şi mai puţin pe drumuri”, a încheiat
Erik Berglund.
***
Maria Timuc despre Erick Berglund
Scriu astăzi cu emoţie, căci mă aflu încă sub presiunea unei pierderi, a pierderii unui drag prie-ten, un om care are sute de prieteni în Romania, Erik Berglund. El cânta la harpă şi le cânta îngerilor, iar copiii îi puteau vedea uneori pe îngeraşi jucându-se pe strunele harpei sale. A fost un vindecător de su-flete, care nu şi-a putut vindeca propriul trup – sau poate nu a vrut! Emoţia pierderii unei fiinţe dragi pare să ne reîntoarcă la emoţia pierderii tuturor oa-menilor dragi, pare să aducă la suprafaţa con-ştienţei, durerile de pierdere din trecut, să le aline, în acelaşi timp şi să ne ajute să înţelegem diferit a-cest moment, această clipă a despărţirii. Am simţit că până şi despărţirea ultimă poate fi vindecătoare, că vindecătorul e acolo, în cel pierdut, că-n clipa a-ceea el ne inspiră să percepem iubirea dintre lacrimi şi printre ele. Vălul ce pare să ne despartă trupurile, vălul materiei, ce ne îmbracă în timpul vieţii noastre pe Pământ, pare să dispară în interior, în adâncul su-fletului, acolo unde despărţirea nu este posibilă, a-colo unde putem simţi fiinţa plină de iubire şi eli-berată de suferinţă, pe care o credem „pierdută”!
N-am scris niciodată despre „momentul ple-cării din lume”, deşi atât de mulţi oameni ar avea ne-voie, poate, să simtă, să înţeleagă, să se împace cu existenţa, care nu are încotro şi ne pune în faţa a-cestui zid dureros al experienţei vieţii – pierderea unei fiinţe iubite. Oare ne predau „o lecţie” de viaţă, cei ce pleacă de lângă noi, oare ne spun fără cuvinte ceva special, ceva ce ne-ar ajuta să păşim prin viaţă diferit, poate mai frumos, poate cu mai multă dra-goste? Aş zice că „da”; aş zice că toţi cei ce pleacă, toţi cei iubiţi de noi sunt „vindecătorii” noştri. Noi nu plângem ce simt şi trăiesc ei, căci nu avem nici cea
mai mică idee despre acea trăire; în noi năvălesc din subconştient, propriile noastre emoţii de pier-dere. Viaţa ne răneşte, atunci când ne separăm de iubiţi sau de iubite, viaţa ne face să simţim durerea de a fi fost abandonaţi, părăsiţi de oamenii apropi-aţi. Şiraguri de pierderi ne-au trecut prin suflete şi, adesea, noi am ascuns durerea aceea, am pus-o într-un colţ întunecat al fiinţei, de teamă să nu ne doară grav şi ireparabil. Fiecare pierdere, fiecare părăsi-re, fiecare sentiment de a nu fi fost iubiţi destul, se pot întoarce la suprafaţa conştienţei în clipa în ca-re… ne despărţim de cineva drag şi se întorc sub forma emoţiilor dureroase, care ne forţează să le acceptăm ca parte firească a existenţei. Aceasta este vindecarea profundă, pe care ne-o dăruieşte fi-ecare fiinţă iubită ce ne părăseşte: sufletul se în-tâlneşte cu celălalt, într-o stare de iubire fără con-diţii, în deplină iertare, în tăcerea adâncă a minţii, care nu mai poate judeca, nu mai poate blama, nu mai poate ataca şi intoxica sufletul. Când mintea tace, sufletul vorbeşte, iar lacrimile ce ne pot curge pe o-braji, necontenit, nu sunt altceva decât semnul vin-decării, semnul eliberării de durere şi semnul reîn-tregirii sufletului nostru. Este momentul în care sim-ţim şi ştim sigur că vălurile dintre lumi sunt aparen-ţe, iar cel pierdut e acolo, în lumina şi-n dragostea cea mai frumoasă, a inimii noastre!
Poate de aceea se spune că moartea e o idee. Poate de aceea se spune că suntem unul. Cei iubiţi continuă să existe; iată ceva frumos, o idee care ne poate mângâia, un gând ce ne poate ajuta să supor-tăm, să acceptăm şi să înţelegem această viaţă, să continuăm să trăim, în acelaşi timp, fiecare clipă, conştientizând cât este ea de preţioasă şi cât ar pu-tea fi de frumoasă, dacă ne-am da voie să fim pre-zenţi, cu adevărat, în ea. Cei ce pleacă ne spun, în acelaşi timp, că noi am rămas aici încă! Suntem aici şi acum, iar ceea ce contează, ceea ce ne aduce vin-decare, este conştienţa prezenţei noastre şi a puterii de a ne oferi mai multă bucurie, mai multă iubire, chiar acum. Poate că lucrurile lumii, care ne absorb cu atâta grabă, nu sunt mai mult decât lu-cruri şi trebuie să ne amintim asta, pentru ca lupta noastră pentru ele să nu ne mai tulbure, ireversibil.
„Vindecătorii care pleacă din lume” (precum Erik, precum fiecare fiinţă dragă nouă) ne rea-mintesc mereu şi mereu să iubim acum, să mângâiem
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 22
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
acum, să fim lângă cei vii şi cu ei, să le spunem cu-vinte frumoase şi să-i ţinem de mână, la bine şi la greu! Pentru aceasta le mulţumim tuturor celor ce ne iubesc atât de mult, chiar şi în acea clipă în care pleacă pentru totdeauna!”
M.T./ sursa: jurnalul.ro
„În romanul său Alchimistul, scriitorul brazi-
lian Paulo Coelho face un emoţionant elogiu inimii
omeneşti. Cititorul descoperă cu surprindere lucruri
simple şi la îndemâna oricui, uitate, ignorate, banale -
aflate în opoziţie cu pragmatismul şi raţionalismul
sec al vremurilor noastre. Inima este suverana vi-
selor, ea ne arată drumul spre „comoara personală” a
fiecăruia; este paznicul de far al umanităţii, forţa
care rânduieşte destine şi deschide orizonturi sal-
vatoare. Când nimeni nu mai are timp să-şi asculte
inima, când sufletul este înstrăinat şi schilod, omul îşi
pierde identitatea, devine o maşina fără vise, fără
Dumnezeu. Din fericire, spune personajul principal al
lui Coelho, inima nu va fi niciodată ani-hilată. Nimeni
nu o va putea face să tacă, „şi chiar dacă te prefaci
că nu asculţi ce spune, ea va sta în pieptul tău re-
petând mereu tot ce crede despre viaţă şi lume.
Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De
aceea e mai bine să o asculţi”.
Aşadar, inima - lăcaşul sufletului - continuă,
spre surprinderea multora, să conducă lumea. Nu ne
aflăm în vremuri neoromantice, nici într-o etapă naivă
a Iluminismului. Dimpotrivă, trăim o tranziţie răs-
colitoare către un viitor incert, întemeiat pe forţa
„monedei unice” şi a capitalului multinaţional - în care
bursele de valori au principalul cuvânt de spus,
măsurând pulsul mecanic al unei societăţi alienate. Cu
toate acestea, inima îşi vede de ale ei şi refuză să ia
parte la acest spectacol de construire a unor relaţii
sociale întemeiate exclusiv pe răceala şi forţa ba-
nului.”
Vă mai invităm să ascultaţi un interviu cu Erik
realizat în iunie 2005 pentru RFI România (pe atunci Delta
RFI), publicat de Marius-Christian Burcea, accesând link-ul:
http://marius-christian-burcea.blogspot.ro/ 2013/09/erik-
berglund-in-memoriam.html
şi să citiţi sau recitiţi interviul luat de Ion Longin Popescu, în
2005, nr.686/ Formula AS: http://www.formula-
as.ro/2005/686/spectator-38/erik-berglund-muzician-din-
california-sua-6367
Gânduri la... răscruce
Noi gândim şi spunem lucruri deosebite pen-
tru existenţa noastră doar când trecem prin în-
cercări mai grele pe care viaţa ni le oferă lovindu-ne
şi pedepsindu-ne din când în când. Am fost ACASĂ,
în România împreună cu soţia şi la întoar-cere spre
Germania, în Ungaria, lângă graniţa cu Austria am
avut un accident cu maşina... Am scăpat... Mulţumesc
Bunului Dumnezeu !!! În asemenea momente ne trece
tot „filmul vieţii" prin faţa ochilor şi ne punem în-
trebări. Din păcate de cele mai multe ori găsim
puţine răspunsuri şi apar din nou alte întrebări...
Personal mi-e ciudă că trebuie să dorm, să mănânc şi
să fac alte lucruri care îmi „fură" din această scurtă
viaţă. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că am făcut
de multe ori greşeli, am rănit poate persoane şi azi
mă doare enorm. Aş ieşi în stradă la o plimbare şi aş
saluta pe toată lumea cu bucuria că toţi sunt prie-
tenii mei şi care mă iubesc aşa cum şi eu îi iubesc pe
ei. Aş spune tuturor că merită să ne respectăm şi să
ne iubim. Să-l preţuim pe bunul Dumnezeu pentru că
doar aşa vom putea să ne ridicăm şi să înţelegem
rostul nostru al oamenilor. Doamne ajută-ne să înţe-
legem să fim oameni şi împreună să transformăm
acest pământ în colţ de rai. Acest colţ de rai aşa cum
ne este prezis că există după moarte şi că unii îşi vor
găsi liniştea acolo.
Mă gândesc cu mult drag la părinţii mei şi îmi
pare rău că de multe ori nu i-am ascultat, că am
greşit şi mai ales că niciodată nu le-am spus cât de
mult îi iubesc. Încerc să fiu bun, corect, iubitor cu
soţia mea,fiica şi soţul ei, cu fiul meu şi prietena lui
şi mai ales cu scumpa mea nepoţică care este puntea
dintre mine şi viitor.
La început am învăţat da la mama, tata, bunici
şi mai târziu de la oameni, direct sau prin lucrările
lor adresate nouă multe lucruri despre viaţa aceasta
scurtă sau lungă, cu toate cele frumoase, cu greutăţi,
cu necazuri, uneori, şi bucurii.Oricum viaţa merită
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 23
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
trăită şi luate doar părţile bune din ea.
Totdeauna trebuie să fim respectuoşi, să-i
ascultăm pe cei care ne vorbesc şi să-i iubim. Să
Iubim tot, pentru că numai prin Iubire vom reuşi.
Privind peste umăr îmi dau seama că am pierdut mulţi
cunoscuţi, apropiaţi şi îmi pare rău că am stat prea
puţin de vorbă cu ei. De la foarte mulţi aceşti oameni
aş fi avut de învăţat şi i-aş fi făcut pe ei bucuroşi şi
poate chiar fericiţi de clipele petrecute împreună.
Pentru fiecare eveniment petrecut la care
noi n-am participat, noi găsim o justificare şi încer-
căm să ne eschivăm, uitând de fapt esenţa că trebuie
să fim alături de cei dragi, că... poate... altă dată nu
va mai exista, din păcate şi asta ne va face să
suferim mai târziu.
Cu cât avem mai mult ne dăm seama că avem
puţin şi ne gândim că am putea să pierdem tot ceae
ce avem sau să ne piardă cei ce ne au...
N-am fost un om zgârcit şi nici invidios. Am
încercat să împărtăşesc tot ce ştiu celor din jurul
meu şi la rândul meu m-am bucurat când cineva de
lângă mine a făcut la fel, m-a apreciat şi respectat.
Acesta sunt eu !
Adalbert GYURIS
P.S.
La ceas aniversar doresc revistei Nomen Artis - Dincolo de tăcere viaţă lungă, care să ajute în continuare la promovarea culturii şi
totodată la însuşirea învăţăturii celor care
citesc aceasta prestigioasă publicatie !
Mă gânesc cu respect la toţi care slu-
jesc aici, prin bunăvoinţa lor de a ne readuce în
prim plan CULTURA şi îi felicit pe toţi cei care
colaborează, iar personal ţin să mulţumesc
doamnei Viorela Codreanu Tiron pentru efortul
care îl depune pentru bunăstarea unei reviste în
creştere permanentă din toate punctele de
vedere !
La mulţi ani şi viaţă lungă !
cu tot respectul,
al dumneavoastră Adalbert GYURIS !
MMaaiiaa MMOORRGGEENNSSTTEERRNN: Născută la 1 mai 1962, în Bu-
cureşti, a absolvit Academia de Film şi Tea-tru din
Bucureşti în 1985; a jucat pe scena Teatrului Tine-
retului de la Piatra Neamţ până în 1988; între 1988-
1990 joacă pe scena Teatrului Evreiesc de stat din
Bucureşti. În 1990 se alătură echipei de la Teatrul
Naţional Bucureşti; este căsătorită şi are trei copii:
Tudor Aaron, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora. M.M. a
devenit celebră în lume cu rolul „Mariei” din filmul lui
Mel Gibson - Patimile lui Christos. De menţionat faptul
că în film actriţa vorbeşte limba aramaică. În România,
numele actriţei devine foarte cunoscut cu rolul „Nelei”
din filmul „Balanţa” (1992) – acest film a rulat în SUA
sub titlul „Oak”.
A.G. - Pentru mine a fost o zi de mare sărbă-
toare când am reuşit să vorbesc cu frumoasa şi atră-
gătoarea actriţă Maia MORGENSTERN. Mi s-a părut că
are o anume reţinere, chiar frică, puţin rece şi că este
o fire timidă. Cred că toate astea însă determină o
personalitate aparte şi puternică, ascunde o femeie
sensibilă, sentimente profunde şi cu calităţi deosebite.
A fost o mare mângâiere să pot dialoga cu domnia sa.
„Arta este o nevoie a sufletului”
Adalbert Gyuris:- Cine v-a îndemnat spre teatru şi
ce v-a cucerit atât de mult să alegeţi această nobilă
meserie? Dragostea pentru actorie a fost un impuls
sau a venit pe parcurs ?
Maia MORGENSTERN:-Tata a fost cel care mi-a re-
comandat şi m-a făcut să înţeleg că asta îmi doresc
de fapt. Pentru că n-aş fi avut curajul să mărturisesc
mie, poate nici celorlalţi, sunt un om timid, dar tata a
înţeles din felul în care ascultam piesele la radio
dragostea pentru teatru. Am ascultat mult teatru
radiofonic, din felul în care mă comportam la spec-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 24
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
tacole, dragostea cu care urmăream şi îmi doream să
merg la teatru, tata a înţeles acest lucru chiar fără
să fie nevoie de o mărturisire. Se pare că el a văzut
în mine ce trebuia.
- Fiind copil aţi „visat” şi v-aţi văzut aşa cum aţi
ajuns azi ?
- Nu… „Visam” altceva, iar fiind copil „visam” ab-
solutul, pentru că n-aş fi ştiut să văd altfel. „Visam”
perfecţiunea prin diverse forme: imagini, culori…
- Care a fost drumul după terminarea institutului ?
-Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Evre-
iesc şi Teatrul Naţional. Pot să vă spun că meserie se
poate face peste tot, doar să fii conştient de ceea
ce trebuie să faci şi să fii conştiincios în munca ta. La
Piatra Neamţ am pus în practică ceea ce am învăţat
în institut. La teatrul Evreiesc am început să acu-
mulez experienţă, este un teatru cu mare tradiţie
pentru România şi acum sunt la cel mai prestigios
teatru din ţară, cu mulţi colegi care sunt adevărat
profesionişti ai scenei.
- Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea
idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?
- Oriunde, aşa cum spuneam mai devreme, se poate
face meserie peste tot. Arta este necesitatea spiri-
tului, o nevoie sufletească. Sufletul este oriunde.
Arta este o nevoie a sufletului.
- E grea meseria de actor? Familia joacă un rol?
- E frumoasă, e foarte frumoasă, intensă, incitantă şi
constructivă. E grea, necesită mult efort şi este un
imens consum de energie. Sigur că familia joacă un
rol major, câteodată este factorul de susţinere,
câteodată îmi arată cât am şi trebuie să sacrific,
câteodată înseamnă şi sentimentul de nevinovăţie,
înseamnă legătura dintre noi, înseamnă legătura cu
pământul.
- Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un
actor în general şi o actriţă în special şi frumuseţea
joacă un rol?
- Da, cred că da, femeia are ceva aparte. Multe lu-
cruri stau în puterea noastră, a femeilor.
- Aveţi un actor model ?
- Charles Chaplin. Am găsit la acest mare actor de
perfecţiune, nevoia de nou pentru a desăvârşi
lucrurile, pentru semnificaţii, pentru curajul de a
aborda teme de ale noastre ce l-au costat până la
urmă inderdicţia de a mai păşi în America. Totuşi
până la urmă a fost recompensat, a avut curaj nebun
de a înota împotriva „curentului”, curajul de a-şi găsi
propriul drum.
- E mare diferenţă dintre actorul de teatru şi de
film şi unde aveţi satisfacţia mai mare?
- Nu este nicio diferenţă. Depinde de realizările pe
care le am, cum se materializează ele şi cum se
finalizează. Eu am satisfacţii atât în teatru cât şi în
film.
- E recompensată bine această nobilă meserie în
România ?
- Despre asta se poate discuta mai mult. E un subiect
foarte complicat şi am să vă spun şi de ce pentru că
până la urmă ce, cum, în ce fel este recompensat
ceva în România?! Felul în care sunt recompensaţi
artiştii în general peste tot în lume, prin asta se
înţelege gradul de civilizaţie, gradul în ce fel şi cât
au nevoie oamenii de artişti. Atunci se întâmplă să ai
spectacole, proiecte culturale în diverse colţuri ale
României, recompensa este foarte mică pentru că
oamenii în multe cazuri nu-şi pot plăti preţul biletului
şi atunci ar trebui susţinute prin alt fel de programe.
- Sunteţi o actriţă cu vastă experienţă, aţi jucat şi
afară, credeţi că teatrul s-a schimbat acum, ca
limbaj şi tehnică de abordare faţă de când aţi
debutat şi faţă de alte locuri din lume?
- Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine
şi normal, teatrul este oglinda realităţii într-un fel.
Pe de altă parte oamenii, societatea îşi găseşte şi îşi
caută modele în spectacole, în filme, în teatru,
idealizând sau dimpotrivă, judecând, condamnând
personaje şi atunci în funcţie de schimbările care au
loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem
reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se
modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi,
oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 25
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
clasici. Sunt capodopere care reactualizate se po-
trivesc de minune zilelor noastre, a realităţilor noas-
tre de zi cu zi.
- Care a fost momentul cel mai frumos din cariera
dumneavoastră?
- Au fost multe, foarte multe. Mă gândesc la premiul
Academiei Europene de film de la Berlin, pentru cea
mai bună interpretare de rol feminin de la Geneva,
apoi mă gândesc la momente de mare emoţie pe care
le-am avut pe scenele teatrului evreiesc şi naţional
- Aţi jucat în „Patimile lui Cristos”, sunteţi credin-
cioasă? Aţi simţit ceva deosebit în rolul pe care l-aţi
interpretat? Ce a însemnat acest film pentru cariera
dumneavoastră ?
- Da, sunt o femeie credincioasă. Mă bucur că am
primit acest rol într-un film aşa interesant. Filmul a
fost o controversă la toate nivelurile pentru că atât
filmul cât şi interpretarea mea au avut un impact
asupra criticii şi au fost mulţi oameni care mi-au
scris, s-au bucurat de acest film, au fost mulţumiţi
de acest film şi tot aşa au fost alţii care bântuiţi de
prejudecăţi care m-au condamnat, m-au întrebat cum
am putut eu ca evreică să interpretez acest rol. Unii
poate nici n-au văzut filmul şi s-au grăbit să arunce
cu pietre… În concluzie au fost controverse la toate
nivelurile.
- La ce lucraţi acum şi care sunt planurile de viitor ?
- Lucrez la Teatrul Evreiesc în „Jocul regilor”, un
spectacol de muzică şi poezie, un spectacol de con-
fesiune, ce vorbeşte despre cântarea identităţii.
Sunt întrebări pe care mi le pun eu actriţă evreică
trăind aici în România, iubind aceste locuri, res-
pectându-le, inspirându-mi gândurile, seva, energia
din aceste locuri.
- Poate artistul să facă ce nu poate să
facă politicianul?
- Sigur că poate. Artistul prin nobila sa meserie are
menirea de a face multe, important este ca cel ce
vede şi ascultă să şi recepţioneze mesajul şi mai ales
să-l înţeleagă.
- Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării
noastre?
- Fiecare să înveţe doar lucrurile bune acolo unde se
află şi să le aplice în viaţa de zi cu zi şi chiar să
împărtăşească aceste cunoştinţe şi altora. Avem de
învăţat de la fiecare popor, aşa cum şi alţii au de
învăţat de la noi.
- Stimată doamnă Morgenstern mă bucur că aţi avut
încredere în mine şi mi-aţi acordat timp pentru o
discuţie plăcută şi interesantă. Vă doresc să aveţi
roluri care să aducă doar bucurii şi multe satis-
facţii dumneavoastră şi celor care vă iubesc.
Mulţumesc tare mult pentru interviu.
A consemnat,
Adalbert GYURIS
Mulţumim şi noi autorului şi colaboratorului
nostru pentru acest minunat interviu şi – pentru
toate materialele pe care ni le-a trimis în
decursul celor 3 ani de existenţă a revistei, în
care a fost alături de noi ! (n.r).
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 26
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
OOCCTTAAVVIIAANN MMIIHHAALLCCEEAA
AICI TREC SEMNELE
în continuarea moale a joaselor pălării răsar
destăinuiri
frici ascunse pe sub plăcerea primăverii
odată am fost îndrăgostiţi
altădată cântam la pianele soarelui
până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă
fină
asalt la candoarea fascinului
a fi atent la nuanţe a citi printre rânduri
legea camuflării pe timpul pasiunii de seară
niciodată nu am povestit ca acum
pentru că acum sclipeşte pe buze povestea
cicatricelor
aici trec semnele plăcerii
pe viitor ne vom strânge din nou mâinile
ne vom săruta obrajii
TE-AŞ FI ATRAS
vorbeşti despre un monstru
hohot deplin sigur ţinut minte
altădată te-aş fi atras către gura peştelui
se încolăcesc vorbele
ce vrei să spui…întreabă-mă…ce vrei să spui
dorinţele săgetătoare au grija echilibrului
se termină chiar lângă artificiu
noaptea când îţi visezi viaţa
e adâncă odihna bucuria pe care ştiu că o
pregăteşti
din frunze învie fără grabă amprenta
CE S-A ÎNTÂMPLAT
urmăresc indecis printre copacii de lângă apă
deja ştiutele cărnuri fine
eu îţi cunosc viaţa şi metafora în ramă grea
doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu
adevărat
ştii tu…acea nudă pasiune învăţată la începutul
lumii
am visat într-adevăr acelaşi tărâm cu pielea
subţire
culoarea a fost prea tare
ÎNCET
nu ne mirăm că lichidele circulă
când somnul e mai bun – minus durerile capului
cercuri negre se mişcă peste ochiul mişcător
un cui sănătos gâdilă tălpile pentru fineţea nervilor
şi mai rămâne o variantă
viitorul miop va îngroşa strânse alunecări de ceară
coborâţi pleoapele încet în beznă
ACEEAŞI ÎMBĂLSĂMARE
a întâlni de multe ori murmurul cărţilor
singur paradis împins pe lângă lacrimi
raze fierbinţi erau la alegere
ori una ori alta în mijlocul insulei
parcă mereu plecăm înainte
tot spre aceeaşi îmbălsămare
din spatele crăpăturii
ochi în ochi mereu ochi în ochi
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 27
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului
studenţesc de ieri şi de azi, cu rectorul
Universităţii „Babeş-Bolyai”
Acad. IOAN-AUREL POP
Cu aproape 100.000 de studenţi, care-i dau
culoare şi antren (fiecare al patrulea locuitor al
oraşului este student!) şi cinci universităţi de stat de
primă mână, pe lângă sumedenia de instituţii similare
private, Clujul este un caz unic în România: oraşul
studenţesc prin excelenţă. De la licee şi universităţi,
până la biblioteci şi librării, de la baruri şi cantine,
până la agenţii imobiliare şi xerox-uri de colţ de
stradă, de la cinematografe şi teatre, până la firme
de transport şi bănci, totul e însufleţit, la Cluj, de
tumultul vieţii studenţeşti. Aproape o jumătate de
miliard de euro anual reprezintă, potrivit ultimelor
analize, veniturile aduse comunităţii locale de
studenţimea clujeană. Tineri din toată Tran-silvania,
din Banat, din Bucovina şi chiar din Regat vin la Cluj,
an de an, atraşi de mirajul seriozităţii „şcolii arde-
lene”. Cea mai mare dintre universităţile clujene,
„Babeş-Bolyai” (UBB), este o instituţie atât de
puternică (a dat, numai în ultimii ani, un premier, Emil
Boc, o întreagă pleiadă de miniştri, Vasile Dâncu, Va-
sile Puşcaş, Mircea Miclea şi pe şeful SRI, George
Maior!) încât - se glumeşte şi nu prea prin Cluj -
funcţia de rector echivalează, de fapt, cu cea de
primar al oraşului. Învestit ca rector al UBB anul
trecut, profesorul Ioan-Aurel Pop, intelectual de
marcă, reputat istoric, cel mai tânăr membru al Aca-
demiei Române la momentul acceptării sale, este,
fără doar şi poate, unul dintre oamenii cei mai în-
dreptăţiţi să vorbească despre Clujul studenţesc.
Clujul lui Ioan-Aurel Pop are de toate: şi nostalgia
anilor propriei studenţii, cu primele plimbări pe
Kogălniceanu, prin faţa Universităţii, şi ambiţia „pro-
vincială” a primelor examene, şi viaţa de căminist, cu
patru colegi în cameră, şi botezurile cu bere de la
„Chios”, şi satisfacţia anilor de profesorat, şi res-
ponsabilităţile funcţiei de rector. Un destin strâns
legat de Universitate, în-tocmai ca destinul Clujului...
„Fă ce vrei, dar fii primul în ceea ce faci”
IOAN-AUREL POP - Cu mama, în perioada armatei
- Domnule Ioan-Aurel Pop, viaţa dum-
neavoastră e un lung şir de excepţionalităţi: mereu
primul la examene, mereu şef de promoţie, cel mai
tânăr academician din România... Când aţi avut prima
oară conştienţa destinului dumneavoastră academic
şi cum s-au configurat treptele carierei dumnea-
voastră?
- Totul a venit cumva de la sine, ca urmare a
unei obsesii pe care am căpătat-o din copilăria mea
petrecută la Braşov, după prima zi de şcoală. S-a
întâmplat să vină tata acasă mai devreme decât de
obicei şi să mă audă cum parlamentam cu bunica,
grăbit să mă duc la joacă. M-a luat deoparte, m-a
admonestat mai sever decât obişnuia şi mi-a spus
ceva ce nu am uitat niciodată: „De-acum, şcoala este
prima ta preocupare, nu joaca, fiindcă numai prin
şcoală vei putea reuşi. Învăţătura este cel mai serios
lucru din lume şi ea este o permanentă competiţie”.
Ideea venea din mintea sa de om oprit să facă multă
şcoală, de regimul de-atunci, dar şi din ideea veche a
ţăranului ardelean, care pretindea că numai „dacă ai
carte, ai parte”. Mai apoi, când a aflat că vreau să
studiez Istoria (în loc de Medicină ori Inginerie), s-a
supărat iarăşi, mi-a spus că sunt încăpăţânat, dar a
adăugat: „Fă ce vrei, te poţi face şi hornar, fiindcă şi
de ei este nevoie, dar nu uita să fii primul în ceea ce
faci! Altminteri, vei rămâne mereu la margine şi vei fi
crunt dezamăgit”. Aşa că am luat în serios compe-
tiţiile, în care m-am înscris mereu, cu toată forţa
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 28
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
fiinţei mele. Am căpătat apoi gustul pentru erudiţie,
pentru studiul limbilor străine, al celor clasice. De la
romani ştiam că „norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi”
(Audaces fortuna iuvat) şi că „fiecare este făuritorul
sorţii sale” (Quisque suae fortunae faber est). Am
avut şi şansa unor profesori de excepţie, începând cu
şcoala generală, trecând prin Liceul „Andrei Şaguna”
şi apoi prin Universitatea „Babeş-Bolyai”. Tuturor le
port o neştirbită recunoştinţă, chiar şi celor fără har
de dascăl, fiindcă şi de la ei am învăţat...
- Înainte de a fi profesor şi rector, aţi fost,
cum spuneaţi, student al Universităţii „Babeş-Bolyai”.
Care sunt primele amintiri care vă leagă de Cluj şi de
Universitate?
- Mi-aduc aminte de un final de iunie şi
început de iulie, pe care îl asociez cu mireasma pu-
ternică a florilor de tei, pe strada Mihail Kogăl-
niceanu, în preajma clădirii principale a Universităţii.
Şi teii, şi numele marelui istoric şi om politic mol-
dovean, îmi aduceau în minte Iaşii, de care rămă-
sesem profund impresionat în anii liceului, când par-
ticipasem la etapa naţională a Olimpiadei de Limba şi
Literatura Română. Atunci mă convinsesem că marea
cultură românească modernă se crease la Iaşi, lângă
teiul lui Eminescu. Cu toate acestea, din varii motive,
venisem la studii superioare în Cluj, în Clujul pătimirii
noastre... Studenţia începea atunci sub auspicii cu
totul speciale, fiindcă cine ajungea să fie student,
mai ales la facultăţi şi secţii umaniste, se putea
considera un răsfăţat al sorţii. Se intra foarte greu
la facultate, pe un număr de locuri limitate, după ani
întregi de eforturi şi după acerbe competiţii la care
participau câte 20-25 de tineri pe un loc. Băieţii ve-
neau după 9 luni de armată – obligatorii, în urma re-
uşitei la examenul de admitere - adică după o peri-
oadă grea, plină de privaţiuni şi chiar de pericole. De
aceea, începutul studenţiei se arăta ca o bine-
cuvântare, cu dorinţa de afirmare, de studiu, dar şi
de distracţie, de trăire din plin a vieţii universitare,
departe de anumite îngrădiri familiale.
- Cum s-a conturat opţiunea dumneavoastră
pentru Clujul universitar?
- Veneam la Cluj după îndelungi conciliabule,
fiindcă era şi mirajul Capitalei, iar Braşovul era mult
mai aproape de Bucureşti decât de Cluj. Au contat
mult originea nord ardeleană a părinţilor mei şi, mai
ales, judecata de valoare a dirigintelui meu, profesor
de Română, scriitorul Ion Topolog, născut pe Topo-
log, în Argeş: „Carte ca lumea, pentru ceea ce vrei tu
să devii, nu se face la Bucureşti, ci la Cluj!”. El însuşi,
deşi regăţean, studiase Filologia la Cluj. Clujul era şi
atunci, ca şi acum, mai ales un oraş al studenţilor,
care ieşeau în evidenţă de departe, printre ceilalţi
locuitori, şi-i dădeau oraşului un farmec de nedes-
cris. Era în atmosfera Clujului ceva inefabil, care a
rămas până azi... Iar la secţia de Istorie, erau atunci
efectiv modele de urmat, dascăli care ar fi onorat
orice catedră universitară din Europa. Colegii mei
erau din toată ţara, cu o concentrare mai mare, fi-
reşte, pe Transilvania şi Banat. Azi sunt, mulţi dintre
ei, doctori, universitari, cercetători, istorici deplini,
autori de cărţi, tratate, studii laborioase.
„Se duc studenţi stol după stol, dar Clujul nu
rămâne gol”
- Cum era atmosfera clujeană, pe vremea în
care aţi studiat la Cluj? Care era farmecul, care erau
micile plăceri ale vieţii de student în acei ani?
- Viaţa de cămin era frumoasă, fiindcă nu
căutam confortul, ci comunitatea, felul de fi împre-
ună, de a învăţa şi de a ne distra împreună. Stăteam
câte 4-5 în cameră, învăţam în sălile de lectură, dar
mai ales în biblioteci. Ca să găsim loc în bibliotecă, ne
sculam devreme. Cărţile nu se prea împrumutau, une-
le erau exemplare unice, preţuite şi protejate. Clujul
se bucura de un renume deosebit între centrele uni-
versitare, păstrător al tradiţiei interbelice şi situat
departe de vigilenţii ochi ai politrucilor din Capitală.
„Balicii” (studenţii din anul I) erau „botezaţi” de că-
tre colegii mai mari la berăriile vestite de la „Chios”,
de la „Cazinou”, de la „Metropol” etc. Se organiza
„Balul bobocilor”, cu invitarea ceremonioasă a pro-
fesorilor, se învăţau vechile cântece europene şi in-
terbelice româneşti, de la „Gaudeamus” la „O, vis al
vieţii studenţeşti...”. Cel din urmă spunea la refren:
„Se duc studenţi stol după stol,/ Dar Clujul nu
rămâne gol!”. Am fost mirat, totuşi, să mi se spună
iniţial, de către unii colegi clujeni, „provincial”, când,
totuşi, eu veneam de la Braşov, de la Colegiul Na-
ţional „Andrei Şaguna”, pe unde trecuseră Titu
Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga,
Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş şi câţi alţii,
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 29
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
unde diaconul Coresi tipărise primele cărţi în ro-
mâneşte, unde se învăţase pentru prima oară în limba
română la şcoală etc. Aşa că am replicat repede, cu
orgoliu tineresc, afirmându-mă în mândra capitală a
Transilvaniei ca şef de promoţie, după ce intrasem
primul, cu media cea mai mare.
- Între Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai”,
pe care o conduceţi, e o legătură organică. Cum a
influenţat universitatea destinul Clujului?
- Clujul dispune de cea mai veche universitate
de pe teritoriul României actuale, fondată la 1581.
Fireşte, au mai fost încercări de înfiinţare a unor
şcoli superioare în acei ani, dar ceea ce s-a făcut la
Cluj, în urma eforturilor pă-rinţilor iezuiţi şi printr-
un decret, dat la Vilnius, de principele Transilvaniei
(şi regele Poloniei) - Ştefan Bathory -, era un Colegiu
Major cu rang de uni-versitate, cu cele trei facultăţi
consacrate şi cu dreptul de a conferi cele trei titluri
obişnuite în întreaga Europă: baccalaureus, magister
artium şi doctor. Aici au învăţat, în latineşte,
studenţi de toate confesiunile şi de varii etnii. Între
cei destinaţi studiilor la Cluj s-a aflat, pentru o clipă,
şi Nicolae Pătraşcu, fiul şi moştenitorul domnului
întregitor Mihai Viteazul. Tradiţia a rămas, în ciuda
vicisitudinilor, puternică şi adâncă, iar viaţa Cetăţii s-
a identificat pentru vecie cu Universitatea. Clujul,
spre deosebire de alte oraşe, nu s-a bucurat în epo-
cile mai noi de o dezvoltare industrială marcantă,
principala sa „industrie” rămânând Universitatea.
Astfel, Universitatea, prin profesorii şi studenţii de
excepţie pe care i-a avut, a devenit un brand, o
marcă, un simbol de neegalat. Mi s-a spus că până şi
în anii cei mai grei ai comunismului, cuvântul das-
călilor, al decanilor şi al rectorilor Universităţii era
respectat de autorităţi, că vocea rectorului Con-
stantin Daicoviciu răsuna de departe, că nu erau ce-
remonii la care el să nu fie invitat şi să nu-şi ros-
tească salutul, uneori chiar în latineşte, precum odi-
nioară. Azi, Clujul are aproape 100.000 de studenţi,
ceea ce înseamnă că fiecare al patrulea locuitor al
oraşului este student, caz unic în România... Clujul a
fost numit Heidelbergul României. El cuprinde, în
înaltele sale şcoli, toate specializările consacrate în
lume, iar studiile se desfăşoară în toate cele trei
limbi istorice ale Transilvaniei, româna, maghiara şi
germana. Tradiţia latină şi latinistă este mai puter-
nică decât oriunde, Transilvania fiind ultima ţară -
provincie distinctă - europeană care a renunţat la
latină ca limbă oficială, în 1842, în favoarea unei limbi
vernaculare, maghiara. Clujul este special prin numele
lui Bolyai Janos (fondatorul geometriei neeuclidiene),
prin Hermann Oberth (cel care a proiectat racheta),
dar mai ales prin Victor Babeş, Lucian Blaga, Emil Ra-
coviţă, Sextil Puşcariu, Florian Ştefănescu-Goangă,
Ion Agârbiceanu, Dumitru Popovici, Iuliu Haţieganu,
Constantin Daicoviciu, David Prodan şi câţi alţii... Cu
toţii şi-au lăsat vieţile perene legate de Cluj.
„Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să
piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt
calificată, fără să facă nimic...”
- Cum aţi simţit, ca profesor, devenirea stu-
denţilor dumneavoastră? Există diferenţe între ge-
neraţii? Avem motive de încredere pentru viitor?
Biblioteca Centrală Universitară Cluj, în perioada interbelică
- Studenţii sunt, dintr-o anumită perspec-
tivă, mereu aceiaşi - tineri, veseli, iscoditori, curioşi,
dornici de cunoaştere, ghiduşi, nonconformişti, fru-
moşi... Este un mare privilegiu să lucrezi cu ei, cu
minţile şi inimile lor, să poţi modela destine şi con-
ştiinţe. Diferenţele dintre generaţii sunt prezente
mai mult în percepţia noastră deformată decât în
realitate. Ne confruntăm şi noi, ca orice generaţie,
cu mitul „vârstei de aur”, echivalată cu tinereţea şi
maturitatea noastră; tindem să credem că atunci era
frumos şi glorios, pe când ceea ce a urmat ar fi o
decădere. Studenţii de azi nu ştiu mai puţin decât cei
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 30
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
de altădată, dar ştiu altceva, au alte tipuri de
cunoştinţe, pentru că societatea operează cu alte
exigenţe. Fireşte, uneori sunt învăţaţi prost de către
profesori, dar mai ales de unele mijloace de difuzare
în masă, dar aceasta nu este vina lor şi îşi revin, cei
mai mulţi, până la urmă, păşind pe făgaşuri normale.
Spre deosebire de generaţia mea, studenţii de azi
sunt foarte mobili şi îndrăzneţi, pun probleme, între-
rup discursul profesorului - ceea ce este foarte bine!
- răstoarnă problemele, privindu-le din alte perspec-
tive decât cele clasice. V-aş putea relata şi mici
carenţe, dar mă tem să nu fiu nedrept şi deformat
de perspectiva experienţei şi vârstei mele, căzând în
eroarea de care vorbeam mai sus. Motivele de încre-
dere în viitor există şi sunt absolut justificate.
- Există o tendinţă majoră, astăzi, legată de
faptul că studenţii şcolarizaţi în România pleacă în
străinătate şi sunt pierduţi pentru ţară. Care e, de
fapt, realitatea? Ce pierdem şi ce câştigăm din
această realitate a mobilităţii studenţeşti?
- De când există lumea şi universităţile -
adică din Evul Mediu, fiindcă universităţile sunt o
invenţie a Evului Mediu - studenţii şi profesorii s-au
mişcat şi, uneori, la distanţe destul de mari. Şi
studenţii, şi profesorii noştri pornesc periodic, în
cadrul schimburilor interuniversitare de tip „Eras-
mus”, de exemplu, spre diferite destinaţii. Cu stu-
denţii şi mai ales cu absolvenţii care pleacă definitiv
este o altă problemă. Fireşte, tindem cu toţii spre
mobilitatea forţei de muncă în cadrul UE, dar cu
respectarea anumitor reguli. Nicio ţară care se res-
pectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă
de muncă înalt calificată, fără să facă nimic. Noi nu
suntem deloc bogaţi, ca să ne permitem să între-
ţinem, din impozitele noastre, studenţi la nivel de
licenţă, masterat şi doctorat, spre a-i livra imediat
altora, gratuit. Cu alte cuvinte, absolvenţii care au
beneficiat de şcolarizare din partea statului (adică
nu au plătit taxe), ar trebui să fie obligaţi, prin con-
tracte speciale, să lucreze un număr de ani pentru
statul care i-a întreţinut. După aceasta, ar trebui să
poată fi liberi să plece oriunde. Altminteri, ne chel-
tuim şi puţinele resurse în van... Pe de altă parte,
mobilităţile ne aduc mari avantaje, deprinzându-i pe
tineri cu lumea, cu performanţa, cu succesul.
Bulevardul Eroilor,
azi locul preferat de ieşit la terasă al studenţilor clujeni
- Care e nivelul studenţilor noştri în com-
paraţie cu studenţii marilor universităţi ale lumii?
- Studenţii noştri sunt aidoma tuturor stu-
denţilor lumii. De multe ori, ei sunt chiar mai motivaţi
decât alţii, deşi, văzând toate relele şi neîmplinirile,
speranţele spulberate şi nedreptăţile din viaţa reală
(în Universitate, ei sunt, oarecum, protejaţi), se de-
mobilizează repede şi decid să plece spre alte zări.
Statul ar trebui să-i folosească mai bine, spre folosul
comunităţii. Avem atâţia doctori în varii specialităţi
şi îi lăsăm să plece, în loc să-i încadrăm în cele mai
bune şcoli, spre a-i educa pe cei mai buni copii. Ca să
avem noi generaţii bine instruite şi utile societăţii, ar
trebui ca cei mai buni absolvenţi din toate domeniile
să devină şi profesori. Or, astăzi, la noi, rămân în în-
văţământ cei mai slabi, cei fără speranţă! Cum să
avem atunci buni specialişti în viitor? Pentru a re-
media situaţia, Guvernul, Minis-terul Educaţiei, Aca-
demia, ar trebui să stabilească un set de măsuri pen-
tru stimularea prezenţei în învăţământ a celor mai
buni, măcar pentru o pe-rioadă. Din cei mai buni pro-
fesori vor ieşi, cu siguranţă, cei mai buni emuli,
absolvenţi, cercetători etc.
- Care este proiectul dumneavoastră legat de
UBB? Unde visaţi să duceţi Universitatea şi ce anu-
me v-a motivat să intraţi în acest proiect al rec-
toratului?
- Eu consider că funcţia de rector, ca şi
altele similare, este o modalitate de a servi socie-
tatea, în cazul meu, „mama care m-a hrănit” (sensul
literal al noţiunii de alma mater). Altfel spus, ar tre-
bui, fiecare dintre noi, să întoarcem cumva efortul
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 31
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
făcut de societate pentru educarea şi instruirea
noastră. Natural, conducerea unei instituţii de ase-
menea amploare presupune pricepere şi chiar pre-
gătire de specialitate (studii de management), pe
care mulţi dintre noi nu le avem.
IOAN-AUREL POP, Membru al Academiei Române, alături de
preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, fost rector al UBB.
În România, şi nu numai, s-a menţinut tra-
diţia de a alege rectori personalităţi ale vieţii aca-
demice, profesori şi cercetători de un anumit pres-
tigiu. Aceştia nu ştiu întotdeauna cum se conduce o
astfel de instituţie şi, într-un astfel de caz, au două
soluţii: fie să renunţe, fie să se înconjoare de buni
consilieri. Eu am ales, deocamdată, a doua cale, toc-
mai cu scopul de a fi în stare să-mi plătesc da-toria
faţă de marele bine pe care mi l-a făcut Uni-
versitatea. Orice coleg ar trebui să facă la fel, adică
să considere o datorie de onoare slujirea temporară
a Almei Mater Napocensis.
Autor: Ciprian Rus
Fotografii din arhiva dlui acad. şi din alte surse.
Articolul a mai fost publicat în Formula AS, nr. 1069.
Colectivul de redacţie mulţumeşte, şi pe acestă cale, dlui academician pentru colaboare şi pentru că a fost
alături de noi încă de la înfiinţarea revitei! La Mulţi Ani! Domnule profesor !
Geo Vasile
Unul dintre cei mai cunoscuţi italienişti, Geo
Vasile - critic literar si prozator, s-a născut la Bucu-
reşti în iunie 1942, este licenţiat al Universităţii Bu-
cureşti, Facultatea de filologie italiană şi română, cu
o lucrare de diplomă despre poezia şi proza lui Ce-
sare Pavese. Profesor de ţară (1967-1971), biblio-
tecar Biblioteca Naţională (1971-1990), redactor pa-
gină culturală la cotidianul Dimineaţa şi apoi la săp-
tămânalul „Baricada” (1991-1996). Din 1994 membru
al Uniunii Scriitorilor din România, secţia critică lite-
rară. Colaborator al câtorva revis-te literare impor-
tante din Bucureşti şi din ţară. A semnat 13 volume
de istorie şi eseistică (2001-2012;); poezie originală
2010: Nimfe&Kimere. Ninfe &Kimere (ediţie bilingvă);
roman 2011: Roluri de compoziţie, Editura Rafet
(marele premiu Titel Constantinescu); a tradus 16 au-
tori italieni în limba română: 2004 – 2012; a îngrijit şi
prefaţat cărţile a şase autori români traduşi în ita-
liană: 2000-2012: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion
Vinea, Daniel Corbu, Eugenia Bulat (antologii bilingve
+ aparat critic apărute în România, dar şi în Italia): a
realizat o masivă antologie a poeziei italiene De la
Arturo Onofri la Dontatella Bisutti, apărută la Edi-
tura Contact International, 2011, prin bunăvoinţa
poetului şi eseistului Liviu Pendefunda13. A semnat 4
13 PENDEFUNDA, Liviu, n. 10 martie 1952, la Iaşi. Medic şi scriitor. Stu-
dii: Liceul M. Eminescu şi Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi. Medic primar neurolog, doctor în ştiinţe medicale, profesor univ. UMF Iaşi, membru în 17 societăţi medicale din străinătate, membru titular al Academiei americane de neurologie (1994), membru de onoare al Aca-demiei de medicină din Terrytown, New York (1993), membru al Aca-demiei de ştiinţe medicale, al Academiei oamenilor de ştiinţă, al Acade-miei ecologice, Deputy Director General International Biographical Center Cambridge, England, (2001), Membru în Research Bord of Advi-sors, al American Biographical Institute, ( 2001), Membru de Onoare al Forumului Inventatorilor Români, (2005), Membru fondator Centrul Academic de Studii Hermeneutice (2007), Membru al Academi-ei de Ştiinţe din New York, (2003), Vice Chancelor al World Academy of Le-tters, (2004), Membru al comisiei de antropologie a Academiei Româ-ne, (2007), Secretar General United Cultural Convention, (2009), Aca-demician ABI (2010), secretar general al Societăţii române de psiho-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 32
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
antologii bilingve: poeţi italieni şi români, apărute
la Catania, 2011-2012.
Roberto Mussapi14
Budda plânge
Nu te-am văzut niciodată plângând,
Dar poate că e iluzia unei picături
Din acea ploaie pe nepusă masă în grădină.
Acum te afli înlăuntru şi iluzia unei lămpi
Acum mă face să mă simt propriul frate.
Dacă şi tu plângi, să mă faci să cred
Că şi tu plângi, zeu
Cu chipul strunjit precum al unui apolinic din
Laţium,
Pot să m-opresc din plânsul meu şi-al celuilalt,
Mai bine să plouă, afară,
Să nu scriu.
Buddha piange
Io non ti avevo mai visto piangere,
Ma forse è l’illusione di una goccia
Di quella pioggia imprevista nel giardino.
Ora sei dentro e l’illusione di una lampada
Ora mi fa sentire mio fratello.
Se anche tu piangi, o mi illudi
Di piangere anche tu, dio
Dal volto tornito di laziale apollineo,
Io posso fermare il mio e l’altrui pianto,
Lasciare che piova, fuori,
Non scrivere.
Hortensia
Aici era camera mea şi biroul
Până la douăzeci de ani, când am plecat:
neuro-endocrinologie, fondator al revistei Acta Neurologica Moldavica, director al Casei de presă şi editură Contact international şi împreună cu soţia, Julieta Carmen, al revistei Contact international din 1990. 14
Poet, prozator, eseist, profesor de dramaturgie la Universitatea Catolică,autor şi realizator de programe culturale la Radio Rai Roberto Mussapi este şi un asiduu traducător şi îngrijitor de ediţii de autori clasici şi contemporani.
Marea bibliotecă s-a golit pe nesimţite,
Prietenii mei din copilărie au venit după mine,
Robinson Crusoe, Ulise, Comandantul Ahab,
Jim, care-a plecat să caute Insula Comorilor,
Tatăl meu i-a înlocuit cu cupe şi diplome,
Cu amintirile sale, albume, mici radiouri.
Dar acum în mijloc văd o hortensie, alături două
fotografii,
Tatăl lui, în picioare, şi chipul mamei lui.
„Planta era a mamei, mi-a lăsat-o mie”,
Spune în timp ce o udă şi-o păstrează în inimă,
Glob ce cuprinde într-una o mie de vieţi,
A celui ce va fi, ce este, şi-a celui ce-a fost.
Acolo, unde ardea focul lui Platon,
Doar gloria stingheră a acelei flori.
Şi nici vorbă de Ulise, de Don Quijote,
Şi de Dante, de d’Artagnan, de Muşchetari,
Plecaţi care-ncontro,
Arşi de vii de poezie.
L’ortensia
Questa era la mia camera e il mio studio,
Fino a vent’anni fa, quando sono partito:
La grande libreria si è presto svuotata,
I miei amici d’infanzia mi hanno seguito,
Robinson Crusoe, Ulisse, il Comandante Achab,
Jim, che partì per l’Isola del Tesori.
Mio padre li ha sostituiti con coppe e diplomi,
I suoi ricordi, album, radioline.
Ma ora al centro vedo un’ortensia, accanto a due
foto,
Suo padre, in piedi, e il volto di sua madre.
„La pianta era di mamma, me l’ha lasciata,”
Dice mentre la bagna e la guarda nel cuore,
Globo che include in una mille vite,
Di chi sarà, chi è, e di chi è stato.
Là, dove bruciava il fuoco di Platone,
Solo la gloria spoglia di quel fiore.
E non ci sono più Ulisse, e Don Chisciotte,
E Dante, e d’Artagnan, e i Moschetttieri,
Andati via,
Bruciati dalla poesia.
Casa
Am locuit în mai multe case,
Şi port cu mine amintirea fiecăreia:
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 33
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Prima pe Corso Dante, pe când eram copil
Şi pinii creşteau sub grămezi de zăpadă,
Apoi Viale degli Angeli, la marginea râului:
De-aici m-a văzut maică-mea plecând
În automobil, privind de la balcon
Pământul Nimănui ce mă răpea,
Şi-apoi Valdieri, iar în lumina radioasă
Via delle Palme, în Liguria, la ţărmul mării,
Şi Via Marsilli 11 la Bologna
Unde am urcat scări fără sfârşit,
Şi-acum aici, la Milano, pe Via Mameli.
Îmi aduc aminte vocile tuturor, chipurile,
persoanele,
Imperceptibila răsuflare exalată
Şi preschimbată-n forma unui gând
În memoria ce mă ţine în viaţă.
Dar prea puţin fiecare din ele
A fost cu adevărat casa mea.
În scurtul timp în care îmi era străină,
Înainte ca vieţile ei să fi intrat în mine.
Eu de fapt n-am locuit nicicând într-o casă,
Eu sunt casa oricărei case cu ei,
Cu toţi cei care m-au făcut s-o stăpânesc,
Atât de nelipsiţi că eu nu mai sunt,
Singur pribeag în mine însumi,
Evacuat din propria inimă.
La casa
Ho abitato più di una casa
E di ognuna niente è perduto:
La prima in Corso Dante, quando ero bambino,
E i pini crescevano sotto masse di neve,
Poi Viale degli Angeli, sull’argine del fiume:
di lì mia madre mi vide partire
in automobile, guardando dal balcone
La Terra di Nessuno che mi rapiva,
E poi Valdieri, e nella luce radiosa
Via delle Palme, in Liguria, sul mare
E Via Marsili 11, a Bologna,
Dove ho salito infinite scale,
E ora cui, a Milano, in via Mameli.
Di tutte ricordo le voci, i volti, le persone,
L’impercettibile respiro respirato
E trasfomato in forma di pensiero
Nella memoria che mi tiene in vita.
Ma solo per poco ognuno di loro
È stata veramente la mia casa,
Nel breve tempo in cui mi era straniera,
prima che entrasse in me, con le sue vite.
Io non ho mai davvero abitato una casa,
io sono la casa di ogni casa con loro,
con tutti quelli che la fecero mia,
così presenti che non sono più io,
unico esule in me,
sfrattato dal mio cuore.
Prezentare şi traducere de Geo Vasile
Melania Cuc şi Luca Cipolla
Despre italianul Luca Cipolla și mare sa
dragoste pentru poezia danubiană
Deși nu este lingvist de profesie, doar un îm-
pătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a
spiritului său rarisim în și prin Limba Română. Cetă-
țean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din
Millano, Italia,- Luca Cipolla este prezent într-o ple-
iadă de reviste literare, electronice și clasice, care
apar în România sau (și) în diaspora românească.
Poet și traducător de poezie din română în
italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe me-
rit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.
Colaborator permanent al revistei Boema din Galați,
dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte
reviste. Este redactor al revistei Sfera Eonică din
Craiova şi colaborator de bază la revista Boema, Cli-mate Literare şi la revista internațională online Star-press, dar numele lui apare și în alte reviste serioase
din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul, Nomen Artis – Dincolo de tăcere etc.
Cu abilități de comunicare moderne, el a reu-
șit să atragă atenția asupra necesității dialogului cul-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 34
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
tural, a „trecerii „operei scriitorilor din România, din-
colo de fruntariile europei, în speță, în Italia.
Un exemplu excelent în acest sens, este sim-
bioza literară dintre Luca Cipolla pe post de tradu-
cător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care
a determinat ca poemele poetei din Galați să pri-
mească Medalia de argint la Premiul Internațional
„Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un
alt premiu pentru poezia românească, și care se
datorează și traducerii de calitate prestată de Luca
Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în lim-
bă la XVII Edizione del Premio Internazionale
„ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio
(SA) – Italia. Luca Cipolla a obținut, cu poeme per-
sonale scrise în în limba română, Premiul III pentru
poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză
„Limba noastră cea română - Starpress 2013”, orga-
nizat de revista româno-canado-americană „Star-
press” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.
Foarte activ și în sfera editorială. Luca a
semnat traducerea în limba italiană din cartea „Ju-
decata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut
în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011.
dar și a volumului Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă, Editura InfoRapArt, Galați,
2012. Datorita efortului său intelectual, a fost ono-
rat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru
poezie la Concursul de Creație Literară „Visul” – Edi-
ția a VII-a; Premiul special al revistei „Boema” pentru
cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Fes-
tivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor”
din Galați.
Construind o adevărată punte de legătură în-
tre poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la în-
ceputul drumului său în literatura clasică europeană.
Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică
perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei
generații europene, reușeșete să își consolideze dru-
mul de poet și traducător în paralel cu profesia prin
care își câștiga pâinea zilnică.
Dacă despre calitatea sa de traducător cu
virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja
de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile
pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desfe-
recat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se
lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin li-
cențioase, care, în opinia majorităților scriitorilor juni
de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale.
Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul
său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filo-
sofia interesantă a un ui ins care vede lumea literară
dinsrte Vest spre Est. O comuniune de idei intere-
sante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări
bine definite și care reflectă lumea complexă în care
trăim azi.
Iată o mostră de poem italienesc contem-
poran, semnat de Luca Cipolla, și tradus , tot de el, în
limba română:
ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE
Păianjenul ţese pânza lui
şi singura fiică nu mai eşti;
tace sufletul meu în pernă
şi arde tămâie
până la o lentă agonie,
fii prezent dar în concediu,
strălucitor şi salubru aerul nu vibrează
şi mă emoţionezi,
de numai piatră Sinai.
Acum neruşinată hrăneşti razele
unei pânze
pe care o filezi din zori şi până-n seară
şi în sarcină
pretenţia să te numeşti viaţă.
Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul
Euxin.
LUCA CIPOLLA (continuare din nr. 8/24/2013)
CIVICO 42
Non avrei il tuo ritratto..
e l'incenso permeava l'aria,
quasi incalzato da movimento indotto,
io, la caligine, fari allo xeno,
il velo si squarciava
e tu truccata su un filo di vetro,
civico 42,
quale canale
ci tocca navigare?..
Lucciole e fiocchi di stelle
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 35
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
che saziano la piantagione,
col dito tracciare il Carro ed Orione,
compreso nella mia dishdasha
d'uomo del deserto,
il Cigno ed il Leone,
un demiurgo teso a quella scala a pioli,
temerne l'ultimo gradino
ed il mio orgoglio.
NR. 42
N-aș avea portretul tău..
și tămâia se răspândea în aer,
cam împinsă de o mișcare indusă,
eu, abureala, faruri cu xenon,
vălul se rupea
și tu machiată pe un fir de geam,
nr. 42,
ce canal
trebuie să navigăm?..
Licurici și fulgi de stele
care satură plantația,
cu degetul trasând Carul și Orion,
absorbit în dishdasha mea
a omului din deșert,
Lebăda și Leul,
un demiurg întins spre scara aceea cu fusceli,
temându-mă de ultima treaptă
și de orgoliul meu.
***
Sono ortica
Sono ortica tra le messi
ove un peso languido non mi cinge;
sono sabbia sul selciato
che un carro solca al cavalcare;
pelle ruvida al ritorno
dove il sole è fiele e punisce le mie membra;
ma penso a quella pietra svellersi al contrasto
per il troppo ostro,
per il grande astro.
Sunt urzica
Sunt urzica dintr-o recoltă
unde o durere lâncedă nu mă cuprinde;
sunt nisip pe dalele
pe care un car îl brăzdează în trecerea sa;
piele aspră la întoarcere
unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele
mele;
dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se
contrastului
din cauza vântului,
pentru marele astru.
BĂRĂGAN
Ora non resta che chiudere gli occhi
e respirare piano
perché ti voglio assaggiare,
primavera,
ed addomesticare,
bella e gitana che sei
e distante,
e la tua corazza di mistero e vetro
si dissolve
nel tramonto che t'accoglie,
nel tramonto che riveste il tuo cammino..
BĂRĂGAN
Acum nu rămâne decât să închid ochii
şi să respir încet
pentru că vreau să te simt,
primăvară,
şi să te îmblânzesc,
frumoasă şi gitană cum eşti
şi distantă,
şi platoşa ta de mister şi de sticlă
se dizolvă
în apusul care te întâmpină,
în apusul care îmbracă drumul tău..
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 36
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
6
dar până la urmă,
ce mai înseamnă
o nebăgare de seamă,
un semn de-ntrebare?
dacă nimic cu nimic
nu se-nseamănă
şi nimeni de nimeni
habar nu mai are?
7
puteam să-ţi dau ce nu puteai să-mi dai:
întreg întinsul din întregul rai,
întregul suflet ce ţi-l dau în pumn,
alunecarea către care mă adun,
nimicul ce înseamnă el ceva
- o şoaptă-nscrisă-acum în mucava -
un oarece, uitat acum prin hărţi,
un suflet risipit în patru părţi.
ba, poate inventam încă un punct,
mai cardinal, mai trainic, mai profund,
o roză alcătuită-n cardinale
mai mult de patru, mai fundamentale,
un anotimp de care ne legam cândva
vorbind de timp ca despre cineva
ce-ar fi cu totul de putinţă,
uitând că timpul nostru este fiinţă.
puteam? ce n-aş mai fi putut,
de n-ai fi fost târzie, venită de demult.
8
ce e mai dulce decât dulcele din ea:
o floare care mângâiată se deschide,
piaza mea bună, piaza mea cea rea
ce-ntreg trecutul lumii îl cuprinde.
ce-i mai amar decât amarul ei,
migdală sfărâmată între dinţi.
leoaică-nchisă-n cuşcă printre lei,
cuminte parcă, printre necuminţi.
ce e mai acru decât acrul care
stă-n nepăsarea fructei ce se strânge
cu-atât răsfăţ şi-atâta nepăsare
pentru tulpina ce-nlăuntru-i plânge?
9
ce cântec pur, ce lună alburie,
ce reci trotuare, ce bezmetic drum
şi ce nescrisă coală de hârtie
şi înc-un nu ştiu ce ne spus nicicum!
ce file goale fără tine-n gând,
ce nopţi gândind numai la tine,
ce sentimente aşezate rând pe rând,
ca rufăria în dositele vitrine!
ce de mirare că nu mă mir deloc
şi ce monedă calpă pentru sentimente,
ce de iubire ce miroase-a troc,
ce lună pură, ce cântări demente!
10
nu-mi povestiţi de-acele reci statui
ce le numiţi mereu cariatide,
aşa cum stau acum, al nimănui
şi-ndepărtarea dinspre ea mă cam cuprinde.
nu-mi susuraţi aiurea în urechi
elogii despre stâlpi din vechiul templu,
când eu cunosc coloanele-i perechi
pe care aş vrea din nou să le contemplu.
nu mă minţiţi că zboară spre înalt
mai albi şi mândrii altfel porumbei,
decât acei ce ştiu că i se zbat
sub închisoarea-mbrăcăminţii ei.
11
iată,
vine, bună,
seara,
de cu seară înserarea,
când apare taica ursul,
care trage după dânsul
o pădure de poveşti
unde, dacă eşti, nu eşti.
vine apoi şi dimineaţa,
bearcă, bleagă şi ea, creaţa
până-i trece-n zare ceaţa.
şi apare, vrăbioasă,
o zgâtie cam scămoasă,
plină doar din ce nu eşti
şi lipsită de poveşti.
© C.L., Constanţa
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 37
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
DDOORRIINNAA ŞŞIISSUU,, DDuubblliinn
niciodată gândul meu
într-o zi am văzut un munte
se odihnea la picioarele mele
era făcut din pofte
și le adunase într-o viață
ca un buchet
un munte cu vise
și gândul meu
stingher și străin
era cam la capătul lumii
alt munte începea să crească pe spatele meu
plin de întrebări
remușcări coapte și alburii
se prindeau și de păr
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
sângele mă durea
sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă
poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu este singur
Privește cum se curbează ploaia
Motto: Peste tot există femeia chircită. Totul devine fi-resc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate. Şi normalitatea prinde contur de durere și gust de rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele de-gete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a via-ță și a noi. Singurătatea devine chircită în jurul aces-tei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă
chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot uni-versul la picioarele ei, sărutându-i existența.
o cifră matură s-a urcat în spatele meu
cuprinde încruntarea
și nu mă întreb
de ce eu
sau de ce doare
târâtă umbra se plânge
un pas
la încă un drum
o mână întinsă altui număr
mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău
poate așa am să cuprind fericirile toate
tu privește cum se curbează ploaia
P.S. Tot timpul am considerat că un gând frumos
merită trăit și de cei din jur. Scriu nu pentru a plân-
ge, ci pentru a da curaj celui care mă citește și drep-
tul să devină mai puternic înțelegând slăbiciunea mea.
să fie viața mea...
să fie
mereu o apă de care nu poți vedea mai departe
sau o frunză peste care nu poți trece
să fie
visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute
să fie
doar un anotimp
un cerc
un pas
ca un val peste nopțile promise
să fie
o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă
să fie
o mână care să-mi tacă ne-spusul
să fie
un maxim de zi
și uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în
ochii tăi vânduți vieții
să fie
aceeași fântână cu promisiuni ne-promise
mai stau să mai urc o scară arsă cu vise
pentru că te iubesc
și pentru că mă trăiești
iubirea mea (dau timpului răgazul meu, fabulosul
magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să
vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii).
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 38
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
CCRRIISSTTIIAANN NNEEAAGGUU,, BUCUREŞTI
Scrisoare către Margareta Metaxa (text reparatoriu moral)
Îţi scriu,
convins că nu ai fost o simplă existenţă terestră,
că nu meriţi în adâncurile uitării să te risipeşti;
pe fondul sonor al concertului pentru pian şi
orchestră
fă cunoştinţă cu generaţia mea,
distinsă Doamnă a culturii româneşti.
Zăbovesc asupra epistolei contemplativ
implementând conceptului saussurian sintaxa,
şi parcă vinovat de gestul meu tardiv
te identific cu Opera Română, Margareta Metaxa!
Uitarea îngroapă totul îtr-un perfect preludiu,
dar se putea face din numele tău un antet;
nu cunosc să fii în manuale temă pentru studiu,
nu cunosc să ai printre noi un cât de mic monument.
De ce acordăm nedreptul anonimat
celei care a trasat în cultura muzicală axa,
atunci când a pus bazele Operei Române de Stat?
În numele poporului român îţi cer iertare, Margareta Metaxa
Scrisoare lui Adrian Păunescu pe adresa
constelaţiei culte
Dragă Adrian Păunescu,
Tot ce ai depus cu patos în cultură
Făcându-ne atunci mai buni, mai patrioţi,
Prin fenomenul care însuţi tu ai fost poete,
Astăzi a devenit desuetism, a devenit uzură
În schimb, prostia produce efecte...
Pe străzi un covârşitor procent demografic înjură
Din orice pe oricine, de sine, de mamă şi morţi.
Mult prea mult întuneric şi un frig morbid
De când,
Stelele culturii române s-au stins fără grabă
multă,
Au cuprins sistematic societatea hibrid
Legitimând existenţa constelaţiei din perioada cultă.
Îmi este dor de tine Adrian Păunescu.
Dascălul meu aspru, cu umedul ochilor de bunătate,
Să dezbatem din marile doctrine literare puncte
Ori, pe unde radio, să zugrăvim în albastru o
noapte
Având ca subiect, constelaţia perioadei culte.
Maestre,
Mă văd însingurat şi trist tot mai ades,
Mă tot visez pierind în noaptea absolută
Între un mormânt săpat adânc şi univers,
Între prezent şi constelaţia din perioada cultă.
0723…xxxxxx
De multe ori am tendinţa să te sun
Dar cine să-mi răspundă, cine să mă asculte?
Aştept şi eu inevitabilul surghiun
Călăuzit de constelaţia perioadei culte.
Ce distanţă relativă avem între cimitire;
Ce ţi-e şi cu diversităţile astea oculte!
Eu trăiesc cu ardoare prezenţa ta Sire
Privindu-te prin poesfera constelaţiei culte.
Ce vremuri...
Prea tineri pentru a filosofa aspecte doctrinare,
Atraşi de un circ bombastic pe care-l savurăm
Nu vom gândi pe loc, dar nici în continuare,
Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.
Grăbiţi spre o iluzorie maturitate,
Peste momentele cheie pe care le ratăm,
Ignorăm pe cei îndreptăţiţi să ne arate
Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.
Cărunţi sentimentali plenipotenţi,
Despre secvenţiale anotimpuri comentăm,
Uitând cu desăvârşire să mai fim atenţi
Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.
Memoria retinei păstrează umbre din trecut,
Iar oglinzile prezentului ne determină să constatăm
Mult prea târziul timp în care am priceput
Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 39
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
ANA SOFIAN
poem păcătos
de atâta ceaţă nu mai ştim
cine răneşte
cuvintele pe noi
sau noi cuvintele…
călcam pe cioburi fără să lăsăm
urme de sânge
oare chiar nu mai suntem capabili
să pierdem din prea plinul de mândrie
cu care am fost injectaţi ?
imunizaţi
ne transformăm în yogini
ai cuvântului
doar ca să levităm
peste cioburi
poate prea multe stele căzute
când furia neştiutului
scutură cerul
aşa cum făceam cu părul
poveştilor noastre
îngăduind fructelor
să atingă pământul
plin de înţelesuri
prea multe ascuţişuri printre care
ne irosim vina de a fi
când am putea să
naştem un pui de somn
pe muchii
unde volbura e doar un decor insipid
muşcăm pe rând
din fructul oprit
ce ciudat !
nu ni se sterpezesc dinţii
şi nicio mână nu ne înşfacă
de ceafă să ne scuture din matrice
se pare că Dumnezeu are alte treburi
şi oricum, dacă nu-l mâncam noi
ar fi putrezit pe jos
cândva galben
cuvântului meu i-au rămas doar seminţele
ploaie de stele pe el
de am presăra
să scriem poeme păcătoase
lucind în arama
unui septembrie înghiţit de inocenţă.
IIOONN IIOONNEESSCCUU BBUUCCOOVVUU,,
Bucureşti plouă
toamnele vin cu despletiri de frunze
într-un concert de dor vivaldian
cocorii desenează geometrii pe cer
triunghiuri care urcă dealuri sure
se-ascund apoi în nori până ce pier
lăsând în urmă răni de roșu-aprins
și-n suflete melancolii ascunse
coboară seara pe pădurea-n flăcări
mormânt de liniști cade în abis
prin umbrele ce plâng adesea-n noi
și ne ucid plăcerile din vis
plouă la toamne grele peste mine
ca-ntr-un potop de ape infernale
un amalgam de ieri de azi de mâine
cu clipe calpe searbede banale
din când în când mai plouă și cu vise
doar logodind iubirea printre ploi
să nu uităm că ne-am iubit și noi…
Timpule
ce se-ntâmplă, timpule, cu mine,
tot mereu mă-mbătrâneşti, cu anii,
în clepsidra vremii care vine,
am din socoteli numai pierzanii.
părul tinereţii deja s-a albit,
a căzut argintul cerului pe el,
ridul din obrazuri mi s-a adâncit,
nu poţi să mai stai, timpule, niţel?.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 40
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
clepsidra asta nu poţi s-o faci spartă,
aşa ca ceva neprevăzut,
nu poţi să treci singur pe la poartă,
să te faci că nu m-ai mai văzut?.
te-am zărit azi noapte ca un fulger,
te-ai holbat asupra mea himeric,
ca pe-un demon rău, sinistru înger,
te-am văzut din pat prin întuneric.
ai făcut din somnul meu cel darnic
un imens pustiu venit în şoapte,
am vrut să adorm, a fost zadarnic,
m-am luptat cu tine-ntreaga noapte.
Vis
te-am visat, mamă, trecând
peste câmp înalt de zare,
zbor de paseri călătoare,
timpul tău amestecând.
te-am strigat ca să mai stai
să te văd si eu pe culme.
spre ce început de lume
tu ca îngerii plecai?
erai plânsă şi aveai,
aripi albe, dor de mamă,
şi mi se făcuse teamă,
te strigam şi n-auzeai.
zbor de paseri argintii,
ce te duc în vis uşoare,
îngropate-n veşnicii,
triste si nepăsătoare.
te-am visat, mamă, trecând
şi în ochi aveai suspine,
genele-ţi de lacrimi pline
şi de mine întrebând...
GGAABBRRIIEELLAA BBEELLDDIIEE,,
Siret, Suceava
Cântec de sirenă
aruncă toate grijile
intră
azi avem promoţii de clipe
servim elixir cu aromă de eternitate
în recipiente trandafirii
nu privi în urmă
trecutul provoacă rău de înălţime
şi oricum la temeliile lui
se sapặ
în caz de déjà vu
la ultimul etaj găseşti sprayuri colorante
şi mopuri de mătase
alungă orice temere
aici viitorul e
reşapabil
După amiază cu fluturi
era o după amiază cu fluturi
clipe galbene dansau lent
în orizont cu foşnet de iarbă
stelară
ne desenam aripi străvezii
să nu atingem pamantul
în palme simţeam
murmurul izvoarelor nenăscute
undeva departe
ni se numărau anii
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 41
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
LLLLEELLUU NNIICCOOLLAAEE
VVĂĂLLĂĂRREEAANNUU ((SSâârrbbuu))
Patima
Împarte cu toţi transparenţa,
ideile care se nasc libere
urcă-le-n mine ca să mă desprind
din plictisul inert!
Învaţă-mă să caut
adevărul pe care nu l-am atins
şi dincolo de el împlinirea,
să văd deasupra comorilor
flăcări pe râuri.
Patima o să-mi rămână aprinsă
zidindu-se pe sine-n lumină
necunoscutul rupându-l.
De mă voi desprinde
Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii
ocolind numele somnului greu
se bucură de soare
De mă voi desprinde
Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii
ocolind numele somnului greu
se bucură de soare
privind păsările cum se îndepărtează.
De mă voi desprinde
de aburul molatic al vremii,
se vor limpezi zorile scuturându-se
peste întinderile coapte ale grâului,
punând sub paşi drumurile
până voi da de oraşul
dintre dealurile căzute-n extaz.
Acolo mă voi alcătui din litere
coapte în clipele învăţate,
să-mi scriu ştersele umbre
pe oglinzile în care mă văd
trecând dincolo de mineralele vântului.
Cuvintele-mi scapă din mână
pe galbene aşternuturi de hârtie
şi mor în mine câte puţin
însetatele gânduri.
Într-un turn ceasul nu mai trebuie întors.
GGEEOORRGGIIAA MMIICCUULLEESSCCUU,,
Timişoara
ŞI CE DACĂ
Şi ce dacă mă revolt
străjerii umbrelor
tot îmi vor îneca strigătul
am amuţit în durerea-mi transparentă
şi grea
nu mai văd nimic
întunericul îmi cuprinde şi ultima fereastră
şi cât am încercat
cu rănile în frig
să protejez
infinita rugăciune
zadarnic
viforul îmi îneacă trupul
îmi topeşte lumina
îmi amuţeşte tăcerea...
TE VOI IUBI
Te voi iubi fără cuvinte
în toate clipele
şi din izvorul luminii
te voi înălţa
pe-un nor de-mătase
să-mi fii ochiul de noapte în care să te visez
să-mi fii versul pe care să-l pun într-o carte
de mână să mă iei
când valul mă doboară -
simt cum din tâmpla-mi goală
curge luna -
să mă petreci pân' la biserica fără ziduri
să-ngenunchez lângă altar
să-nvăţ din nou să mă rog
sunt încă om cu oasele vii
încă vibrează fumul de tămâie în mine
tălpile de pământ îmi sunt arse de-atâta drum -
fierbinţeala sărutului rămas din iarnă
îmi ţine de cald în hruba mucegăită -
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 42
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
PPOOPPAA EELLEENNAA AAUURROORRAA
Căutări arzânde
Atâtea frunze te-au strigat pe nume
Şi-atâtea păsări zbor au irosit
În căutări arzânde. Peste brume
Am alergat desculţă. Am fugit
Şi-nspre lumină şi-nspre întuneric.
Şi-nspre apus şi înspre răsărit.
Prin vălul ceţii diafan, eteric
Sau prin cuprinsul gândului trudit
Mi-am desenat cărări de întâmplare.
Şi-n cuib de disperare-am aţipit!
Munţi am mutat. Şi-am răsturnat şi-o mare
Da’-n nicio zare nu te-am mai găsit!
În tălpi am iarăşi spini de resemnare
Îmi e atât de frig şi-am obosit
M-ai blestemat cu-această căutare
Ce niciodată nu va lua sfârşit…
Pe sub rai
Mi s-a lipit de gene înserarea
Când nu m-ai mai privit cum mă priveai.
Mi-a picurat în suflet întristarea
Iar păsările-au aţipit sub rai
Cu aripile-ntinse-nspre lumină
Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.
S-a rezemat o brumă de grădină
Şi-a veştejit chiar rozele de dor
Pe care le sădisem împreună.
Atâta frig în trup s-a cuibărit
Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună
De întrebări în linişti s-a-nteţit.
Mi s-a lipit de gene înserarea.
Nici râsul nu-mi mai e cum îl ştiai!
Ai stins povestea şi-a-nflorit uitarea.
Cu negre păsări zbor azi. Pe sub rai…
DDAANN PPEETTRRUUŢŢ CCĂĂMMUUII,,
Serbia
URSUL DE CIOCOLATĂ
mă ţine de mână
cel care traversează spiritele
ştie
orice cuvânt poate întoarce
un urs care mănâncă păsări
din livada de nori vişinii
ploaia unge acoperişul cositorit
trupul iubitei curge prin jgheaburile vecinilor
pisica dă cu gheara şi scuipă
mă trezeşte larma ideilor
deschid o fereastră spre lumea din cărţi
pereţii de peşteri picură la schimbul de aer
mergem după sunetele scăpate din lesa
omului bun vorbesc primul
îi împrumut sânge să facă semn
zilei în care mi-au crescut aripile
rămân cu mirosul spaţiului de creaţie
iubirea este singura limbă vorbită
în cer
ultima data când am întrebat
ce sunt luminile acelea pline de escare
mi-a răspuns
basarabia
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 43
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
NNUUŢŢAA IISSTTRRAATTEE GGAANNGGAANN Fort Lauderdale, FL
Statele Unite
acolo unde se sfârșește disperarea
acolo unde se sfârșește disperarea
îmi măsori tăcerile sub pași apăsați
în chihlimbarul
ultimului coniac pe ziua de astăzi
regrete ascuțite
rătăcesc
pe aleile dintre ziduri
sub copacii goi care mărginesc lumea
la capătul celălalt
acolo unde se sfârşeşte disperarea
şi începe marele calm
nu ştii cum să-mi desfaci buzele
dinţii încleştaţi
umerii strânși
sunt construită din
piatră caldă
tăcere peste tăcere
când ană
când evă
fără cuvinte în faţa marilor adevăruri
predate la şcoala aceasta numită viaţă
în care am fost cel mai conştiincios elev
mă transformi în închipuire
tac
iluzie rătăcită printre corzile inimii tale
frântură dintr-o poezie de dragoste
eu
chiar am existat...
îţi spun acum
când nu mai sunt
OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ,,
Rm. Vâlâcea
Căutarea
Între degetele mâinii tale stângi
am aflat
ca o pasăre inima
recita poeme pentru toamnă
într-o alcătuire a trunchiurilor căzute
ziduri din haina de frunze
am însoțit-o ca pe fiica rătăcită
pe aleile strâmte
ale pașilor ce devin trepte
spre cer
Vântul
eu vântul
cândva cãlãtoream în larg cãtre zorile ascunse
poposeam în târguri şi pieţe publice
soarele se vindea pe zâmbetul cadânelor de mir
din penumbrã se umplea coşul cu fructe
mai ales mere
dimineaţa rãsãrea dintre plopi şi fântâni
cu grabã priveam
la zborul peştilor
peste ape şi poduri
chemam pescarul
şi ascuns într-o undiţã mã preumblam pe deasupra
apelor
sã dezbrac tacticos nerãbdarea de a mã naşte
pânã la capãtul lumii
Anotimp ploios
după plecarea ta mi-a trebuit o zi
să adun cuvintele
în care am pescuit gândul întoarcerii
o altă zi să desfac nodul de la pantofii
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 44
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor
zilele se succedeau tot mai goale
în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat
ploaia
într-una din zile am răsturnat inima într-o
vază cu flori
apoi am aflat că adunând frunze
poți grăbi întoarcerea primăverii
am coborât
în stradă
să dezgrop urmele sărutului tău
Fuga
cu privire la ape
este o chestiune de ore
să trec fugar puntea
locuiesc în întrebarea cu răspuns închis
sub strat de zăpadă mi se pregătește
desfrunzirea
pot duce pe umerii orele târzii
ale nopții
în cuptorul neîncăpător al somnului
să transcriu pe portativ fuga
cu eleganță pot fi pradă
să pic în mrejele vânătorului răbdător
acum dorm lângă tine iubito
și totul miroase a fân proaspăt
Poeții
se trage asupra poeților
se trage din toate pozițiile
cu nori și petale
inima lor un imens teritoriu
acoperit de teamă îi alungă
într-un colț cu somnambule dorințe
răscolite de ierni
vin păsări cu viforul în cioc
să spargă în piept inima tânără
la ceasul târziu tipăresc serenada
topirii în ghețuri cu mistuire de vise
noaptea îi cuprinde
sub stele veghind
la liniștea colii de hârtie
MMIIHHAAEELLAA MMAARRAAVVEEII
Captivi între pământ şi cer
Am rămas blocată între pământ şi cer,
nu mai sunt om
dar nici duh nu sunt,
trecutul mă arde în rug de mister
gândurile-mi ţipă
lipsite de cuvânt
Cum să respir fără trup pământean?
Mersul mi-e zbor însă
am aripi nenăscute,
încerc să te strig dar nici glas
nu mai am
din mine se aud rezonând
arpegii mute
Prea curând a-ncetat iubirea să curgă
nici n-am avut timp
din om să devin înger,
suspendată rămân şi din ochi doar o rugă
mai ridic spre sufletul tău stingher,
captiv ca şi-al meu
între pământ şi cer.
răstignim iubirea pe crucea cuvântului
totuși viața merge înainte
chiar dacă am răstignit iubirea
pe crucea cuvântului
și timpul a înțepenit în loc,
uimit de neputință,
cocoșat de dezamăgire într-un sfârșit nedrept,
zilele tot își târăsc pașii spre înainte,
iar noi...
noi abia acum săpăm în propriile suflete
decojind lumina de orice întuneric
pentru încă o învățătură,
încă o lecție a dumnezeirii
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 45
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
stea de altar
doar când crucea ne-apasă
înțelegem cum Dumnezeu, separă
lumina de întuneric,
drumul Golgotei este o scenă zgomotosă,
în colb ne afundăm tălpile suspinând,
fiecare prag
încă o sete de încredere-
prin sarea din pleoape privim norii din gând
mergem debusolați, fără respirație,
prea nociv aerul cotidian,
ne spijinim inima de brațul vreunui înger
și credem atunci cu tărie că vom ieși la liman
când cerul va plânge,
când crucea ne va fi stea de altar
ardere
îmi apăs palmele peste
pieptul pământului
să-i opresc sângererea dar copacul
tot crește din mine prin degete
agățându-se de cer
o pasăre țipă oarbă de aripi
și-ncerc să o-mbrățișez să tacă
smulgându-mi din inimă rădăcinile
mă arde zborul ei până-n sâmânță
dorul de nemurire
așa mă atinge dorul de tine
ca un fluture nenăscut din cocon
primăvară la pândă în trena iernii
mugur de cireș
promis lunii mai
așa mă atinge dorul de noi
energie izvorâtă dincolo de timp
cunună de stele pe fruntea îngerilor
simfonie de greieri
abia treziți la lumină
din cețoasă tăcere
așa mă atinge dorul de nemurire
ca degetele inimii tale
niciodată cresute
îndejuns să mă atingă
BBOORRIISS MMAARRIIAANN
A fi poet
A fi poet nu este suficient,
Poți fi un asasin sau un agent,
Singur, pe o planetă istovită
De intrigi și masacre, un răpăit de tobe
În locul limbajului cald, omenesc,
Să nu ucizi în tine ce nu trebuie ucis,
Dar cine se rostește aici, în paradisul marilor
absențe?
Iei forma golului, dar te conții pe tine,
În rest, singurătatea cea rotundă,
O sferă lunecoasă, cazi în hău, simt mâna ta,
Simt sânul tău și astfel vom readuce sentimentul
pe pământ.
Să iubești fără să fii iubit, ce sfânt supliciu,
Nici sfinții nu-l cunosc, e o transfuzie de sânge,
Un transplant de inimă, în timp ce tu te-nalți,
Rece, într-un sicriu înghețat.
Și ce vezi privind în jos?
Aceleași suferințe pe care tu le-ai cunoscut.
Dar cred că viața merită trăită,
În ciuda unor mizerii care cad din cer
Sau poate doar din cerul gurii,
Greșelile nu sunt greșeli, sunt fapte,
Le faci ori nu la faci,
Dacă te-apuci să furi, deci fură,
Dacă devii un asasin, ucide,
Dar nu trăda în dragoste,
Este la fel cum ai strivi
Cu talpa grea un lujer de brândușă.
Acele cuvinte
Când am rostit prima oară
Acele cuvinte,
Am simțit că mă-ntorc
Din părinte-n părinte,
Se făcea că urcam
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 46
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Sfântul Munte Sion,
Pașii mei străbăteau Valea Kidron,
Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,
Eram la izvorul fluviilor, mărilor.
Alfa și omega
Eu îmi sunt părinte și mormânt,
Spuse profesorul, dar acesta este abia începutul,
Un necaz nu vine singur, ci însoțit de o bucurie…
Sunteți într-o stare minunată, i-am spus, durerea s-a
ascuns,
Aproape că a dispărut, este o adevărată beție
A puterii de a vă stăpâni, puteți ajunge
Chiar la începuturi , și eu vorbeam înainte
Fără să observ că profesorul deja încheiase
Jos, în stradă, procesul verbal despre propria sa
Cădere de pe fereastră , corecta chiar
Unele mici greșeli de exprimare.
MMIIHHAAEELLAA OOAANNCCEEAA
Abandon
Crezi că nu se pot dizolva cătuşele pentru suflet?
Cât timp îţi pasă, poţi fi rănit. Da, doar atât.
Agăţi visuri prezumţioase în oglinda clipei,
Rupi crâmpeie de curcubeu
Pe care le striveşti
Ghinionist
Când clipeşti.
Există un interval al ruminaţiilor emoţionale,
Când derulezi ca-ntr-un cinematograf pelicula
prăfuită
De zeci de ori, c-o disciplină claustrală.
„A durat exact cât trebuia!” îţi şopteşti
Şi-ncepi procesul rescrierii, al arhivarii..
Fărâme de bucurie răsucite pe fusul destrămării,
Zdrobite de mii de lespezi de andezit,
Cristelniţe de lacrimi şi-un gol năucitor -
Atât s-a păstrat în cămara amintirii...
Şi ele, amintirile, au adormit pe fân, în pod,
Lovite parcă de un morb,
Ameţite de durere.
Lanţurile moleculare s-au contorsionat
Prin miliardele de galaxii
Intonând simfonia disoluţiei,
Iar tu,
Trubadur al nopţilor de iarnă...
Devii evanescent,
Praf cosmic
Într-un spaţiu
Curbat şi găurit.
Armonia contrariilor
Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal
Înrămează impozant infinitul,
În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna
deasupra hârtiei
Ce-şi aşteaptă rândurile – fosile săpate-
adânc în timp.
Târziul întârzie să calce lasciv,
În ritm de sarabandă,
Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni...
Îţi ofer-un răgaz de a coase
Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii,
Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..
Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!
Există forme de rezistenţă!
Să alungăm târziul din noi!
Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de
existenţă...
„Să-i stricăm mecanismul!”– propune perfid osul.
„Să-i zădărnicim planul!” – chicoteşte mefistofelic
retina.
Ei...şi dac-am putea faustian sa-i poruncim clipei
Să stea în loc, oare ce-am schimba?
Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 47
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
MMIIHHAAII PPĂĂUUNN, Brno
Guri căscate și șubrede
Ce mult tăciune pe marea asta de guri
căscate,
secetoase
Privind împerecheri aiurea insirate pe rânduri și
coloane
cu ochii larg deschiși în plină înserare
desperechiind cu limba fiece fir
în patru sau în șapte,
Dupa cum se simte veninul de puternic
călătorind prin jugulară precum un tren de noapte.
Ah, dac-aș avea puterea să vă închid pe toate!…
Gemete seci,
Nisip în vânt
V-aș întoarce cu fața către voi folosindu-vă drept
oglinzi
până ce v-ați sparge în cioburi neuniforme
o construcție subredă,
plină de carii,
Care se prăbușește din propria-i imperfectiune
lăsând în urmă un nor de praf și un morman de
șoapte.
Aplaudați și faceți fotografii sub titlul libertății
mințiți,
înșelați
Și vă înfigeți cuțite în spate pe sub cearșafuri de
mătase
în numele unei iubiri de care vă bateți joc
amestecând rutină și praf,
ucigând vise,
Răscolind speranțe pentru un viitor nou
care nu vine niciodată decât în istorii repetate.
De ce?
Testament unei vieți netrăite
Ia o mașină de cusut
și fa-mi un tiv lung de cuvinte
sorbite cu nesaț de Mai
de foc,
de ceară
dară sfinte!
să pot să-mi dau în nenoroc
sau în cafea,
în zaț,
în pietre,
Să pot afla cum un biet nod
nu mă aprinde, dar mă pierde.
Ia mai apoi cu un ulcior
din apa veche-a nemplinirii
și vars-o într-un vechi pustiu
de mărăcini,
de flori,
de fiere!
să mă pot toarce în fuior
ca un aluat de nou,
de bun,
de toate
Să pot afla din ghemul meu
o deșirare peste moarte.
Ia rogu-te un pix de curcubeu
și scrie-n frunza ierbii mătăsoase
cum tăvălitu-m-am prin oase
noroi,
cenusă,
si infern!
ca să mă răsfoiesc prin jaruri
blestemele să le înving
murind,
dorind,
Să-mi ispășec cu tot amarul
ce-am netrăit doar clocotind.
Ia tu o cruce și mă-ngroapă
sub roua și seninul dimineții
să îmi respir în fiecare zi
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 48
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
luna apusă,
soarele
și munții
să mă tihnesc de nopțile târzii
și de năluci venite-n miez de noapte
de iele,
de stafii
Să mă păzesc într-un resort de timp
Până la evadarea-n plinul vieții.
Tablou static
Ah cât de bine te-ai dezbrăcat de furtună,
acum poți trage adânc aer în pieptul tău dezgolit
pentru trecutul ce va să vie,
pentru viitorul care s-a petrecut deja
de câteva ori,
Rost de moarte în silabele astea nu am găsit
deși am căutat, cât am căutat…
ieșirea nu există!
Uite aripile cum se aruncă în soare
pietre colorate ale libertății…
Cât de departe pot să cad?
prin ochii tăi privind pieziș, poate a dușmănie,
Cât de mult îmi pari că te îndepărtezi…
privirile sunt sugrumate precum frunzele călcate în
picioare,
lemn rupt!
Îmi amintesc vag cum urcam
fiecare dală a sufletului
până n-am mai simțit nimic,
nici pantecul nu ți l-am mai simțit zvâcnind!…
Cum ai făcut să ne adâncești gleznele în nisipuri
mișcătoare,
cum ai reușit să ne ucizi, să ne stingi pe amândoi
cu palmele astea mici din care țâșnesc fântâni
minuscule?
Am privit în oglindă și…
timpul nu mai este o măsură,
nimic nu mai stă în calea iernii
care ne cotropește pe amândoi spasmodic
cu valuri seci
fără expresie ori contur.
Precum o insulă
Da, știu că stau precum o insulă
Pe care-i greu să o ajungi cu vreunvânt monoton,
Dar îmi plac valurile simple care-mi vizitează
plajele
Și-mi răcoresc nisipul fierbinte fără semn de
furtună,
În golf am un recif de corali albi, puternici, bine
crescuți
Care îmi păzesc țărmul de furtunile din depărtări
Pentru că destulă furtună port în adâncurile mele
de insulă
Să îmi cutremur pământul din jur.
As an island
Yes, I know that I act as an island
Difficult to reach with any dull wind
But I like simple waves visiting my shores
That cool down my hot sand witout a storm sound,
Within the bay I got a strong coral reef well
grown
That guards my shore from distant storms
Because I have enough thunderstorm deep within
my island depths
To tremble the ground around me
Nici un sacrificiu!
Nici o victorie nu merită sacrificiul suprem
oricare ar fi lupta sau războiul,
Camaraderia este moartă din vremea mitralierelor,
Copii trebuie să crească nestingheriți de obuze,
dar foamea nu este un cosmar stins
atâta vreme cât glonțul este primit de cei slabi,
întotdeauna de cei slabi!
Luați-vă planurile de dezvoltare, globalizarea
și lăsați-ne indeciși,
lăsați-ne specifici și particulari!
Nu ne trebuiesc soiuri noi de roșii
și nici tancurile voastre nu ne trebuiesc,
ne păzim singuri!
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 49
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
MARIANA BENDOU
Omul sapã
Soarele piere peste vale
Şi cimitir dar omul sapã.
Privirea lui, plinã de jale,
Coboarã iarãși peste groapã.
El se gândeşte c-a trãit
Mereu în rugãciune
Dar tot nimic nu a cules
Pentru când va pleca din lume.
Şi sapã iar, sapã tãcut
Deşi se însereazã;
Rãstoarnã bulgãrii de lut
Şi tot mai des ofteazã...
Copilul Domnului
Când privesc lumea, eu îmi zic
Precum David , împãratul:
Ce este omul? Şi ascult
Cum bate-n poarta mea pãcatul…
Un amalgam de bine, rãu?
Omul viaţa şi-o strãbate
În repezi ritmuri şi apoi
Greu obosit, pleacã departe.
Sfârşitul dragostei şi-al urii
E al inocenţei de a fi…
Copilul Domnului e pururi
Pânã când, veşnic, va dormi.
Iertarea
Cuvântul ce mã doare atât de mult
Este, de fapt, greşeala mea…
Dacã n-am vrut sã Îl ascult
Mai pot spera iertarea Sa?
Din lanul Sãu de grâne coapte
Eu am crescut pe lângã drum
Şi am rodit în spic pãcate
Cine mã va culege acum?
Mãcar dacã aş fi fost o floare
De mac, când împleteau coroanã
De spice, pentru a mea culoare,
Stãteam şi eu la vreo icoanã …
Rãstignire
Azi mi-aş dori sã fug departe,
Cât mai departe de voi, care
Duceţi pe limbã piper, sare
Ca sã loviţi cu mult mai tare…
Dar trupul meu, lipit de cruce,
Nu vrea nicicum sã se urneascã!
Îi pare moartea mult mai dulce
Decât o viaţã pãmânteascã.
La ce e bun sãrutul Lunii,
Cel întinat şi mincinos?
Eu stau lipit de crucea lumii
Şi nu mai pot privi în jos.
Din inima strãpunsã îmi curge
Pârâul vieţii, cald şi lin.
Rãmân aici, lipit de cruce
Cu ochii cãtre cer; amin!
Duhovnicului meu
-Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.
Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat...
Îmi strigi din brazdã : -Nu te teme,
Copilã, pentru tine m-am rugat
Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ;
Lucreazã, nu ai vreme sã mai stai !
-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã,
Îngenunchez, mã rog şi strig mereu :
-Tu neputinţa mea o iartã
Când mã rãnește clopotul cu plânset greu !
Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte,
Prin tine cãpãtam putere…
Aş vrea sã fie totul ca-nainte;
Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.
Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã
Sã-nving pãcatul trupului şi eu,
Sã trec prin restul vieţii fãrã patã...
-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 50
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
CONSTANTIN GEANTĂ
MOTTO:
„Totul este deşertăciune şi vânare de vânt.” Ecleziastul – Vechil testament
Strofă (I)
Au venit bătrânii voştri şi s-au rugat:
„ Învaţă-ne, Mare, cărei ofrande să-i dăruim zilele?”
Valurile răspundeau:
„ Zilele, dăruiţi-le Ţărmului,”
Iar pescăruşii îngânau:
„ Ţărmului...Ţărmului...Ţărmului...”
„Mai spune-mi Meduză
Ce este durabil în Mare?”
„Mai mare ca Marea, e Marea,
Mai mare ca Marea, e Ţărmul,
Iar Ţărmul este Castelul!”
Ş-atunci, se năruiră
Grădinile Semiramidei.
De atâtea generaţii rătăcind
Am întâlnit iar Marea,
Dar valurile mă uitaseră.
Atunci am întrebat bătrânii:
„ Oh, divi ai ţărmului înnourat,
Ce este oare Marea?”
Prin Uragan a răsunat
„ De vrei să ştii, uitarea e Marea...”
Şi resemnat
Eu visele de fildeş, am durat.
Strofă (II)
S-au rugat zeului de fildeş:
„ Dăruieşte-ne apă!”
Ş-atunci un fulger a despicat zenitul.
„ Dăruieşte-ne vânt!”
Iar glasul muntelui a tunat
Şi un toiag a despicat Marea.
Demult, bătrânii voştri au zis:
„ Luaţi voi Ţara Bagdadului,
Luaţi Împărăţia de Smarald...”
Dar duhurile s-au răsculat
Şi a pornit Deşertul să le înfrunte.
Ce vânt bătea ieri!
Regii moabiţi
Ne-au învăţat Meşteşugul Focului.
Dar au trecut vremurile de glorie...
La margine de ocean
Răsare Floarea Paştelui.
Şi au pornit asediile...
Nisipurile, oh, veşnicele nisipuri!
Eternităţi de piramide
Şi valuri de morminte
Durează vântul
În şoaptele amiezii.
Spune-mi vântule
Spune-mi vântule,
Cine mi-a spulberat
Tăcerile?
Uită amiezile....
Printre
Filele fără de vârstă
Întrupează-te
Din raze.
II
Mi-ai spulberat gândurile
Şi m-am născut.
Mi-ai răvăşit orele
Şi am băut
Cu nesaţ
Cupa amară
Din visul Ei.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 51
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
CCĂĂTTRRUUNNĂĂ VVIIOORRIICCAA, Bucureşti
LIBER DE PĂCAT
Privindu-te din luminişu’ înrourat,
Orbită de lucirea-ţi sfântă
Îţi caut cel din urmă şi dintâi păcat
În existenţa cea demult pierdută.
De voi surprinde taina vieţii tale
Voi cuteza păcatul să ţi-l iert!
Şi-n suflet picur alinare
Pe-asprimea gândului inert!
Atât de liber vei rămâne-n toate
Făr’de păcatul cu-a lui umbră,
Ca somnul liniştit ce-n noapte
Îşi cheamă visul în penumbră!
SUNT
Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau,
Şi am rămas încătuşat în mare;
De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vântul o săpau,
Spre visul meu aş fi avut chemare!
Sunt alga vie dintre stânci
Ce forţa mării o aduce,
Cu vuietul furtunilor adânci
Cătând talazul la răscruce!
Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării
Ce-n noapte luna tainic îl ascultă!
Mă stinge acea lumină din arşiţa dogorii
Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută.
Sunt scoica ce tresare cu fiecare val
De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul,
M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal,
Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul!
VVIIOORREELL MMUUHHAA,, Canada
GÂNDURI RUGINII
dispre munte dealul coboară vise
văile cuibăresc ceţuri
sărutul frunzei atinge pământul şi geme
un ochi de apă priveşte luna întoarsă
cerul lacrimează cu stele
gheara păsării, nu doarme
sugrumă răsăritul şi totuşi o sageată de lumină scapă
apoi toate inundă lumea
sânul femeii suspină, geamul ferestrei tremură
apăsarea doare şi-şi doreşte iubire
focul urăşte întunericul şi-l alungă
roata grea a lumii răsuceşte pământul
dinspre toamnă cu picături de ploaie rece
şi-ncuie vara trecută
frunzele mor, pământul se îmbracă cu promoroacă
apusul se stinge iar eu împart lumea mea în două
o parte o pun pe pântecul tău pentru altă viaţă
târziu noaptea se sparge spre lumină
încă nu dormi şi buzele îţi cerşesc mai multă iubire
înghesuit într-o ruptură de timp cârpită
mă străduiesc
să nu duc răul din lume cu mine
să curăţ lumina de resturi de întuneric
încă aştept răstignirea
nu vreau să mă transform în praful ce vântul îl
răsuceste-n iele de noapte
cuvântul strigă pe străzile vieţii, coşuri cu fum nu mai
există!
salvaţi suflete iubind, coşmarul nu se mai termină
un tramvai bolcăne pe şina veche şi mă trezeşte
din lumea unui vis, a unei dimineţi de toamnă
…
fără tine!
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 52
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
SEPTEMBRIE
o uşă scârţie timpul, spre vale încet suspină-n apă
o bufnitură
vântul aduce frânturi în ecouri, zarea tace
se întunecă-ncet, uşor ne-mbracă noaptea
speriat un greiere uită să se stingă
aburul pământului se ridică, construieşte un nor
prind în mine clipe târzii
toamna suspină, încă îmi întide o mână
e rece, e albă, e senină
frigul bate mai întâi cu răcoare
o dungă de penumbră, tuşează ochii tăi
mă strâng brusc în mine
cumpănă de umbre se vede spre fântână
paşi repezi duc uliţa în urechile noastre
încă nu-i noapte
ceva se rostogoleşte-n ţărâna casei
...
într-un târziu
lipit de pământ, trenul mă duce
un şuierat prelung prin vale oboseşte
troseneşte un vreasc, de sus cad stele
se aude depărtarea cum coboară, dispre cer
în noapte, toamna
GGIINNAA ZZAAHHAARRIIAA
Ca un oaspete flămând
treci prin ușa peșterii mele
te întrebi
de ce n-am zăvorât-o
odată cu prima cădere de grindină
de ce n-am scrijelit-o
n-am împărțit-o celor fără de teamă
uneori te întorci noaptea
să-mi răpești somnul
în care te-am încătușat și te-am eliberat
cu tandrețe
pleci înainte să-mi dau seama
că aici se opresc păsările călătoare
când mor în propriul lor cântec
știu bine asta
îmi tot povestește un copac cu vocație
din vecinătatea destinului meu
și râd ca un oaspete flămând
la o masă goală...
MMUUNNTTEEAANNUU CCAATTAALLIINNAA
NNIICCOOLLEETTAA
Fântână părăsită
alunec în cel mai întunecat
colţ din mine
ca într-o fântână părăsită
mă sufoc
o menghină nevăzută
adună argila
hrană unică lichenii
tulbură vegetaţia
într-o durere până în rărunchi
înfig unghiile în granitul suferinţei
până la sânge pătrunde dorinţa de evadare
din locul căderii în gol
se iveşte lumina
îmi vreau viaţa înapoi
am uitat să râd
din prea multă suferinţă
printr-un por de speranţă
erupe în torent
apa -albă
balsam neputinţei
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 53
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
VVIIOORREELLAA
CCOODDRREEAANNUU
TTIIRROONN (Selecţie din volumul
bilingv româno-suedez
Hotar Iluzoriu - DEN
ILLUSORISKA
GRÄNSEN )
AALLDDRRIIGG
Vindar från ingenstans,
från överallt
samlar sig alltid
i mitt hus
när glädjen gör sin säng
i mitt hjärta.
Stackars vindar! som inte vet
att mitt hjärta
aldrig
kommer att bli
tillräckligt gammal,
tillräckligt torr…
för att inte känna längre
glädje,
smärta
och sorgen.
NNIICCIIOODDAATTĂĂ
Vânturile de nicăieri,
de pretutindeni
se-adună întotdeauna
la mine în casă
când bucuria îşi face culcuş
în inima mea.
Sărmane vânturi! ce nu ştiu
că inima mea,
niciodată
nu va ajunge
îndeajuns de bătrână,
îndeajuns de uscată...
să nu mai poată simţi
bucuria,
durerea,
şi jalea.
EENN AANNOONNYYMM FFLLOODD
Jag är en anonym flod
utan minne,
utan historia…
Jag är en flod oavsett
passionerna
som jag fortfarande kan tända
på mina stränder.
Jag är samma anonyma flod
avspeglat i de enda vingar
av viden vilken jag gick över,
skummande,
i vågornas
pinsamma tystnad.
UUNN FFLLUUVVIIUU AANNOONNIIMM
Sunt un fluviu anonim,
fără memorie,
fără poveste...
Sunt un fluviu indiferent
de pasiunile
pe care le mai pot aprinde
pe malurile mele.
Sunt acelaşi fluviu anonim
oglindit în singurele aripi
ale salciei peste care-am păşit,
spumegând,
în liniştea dureroasă
a talazurilor.
TTIILLLLÅÅTT MMIINN TTÅÅRR PPAASSSSEERRAA……
Lämna till mig havets tår
som växte inuti
mig…
Lämna till mig de flätade händernas
universum
i föraning av snö
med glödande skuggor…
och bara en gång,
släpp mina tårar
genom dig…
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 54
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...
Lasă-mi lacrima mării
pe care am crescut-o
în mine...
Lasă-mi universul mâinilor împletite
în presimţirea zăpezilor
cu umbre incandescente...
şi-o singură dată măcar,
lasă să treacă lacrima mea
prin tine.
IILLLLUUSSIIOONNEERRNNAASS SSKKUUGGGGOORR
Du matade mig länge
med vanföreställningar,
så länge att jag undrar
om inte jag själv
är bara en illusion?
Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick –
eller en illusions skugga
bland illusioner.
UUMMBBRREE DDEE IILLUUZZIIII
M-ai hrănit atâta timp
cu iluzii,
încât mă întreb
dacă nu sunt şi eu
doar o iluzie?
o nălucire - în licărirea de-o clipă -
sau o umbră a iluziei
printre iluzii.
VVEEMM ÄÄRR JJAAGG??
Jag kommer aldrig att veta vem jag är
så länge mitt minne
är graven
av mina oräkneliga återkomster.
Men jag vet att jag kommer att återfödas
varje dag
utan att någonsin veta
vem jag är.
CINE SUNT?
Nu voi şti niciodată cine sunt
atât timp cât memoria mea
este mormântul
nenumătatelor mele întoarceri.
Dar ştiu că voi renaşte
în fiecare zi
fără a şti niciodată
cine sunt.
DDÅÅ SSKKAA DDUU VVEETTAA……
Har du lagt någonsin örat mot marken
för att höra hur gräset växer?
Har du någonsin satt tanke vid tanke
för att födda mig
bakom ögonlocken?
Har du druckit någonsin från källa
som rinner mot berget?
Har du plockat någonsin liljor
som växer på fruset vatten?
Då… kanske du ska veta
om jag har funnits…
om jag finns än…
om jag kommer att finnas!
AATTUUNNCCII AAII SSĂĂ ŞŞTTIIII......
Ai pus vreodată urechea la pământ
să auzi cum creşte iarba?
Ai lipit vreodată gând lângă gând
pentru a mă naşte
în spatele pleoapelor?
Ai băut vreodată din izvorul
ce curge către munte?
Ai adunat vreodată nuferi
crescuţi pe ape îngheţate?
Atunci... poate, ai să ştii
de am fost...
de mai sunt...
de voi mai fi !...
© traducere de Dorina Brânduşa Landén ©Viorela Codreanu Tiron
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 55
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
KARIN BOYE (1900-1941)
Karin Boye se naşte în 26 octombrie
1900 la Göteborg şi moare în 23 sau 24 aprilie 1941
la Alingsås.
Margit Abenius scrie despre Karin Boye o
carte cu titlul Drabbad av renhet (Lovită de puri-tate), titlu care spune ceva semnificativ despre Boye
ca poetă şi om, dar ar putea la fel de bine să fie nu-
mită Lovită de propria sa cerinţă de puritate.
Această cerinţă a urmat-o toată viaţa. Debutează în
1922 cu volumul de poezie Moln (Nori), căruia îi ur-
mează Gömda land (Ţara ascunsă) în 1924 şi Här-darna (Îndrăzneţii), 1927.
În Ţara ascunsă apa devine purtătoarea de
simbol. Marea oferă lumină de vindecare şi puritate;
apa de izvor, incoloră şi limpede este nevoia de drep-
tate, de justiţie. Picătura de apă dintr-o frunză de
creţişoară este legată, înrudită cu apa de izvor, dar
vine de la integritate, onestitate. Îndrăzneţii con-
stituie punctul final al poeziei de tinereţe a Karinei
Boye. Adâncimea mării, în multe poezii, este simbol
nu numai pentru mişcare, efemer, ci şi pentru odihna
eternă, pentru moarte.
Cel mai cunoscut poem, I rörelse (În miş-care), cu paradoxul că dormi cel mai în siguranţă
acolo unde dormi doar o singură noapte, a devenit un
fel de poezie de luptă pentru tânăra generaţie Clar-
té.
În 1927 Karin Boye devine membră a re-
dacţiei revistei socialiste Clarté şi este unul din fon-
datorii revistei Spektrum din a cărei redacţie face
parte între anii 1931-1932 împreună cu Gunnar Eke-
löf. La începutul anilor 30, Karin Boye trece printr-o
criză de depresie din care încearcă să iasă cu aju-
torul psihanalizei dar şi prin scrierea romanului auto-
biografic Kris (Criza).
Între anii 1932-1933 poeta se află la Berlin
unde urmează un tratament psihanalitic şi vede de
aproape cum se răspândeşte nazismul în Germania.
Se desparte de soţul său, Leif Björk, şi se întoarce
în Suedia, schimbată: mai elegantă, mai puţin inte-
resată de partea activă, marxistă a mişcării Clarté
dar mult mai fragilă, mai labilă decât înainte.
În 1935 îi apare volumul de poezie För trä-dets skull (De dragul copacului) care-i marchează
maturitatea lirică.
Romanul Kallokain îi apare în 1940 şi este pri-
mit cu o critică extrem de pozitivă. Într-o scrisoare
Boye a explicat că romanul este „un roman de viitor…
Este vorba despre situaţia din secolul următor, a-
tunci când unele dintre statele totalitare avansate se
luptă pentru a domina lumea, iar omul, individul, este
complet în mâinile Statului.”
În timp ce lucra la Kallokain, Karin Boye a
scris şi poezie, în principal De sju dödssynderna (Cele şapte păcate de moarte), un fel de oratoriu, care nu
a fost niciodată finalizat. Această culegere de poe-
zie s-ar putea numi o cantată despre dragoste şi
moarte. Cantată care pare să fie născută dintr-o cri-
ză la fel cu cea pe care o trăieşte poeta în primăvara
anului 1941, anul în care trupele germane au pătruns
în Balcani.
În 23 aprilie armata greacă capitulează şi
trecătoarea Termophyle, apărată de către unităţi
englezeşti, cade – drumul spre Atena este deschis.
Pe 23 aprilie 1941 Karin Boye dispare – locuia
pe atunci la o prietenă în Alingsås – şi este găsită
moartă, câteva zile mai târziu, pe un mic deal de la
marginea oraşului. Poeta s-a sinucis luând o supra-
doză de somnifere.
Pielea mea este plină de fluturi
Pielea mea este plină de fluturi, bătaie de aripi –
ei flutură din aripi peste pajişte şi de mierea-i se
bucură,
bat din aripi spre casă, mor în mici şi triste spasme
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 56
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
şi nici un grăunte de polen nu este mişcat de
picioruşe usoare.
Pentru ei este soarele, căldura, nemărginirea, mai
vechi decât timpurile…
Dar sub piele, în sânge şi în măduva oaselor
se mişcă grei, grei, captivi vulturi puternici,
cu aripi largi, care nu-şi lasă prada niciodată.
Cum a fost odată tumultul vostru în furtuna de
primăvară a mării?
Cum au fost ţipetele voastre când soarele ardea
ochii galbeni?
Închisă este peştera! Închisă este peştera!
Între gheare se răsucesc, albe ca peretele pivniţei,
fibrele mele cele mai profunde.
Coaptă ca un fruct
Coaptă ca un fruct este lumea în braţele mele,
azi noapte s-a maturizat
şi învelişul este o subţire membrană albastră care
se-ntinde sferic,
iar sucul este dulce şi parfumat, curgător, arzător
flux de lumină solară.
Afară, în universul transparent, alerg eu ca un
înotător
scufundat într-un botez de maturitate şi născută
pentru o putere matură.
Menită pentru actiune,
uşoară ca un râset
ies dintr-o mare de miere aurie, care cere mâini
avare.
Invulnerabil
Invulnerabil, invulnerabil
este cel care înţelege cuvântul originar:
Nu există fericire şi nefericire.
Există doar viaţă şi moarte.
Iar când ai învăţat-o şi n-ai mai vânat vântul,
când ai învăţat-o şi nu te-a mai speriat vântul
revin-o şi învaţă-mă încă o dată:
Nu există fericire şi nefericire.
Există doar viaţă şi moarte.
Am început să scriu atunci când voinţa mea s-a
născut,
şi-am încetat să scriu atunci când voinţa mea a
dispărut.
Secretul cuvintelor originare
îl vom păstra până în faţa morţii.
Traducere şi prezentare: Dorina Brânduşa Landén CLOUDS
See the mighty clouds, whose distant lofty tops
proud, shimmering rise, white as white snow!
Calmly they glide on, at last in calm to die below,
slowly dissolving in a shower of cool drops.
Majestic clouds - smiling onward they go straight
through life, through death in brilliant sun,
in ether so clear and pure, dark care unknown,
with quiet and grand contempt for their fate.
Would I were granted, festively proud as those,
to climb where the bustle of worlds does not tread
and bear the sunlight's golden wreath around my
head
no matter how angrily round me the storms' roar
goes.
Traducere în limba engleză de David McDuff
Cîmp cu nori - Mihai Chiriac15
15
Mihai Chiriac -Facultatea de Medicina din Târgu Mureş. După
facultate începe să facă design interior. A început desenul la 18 ani, simţind în asta o vocaţie. Face parte din Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori din Tg. Mureş.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 57
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
RREESSTTUULL VVIINNEE DDEE LLAA DDUUMMNNEEZZEEUU // TTËË
TTJJEERRAATT VVIIJJNNËË NNGGAA ZZOOTTII
Mujo Buçpapaj este o personalitate foarte
cunoscută în domeniul artelor şi literaturii. S-a năs-
cut în nordul Albaniei (1962). A absolvit studiile de
limba şi literatura albaneză la Universitatea din
Tirana (1986). Între timp, după o perioadă de acti-
vitate didactică, şi-a terminat studiile postuniver-
sitare pentru scenariu de film, pe lângă fostul Kino-
studio „Shqipëria e Re”, azi Albafilmi. Actualmente
se află în faza finalizării studiilor de doctorat în şti-
inţele literare, la Tirana. Cunoaşte engleza şi fran-
ceza. A publicat numeroase cărţi şi sute de articole,
eseuri, studii şi traduceri, inclusiv din literatura a-
mericană.
Este autor al unor volume de poezie, eseuri şi
studii, iar o parte dintre acestea au apărut şi în limbi
străine. Considerat ca fiind unul dintre cei mai talen-
taţi poeţi contemporani, a fost onorat cu câteva pre-
mii naţionale şi internaţionale. În 2009, Asociaţia
Traducătorilor din SUA îl premiază pentru cartea
„The Invisible Victory”, recunoscută drept cea mai
bună carte publicată în limba engleză, tradusă dintr-
o limbă străină, şi recomandată studenţilor din dife-
rite universităţi pentru lectură. În 2010, prestigi-
oasa revistă americană „Translation Review” de pe
lângă Universitatea din Texas, îi dedică un număr
unde apare un studiu despre poezia domniei sale.
Cartea The Invisible Victory a obţinut primul premiu
şi din partea Organizaţiei Internaţionale „Cafeneaua
ideilor” din Grecia.
Autorul creează o nouă şcoală poetică, având
la bază un model pentru construcţia versurilor şi
descrierii experienţelor grele. În 2012 a fost onorat
şi cu o Diplomă de Exelenţă, de către Uniunea
Culturală a Albanezilor din România şi redacţia
revistei “Albanezul”.
Mujo Buçpapaj este întemeietorul pluralis-
mului politic şi al presei libere, între anii 1990-1992,
după 50 de ani ai regimului sălbatic al dictatorului
Enver Hoxha. Timp de 22 de ani, a contribuit la presa
centrală din capitala Albaniei, fiind unul dintre cei
mai cunoscuţi publicişti şi opinionişti din ţară şi din
regiune. În 1992 devine unul dintre întemeietorii Or-
ganizaţiei independente a ziariştilor din Albania, pre-
cum şi ai Asociaţiei tinerilor publicişti (1992). Mujo
Buçpapaj s-a distins tot timpul ca un apărător înflă-
cărat al opiniei libere şi libertăţii presei, ca un ad-
versar puternic al încălcării libertăţii şi drepturilor
elementare ale omului, fiind deseori înfruntat cu pre-
siuni şi ameninţări politiceÎntre anii 2005-2012,
Mujo Buçpapaj a fost director general al Centrului
Internaţional de Cultură „Pjeter Arbnori” din Tirana,
dând prioritate reîntoarcerii artelor performante,
promovând cultura internaţională în capitala Albaniei,
aceasta cuprinzând şi cultura română. Este editorul
săptămânalului Gazeta Nacional, iar din iulie 2012
este director al Biroului Albanez al Drepturilor de
Autori.
Un dar albanez în limba română
Amintirea frumuseţilor începutului vieţii,
primilor paşi, primelor emoţii, frumuseţi kosovare,
devine repede umbrită de asuprirea înglobării iugo-
slave. Eşti tânăr şi vrei să zbori spre viaţă, dar un
gard de sârmă ghimpată te ţine pe loc, tinereţea ta e
condamnată ca într-o cuşcă de la grădina zoologică.
Ajungi să vezi morţii tăi, să le asculţi ultima vorbă,
sau măcar visele pe care odată le vei lua cu tine,
atunci când soarta îţi va fi mai puţin împotrivă. Te
duci, te tot duci, dar mereu îţi întorci privirea spre
cel care eşti cu adevărat, şi care ai rămas acolo: în
Albania şi Kosova.
Mujo Bucpapaj îşi sfâşie-n versuri, durerea
kosovară care odată l-a sfâşiat. Este „Victoria invi-
zibilă” a sufletului şi a minţii, asupra curbelor scrâş-
nite ale istoriei şi, înainte de asta, ale timpului său.
Durere, durere, durere, găseşti de-a lungul şi de-a
latul fiinţei, de vreme ce „Rămăsese singurătatea
câmpiei/În foaie de porumb copt/Pentru mâinile co-
piilor/Cartierului/Noroios.” Nici nu are rost să ne mai
întrebăm cum şi de ce scrie, de astă dată, poetul. E
limpede, din moment ce „Prin mlaştină, aburii soare-
lui/Înceţoşat/Se scriau în vânt de tufişuri”.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 58
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Fericirea se compune din fărâme de bună dis-
poziţie, ca şi poezia. Poezia lui Bucpapai este plină de
imagini şi bogată. Este un fel de Emil Hosu al nostru,
care după 23 de ani ne-a adus aminte cuvântul Liber-
tate. Sau de Vali Stelian şi atât. Există „Piaţa Demo-
craţiei”. Iată că da: „Când se opreşte visul rupt/Al li-
bertăţii dezbrăcate a lucrurilor/De după război//
Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat/Al liber-
tăţii interzise/ Pentru a intra în lume//Vom merge în
ruine, să ridicăm din nou/LIBERTATEA/ Din sfâr-
şitul noroiului// Când învingem gigantul.” La-nceput a
fost focul, şi apoi vine albanezul. Albania există de
când e lumea.
În „Scrisoare mamei”, într-un Kosovo pustiit,
pe poetul din Tirana îl găseşte singurătatea, iar când
sunt scăpărate primele urme de nenorocire, el aduce
ceea ce a fost mai degrabă: „Întâi a fost focul”: „Ca
un câine/ Cu piele subţire de sat/Viaţa mea un pal-
tin//Cu potera războiului/Care se proclamă rău/ Din
clătinarea lumii/ Giganţilor pierduţi.” Şi mai departe:
„Sub doliul cătunului” se întâmplă multe lucruri, care
nu trebuie aici înşirate; ele sunt”. Deasupra acestei
lumi, la marginea satului/Udată de mlaştini/Sunt
doliul cătunului/Aprinde focul etern/ Şi lasă peste
câmpie turma/Lui Dumnezeu.”
Întâlnim o altă percepţie a schimbării majore
dintr-o lume trăită, cum-necum, mergem şi poate a-
pucăm să şi gândim… pe apucatelea: „Mergând pe sâr-
mă”: „Nicio corectitudine a lumii/ Pentru a merge mai
departe/ În lumina flăcării, se sting/ Revoluţiile//Şi
covorul rece al lupului/Este paradis al schimbării/
Secolului//Din răbdarea pierdută/ Cu rană/ Mergeau
oamenii să reconstruiască/ Oraşul/ Acela cu memoria
desfrânată a lucrurilor.” Răbdarea albanezilor este
un dar binecuvântat, iar Elbania există de când e
lumea. Într-o disoluţie clar-profundă, ajungem pe tă-
râmul pe care nu prea cred că ni-l dorim, dar asta nu
înseamnă că el nu există: „Umbrei îi era frică/ De
mâna albă/A dealului din jur//Acolo avea limba/ În-
fricoşată/Sub gâtul nopţii/Şi ochiului în faţa/ Câm-
piei” (Frica neagră).
Tot înspre mamă ai de-a te plânge, despre
neregulile vremii şi chiar ale venirii tale pe lume –
într-o „Dezamăgire totală”: „Dragă mamă,/ Eu am
ieşit din cuvânt/Ca din sicriul negru/Şi sunt cufundat
sub piele//nici un blestem nu m-a prins//Dar sunt
dezamăgit/De pacea în cuvinte/ Şi odihna nu este
nicăieri// Patria a scos lucrurile/ În drum/ Şi nu are
unde merge…// Dragă mamă,/ Sunt dezamăgit rău de
această pace fără gură/Şi mă face să nu mai reînviu/
Peste lume.”
Nu mai am, ce-aş putea avea, de spus, decât
că Mujo Bucpapai e un supravieţuitor, dar dezamăgit,
al îngrozitoarelor fapte întâmplate în nord-vestul
Patriei – Mamei sale.
Să-ţi dea Dumnezeu, poetule, u n d e v a
măcar într-un capăt de drum, acea alinare şi putere,
în care Patria – Mamă să te ţină la piept, cum „Pe
bărbaţii dardani/Care renăşteau pentru ziduri” (Via-
ţa un vis). Iar ceea ce tu ştii mai bine, „Din piatră era
viaţa”, fă-o, până la capăt, să merite pentru Patria –
Mamă!
Viaţa este un vis prin care trece lumina, iar
Mujo Bucpapaj este un dar nou al limbii române,
tălmăcit în graiul nostru, graţie poetului talentat,
Baki Ymeri.
Daniel Marian
VICTORIE INVIZIBILÂ
Rămăsese singurătatea câmpiei
În foaie de porumb copt
Pentru mâinile copiilor
Cartierul
Noroios.
Prin mlaştină, aburii soarelui
Înceţoşat
Se scriau în vânt de tufişuri
Se rupeau fetele
Sub iarba
Pomilor umbrei
Prin rugi dragostea
Venea
Victoria invizibilă
În viţa apei
Iertate
Eram şi eu
Sub pielea zdrenţuită
A hainelor ruginite
A soarelui
Măsurând culorile
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 59
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Ogoarelor.
Atât de puţină viaţă avea
Omul / Pentru a face bine.
PORTRETUL VÂNTULUI
Râul culoare de nord
Era portretul vântului
Peste pom
Construia omul
Imaginea cealaltă
A vieţii
Dintre ploaie şi câmpie
Vis-à-vis de munte
Erau păsările care ieşeau
Din mlaştină
Visurilor inundaţiei
În stânga satului
Nu mai era drum
Care să ducă
La anotimpul plopului
Foşnitor
Al casei mele.
PIAŢA DEMOCRAŢIA
Când se opreşte visul rupt
Al libertăţii dezbrăcate a lucrurilor
De după război
Din oraşul civil al revoltei
Durerii
Acel fum de pomi ridicaţi pentru cer
Ferestre aprinse ale vântului.
Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat
Al libertăţii interzise
Pentru a intra
În lume
Acele mâini de fete ridicate
În aerul torturii
Din apusul lucrurilor
Umflate
Vom merge în ruine, să ridicăm din nou
LIBERTATEA
Scrisorilor scrise
Din sfârşitul noroiului
Când învingeam gigantul.
Tirana, septembrie 1998 ANA DIN PUERTO RICO
Îţi trimit
Trandafirii morţii
Cumpăraţi în Lexington Aveny
Ana din Puerto Rico
Bate vântul în câmpie, dar pace
Pentru tine nu sunt
Ca berze ale ţării tale
Care vopsesc în mare singurătatea
Mergi sub lumina lui Dumnezeu
Şi roagă-te pentru om,
Fată a păcii grele
Care se temea de nopţi.
Dar mi-au spus într-o seară că tu
Chiar ai murit
Sub un aer greu în
New York University
Dragă Ana
Eu călătoream cu trenul “D”
Dar tu ia acestea pentru
Trandafirul care l-am cumpărat
Pentru cei vii
Si dormi sub lume
În somn adânc
De pământ învins.
New York, 17 aprilie 1995
© Mujo Buçpapaj şi Baki Ymeri
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 60
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
VARUJAN VOSGANIAN – traduceri în
limba albaneză
PORTET GRUAJE ME DIADEMË
(Portret de femeie cu diademă)
E kam takuar gruan e fillimit
Ajo afrohet aq lehtë
saqë hija e saj nis gjithmonë përpara
Është aq e zhdërvjelltë
saqë asnjë kanatë s’mund ta ndalojë
Drita i mbështetet me ëmbëlsi mbi supe
Kaprojtë dhe dhelprat e ujqit e lëpijnë
gjurmën e shputave të saj
porsi një kokërr kripe
E nuhasin porsi erën e ngrohtë
Që e shkëput në mars dëborën e shpatijeve
Në flokë i fëshfërijnë gjethet e ngatërruara
që shkojnë duke u tharrë dalngadalë
Nuk ka brigje që mund ta përfshijnë
Për atë veshje tjetër përveç pelerinës nuk mban
Për atë emrin e saj ende askujt nuk ia ka dhënë
Në sytë e saj shkrepin zjarret e kështjellave të
lashta
dhe diadema i rri në ballë
si një gur i çmuar në fund të këndit
SIMBOLI I SHIKIMIT
(Simbolul privirii)
Rri në tryezën e breut të gdhendur me satër
I vë pranë felitë e bukës
Në poçarin e glinës derdh verë derisa
Disa pika derdhen
Përballë meje është dritarja e qartë si një ujë i
hollë
Drita e pakuptueshme ma përsërit trupin
Në dymbëdhjetë hije përcaktuese
Përsipër rri ikona lehtë e përkulur
Nga këndi i majtë
Një sy i saj më sodit palëvizshëm përmes tjetrit
Shikoj unë
Rumania është kërthiza e dheut. Fragment nga
biblioteka e kryeredaktorit të revistës
Albanezul/Shqiptari
DEVOCION
(Pietà)
Gjurmave tona pulsojnë yje dritash anije me zhivë
Një shpat
Në majën e ti cilit topitet një grua prej dylli
Beli i saj mbetet prore i njëjti si një koralë
E johann sebastian bach-ut
Një tym i kaltërt ngritet një botë porsi
Një pjatë qiellore
Duke ma shpënë mëndjen në pikën nga e cila
Vdekja ime është vetëm një trajektore konvekse
Një tym i azurtë një grua që tëhollohet me çdo
atom
Të trupit të saj të paprekur
Duke na shpërndarë mbi supe mbi krahë një dritë
të plleshme
Një vulë që hapet ngadalë me qëllim
Dhe e ndjeja duke qarë i afroheshim të heshtur
mahnitjes
Duke pranuar nga një lot në shuplakën e shtrirë
Dhe duke dremitur me rradhë secili
Në krahërorin e saj
VËLLA IMI
(Frate al meu)
Shuplakën e kam të lëmuar si një ballë fëmije
Ujërat janë qetësuar buzët kafshojnë nga to
Porsi nga një mollë
Mishin e vëllaut tim En-lil
Ja syri i hatashëm dhe i hapur
Duke shkelur me shputat lakuriqe
Duke lënë gjurmë rrathë pranë rrathësh
Ja emir i të vdekurve të mi gjethet
Nën të cilët dheu mbetet përjetë i azdisur
Dhe hija ime duke u rritur dhe çrritur
Shenjë se e pi ajrin e natës dhe ende
I etur mbetem
Ta kam shtrirë shuplakën aq rë lëmuar që dukej
Pa fat
Dhe aq të pamëkatshme saqë asnjë flakë
S’do të mund ta digjte
Por nuk duhej të mbroheshe prej meje njeri i mirë
Atëherë nuk dija të qaj dija vetëm të perëndoj
Traducere Baki Ymeri
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 61
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
DDAARRUULL IIUUBBIIRRIIII //DDHHUURRAATTAA EE DDAASSHHUURRIISSËË
Viorela Codreanu Tiron ZËRI I SIRENAVE
Jam vërshimi dhe përkëdhelja e valëve
Që vdesin në rërën e nxehtë
Jam zëri i sirenave
Që vjen nga tejlargësitë tua
Përse ke frikë të prekish këtë det
Të përmbushur me mistere të valëzuara
Që thërmohen në brigje
Për të vajtur më tej
Zëre së paku këtë valë
Që vjen drejt teje
Dhe shtrëngoje
Duke e shtrënguar në duart tua
ZVONUL SIRENELOR
Sunt năvala şi mângâierea valurilor
Ce mor în nisipul fierbinte.
Sunt zvonul sirenelor
ce vine de prea departe de tine.
De ce ţi-e frică să atingi această mare?
prea plină de mistere unduitoare,
ce se sfarmă de maluri,
pentru a pleca mai departe?
Prinde măcar acest val
ce vine spre tine!
Şi strânge-l,
strânge-l în mâinile tale!
ATE QË S’E DIJE
Të thoja një herë se jam gur;
Ajo që s’e dije... ishte
Se çdo gur ka përjetuar gjumin e gurit
Dhe ka parë siç shoh dhe unë
Përmes gjumit të dheut,
Përmes gjumit të ajrit,
Përmes gjumit të ujit,
Përmes gjumit të trupit.
Vetëm vallen e pakryer të dritës
Nuk arrita ta shoh...
Ngase – drita –
Drita nuk dremit asnjëherë!
Dhe atëherë u ktheva
Në gjumin e gurit e në mua,
Në harresë dhe në përkujtim,
Duke u fshehur në mes të pyllit
Ku sytë që shikojnë
Nuk mund të depërtojnë!
CEEA CE NU ŞTIAI...
Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut cum văd şi eu
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului.
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci...m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!
ASKUSH NUK SHEH
Dashuria ka rënë padukshmërisht
Në thellësinë e një humnere reshë –
Mu atje – ku sytë e pulëbardhave
Notojnë të lodhura në fundalin e furtunës
Ndërsa klithja e tyre përzjehet
Me fërshëllimën e erës.
Dhe askush nuk sheh,
Askush nuk ndjen
Se i mungon diçka!
Por kush mund të shohë?!...
Kur sytë tanë verbërohen
Nga fësrshëllima e erës
Kur sytë e të verbërve
Janë zogj të vdekur
Të hedhura në shkretëtirën e pyllit?
Dhe sytë e qelqit ndjekin fluturimin e vapës
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 62
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Që shuhet padyshim
Ndërmjet qepallave të lëshuara
të harresës së të afërmëve?!
NIMENI NU VEDE
Iubirea a căzut pe nevăzute
în adâncul unei prăpăstii de nori – tocmai
acolo...
unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi
pe fundalul furtunii,
iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.
Şi nimeni nu vede,
nimeni nu simte
că-i lipseşte ceva!
Dar cine mai poate vedea?!...
când ochii noştri orbesc
de vuietul vântului,
când ochii orbilor
sunt păsări moarte
aruncate-n pustiul de munte?
şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii
care nebănuit se stinge
printre genele coborâte ale uitării
de semeni.
FJALË
Fjalë të hedhura, të humbura, të heshtura,
Të mbetura të pathëna,
Të gjitha i kam vjelur
Dhe i kam shpërlarë me vesën e diellit.
I kam shtruar mbi rrapëllimat e shiut
Dhe i kam ngulur në det,
Prej nga vala do ti sjellë te këmbët e tua.
Mos u përkul!
Unë kam mbyllur dikurë valën në duar
Dhe kam mbëltuar fije kullose
Mbi kreshtat e universit
Dhe kam parë:
Përsipër...
Përposhtë...
Ku asgjëja e bën shtrojën.
CUVINTE
Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,
rămase nespuse,
pe toate le-am cules
şi le-am spălat cu rouă-de-soare.
Le-am presărat pe ropotul ploii
şi le-am înfipt în mare,
de unde valul le va aduce la picioarele tale.
Să nu te apleci!
Eu am închis odată valul în mâini
şi-am presărat fire de iarbă
pe creştetul universului
şi-am văzut:
Deasupra...
Dedesubt...
Nimicul îşi face culcuş.
NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA
I varrosa duart në qiell
Duke i ngulfatur
Në dhe
Në gurë
E në glinë
Kahmos kam shëtitur
Dhe kam kërkuar
Një zemër pa fshehtësi
Që do të mund ta mbaja në dorë
O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI
Mi-am îngropat mâinile în cer
le-am înfipt
în pământ,
în piatră
şi-n lut.
Peste tot am umblat
şi am căutat
o inimă fără ascunzişuri
pe care s-o pot ţine în mâini.
®Viorela Codreanu Tiron & Baki Ymeri
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 63
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
CHRISTIAN W, SCHENK
SHPIRT I LODHUR
Duart janë katedrale,
gishtërinjtë turne të larta
ku kambanat i përkulen
shpirtit të lodhur.
Shuplakat bashkohen,
gishtërinjtë gërshetohen
dhe një djep lind në dorën
e vegimtarit të përjetshëm.
SUFLET OBOSIT
Mâinile sunt catedrale,
degetele ture-nalte
unde clopote se-nclină
sufletului obosit.
Palmele se-mpreunează,
degetele se îmbină
şi-un culcuş se naşte-n mâna
veghetorului de veci.
I PRITUR NGA PAFAJËSIA
Vdes në shuplakë pavdekësia
e shpirtërave të ligësuara
të lodhura
nga gjitha ajo peshë
që e kanë mbajtur në botë.
Përjetësia mba mbi flatra
brumin e të rinjve
të pritur nga pafajësia
e fermentuar nga mesi ku
tharmi u rikthye.
Vashat mbledhin fushave
Vesën e re – lotë të tubuar
të pafajshme e hyjnore në
shuplakat
e atij që po pret.
AŞTEPTAT DE INOCENŢA
Doarme-n pace nemurirea
sufletelor înrăite
obosite
de atâta greutate
ce în lume au purtat.
Veşnicia duce-n aripi
aluatul celor noi
aşteptaţi de inocenţă
şi dospit de centru-n care
drojdia şi-a revenit.
Fetele culeg pe câmpuri
noua rouă – lacrimi prinse
inocente şi divine-n
palmele
celui ce-aşteaptă.
I GULÇUAR NË MODË
U përpoqa dhe unë të jem në modë
-një mugulla që fanitet vjeshtës-
e preka me gishtërinjtë e ashpër
shikimin e tjerëve me shije ngashnjyese,
por duke ndjekur erën e pranverës
të asaj shumice që kalonte pranë meje
me duart të bashkuara në heshtje,
u gulçova dhe pastaj e mbëltova
një mugull në prehërin e tyre hyjnor.
SUFOCAT ÎN MODĂ
Am încercat şi eu să fiu la modă
- un mugur care se iveşte toamna –
am pipăit cu degete aride
privirea altora de gust seducător,
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 64
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
dar urmărind aroma primăverii
acelor mulţi trecuţi pe lângă mine
cu mâini împreunate a tăcere,
m-am sufocat şi-apoi am degerat
un mugur în poala lor divină.
PËRMBUSHJE TË HARRUARA
Një përmbushje zgjohet në natën memece
Kur krejt të përgjumurit nuk ëndërrojnë.
Rrugëve me dy gjini rrjedhin shpresat
e mbështetura gjatë ditës kah muzgu.
Një gjumë prej dylli i pikur mbi mua
e shkrin në paste krejt pafajësinë
e trembur nga ata që s’flejnë,
e harruar nga ata që s’ëndërrojnë.
Dhe kështu rrjedh përmbushja natën
kah ata
që s’mund ta mbajnë me vete.
ÎMPLINIRI UITATE
O împlinire se trezeşte-n noaptea mută
când toţi cei adormiţi nu mai visează.
Pe androgine străzi se scurg speranţe
căzute-n timpul zilei spre amurg.
Un somn de ceară picurat în mine
topeşte-n clipe-ntreaga inocenţă
sperată de acei ce nu mai dorm,
uitată de acei ce nu vizează.
Şi-aşa se scurge împlinirea noaptea
spre cei
ce nu o mai pot ţine-n ei.
NË MUA VJESHTA
Me mendimet e molisura
unë jam rritur në ty,
si një kulpër jam ngulur
në lëvoren tënde të brishtë
dhe u kapa me aq ëndje
për degët tua;
nga mugujt që u fanitën
kurorën ta kam bërë
dhe e piva nektarin e shenjtë
nga lëngu i lotëve tu.
Por u qas papritmas një erë
dhe u mbajta për ty
të mos degdisem i shakmisur
në mendimet e mia.
Kur në mëngjez o zgjova
rija mbi një sqep druri
të thatë – dhe unë si një mëkat
ngrice të qasur nga veriu –
e harrova shenjën e shakmisur:
Duke u rritur ta zura frymën!
ÎN MINE TOAMNA
Cu gândurile răvăşite
eu am crescut în tine,
ca o liană m-am înfipt
în coaja ta fragilă
şi m-am cuprins cu atât drag
de ramurile tale;
din mugurii ce s-au ivit
coroană ţi-am făcut
şi am băut nectarul sfânt
din seva ta de lacrimi,
dar a venit de-odat-un vânt
şi m-am ţinut de tine
să nu mă spulber răvăşit
în gândurile mele.
Când dimineaţa m-am trezit
stăteam pe-un ciot de lemn
uscat - şi eu ca un păcat
de ger din nord venit -
uitasem răvăşitul semn:
Crescând te-am sufocat!
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 65
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Karl Marx despre Avram Iancu Autor: Corneliu Florea
„Kossuth respinse cu dispreţ propunerile ro-
mânilor. Iancu bătu zdravăn pe unguri. Aşa fură pa-
ralizate victoriile lui Bem. Austria nu a răsplătit cu
nimic pe români”, (p. 159 din volumul Marx despre
români apărut în 1964 la Editura Academiei Române,
Bucureşti). Am avut o revelaţie, o descoperire neaş-
teptată, când am citit Marx despre români, ce însu-
mează traducerea celor patru manuscrise autografe
ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva
Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie
Socială din Amsterdam - Olanda. Volumul a apărut
sub coordonarea academicianului A. Oţetea, din a
cărui amplă introducere aflăm că Marx a arătat un
interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta
sa pentru unitate şi independenţă se încadra în
mişcarea europeană de emancipare a popoarelor
oprimate. Aşa se explică faptul că Marx a consacrat
timp de informare, gândire şi scriere referitor la
problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în
presa internaţională sau au rămas doar consem-nate
în cele patru manuscrise autografe ce se gă-sesc în
arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost
semnalate Academiei Romane de către cercetă-torul
polonez Stanislas Schwann, căruia cititorii ro-mâni au
pentru ce a-i mulţumi.
Volumul însumează aproape două sute de
pagini şi, la apariţia sa, în 1964 la Bucureşti, a fost o
adevărată bombă de adevăr istoric românesc, care a
şocat, uimind şi speriind pe cei ce au apucat să-l ci-
tească, rămânând muţi de frică, pentru că, de două-
zeci de ani, cu toţii eram forţaţi să adulăm marele
popor rus şi acum aflăm că Marx, ultimul de la care
ne-am fi aşteptat, a scris adevărul despre repe-
tatele invadări, anexări şi jefuiri a principatelor
române de către ruşi. Citind ceea ce s-a scris în
acest volum, dispărut imediat din librării, nu-ţi vine
să crezi că este scris de acelaşi Marx, părintele
comunismului, cu care eram îndoctrinaţi din şcolile
primare până în facultăţi, că e acelaşi Marx ce a
scris despre capitalism şi dictatura proletară şi
căruia românii îi purtau tabloul şi-i scandau numele la
manifestările unde erau duşi cu arcanul convoca-
torului obligatoriu. Faceţi rost şi citiţi volumul, meri-
tă să aflaţi adevărurile despre ruşii care, la un mo-
ment dat, au vrut să cumpere principatele române de
la otomani ca pe o pereche de boi în târg! Citiţi, ci-
tiţi adevăruri istorice ce vă sunt ascunse şi acum.
Confirmarea că pe Marx l-a interesat şi s-a
informat despre români, despre soarta lor socială şi
istorică este că, în scrierile sale despre noi, face
dese referiri nu numai la articole citite din presă
despre revoluţia românilor din 1848 - 1849 ci şi din
Histoire politique et sociale des Principautes Danu-biennes de Elias Regnault apărută la Paris în 1855
într-un volum de cinci sute de pagini, pe care Marx l-
a conspectat în manuscrisele sale. Istoria lui Elias
Regnault este considerată una dintre cele mai bune
istorii despre români (ale acelor vremuri, şi poate a
tuturor vremurilor) scrisă de un străin despre noi
având drept izvoare scrierile lui Nicolae Bălcescu,
Ion Ghica, Eliade Rădulescu şi A. Papiu Ilarian pe
care le completează cu cercetări personale. Tre-buie
spus că Elias Regnault a scris şi o istorie, mult
apreciată, despre Napoleon şi altele despre Anglia şi
Irlanda, iar după 1848, prin scrierile sale în ziarul
parizian L'Avenir national, a fost un susţinător ar-
dent al independenţei şi unirii principatelor române.
Iată de la ce surse solide pleacă Marx în scrierile
sale despre români, pe care nu îi vede ca pe un prole-
tariat care dărâmă capitalismul, ci pe un proletariat
care vrea să scape de tirania imperiilor înconju-
rătoare - otoman, ţarist şi habsburgic - care îi în-
corsetau de moarte.
În scrierile sale despre români Marx nu tre-
ce cu vederea nici agresiunea de dominare a ungu-
rilor asupra românilor transilvăneni. Citim, la pagina
146 din Marx despre români, ediţia 1964: După legea
ungară - până la 1848 - românii din Transilvania,
asimilaţi cu grecii, evreii, slavii, armenii, ţiganii erau
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 66
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
consideraţi pe propriul lor pământ „naţiune tolerată”.
Românii sunt opriţi să poarte haine şi pantaloni de
postav, cisme, pălărie mai scumpă de un florin şi
cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi „plebea
vagabondă”, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce
ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii formează numai
cealaltă treime. În paginile următoare, de la Marx
citire, mai aflăm că în „Dieta din 1847” s-a
manifestat cel mai înjurios dispreţ faţă de slavi şi de
români: a topi toate naţionalităţile în naţiona-litatea
maghiară. Un an mai târziu în aceiaşi dietă: Kossuth
propune deschis ca limba maghiară să fie introdusă în
şcolile primare ale slavilor şi românilor, să se înlăture
orice altă limbă şi chiar preoţii să fie siliţi să
slujească în ungureşte .
La 14 Martie 1848, la propunerea lui Ko-
ssuth, trei sute de magnaţi unguri, îmbrăcaţi în
tunică naţională şi cu sabie la şold au prezentat
împăratului Ferdinand constituţia care, printre
altele, decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria
şi suveranul a aprobat-o!! Astfel Transilvania devine
ţară ungurească în care singura limbă admisă în mu-
nicipalităţi era maghiara şi toţi cei ce au avere sunt
unguri. Această constituţie este exemplul clasic al
şovinismului unguresc dominant, fiind în afara spiri-
tului şi ideilor de libertatea şi democraţie ale revo-
luţiei europene de la 1848. Kossuth demonstrează
acest lucru în 1848, când în Dietă declară că Ungaria
nu-şi datoreşte decât existenţa nobilimii. Nobilul
este maghiarul. Numai nobilul are să conducă naţiu-
nea. De râsul curcilor plouate care au aflat că Lajos
Kossuth era slovac, „fiul unui plugar slovac sărac dar,
ambiţios fiind, a reuşit să se căsătorească cu o fiică
de magnat, iar alegerea acestui parvenit în dietă l-a
costat pe alt magnat 100.000 de florini”. Şi în timpul
în care Kossuth proclama dictatura nobililor maghiari
şi în Transilvania, Marx, exilat dintr-o ţară în alta,
cocea în filozofia lui că lumea trebuie schimbată din
temelii şi aceasta nu se poate decât prin revoluţie,
revoluţia celor mulţi şi săraci, a proletariatului, îm-
potriva celor avuţi, visa la dictatura mondială a
proletariatului, aşa că a fost împotriva dictaturii
nobililor unguri, a lui Lajos Kossuth. Acesta a fost şi
motivul pentru care a stigmatizat naţionalismul şovin
a ungurilor şi a simpatizat cauza românilor ardeleni în
frunte cu Avram Iancu şi moţii săi.
Am rămas uimit să constat că Marx a urmă-
rit minuţios oamenii şi evenimentele din Transilvania
din anii revoluţiei 1848-1849, că a citit şi a scris do-
cumentat despre ele, în vreme ce românilor, după
eliberarea României de către glorioasa armată roşie,
le-a fost interzis aproape în întregime adevărul des-
pre războiul civil al moţilor, iar ce se spunea era de-
format, torsionat. Marx scrie despre victoriile ge-
neralului Bem asupra armatei austriece din Tran-
silvania, despre intrarea armatei ruseşti în Tran-
silvania la cererea generalului austriac Puchner, după
ce, mai înainte, refuzase colaborarea cu legiunile lui
Avram Iancu. Avram Iancu se menţine în Munţi unde
vine Dragoş cu propuneri de la Pesta să negocieze.
În timp ce conferinţele sunt folosite ca o
cursă, Iancu, Buteanu, Dobra sunt surprinşi de către
maiorul Hatvany; primul reuşeşte să scape, Dobra fu
masacrat pe loc, Buteanu în zilele următoare fu
spânzurat. Trădare laşă. În câteva zile oamenii se
adunară în jurul lui Iancu. Îl atacă din nou pe Hat-
vany şi-l bătu zdravăn. Acestea sunt rândurile lui
Marx, care nu s-au spus poporului român dar, care
era obligat să ştie, pe de rost, învăţătura marxistă
trunchiată şi deformată de interesele dictaturii de
Moscova.
Atunci şi acum nu se învaţă Marx despre
români. Interzis.
(Corneliu Florea, Jurnal Liber, 2003)
Statuia lui Avram Iancu din Cluj-Napoca
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 67
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Repere critice la Statuie cu lacrimă
Despre Daniel Drăgan, pe care am avut
bucuria şi plăcerea să-l prezint cu ocazia lansării
unei cărţi de proză îl ştiam de foarte mult timp ca un
redutabil prozator. După mişcarea din decembrie
1989 domnul Daniel Drăgan a publicat şase cărţi de
poezie…
Statuie cu lacrimă este una dintre cărţile de
poezie cu o structură specială întrupând pas cu pas
gândurile unui poet gânditor. Daniel Drăgan pe care
eu l-am cunoscut, aşa precum spuneam, mai mult în
calitate de prozator, se arată cititorului în ţinuta de
gală a poetului. În această ţinută florentină, în
postura de vânător printre metafore, cu şoim pe
umăr spunând: „Lângă tine gând la gând / auzeam
iarba crescând”. Această uşurinţă doar aparentă de
versificaţie face în aşa fel ca poezia lui Daniel
Drăgan să aibă, pe lângă o consistenţă aparentă, şi o
simplitate a cursivităţii versului. Poemele în două
versuri, în patru versuri sau de o mai largă respiraţie
dă senzaţia că ne aflăm în faţa Styxului, în barca lui
Caron dar cu care n-am pornit în vâltoare ci doar
urmărim învolburarea apei, încercând să-i descoperim
de pe mal adâncimile şi misterele. „Poetul orb şedea
călare pe-un deal / Pe un buştean răsturnat doborât
la pământ / Şedea poetul pe-o coamă de deal / sau
poate pe-un simplu cuvânt. / Da, călărea un cuvânt”
spune poetul accentuând şi mai mult misterul, taina şi
incertitudinea, în această picturalitate a metaforelor
cum îi stă bine în cămaşa de rouă a poeziei autentice.
Daniel Drăgan scrie poezie autentică.
Imaginaţia ritualică dar şi religioasă joacă un rol
fundamental în creaţia sa. Ritualică este poezia lui
Daniel Drăgan pentru că dezbate mituri care adesea
par inabordabile, par gura grotei unde trăieşte
cuvântul. Iniţiatică este pentru că reuşeşte să
seducă cititorul, să-l plimbe pe această apă doar cu
gândul şi cu privirea minţii, prin forţa cuvântului.
Religioasă este poezia lui Daniel Drăgan prin acea
continuă meduzare a universului religios de
perspectivă filosofică existenţială. Visul poetului unic
Neum, acel Homer al visurilor noastre, este chiar
Marele Anonim care se rosteşte pe sine într-o messă
astrală. Dorim să fie o messă tămăduitoare a
sufletului. Emilian Marcu
Există un har al versificării. Noi avem foar-
te puţini oameni care s-au născut cu acest talent de
a găsi cuvântul potrivit, cuvântul neaşteptat pentru
că, după cum ştim - e un truism - literatura are în
dispensă spaţiul comun, lucrurile comune, rima
banală, previzibilul, banalitatea. Poezia lui Daniel
Drăgan este o demonstraţie de virtuozitate, cu
ruperi de ritm, cu rime interioare, nişte construcţii
abrupte care de multe ori amintesc de acea escaladă
pe versurile lui Tudor Arghezi care te primeşte cu
bruscheţe, nu te lasă să respiri în melodicitatea
versului, în metrica lui, dintr-odată te opreşte, te
dărâmă de pe un vers, te urcă pe altul, cam aşa se
întâmplă în poezia lui Daniel Drăgan.
Pe domnul Daniel Drăgan îl ştiam în calitate
de prozator, de multă vreme, şi am avut şi avantajul
de a citi câteva din cărţile sale. Ştiam că a debutat
ca poet dar nu-i cunoşteam poezia. Aşa că m-am dus
imediat cu gândul la o vorbă a lui Eugen Barbu care
spunea că un prozator trebuie mai întâi să ucidă în el
un poet. Îl ştiam pe Daniel Drăgan ca un prozator de
forţă, unul dintre cei mai importanţi prozatori
contemporani ai noştri, ca unul dintre prozatorii
dăruiţi cu harul rar al povestitorului. Avem prozatori
dar avem foarte puţini povestitori şi precum se
spune nu fără temei că fără naraţiune nu se poate
face nici poezie, nici proză, nici pictură şi nici muzică,
trebuie să povesteşti ceva, ajungem iarăşi la una
dintre calităţile indubitabile ale poeziei lui Daniel
Drăgan pentru că Daniel Drăgan povesteşte şi în
poezie. Poetul nu a fost ucis de prozator. Poezia sa
este un sprint, un arc voltaic, un consum pe spaţiu
scurt, pe metaforă. Proza este un maraton. Poezia lui
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 68
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Daniel Drăgan este o poezie în care se povesteşte.
Se povesteşte cu dezinvoltură, se povesteşte cu har,
se povesteşte cu talent. Sigur că există cel puţin
trei sau patru aspecte tematice care ar putea fi
tratate special, mă gândesc la poezia socială din care
avem foarte puţini reprezentanţi, cred că ultimul
poet care a ilustrat poezia socială cu urcuşuri şi
coborâşuri a fost Adrian Păunescu. Acum, unul dintre
cei mai importanţi poeţi care ilustrează poezia
socială este Liviu Ioan Stoiciu, într-o continuă luptă.
Apar şi la Daniel Drăgan aspecte de poezie socială
dar ele sunt amestecate într-un dozaj foarte
interesant şi foarte inteligent cu ludicul, cu
parodicul, cu ironicul pe unde străluceşte aşa, din
când în când, ca o lamă de cuţit o idee, o levitaţie
care te întoarce cu 180 de grade.
Poezia lui Daniel Drăgan este imprevizibilă.
Imprevizibilă şi unitară în acelaşi timp. Statuie cu
lacrimă e limpede că are o trimitere. Poate că
fiecare din noi suntem o statuie înlăcrimată sau vom
deveni. Interesant este şi celălalt poem, Visul poetului unic Neum. Este un poem amplu, are virtuţi
cosmogonice, comprimate în zece cânturi. Maestrul
Horia Zilieru îl apropia de cele două exemple cu cele
zece elegii (Rilke, Nichita Stănescu) sigur, se pot
face trimiteri şi la cele zece vămi, evocate în cadrul
acestui poem atipic, singular în peisajul liric
românesc. Este un poem cap-coadă, nu avem prea
multe aşa. Sigur că se poate asocia în trecere cu
Levantul lui Mircea Cărtărescu, dar cred că poezia lui
Daniel Drăgan are în preajmă alţi iluştri şi admirabili
poeţi, să zicem Mircea Ivănescu, Ion Nicolescu, un
mare poet care, din nefericire, se află sub o perdea
de umbră.
Unul dintre exegeţii lui Daniel Drăgan ne dă
şi explicaţia termenului de neumă: un semn de
notaţie muzicală fără portativ, simplă sau compusă,
folosit în evul mediu în cântarea liturgică, parte
dintr-o frază muzicală care constă din prelungirea
melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se
execută fără cuvinte, prin vocalizare. Aceasta este
explicaţia tehnică, noi încercăm s-o traducem în
limbaj metaforic şi ne ducem spre Orfeu, invocat des
aici; este puterea creatoare a cuvântului care a fost
despărţit abuziv de sunet, de muzică. Eu propun o
altă variantă, o altă interpretare. Provocând mai
multe interpretări, poezia capătă mai multă
profunzime, capătă noi dimensiuni. Eu aş zice că
Neum poate fi interpretat şi ca anagramă a lui Nume,
fiind vorba de Nenumitul-Care-Numeşte, cel pe care
nu ne este îngăduit să-l numim, dar care numeşte
lucrurile, sentimentele, gândurile, tot. Poemul Visul poetului unic Neum trebuie citit şi recitit. El ne
poartă de la Homer şi Olen şi ne aduce în
contemporaneitate, cu interesante jocuri stilistice,
cu inserţii actuale, ludice, parodice care-l fac cu atât
mai interesant. Daniel Drăgan este un poet grav. Este
pentru mine o mare surpriză. Visul poetului unic Neum merită o soartă specială şi cred că va avea o
asemenea soartă.
Valentin Talpalaru
(Din cuvântarea rostită la Muzeul Unirii din Iaşi, 2013)
Un comentariu teoretic despre poetul Neum
Visul poetului unic Neum de Daniel Drăgan
este un mare poem filosofic, pe temă cosmogonică şi
antropologică, însă cu relaxarea beletristică a
conceptelor, cu îndepărtarea va să zică de sonul
uscat tratatistic, autorul lăsând în consecinţă să
vorbească imaginile. Poema e cu toate acestea - şi
poate tocmai de aceea - inenarabilă, cum constată
prefaţatorul cărţii Virgil Borcan, graiul imaginilor
fiind, se ştie, diferit de limbajul dianoetic. Metafora
admite deja chiar registrul teratic - e aici o
teratologie onirică, de vis sau, mai degrabă, de
coşmar euforic, limba poeziei nu repudiază monştri
cei aducători de noutate, de plus valoare spirituală.
De aceea, iată, nu se fereşte nici poemul lui Daniel
Drăgan, protagonistul acestuia, poetul Neum, care e
un soi de Homer orb, văzând lumea cu corpul întreg,
cu toate mădularele, autorul mărturisind că fiecare
celulă a trupului e o celulă de văz; Neum vedea lumina
lumii şi a lucrurilor cu pielea, cu epiderma. Versurile
au aici măsura valului clocotitor, se aude dinspre ele
un vuiet whitmanian (fără însă versatilismul
rapsodului-profet american). „Şi ca văzul lui să fie
perfect şi în formă/ Scotea dintre fălci o limbă
enormă/ S-o mângâie vântul ca pe-o strună de harpă/
S-o fluture ca pe-o eşarfă / Că el cu limba vede şi
vede bine/ Vede cu degetele de la mâini şi de la
picioare/ Cu pielea de pe burtă şi de pe spinare/ Şi i
se ridică părul din cap/ Şi vibrează celulele toate
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 69
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
care-l încap.../Neum vede cu inima cu plămânii cu
maţele/ Cu zgârciurile de la genunchi şi din coate/ El
vede tot şi vede cu toate...”
Poetul profet Neum, repetând în vis
mitogeneza, psihoistoria şi istoria factuală, evi după
evi, repune în subtext, ideea ioanică a ontopoeziei, a
facerii lumii prin rostirea cuvântului - geneza
universului e pneumaturgică: „La început era Cuvântul
şi Cuvântul era cu Dumnezeu...” cum se scrie în
Evanghelii. Ideea era însă mai de dinainte, încă de la
presocratici, apoi la Aristotel, în universul cărora a
exista însemna mai întâi a fi gândit. A contempla,
crede Daniel Drăgan, e a zidi lumea, a o zămisli.
(Einstein însuşi, ca să deschidem o paran-teză spre
ştiinţific, era convins că mintea ome-nească trebuie
să construiască mai întâi forme, independent, înainte
adică de a le gândi pe acestea în lucruri.) Dar a
contempla e în latineşte cum (cu) templum, care e
(vezi Anton Dumitriu) reluarea elinescului theoria
(theorein), cuprinzându-se aşadar în concept însăşi
divinitatea (thea), această facere (zidirea,
întruparea) având la autorul nostru ca vehicul
spiritual noematic neuma (unde se originează şi
numele protagonistului poemului) - o entitate
muzicală volatilă ce deschide însă muzicii poarta
interpretării, permite adică fiinţei îngheţate a
muzicii (când e numai partiţia) să intre în discurs, în
interpretare muzicală (când avem cântul. Să citim din
poem: „Încearcă să spere/Că plecarea neumelor/
Este doar o părere// Neuma se-ntinde şi se dilată/
Este mai lungă mai lată/ ... /Plin de mistere ca şi-
acuma/ Îşi începea cântând neuma/ Agyrt, profet de
la Cybela / Neum /Ca nimeni fu acela/ Tălmăcitor de
taine bun/ Era poet profet Neum/.../ Cât o şamanică
suflare/ Neuma lui se-ntinde mare/ Cu lumea-
atotcuprinzătoare/ Prin vremuri bune vremuri grele/
Trecând netulburat prin ele/ Lăsând în dar la
fiecare/ Un tainic semn de întrebare”.
De ce însă petrecerea, facerea şi refacerea
lucrurilor se întâmplă în impresionantul poem al lui
Daniel Drăgan în vis? „Când de pitecantropi s-a
desprins/ - zice poetul - /Neum a primit o zeiască
povară/ Să doarmă-ntr-o grotă de smoală/ Şi să se
trezească în vis// De-atunci privirea lui trează/
Întoarsă spre lume veghează/ Din neuroni şi din
sângele lui/ Lumea se reîntrupează// De-atunci prin
labirintul neumei/ Şi ale vii inimii sale/ Taie
mulţimilor cale...”) Poate pentru că fiinţarea fiinţei
este - să spunem - un proces asemenea visului, e o
întâmplare onirică. Gândirea antică, s-a zis (vezi
Anton Dumitriu) a avut ca menirea să dea socoteală
de fiinţă; de spiritul care gândind şi rostind lumea
deopotrivă o zămisleşte. În natura ce doarme - îşi
închipuie gânditorul cunoscut o poveste (vezi I. Toth)
- îşi face loc la un moment dat visul, un vis la care
natura visează tocmai că doarme. Ar fi prin urmare,
e limpede aceasta, că visul este chiar al naturii
înseşi; e visul ei, un vis adică despre sine însuşi, un vis
ce-i aparţine. Dar iată, apare deîndată îndoiala: prin
însăşi substanţa sa, visul nu poate fi al naturii. El e
altceva, e diferit şi străin (cum ne încredinţează
gânditorul evocat) „de tot ce e natură pură
scufundată în somn. Sau este, oare însăşi natura
într-o stare onirică, este oare tocmai visul pe care
natura îl visează despre sine însăşi.”?
Acestor enigmatice semne de întrebare
Daniel Drăgan le răspunde - imaginaţia lui este, în
caz, prodigioasă - cu născociri, cu plăsmuiri ha-
lucinante, suntem, ca cititori, părăsiţi va să zică într-
un imaginar terific, năucitor prin inventivitate
lexicală şi sugerarea vertijului. Suntem parcă în
preajma Revelaţiei lui Ioan Teologul. „Poetul cânta
profetul striga/ Semnele lor de primejdii şi spaimă./
Ca păsări hieratice se-nălţau în văzduh/ Săltate de
inima poetului duh/ Semnele lor de primejdii şi
spaimă/ Se ridicau în văzduh şi picau neauzite-napoi/
Şi mureau în praful uliţei sau în noroi.!../ După
nemiloase şi pierdute milenii/ Poetul întâlneşte în vis
alte şi alte vedenii/ Şi desluşeşte cu greu/ Dar al
Cybelei sau leacuri de la Orpheu.// Inima poetului
unic bate ritm/ Astronomic tic-tac tic-tac/ Până ce
cordul se rostogoleşte de-a dura/ Uită tembel
partitura/ Se sperie ţipă şi bate-nfundat ca un tun
bum-bum bum-bum bum-bum// Neofitele Parce îl
cheamă/ Încă şi încă/ Să dea cu toiagul în stâncă.”
În totul, poemul lui Daniel Drăgan Visul Poetului Unic Neum este o capodoperă.
Aurel Ioan Brumaru
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 70
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
MMEELLAANNIIAA CCUUCC AAnnoottiimmpp
((ii))lleeggaall -- LLuummiinnaa ssaauu AAssppiirraaţţiiaa sspprree PPeerrffeecctt
Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina,
semnat de Mihaela Aionesei şi care a văzut lumina
tiparului girat fiind prin străduinţa Editurii Ateneul
Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este
un florilegiu de metafore îmbinate într-o ţesătură
filosofică clasică, dar mai ales personală, şi care de-
ţine amprenta cea mai de valoare a creaţiei autoa-
rei.
Poeta care nu se sfieşte să-şi folosească (şi)
propria-i suferinţă în desăvârşirea travaliului liric,
Mihaela Aionesei reuşeşte să atragă cititorul prin
francheţea expresiei poetice în balanţă cu tehnica
umbrelor şi a penumbrelor, detalii în simetrie, ceea
ce îi conferă textului volum, expresie şi muzi-calitate
frumoasă.
Poeta, care se simte perfect în spectrul le-
jer al versului modernist, Mihaela jonglează cu sin-
tagmele ca şi cu dimensiunile lumii înconjurătoare.
Face un exerciţiu de sinceritate cum mai rar întâl-
neşti la poetele tinere de astăzi, şi dă forţă creaţiei
sale şi prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra
textului. Fără a face rabat de la calitate, parcimo-
nioasă adesea cu cuvintele din construcţia lirică, se
debarasează cu meşteşug de restul vorbelor care nu
deţin greutate. Foloseşte în doze potrivite limbajul
poetic.
Dacă mulţi dintre poeţii planetei se folosesc
de durerile-strict-personale pentru a-şi construi
cărţile, apelează chiar şi la nostalgii artificiale, la
Mihaela Aionesei, durerea este nelamentabilă, este
ziditoare şi se relevă cu bun simţ, ca o rouă prin ţe-
sătura frunzei unui arbore.
Dragostea cu valenţele sale extraordinare,
iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare
Vieţii şi mai ales urcuşul golgotic pentru a atinge
perfecţiunea, sunt toate repere importante, de care
Mihaela este conştientă că o atrag hipnotică. Se
foloseşte de ele. Lupta sa interioară este în oglindă.
Ceea ce se vede şi nu se vede de oameni. Ca pe
talerele unei balanţe, aşa stau neliniştile şi cer-
titudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se
cuvine.
Curajoasă şi talentată, face din poezie o ar-
ma imbatabilă şi ştie că lucrează cu uneltele scrisu-
lui, mai puţin pentru pacea generală, mai mult pentru
pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre
suflet şi minte, pot fi observate cele mai tainice me-
tafore. Elegantă în exprimare, nestingherită parcă
de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei
de hârtie ca şi cum ar scrie acatiste într-o biserică.
Deşi adesea se simte cum versul seamănă a vinde-
care, în cartea aceasta nu găseşti o poezie reli-
gioasă în sensul făţiş al cuvântului. Viaţa, cotidianul,
cu bune şi rele, visul vindecător şi maladia care nu se
vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate
acestea, dimensiuni ale unui drum literar fără în-
toarcere.
Mihaela Aionesei ştie să-şi aleagă cuvintele
care să o reprezinte în sfera poetică actuală. Aflată
la al doilea volum de poeme, este din ce în ce mai
sigură pe sine, se recunoaşte în chemarea versului cu
care îşi înveşmântează zilele şi nopţile albe, dar încă
îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu
este pe termen scurt, nu este uşoară.
Mihaela Aionesei este deja o conştiinţă lite-
rară clară, un semn frumos de aşezat între paginile
dicţionarelor literare ale vremurilor care vor veni,
pentru noi toţi, mai bune, desigur. Felicitări şi suc-
ces pe mai departe, Mihaela Aionesei!
Melania Cuc
Templul amintirilor – Mihai Cătrună
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 71
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Sfidează timpul! Autori: Maria Cozma şi
Vasile Popovici
Cronică de Maria Apetroaiei
Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe
alţi gândi-tori. Platon consideră că „Tim-pul a fost
creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternităţii”,
iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clep-
sidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”
În gândirea românească, în afara literaturii
populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului
şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ, con-
cepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul
„Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi
Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „tim-
pul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, ca-
re se scurge şi „timpul sacru” - reversibil, static, ci-
clic şi cosmic. Omul este muritor şi, oricât s-ar consi-
dera de avansat şi de stăpân temporar al universului,
trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate
consola cu ideea de istorie pe care o făureşte in-
dubitabil. Iar timpul? Îşi va păstra calitatea de pla-
cebo colectiv, incitant cu fiecare generaţie. Poate fi
sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn
pe care le găsim în cartea de faţă, semnată de Maria
Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa
dintre jurnal început şi completat de cei doi sub for-
ma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi
despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor” lui
Platon.
Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un
spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură
solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată
fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei
filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne
despre timp, - care „acordă şi dezacordă pofta de lu-
ciditate”(M.Cozma) - au purces la o discuţie maieu-
tică veritabilă, căutând justificarea unor opinii per-
sonale prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răs-
tălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează
prin ironia şi umorul magistrului care, ca şi în „Divanul
sau gâlceava înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie
Cantemir, discută cu discipolul său - Maria Cozma -
problematica serioasă despre timp văzut din per-
spectivă filosofică şi fiecare uzează de argumentele
unor titani ai filosofiei - precum Platon, Socrate,
Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alţii,
uneori într-o formă ludică, „sfidând” astfel drama-
tica luptă a omului cu sinele şi cu limitele sale, lup-tă
soldată cu adevărul de netăgăduit că omului, ca
fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul ab-
solut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-cre-
ator al Big-Bangului… Se simte, astfel, decepţia ma-
gistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în
această viaţă la un asemenea eveniment, el fiind
depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul
anilor… Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea,
Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei
dezbateri religioase cu o consideraţie comică, afir-
mând că „sâmburele – dătător de viaţă - a sărit din-
tre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia
ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic
„…Marelui i-a venit ideea de a-l născoci pe om, luând
la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun,
de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi
i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi
de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne
naşte spre a muri”!
În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria
Cozma, făcând aluzie la societatea coruptă şi la pe-
depsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel
vorbind despre societăţile democratice, ajunge la
ideea de „Increaţie” datorită… „lutului nu prea bun,
de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele
societăţii.
Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o
merităm?” se simte tonusul omului real, plictisit de
lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă
deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng
în braţe fata nemorgană; vreau să strâng trup’şor
concret, nevirtual şi neabstract!” sau „Cu cât urăsc
mai mult, cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă
contrazic în dualismul meu… „Şi concluzia este pe mă-
sura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine,
creadă ce o vrea!”
După mai multe schimburi de versuri sau de
enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri,
sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 72
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual
pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de
urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea
gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc
inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adula-
ţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trăda-
rea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul
Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui
insaţiabilă de a ne sfâşia antropofagic”. Răspunsul M.
Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum
suntem mediocri” unde face interpretări semantice
ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”
mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte
„dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie
şi o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.
Nu rare sunt trimiterile la marile persona-
lităţi ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Ca-
ragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre
I.L. Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală,
acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat,
dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de
Intelectuali sau de cei care sunt Oameni” ceea ce
este un adevăr.
O doză de pesimism se simte şi în mărturisi-
rea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat
un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi
că numai un miracol îl mai poate salva”. În cap. „Apos-
tazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sfe-
rele filosofiei în cotidianul efemer şi ajunge la con-
cluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de se-
te, nici de dor, nici de amor”, completându-şi portre-
tul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii
stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat
cu dărnicie în trecerea prin timp.” „Din când în când”
cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de
filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e
cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opi-
nii despre pasivitatea poporului nostru, despre soar-
ta intelectualului, despre mândria de a fi român, in-
serând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român
transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesi-
mismul reiese din comentariul concis al autoarei:
„Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scri-
sori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât
să ne spunem noi între noi: Tu taci!”
În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nu-
me prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu
numai sentimentul patriotic, normal pentru orice ro-
mân, dar şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva
unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu,
Brâncuşi, Cioran, I.L. Caragiale, Sadoveanu, Blaga,
Alecsandri, Eliade şi mulţi alţii care au forţat Europa
să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată
explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă de-
acum a Europei, clasând România o ţară atipică din
acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în
toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec De-
mocrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în
ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de
patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne
doar un strigăt într-o carte…”.
Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe
unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Lii-
ceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul
incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru
diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo
al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu
din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor
trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a
salva deriva unui popor, şi nu a-l manipula să fie în-
gropat de viu”.
Cap. „Unde dai şi unde crapă!”cuprinde puncte
de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie.
Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate
sfida sau dimpotrivă… În consideraţiile despre poe-
mul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gân-
dire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu
divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăşit
pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte
este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu,
privit prin ochiul muritorului… La tine divinitatea din
plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dum-
nezeu, nemuritorul devenind muritor.
Interesante şi captivante sunt paginile din
romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o
radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate,
angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat.
Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altru-
ismului tradiţional românesc într-un context euro-
pean unde chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu
foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e
vorba de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pa-
gini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte,
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 73
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
poate, din cunoaşterea directă de către autoare a
unor asemenea situaţii.
Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia
scrierii acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc
drept pretenţios, şi de aceea se face trimitere la
cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai fru-
moasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărţilor”,
conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să
lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte
proiecte/cărţi au fost începute, dar „muza” nu le
este îndeajuns de generoasă. După destule digresi-
uni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea tim-
pului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi
sfida timpul, devenind eternitate.
Reflectând „olecuţă” dacă moartea este „o
virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate
sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa;
o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în con-şti-
inţa primului venit”, iar răspunsul magistrului este că
„moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci
erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu
moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici
cu veşnicia ei… Numai moartea poate sfida timpul? O,
nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă,
chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei…
moartea, – niciodată, părerea mea.!”
Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă,
susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte
frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filo-
sofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bu-
cura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate
alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai
rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de
a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce
şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori
cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.
Paginile savuroase de umor îl pot pune alături
pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând
timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi
trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung pâ-
nă la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care ci-
teşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin,
iar când te plictiseşti… te duci la umbra deasă a co-
pacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană,
îţi vine aşa un dor… cumplit dor! Să te cobori pe o
scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te
întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor… ”
Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea
Sfidează timpul, scrisă de Maria Cozma şi Vasile
Popovici, cu o prefaţă de N.N. Negulescu, este inte-
resantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori,
invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor
răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cuge-
tului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor
altor pagini, căutând dizertaţii şi argumente despre
astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi în-
gălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.
DANIEL DUMITRU DARIE
Cele ce se spun şi puţini le aud! Până acum am tăcut, acum tăcerea e ruptă!
Biografia din poveste
În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a
născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost
nici un motiv ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa
a fost de la început, purtând pe el haina zăpezilor.
În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau
singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe
cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul
de baştină al haitei. Şi pentru că era prea alb, pe el
nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze. N-avea nici toţi
colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi
mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi cei-
lalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia
floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare
şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar pu-
tregai sau care e adăpost în furtuni.
Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi,
prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb
era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă
nevăzut.
Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bo-
gată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau
să se întoarcă de la vântoare. Şi totuşi, chiar dacă îl
aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era
diferit. S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind tre-
cută, vedea în comportamentul tuturor că nu le mai
pasă de el.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 74
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit,
haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să
distrugă acest unicat printre ei. Îl muşcau de unde
apucau, şi când a dat să se ridice chiar lupoaica-ma-
mă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut
în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită?
De ce? Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu pi-
cătură, odată cu picăturile de sânge ce se scurgeau
pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe
care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură
de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el.
Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte...
Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se:
Propria haita?... De ce?... De ce?...
O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee
venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pă-
truns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridi-
cat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe
oricare dintre cei ce-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A
distrus! A pus pe fugă! A învins!
Tot ce a mai rămas din haita, a fugit în alte
zări, departe de Lupul Alb. De atunci Lupul Alb nu
mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum pu-
ţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi
trecând peste norii de viscol, peste zăpezile vis-
colite! De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străju-
luceşte din stema spiritului la respectarea Legii
Străbunilor.
De se vor găsi vreodată oameni morţi în
somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura
crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi
împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb.
Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe
un altar de vise. Şi porunca străbună: „Cine nu res-
pectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"
Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup
Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fie-
care noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur,
niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri, pătrun-
zători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu
cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!
Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre
drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur:
Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!
Aripile-ţi cresc şi mugurii-nfloresc
Malurile îţi poartă amintirea încercărilor de a
te prinde cumva de pletele sălciilor ce se unduiau
peste curgerea înspumată a râurilor revărsate ale
vieţii. Te ştiu la fel de bine şi de când încercai să-ţi
înfigi picioarele în prunduri ca să rezişti vâltorii vâr-
tejurilor ce-ţi năuceau până şi lacrimile ce ţi se pre-
lingeau pe obraşi, reconturându-ţi sânii.
Te ştiau toate adierile de vânt, te ştiau toate
furtunile, căci toate ţi-au mângîiat sau lovit privirile
ce ţi le ascundeai de dezmăţul întunecatelor imbol-
duri la supuşenie oarbă. Poartă şi acum în curgerea
lor peste câmpurile depărtărilor aripile-ţi tăiate.
Dintotdeauna te ştiau razele lunii ce te gă-
seau şi te lăsau trează, de pază la dorinţa de liber-
tate ce încercai să o eliberezi din zăbrelitele car-
cere. Pe firescul luminării lor poartă însemnul durerii
imposibilei fugi din gheaţa ce o simţeai tăindu-ţi pi-
cioarele.
Soarele te poartă în amintire cum în toiul
verii, sub arşiţa neîndurătoare îţi frământai gându-
rile către umbrele îndepărtate ce căutau la tine,
pline de scorţoase dorinţe. Şi te ştia dintotdeuna ca
nevoind să laşi mâlurile soioase să te cuprindă.
Din vremuri vechi, purtai cunună străluci-
toare şi străluceau pe lângă tine visele. Visau şi flu-
turii, albinele îşi alergau drumurile continui, visau vul-
turii ce deasupră-ţi se opreau spre a te apăra. Visau
copacii şi înfloreau în miez de iarnă, simţindu-ţi căl-
dura ce o dădeai luninându-i. Când se opreau pe ma-
lurile apelor, lupii înfomeţaţi visau şi nu-şi mai doreau
vânatul.
Ţi-aduci aminte când, sub viscole de soartă
pe mal, alergând sau în pas domol, după curgerea apei
ce-ţi era paznic, un Lup, altfel decât ceilalţi, Alb, nu
te scăpa din privire? Ţii minte cum îl alergau vână-
torii ce şi-l doreau ca trofeu de mare preţ? Mai ţii
minte săgeţile şi gloanţele ce se opreau în faţa lui şi
se întorceau, omorându-i, pe vânători? Şi ţii minte
cum alerga să prindă săgeţile otrăvite ce şi în tine le
aruncau, când te vroiai apropia de el?
Când Lupul Alb a trebuit să lupte cu haitele
de lupi negri, semn de moarte pe tine au vrut să facă.
Şi tot atunci au vrut să-ţi cresteze în destin ţărâna
mormântului. Ţi-au îngheţat apele din jur şi în
durerea ticioarelor ce se tăiau de marginile gheţii, ţi-
au tăiat tot spatele ca să-ţi ardă pentru totdeauna
aripile. Au căutat prin tine muguri de floare, să ţi-i
fure sau să-i facă muguri de spini. Cu spatele ars, cu
pântecul prins în platoşă strângătoare, te-au arătat
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 75
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
alor lor şi te-au pus la zidul pe care se zăreau
umbrele celor ucişi pentru vina de a nu se ascunde în
întuneric. Acele trei acvile ce vegheau din înălţimi
ştiau cât e de mare dorinţa celor ce puseseră mâna
pe pietre, şi s-au aruncat la picioarele lor învelite în
tină. Când ochii ţi i-ai ridicat i-ai văzut pe ţintaşi la
pământ şi ai văzut cum acvilele îţi făceau umbră spre
a-ţi alina durerea arsurilor. Se ridicau în văzduh când
i-ai întrebat de Lupul Alb. Te-ai gîndit că el ţi le
trimisese să veghe-ze trăirea-ţi? Ţi-au şoptit atunci,
şi i-au auzit bine: Omul care eşti s-a curăţat şi ier-
tate i-au fost rătăcirile, căci sufletul i-a rămas
luminat...
Fugeai spre zările largi şi-ai trecut prin ape
moarte ce şi-au agăţat nemişcatele îmbâcseli pe
tălpile tale. Vieţăţi nemaivăzute ţi s-au urcat pe pi-
cioare şi s-au cuibărit sub platoşă să-ţi îngreuneze
fuga. Auzeai tropotul paşilor ce te urmăreau să te
prindă... Auzeai, prin păduri, strigătul de luptă al
libertăţii. Ţi-ai întors capul, de teamă să nu te ajungă
paşii şi câteva clipe ai avut privirile arse. Ai auzit
ţipete nebuneşti, răcnite de bărbaţi ucigaşi şi te-ai
cutremurat, te-ai ascuns să nu le mai auzi. Când au
încetat ai continuat să alergi, dar te-ai oprit când ţi-
pătul de ajutor al unei mame neajutorate te-a ajuns
din urmă. Ai crezut că neajutorarea este adevărată,
şi când stăteai să vezi de unde vine, şerpii, din ier-
buri, ţi-au legat pricioarele cu odgoane răsucite de
jur împrejur.
Îţi sfâşiau trăirea când cântecul îngerilor te-
a făcut să-ţi deschizi ochii. Urechile ţi s-au desurzit
şi ai auzit chemarea din depărtare, chemarea ce doar
Lupii Albi o pot striga. Atunci ai înţeles că doar
depărtarea îţi va fi casă. Atunci ai înţeles că şi si-
renele se plâng de boli lumeşti ca să oprească pe
corăbieri când nimic nu-i mai face să se lase atraşi.
Dureri de om ai avut când ogoanele ţi s-au
tăiat iar platoşa a fost desprinsă de pe tine. Ai
simţit atunci otrava vietăţilor ce se cuibăriseră sub
platoşă. Platoşa a luat-o soarele şi-a topit-o, vietăţile
le-a luat vântul şi le-a îngheţat. Otrava se încăpă-
ţânează să omoare încă, dar cu fiecare vis, cu fiecare
trăire, se otrăveşte cu neputinţa-i de a mai fi otravă.
Aripile-ţi tăiate nu mai pot creşte acolo unde
crescuseră cândva. Dar cresc iarăşi, perechi, ca zbo-
rul să-ţi fie lin şi înalt. Pe malul cel înalt pecetluit îţi
va fi zborul. Deasupra apei ce s-a domolit îţi vei primi
darul cel mai de preţ, ce pentru totdeauna va fi sem-
nul tău de nemurire. Şi luna şi soarele vor fi purtă-
torii coroanei ce ţi se va pune pe frunte, când porţile
Cerurilor se vor deschide. Iar vântul, dând vestea în-
florii mugurilor de floare, va arunca în pustiu tot ce-a
mai rămas din întunericul ce ţi s-a încuibărit în cutele
frunţii.
Şi aripile-ţi cresc. Mugurii ce vor înflori au
nevoie de lumina Înalturilor. În zborul tău le vei în-
ţelege bucuria înfloririi... ©Daniel Dumitru Darie
AADDRRIIAANN BBOOTTEEZZ
ddiinn vvoolluummuull BBAASSMMEE ((ppeennttrruu ccooppiiii,, ppeennttrruu
ooaammeennii mmaarrii şşii ppeennttrruu ffooaarrttee mmaarrii ooaammeennii……))
UUNN CCOOPPIILL NNUUMMIITT PPIILLAATT
- glosă evanghelică -
Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-
e scris, în frunte ţi-e pus - iar orice greşeală ori
slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta.
Şi, din Asia, această credinţă în karma autope-
depsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi
numele soartei sau fatalităţii.
Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă
familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi,
printr-un codru de la poalele Apeninilor - s-a pierdut
de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte
de-acuma - şi, cumplit ostenit de zbaterile printre
copaci - întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii cei-
lalţi - apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture,
iarăşi - nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea
poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a
zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o
stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi -dar se trezi
deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-
ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi re-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 76
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
vărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna
streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum
gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin
plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în
jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic,
cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai
tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi -
stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniş-
titoare, atât prin înfăţişarea lor, cât, mai cu seamă,
prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul
cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi
strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne - trei
ursitoare, cumplit de zbârcite şi pocite la chip, cu
ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup;
pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor
lor, într-o neorânduială barbară - în şuviţe ca nişte
şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi des-
chise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau în-
truna, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul ca-
zan. În căldarea uriaşă întruna se băşicau şi plesneau
sfere mici, roşii şi vineţii - şi fumul, gros şi înecăcios,
spumega de blesteme… Tustrele bătrânele îl zoreau
pe un al patrulea personaj - o aschimodie de copil,
cinchit la pământ - o stârpitură cu părul arici, cu
ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede
treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de un-
deva, în drumul lor spre pădure - şi-acum îl sileau să
mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile
fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de
mare - mesteca, îngrozit, în fiertura drăcească - de
la dreapta la stânga avea poruncă să mestece - să
dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare
trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva cu-
rentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri,
de pe maluri… - şi ajungând în centrul de flacără şi
durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se
auzea, precum crivăţul printre crengi - printre
spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul,
îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cu-
cuvele - mesteca, mesteca… Şi vocile bătrânelor su-
rori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi
susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor
din Tartaros… Iată ce putu să desluşească şi să prin-
dă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte
copil - din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea
când şuierate, când strigate, când susurate, într-o
limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă
lume - de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia
sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte
firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le
va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela
ar fi fost înţelesul - doar faptele ce se vor petrece,
în viitor, pe rând - vor confirma , din păcate, că au-
zise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):
„El care, aici, în poiană, adânc a dormit,/Nu va şti, de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…/ Lu-mânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:/ Aşa el va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat… / Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată, / Întunericul – me-reu - îi va ţine loc de lumină curată!/ Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,/ Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi! /Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi /Îl va împinge, nevinovat, la moar-tea-ntre vinovaţi!”
(aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să
tălmăcească deplin şi desluşit: „nevinovat” - el, silit
să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui - sau
nevinovat, cel pe care-l va împinge la moarte?… - sau,
şi unul şi altul - la fel nevinovaţi?…)
„Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,/ Dar în orice gură el va fi blestemat! /Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales, / Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…” / Şi, din timp în timp, strigătul chiuit: /„Hai, ucenice, mestecă des, / Din drum, anume pe tine, noi te-am cules, /N-o faci pen-tru oricine - ci pentru-un de soartă ales!” //
Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe,
de bătrânele deşucheate - nu făceau parte din des-
cântecul diavolesc - ci erau, de fapt, îndemnuri, în
răstimpuri, pentru stârpitura de copilaş-ucenic, mic
şi păros până-n ochi - care mesteca, cu groaza-n ochii
lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede -
parcă alungat din spate de demoni sau de lupi tur-
baţi… Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o
rotaţie a linguroiului - îşi înfigea, zvâcnind puternic,
pesemne de spaimă, capul, adânc în piept, parcă voia
să-şi străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu
bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul,
înapoi, în inimă…
…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare
distih - şi, la fiecare sfârşit de vers (care trebuia să
coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mâ-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 77
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
nuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăji-
toarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând
văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită.
Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu
flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare - până
la cerurile înnoptate se ridică - când ultimul stih
blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse ce-
rul, pământul, poiana… mistuind totul în flăcările laco-
me, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlă-
tori, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atot-
ucigaşe…
…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tre-
murând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce
se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi?
Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai
furioasă şi-ncrâncenată ca oricând - şi revărsa, cu
mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de
raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din
vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un a-
rici monstruos - unde era uriaşa căldare, cu bolbo-
roseli roşii şi vineţii?
…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreap-
tă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice
lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia
tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile
de papirus - alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi
brăzdase adânc braţul - tăindu-i o şuviţă de carne,
pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de mar-
moră… Leşinase… Când se trezise, mama sa iubitoare,
împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngri-
jorate. Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe
curate - îi puseră comprese reci pe frunte...
Se vindecase - îi rămăsese doar cicatricea -
dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi
şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şar-
pe, crescut uriaş, pe lespezi… Şi se trezea cu ţipăt,
din somn, şi cu sudoare de febră… Greu i-a potolit, cu
licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă
nocturnă. Nu şi durerile de cap - periodice şi exas-
perante…
Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză?
Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la
semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur -
deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în
văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…
„Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales,
Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a
cules…”
Va fi ales, dintre toţi… Nu e rău, gândi copilul
- dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte
bune şi nici spre fericire - „nenorocul şi piaza-rea”…
În acel moment, pământul înţepenit de noapte
şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo
- fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de
război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător,
care se petrecea, de atâta vreme, în poiană… După
scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana, nă-
văli tatăl său, împreună cu doi ostaşi şi cu doi slujitori
- toţi călări.
-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Plu-
to, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din
codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte
griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal - aşa,
hopa! - ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor - să mai
prindem un ceas de somn - că mâine trebuie să fim în
tabără - plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război,
şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!
…Copilul a devenit adolescent. Din casă de
războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele răz-
boiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele (mai ales
după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ), era, de felul
lui, mai curând visător, ca maică-sa - dar, silit, cu
brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere,
unde era dus de acesta, mereu - şi-a înăbuşit visele şi
slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era
coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa
de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a
crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal
din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată -
cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta
vieţii lui era războiul.
Uitase, aproape, vedenia din poiană - ca pe-o
nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să
vrea, în visele-i asudate - îl podidea o ruşine cruntă -
şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spu-
sese, tot de ruşine - nimic, nimănui, din ce văzuse şi
aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a
încordării permanente - durerile de cap i se înmul-
ţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ur-
suz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi - pe părinţi.
Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-
sa - el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se
ruşina că seamănă cu ea, la fire…) -şi se închisese, în
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 78
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine –
mare ruşine - un războinic n-are dreptul la mofturi
dintr-astea… Nu avea încredere în nimeni - pentru că
prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie - suferea
prea mult, de prea multe - pentru ca să-şi închipuie
că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răb-
dător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute.
Să-l ajute -asta era: mama sa, desigur, era răbdă-
toare, cât de răbdătoare era! - dar cu ce-l putea ea
ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sono-
ră şi aspră, a soţului ei… Îl iubea pe tatăl copilului -
dar, treptat, dragostea fusese copleşită de frică -
şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil -
acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile
sale - şi atât de prigonit de nelinişti - dar şi atât de
sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîm-
părtăşite - se ferea de toţi şi de toate, cu priviri
încruntate şi tot mai posace.
Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de
Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O
însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în
parcuri - pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce
duceau în şi-ntorceau din provincii… N-a avut, luni în
şir, curajul s-o ceară în căsătorie - sau măcar să le
ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A
plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia.
După o jumătate de an, întors şi întrebând de
Aretusa - află că s-a măritat cu altul. Un nobil în-
drăzneţ şi de lume… A strâns din buze, dispreţuitor -
de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea
cumplită - şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în
sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenu-
şie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi
repudiată de primul ei soţ - nici nu s-a interesat,
vreodată, de ce… - dar era dintr-o familie veche,
ilustră, bogată… Perspective, viitor…
A plecat, la două săptămâni după nuntă, în
Numidia, apoi în Galia… O blestemată de neîncredere
în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile
sale, intelectuale şi strategice, indubitabile - îl făcea
să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei,
mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi,
dar insensibili total, oameni de acţiune… Mereu, el
câştiga singur bătălia reală, miezul ei, partea „neo-
ficială”, netrâmbiţată - dar, cu câteva minute înainte
de a ordona trompeţilor s-o proclame „oficial” -
totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în
planul şi desfăşurarea firească - ceva aproape ridi-
col, exasperant, de cele mai multe ori: o ultimă năva-
lă, disperată, a duşmanului agonizând - şi, imediat,
intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul
cenuşiu, până-n acel moment - dar care culegea laurii
„oficiali”… pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii
sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese
stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge,
de el… sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea
căpeteniei inamice - şi, iar, altcineva intervenea,
prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba
chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai ur-
măreşte piaza-rea - ridică prea brusc mâna, pentru a
face semn trompeţilor, spre a vesti victoria - ei bine,
calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lă-
sându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut
pe sub braţe - ruşinat… bineînţeles, sunetul de aur şi
mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, acla-
mat de toţi oştenii…
Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar,
de aghiotanţi cinstiţi - ci de nişte intriganţi. Toţi, su-
flaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătă-
lia era gata să fie pierdută - noroc că existau ei, pe
lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima
clipă, onoarea Imperiului… Mereu, el, care făcea to-
tul şi bine, până în ultimele momente - era declarat
vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit,
dacă n-ar fi fost „salvatorii patriei”, camarazii cei in-
triganţi… Şi, mereu, era reabilitat „din genero-
zitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele
merite militare ale tatălui său…
„Aşa va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat!…”
Blestemate ursitoare!… Blestem zeilor!…
…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici
în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi
cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda
chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în or-
gii… numai ca să scape de el însuşi… de blestemul
zdrobitor…
I se dusese vestea pentru brutalitatea, cru-
zimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.
Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit.
Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Se-
nat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul
său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul
său fiu, acum disimulat sub masca unei brute per-
fecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al coman-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 79
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
dantului oştii din Galia - apoi, consul - apoi, în cele din
urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau
tot mai dese şi mai supărătoare - plecă să-l slujească
pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al
Iudeii…
…Căldură ucigătoare, o permanentă şi
disperată sete… şi teroare, teroare permanentă, căci
grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de
oriunde, de unde te aşteptai mai puţin - şi erau cum-
plit de cruzi… Praf, praf în gură, în ochi în mâncare -
un infern de praf galben… şi, de pretutindeni, zvâc-
nirile acelor cobre ale deşertului - zeloţii, înjun-
ghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor,
decurionilor, centurionilor - şi pierind, înapoi, în de-
şert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirin-
ticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor… mai ales, ale
cetăţii blestemate a Ierusalimului… Nişte umbre ale
nopţii şi ale iadului -Tartaros…
Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra
populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusa-
limului, după fiecare atac laş al zeloţilor - dar, mereu,
nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât
făcea - el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost,
pervers şi crud… care-l silea să asculte (pe el,
guvernator şi procurator roman!) de regii locului,
cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi bi-
ciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat -
şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi… Răbufnea,
însă, de multe ori, sălbatic - fără niciun control. Şi
regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăş-
tiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…
Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strân-
geau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe
care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică,
cum era Iudeea acestor fanatici senzuali, incestuoşi,
perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice mă-
sură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie… măce-
lari… Nu doar şefii - regi şi preoţi - mereu despoţi
pentru poporul lor - dar şi cei din popor erau, unii
faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi.
Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile - cu flux
şi reflux: când dinspre popor spre romani, când din-
spre romani spre popor, când dinspre regi spre po-
por, când dinspre popor spre regi - când izbucniri de
vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…
Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi
intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi
temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic,
de fapt: Iahve, Iehova - aşa ceva. Un zeu sumbru,
crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu
al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui
Israel - halucinant de răzbunător şi de crud, în nu-
mele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe,
ca toţi păgânii, ca toţi barbarii - la templul cel mare,
zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug - căci
lăcomia preoţilor farisei (asta însemna ceva grozav
de învăţat - „fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l con-
trazică…) era fără limite, neruşinată… - iar poporul,
faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai
jalnică turmă…
S-a ivit, din pulberi, din necunoscut - un pro-
roc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra
fariseilor ăstora teribili şi intangibili - de se dusese
vestea prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul (şi pri-
mise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o
scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva
să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia - se
pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe des-
trăbălatul clovn imperial - mijlocitorii fariseilor um-
pluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii
lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală -bani cu
care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind
gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii
cu gladiatori, cu fiare - nemernicii, toţi, nişte nemer-
nici…).
După câtăva vreme, află despre alt proroc,
alt nebun, mai nebun decât primul (care-l vestise pe-
al doilea - o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific or-
ganizată, în Iudeea asta…)… De data aceasta, veştile
erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la
ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale
acelui proroc (cel puţin aşa se zicea…) - alţii, dim-
potrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l
scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probo-
zeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de
carton, pe fariseii ăştia parşivi - şi unde? - tocmai în
propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită
blasfemie! (da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era
de mult…) - şi în piaţa din faţa templului, tot aşa,
insulte peste insulte… blasfemii…
Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o
parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel
cu mâinile legate în privinţa fariseilor - legate chiar
de paiaţa imperială… Dar ştia că, în curând, prin filie-
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 80
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
ra ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-fa-
risei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astu-
pa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea
curajos, nebun de curajos proroc… Simţea că şerpii
încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi
veninurile…
Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului,
înconjurat de gardă - i se păru că zăreşte o mutră
cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau
sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu pă-
rul ca ariciul, cu ochii lucioşi - şi, de câte ori, vreun
roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind
puternic, şi-l înfigea adânc în piept - parcă voia să-şi
străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu bărbia
în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în
inimă… Îl urmări, fără să pară a-l urmări - cu coada
ochiului, pe urâciosul individ: se furişă în templu -
unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân,
cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip.
Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar
stârpitura asta nu o mai… o, ba da, nu se poate, acel
gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal - gest
de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpă-
ţânată… nu putea fi altul, în toată lumea asta… cres-
cuse, bineînţeles că crecuse, doar era de-o vârstă cu
el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din
poiana coşmarului copilăriei sale… cum ajunsese aici,
oare?… iarăşi, destinul, sigur, sigur… o, zei bles-
temaţi!
Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel
de lângă arogantul fariseu - centurionul întrebă, re-
pede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mul-
ţime - şi-apoi se întoarse spre şeful său:
-Zice-se că-l cheamă Iuda - Iuda Iscariotul…
Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata
prorocului nebun… de-aceea, şi are intrare la Caiafa…
-Cine-i Caiafa? - se făcu el a fi uitat.
-Păi… şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a
solicitat o audienţă…
…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele
presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii
la poarta palatului:
-Să fie dat morţii!
-Cine?
-Ticălosul, blasfematorul!
-Care ticălos, care blasfemator? - făcu el
pe neştiutorul şi nevinovatul..
-Este cel care se proclamă pe sine însuşi
regele Iudeii…
-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i
nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui
Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Ne-
maipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet
ce zice ticălosul!
-Păi, nu mai repeta… Ei, zău? Chiar aşa? -
făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul,
căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei.
Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre
dinţi - iar întrebările prefăcute le zisese cu voce
tare, aparent grozav de mirată.
-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie
ucis!
-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi,
dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a
năzărit ce vi s-a năzărit!
-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!
Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar
romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asu-
pra vieţii şi morţii, în Iudeea. Evident, asta, aparent,
oficial - că de ucis, ucideau în draci oamenii tem-
plului… Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii
ăştia acum: o crimă oficială… Hmm…
-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum
să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voas-
tre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă
voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?
-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău!
Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe
noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al
religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi
imperiale - o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu re-
zolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm
împăratului, că-i subminezi autoritatea… şi capul tău
va cădea… Socoteşte bine, înainte de a lua hotă-
rârea…
Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un
şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub
apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…
„Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,
Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între
curaţi,
Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi
Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vino-
vaţi…”
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 81
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vino-
vaţii între care-l va împinge pe nevinovat - dar înţe-
legea că a venit momentul confruntării supreme cu
soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al
sorţii şi vieţii sale…
…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în
palat, şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i aco-
pereau ambii obraji - privirile de lumină cerească,
acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de
blând, atotiertător - îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi
batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul
sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi -
îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator,
pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…
-Hm… hmmm… Şi zici că eşti, tu… regele
iudeilor? - şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.
-Tu zici - îl mustră blând vocea bărbatului
aceluia atât de demn, de blând, senin - şi atât de
strivit, învineţit…
Guvernatorul amuţi. Apoi zise:
-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…
Chiar ştii ce-i adevărul…? - şi vocea guvernatorului
tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri
cumplite - măreţe şi crude…
Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept
în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dure-
roasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întreaga scenă
din poiană… chipurile monstruoase ale ursitoarelor,
vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în
fiertura diavolească… Nu mai putu răbda cumplita
actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice - a
durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lun-
gul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot
ce era el, el cu adevărat - nu migălos construita bru-
tă, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi
bun - în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cu-
tremurate, periodic, şi tot mai des, de o groaznică
ruşine… - nu mai îndură să vadă privirile acelea ne-
sfârşit de blânde, dar atotscormonitoare, atotşti-
utoare - şi strigă, cu glas spart:
-Luaţi-l! Biciuiţi-l! - şi-apoi, daţi-i drumul… - şi
aproape se prăbuşi, în scaunul său…
Nu putea să nu-l pedepsească - pentru că nu
putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbi-
ciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta irespon-
sabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…
…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de
care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie
şi ură nepotolită, sălbatică:
-Te pârâm împăratului!
-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!
-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!
Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!
-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci
scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi
baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea
noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu,
mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!
Deveniseră ameninţători şi grosolani, inso-
lenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur… şti-
au că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împă-
rat… n-ar mai fi fost… şi că împăratul nu se sinchi-
seşte de idei, principii, sentimente… doar de cum să
dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru
nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…
-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine
să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi, nemernicilor! Este
nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!
Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un
nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al
neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum?
Hai???
-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei
mai cumpliţi vinovaţi! - urlară, ca hienele, toţi fari-
seii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură
ieşiţi, fulgerând ca la fiare - grămădiţi la uşile pala-
tului guvernatorial.
-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru
Roma… - încercă, şovăind iar, guvernatorul.
-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se
atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vino-
vat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea,
vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el
pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă! Împăratul nu poate
să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…
„Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe
şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru
cuşti cu fiare… da, bietul Tiberiu… imbecilul sinistru…
ajuns la mâna nemernicilor… toţi, nişte nemernici…
dar el, el este curat… singurul curat… Ce să mă fac?
Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…”
Şi, deodată, urechea i se trezi atentă la ei, şi auzi ce
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 82
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate păr-
ţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:
-…Iar sângele lui să se verse peste capetele
noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!! - îi scuipă un
preot fariseu, chiar în obraz.
…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-
mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi
ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi
otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii
fojgăind pe trupurile şi sufletele lor… Sleiala asta de
suflete, noroiul ăsta din suflete - să se spele, cât mai
curând să se spele - măcar să-ncerce să dea un strat,
două, jos… Dar acela… atât de curat, a rămas desă-
vârşit curat, chiar scuipat de ei…
-Faceţi ce vreţi… Duceţi-vă la toţi dracii…
-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule? - le
sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în
hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…
-Luaţi-l… sfârtecaţi-l de viu… - n-are nicio vi-
nă, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte
nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat… cum
l-aţi putea răbda printre voi?… n-are nicio vină, dar
voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe
buze şi din sufletele voastre murdare - trebuie
cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari
nenorociţi, iasme ale subpământului… de unde aţi
ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă
condamnaţi copiii să poarte blestemul… nu… voi de
sub pământ aţi ieşit… da, da - voi aveţi obiceiul acela
cu mielul nevinovat… da, numai unii ca voi puteau avea
aşa ceva - obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile
voastre, pe cei nevinovaţi… luaţi-l, şi să dea zeii ca
sângele lui să vă spele… luaţi-l, nemernici…
…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l
salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate
face nimic: Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi
sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le
oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe
romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul
măcelarilor istoriei… Varava…
…Şi el, blândul, îndureratul… nu pentru el în-
durerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea
în juru-i… El se uita, încă ameţit de loviturile de bici,
vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab - se
uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi
şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi… toate
vorbele lor îi cereau lui, blândului, nevinovatului –
moartea - şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Va-
rava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub le-
gea romană… de sub legea care-i condamna pe măce-
larii de oameni… Legea, cu „L” mare, în definitiv…
doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:
„Să nu ucizi!” - dar ea însemna, de fapt: „Să-i ucizi
pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam
şi-o religie cu tine - pe toţi câţi nu sunt de acord cu
tine…”
…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe
ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde
şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi ama-
re, de neputinţă, în ochi - singur, cumplit de singur,
guvernatorul …guvernatorul care guverna peste
neant…Şovăia? Nu mai şovăia: un învins e un învins -
încotro să mai şovăie un învins? - şi vrăjitoarele ho-
hoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi
murdare de preoţi farisei - şi dinţi putrezi şi negri -
şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de
sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup - şi scoteau
ciocane şi cuie - şi i le băteau în frunte, şi-n palme,
şi-n tălpile picioarelor - şi-n fiece coastă câte-un
piron - şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut - în
inimă…
…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele - şi le
răspundeau gemetele celui răstignit… şi ţipetele
mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de le-
gionari romani… Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a
dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Ma-
rele Răstignit - toţi îl păzeau - de frică să nu scape
şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,
să schimbe roata lumii - sau îl păzeau toţi, ca pe cel
mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…
„Eli, Eli, lama sabachtani?” - nu, o, nu - era un
biet trup sfârtecat de fier - cât de neajutorat era!
- trebuia să fie păzit de propria neajutorare…
„Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez
sufletul!” - cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsă-
tor la fier! - cât de senin ştia să moară…
…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată
stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom:
pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept -
capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se
întoarce, înapoi, în inimă - nu mai avea unde să se-
ascundă, decât în moarte… acolo şi nici acolo… biet
cuget bântuit de vrăjitoare şi demon… nu se mai
vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 83
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o
păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sor-
ţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în
întunericul odăii…
Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, gro-
hăitoare - se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios, dement
- cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului,
trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul - se
înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta
cerului - trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul -
se despică pământul, şi morţii ieşiră de prin mor-
minte - vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui -
dar nu, ele urlau înspăimântate - căci Învierea, învie-
rile - nu erau urmare a puterii lor arătate prin zborul
satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de ar-
hangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi
de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne -
şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfă-
râmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care
căzu pe pământ - dar ploaia cumplită, potopul furios,
spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pă-
mântului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…
se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…
Sângele care ţâşnise, precum o fântână arteziană,
din rănile Răstignitului, spre cerul negru - arse tot ce
nu era sânge de lumină - o sferă de sânge luminos îm-
brăţişă pământul - o sferă de lumină sângerie îmbră-
ţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata
să explodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din
Pont.
…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va
fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat - pe
care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât
de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strân-
se într-o viaţă întreagă, strat după strat - şovăise,
când trebuise să-l smulgă, pe el, de la datoria lui ce-
rească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge,
în arterele întregului pământ… Şi, astfel, fusese cu el
deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii -
răstignit… pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi
vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre,
orbitoare, ţinta cerească… dacă n-ar fi fost atât de
orbitoare… o, zei… cumplită durere de cap, cumplită…
Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată,
compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din
altă lume şi din alt timp:
„Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu
Pilat…”
„Adică, în zilele mele… Dar eu l-am răstignit
pe el - sau pe mine el m-a răstignit? …Sau el s-a răs-
tignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte,
al nimănui? …Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia
crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu po-
runcea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă
toată ticăloşia omenească - ce s-ar fi întâmplat? Oa-
re - ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l
puneam într-o galeră - şi-l trimiteam, undeva, în de-
şerturile Africii - sau în junglele munţilor Asiei - îl
ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la
Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în
gură de şarpe - căci fără banii fariseilor…nimic… Dar
el, el se putea ascunde în văzduh („şi s-a suit la ce-
ruri, şi şade de-a dreapta tatălui” - auzi guver-
natorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…) - căci
zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai
convingători - că a înviat… şi Tiberiu nu-l găsea acolo,
în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială -
zeu… nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboa-
re după adevăraţii vulturi imperiali… nenorociţii…
Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său, arză-
torul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge,
în arterele noastre… - nu ale mele, ci ale lor, oa-
menilor - eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i
aşa? „mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt!
blestematele… - şi cum ziceam, ale lor artere aveau
nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui
sânge nou… Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el,
de sub cruce - el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi
întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi
coasta - toată fiinţa lui de sânge nou s-ar fi deschis,
revărsând, de pe înaltul crucii, nouă lumină de pace
peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor…
Cine ştie ce s-ar fi întâmplat… dacă aş fi… dacă aş
fi… dacă… dacă…”
Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste
braţele deformate de arme, de reumatisme, de po-
veri inumane şi răni omeneşti… buzele muşcate, până
la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe -
şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei - în
care bătea lumina furioasă a lunii pline… Guvernatorul
se visa, iar şi iar, copil - visa, iar şi iar, poiana bles-
temată - şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-des-
cântecul blestemat al sorţii sale blestemate… Cineva
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 84
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
răstignit şi cineva blestemat… ce taină… veşnică tai-
nă… fără de care… unul fără altul nu se poate (şi, aici,
se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de
cioară îngheţată pe muchia văzduhului, a celui ce-şi
împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească,
ia-răşi, înăuntrul ei, capul…) …nimic, din ce este, n-ar
fi… nimic nu s-ar povesti…
Degetele unei palme imense, proaspăt stră-
punse de o luminoasă rană, orbitor de luminoasă,
mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă
muncită, fără să ştie deosebi visele - de viaţă… o
mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de
parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale,
cea de demult şi cea nouă, din ceruri… şi o voce caldă,
profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume,
rosti: „Pace ţie, chinuit al lumii - pace desăvârşită
ţie…”
Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise gu-
vernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse… o lacrimă
de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei
zile, în care a fost întruna şi dureros zădărât de rău-
tatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit,
seara - alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a
mamei…
Iisus la curtea lui Pilat
MIGUEL DE UNAMUNO16
SECRETUL NOSTRU
Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,
secretul pentru mine adânc şi sfânt;
în faţa lui mă văd negru pământ,
nu rupe taina, ce cu greu, mereu,
închide cercul; de mă supun prea liniştit
misterului vieţii, descântecul de-ntors
fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios
înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.
Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,
praful din glod făcut de soarele celest;
ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.
(Bilbao, septembrie 1910)
Traducere prof.univ.dr.Carmen Bulzan
Foto:Carmen Bulzan la cea de-a tre-
ia manifestare „Cadran” organizată de Biblioteca Jude-
ţeană în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici, filia-
la Bistriţa, pentru conferinţa care marchează a 75-a
comemorare a lui Miguel de Unamuno.
16
Miguel de Unamuno y Jugo (n. 29 septembrie 1864, Bilbao, Vizcaya, Țara Bascilor, Spania – d.31 decembrie 1936, Salamanca, Spania), a fost un eseist spaniol, romancier, poet, dramaturg și filozof, o personalitate de prim rang a culturii spaniole şi europene, fost rector în trei rânduri la Universitatea din Salamanca.
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 85
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
TTrruuddiittoorrii îînn sslluujjbbaa aarrtteelloorr
Ultimul eveniment cultural la care am luat
parte înainte de a părăsi România, în anul 2010, a
fost o lansare de carte, care s-a ținut în fostul
sediu din Calea Victoriei al Uniunii scriitorilor din
România, Casa Monteoru. Era un nou volum de poe-
zie, de această dată bilingv, româno-albanez, al
poetei Viorela Codreanu Tiron, pe care l-am luat cu
mine în Irlanda, iar acum se află la Biblioteca Fă-
nuș Neagu, pe care am înființat-o aici, în Dublin.
La puțin timp după acel eveniment, eu aveam
să mă despart de Bucureștii copilăriei și tinereții
mele, iar Viorela Codreanu Tiron avea să pună ba-
zele, alături de alți oameni, la fel de devotați ac-
tului cultural, unei reviste: „Nomen Artis – Dincolo
de tăcere”, denumită în continuare Nomen Artis,
care în scurt timp avea să devină un nume cu greu-
tate în lumea revistelor culturale românești, prin
seriozitatea colectivului redacțional în selectarea
materialelor pentru a fi prezentate atât publicului
amator de cultură, cât și oamenilor de profesie.
Ţinuta estetică a revistei Nomen Artis
este una de bun gust şi vine să întregească acest
edi-ficiu cultural, care face să fie așteptat cu ne-
răbdare și interes de către cititori.
Este o bucurie pentru noi, aici în Irlanda, să
avem revista Nomen Artis printre partenerii media
ai revistei Itaca, revistă de cultură a scriitorilor
români din diaspora, editată de către Centrul de
excelență în promovarea creativității românești
”Itaca” – Dublin.
La aniversarea celor trei ani de existență în
viața culturală a românilor, Dorina Șișu, Emanuel
Pope și Viorel Ploeșteanu, fondatorii Centrului de
excelență în promovarea creativității românești
”Itaca”– Dublin și ai revistei Itaca, îi dorim viață
lungă, promovarea a cât mai multor tinere valori
care evoluează pe scena atât de fragilă a artelor și
putere de muncă și inspirație celor care trudesc
întru înfăptuirea acestui minunat act de cultură!
Îmi alătur și eu gândurile și urările de bine pentru
cei care trudesc la înfăptuirea actului de
cultură reprezentat de revista Nomen Artis
– Dincolo de tăcere”.
se scutură țărână din gene
răsfirăm pe drum
umbre de gând
o negură devreme ne cuprinde
mirați spunem cuvântului
fugi
cu priviri aburite de teamă
când munții își trosnesc oasele-brad
se lasă frigul în case
și de nefaptă
și de nedor
se scutură țărână din gene
degeaba mai pui busuioc la icoane
mamă
pașii mei au uitat drumul spre casă
într-o baltă de ploaie am văzut două mrene
sfârtecau în măsele o pisică ațoasă
se moare cuminte în dublin
sunt petece lipsă
pe trupul imens
bătrâna irlandă se-ntunecă
în verdele mării
alunecă
să-și plângă amarul uitatului
james
sub norul de pâslă
butoaiele plâng
ascultă cum malțul
se-ncumetă să
nu mai dospească o sâmbătă
și doagele lipsă
în cercuri se strâng
târziul în dublin coboară
firesc
odată cu trasul de zăvoare
se stinge și luna
și se moare
cuminte cum malțuri
cuminte dospesc
Al dvs. Viorel Ploeșteanu
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 86
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
DDoorriinnaa ŞŞiişşuu
Cuvântul
Democrit spunea „Cuvântul este o umbră a
faptei” și, prin urmare, oamenii s-au apropiat între
ei pentru a prezenta faptele, dorințele, bucuriile,
creațiile și a le dezvălui semenilor.
Autorul se dorește înțeles, dar mai ales
acceptat. Clipele lui de căutare sunt de fapt clipe
de regăsire în percepția cititorului. Creatorul
rămâne cu sufletul în rădăcina copacului sub care
pământul natal își strigă numele. Toți acei oameni
care înfăptuiesc promovarea culturii în forma unei
reviste sau cărți sunt purtători de poveri, de
doruri, de dăruiri. Rămâne lăudabilă forma lor de
exprimare. Scriitorii își păstreză forma de
exprimare oriunde s-ar afla. Formarea și
menținerea revistelor de literatură se încadrează
într-un spațiu dedicat oamenilor cu poftă de
aprofundare, dar și domolire a setei de cunoaștere
sau, de ce nu, de percepție a unor vibrații sensibile
în partea poetului, ori demonstrative în partea
prozatorului sau eseistului.
Scriitorul caută poveri răstălmăcind urme.
Dăruirea lui este fapta cuvântului. O destăinuire
care încearcă să ajungă regăsirea dorurilor sale.
Peregrinările prin lume și adaptarea îl situează pe
autor la un nivel înalt al acceptării și spunerii față
de realitatea prea încărcată cu polemici și intrigi
politice. Ne gândim la pașnica interpretare a
comuniunii, la adevăr și la punctele esențiale în
priviri netete golite de prejudecăți. Încercăm să
acceptăm punctele de vedere și să înțelegem
tăcerea. Acesta este de fapt acceptul scriitorului
cu muza sa.
Să dăm crezare autorului. Căutarea sa
devine vindecarea ta. Fericirea lui devine
înseninarea ta. Plânsul lui devine grija ta. Să dăm
crezare autorului și să-i respectăm cuvântul,
pentru că, indiferent dacă acesta și-a creat un
text simplu în lectura ta, a fost conceput cu
speranță în viziunea lui. Construirea teoriilor
slăbește adevărata percepție. Cuvintele nu sunt
goale. Căutarea unui înțeles depinde de sufletul
cititorului. Golul nu există în cuvinte. Golul există
în noi. Dacă percepția e nulă, adunarea
sentimentelor în fața cuvântătorului scade
înșiruirea talentului pus pe tapet de dragul
aprobărilor.
Nu există cuvinte goale. Noi suntem goi.
Talent are fiecare cuvânt. Puterea lui stă uneori în
fapte, dar noi, mici și întrebători, bănuitori și
otrăvitori, găsim sensuri obscure. Nu putem
formula toată durerea sau toată fericirea prin
cuvinte, dar înțelesul prinde aripi dacă vine din
inimă. Și savanții tac. Ei, ce putem reproșa tăcerii?
Poate înțelepciunea? Fapta? Gândul?
Reproșurile lovesc mai tare decât o furtună
de nisip. Cititorul nu e înșelat de scrierea cuiva, ci
împovărat cu imagini pentru care sufletul lui e prea
mic pentru a le înțelege. Înșelăciunea vine din
interior. Dacă ai puterea de a trece peste
mărinimie, rădăcina urii crescute în tine,
considerat probabil un balsam vindecător, te poți
considera în primul rând Om.
Autor Dorina Șișu, Dublin / Irlanda
Colectivul de redacţie mulţumeşte
„Cen-trului de excelență în promovarea
creativității românești «Itaca»– Dublin” -
reprezentat prin doamna Dorina Şişu şi dl.
Viorel Ploeşteanu - pentru gândurile de bine
şi frumos, sperând că unindu-ne forţele vom
readuce valoarea cul-turală pe postamentul
meritat!
Colaborare îndelungată!
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 87
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
VASILE HATOS,
Italia
Întâlnirea cu Lupul. Iniţierea
Copil fiind, îmi plăcea să hoinăresc prin păduri
Umblând după călugări şi breabăn,
Alegeam văi s-adun al florilor gând
Purtat de gânduri şi valuri,
Al inocenţei de copil, îmi apăreau,
Prin tainice simţuri al mirosului fin
De fân, de iarbă, de hribe şi taine
Ce-mi apăreau din păduri.
O frunză o simţeam cum cade pe umăr
Şi universul întreg îl simţeam
Cum se-adună la mine în umbră
Ce tainice doruri în suflet aveam!
Simţeam cum tresaltă iubirea din mine
Simţeam că trăiesc în alt univers
Simţeam că sufletul meu în natură
Este legat printr-un vers!
De pietre, de ierburi şi doruri ce-adună
În mine, un întreg Univers!
Simţeam Limbajul Naturii
Căci conversam cu frunze şi flori,
Le simţeam cum m-adie pe gură,
Cu sărutul lor pur conversând în culori!
Conversam cu fagul din vale,
Un paltin îmi spunea al său mister,
Un gorun cu frunzele late
S-abate din drum povestindu-mi cu dor,
Că timpul este materia uitată
În universul din noi.
M-aplec şi sărut pământul molatic
Cu frunze ce cad peste sufletul meu,
Le simt cum se strecoară
2
În interiorul Universului meu.
Eu cad peste punţi de mătase
Iar timpul îl simt, în mine, că nu există,
Este un întreg Univers
Născut în Fiinţă.
Sărut şi vântul ce m-adie tăcut
Cu simţurile născute în uitare
Şi, iată un întreg Univers
Răsare în zare.
E timpul ce-l pierd şi simt că trăiesc
Alături de frunze şi pietre,
Iar într-o vale trăiesc
Iniţierea în misterele getice.
E Lupul ce-l simt în urma mea
Venind tiptil prin pădure,
Îl simt dar n-aud dragostea sa
Ce vine din Natură.
Neştiind că sunt urmărit
De Lupul cu blana golaşă,
Păşesc tăcut în universul meu viu
De lumi şi visuri uitate.
Ajung într-o vale plină cu flori,
Şi-o râpă îmi apare faţă,
Încerc s-alung frica din mine
Încă din faşă.
Dar misterul Naturii m-apasă greoi
Cu crengi şi trunchiuri uscate,
Păseşc peste unul, dar altul îmi apare,
Şi simt c-o să-nnebunesc
De aceste mistere apărute în vale,
Încerc încet să le ocolesc.
Dar dintr-odată Lupul îmi apare
În faţa mea de după fagi,
3
Mă privea cu un dor nesaţiu, gândindu-se:
,,Ce face un copil singur în pădurea de fagi?!”
Mai jos nişte oameni cărau lemne
Cu carele pline de trunchiuri uscate,
Văzând Lupul deasupra mea
Au început un tărăboi mai aparte.
Lăsând carele în drum
Strigau către Lup: ,, Fugi da acolo!”
Eu rămasem înlemnit,
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 88
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Fiindcă strigau: ,,Ce caut singur acolo?”
Nu vezi cum Lupul te priveşte
De după copaci
Nu vezi misterele acestea
Din pădurea de fagi!
Dar în clipa acea simţeam
Că totul se năruie în mine
Că Lupul Acesta
E-o parte din mine!
Că nu putea să-mi facă rău,
Dar aşa-i Întâlnirea
Dintre un copil şi Lup,
Începe misterul
În sufletul avut.
Şi-n clipa aceea
Privirile mi se întretaie,
El Lupul mă priveşte
Eu îl privesc iară,
Şi simt că ceva se strecoară în mine,
Ce-or fi aceste unde divine?
O clipă am simţit că Lupul îi altceva,
Că ochii aceia roşii şi calzi,
Că privirea este o iniţiere
Ce-o simţeam în pădurea de fagi,
4
Că vrea să-mi spună ceva,
Că mârâitul este un Limbaj al Naturii,
Că urletul din el, este un foc al urii,
Ce-l spune şi Lupul în momentele firii,
Este un Limbaj aparte
Venind ca un torent al iubirii
Să simţi Limbajul Naturii
Să stai de vorbă cu pietre şi stânci,
Să simţi că Lupul acesta
Încet ţi-a vorbit!
C-ai înţeles misterele lui,
Că sufletul îi este curat,
Că universul naturii îi foarte ciudat,
C-ai ajuns să descifrezi Limbajul Naturii
Conversând cu un Lup doar din priviri
Să simţi cum totul creşte
În iubiri şi simţiri.
Că frica este un Limbaj
Venit din sânul Naturii
Când omul era singur cu Dumnezeu,
Că omul şi Lupul
Aveau acelaş Eu.
Se înţelegeau doar din priviri
Şi Limbajul acesta
Este născut peste firi,
C-ai înţeles ce vrea să spună o floare
Când o priveşti tăcut,
C-ai înţeles ce vrea vântul
Când îţi alină un gând avut,
C-ai înţeles misterele nopţii,
Că înserarea este un mister,
Că iniţierea începe
Când ajungi să cunoşti al Naturii – mister!
5
Când sufletul cere un Bine,
Când Adevărul este un urcuş,
Spre Absolutul din tine
Spre un foc de nepătruns!
De ochii firii umane,
Căci iniţierea a început,.
Când descifrezi Universul din tine
Când peste simţuri cad idei din infinit
Atunci simţi că totul e bine
C-ai ales o cale spre început
Unde totul este puritate,
În lumi de gânduri şi idei
Unde intuiţia este o parte
A raţiunii când dă scântei
Şi-aprind flăcări divine,
Că totul este ca un noian
De torente divine
Ce zac ascunse în simţiri
Trebuind să le descoperi
Doar din priviri.
Castiglione di Ravenna, Italia
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 89
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Făcând parte din eşalonul artiştilor plastici
tineri, Mihai Cătrună impresionează prin diver-
sitatea stilurilor artei sale, prin felul în care tran-
sformă imaginea obişnuită într-un spectacol de linii
convingătoare, de tuşe ale culorii, unde este cazul.
Desenele, aduse din peniţă – cu o mare gra-
ţie, dar în acelaşi timp cu fermitatea artistului sigur
pe uneltele sale, sunt inspirate şi, de cele mai multe,
ori fac translaţia din lumea cotidiană într-o metaforă
vibrantă, pe care un ochi avizat o percepe, aşa cum
merită! - ca pe o splendoare. Defel simple, după teh-
nica folosită, după stil, lucrările lui Mihai Cătrună ar
putea fi aşezate pe mai multe categorii, dar aici, este
locul criticilor de gen să-şi spună cuvântul. Eu doar
vin, destăinuiesc ceea ce sufletul meu a preluat din
„rama” fiecăreia dintre lucrări în parte, ceea ce o-
chiul a adunat pe retină pentru ca mai apoi, sufletul
să se bucure.
Grafică suprarealistă, peisaje care depăşesc
linia clasicismului, plonjează în modernitate, aşa cum
se întâmplă şi cu portretele, care, la Mihai Cătrună
prind forma unui filigran al tainei care face din ochiul
unui om o eternitate.
Prin valenţele sale artistice, Mihai Cătrună
decupează imnuri lirice în adevăratul sens al cuvân-
tului, atunci când subiectul său, modelul, este femeia.
Portretele toate, nu doar cele întruchipând Femeia,
sunt aproape cuminţi, asta până când îndrăzneşti şi
priveşti…!!! le descoperi sâmburele focului creator,
geniul care face ca o linie aparent simplă, să devină o
operă de artă. Simboluri şi planuri suprapuse, imagini
de basm tremurate ca într-un caleidoscop virtual, aşa
sunt multe dintre alte eşantioane, mostre ale lucră-
rilor acetui artist, care face un „exerciţiu” de exce-
lenţă cu el însuşi.
Într-o lume culturală globalizată, amprenta
pe care şi-o lasă Mihai Cătrună (şi) pe efigia emines-
ciană este un act de curaj artistic, un gest de noble-
ţe naţională şi poate, un semn că linia de demarcaţie
dintre cele văzute şi cele nevăzute este din ce în ce
mai subţire.
Este o bucurie să „citeşti“ semnele care ţin
de lucrările semnate „Mihai Cătrună”. Numai privind
lucrările lui Mihai Cătrună simţim cum se dizolvă an-
goasa noastră umană, atunci când privim cu atenţie şi
desluşim dincolo de tuş, de cărbune, de acuarele...
unde descoperim o lume fabuloasă şi care ne-a fost
încredinţată fără reţinere.
Mihai Cătrună este de-acum un Nume care
ne reprezintă în lumea artei plastice de peste
hotare. Un nume de artist tânăr, care rezonează
perfect cu etapa de răscruce spirituală în care ne
aflăm astăzi.
Melania Cuc
La acest număr aniversar, ţinem să
prezentăm „fragmente” din noile colecţii ale
autorului:
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 90
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Adrian Păunescu
Irina Petrescu
Sergiu Nicolaescu
Mircea Dinescu
Dr.Christian W. Schenk
Grigore Vieru
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 91
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
alte colecţii
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 92
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 93
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 94
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 95
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 96
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 97
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
SUMAR luna octombrie, An III, 2013// No.10/26 – luna octombrie
Citatele lunii /p. 2
Pictori celebri: Tintoretto /p. 3
Selecţie şi prezentare:
George Gh. Ionescu şi Viorela Codreanu Tiron
Scriitori de ieri – Eugen Cojocaru /p. 7
Feminism sau eliberarea (exterioară) finală a „Şeherezadei” /p. 8
autor: Eugen Cojocaru
Patru românce faimoase (dar prea puţin cunoscute în România) /p. 11
autor: Eugen Cojocaru
Scriitori de ieri –William Cuthbert Faulkner /p. 13
Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron
Iubirile scriitorilor – Duiliu Zamfirescu şi Henrietta Allevi /p. 15
autor: Mihai Ştirbu
În amintirea lui Erick Berglund: Puterea vindecătoare a muzicii /p. 20
Maria Timuc despre Erick Berglund /p. 21
Din Germania, cu dragoste...
Adalbert Gyuris – gânduri la ... răscruce /p. 22
Din interviurile lui Adalbert Gyuris /p. 23
(Maia Morgenstein)
Octavian Mihalcea – Poezii /p. 26
Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului studenţesc de ieri şi de azi /p. 27
autor: Ciprian Rus
Poezia italiană în România/ p. 31
autor: Geo Vasile
Roberto Mussapi – Poezii /p. 32
Despre italianul Luca Cipolla şi marea sa dragoste pentru poezia danubiană /p. 33
Constantin Lămureanu – Poezii /p. 36
Incursiune în poezia românească /p. 37
Dorinna Şişu, Dublin /p. 37
Cristian Neagu, Bucureşti /p. 38
Ana Sofian /p.39
Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 39
Gabriela Beldie, Siret, Suceava /p. 40
Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 41
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 98
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Georgia Miculescu, Timişoara /p. 41
Popa Elena Aurora /p. 42
Dan Petruţ Cămui, Serbia /p. 42
Nuţa Istrate Ganga, Fort Lauderdale, Florida, SUA/p. 43
Ovidiu Cristian Dinică, Rm. Vâlcea /p. 43
Mihaela Maravei /p. 44
Boris Marian /p. 45
Mihaela Oancea /p. 46
Mihai Păun, Brno /p. 47
Mariana Bendoiu, Oneşti /p. 49
Constantin Geantă, Călimăneşti/p. 50
Cătrună Viorica, Bucureşti /p. 51
Viorel Muha, Canada /p. 51
Gina Zaharia, Bucureşti /p. 52
Munteanu Cătălina Nicoleta /p. 52
Viorela Codreanu Tiron, România /p. 53
Din Suedia cu dragoste
Karin Boye – autor: Dorina Brânduşa Landén /p. 55
Din Albania, cu dragoste...
Mujo Buçpapaj – autor: Daniel Marian /p. 57
Poeţi români în Albania:
Varujan Vosganian ––/p. 60
Viorela Codreanu Tiron– Poezii /p. 61
Christian W. Schenk – Poezii /p. 63
Pagini de istorie - Karl Marx despre Avram Iancu – autor: Corneliu Florea /p. 65
Din lumea scriitorului Daniel Drăgan
- Repere critice la Statuie cu lacrimă /p. 67
autori: Emilian Marcu şi Valentin Talpălaru
- Un comentariu teoretic despre poetul Neum, / p. 68
autor: Aurel Ioan Brumaru
Cronici şi volume: Anotimp(i)Legal de Mihaela Aionesei /p. 70
autor: Melania Cuc
Sfidează timpul de Maria Cozma şi Vasile Popovici /p. 71
cronică de Maria Apetroaiei
Daniel Dumitru Darie – Biografia din poveste /p. 73
Adrian Botez – Un copil numit Pilat (glosă evanghelică) /p. 75
Miguel de Unamuno – Secretul nostru /p. 84
traducere: prof. univ. dr. Carmen Bulzan
Din Irlanda cu dragoste...
Truditori în slujba artelor /p. 85
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 99
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
autor: Viorel Ploeşteanu
Cuvântul / p. 86
autor: Dorina Şişu
Vasile Hatos, Italia – Poezii /p. 87
Mihai Cătrună şi arta sa – autor: Melania Cuc /p. 89
Colecţia grafică : Români celebri /p. 90
Alte colecţii şi coperte de carte/ p. 91
Sumar /p. 96
Picturile, grafica din acest număr aprţin:
Tintoretto
Mihai Chiriac
Mihai Cătrună
Fotografie de Carl Van Vechten, 1954
CCoolleeccttiivvuull ddee rreeddaaccţţiiee mmuullţţuummeeşşttee ttuuttuurroorr ccoollaabboorraattoorriilloorr ppeennttrruu eeffoorrttuull ddeeppuuss llaa aappaarriiţţiiaa
ffiieeccaarruuii nnuummăărr aall rreevviisstteeii şşii vvăă aaşştteeppttăă îînn ccoonnttiinnuuaarree ccuu nnooii ccrreeaaţţiiii!! ŞŞii vvăă ddoorreeşşttee „„LLAA
MMUULLŢŢII AANNII !!””
Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 100
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013
Nr.11/27
Comenzile pentru revistă se fac direct la editură
Editura Amanda Edit. – E-mail :nixi58@gmail.com
NNuummaarruull 1111// 2277 vvaa aappaarree 1100 nnoovv.. 22001133
VViizzuuaalliizzaaţţii rreevviissttaa ppee:: wwwwww.. nnoommeennaarrttiiss..rroo
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în
legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei
NOMEN ARTIS:
I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,
materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă
electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com
II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -
care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans
MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu
folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!
a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte
sau semne speciale de text!
2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag.
însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de
preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.
Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales,
activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a
redacţiei).
PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!
3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste
operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe
InDesign.
ATENŢIONARE!
1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se
returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!
©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-
mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se
vor specifica toate datele de contact !
(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii
AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii)
top related