propagandă şi manipulare, seducţie sau...
Post on 30-Aug-2019
29 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Propagandă şi manipulare, seducţie sau convingere ?
Drd. Nicolae LUPAŞCU
Iaşi, 2011
Nicolae Lupaşcu
Studii universitare :
1.Doctorand al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Ştiinte Politice,
Universitatea “A.I.Cuza “ , Iaşi ( 2009 – prezent)
2.Master în Studii Europene de Integrare şi Securitate, Facultatea de Filosofie şi Ştiinte
Social-Politice, Universitatea “A.I.Cuza”, Iaşi (2007-2009)
3.Studii academice post-universitare ale Facultăţii de Comunicare şi Relatii Publice, SNSPA
Bucureşti ( 2000-2003)
4.Studii universitare de lungă durată, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii,
Universitatea Tehnică “G.Asachi” Iaşi (1983-1988)
Publicaţii :
“Liberalismul românesc şi valenţele sale europene” – coautor cu articolul “ Partidul
Naţional Liberal în campania pentru alegerile parlamentare din 2008”, carte publicată la
Editura PIM, Iaşi, 2010
Date contact : nicolae.lupascu@yahoo.com
Introducere
Sfârşitul secolului XX avea să aducă modificări substanţiale în ceea ce priveşte
raporturile de forţe între cele doua superputeri mondiale, precum şi o reconfigurare a
geopoliticii europene. Se prăbuşea după mai mult de şaptezeci de ani, unul dintre cele mai
temute sisteme totalitare pe care le-a cunoscut omenirea, socialismul marxist-leninist .
Uniunea Sovietică, creată cu atâta îndârjire şi perseverenţă de către Lenin, Stalin şi urmaşii
lor, se dezmembra într-o sumedenie de state independente, iar ţările est-europene treceau, cu
timiditate la început, la o societate democratică atât de mult aşteptată.
Odată cu dispariţia URSS-ului, se prăbuşea, cel puţin teoretic, şi unul dintre cele mai
bine puse la punct servicii de securitate din câte au existat, KGB-ul. În aceste condiţii cel
puţin două întrebări deveneau legitime: vor dispărea propaganda şi manipularea, cele două
tehnici atât de dragi sistemelor totalitare, cu predilecţie celui sovietic? Vom trăi într-o
societate în care propaganda şi manipularea vor fi înlocuite pe cale logică de alte concepte
mult mai fireşti şi adaptate multiplelor schimbări, cum ar fi seducţia, convingerea sau
persuasiunea?
Trăim astazi într-o lume în care mesajele persuasive duc o luptă pe viaţă şi pe moarte
pentru a ne câştiga atenţia şi bunăvoinţa, fie că vorbim de politică, mediul social, mass-media,
sau traiul nostru cotidian. Aceasta este oare realitatea ?
Nu, atâta vreme cât suntem martorii dramaticelor demonstraţii de forţă ale propagandei şi
manipulării moderne, care au încercat să justifice sau să condamne după caz, intervenţiile
militare din Kuweit, Irak, Afganistan sau Kosovo. Departe de a reprezenta nişte concepte
demodate şi nesemnificative, propaganda şi manipularea sunt prezente, active şi în
permanentă schimbare la începutul noului mileniu.
Dacă publicul, “beneficiarul suprem” al acestor teribile arme, ar fi mai pregătit să le
recunoască, ori de câte ori este „atins”, ar putea să încerce, pe cât posibil, să limiteze efectele
lor negative. Din acest motiv, propun câteva noţiuni de bază ale propagandei şi manipulării,
de la definiri, tipologii şi clasificări până exemplificări concrete.
1. Propagandă, istorie şi actualitate.
La origine, termenul de propagandă a fost asociat cu eforturile bisericii Romano-
Catolice de a convinge oamenii să accepte doctrina religioasă proprie. În anul 1622, Papa
Grigorie al XV-lea a înfiinţat „Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, instituţie a
Vaticanului, având rolul de a contracara pe de o parte reforma declanşată de Martin Luther, şi
răspândită în vestul Europei prin intermediul Războiului de 30 de ani (1618-1648), dar şi
expansiunea islamismului prin intermediul Imperiului Otoman .
În lunga istorie a umanităţii, propaganda s-a afirmat ca fiind acea cale prin care
conducătorul unei orânduiri sociale impunea ascultarea supuşilor săi, folosind doar informaţia
şi imaginea. Aceste modalităţi au fost ilustrate prin templele şi monumentele construite, prin
monedele şi slujbele religioase oficiate, legendele şi miturile create, dar mai ales prin
educaţie.
Turnura cea mai importantă pe care a luat-o propaganda a fost însă legată de apariţia
mass-media precum şi a instituţiilor specializate în propagandă. Organizarea şi monopolul
asupra informaţiilor de către instituţia statului şi-au facut intrarea în scenă în momentul în
care s-a constatat că opiniile contrare sistemului începeau să prindă rădăcini în straturile
sociale alcătuite din analfabeţi sau ignoranţi, şi care erau la acea vreme preponderente.
Aceasta se manifesta practic pe două paliere aflate în directă legătură: cenzura şi propaganda.
Cenzura realiza, practic, suprimarea opiniilor contrare celor propăvăduite de sistemul
dominant, curăţând câmpul de manifestare în spaţiul public şi creind cale liberă de desfăşurare
propagandei oficiale, adică promovarea punctelor de vedere ale sistemului conducător şi
diseminarea mesajelor în marea masă a populaţiei.
Deşi cenzura şi propaganda au existat şi există în orice ţară, indiferent de forma de
organizare (democratică sau nu), ele nu au luat o asemenea amploare fără precendent ca în
sistemele totalitare, referindu-ne cu predilecţie la comunism şi fascism.
Mecanismele de cenzură din sistemele totalitare au acaparat complet controlul asupra
mijloacelor mass-media, la începutul secolului XX, referindu-ne aici în special la radio,
cinematograf, presa de mare tiraj.
În 1918, în Rusia Bolşevică, Lenin înfiinţează la Moscova „Tribunalul Revoluţionar al
Presei”, organism menit să judece infracţiunile de presă, iar doi ani mai târziu publică „Tezele
cu privire la propaganda pe linie de producţie” care statuau normele impuse presei bolşevice.
În Germania anilor `30, după o lungă instabilitate politică pe fondul pierderii primului
război mondial, Adolf Hitler şi partidul naţional-socialist au preluat puterea şi au impus în
scurt timp un regim totalitar, greu de imaginat într-o Europă apuseană în care predominau
democraţiile.
1.1. Propaganda de tip marxist-leninist
Importanţa lui Karl Max şi a filosofiei sale în structura sistemelor comuniste de la
începutul secolului XX este binecunoscută. Marx nu poate fi însă condamnat decât parţial
pentru deviaţiile şi libertatea pe care urmaşii săi (Lenin, Stalin şi alţi lideri marcanţi
comunişti) şi le-au asumat în interpretarea operelor sale.
În anul 1912, înainte de a ajunge la putere, partidul comunist şi-a înfiinţat propriul
ziar, numit Pravda (Adevărul). Acesta a rămas până aproape de sfârşitul secolului, ziarul
puterii comuniste, cenzurând toate informaţiile care nu trebuiau să ajungă la populaţie şi
practicând o politică unică: răspândirea ideilor marxist-leniniste atât în ţară cât şi în
străinătate.
În cartea „Propaganda politică”, Jean-Marie Domenach, aprecia că „propaganda de tip
bolşevic se putea reduce la două expresii esenţiale: dezvăluirea politică (sau denunţarea) şi
sloganul” ( Domenach, 2004).
Aceste dezvăluiri, în viziunea lui Lenin, reprezentau scoaterea la iveală a naturii reale
a intereselor egoiste ale claselor dominante din societăţile capitaliste, oferindu-se maselor
proletare o „imagine clară” asupra situaţiei şi educându-le în acelaşi timp în „spiritul
activităţii revoluţionare”.
Domenach consideră că „Găsim aici aplicarea concretă a demistificării marxiste:[…]
propagandistul leninist trebuie să dezvăluie adevărul de dincolo de aparenţe, adevărul luptei
de clasă, şi să nu lase spiritele să devieze sau să se împotmolească în explicaţii superficiale şi
false.” ( Domenach, 2004)
Sloganul, reprezintă în fapt traducerea verbală a unei fraze ce ţine de tehnica
revoluţionară şi trebuie să exprime „cât mai clar, mai concis şi cât mai eufonic obiectivul cel
mai important al momentului: fie în perioada revoluţionară, distrugerea adversarului şi
solidaritatea maselor, fie în perioada construcţiei socialiste, obiectivul planificării”
(Domenach, 2004).
Domenach consideră că sloganul pentru bolşevici nu a fost doar o agitaţie fără conţinut,
ci o condensare a tendinţei politice din acel moment. Mai mult chiar, sloganul „trebuia să
corespundă nu doar situaţiei politice, ci şi nivelului de conştiinţă al maselor” (Domenach,
2004).
1.2. Propaganda nazistă
Propaganda nazistă fost, după mulţi autori, poate cea mai bine pusă la punct şi cea mai
eficientă formă de propagandă întâlnită până atunci.
Iniţiată de Adolf Hitler, propaganda nazistă a fost structurată şi dezvoltată ingenios de
către ministrul german al propagandei, dr. Joseph Goebbels. Vorbind despre funcţiile
propagandei, Hitler spunea că „ propaganda nu îşi are originea în formarea ştiinţifică a
individului, ci în atragerea atenţiei maselor asupra anumitor fapte, procese, necesităţi, a căror
semnificaţie este astfel inclusă pentru prima dată în câmpul lor vizual.” (Hitler, 1994)
În cartea sa de căpătâi, intitulată “Mein Kampf”, Hitler amintea că propaganda trebuie
ajustată după „cea mai limitată inteligenţă a indivizilor cărora le este adresată” şi că
propaganda poate fi cu atât mai eficientă cu cât ia mai mult în considerare emoţiile maselor
cărora i se adresează.
Joseph Goebbels, a intrat în Partidul National-Socialist în 1924, urcând apoi foarte uşor
în ierarhia partidului . În anul 1933, odată cu accederea la putere a naziştilor, devine ministrul
Propagandei Publice, poziţie pe care o păstrează până la sfârşitul războiului (1945).
Sub îndrumarea lui Goebbels, Partidul Nazist îşi înfiinţează propria structură de presă
(Eber Verlag), instituţie care deţinea peste o sută cincizeci de tipografii şi edituri şi cu un
personal propriu depăşind 35 000 de angajaţi.
Cele mai importante principii ale propagandei în viziunea lui Goebbels (şi amintite de
Leonard Doob în „Principiile Propagandei”) erau următoarele:
a) Propaganda trebuie planificată şi executată doar sub comanda unei autorităţi;
b) În realizarea planificării unei acţiuni trebuie să se ia în calcul consecinţele propagandei
din acea acţiune;
c) În implementarea unei campanii de propagandă trebuie să fie disponibile atât
informaţiile clasificate cât şi cele operaţionale;
d) Pentru a fi primită, propaganda trebuie să trezească interesul audienţei şi trebuie fie
transmisă printr-un mediu comunicaţional puternic.
Propaganda nazistă nu mai era legată de progresul altor tehnici sau tactici, ci devenea prin
forţe proprii o tactică în sine, o artă dusă la extrem, cu legile sale proprii, în care observăm că
nu ideea era cea care conta, ci mai ales cuvântul.
Pornind de la aceste considerente, Domenach conchidea:
„Aceasta este, desigur, cheia succesului propagandei naziste asupra poporului german:
predominanţa imaginii asupra explicaţiei, a sensibilului frust asupra raţionalului”(Domenach,
2004)
1.3. Definiţiile propagandei
Propaganda a constituit subiectul multor cărţi de la începutul secolului XX. Publicarea
în anul 1927 a cărţii aparţinând lui Harold Lasswell, despre utilizarea propagandei în primul
război mondial, a stârnit reacţii dintre cele mai diverse, până la opinii care cereau arderea
acesteia.
Prima definiţie a propagandei i-a aparţinut lui Harold Lasswell în cartea denumită
“Propaganda Technique in the World War”: „Propaganda se referă numai la controlul opiniei
prin simboluri semnificative, sau, mai concret şi mai precis, prin relatări, zvonuri, rapoarte,
fotografii şi alte forme de comunicare socială.” (Ştefănescu, 2010)
Conform multor autori (Lasswell, Brown, Domenach) propaganda ar include o mare
parte din publicitate (în care scopul constă în vânzări cât mai mari de către cel care face
reclama), o parte din campania politică( scopul fiind alegerea unui candidat), precum şi o
parte semnificativă din relaţiile publice (în care scopul constă în realizarea unei imagini
favorabile insitituţiei).
Cu toate acestea, definiţia propagandei din Webster`s Collegiate Dictionary (ediţia a
X a), nu agrează ideea expusă anterior, definind propaganda ca „idei, fapte sau alegaţii
răspândite intenţionat pentru a susţine o cauză sau a denigra o alta potrivnică” (Ştefănescu,
2010)
Charles Larson porneşte de la aceste constatări în încercarea de a da o definiţie cât mai
detaliată propagandei şi pentru a se putea opera o diferenţiere faţă de conceptele menţionate
anterior. Larson spune că : „avem nevoie de o definiţie care să permită identificarea
diferenţelor specifice dintre propagandă şi dezbatere sau reclama. Dacă totul se defineşte ca
propagandă înseamnă că ea devine deopotrivă uşor şi totodată imposibil de diferenţiat.”
(Larson, 2003)
Charles Larson propune o definiţie care se bazează pe următoarele constatări:
a) Propaganda este ideologică, încercând să vândă „un ansamblu de păreri sau o dogmă”
(Larson, 2003)
b) Secretele propagandei: unul sau mai multe elemente sunt ascunse publicului (sursa
comunicării, obiectivul sursei, reversul poveştii, tehnicile utilizate de sursă, rezultatele
propagandei);
c) Propaganda urmăreşte uniformizarea - scopul propagandei fiind acela de a omogeniza
părerile, ideile, atitudinile sau comportamentele receptorilor;
d) Propaganda obstricţionează procesul gândirii - aceasta adresându-se laturii emoţionale a
individului şi nu raţionalului;
1.4. Tipuri de propagandă
Una dintre clasificările propagandei a ţinut cont de sursa care transmite şi susţine
propaganda, din punct de vedere al vizibilităţii, notorietăţii şi credibilităţii acesteia.
Autorii Victoria O`Donnell şi Garth Jowett publicau în 1989, următoarea separare a
tipurilor de propagandă, în funcţie de sursă (emitent):
1) Propaganda albă sau deschisă este - „propaganda care provine de la o sursă
indentificată corect şi care comunică informaţii corecte, însă maniera de prezentare
este una tendenţioasă”. (Ştefănescu, 2010)
2) Propaganda gri - constituie forma de propagandă care „provine de la o sursă care ar
putea să fie sau să nu fie corect identificată, iar acurateţea informaţiei nu este sigură.”
(Ştefănescu, 2010)
Propaganda gri este frecvent utilizată în acţiuni de dezinformare, deoarece conţine
informaţii practic reale, combinate cu informaţii integral false, şi care crează per ansamblu un
aspect aparent precis, dar greu de verificat.
3) Propaganda neagră sau ascunsă- este propaganda „a cărei sursă este falsă, iar
conţinutul său cuprinde invenţii, fabricaţii, minciuni de cele mai variate tipuri”
(Ştefănescu, 2010)
Acest tip de propagandă, bazat pe informaţii fabricate, puse de multe ori pe seama unor
surse inexistente, este denumit adesea „dezinformare sau marea minciună”.(Ştefănescu, 2010)
1.4. Tehnici si tactici de propagandă
Sub sigla Institutului pentru Analiza Propagandei, în anul 1939, în Statele Unite, apare
una dintre cele mai cunoscute lucrări de analiză a propagandei, numita „The Fine Art of
Propaganda”, realizată de un colectiv condus de profesorul Clyde Miller. Autorii lucrarii
identifică şapte dintre cele mai cunoscute instrumente sau tehnici ale propagandei ( în
viziunea autorului Charles Larson, acestea sunt denumite „tactici”) (Larson, 2003) :
1 .Name calling (supranumirea, etichetarea) – constă în acordarea unui apelativ negativ sau
etichetarea unei idei ca fiind proastă, metodă utilizată pentru respingerea sau condamnarea
acelei idei, fără a examina dovezile furnizate.
Domeniul de utilizare cel mai frecvent al „etichetării” este cel politic ( în special în
cazul discursului public).
2. Glittering generality (generalitatea strălucitoare) – este o tehnică care funcţionează după
principiul opus celui menţionat anterior, adică se asociază unei idei, program, persoane sau
grup, nişte termeni „strălucitori”, care indică diverse virtuţi.
Conform lui Charles Larson, câteva exemple de astfel de termeni ar fi : „dreptate”,
„libertate”, „demnitate”, „patriotism”, „integritate”, termeni nu foarte exacţi, dar care încarcă
emoţional audienţa (receptorii).
3. Transferul – prin această tehnică se permite transferul de autoritate, investirea cu putere
şi prestigiu a unui lucru respectat şi onorat către un alt lucru, pentru a-l face pe acesta din
urmă mai acceptat.
Tehnica transferului poate funcţiona însă şi invers, în sensul că procesul de asociere poate
în unele cazuri să ducă la defăimarea sau discreditarea unei persoane ( exemplul asocierii cu
personaje detestate din trecut, precum Hitler sau Stalin ).
4. Testimonialul (mărturisirea, recomandarea) – este o tehnică constând în declaraţia unor
persoane cunoscute, respectate sau admirate prin care acestea susţin sau nu o anumită idee,
program, produs sau persoană.
Tehnica testimonialului a fost des utilizată în campaniile electorale din Romania după
1990, când numeroase personalităţi din lumea culturală sau sportivă au apărut în diverse
reclame sau spoturi electorale pentru a sustine candidaţi sau partide politice, aflaţi fie la putere
fie în opoziţie.
5. Plain folks (oamenii obişnuiti, simpli) – reprezintă tehnica prin care emiţătorul
(vorbitorul) încearca să convingă publicul că el dar şi ideile sale sunt bune pentru că aparţin
oamenilor obişnuiţi.
Propagandiştii uzează des de astfel de tehnici pentru „ a convinge publicul că
personalităţile ori grupurile pe care le reprezintă nu sunt nici pe departe oameni vicleni şi bine
instruiţi în arta manipulării, ci sunt, pur şi simplu, oameni ca oricare alţii”.(Larson, 2003)
6. Card stacking (măsluirea carţilor, mormanul de argumente) – implică „selectarea şi
utilizarea de fapte sau neadevăruri, exemplificări şi diversiuni, declaraţii logice sau ilogice,
pentru a da cel mai bun sau cel mai rău caz pentru o idee, program, persoană sau produs”
(Severin, Tankard, 2004)
Altfel spus, tehnica măsluirii cărţilor selectează argumentele sau evidenţele care sprijină o
poziţie şi le ignoră pe cele care nu susţin poziţia respectivă.
7. Bandwagon (vagonul muzicanţilor, efectul în lanţ) – se bazează pe motto-ul: „Toată
lumea – cel puţin toţi dintre noi - face acest lucru […] Propagandistul încearcă să ne convingă
că toţi membrii unui grup din care face şi el parte acceptă programul său, iar noi, la rândul
nostru, trebuie să urmăm mulţimea şi să sărim în vagon”. (Severin, Tankard, 2004)
1.6. Regulile propagandei
Scriitorul francez Jean-Marie Domenach identifică în cartea sa, Propaganda Politică,
cinci reguli care asigură eficienţa demersului propagandistic:
A . Regula simplificării şi a inamicului unic – aceasta regulă se referă la organizarea
discursului propagandistic împotriva unui singur inamic, foarte bine conturat, foarte precis
caracterizat, având trăsături definitorii negative, caricaturizate, care să poată fi uşor identificat
şi antipatizat de către mase.
Cele doua sisteme totalitare ale secolului XX, fascismul şi comunismul, defineau
ameninţarea ca venind de la o alianţă a duşmanilor din interiorul şi din exteriorul ţării. Mai
exact, în cazul naziştilor pericolele erau reprezentate de evreii şi comunismul mondial, iar la
comunişti, acestea veneau din partea duşmanilor de clasă şi a imperialismului extern.
B. Regula deformării şi a caricaturizării – se referă la faptul că propaganda îşi poate
atinge scopul doar în condiţii speciale, care nu întotdeauna coincid cu realitatea. Sau altfel
spus, daca realitatea nu e convenabilă, atunci ea trebuie schimbată.
Comunicarea nedistorsionată şi libertatea presei sunt cei mai mari duşmani ai
propagandei, fapt pentru care sistemele totalitare atacă şi îşi subordonează, odată cu instalarea
la putere, exact sursele de informaţii, pentru a le putea controla.
C. Regula orchestrării – presupune repetarea la nesfârşit pe toate canalele de
comunicare, într-o formă adaptată publicului ţintă, a mesajului care trebuie transmis, dar cu o
diversificare de formă, în funcţie de starea de spirit a audienţei, de gravitatea subiectului
comunicat.
Exemplificând această definiţie, Domenach îl citează pe Adolf Hitler : “Propaganda
trebuie să se limiteze la un număr mic de idei pe care să le repete fără încetare […]
Schimbările aduse nu trebuie niciodată să afecteze fondul învăţăturii pe care dorim să o
răspândim, ci doar forma. De aceea, lozinca trebuie prezentată sub diferite aspecte, dar trebuie
să fie întotdeauna condensată într-o formulă invariabilă, precum o concluzie “.(Domenach,
2004)
D. Regula transferului – se referă la faptul că, pentru a putea convinge o audienţă, un
grup ţintă, propaganda trebuie întotdeauna să plece de la un substrat deja existent, fie că
vorbim de o mitologie cu caracter naţional (revoluţia franceză, mitul poporului arian german),
fie de un complex de ură sau prejudecăţi tradiţionale ( rasismul, şovinismul, etc)
Hitler a făcut apel la toate miturile germanice cunoscute, combinându-le cu succes cu
frustrările poporului german venite din înfrângerea din primul Război Mondial. Mai mult
chiar, propaganda nazistă a reînviat în Europa vechile rivalităţi naţionale, precum cea dintre
sârbi şi croaţi, maghiari si slovaci, şi exemplele pot continua...
E. Regula unanimităţii şi contagiunii – poate fi sintetizată prin tentativa propagandei
de a uni mulţimea în jurul ideilor promovate de către ea, pornind de la obsesia unanimităţii în
totalitarism.
Toate sistemele totalitare au promovat partidul unic, ideologia unică, liderul unic, sau
adevărul unic. Totalitarismul nu a acceptat nicicând minoritaţile sau diversitatea, reprimându-
le cu violenţă de cele mai multe ori.
Putem conchide astfel că regula unanimităţii a fost “cheia de boltă” a propagandei
totalitare, deoarece prin ea, sistemul politic a căpătat deplina putere şi legitimitate.
2. Manipularea
De-a lungul timpului, privind din perspectiva teoriei comunicării, a retoricii sau a
semioticii, conceptul de manipulare a suferit numeroase modificări.
Herman Parret studiază evoluţia înţelesurilor pe care le capătă în timp termenul de
manipulare. Astfel, dacă la începutul secolului al XVIII-lea termenul îşi găsea sens, cu
predilecţie, în terminologia tehnică, industrială, în secolul XIX apare şi înţelesul de act
intelectual: manipularea ideilor, înţelesurilor. Abia la începutul secolului XX, termenul capătă
conotaţia peiorativă, datorită componentei de orientare a ideilor în sensul dorit de cel care
efectuează manipularea, în defavoarea celui manipulat, ceea ce se traduce printr-o intenţie de
fraudă, înşelăciune, fără ca subiectul (manipulatul) să fie conştient de acest lucru.
Termenului de manipulare i se acordă, de cele mai multe ori, acelaşi sens - sau unul
foarte apropiat - celui de persuasiune. Actul este total greşit, conceptele diferenţiindu-se
printr- o trăsătură fundamentală şi anume intenţionalitatea, ab initio, în cazul manipulării de a
orienta gândirea celui manipulat (receptorul) fără ca acesta să fie conştient de intenţiile
manipulatorului (emiţătorul de mesaj).
O primă definire a termenului de manipulare poate fi acţiunea prin care un actor social
(persoană, grup, mulţime) este obligat să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de
manipulator (iniţiator), conform intereselor acestuia, prin utilizarea oricăror mijloace de
convingere, care pot denatura intenţionat adevărul sau sensul real, dar care conduc la crearea
unei imagini sau reacţii ale actorului social pe care le doreşte iniţiatorul, creindu-i
manipulatului impresia falsă a libertăţii de gândire şi decizie.
Sociologul francez Philippe Breton, în lucrarea intitulată „Manipularea cuvântului”,
oferă termenului de manipulare următoarea definiţie:” o acţiune violentă şi constrângătoare
care îi privează de libertate pe cei care i se supun” (Breton, 2006). Autorul consideră că
manipularea se bazează pe o strategie unică: reducţia la maximum a libertăţii auditoriului de a
discuta sau a rezista la scenariul care i se propune de către agentul manipulator.
O altă abordare a conceptului de manipulare am gasit-o la Septimiu Chelcea, care
atribuie termenului semnificaţia de „acţiune de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi
comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor, în vederea atingerii
unor scopuri dorite de altcineva, fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conştientizarea
discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor ţintă şi scopurile
îndepărtate ale celor care exercită influenţa” ( Chelcea, 2008).
Sonia Cristina Stan, în „Manipularea prin presă” vorbeste despre manipulare din două
perspective: una psihologică şi una sociologică între care plasează fenomenul comunicării de
masă. În abordarea psihologică, spune autoarea, accentul este pus pe „identificarea acelor
resorturi interne (care ţin de natura umană) care-i fac pe indivizi să ia decizia de a acţiona în
favoarea altcuiva, fără să-şi dea seama că sunt determinaţi de către acel cineva sa o facă”
(Stan, 2004), iar în abordarea sociologică accentul cade pe grupurile mari(mulţimea) şi pe
interferenţele sociale ale acestora ( expunerea la mesaje persuasive ).
În „Tehnici de manipulare”, Bogdan Ficeag consideră manipulare atunci când „o
anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influienţa reacţiile şi comportamentul
manipulaţilor în sensul dorit de manipulator” ( Ficeag, 2001).
2.1. Tipuri şi procedee de manipulare
Dacă folosim drept criteriu de clasificare al manipulărilor amplitudinea modificărilor
efectuate într-o anumită situaţie socială, aşa cum spune Bogdan Ficeag, atunci avem:
- Manipulările mici - obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, dar care pot
avea deseori efecte ample. Autorul include în această categorie cele două tehnici de
manipulare consacrate, „piciorul-în-uşă” şi „trântitul-uşii-în-faţă”.
- Manipulările medii - se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu
efecte ce pot depăşi în mod spectaculos aşteptările, datorită puterii enorme de influenţă a
situaţiilor sociale asupra comportamentului uman. Sunt amintite aici tehnicile menite să
inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau cele prin care se urmăreşte
dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor,în situaţii de luptă, în vederea
încurajării spiritului agresiv.
- Manipulări mari - reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia
fiinţează individul. Acest tip de manipulare stă la baza creării curentelor de opinie, formează
tradiţii, obiceiuri, determină curente ”la modă”, sau chiar ample manifestaţii de protest.
Aici este dat drept exemplu fenomenul anomiei, care apare în cazul schimbărilor social
politice de anvergură, atunci când întreg sistemul de valori, concepţii şi standarde sociale se
prăbuşeşte brusc.
Philippe Breton, pornind de la mecanismele tehnice de construcţie a mesajului
manipulator, găseşte acea dublă preocupare: de a identifica rezistenţa care i-ar putea fi opusă
şi cea de a masca, cât mai bine, demersul propriu-zis. Ţinând cont de aceste aspecte, Breton
enumeră următoarele mecanisme principale ale procesului de manipulare:
- identificarea rezistenţei
- mascarea demersului pentru a invinge rezistenţa
- „hăituirea tăcerii în interacţiuni”, cu scopul de a-l închide pe celălalt într-o
secvenţă continuă în care nu-i rămâne altă alegere decât să se predea.
Tot Philippe Breton, în încercarea sa de a clasifica procedeele de manipulare face distincţia
între:
1. Nivelul procedeelor-tehnicilor care vor să intervină asupra formei mesajului şi care
acţionează preponderent asupra afectelor. Acest tip de manipulare care se concentrează în
special asupra afectelor, are ca principal obiectiv condiţionarea autorităţii, astfel încât mesajul
transmis să fie acceptat fără împotrivire.
2. Nivelul procedeelor-tehnicilor care intervin asupra fondului mesajului, asupra
structurii sale interne şi asupra dimensiunii sale cognitive.
3.Grila de analiză comparativă
În randurile prezentate anterior am descris cele două concepte asupra cărora am dorit să
mă opresc în acestă lucrare : propaganda şi manipularea, pornind de la apariţia cronologică a
termenilor, pentru ca apoi să insist asupra definirii acestora precum şi asupra clasificărilor sau
modelelor de referinţă cunoscute până acum.
Ţinând cont de caracteristicile conceptelor mai sus menţionate, trecând prin domeniul de
acţiune, pentru a ajunge apoi la elementele constitutive ale procesului de comunicare care stă
la baza acestora, am eloborat un model de studiu comparativ, în care am inclus şi alte trei
concepte care sunt indisolubil legate de cele prezentate până acum : persuasiunea, relaţiile
publice şi publicitatea.
Grila de analiză propusă (fig.1, la sfârşitul lucrării), pune în evidenţă similitudinile sau
diferenţele între aceste cinci concepte, care se adresează majorităţii tipurilor de comunicare
cunoscute ( politică, instituţională, publică, socială, etc. )
După cum se poate observa în grila prezentată, propaganda diferă de celelalte concepte
prin existenţa cenzurii, a factorului coercitiv, în timp ce manipularea are ca specificitate
expunerea în necunoştinţă de cauză a publicului (auditoriului) la acţiunea de influenţare din
partea sursei.
O altă concluzie importantă este aceea că atât propaganda cât şi manipularea sunt procedee
de influenţare exclusiviste, care nu admit sau evită pe cât posibil concurenţa în ceea ce
priveşte transmiterea mesajului către public.
Acestea cred că sunt motivele principale pentru care conceptele de propagandă şi
manipulare au asociate adesea conotaţii negative, spre deosebire de persuasiune, publicitate
sau relaţiile publice.
4.Concluzii
Mult timp a fost indusă ideea că doar sistemelor totalitare le sunt proprii practicile
manipulării şi propagandei. Odată cu prăbuşirea majorităţii acestor societăţi, fie că s-au numit
fascism, nazist, socialism sau comunism,, lumea se aştepta că vor dispărea şi armele lor
secrete: propaganda şi manipularea. Dar n-a fost aşa!
Am sperat apoi la ideea că propaganda şi manipularea pot reapărea doar în timpul războaielor
sau al crizelor naţionale. Dar nici aşa n-a fost!
Când nu am mai fost confruntaţi cu situaţii de criză, vigilenţa noastră s-a diminuat
considerabil şi am revenit la problemele cotidiene sau la cele personale, uitând sau ignorând
complet practicile manipulării şi propagandei.
Aproape că nu am observat că, trăind într-un secol în care comunicarea de masă e în cel
mai propriu înţeles al termenului ”de masă”, aceşti doi valeţi machiavelici ai comunicării, şi-
au făcut din nou apariţia, sub o formă mult cosmetizată. Propaganda şi manipularea şi-au
rafinat practicile şi metodele de penetrare , după cum şi canalele prin care îşi transmit
mesajele s-au diversificat şi o fac în continuare.
Concluzia pe care o putem trage acum la începutul mileniului al treilea este că nici o societate,
de-a lungul istoriei şi până în prezent, nu a renunţat la aceste practici indiferent de gradul de
democraţie sau treapta de dezvoltare pe care se va fi aflat acea societate. Şi trebuie să ne
obişnuim cu ideea că nici nu vor fi eradicate sau vor dispărea pentru că aceste practici par a fi
adânc înrădăcinate în firea umană şi, oricum, fac parte din arsenalul de practici, tactici,
instrumente folosite în lupta pentru accederea sau menţinerea la putere, pentru câştigarea unor
poziţii social-privilegiate sau material-înalte.
Rolul nostru în acestă nouă eră este să înţelegem cât mai bine aceste concepte, să
identificăm sursele şi intenţia lor şi mai ales modul în care ele ne pot afecta.
Ar trebui să ne punem cu toţii o serie de întrebări: cât de uşor putem fi convinşi? ce efect pot
avea asupra noastră? ce strategii sunt eficiente în cazul nostru? pe ce canale suntem
vulnerabili?
Abia după ce vom fi convinşi că putem răspunde acestor întrebări, vom putea crea o strategie
de apărare, o barieră de rezistenţă la atacul acesta. Omul zilelor noastre pare a fi o victimă
aproape sigură a propagandei, manipulării sau în cel mai bun caz al persuasiunii din partea
organizaţiilor politice, comerciale sau mass-media. Din acest motiv citatul care urmează mi se
pare extrem de relevant :
“De câte ori deschidem radioul sau televizorul, de fiecare dată când deschidem o carte, un
săptămânal sau un cotidian, cineva încearcă să ne educe, să ne convingă să cumpărăm un
produs, să ne determine să votăm un candidat sau să fim de acord cu o anumită versiune a
ceea ce este drept, adevărat sau frumos “ (Teodorescu, 2008)
5. Bibliografie selectivă
1. Breton, P., (2005) Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi
2. Chelcea,S., (2008) Psihosociologie, Editura Polirom, Iaşi
3. Domenach, J.-M., (2004) Propaganda politică, Editura Institutul European, Iaşi
4. Ficeag, B., (2001) Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti
5.Hitler, A. (1994) Mein Kampf, Editura Beladi, Craiova
6.Larson, C., (2003) Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi
7.Severin, W., Tankard, J., (2004) Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,
Editura Polirom, Iaşi
8. Stan, C., (2004) Manipularea prin presă, Editura Humanitas, Bucureşti
9. Ştefănescu, S., (2010) Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte
10. Teodorescu, B., (2008) Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti
Figura 1. Grila de analiză
Concept Domeniu
de acţiunei
Intenţionalitate
(planificare)
Existenţa
unui
beneficiar al
acţiunii
Folosire adevăr
parţial,
denaturare,
mistificare
Folosire
coenciţie,
cenzură
Auditoriu e
conştient
de acţiune,
de
influenţare
Libertate de
gândire,
decizie
auditoriu
Exclusivitate
(nu admite
concurenţă)
Propagandă Politic DA DA DA DA DA NU DA
Relaţii
publice Instituţional DA DA NU NU DA DA NU
Publicitate Comercial DA DA DA NU DA NU NU
Manipulare Oricare DA DA DA NU NU NU DA
Persuasiune Oricare DA DA DA NU DA NU NU
top related