revista bogdaniarevistabogdania.ro/pdf/revista-bogdania-nr-6-septembrie-2014.pdf · revista...
Post on 21-Oct-2019
11 Views
Preview:
TRANSCRIPT
REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie
şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară
Bogdania din Focşani, în februarie 2013.
REDACŢIA
Redactor şef: Ionel MARIN
Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia
Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase
Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru,
Ion Ionescu Bucovu.
Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);
Mihai Marin (Spania)
Secretar de redacţie: Eugenia Enescu
Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.
COTEA, membru titular al Academiei Române;
Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),
membru USR şi al ARA; Inventator Iustin Capră;
Ing. Gheorghe A. Stroia, membru corespondent
Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte.
Adresa redacţiei: Focşani, Str.
Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul
Vrancea.
Telefon mobil: 0752862369.
Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-
mail: ionelmarin55@gmail.com
REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul
www.revistabogdania.ro
În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate
sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.
Anul II, Nr. 6, septembrie
2014
ISSN 2343-8061
Cuprins
1. Ionel Marin: C-tin Brâncoveanu, candelă a
credinţei, troiţă vie a dragostei de neam, pag. 3
2. Năstase Marin, eseul :“Limba, etichetă a
identităţii”, pag. 6
3.Im memoriam: V. Sterom, poetul esenţelor tari,
pag. 9
4. Aniversare: “Slova creştină”, pag. 11
5. Michaela Al Orescu: Străvechimea numelui
(toponim) ARDEAL, pag.12
6. Dedicaţii limbii române: Gr. Vieru, C.P. Bălan,
Gh. Stroia, I. Boca, Gh. Petrovai, I. Croitoru, N.
Stănescu, pag. 14
7.Poezii: Anghel Hoţu, C. Gavrilescu, M. Orescu,
V. Sterom, Ion Bucovu, C. Stan, Ed. Zalle, Gh.
Răducanu, C. Balaban, M. Bilic, N. Vrânceanu,
Maria Filipoiu, Stejărel Ionescu, Olguţa Trifan,
Sava Diana Flavia, Hotca Marian, D. Bărbulescu,
D. Bârcă, N. Doftoreanu, A. Luchian, M. Didu,
Mihai Rujoiu, Mihai Rujoiu, A. Stan, D.
Sprîncenatu, Ardielean Mioara, pag. 18
8. Proză: Nicolae Vasile, R. Magdan, L. Macovei,
Lenutza Prohnitschi, C. Acatrinei, pag. 37
9. Debut: Carmen-Alexandra Buruiană , pag. 52
10. Poveşti pentru copii: Adrian N. Popescu, N.
Marin, pag. 53
11. Cronici literare: Mihaela Rotaru, L. Gruia,
Octavian Mihalcea, pag. 58
12. Traduceri: Cristian Ţîrlea, pag.63
13. Artă: Luisa BARCAN: “Acuarela, profesiune
de credinţă”, pag. 64
14. Evenimente culturale: Festivalul naţional
“Bogdania”, ediţia aIII-a, 2014, Instantanee
cultural-artistice dedicate Zilei Limbii Ronâne,
lansare de carte, pag. 65
15. Proiecte culturale în derulare, pag. 70
Coperta: Eugenia Enescu
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
3
Constantin Brâncoveanu, candelă a
credinţei, troiţă vie a dragostei de neam
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, în şedinţa din 29 octombrie 2012, a
aprobat iniţiativele Patriarhului României
privind declararea anului 2014 în
Patriarhia Română ca „Anul omagial
euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al
Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul
comemorativ al Sfinţilor Martiri
Brâncoveni“.
Iniţiativa privind proclamarea în anul
2014 a „Anului comemorativ al Sfinţilor
Martiri Brâncoveni“ are în vedere
cinstirea după cuviinţă, la împlinirea a
300 de ani de la moartea lor martirică, a
Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin
Voievod cu cei patru fii ai săi, Constan-
tin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul
Ianache.
Recunoştinţă şi sfinţenie: aducerea
osemintelor sale în ţară (1720), primul
parastas la mormântul voievodului (1914),
paşi pe calea cinstirii sale ca sfânt (1932 –
depunerea osemintelor în altarul Bisericii
„Sfântul Gheorghe“ Nou din Bucureşti,
1934 - reînhumarea osemintelor cu cinstea
cuvenită unui voievod), proclamarea
canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni:
Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi:
Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi
sfetnicul Ianache, prin hotărârea Sfântului
Sinod din 19 iunie 1992. Brâncovenii, în
anul 1992, sunt canonizaţi şi trecuţi în
rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.
Constantin Brâncoveanu s-a născut în
anul 1654 din părinţii vornicul Papa
Postelnicul şi Stanca Cantacuzino.
Constantin a crescut fără tată, deoarece
acesta moare pe când avea doar un an.
Este crescut de mama, de bunica
dinspre tata Păuna Greceanu şi de
unchiul său, Stolnicul Constantin
Cantacuzino, pe care ajunge să-l
iubească ca pe un tată.
De-a lungul vieţii Brâncoveanu, A deţinut
diferite funcţii precum: aga, postelnic,
spătar şi logofăt. Moartea subită a lui
Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin
Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării
Româneşti între 1688-1714. Ţara, în
această perioadă, cunoaşte o mare înflorire
culturală şi spirituală. S-a realizat un
progres economic, o reformare şi
modernizare a statului.
Epoca brâncovenească a deschis porţile
occidentale, îmbunătăţind raporturile
dintre răsărit şi occident. Principalele
direcţii ale politicii domnitorului
Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea
rolului statal; reorganizarea sistemului
fiscal; promovarea unor relaţii strânse cu
Moldova şi Transilvania. Până în anul
1709, a reuşit să menţină o politică
echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi
era vasal, şi Sfântul Imperiu Roman
(Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese
până la hotarele Ţării Româneşti (după
cucerirea Transilvaniei, recunoscută de
Poarta Otomană prin tratatul de pace de la
Karlowitz, din 1699).
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, a
fost un permanent sprijinitor al culturii. În
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
4
cei 26 de ani de domnie, s-a dovedit un
bun administrator al avuţiilor ţării,
instaurând o epocă de prosperitate şi de
pace. În timpul domniei lui, ţara a înflorit.
S-au construit biserici (ex: Brâncoveni,
Surpatele, Viforîta, Biserica Sf. Gheorghe
din Bucureşti, biserica din Făgăraş,
Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Palatul
Mogoşoaia din Bucureşti, în Buzău şi
altele). A înfiinţat tipografii unde s-au
tipărit nenumărate cărţi în limbile greacă,
slavonă, dar şi română. Spre exemplu, a
retipărit Biblia lui Şerban Cantacuzino în
româneşte. A sprijinit bisericile şi
mănăstirile ortodoxe din părţile Siriei,
Caucazului, Arabiei, Mănăstirea Sf.
Ecaterina de la muntele Sinai, precum şi
mănăstirea şi biserica de la muntele Athos
din Grecia. A ajutat cu bani şi cărţi
bisericeşti pe ortodocşii credincioşi din
Ardeal şi a sprijinit lupta lor împotriva
catolicizării acestora. A înfiinţat şcoli în
diferite mânăstiri – Sf. Gheorghe Vechi şi
Colţea, în Bucureşti – precum şi biblioteci,
unde au fost achiziţionate lucrări de
cultură procurate din marile capitale ale
Europei de Apus – biblioteca de la
Mânăstirea Mărgineni sau biblioteca de la
Mânăstirea Horezu. În 1689, l-a adus de la
Instanbul pe Sfântul Antim Ivireanul –
canonizat de Biserică în 1992 şi prăznuit la
27 Septembrie – căruia i-a încredinţat
iniţial conducerea tipografiei domneşti din
Bucureşti, apoi acesta a fost numit
egument la Mânăstirea Snagov, în 1696,
unde a dezvoltat tipografia, în 1705 fiind
ales ca Episcop de Vâlcea, unde a
dezvoltat tipografia de la Mânăstirea
Govora, iar în 1708, ca Mitropolit al
Ungrovlahiei.
De asemenea domnul a avut o activitate
diplomatică intensă. În anul 1695
primeşte titlul de principe al Imperiului
Habsburgic, iar mai apoi turcii îi
recunosc domnia pe viaţă.
Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa
lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în
cel mai cumplit mod cu putinţă. În anul
1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul
Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I
se ridică împotriva Imperiului Otoman. În
acelaşi timp spătarul Toma Cantacuzino
trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila.
Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui
Brâncoveanu. Totuşi bătălia decisivă de la
Stănileşti a fost câştigată de turci.
Brâncoveanu erau compromis în ochii
otomanilor prin acest act de trădare. La
acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile
unor boieri care l-au făcut pe domnul
Brâncoveanu să cadă în dizgraţie.
Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor
din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la
Constantinopol, la porunca sultanului
Mahmet al III-lea. Toate bunurile familiei
Brâncoveanu sunt confiscate. Din aprilie
până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei
Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi
cumplite precum: întinderea pe roată,
strângerea capului cu un cerc din metal,
arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor
şi a picioarelor. Toate aceste fapte se
petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte
Turnuri din Istanbul. Timp de patru luni au
stat la închisoarea Edicule, unde au fost
schingiuiţi şi supuşi la maltratări împreună
cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei,
alături de sfetnicul său Ianache şi li s-a
cerut să treacă la religia musulmană.
Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi
ginerele său, Enache Văcărescu, au fost
obligaţi să meargă pe jos prin oraş până la
locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi
îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au
fost invitaţi să asiste şi ambasadori din
Europa creştină. Dacă un creştin trecea la
religia musulmană, el era iertat de
condamnarea la moarte. Cel mai mic fiu,
Matei, a încercat să accepte noua religie
pentru a-şi salva viaţa, dar domnitorul îl
ceartă şi îi explică că nu-şi poate lepăda
credinţa şi neamul. La care fiul cel mic,
Matei cere iertare tatălui (domnitorului) şi
se duce primul şi pune capul pe butuc,
astfel călăul trece la decapitare (tăierea
capului). Domnitorul participă la
surghiunul ce li se aduce fiilor săi, cât şi a
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
5
sfetnicului său, Ianache. La urmă a fost
decapitat şi domnitorul Constantin
Brâncoveanu. Aşa au devenit martiri ai lui
Hristos şi nu şi-au trădat credinţa ortodoxă.
Trupurile martirilor au fost aruncate în
apele Bosforului şi capetele au fost înfipte
în prăjini şi au stat trei zile la poarta
Seraiului. Gheorghe Şincai, în „Cronica
românilor şi a mai multor neamuri”,
descrie martiriul Sfântului şi familiei
Brâncoveanu:
„Odată cu Brâncovanul au pierit cei
patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit
astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile
şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne
pierdem încai sufletele... Staţi tare şi
bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi
seamă de moarte. Priviţi la Hristos,
Mântuitorul nostru, câte a răbdat
pentru noi şi cu ce moarte de ocară a
murit. Credeţi tare întru Aceasta şi nu
vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa
voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”.
Acestea zicând el, porunci împăratul de le
tăiară capetele, întâi ale feciorilor,
începând de la cel mai tânăr, şi mai pe
urmă a tăiat capul lui Constantin
Brâncovanu. Toate aceste fapte incredibile
au avut loc pe 15 august 1714, la
împlinirea vârstei de 60 de ani a sfântului
domnitor român, când creştinii sărbătoreau
“Adormirea Maicii Domnului”.
Doamna Maria, soţia domnitorului, cu
ajutorul unor credincioşi, după şase ani, a
reuşit să recolteze trupurile şi să le
îngroape în insula Halki din Marea
Marmara. Pe furiş, capul voievodului a
fost adus în ţară şi înmormântat în ctitoria
sa, Biserica "Sf. Gheorghe Nou" din
Bucureşti. Plăcuţa de deasupra
mormântului a fost lăsată fără inscripţie de
teama turcilor. Însă pe candela de argint ce
ardea desupra criptei avea gravate
cuvintele: "fericitului Domnu Io
Constantin Brâncoveanu Basarab
Voievod...”
Trebuie să recunoaştem faptul că niciun
împărat din lume nu a primit un sfârşit atât
de cumplit şi putem afirma cu mândrie că
jertfa supremă a domnitorului
Brâncoveanu, a fiilor acestuia şi
sfetnicului Ianache, este un strălucit
exemplu de iubire a lui Dumnezeu,
credinţei creştine şi dragostei faţă de
neamul românesc.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a
iubit pe Dumnezeu mai presus de toate
–“ Sufletul este zestrea nemuritoare,
mai valoroasă decât întregul univers”.
Mărturisitor de credinţă, model de domnie
glorioasă, exemplu de patriotism.
Realitatea ne arată că “sufletele nu pot fi
dărâmate cu tunul”şi că cel mai mare dar a
lui Dumnezeu, LIBERTATEA, trebuie
folosit spre binele omului, al lumii, spre
progress, evoluţie spirituală, pace şi
armonie. La Academia Brâncoveanu se
studia greaca, latina, filozofia…Au rămas
peste veacuri, de la marele şi sfântul
domnitor Constantin Brâncoveanu:
Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de
Sus, Curtea domnească, Palatul Mogoşoaia
din Bucureşti şi altele.
Este firesc să sărbătorim “ANUL
BRÂNCOVEANU”, la 300 de ani, de la
jertfa supremă a domnitorului
Constantin Brâncoveanu şi fiilor săi pe
altarul credinţei şi al dragostei de ţară.
Să ne îmbogăţim sufletele, urmând
exemplul strălucit de sacrificiu şi eroism,
de credinţă şi iubire al ilustrului nostru
domnitor Constantin Brâncoveanu. Avem
datoria să contribuim la mărirea moştenirii
spirituale a neamului românesc. Dumnezeu
să-i odihnească pe eroii neamului şi pe noi
să ne binecuvânteze!
Ionel Marin
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
6
Eseu
Năstase Marin – „Limba, etichetă a
identităţii”
În vremurile actuale, când oamenii circulă
cu uşurinţă în diverse locuri din lume,
când contactele interumane se intensifică
şi duc treptat, treptat la o uniformizare a
obiceiurilor lor privind traiul, hrana,
îmbrăcămintea şi educaţia
comportamentală, apare fenomenul de
pierdere a tradiţiilor şi obiceiurilor,
elemente definitorii ale identităţii. Curios,
în acelaşi timp, apare şi o reacţie a
indivizilor de aceeaşi cultură şi limbă
pentru a-şi apăra identitatea prin eforturi
de păstrarea limbii, credinţei şi obiceiurilor
lor, reacţie manifestată cu prilejul unor
sărbători ale colectivităţii lor. O reacţie cât
se poate de naturală care se manifestă la
toate popoarele.
Pentru că starea normală a omului este
atunci când vorbeşte cu cei din jur în
limba sa natală şi trăieşte după
obiceiurile neamului său. Cel mai
important element definitoriu al
identităţii oamenilor - LIMBA- este în
aceeaşi măsură agresat de condiţiile
globalizării. De aceea, fiecare neam
omenesc caută cu disperare să-şi apere
această comoară. De fapt, fenomenul a
acţionat în toate locurile şi toate
timpurile când elementele identităţii
oamenilor au fost agresate. Cu atât mai
mult în zilele noastre, când factorii
globalizării intensifică această
agresivitate. De aceea se impune ca şi
noi, românii, să ne protejăm acest bun
moştenit de la înaintaşii noştri.
În ţară, acest lucru se face cu multă
uşurinţă prin comunicarea firească dintre
oameni, fără să se considere ca o
necesitate sau vreun efort deosebit, pentru
că aici nu acţionează acele oprelişti şi
efecte ale globalizării.
Însă, în străinătate, când eşti nevoit să
comunici în altă limbă, dorinţa de a vorbi
în limba ta natală, apare ca o nevoie
stringentă, fără să o simţi pe moment, dar
care, treptat-treptat, se adună şi mocneşte
în adâncul sufletului. Abia când
împrejurările te pun în contact cu unul sau
mai mulţi vorbitori ai limbii tale simţi acea
plăcere deosebită, care-ţi revigorează
sufletul.
Este de notorietate acel caz semnalat în
presă, când un cercetător român care lucra
într-un laborator celebru din America, în
timpul liber căuta în cartea de telefon
persoane cu numele de Ion sau Gheorghe,
numai ca să vorbească româneşte cu
cineva.
În Europa (şi nu numai) comunităţile de
români au posibilitatea de a comunica şi
simţi româneşte cu ocazia întâlnirilor la
slujbele religioase din bisericile lor
ortodoxe. Am participat la o astfel de
manifestare unde am observat starea
românilor din străinătate când vorbeau
între ei româneşte. Poate se cunoşteau, sau
nu, dar cele câteva cuvinte schimbate în
limba lor le luminau faţa. Poate nu-şi
dădeau seama de această stare, dar când
vorbeau româneşte, vedeam cum fibrele
intime ale sufletelor lor vibrau mai intens,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
7
provocând acea fericire energizantă care ţi-
o dă comunicarea în limba ta. Păcat de
frumuseţea ei, dacă unii dintre noi o
pedepsesc…
Însă, într-un magazin din Germania, un
românaş a gândit cu voce tare: „Ah! Dacă
mi-ar spune cineva cum se fac sarmalele,
aş cumpăra varză şi carne”.Era în ajun de
Crăciun. În spatele lui, la rând, o
nemţoaică l-a auzit, a zâmbit şi i-a spus în
cea mai curată limbă românească, tot ce
trebuia să ştie. Nemţoaica se născuse şi
copilărise-n România. Lecţia despre
sarmale le-a luminat feţele şi le-a bucurat
sufletele. Probabil că astfel de scene sunt
posibile prin multe magazine din Europa,
reconfortante pentru fraţii noştri risipiţi.
O întâmplare similare din Germania mi-a
atras atenţia asupra unor probleme ale
limbii române, fapt care m-a determinat să
scriu aceste rânduri.
Eram într-un mare magazin rusesc, curios
să văd ce vând ruşii germanilor, la ei
acasă. Evident, diverse mărfuri din Rusia,
din fostele republici sovietice, dar şi din
alte ţări est-europene.
Am fost surprins să văd că, din România,
ruşii vindeau plante medicinale, ceaiuri,
ape minerale şi alte produse pe care noi nu
suntem în stare să le vindem direct
nemţilor. Dar asta e altă poveste.
Într-un raft am văzut nişte cutii pe care
scria cu litere ruseşti: „brânza”. Am crezut
că sunt tot din România. Nu! „Brânza” era
din Kîrgîzstan. Fiica mea, care era cu
mine, mi-a reproşat: vezi, tată? Şi tu
spuneai că „brânză” este cuvânt românesc.
Vezi că este rusesc? Am amuţit.
Îmi venea să strig ca nebunul: cuget! Deci
NU exist! N-am strigat, pentru că n-am
vrut să le dau
satisfacţie celor care spun că noi, românii,
gândim pe dos. Ulterior, când m-am uitat
în DEX am aflat că acest cuvânt românesc
are „origine necunoscută”. Cum,
necunoscută? Păi românii fac brânză din
moşi-stămoşi. Adică…n-au ştiut să facă
brânză? I-a învăţat cineva? Sau când au
făcut-o n-au ştiut cum să-i spună. A trebuit
să vină ruşii, ori…mă rog, slavii, să-i
înveţe cum se face brânza, sau să le spună
că ce făceau ei se cheamă „brânză”?
Încâlcită poveste. Dar atunci ar fi trebuit să
scrie-n DEX, că are origine slavă, nu
origine necunoscută. Măi, să fie! Care este
adevărul? Chestia asta cu brânza mi-a
provocat atâta mâncărime-n ceafă, că de
atunci mă scarpin mereu. De aceea am
făcut acest studiu, ca să scap de îndoielile
care mi-au făcut bube-n cap.
„Latinizarea limbii dacilor”?
În orice manual şcolar scrie că limba
română s-a format după cucerirea Daciei
de către romani în anul 106 d.Hr prin
latinizarea limbii geto-dacilor.
Cum s-a produs acest fenomen? Se dau
explicaţii vagi, generale. Pe scurt, această
teorie arată că stăpânitorii romani, care
vorbeau limba latină, în contactul cotidian
cu învinşii, i-au determinat să le vorbească
limba, mult mai evoluată decât limba
dacilor, o limbă primitivă, barbară,
probabil greu de vorbit. Această teorie ne-
au „dăruit-o” corifeii şcolii ardelene
(Gheorghe Şincai, Petru maior şi Samuil
Micu). În susţinerea acestei teorii, ei au
venit cu argumentul zdrobitor că
majoritatea cuvintelor româneşti sunt
asemănătoare cu cele latine. Că fenomenul
de latinizare s-a produs prin mai multe
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
8
„ajustări” ale cuvintelor latineşti, adică, au
dispărut sufixele specifice limbii latine de
la sfârşitul cuvintelor –us, -um, -ellum, -
illum ş.c.l. S-a produs fenomenul de
„rotacizare” a cuvintelor, prin înlocuirea
cu consoana „r” a consoanei „n”. Dar şi
alte consoane moi din limba latină au fost
înlocuite cu alte consoane tari. În multe
cuvinte vocala „a” a fost înlocuită cu
vocalele „ă” şi „â”.
Cum s-a produs fenomenul de latinizare?
Sunt numai ipoteze, presupuneri. Se
presupune că soldaţii romani şi coloniştii
s-au căsătorit cu femeile dacilor ucişi în
război, iar progeniturile cuplurilor nou
formate au învăţat din faşă numai vorbe
latineşti spuse de mamele lor, care…
Chiar, care? Probabil că în dragostea lor
cea mare faţă de bărbaţii romani, le-au
învăţat limba, uitând instantaneu limba lor
natală geto-dacă. Iar progeniturile, în acest
caz, au învăţat limba paternă. Mă rog, nu
mai comentez, aşa ar fi teoria în explicaţia
sa simplistă.
Specialiştii ne asigură că fenomenul ar fi
fost mult mai complex, modalităţile de
dispariţie a limbii geto-dacilor fiind multe
şi diverse. Că fenomenul s-ar fi complicat
şi mai mult după plecarea romanilor din
Dacia, că ar fi năvălit barbarii, care, la
rândul lor, le-au spus şi ei geto-dacilor
nişte cuvinte, care…Şi uite-aşa geto-dacii,
strămoşii noştri cei latinizaţi, au început să
vorbească….româneşte.
Ce bine le-au făcut romanii şi barbarii
dacilor! Altfel, cum mai vorbeam noi
acum limba română.?
Aşa o fi fost, nu insist. Probabil că la
şcoală profesorii au alte explicaţii, serioase
şi docte. De aceea nu-mi permit să-i
contrazic, deşi am unele nedumeriri de
profan: să fi acceptat dacii învinşi, dar mai
ales femeile lor, să vorbească entuziaşti
limba cuceritorilor lor?
Nu mă mir, pentru că şi-n zilele noastre,
fără să ne atace, fără să ne cucerească,
americanii au intrat cu bocancii limbii lor
în limba noastră, procopsindu-ne cu
„englezisme” cât cuprinde, încât, dacă mai
continuă marşul lor pre limba noastră, s-ar
putea ca peste treizeci-cincizeci de ani să
uităm limba română şi să vorbim
romglezamericana. În felul acesta „urmaşii
Romei” vor revendica titlul de… „urmaşi”
ai…Chiar, ai cui urmaşi o să mai fim?
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
9
In memoriam
Victor Sterom – poetul esenţelor tari
Poet şi critic literar remarcabil, VICTOR
STEROM s-a născut la data de 14.02.1937
în oraşul Mizil, judeţul Prahova. Din
tinereţe desfăşoară o rodnică activitate
literară, publicând până în prezent peste 40
de volume de versuri şi câteva sute de
recenzii ori fulguraţii despre cărţile
confraţilor. A fost cu certitudine, o
„instituţie“ care a depistat şi îndrumat
poeţii în devenire. Prin Ploieşti circula o
vorbă: „dacă a scris Sterom despre tine, te
poţi considera poet“.
Îndrăgostit iremediabil de Poezie, maestrul
ne încântă prin pragurile şi treptele sale
cu: lumina tainei, vraja universului,
cântecul inimii, frumuseţea gândurilor şi
trăiri inefabile din “memoria clipei”.
Oglindă în timp, sparge tiparele stereotipe
provocând o fascinaţie continuă, armonie
desăvârşită, dezvelind mistere printr-un
limbaj ”simfonic”. Poetul ne-a dăruit ploi
immaculate de frumuseţe umană.
A debutat în presă, în anul 1965, la revista
Familia şi editorial, în anul 1974 cu
volumul de versuri “În iarnă cu fluturi
albaştri”, Ed. Cartea Românească. În
perioada anilor 1974 – 1989 a fondat şi
coordonat mai multe cenacluri literare
precum cel al Casei de Cultură a
Sindicatelor, al Armatei, al Palatului
Culturii din Ploieşti. A fondat, la Ploieşti,
revistele : Sinteze literare şi Esteu. A fost
redactor şef la mai multe reviste de cultură
şi a publicat recenzii literare şi note de
lectură la majoritatea revistelor literare din
ţară. Dintre acestea amintesc: Oglinda
literară, Axioma, Apostrof, Steaua,
Ateneu, Argeş, Astra, Calende, Cronica,
Dacia literară, Poesis, Tribuna, Timpul,
Poezia, Viaţa Românească, Nord literar,
Ex-Ponto, Vitralii, Vatra, Viaţa de
pretutindeni, Sud, Zburătorul, Bogdania,
etc. Numeroase poeme i-au fost traduse în:
SUA, Canada, Austria, Elveţia, Grecia,
Franţa, Germania, Suedia, Anglia.
A apărut în multe Dicţionare şi Antologii
literare şi pentru opera sa poetică a primit
importante Premii şi Diplome. Despre
creaţiile domniei sale au scris numeroşi
critici literari. Cu o lirică ce se distinge
prin ţinuta supravegheată a versurilor.
După cum s-a remarcat, îi sunt
caracteristice disciplina construcţiei,
echilibrul stilistic, tonalitatea stenică,
aspiraţia către ideal, afectivitatea lucidă.
Încă din poezia de început se observă
atenţia acordată expresiei, tendinţa
calofilă. Ritmul lent şi delicateţea strofelor
cu accente de incantaţie lasă loc uneori
unei mai puternice vibraţii afective.
Meditaţia se orientează frecvent spre
condiţia poeziei ca meşteşug laborios şi
fără istov. Umbre pe faleză (1991) face şi
mai clară neliniştea unei comunicări
dificile, frustrante, care rămâne intactă şi
pentru că un creator trăieşte şi este trăit de
poezie: „am şi viscol în sânge – descărcări
satanice / am şi flacăra poemului ce o să
mă ardă de viu / până la capăt” şi adesea
tinde să îşi manifeste orgoliul de stăpân al
universului.
Altă vârstă se înscrie în Poeme fără timp
(1994), unde notele sumbre se înmulţesc.
Starea de angoasă e transpusă cu accente
caracteristice unui discurs modern („acest
peisaj e rupt / e făcut din picăturile / unui
cer / căzut peste noi”, Acest gând), totul
situându-se sub semnul destrămării
(prăbuşire, sufocare, cădere, urlet). Şi
încrederea în „îngroparea în poem”
(Văzduhul surd) parcă dispare, căci verbul
se dovedeşte „orb” şi „mut” (Febră), iar
cuvintele au „moartea pe ele” (Roata
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
10
durerii). Culegerile Fumul (1997) şi
Convoiul (1997) includ poeme ample,
unde îşi fac apariţia obiecte comune şi
personaje enigmatice (domnul K, doamna
O, ding)
„Poetul Victor Sterom se lasă purtat de
fantasme în lumi iluzorii pe care le
clădeşte cu stăruinţă. Privelişti de o
cromatică aparte şi reminiscenţe ale
memoriei afective vin să potenţeze lirismul
care se manifestă în registrul elegiac.
Înamorat iremediabil de poezie, Victor
Sterom întreţine conştient fascinaţia
poemului nescris.” (Nicolae Oprea -
referitor la volumul „Memoria clipei”,
Editura Dacia XXI, 2011).
În peisajul liric contemporan, fiecare carte
scrisă de Victor Sterom este o bucurie, o
lectură indubitabil plăcută – izvor de
armonii. Am remarcat în structura
poemelor cărţii mai multe planuri ideatice,
pe care poetul le-a avut în vedere: nevoia
confesiunii, resemnarea în faţa durerii şi a
morţii, scenariul unei posibile vieţi (viaţa
bate filmul), căutarea propriului univers
contemplativ, dragostea pentru semeni (a
căror grijă – de multe ori – îl copleşeşte).
Poezia lui Victor Sterom este – fără
îndoială – inspirată şi distilată, până la
esenţe. Aici vei putea regăsi trăiri, pe care
le vei recunoaşte, le vei resimţi, ca fiind
ale tale. De fapt – poetul – nu vorbeşte
despre sine, de cele mai multe ori se referă
la tine, dragă cititorule, vrând să te prindă
în plasa sa de „pescuit” suflete. Pentru
poet, un vers este o frecvenţă unică din
spectrul unei albe armonii. (Gheorghe A.
Stroia -referitor la volumul „Geometria
fumului”, din anul 2011). În ultimii ani,
poetul Sterom, a suferit, a trăit între cer şi
pământ, hrănindu-se cu idei divine,
afirmând: „viaţa de după nu este altceva
decât un ecou al trăirilor, că născuţi din
ţărână şi întorşi în ţărână, devenim o cale a
destrămării”…
Poetul ne asigură că se va întoarce, cu
siguranţă, privindu-ne din nemurirea
operei sale cu sclipiri de stele – pelerini,
peste calea însângerată de dorinţe a
cerului. Iată un ciclu fără de sfârşit: naştere
– trecere – renaştere, în care cu toţii ne
vom reîntrupa în fiecare literă a unui
cuvânt: „ca strigătul pe munte/ SUNT//
dincolo de mine/ duhurile din vitralii// un
fum de/ plumb topit/ aud// cred / că
întoarcerea mea/ se-adună-n
destrămare…”
În memoria poetului Sterom, cuvintele
asemeni unei păduri, picură în suflet roua
dimineţii, ciripitul şi cântecul dragostei. O
multitudine de fragmente de viaţă, cu
valuri, clipe oarbe, cu fluvii de durere dar
şi cu împliniri şi vise îmbrăţişate de
curcubeul ceresc. Îşi îndreaptă privirea
spre casa cerului, la ”hohotul surd” al
clopotului..., punând stăpânire pe dânsul
obsesia faţă de înălţimi şi pentru simfonia
marilor iubiri. Aducerile aminte din
„Templul memoriei” ( sufletul poetului),
sunt dăruite prin poeme de esenţă tare,
invitându-ne la o călătorie neobişnuită prin
„lumea sa” ce rezonează de fapt cu
întregul, cu nesfârşitul univers.
L-am cunoscut pe cavalerul poeziei
româneşti, Victor Sterom, l-am simţit ca
pe un făclier cu inima plină de lumină şi
dragoste pentru români şi semeni.
Mi-a rămas în suflet parfumul
spiritualităţii sale de excepţie, dăruirea fară
de egal pe ogorul literelor române.
Omul a plecat dincolo, să se odihnească,
dar a rămas poetul Victor Sterom să ne
lumineze căile mântuirii, să ne facă mai
demni şi mai buni. Pe data de 12 august
2014, a părăsit această lume, plecând în
Împărăţia cerească. Dumnezeu să-l
odihnească!
Ionel Marin
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
11
Aniversare
Revista „Slova creştină”–06.08.2008–
06.08.2014
6 ani de la apariție! 6 ani de activitate
neîntreruptă în slujba dragostei pentru Om,
pentru Dumnezeu, pentru Artă, pentru
Limba Română! 6 ani de promovare a
copiilor, tinerilor și scriitorilor
consacrați! Prin muncă, dăruire și
dragoste de frumos, colectivul redacțional
al revistei “Slova Creștina” ne-a oferit
nouă, cititorilor, momente de înălțare
spirituală, de liniște, de bucurie. Eu am
descoperit revista încă de la începuturi, am
crescut în ale scrisului odată cu această
revistă, aici publicând primele poezii pe
când aveam doar 11 ani, aici au apărut
primele comentarii la câteva dintre
poeziile mele, scrise cu drag și cuvinte de
încurajare de poeta Cezarina Adamescu și
de către părintele Radu Botiș!
Ce fericită eram! Cu câtă bucurie îmi
amintesc și astăzi de acele momente! Tot
în revista “Slova Creștină” a apărut prima
cronică la volumul meu de debut “Grădina
Mea”, cronica ce aparține tot doamnei
Cezarina Adamescu. Așa am cunoscut-o
pe doamna Cezarina (mămica Cezara, cum
îi zic astăzi) și de atunci s-a legat o
frumoasă și rodnică prietenie, deși nu am
întâlnit-o niciodată live.
Prin intermediul revistei l-am cunoscut și
pe părintele Radu Botiș, editorul-fondator
care mi-a publicat toate creațiile mele
trimise spre publicare, care m-a încurajat
tot timpul, m-a îndemnat să scriu, să
public, să citesc! Și ca bucuria să fie și mai
mare pentru noi, copiii, revista “Slova
Creștină” a creat un supliment de vacanță.
“Publicaţiile: „Slova Creştină” – revistă de
creaţie, atitudine şi cultură, şi „Glas
comun” – revistă cultural-creştină, – prin
redactorii ei şi în special prin redactorul
şef, Părintele Radu Botiş din Maramureş,
s-au gândit că voi, copiii din întreaga ţară
şi chiar, virtual, din întreaga lume, vă
puteţi manifesta în chip fericit părerile,
gândurile, creaţiile, ideile de orice fel,
legate de orice subiect pe care-l doriţi, vă
puteţi crea legături trainice de prietenie, în
care schimbul de opinii este mijlocul cel
mai eficient de a vă cunoaşte. De aceea, a
creat, o sub pagină anume pentru voi,
intitulată sugestiv: „Slova Copiilor”.
Această revistă este ca o pâine rotundă din
care vă puteţi înfrupta pe săturate şi să
rămână totuşi întreagă şi caldă pentru toţi
cei ce se vor simţi flămânzi şi însetaţi de
frumos, de adevăr, de Lumină, de cântec,
de poezie, de culoare, de armonie şi
înţelegere frăţească.” (Revistă de vacanţă –
Supliment al publicaţiei: SLOVA
CREŞTINĂ, Cezarina Adamescu).
Pentru mine bucuria a fost dublă, deoarece
am fost cooptată în colectivul de redactori
ai acestei reviste pentru copii și tineri
“Slova Creștină”, cunoscând astfel autori
copii și autori consacrați care au scris
pentru această revistă versuri despre
iubirea de țară, iubirea pentru Dumnezeu,
frumusețea lumii, dărnicia naturii,
dragostea și prietenia dintre oameni.
La ceas aniversar vă doresc tuturor celor
care trudiți pentru ca această revistă să
dăinuie mulți ani de-acum în colo, în
folosul și spre binele cititorului dornic de
frumos, sănătate, putere de muncă,
răbdare, dăruire și convingerea că veți
avea din ce în ce mai mulți citituri fideli,
din ce în ce mai mulți colaboratori. La
mulți ani; Slova Creștină!
Ana Maria Gîbu, elevă cls. a XI –a,
Dorohoi
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
12
Michaela Al. Orescu
STRĂVECHIMEA NUMELUI
(TOPONIM) ARDEAL
După Manethon, preot şi istoric al
Egiptului antic, cel dintâi rege care a
domnit în Valea Nilului, înainte chiar de
Uran (Montu), a fost Vulcan. (Manethon
“Fragmente” – în Fragm. Hist. gr. II.527).
Era considerat de către egipteni (felahi-
valahi) drept zeu al focului, al Soarelui şi
al Luminii.
Homer spunea că patria natală a lui
Vulcan a fost lângă Oceanos Potamos
(Istrul-Dunărea), “acolo unde s-au
născut toţi zeii” (Ţara Zeilor).
Un fiu al lui Vulcan se numea ARDALUS
(Pausanias “Gr. Descr.” II. 31. 3.), deci
ARDEALUL (Transilvania de astăzi) a
fost patria lui Vulcan şi a fiului său
ARDAL.
Tradiţiile greceşti, care au preluat
Pantheonul Spaţiului Carpatic, spun că
acest Ardalus inventase fluierul (dulos),
acesta fiind cel mai vechi instrument
muzical al popoarelor latine-prisce de
păstori.
La greci, care şi-au însuşit Pantheonul
Spaţiului Carpatic, Vulcan era numit
Hefaistos (Hephaistos), iar la egipteni –
Opas, spune Herodot (Cart. VIII. 98).
Opas era nume de origine pelasgă, din
nordul Istrului. Limbii pelasge îi erau
proprii sufixele: as, os, es, is, us, ca şi
diftongurile au, ou, ca şi terminaţiunea on.
Herodot spune că grecii sărbătoreau pe
Hephaistos (Vulcan), ei alergând pe străzi,
cu lămpile aprinse. (Herodot Cart. VIII.
98.).
Vulcan era venerat ca zeu al lucrătorilor în
metale şi al flăcării, aceasta fiind denumită
la romani “flama lucens”.
Astfel, la greci, sărbătoarea lui Vulcan era
denumită sărbătoarea lămpilor
(lampadiphoria).
În spaţiul Carpatic, ţăranul român are
termenul de “opaiţ” sau “hopaiţ”, provenit
de la “hopaie” sau “văpaie”. (cf. Tocilescu
“Mater folkl.” P. 1546, 1602), în limba
latină “flamma”.
Egiptenii şi grecii au moştenit sărbătoarea
hopaiţelor de la triburile pastorale pelasge,
denumind sărbătoarea populară după
Hefaistos, dorian = “Afaiotos” şi în limba
egipteană “Opas”.
În tradiţiile mitologice germanice, Vulcan
se numea Wielant, Weland şi Valland. (La
Cicero, N. D. III. 22), Vulcan este numit
Valens, tată al lui Mercur (Hermes); la
germanici, Vulcan-Wielant fiind
considerat nepot al regelui Wilkinus.
Se constată că în tradiţiile germanice
prelungite până în Evul Mediu, Wielant
apare în poemele medievale drept un duce
de Hûnaland din ţinutul ocupat de hunii lui
Attila.
Homer spune că Vulcan, alungat de Joe
(Zeus) din Olymp, de fapt de pe Muntele
Atlas (Carpaţi), a lucrat timp de nouă ani
într-o peşteră de la Oceanos Potamos
(Istru), în jurul căreia Istrul (Dunărea)
spumega. (Homer “Ilyada”, XVIII, V.
402).
Într-o poemă epică română (Teodorescu, p.
551) se spune:
“Jos în vale, la cişmea/ und‟ s-aude
Dunărea,/ la cişmeaua lui Bălan/ şedea
mama lui Vîlcan”.
Herodot spune că în magnificul templu al
lui Vulcan din oraşul Memphis – Egipt, se
afla statuia acestui zeu înfăţişat ca un
“pataihos” (pigmeu).
În Africa Centrală şi în părţile de sud-vest
ale Nilului au fost descoperite resturile
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
13
unei vechi populaţii de pitici. Aceştia au
fost descoperiţi şi în sudul Franţei, în
munţii Elveţiei, pe teritoriul Rusiei
europene de lângă Marea Neagră,
proveniţi, poate, din oştile cu care Osiris a
încercat să cucerească Europa. (Plinius, 1.
IV. 18. 6.)
Vulcan, cel venerat în antichitate, în
spaţiul Carpato-Danubian-Pontic, era
considerat în Egipt, un vechi rege şi
apărător al poporului (custodem Aegypti),
păstrat până mai târziu, în cântecele epice
române, drept “căpitan”:
“Am avut un Căpitan/ pe viteazul de
Vîlcan,/ puişor de ortoman,/ om de treabă
şi chipos,/ copt la minte, copt la os,/ cu
mustaţa-n barbaric,/ cum stă bine la voinic/
cu chica-mpletită-n coadă,/ cu barbă ce-n
brâu o-nnoadă…/ el nu ştie ce e frica,/
Habar n-are de nimica,/ că-I voinic, viteaz
de frunte,/ „nalt ca bradul de la munte…/
dar de când s-a hainit/ şi de când ne-a
oropsit,/ mai de tot am calicit…/ Partea lui
de nouă ani,/ parte-n vite, parte-n bani,/ am
mâncat-o de săraci,/ am plătit-o de haraci.”
(Teodorescu, “Poesii pop.”, p. 550)… “n-
am dat ochii cu Vîlcan/ de-i mai bine de un
an;/ nu mai ştiu, dusu-sa-n pustie/ ori e dus
în haiducie.” (p. 541).
În perioada anteceltică, în Galia existau
toponimele: Ardeley, Ardelles, Ardelu,
Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres,
purtate până astăzi de unele comune de pe
teritoriul meridional al Franţei (Junin,
“Dict. d. communes de France”, 1851, p.
19).
O comună cu numele “Ardauli” se află şi
în Sardinia. (pr. Cagliari-Oristono).
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
14
Dedicaţii pentru limba română
Grigore Vieru
Salvaţi-vă prin limbă
S-au otrăvit pe văi izvoare
Şi mierea adunată-n floare.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otravit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
S-a otrăvit privighetoarea
Şi firul ploii şi ninsoarea.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
S-a otrăvit dulceata poamei
Şi laptele din sânii mamei.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
Cristian Petru Bălan
Înfruntă-mă cu trupul robit…
Înfruntă-mă cu trupul robit de puritate,
Pietros, fragil şi aprig, râvnit de-al meu
păcat,
Căci sunt o spiţă-a roţii din carul încărcat
Din care curg rubine în fulgere-mbrăcate.
Provoacă-mă cu-n zâmbet, aruncă-mă-ntr-
un pat
Unde să plâng cu tine c-am săvârşit păcate
Şi-apoi să pleci în lume cu buze ruinate
Şi să revii cu gândul de-un dulce răzbunat.
Cu şoapte şi cu ţipăt de pasăre pierind,
Renaşte-mi înstelarea furtunilor din sânge,
Îneacă-mă în lacrimi când stelele se-
aprind,
Zideşte-mă în tine, la pieptul tău mă frânge
Sau leagă-mă-n fuioru-ţi de plete vălurind
Şi-atuncea chipul nostru pe cer se va
răsfrânge.
Statuia lui Eminescu şi V. Micle de C. P.
Bălan, amplasată în faţa Casei de Cultură
din Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
15
Gheorghe A. Stroia
(in)Certitudini...
Prin care ceruri-nalte umbli,
Prin care zări te porţi in vânt,
Și pentru care lumi incerte
Ești intrebare și cuvânt?
Prin care vis curat alergi,
Prin care anotimp pribeag,
Și pentru care munţi de vină
Ești poarta Cerului cel drag?
Prin care clipe din amurg,
Prin care stele luminate,
Și pentru care ev demiurg
Ești timpul ce la poartă bate?
Prin care vieţi de-amărăciune,
Prin care vetre-n care ard,
Și pentru care sărbători uitate
Ești steaua ce atârnă-n brad?
Prin care vis de glorii mute,
Prin care soartă ţi-e pieirea,
Și pentru care albe file
Iţi este scrisă nemurirea?
Ilarion Boca
Strămoşii
De vrei să-i vezi, apleacă-te spre glie
Că-n brazda ei de veacuri ca sfinţii sunt
mutaţi,
Strămoşii mei, şi-n mituri, plugari de
omenie,
Azi Dunăre cuminte şi doină Carpaţi.
Să le cunoşti lumina, priveşte-ne în faţă
Şi teme-te de moarte, de porţi vreun gând
ascuns:
Noi buni suntem sub stele, ca roua-n
dimineaţă,
Dar ştim la viclenie cinstit a da răspuns.
Pe vatra noastră sacră spre viaţă arde-un
foc,
Nu ni la stins vreodată nici ploaia nici
furtuna,
Noi i-am slujit lumina şi ne-a purtat noroc,
De falsele repere, o ştiţi, ne-a fost totuna.
Precum Zamolxis Tatăl, suntem
neînfricaţi,
Cinstind prin moartea noastră renaşterea
din urmă,
Ca cei mai drepţi în luptă şi cei mai bravi
bărbaţi,
Străini pentru vecie de spiritul de turmă.
În lege, ca şi zeii am sângerat uniţi,
În lege ca şi sfinţii ne-am bucurat la Cină
Şi-am împărţit lumina cu cei neprihăniţi
Că nu ne-au pus pe umeri nicicând o falsă
vină.
Pe cei ce fără vreme s-au frânt ca frunza-n
vânt,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
16
Visând flămânzi ca lupii la sfânta noastră
glie
Îi plânge-o stea în taină uitaţă-n necuvânt
Că nici măcar pământul azi urma nu le-o
ştie.
Oştiri cât vezi cu ochii sau stins în ceaţa
zării,
Dar noi, ca prin minune, mai falnici am
crescut,
Ne-am avântat în lupte ca valurile mării
Şi ne-am întors la vatră ca flacără sub scut.
Cu sângele şi viaţa ne-am făurit o ţară
Jurându-i ferm credinţă la bine şi la greu,
Iar jurământul nostru e nobila povară
Sub care se aşează cu noi şi Dumnezeu.
Suntem aici de veacuri, priviţi-ne în faţă,
Arhetipale matrici, avem ca temelie,
Strămoşi plecaţi în mituri, izvor suprem de
viaţă,
Prin care vatra ţării se mută-n veşnicie.
George Petrovai
A noastră limbă preacurată
De suntem respectați în lume
ca vrednic și distinct popor,
străbunei limbi să-i mulțumim
că ne-a hrănit cu al său dor.
Un dor întins cât țara toată
și mai departe mesager,
oriunde-n lume românismul
e dres cu sare și piper.
Doar graiul nostru românesc
- un grai de ceruri dăruit –
putea prin arta-nveșnicirii
să facă dorul aurit.
Și nu doar el. Atâtea vorbe
de-nțelepciune-ngreunate,
în alte limbi nu-și află soții
și-atunci rămân nemăritate.
Așa, de pildă, „Bună ziua” -
salutul arhifolosit;
„Bună să-ți fie-a ta inimă”,
la noi răspunsu-a fost proptit
în coasta negrului mileniu
când am tăcut cu-nverșunare,
ca spiritul activ din obște
să-și împlineasc-a lui lucrare.
Cum limba-i vie și-nsetată,
firește că-ntr-un veac de veacuri
nu poate fi mereu aceeași,
ci musai este fecundată,
de alte limbi și alte graiuri
cu care-i soră sau vecină;
franceza-n ginta noastră este
sora mai mare din latină.
(Procesul azi se-nvederează
prin siluiri îngrozitoare –
ba țigănisme din manele,
ba anglicisme sfidătoare.)
Nu de grefări după ureche
în limba noastră-i trebuință,
cu-al ei belșug de sinonime
spre-o lesnicioasă folosință,
ci de-un respect necontentit
prin studiu plin de pasiune,
ca în gândire și vorbire
să nu dăm cinstea pe rușine.
Căci un român ce nu-și iubește
sau își pocește limba lui,
ridicol e și cam degeaba
umbră-a făcut pământului.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
17
Ion Croitoru
Închinare
Limba nostră, cea de veşnicie ,
Doamna noastră cea de căpătâi,
Tu ne scalzi fiinţa-n apă vie,
Fala noastră pururi să rămâi.
Eşti bogată şi de fire-aleasă,
Generoase zodii te-nzilesc,
Mândră te găteşti ca o mireasă,
Strălucind de har împărătesc.
Când urmaşii prunci vrăjesc de seară,
Îngereşte surâzând în mit,
Din izvor de silvă milenară,
Le dai zestre primul gângurit.
Şi prin ani, când râde-n soare hora,
Tu cu şoapte calde te strecori,
Înflorind în inimi tuturora,
Visuri dragi de fete şi feciori.
Iar când azi, purtând povara noastră,
Mai suflăm a pace-n sărbători,
Tu ne-aduni sub aura-ţi măiastră,
Şi ne urci în timp nemuritori.
Ne-întregeşti simţirilor cununa
Şi ne-alinţi cu dorul cel dintâi,
Limba noastră, cea dintotdeauna,
Doamna noastră, cea de căpătâi.
Nichita Stănescu
Limba română este „dumnezeiesc de
frumoasă”
Eu nu mă spăl de poporul meu
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
18
POEZII
Anghel HOŢU
ÎNDEMN
Oare cum ai fost odată
Tară-Mamă, Românie ?
Astăzi te văd decimată
De amar şi sărăcie.
Vândută şi revândută
În agora mondială,
Unii vor ca să fii slută
Alţii, să devii vasală.
Geaba te-au păstrat străbunii
Care-au fost atât de bravi,
Dacă azi te-ar rupe hunii
Sau un mare neam de slavi.
Patrie, fii mai vivace
În ce faci şi hotărăşti,
De-i război sau de e pace
Grija ai să nu greşeşti !
Vezi cum marile popoare
S-au bătut şi s-au întins ?
Tu fiind în apărare
Alte spaţii n-ai cuprins.
În schimb ai lăsat duşmanii
Să-ţi ia din trup câte-un pic,
Şi chiar dacă s-au scurs anii
Nu ţi-a revenit nimic.
Fii ceva mai bătăioasă
Şi cu spirit ofensiv,
Nu te mai închide-n casă
Ca-ntr-un mediu obsesiv!
De la dacii de-altădată
Până azi, ca un făcut,
Parcă ai fost blestemată
Să ai rolul doar de scut.
Roma nu era ce este
Dacă nu-şi crea ca mit
Conducători de poveste
Ce imperii au clădit.
Cei ce astăzi sunt puternici
Au avut din moşi-strămoşi,
Minţi măreţe, ca şi sfetnici
Şi conducători aleşi.
I-a unit voinţa pură
De a fi imperiali,
Şi-au luptat peste măsură
De-a fi primii-ntre egali!
Nu s-au cramponat de-o vatră,
Şi-au scrutat împrejurimi,
Au marşăluit în şatră
Şi-au campat pe la vecini.
Noi ne-am mulţumit cu glia
Şi cu spirit defensiv,
Şi-am lăsat ca vijelia
Să ne-atace coroziv.
Am cultivat toleranţa
Din ”pasnici” am făcut mit,
Şi-am văzut cum eleganţa
Pe alţii i-a ocolit.
Ne-am mulţumit doar cu soarta
De a fi apărători,
Făr-a putea-nchide poarta
Marilor devoratori.
Fuga-n zonele montane
Şi otrava din fântâni
Ne-au servit ca paravane
În calea unor păgâni.
Chiar şi azi trăim complexe
Şi suntem duplicitari,
Având gravele reflexe
De- ne-nchina la cei mari.
Asta nu e demnitate,
Ci e instinct păgubos,
Chiar şi când avem dreptate
Ne-apărăm cu capu-n jos.
Părţi din trupul sfânt al ţării
Stau sub drapel la vecini,
Şi-ai noştri, conducătorii
De ce sunt aşa senini ?
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
19
Iar invocăm toleranţa,
Iarăşi facem »ciocul mic»,
Ne-amăgim cu eleganţa
Şi nu câştigăm nimic.
Am avut doar cazuri rare
De conducători de soi,
Şi spre-a lor mândră onoare
Au căzut ca bravi eroi.
Decebal la începuturi,
L-a înfruntat pe Traian,
Iar când n-a mai avut scuturi
S-a răpus c-un iatagan.
Mihai, la Unirea Mare,
A fost scurt sancţionat,
Când după-o laşă trădare
Basta l-a decapitat.
A fost o pedeapsă dură
Folosită din străbuni,
Ca-ndrăznit cu-a sa măsură
Să-i unească pe români.
Ce-a dorit Mihai odată,
Cuza a realizat,
Dar a fost chemat la plată,
Fiind apoi deportat.
Altii, cu-ale lor păcate,
Nefiind la fel de bravi,
Au mişcat şi ei din coate
Ca să scape de sub slavi.
Nu contează perioada
În care au ripostat,
Ei nu mai vroiau corvoada
La stăpânii din alt stat.
Gheorghiu-Dej, comunistul,
S-a strâmbat la bolşevici,
Şi-a sfârşit şi ceferistul
Iradiat de…ILICI !
Ceausescu -dictatorul,
Unul din liderii duri,
L-a mitraliat poporul
« Aţâţat de agenturi ».
Şi-alţii au plătit tributul
Pentru c-au fost patrioţi,
Indrăznind să ţină scutul
Spre-a nu deveni iloţi.
Să nu ne-amăgim cu gândul
C-am putea s-avem noroc,
Şi că ne-ar fi venit rândul
Să ocupăm un alt loc.
Orice loc în ierarhie
Se obţine doar luptând,
Iar ajunşi la ananghie
Nu învingem, reculând.
Ofensiva este arma
Cu efectul decisiv,
Nu vorbăria sau larma
Ori spiritul defensiv.
Una e diplomaţia
De-a câştiga câte-un pic,
Şi-alta este bătălia
De a nu ceda nimic.
Nu cu feţele crispate
Sau de frică tremurând,
Nu cu capete plecate
Vom învinge în curând.
Când e vorba de-a obţine
Cele ce ni s-au luat,
O facem cu plecăciune
Şi cu glasul înmuiat.
Vrem patrie re-ntregită
Şi respect adevărat,
Vrem România unită
Şi demnitate de stat.
Toate astea şi-ncă multe
Nu se obţin contemplând,
Cine vrea ca să exulte
Le va avea, doar luptând.
Singure, nu vin pomană
De la cei ce le-au luat,
Iar dorinţa nu-i o toană
Când vorbim de returnat.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
20
Trebuie modificată
Toată gama de valori,
Pentru-a reuşi odată
Să revenim la comori.
Comori ce ne-au fost furate,
Noi privind cu simţul stins,
Toate trebuie -adunate
În orgoliul -reaprins!
Din vol. „Reflecţii în mozaic”
Contantin-Nicolae Gavrilescu
Din toamna vieții
Perdea de ploi așează cerul
la geamul sufletului meu,
și-nchide-n tainic dor misterul
transcedental spre Dumnezeu.
Din toamna vieții se-nfiripă
iubirea-mi caldă, fără vină,
ce-nvăluie în sfânta clipă,
cu dor, făptura ta divină.
Tu Evă, eu Adam din Rai,
îmbrățișați sub pomul vieții,
iubirea pură să-mi redai,
viind, în pragul dimineții.
Trupu-ți lasciv să îmi încânte,
simțul și dorul în beție
de sentimente fremătânde,
să te iubesc cu frenezie.
Eu știu că-mi ești suflet pereche,
și mi te dărui cu tandrețe,
iubirea noastră este veche,
primordială tinerețe.
Și sper să fim ce-am fost cândva,
ca dragostea să ne-mplinim,
sufletul meu, perechea mea,
cea dăruită de destin.
A înflorit iar trandafirul
A înflorit iar trandafirul
deşi era târziu în toamnă,
cuprins de rouă-i e bobocul,
învăluit ca într-o haină.
El nu ştie însă că toamna
când roua curge din zenit,
căldura își închide vana
şi vremea nu-i de înflorit.
Dar îşi urmează clar destinul
chiar dacă roua l-a-mproșcat,
cu ţepii-i luptă cu-anotimpul,
de frunze încă-i apărat.
A înflorit iar trandafirul
acum când vântul s-a-năsprit,
cuprins de teamă e bobocul
căci zilele s-au tot răcit.
Se scutur frunzele din pom,
de-a valma, haină ca să-i pună,
dar este protejat de om
să nu fie răpus de brumă.
A înflorit iar trandafirul
de-un roşu purpuriu, intens,
pornind semnalul şi fiorul
iubirii cea de necuprins.
Michaela Al. Orescu
SONETE
Moştenirea lui Orfeu
Un rege-preot, sub raza lui Apollo vine
În străluciri şi-n a Naturii armonie,
Sub creste-nzăpezite, sub bolta azurie,
În zori, la răsărituri măreţe să se-nchine.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
21
Pe lira lui de aur el a prelins lumine
De-ncântătoare sonuri dar şi de poezie
Dar când Euridice s-a rătăcit sub glie,
Recurse la miracol, durerea să-i aline...
Şi astăzi ne simţim, la fel ca şi-altădată,
O altă lume-n spirit de-atunci e căutată
În vis, în halogene, în vin ori în misterii...
Nepreţuita viaţă, abia târziu gustată,
Învăluită-n raza de Soare, colorată
O-mpiedicăm adesea-n ignobile mizerii...
Armonii
De mult, Orpheu, cu lira lui Apollo
a-mbogăţit ecoul, când din munte
solarul zeu „nălţa divina-i frunte
şi anii de lumini ţâşneau acolo...
Prelungul glas, risipa lui Eolo,
se răspândea printre şoptiri mărunte,
răsunător, prăpastiei din munte,
rătăcitor, încoace şi încolo...
O armonie cald-mângâietoare
se răsfăţa în razele de soare,
pe când o eră de-aur stăpânea...
Era un glas din inimă senină
ce şi-astăzi, omenirii-i dă culoare,
să uite frumuseţea-i în ruină...
Cine a fost EL?
Chemarea Ta Te-a-mpins spre iniţiere
şi nu puteai scăpa unui destin,
ca să Te dărui lumilor ce vin,
înlănţuite-n valuri de durere...
În ancestrala luptă de putere
întemeiată pe umanul chin
şi surdă omenescului suspin,
Tu i-ai făgăduit o înviere!
Dar ce popor e-acela ce-şi jertfeşte
pe propriul fiu, ca să-şi păstreze forţa
cu care să conducă-“nţelepţeşte”?!
Şi care neam a fost acela-n sorţi
să dea pe cel ce pleacă printre morţi,
ca lumii-ntregi să îi aducă torţa?
Trimisul
Născut din vechi esenţe, de spirit încărcat,
pe când pe cer, conjucţii în stea prind să
se-nchege,
purtând misiunea gintei întru o nouă lege,
durerea şi-umilinţa lucid şi-a asumat.
Greu de-nţeles în lumea în care a luptat
şi anevoie, încă, să poată a culege
sămânţa bună-n lanuri „nainte de-a alege
pe cel de jertfă vrednic, supliciului chemat,
gonind înşelătoare, răstălmăcite rituri
prelinse din noianul de-amăgitoare mituri,
cercând să risipească întunecimea humii,
le aducea iubirea şi mila mângâioasă,
luptá să îi trezească: “Eu sunt lumina
lumii!”,
cea nouă, înţeleaptă, senină, generoasă!
CONSTANTIN
BASSARAB
BRÂNCOVEANU
Istoria-şi are culmile ei
şi-acest popor atâtea culmi avu
să confirme vechea glorie cu
voievodul unei triste epopei.
În stil de-arhitectură-a pus temei
şi fiece ţinut român avu
în el un ctitor care le dădu
atâtor cronicari, belşug de-idei...
Suita de tipărituri „nălţată
cultura, bogăţie strămoşească,
în inimi şi-n istorie păstrată;
Trădarea cu invidia-ncrucişată,
cu-atâtea jertfe, soarta-nfricoşată,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
22
pe-altarul de credinţă românească!
MIHAI EMINESCU
Rămas-a glas de patrie bătrână
Şi peste veacuri tot va fi cinstit,
Cât va fi neamul, fi-va nemurit
Ca-n rădăcini vigoarea să rămână!
Din vremi, pe valul timpului se-adună
Icoana lui, ca praporul sfinţit,
Un neam întreg pe el s-a sprijinit,
Ca pe voievozi, cu-eroii împreună!
Şi fi-va veşnic, cât acest Pământ
Va şti să-ncheie-acelaşi jurământ
De re-nviere dintr-o aţipire,
Luceafăr, străjuind în înălţimi,
Speranţe şi durerile, mulţimi,
Să le împace întru nemurire!
Victor Sterom
Oglinzi de timp
Căutând înserarea
gândurile mele
dorm în iarbă
cum fulgerele
în simetria infinitului.
,,Simt puterea
acestei certitudini”.
În care somnul
umbrelor mele
prin camera pustie
nu mai are drum
către ceruri.
,,Apa
de care mi-e sete
îmi risipeşte neliniştile,
carnea metafizică
şi îndurerată
se înalţă
înspre îmbrăţişarea
universală.”
Acum se lasă în mine
un aer greu,
cenusiu.
Gura mea
abia mai spune c a s ă
ori p â i n e,
lumina o simt
ca pe o rană
dintr-o veche poveste.
,,Deja nu este
ceea ce pare,
că eu contemplu:
golul unei lumini,
fantomă rătăcind
prin constelaţii.”
Vom comenta
Foşnetul clipei
dintre memorie şi ochi.
Pragurile
nu le mai putem număra,
ascultăm doar marmora
cum doarme,
precum liniştea
căzută în noi.
,,La marginea zilelor
pentru a-i da un chip
binevoitor lumii.”
Stăm acoperiţi
de patima cuvântului;
o mătase plăpândă
într-o vitrină cu îngeri
s u n t e m.
Vedem catifelele roase
formând vârtejuri.
,,Zorile
Îşi lasă lumina
si dimineaţa se grăbeste
înspre asfintit.”
T o t u l
fiindu-ne strat de răni
şi lacrimi,
veşmânt de spaimă
şi tăceri arzând.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
23
,,În dimineaţa aceasta
ne-am înălţat ramurile”
ca să oprim timpul
în loc.
Eram de-acum mai singuri
decât singurătatea însăşi.
abia acum chemam înapoi
întâmplările
şi le făceam
oglinzi de t i m p…
Ion Ionescu Bucovu
linxul a putrezit
Se desfac pulberi de cer, fulgere într-un
pustiu,
Așchii de nori dansează pe mări, astre
arzând,
Luciri de harfe, Orfeu zburând spre alte
zări
Și lumea toată, plină de vrajă, mistic
descânt.
Unde se îmbrățișază iubirea, curg sevele
noi,
Lynxul a putrezit, dar îi mai scapără ochiul
enorm,
Aburul sângelui viscolit de abatorul din
noi,
Clipa cea repede, dorul și vraja încă mai
dorm.
Pe piciorul nostru de iad încă mai sunt
amanți,
Paznici de tenebre mai scutură fluturii de
petale,
Într-un dans funerar: mai murim, mai
trăim,
Mai urcăm un deal și mai coborâm încă o
vale.
Ne pasc elanuri vechi și iluzii, risipite prin
ani,
Vom evada caraghios din propriile noastre
destine,
Urcăm ușor prin noi o scară spre cer în
spirală,
Singuri ca vulturii, printre cele divine.
Mereu vine clipa ce zboară spre alte zări,
Izvoarele sunt comorile de sub stânca din
soare
Ce se varsă în noi ca o mare și dulce
iubire
Prin frunza de seară care plânge și-adesea
ne doare.
Călătorim mereu și nu știm umde mergem
niciodată,
Ce simplu ar fi fost să dormim pe-o pajiște
de vis,
Să trecem prin vechi paradisuri rămase
pustii,
Să scăpăm de orizontul nostru mucezit și
închis.
veșnicie
Cuprind în suflet o minune
când îți sorb obrajii,
setos de parc-aș bea
o mireasmă.
Când stăm ochi în ochi,
incendiem totul împrejur,
dorul de tine, dorul de noi,
ca altădată umblă nebun…
Fără tine traiul pe pământ
e pribegire.
Eu nu știu ce regină ești
și de unde vii,
îți ascult clipele,
acele flori frumoase de mai
care devin veșnicie.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
24
Camelia Stan
Priveşte, visând iubito!
Privește, visând iubito!
La cerul de vară sublim,
Aș vrea să îți spun: “Fericito,
… mă-mbată cu tine, puțin!
Privește visând, tu, iubito!
Ți-s ochii o mare și-aș vrea,
Să-mi fi părtașă, sortito,
La dorul din inima mea!
Privește visând, tu, iubito!
Iubirea-i eternă în noi,
Doar ție pe trup ți-am citit-o,
Fiind unul singur, nu doi!
Privește și visează, iubito!
Nimic să nu-mi spui fără știre!
Prea sfântă femeie, dorito!
Ți-aș da continent de iubire!
Privește și visează, iubito!
Orice îți dorești și ai vrea,
Căci eu voi veni… incognito,
Pe veci să îmi fii și a mea!
Privește visând, tu, iubito!
În somnu-ți prea dulce, firesc,
Zâmbeai și deloc n-ai ferit-o,
Nici gura, voind să-ți iubesc!
Privește visând, tu, iubito!
Căci lumea-mi începe cu tine,
Destinul de-ar fi răsucit-o...
Te-aș cere răsplată, știi bine!
Am scris din instinct... n-am gândit-o,
Sperând s-o visezi tu, iubito!
Mi-eşti
Mi-eşti dor sublim în dimineţi de vară
Şi puf de păpădie luat de vânt,
Mi-eşti strop de cer în liniştea de seară,
Eşti pacea mea, în suflet şi-n cuvânt!
Sunt zâmbetul ce-ţi râde în privire,
Cu florile de vară mă confund
Şi sunt fărâma ta de fericire
Şi ceasul tău de bucurie sunt!
Şi-s poate chiar şi înger, sunt culoare
Acelor nopţi ce-s poartă către rai
Şi ştiu că eu, doar eu aş fi în stare
Să te întorc, dacă-ţi şoptesc: "Mai stai..."
Mi-eşti tot ce-mi eşti şi eu întreg îţi sunt,
Atâta pătimire, o idee,
De suferi că exist ori nu mai sunt,
Mă află în parfum de orhidee!
Nu ştiu de poţi să înţelegi sau nu,
Ori prea abstract e totul pentru tine,
Nimic nu este fără să fii tu,
Fiinţa ta nu este, fără mine!
Şi cine ştie cum va fi apoi…
În rai ne-om regăsi ca două ploi!
Eduard Zalle
La hanul…
lui Omar Khayyam
La hanul pierdut pe coclaur
Te-aştept să ciocnim un pahar.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
25
Hangiul cu ochi de balaur,
Zâmbeşte tâmpit şi avar.
Pendulul, ora şi-o strâmbă
Şi-i sparge capu-n perete.
Iubito, te-aştept şi se-ntâmplă
Ca vinul Shiraz să mă-mbete.
Te-aştept să ucidem mâhnirea
Şi setea cumplită şi grea,
Apoi, amânând despărţirea,
Să râdem de moartea cea rea.
Vezi, râul ce curge pe maluri
Ne-nghite cu totu-ntr-o zi,
Și viața se scurge în valuri,
Ca mâine și noi vom muri.
La hanul pierdut pe coclaur
Te-aştept să ciocnim un pahar,
Dar ultimul gulden de aur
Mi-l înşfacă hangiul avar.
Alb și negru
Când vocea tumultoasă din mine va tăcea,
Va înflori atunci un alt fel de iubire.
Aprinde tu, lumina, aceea ca o stea
Să-mi lumineze noaptea pierdută peste
fire.
Când tulnicul pe dealuri se va fi frânt
duios,
Va răsuna în vale un murmur ne-nțeles.
Va înțelege, poate, și sufletu-mi câinos
Al lumii neastâmpăr și dulcele-i eres.
Și când prezentul astăzi se rupe din
pendul,
Scârbit și-ncrâncenat pe-a timpului
minciună,
Voi devora secunda flămând și nesătul,
Atent doar la tăcerea care-n urechi îmi
sună.
Când toate vor fi spuse așa cum ți-ai dorit,
Voi înșeua degrabă același cal funebru.
Să nu te temi, iubito, căci încă n-am murit,
Eu starea mi-o adap numai în alb și negru.
Iar când copilul crud din mine va renaște,
Așteaptă-mă, femeie, la porți de elizeu.
Voi păcăli-ntr-o zi tot răul ce ne paște,
Așa cum am făcut și-n-viață, mai mereu...
Gheorghe Răducanu
Mi-e dor...
Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu-adevăr!
Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu lumină!
Mi-e dor să iert cu bunătate!
Mi-e dor de acea zi senină!
Mi-e dor de diamante cu păcate!
Mi-e dor de iască să aprind tămâia!
Mi-e dor, mi-e dor de acea noapte!
Mi-e dor de floarea ce naşte lămâia!
Mi-e dor de-un clopot de lumină!
Mi-e dor de o colindă pe-nserat!
Mi-e dor de floarea din cunună!
Mi-e dor de tine... cu adevărat!
Mi-e dor de sânii bosumflaţi!
Mi-e dor de sâni–mere domneşti!
Mi-e dor de norii dezlânaţi!
Mi-e dor de zâna din poveşti!
Rugă-n lacrimă
De-a lungul amurgului de toamnă,
M-am rătăcit în umbra aburului de cafea.
O rugă-n lacrima amară se înfige-adânc,
Când din rame, îngerii coboară pe podea.
Am brațul cu care scriu pe căpătâiul,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
26
Unde privesc la șoimu-n cioc cu crucea,
Ce-o duce pe prispă la clopotniță și
Eu, mă văd copil, cu oile, pe Omorâcea.
Nu mai e mama să mai plângă
Și să mă-ntrebe când mă-ntorc acasă!
Întreb si eu acuma: Satul ce mai face?
S-a dus și tata, îl plânge biata coasă!
Fac rugă-n lacrima căzută jos,
În nisipul rece de pe Șasa. Îmi văd
mama și tata când veneam pe-acasă,
-Bine-ai venit, copile! Hai să punem masa!
N-am, Doamne, nici o vină c-am plecat
De mic copil din satul meu cuminte!
Eram o floare-n cununia vieții
Încă nu îmi dăduse măseaua de minte.
Am colindat o viață prin străini.
Gândul mi-a fost mereu la casa
părintească.
S-a dus și mama, a plecat și tata,
M-așteaptă popa să mă miruiască.
Cornel Balaban
Nestatornicie
Tu n-ai iubit și de aceea treci
Ca vântul printre frunze hoțoman
Lăsând în urmă jurăminte seci
Șoptite printre dinți de porțelan
Stăpână pe castele de nisip
În care clipa șade rareori
Te-asemeni umbrei ce nu are chip –
În fiecare zi, te naști și mori
Iar ce-a rămas dintr-un crâmpei de drum
(Noi amândoi într-o secundă roz)
Își va păstra aromele de fum
În mucegaiul timpului de bronz
Casa bunicii
Casa bunicii veche-străveche
Nu-și mai găsește nici o pereche
Viața pe care i-au dat-o stejarii
I-o duc pe râpă carii-scripcarii
Șindrila ruptă se taie-n săbii –
Curg de sub streșini cuiburi de vrăbii
Coșul se-apleacă să-și năruie-n drum
Singura nară cu bulgări de fum
Timpul trecut s-a oprit răstignit
În crucea ferestrei cu ochi împătrit
Numai mușcata, mirositoarea
Verde, aruncă în geam cu froarea
Mariana Bilic
Iluzii pierdute
gând dăltuit
în pietre erodate de vânt
contorsionând
oglinda timpului în favoarea veşniciei
aşează iubire peste neiubire
şi uitare peste timp
desprinzând valuri transparente
din furtuni solare
le rostogoleşte nervos
peste şoapte interzise
mare agitată de vorbe
măură castele de nisip
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
27
construite de iubiri imaginare
pictând pe amprente fictive
arabescuri îndrăzneţe
ce muşcă flămând
cu muchii ascuţite din inimă
înţelegând din durere
că poţi rămâne doar amintirea
unui gând indecent de femeie
sufletul tău
dă examenul de maturitate
stabilit de repetate rătăciri fără sens
căutând să înveţe uitarea prin iertare
a oprit zborul iluziei pierdute spre nicăieri
cu un gest teatral
ce şi-a pierdut înţelesul
învelind urma paşilor în tăceri şi detaşare
ai şoptit: „iartă-mi amintirea
şi uită-mă de toate iubito!”
Captivi
într-o toamnă înveşmântată
în sunete tatuate pe arcuşuri de vioară
ploaia picura din clape de pian note
albastre
timpul învolburat
scurs prin clepsidra din copacul vieţii
desprinde frunzele îngălbenite de ani
schimbându-le iremedialbil
în nuferi argintii agăţaţi pe tâmple...
captivi prinşi fără voie într-un trecut
în care poate nici n-am existat
împiedicaţi de neacceptări
căutăm răgaz
să numărăm întrebările fără răspuns
stând agăţati între două începuturi
strângem în pumn durerea ultimului sfârşit
înţelegând că lacrimile dorinţelor ucise
sunt aruncate pe rafturi prafuite de suflet
dependenţi de-o iluzie fără sens
nu putem pierde ceva ce nu am avut
niciodată
doar iubind...liniştea coboară firesc în noi
prăbuşirea se schimbă în zbor
reclădind fericirea din frumuseţea
lucrurilor simple
devii propriul arhitect al armoniei
interioare
Ninel Vrânceanu
Vino, mă soarbe!
tu, curcubeu al reînălţării mele,
lumină veşnică şi tot mai albă,
ce-ascunzi în presimţiri rebele
de reînvii mai blândă şi mai caldă?!
cu setea ta de ape învolburate
ai dăruit şi stâncilor sorbirea,
iar în fisurile adânci, întunecate
ai pus lumină vindecând orbirea;
mi-ai ascuţit prin alte simţuri
percepţia nevoii mele de iubire,
lăsând de-atunci durerilor nesimţuri,
cum poate fi speranţa în nemurire.
ah...tu curcubeu de ape liniştite
ce poate să înghită orice mare,
cum de-ai trezit izvoare adormite,
ce le-ai lăsat cândva fără izvoare!?
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
28
Maria Filipoiu
Ce-i poezia?
E povara ideală
ce-n suflet o duc poeții,
pelerini pe calea vieții.
Este a gândirii fală
așternută pe hârtie,
din dragostea de a scrie.
E hrană spirituală
pusă-n rugăciunea nopții
și-n soarele dimineții.
E a minții îndrăzneală
scăldată-n raze de soare
și-n speranța ce nu moare.
E-n a timpului spirală,
har dumnezeiesc, de suflet,
cât al nemuririi umblet.
Este a vremii urzeală
pentru viața trecătoare,
în a sorții resemnare.
E un vis ori abureală
în sentiment de iubire,
după dram de fericire.
Este brumă de spoială
într-un văl de sentimente,
pentru cavaleri și fete.
E a dragostei răscoală
ce-și ia arme din cuvinte,
pentru suflet, dăruite.
E a minții născoceală
care-i dă însuflețire,
să o ducă-n nemurire.
E-a privirii primeneală
în straie nobiliare,
pentru fast de sărbătoare.
E lumina siderală
în candela sufletului
și-n dragostea poetului.
E-a dorului tânguială
în sufletul singuratic,
pentru cititor romantic.
E-nmiresmată petală
din floare nemuritoare,
ce din carte-i grăitoare.
Este simțirea vocală
scăldată-n gând de scriitor
și pusă-n ochi de cititor.
E a poetului boală
și-a gândirii nostalgie.
Fără ea, viața-i pustie!
Stejărel Ionescu
căsuţa de la ţară
căsuţa mea de la ţară
unde am stat şi astă vară
cu covoare pe pereţi
la fereastră, doi scaieţi,
cu icoana de sub grindă
chipul mamei din oglindă
patul cu strujeac de paie
şi pledul din blăni de oaie,
cu o laviţă şi-o masă
cioplită şi noduroasă
făcută de taica în grabă
să aibă unde să şadă,
şi-un ploatăn de cărămidă
busuiocul de la grindă
şi-n fereşti, două muşcate
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
29
demult doamne, sunt uscate,
în căsuţa de la ţară
astăzi paşii mă purtară
stă pe-o margine de apă
cu-n picior căzută în groapă,
de sus, maica mă priveşte
făr‟ să aud, aşa-mi grăieşte:
casa şi mormântul meu
să ai griji, de ele mereu,
este tot ce ţi-am lăsat
atunci când eu am plecat
să le ai copile în griji
de nu poţi, tu să mă strigi,
mama ,va veni de grabă
ca şi vântul prin ogradă
ca să-ţi de-a un ajutor
dragul mamei, drag, odor.
bătrânul tată
te-a aşteptat seară de seară
dar tu deloc nu ai venit
la fiecare tren din gară
şi acum el este obosit,
te-a aşteptat necontenit
cu un imemens buchet de flori
de multe ori dormea în gară
ca să te aştepte iar în zori,
demult, de acasă ai plecat
demult n-ai mai venit pe acasă
de când pe maica a îngropat
el, este singur, nici că-ţi pasă,
poate că eşti prea ocupat
şi timp se poate nici să n-ai
dar el,aşteaptă neîncetat
pe fiul său cu păr bălai,
şi lacrimile s-au uscat
de atâta plâns, de atâta vai
pământul s-a cutremurat
şi s-au deschis noi porţi spre Rai,
ţi-a obosit, şi bietul tată
este bătrân, orb şi bolnav
de atâta timp de când te aşteaptă
el a ajuns al vieţii sclav.
Olguţa Trifan
Viaţa ca un râu
E viaţa ca un râu,
ce drumul nu şi-l uită
care-oricât de mult ar vrea,
oricât iar place,
traseul nu mai poate,
niciodată, a-şi reface,
cu ape line, cristaline,
repezi şi învolburate.
Povestea râului o spun
pietrele şi malurile
ce-au fost de timp
şi de furia apei,
ca într-o carte bună,
însemnate.
Nu este viaţa, oare,
de clipă stăpânită?
Când înfloreşte-o floare
sau se mai naşte-un om
simţind că-i searbădă
şi tristă, ca mai târziu,
să îţi surâdă-n taină
o rază de noroc?
Pierde ceru-n fiecare clipă
câte-o stea,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
30
alta se aprinde şi străluce,
căci ăsta-i cursul vieţii,
precum un râu care nu ştie,
dar se duce.
Sava Flavia Diana
Idee
Ştii şi tu,
Nu ne putem lua numai după cuvinte...
Rostite, nerostite, fugare, mahmure,
zvârlite,
Doboară turle, ridică statui
Şi ce departe ne pot alunga , uneori,
De noi înşine...
Ce-ar fi să priveşti
În direcţia fiinţei mele
Poate atunci
Liniştea
Nu ar mai fi doar un simplu cuvânt.
Zbor
Hai să nu vorbim astăzi
Despre însingurare...
Mai bine să fim desueţi, retorici,
Să vorbim despre visul acela
Inocent, din noi renăscut,
Când întinzând simplu braţele,
Puteam zbura...
Chiar dacă mă învelesc bine
În căutate tăceri
În gândul meu, să ştii,
Mereu poţi să îţi întinzi braţele,
Copil râzând, îmbătat de zbor...
Hai să nu vorbim astăzi
Despre însingurări...
Hai mai bine
Să renaştem în lumină !...
Hotca Marian
Baia Mare, student; Premiul I, poezie
la Festivalul „Bogdania”, 2014
Psalm
Sufletele noastre miros a pământ
și înfloresc dumnezeire,
noaptea strânge la pieptul unei icoane
rugăciunea ruginită de lacrimi.
Cerul înalță îngerii cu aripi de cuarț
iar, umbra lor plămădită
în raze degresive de stele
naște în iarbă tămâie și mir.
Apleacă-te trup cu chinul
sângerând de-o veșnicie
și bea viața ce trece
ca dansul luminii în vânt.
Poemul vieții
viața este o oglindă circulară
în care se spulberă
amintiri
privirea e hoața sublimă
ce sculptează realități ambigue
în vise dizolvate
auzul e calea pavată cu lungi
cântece mucegăite
de privighetoare
iar noi suntem stâlpi rezemați
de viață ce respiră în aer
murirea
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
31
Daniel Bărbulescu
Dacă vrei să ştii
adevărul e un compromis palid
iar adevărul e că...
sunt singur
lasă cheia sub preş
nu-ţi mai suport gândurile
roind nesătule prin gândurile mele
până când nici nu mai ştiu ce vreau
de la tine
şi să-ţi iei cărţile de pe biroul meu
mai puţin Divina Comedie
pe care o păstrez
pentru că eu
ȋncă mai cred că iubirea ne ȋndreaptă pe
toţi
spre adevăr
adevărul e un compromis bizar
iar adevărul e că...
te iubesc
Doina Bârcă
Lunca
Serbează lunca revenirea mea,
cu salcia pletoasă care,
ne-acoperea cu-al ei parfum
pe malul Vedei curgătoare.
mi-e drag mirosul ei de ape
ce-mi duce gândurile-agale...
dorind să mi te am aproape
să îți presar în păr petale.
Vreau să alerg desculță–n luncă
Azi copleșită sunt de despărțire,
Văd salcia ce înflorea cândva
Iar floarea ei mă arde-n amintire.
Și-mi duce Vedea-n drumul ei
Și nostalgii și amintiri și dor,
cu viața mea,ca pe a ei cărare,
eu sunt un simplu trecător.
Dezmierdare
Parcă de-o vrajă tulburat.....
În goliciunea toamnei te dezmierd,
simțind că doruri mistice m-apasă,
Și nu știu cum să fac să nu te pierd!
Te-aș îmbrăca în soarele-amiezii,
Să strălucești lipindu-te de mine,
Ori poate-n rochie de albe frezii,
Să mă îmbăt de mult miros de tine.
M-am răzgândit : te-mbrac în curcubeul,
ce-apare ca un prețios trofeu,
când ploaia care s-a sfârșit suspină,
că nu mai e stăpână peste trupul tau….
Dar cred că cel mai bine e....
Să te descânt în cântec și iubire,
Să te prefac în dragoste și dor,
Iar când să mor, să mor din drag de tine.
Nicolae Doftoreanu
Tangou pomelnic
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
32
Balada lui C-tin Brâncoveanu
Ştefan, Nicolae, Mihai, Alexandru,
Ştefan, Neagoe, Vlad, Mircea si Dan,
Ştefan, Dragoş, Petru, Ion şi Răzvan…
Ştefan, Constantin, Dimitrie, Matei,
Vasile, Bogdan
…şi alţii ca ei !
Renumele face s-adune încoace
Pomelnicul nostru…ce duce spre crucea
Ce tace în pace!
Desprinse din gânduri,
Prenumele zace-ntre rânduri,
Cuprinse în nume ,
Şi-adesea ne duce spre soare-apune.
Deprinse de lume,
Anume purtate,
Ne spun,
înainte de toate,…
Că nu se mai poate înspre-a fi uitate!
…………………………………
Gândurile prinse-n nume
Pot fi bune la zidire
La anume mănăstire
Unde cred că se cuvine
Să cinstim fără cinism
Pe toţi cei pe care-i ştim
Înainte de-a fi…imn
Deşteptaţi-vă ROMÂNI…
pomeniţi-i pe străbuni!
Fiindc-acuma sigur ştim:
EI s-au deşteptat sublim!
Au luptat cu stoicism
Pentru noi,
Ce azi…cerşim!
Pomenim cum se cuvine
Pe toţi cei care-n vechime
Cu mijloace-aşa puţine,
Înainte de cuvinte,
Ce-au fost straşnic potrivite,
Au avut atâta minte
De-au ţinut în frâu urgia
Şi-au creat chiar ROMÂNIA?
Înainte de-a răspunde
Se cuvin iar cunoscute
Toate vechile metehne ce-au ars
Ca un foc de lemne
Când s-a ridicat vr-un vodă
Care Şi-a dorit o odă?
Nu
Nu cred că este cazul
Să rememorăm necazul!
În pomelnic pomenim…
Numai ceea ce cinstim,
Fără să fim obligaţi,…
Doar pe-acei ce-i simţim fraţi!
………………………………
Ştefan, Nicolae, Vlad,
Decebal, Carol şi Glad,
Mihai, Mircea şi Bogdan,
Alexandru, Dragoş, Dan,
Tudor, Neagoe, Andrei
Petru, Gheorghe şi Matei,
Vlad, Grigore şi Ioan,
Radu, Vasile, Şerban
Constantin cu toţi ai lui
Şi-alţii Doamne…
Că-s destui!
Tangoul arborelui genealogic
Rădăcinile noastre comune
Le arătăm la lume…prin NUME,
Pentru că noi, asemenea lor,
Urmaşi ai vechilor ramuri directe,
Avem trei:
Primul poate fi:
ŞTEFAN,
MIHAI,
CONSTANTIN,
ALEXANDRU
sau MIRCEA ,
Al doilea-l afli
În ceea ce noi denumim prin cuvintele :
CEL MARE,
VITEAZUL,
BRÂNCOVEANU,
CEL BUN,
CEL BĂTRÎN,
Al treilea şi ultimul,
Pentru a nu mai da nici o îndoială asupra
originii,
E şi cel mai sigur indicator,
Pentru că,
Oricum ai lua-o,
Toate gândurile când îl aud,
Duc spre cei ce rămân
în toate vârstele,
Cunoscuţi sub numele comun de:
ROMÂNI !!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
33
Aurora Luchian
Într-o noapte
Într-o noapte, pe tăcute,
A venit încetişor,
Trecând munţi, dealuri în cute,
Toamna cu un vântişor.
Cu hăinuţa foşnitoare,
Pastelată, lungă, şic;
Zări cerul sumbru-n zare,
Fierbând ceai într-un ibric.
L-a sorbit. Precis răcise,
Febra-l încercă uşor.
Revenindu-şi se decise,
Să adune nor cu nor.
Prudent, greieraşul Nicu,
Înspre casă a fugit,
De mână cu ăla micu,
Că se puse pe scâncit.
Cufundat ca-ntr-o visare,
Cu ochii lipiţi de geam,
Greieraşul rosti tare:
-E prăpăd! De nu fugeam,
Ploile reci, zvăpăiate,
Dezinvolte, deviate,
Ne-ar fi făcut ciuciulete,
Ţopăindu-ne şi-n plete!
Desfăcu o plăpumioară,
Apoi rupse vreascuri, poc!
Îşi culcă puiul de-o vară,
Şi făcu în sobă, foc.
Mariana Didu
despre omul frumos...
omul frumos, dragii mei,
este o mare curiozitate
care se plimbă neobosită
prin lumea asta fără hotar,
prin lumea asta nemărginită...
dacă a crescut frumos,
-omul frumos-
nestrâmbându-se de la lumea demult
strâmbată
și e un tânăr aproape săvârșit,
grabnic va merge el spre desăvârșire...
și va fi purtat de gândul neîmplinit
de a scrie autobiografia unor mari idei...
el va știi totodată, cu dreptatea lui
ce multe din gândurile altora,
din ideile și crezurile altora
se profilează în gândurile,
în ideile, în crezurile sale...
poate, negândite încă de sine niciodată,
fiindcă, el își va da măsura propriului fruct
copt,
abia la sfârșitul celei de-a doua tinereți
omul frumos, trebuie să se gândească
totodată
și la copilul-viitorul tânăr-
-care încă stă să se nască-
și, căruia, să-i împărtășească,
printr-un cuvânt înțelept, de magician,
cuvânt plin de mierea tuturor murilor
marea taină a săvârșirii și desăvârșirii
omului frumos,
când se vor întâlni, la final,
când nici nu se vor mai putea despărți
chiar dacă tânărul acum va merge mai
departe
spre alte ținte, spre alte iubiri
răvășit, sporit și săvârșit...
omul frumos e blestemat să se nască bun
să fie bun și să rămână bun !
dar nu poate rămâne infinit bun
dacă nu făptuiește,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
34
nu frământă ceva în marginea finitudinii
sale
în inima lui, în carnea ideilor ancestrale
peste trupul lui, chiar, peste moartea sa
participând, în felul lui,
la eternitatea ființei...
la frumusețe lumii acesteia mari...
s-ar putea să-l vezi nedumerit.
dar, când pleci,
e bine să crezi
că ți-ai încheiat rolul
de antepremergător...în idei...
Mihai Rujoiu
Vârtejul dragostei
Cuprinşi în vârtejul dragostei
Zilnic adăugăm trupului
Ceea ce poate îi lipsea
Să dăm speranţă visului.
Care în noapte ne invită iar
Să îi fim oaspeţi de seamă,
Să povestim din amintiri
Fără să ne fie teamă.
În jur o linişte eternă se lasă,
Ne îmbie să vedem mai clar
Unul în sufletul celuilalt,
Cum inimile ne stau pe jar.
Trupurile noastre ce emană
O mireasmă de plante aromate,
Aş vrea să te pot crede
Că mă vei iubi până la moarte.
Şi apoi prin sărutari lungi
Noi ne declarăm veşnică iubire
Şi ne dorim din toată inima
Să nu rămână doar o amintire.
Ne trezim transpirati şi goi
Unul lângă celălalt,
Cred c-am ales bine,
O iubire adevărată s-a înfiripat...
Şi dacă totuşi s-a întâmplat
Noi să ne îndrăgostim,
Atunci să mergem înainte
În fericire şi să ne iubim.
Şi în fiecare dimineaţă
Şi seara înainte de culcare
Să ne topim în sărutari
Şi să ne scăldăm în ape curgătoare.
Pe cerul înalt şi purpuriu
Stelele se prind în hora mare,
La mijloc stă luna falnică,
Iubirea noastră să fie veşnic nemuritoare
Andrei STAN
Liturgică
Acesta e sângele meu
care, pe foaia cea albă,
se varsă,
întru bucuria
zorilor.
Nu vă îndemn să-l beți.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
35
Nu vă oblig să-l ocoliți.
Spre curățirea sufletului
de praful cotidian,
faceți după cum vi-i voia
și după cum vă sfătuiește
deznădejdea!
Trei splendori
Un cântec,
la solz,
doinindu-se…
Un foșnet,
la frig,
ghiocindu-se…
Un zâmbet,
la dor,
întrupându-se…
Și cântecul
și foșnetul
și zâmbetul,
trecute de ultima
bornă a iernii,
pământul înnoiesc.
Primăvara
izbucnită în mine
e- o-mpletire de splendori:
cântec,
ghiocel
și zâmbet.
Dan Srîncenatu
Iubirea..
Iubirea-i lacrima de dor din nopţile cu stele căzătoare,
muzica sufletelor ce se ating
prin inimile pereche pârjolite
de focul sacru al pasiunii.
Iubirea-i giuvaer de preţ ,
care-l ofer iubitei-n dar
cu tandreţe şi imensă dăruire
fără a cere nimic în schimb.
Iubirea când o simt devin poet,
scriu poezia simţurilor mele,
cu ea ajung fericit
din tenebrosul infern
în eternul paradis,
aud vibraţia iubitei
în fiecare clipă din zi şi noapte.
Iubirea-ţi dă aripi nesperate
să te înalţi semeţ la cer,
un vis divin, fermecător
din care nu mai vrei
nicicând să te trezeşti.
Iubirea-i esenţa vieţii
în orice existenţă,
e dulce lacrimă de dor..
Te port în suflet
Te port în suflet şi în gând
Eşti marea mea iubire
Cu al tău chip frumos si blând
Mă fascinezi, visez la reîntâlnire
Tu eşti ducesa minţii mele
Şi mă înclin în faţa ta
Aş vrea să fiu acum cu tine
Să te sărut, să-ţi spun ceva…
Adorm cu greu cu tine-n gând
Când mă trezesc te vreau cu mine
Dar nu se poate, plâng sperând
Câ în curând ne va fi bine..
Şi cât aş vrea să ne vedem
Să fiu măcar o zi cu tine
Dar eşti departe în alt sistem
Nu poţi să fi acum cu mine…
Te port în suflet şi în gând
Tu eşti iubirea vieţii mele
Voi aştepta un semn visând
Că mă vrei în apropiere.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
36
ARDIELEANU MIOARA
Cântecul sufletului meu..
În clipe, peste clipe,
cântecul sufletului meu,
iți privește chemarea,
trandafir cu un ghimpe
ascuns într-un zmeu
pe cărarea
ursitei din nou...
nimic nu se pierde,
nimic nu-i al tău,
e șoapta iubirii-n ecou,
în unda albastrului verde,
țâșnind dintr-un hău...
Dinspre departe spre aproape...
Rod al ploii, floare de cicoare,
îmi presari amarul peste buzele flămânde,
tainică licoare,
sufletul îmi stinge, sufletu-mi cuprinde,
moare,
în înșoptirea firii, gând desculț între poeme
când mă zbat
în și dincolo de vreme...
între tăceri și umbre însetat,
fără timp,
rămân frântură
într-un nimb al altui timp,
de-n clepsidră închid zborul
și fiorul nesecat...
sunt dulce lacrimă peste amarul florii tale,
într-un sărut al Nevăzutului fuior
și gust din cel amar cu patimă fierbinte,
să-ți mor în înșoptirea clipei,
ca o tainică pecete...
doar mi-e sete...
sunet sanscrit petrecând undele
sorții în apele privirilor tale,
floare de cicoare...
Icoana veșniciei mele
pictează-n ochii tăi iubirea
și roua buzelor flămânde
iar gândul înșoptit de îngeri,
când inima îmi cântă dorul,
s-a răzvrătit în clipa descântată
de ursitoare în labirinturi
de întuneric...mă crezi,
sărutul tău nu-i decât o pasăre
de foc, lăcrimând între
metanii de lumină...
Icoana veșniciei mele
pictează-n ochii tăi și luna
reverberând în undele albastre,
cântul sufletului meu,
de s-ar uni în veșnicia
unui zbor sihastru, acum
și dincolo de timp
și dincolo de spațiu...mă crezi,
aprins-am pe altarul vechi
de piatră, în cuvântul tău lumina...
Umbrele de chilimbar,
pierdut-au vina
în nepătrunsul cer albastru,
doar pasul sfinților adoarme
îngerii din raiul nevăzut, măiastru...
și te aștept cu sânul tremurând
în noapte...dar tu nu vii
și lăcrimând mă-nchin lângă
Icoana veșniciei mele
când te pictează-n ochii mei aievea...
Invoc...
Invoc cuvântul meu din umbră
la un ceas de mare taină
pe când lină-i doar o urmă
îngemănată de la lună..
și te aștept în tremur viu
lângă gându-mi prea năvalnic,
poate-mi lași un semn zglobiu
ca în brațe să-l țin strașnic..
oare un sărut îți cer prea mult
la un ceas pierdut în seară?
tu să crezi, inima-i demult
un fuior de șoapte-n ceară...
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
37
PROZĂ
Ioşca, Sică şi Mitică (1)
Nicolae VASILE
Suntem obişnuiţi să credem că localităţile
ocupă mult mai mult spaţiu, dintr-un
teritoriu, decât se întâmplă în realitate.
Când mergi cu trenul, sau cu maşina, ţi se
întăreşte această falsă percepţie, pentru că
şoselele şi căile ferate urmăresc zonele
locuite, dar din avion poţi avea o imagine
corectă a situaţiei reale, iar, mai nou, pe
site-urile de pe Internet poţi obţine chiar
detalii.
Alexandru era în tren, tocmai ieşise din
păienjenişul de linii de la ieşirea din
Bucureşti, şi aştepta să se termine odată cu
localităţile, dorea să vadă infinitul unui
câmp şi nu fundurile curţilor cetăţenilor
din satele suburbane.
Din tren vezi cea mai urâtă parte a unei
localităţi. Dacă de pe şosea simţi cum
locatarii vor să-ţi arate ce au ei mai
frumos, din tren este ca şi cum aceleaşi
fiinţe te primesc arătându-ţi curul!
De fapt nu aceasta a fost intenţia lor, dar
pe acolo şi-au găsit loc mai toate căile
ferate, care s-au construit în urma
localităţilor, criteriul estetic fiind probabil
printre ultimele care au fost luate în
consideraţie.
Era student, tocmai terminase anul întâi, şi
fiind unul dintre cei merituoşi, dar şi
provenind dintr-o familie cu venituri
modeste, obţinuse unul dintre puţinele
bilete de vacanţă într-o tabără
studenţească, era vorba de cea de la
Izvorul Mureşului.
Tot aşteptând să apară o privelişte
frumoasă din exterior, de pe fereastra
trenului, iată că la un moment dat acesta a
apărut de pe uşă! O domişoară a urcat în
tren, s-a aşezat pe un scaun care se afla pe
direcţia pe care el avea şi cea mai bună
vedere spre exterior, aşa că putea să o
privescă fără a fi bănuit că este prea
insistent. Este adevărat că ceea ce putea
vedea în exterior scăzuse brusc în interes,
deşi abia atunci începuse să apară infinitul
pe care era dornic să-l vadă la ieşirea din
Bucureşti. De fapt urmărea un alt fel de
infinit, cel al frumuseţii unei femei!
Fata avea un corp svelt, bine proporţionat,
care ieşea bine în evidenţă prin
îmbrăcămintea subţire de vară. Faţa ei era
de o drăgălăşenie combinată între cea a
unei păpuşi, lipsită de orice grijă, şi cea a
unei studente silitoare, cu acele mişcări
calculate şi atentă la tot ce se întâmplă
împrejur. Simţea că este privită, dar părea
că nu o deranjează!
Din când în când, făcea o mişcare fină din
nas, cam de genul în care prin filme se
consideră că îl fac vrăjitoarele. Avea un
nas frumos, uşor ridicat de vârf, care prin
mişcarea respectrivă era şi mai bine pus în
valoare. Din acest motiv, Alexandru a
botezat-o, doar pentru el, Samantha.
Toate frumuseţile Carpaţilor de pe Valea
Prahovei au defilat pe la fereastra trenului,
dar nu le-a observat prea tare, interesul lui
oprindu-se pe partea de interior a ferestrei!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
38
Chiar îşi propusese să urmărească atent
traseul, despre care auzise că este foarte
frumos, mai ales că era pentru prima dată
când ieşea din zona sa natală, adică din
partea de sud a ţării. Mai târziu s-a
consolat cu ideia imobilităţii sale, când a
aflat că marele filozof Immanuel Kant nu a
părăsit niciodată localitatea în care s-a
născut!
Traseul spre Izvorul Mureşului presupunea
un schimb de tren la Teiuş. Mare i-a fost
surprinderea, dar şi plăcerea, când a
constatat că şi frumoasa sa colegă de
vagon coboară tot acolo! Cum acest
important nod de cale ferată nu este şi o
localitate tot atât de mare, la care să
coboare atâţia călători, brusc i-a venit ideia
că şi ea va schimba trenul, şi nu va rămâne
acolo, aşa că poate avea şansa să continuie
călătoria ”împreună”. Aşa a şi fost până la
capăt, adică şi ea mergea în aceeaşi tabără.
Întabără, ca în orice instituţie care reunea
băieţi şi fete, pe vremea socialismului, una
din marile griji ale administratorilor era
aceştia să nu se poată întâlni, în afara
reuniunilor organizate. Aşa că fiecare a
luat-o pe cărarea lui, căi separate de fel de
fel de garduri şi păzite de portari!
Alexandru a mers la dispeceratul de cazare
de unde a fost repartizat cu încă doi colegi
de cameră, unul student la medicină la
Târgul Mureş, iar celălalt la ştiinţe
economice la Iaşi.
Medicinistul era din Braşov, de etnie
maghiară, care venise pentru renumele
Universităţii de Medicină din Târgul
Mureş, mai ales în domeniul cardiologiei,
disciplină în care dorea să se specializeze,
iar celălalt era chiar din Iaşi, evreu, care
urma tradiţiile familiei în preocupările
economice.
După ce au avut prima discuţie în cameră,
au convenit şă-şi spună pe numele mic,
unul era Ioşca, altul Sică, iar pe Alexandru
l-au botezat ad-hoc, Mitică, cum spun
ardelenii la toţi cei din partea de sud a
ţării.
Acesta nu s-a supărat, odată că nu era
momentul şi nici locul să facă caz de
orgolii, mai ales el, singurul reprezentant
al etniei majoritare, fiind şi prima dată
când convieţuia la un loc cu colegi din alte
etnii.
Provenea dintr-o zonă în care se spunea că
în acel judeţ exista un singur locuitor de
altă etnie, şi acela era din satul său, un
austriac rămas acolo de pe vremea
războiului, care se căsătorise şi nu a mai
plecat.
Repara tot ce se strica în sat, de la ceasuri,
radio, televizoare, până la complictele şi
puternicele mecanisme de la moară.
Aşa că Alexandru era pornit pe cea mai
elevată poziţie pe care un majoritar o poate
avea faţă de un minoritar, cea de
discriminare pozitivă.
Ioşca era mai obişnuit cu acea zonă, fiind
student la Târgul Mureş, aflat destul de
aproape. Avea şi o abilitate de iluzionist.
Cea mai apreciată magie a sa era aceea de
a trece o andrea, dintr-o parte în cealaltă,
printr-un balon umflat, fără ca acesta să
pocnească. A făcut-o chiar în prima lor
seară comună. Evident că încercările
celorlalţi de a face aşa ceva eşuau din
primul moment, balonul spărgându-se
chiar la atingere!
Trei săptămâni le-a tot repetat scamatoria
fără ca ceilalţi doi, sau alţii de pe acolo, să
priceapă ce se întâmplă!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
39
Sică era obişnuit oriunde, ca oricare din
reprezentanţii etniei sale. Se simţea acasă
în orice loc unde îl ducea viaţa. Au hotărât
că din ziua următoare vor începe să
cotrobăie staţiune şi chair vecinătăţile
acesteia. Într-una din zile au stabilit să
meargă şi la Târgul Mureş, fiind cel mai
apropiat oraş mare, care merita să fie
văzut, mai ales beneficiind şi de un ghid
precum Ioşca. Au vizitat obiectivele
turistice ale oraşului, iar la final au mers să
facă o plimbare cu barca pe un lac din
vecinătate. Era un lac de acumulare
realizat prin construcţia unui baraj pe
Mureş. În jurul lacului se întindea un parc
unde la sfârşitul săptămânii veneau
probabil majoritatea locuitorilor. Parcul se
chema chiar Week end!
În timpul plimbării, luaţi de valul discuţiei,
nici nu au observat că s-au depărtat destul
de mult de parc şi că apăruseră nişte nori
înfricoşători, care prefigurau o furtună
teribilă. În scurt timp a început o ploaie
torentială. Venea o aşa de mare cantitate
de apă că nu reuşeau să o arunce cu
palmele din barcă, care dacă se umplea
risca să se scufunde. În chinurile lor de a
se echilibra au zărit undeva în apropiere o
altă barcă, unde o fată singură se descurca
mult mai bine. Ea se dezbrăcase în costum
de baie, hainele şi-le pusese într-o pungă
de plastic, şi, din când în când, sărea în apă
şi bascula barca de câte ori aceasta se
umplea. Chiar se distra privind spre cei trei
băieţi care se luptau cu natura golind barca
cu palmele. Ei chiar dacă vroiau să facă ce
făcea ea, n-ar fi putut, pentru că Alexandru
nu ştia să înoate.
Când barca fetei s-a apropiat suficient de
mult de a lor, a recunoscut-o, era
Samantha! I-a întrebat de ce nu preiau
metoda ei, că altfel riscă să scufunde
barca. Când ceilalţi au arătat spre cel care
nu ştia să înoate, fata a făcut un gest de
forţă neaşteptat. L-a tras pe acesta în barca
ei, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce.
A tras barca la mal, la una din multele
grădini aşezate de-a-lungul râului, cu ieşire
direct la apă, pe care unii reprezentanţi ai
protipendadei locale şi le permiteau. Unele
din acestea aveau şi o baracă, un cort, sau
chiar o mică cabană, după cum îşi
permitea fiecare dintre proprietari. Cea la
care au tras ei era dintre cele mai bine
făcute. Fata a sesizat mirarea pe figura lui
faţă de tot ce se întâmpla! Nu a făcut mai
multe comentarii, decât acela că grădina şi
barca sunt ale tatălui său, care era inginer
constructor. Era mult mai preocupată să
găsească ceva îmbrăcăminte uscată pentru
amândoi. Pentru ea a fost mai simplu, era
ca la ea acasă, mai greu a fost pentru el,
pentru care a trebuit să combine ceva de
ale ei cu de ale tatălui său!
Alexandru asista buimac la tot ce i se
întâmpla! Nu-i venea să creadă! Acea
frumuseţe de fată, care l-a încântat pe tot
drumul, la venire, era acum îngerul său
păzitor şi se comporta cu el ca şi cu cineva
foarte apropiat! După ce toate de primă
necesitate au fost făcute, ea a fost cea care
a spart gheaţa.
- Sunt de aici, m-am născut şi am
făcut şcoala, inclusiv liceul, în Târgu
Mureş. Apoi, părinţii s-au despărţit,
tata a rămas aici, dar este mai mult
pe drumuri, lucreză în construcţii.
Mama este profesoară şi s-a mutat în
localitatea natală, pe undeva pe
lângă Ploieşti. Eu sunt studentă la
Braşov, ca să fiu cumva între cei doi,
pe care îi vizitez de câte ori pot. Fac
facultatea de sport, specialitatea
tenis de câmp. Când eram la liceu
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
40
am făcut canotaj şi înnot, chiar pe
acest lac.
- Acum îmi explic obişnuinţa cu care
v-aţi comportat în toate cele
întâmplate azi, a căutat să intre în
discuţie Alexandru.
- Hai să ne spunem pe nume, interveni
ea ferm, nu are rost să ne
formalizăm atât! Pe mine mă
cheamă Ramona, iar pe tine
bănuiesc că Mitică, după cum îţi
spuneau colegii în barcă!
- Nu, este un nume dat de ei aseară în
tabără! Aşa spun ardelenii la toţi cei
din sud! Nu mă supără! Numele real
este Alexandru.
- Îmi place mai mult numele real!
- Şi eu te-am botezat pe tine când te-
am admirat atâta în tren!
- Cum? Zi, zi, zi repede, a intervenit
ea nerăbdătoare.
- Îî..., Samantha, i-a spus el după o
ezitare introdusă special pentru a
exploata nerăbdarea ei. Era prima
dată când ea părăsise acea siguranţă
de sine şi devenise mult mai
feminină, mai caldă.
- Ah... , îmi place mai mult decît
numele meu! Aşa să-mi zici de acum
încolo! De ce te-ai gândit la acel
nume?
- De la un serial de televiziune. Era
acolo o vrăjitoare, foarte frumoasă,
pe care o chema aşa, şi care printr-o
simplă mişcare a vârfului nasului
obţinea tot ce vroia. Mi-s-a părut
mie că, în tren, uneori, făceai acest
gest!
Alexandru aprecia că era cazul să se
prezite şi el, după ce ea îşi prezentase toate
gândurile ei aşa de deschis.
- Eu sunt din sud, din Dâmboviţa, dar
cea mai mare parte a copilăriei şi
adolescenţei mi-am petrecut-o prin
spitale, în urma unui accident la
picior, de la fotbal. Părinţii sunt la
ţară. Acum sunt student la
Politehnica din Bucureşti. Nu ştiu să
înnot, nu am carnet de şofer şi în
general am un fel de rău de
transport. Nu-mi place să călătoresc!
- Cred că altceva faci, sau o să faci,
foarte bine, dacă eşti atât de
neajutorat la atâtea lucruri obişnuite,
pe care le spui şi ţi-le asumi cu atâta
seninătate, zise ea cu gândul de a-l
ajuta să depăşescă momentul de
sinceritate.
- Mulţumesc pentru tot ce ai făcut azi
pentru noi pe lac, şi în mod special
pentru ce ai făcut pentru mine. Fără
ajutorul tău, nu ştiu ce s-ar fi putut
întâmpla!
- Hai, să pregătim plecarea, nu o să
stăm aici tot timpul. Mergem la
apartamentul lui taică-meu, acolo
unde am copilărit. Una dintre ţintele
venirii mele aici a fost să-i fac o
curăţenie generală, printre
activităţile din tabără, la care am de
gând să particip, că doar am şi eu
dreptul la puţină distracţie!
Samantha era cu maşina lui taică-său. Au
încărcat totul în maşină, inclusiv
îmbrăcămintea udă, şi au plecat la bloc,
unde aveau tot ce le trebuia. Ea s-a
preocupat să găsească ceva din care să facă
o mâncare, în timp ce el şi-a întins
lucrurile la uscat.
- Vrei să fac o cafea, până o să fie
gata mâncarea?
- Îî..., da..., este încă ceva obişnuit ce
eu nu practic! Nu obişnuiesc să beau
cafea, dar o să încep acum cu tine....
- Doamne..., parcă eşti un nou născut!
Mă fascinezi, dar mă şi intrigi
totodată! Eşti un tip cu totul
deosebit!
-
A făcut cafeaua, pe care au băut-o
împreună, în bucătărie, ea făcând o serie
de alte treburi în paralel, iar el, atent la
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
41
cafea, dar cu gândul de a căuta nişte
cuvinte potrivite pentru a-i lăuda gustul.
Evident că ea nu aştepta de la el o
apreciere de profesionist, dar a fost
încântată de cele câteva vorbe alese din
parte sa. Oricum intrase în istoria lui, era
femeia cu care el băuse prima sa cafea! A
urmat mâncarea, unde se dovedea că fata
are îndemânarea necesară.
Au mai schimbat o serie de opinii despre
viaţa de student din Braşov şi de la
Bucureşti, după care, tot ea, a propus un
program pentru zilele viitoare. Urma să
mai stea o zi în oraş, pentru că a doua zi
avea programat să facă ceva ordine şi
curăţenie prin apartamentul unde tocmai se
aflau, iar apoi vor merge, cu maşin tatălui
său, în Tabăra de la Izvorul Mureşului.
Alexandru nu avea nimic împotrivă, era
mai plăcut timpul petrecut cu ea decât cu
colegii de tabără. O singură grijă avea, ca
sesizând absenţa sa, să nu-l declare pierdut
autorităţile de acolo. Pe vremea aceea nu
erau telefoane mobile şi comunicarea se
făcea destul de greu.
Între timp se făcuse târziu şi l-a invitat să
se ducă la culcare într-o altă cameră,
rămânând ca ea să doarmă în camera sa
din copilărie, făcând către el un
comentariu, că este convinsă că mai sunt şi
altele pe care nu le-a făcut până acum, dar
că are tot timpul.
Când au ajuns în tabără, colegii lui de
cameră nu mai conteneu cu apropo-urile
referitoare la ”răpirea” sa, regretând, în
glumă, faptul că au învăţat să înnoate în
copilărie!
- Aşa este în democraţie, zise Ioşca, între
glumă şi seriozitate! Majoritarii profită, iar
minoritarii se uită, cel mult comentează!...
- Las-o baltă, i-a întors-o Alexandru,
sunt unele lucruri la care nici democraţia şi
nici majoritatea sau minoritatea n-au nicio
importanţă!..
Divinitatea nu lucrează cu metode
democratice!...
Au petrecut un sejur excelent, care le-a
rămas în amintire, şi a constituit totodată
un punct de pornire a unor relaţii de lungă
durată.
Samantha a devenit antrenoare de tenis, în
străinătate, Ioşca a devenit un renumit
medic, într-un judeţ cu populaţie majoritar
maghiară, Sică a devenit conducătorul unei
instituţii economice în acelaşi judeţ, iar
Alexandru, conducătorul unei instituţii
economice de importanţă mare, la nivel
naţional.
Va urma
Rodica Magdan
SPINI
Acum , la maturitate, îmi aduc aminte
cu duioșie de părinții mei, chipuri blânde,
purtând, parcă și crucile noastre, ale
copiilor, pe cărarea abruptă a încercărilor.
O întâmplare, de la munte, mi-a rămas
întipărită adânc în memorie,- o amprentă
nevăzută, ce mi-a însemnat sufletul într-un
mod înălțător, ca o atingere de înger.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
42
Într-o vară, când aveam vreo șapte ani, am
plecat din Sinaia spre Vârful cu Dor, cu
părinții și sora mea mai mare. Ne călăuzea
vărul meu, Viorel, student atunci, care
crescuse în acele locuri și ne invitase la o
drumeție mai lungă. Ne însoțea și prietena
lui de atunci.
Ne îmbrăcasem ca pentru o plimbare, căci
Viorel, om al muntelui, ne încredințase că
drumul e ușor, cu pante line și mergând cu
pas normal, vom ajunge într-o poiană de la
poalele Vârfului cu Dor, cam în două ore.
Ne îndruma pe poteci știute doar de
oamenii locului, astfel că drumul era mai
frumos decât ne așteptam, printre brazi și
stânci albe, acoperite de mușchi.
Aerul tare era încărcat de mirosul proaspăt
de clopoței de munte, de rășină și de ace
de brad, umede încă de aburul dimineții.
Printre crengile arborilor falnici, se
strecurau razele încă timide ale soarelui, ca
niște fâșii aurite, pline de promisiuni.
Ne-am oprit să măncăm într-o poiană
verde, din multele pe care le străbătusem.
Umbra arbuștilor din jur era caldă și
primitoare, ciripitul păsărilor ne aducea în
suflet o vibrație plină de bucurie, iar cerul,
deasupra noastră, părea o pânză alburiu-
albăstrie, piezându-se în depărtări.
Vărului meu, Viorel, i-a venit dintr-o dată
ideea să mergem până la Babele, pe
platoul plin de stânci mari, ciudate și
misterioase, prin forma lor. Îl cunoștea pe
cabanierul de acolo și ne-a spus că am
putea să ne odihnim câteva ore la cabana
Babele. Știa bine cărările care scurtau
drumul și astfel, pornirăm cu toții spre
locul atât de frumos și căutat de turiști.
Drumul nu era prea greu, chiar dacă uneori
urcam pante destul de abrupte. Colțuri de
stâncă formau un fel de trepte, pe care
urcam mai ușor, ținându-ne de tulpini de
plante și smocuri de iarbă, crescute
împrejur.
Mergeam de peste o oră, când cerul s-a
întunecat și un vânt rece ne prevestea
schimbarea vremii.
Trebuia să ne grăbim, căci era mai lung
drumul de întoarcere, decât porțiunea din
ruta rămasă până la cabană.
Crengile fremătau cu un foșnet surd în
jurul nostru, iar conurile de brad, căzute pe
jos, parcă se ascundeau sub ierburi,
căutând să se adăpostească de vuietul
naturii răvășite.
Începu să picure cu stropi mari, care
cădeau cu zgomot pe pământul acoperit cu
frunze, ace de brad și pietre.
Mergând printre pomi, eram cumva apărați
de frunzișul, care forma un fel de copertină
deasupra noastră.
Dar curând cerul începu să toarne din
albiile sale torente reci și dese, udând totul
în jur.
Mama a scos din bagaje pelerine subțiri ,
din nailon, pentru mine și sora mea.
Ceilalți s-au acoperit, fiecare cu ce a avut:
umbrele, hanorace din fâș, glugi, pungi de
plastic.
Apa începu să curgă cu repeziciune pe
pantele înclinate, astfel că a trebuit să
mergem pe cărarea obișnuită, nemaiputând
să scur-tăm drumul prin lateral.
Eu cu sora mea, aveam în picioare șosete
și săndăluțe de vară, care se udaseră, dar
nu simțeam încă răcoarea ploii de munte.
La un moment dat, tata, ca să ne
încurajeze, și-a scos pantofii și ciorapii, și-
a suflecat pantalonii până la genunchi și
mergea desculț, înaintea noastră, a
copiilor.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
43
-Ce bine e! –ne spunea el. Apa de ploaie
face bine la picioare, e destul de caldă!
Și călca pe rocile ude, țopăind ușor,
făcându-ne să râdem. Tot uitându-ne la el,
cum sare peste pietre și alunecă într-un
mod caraghios pe pământul ud, părându-
ni-se că glumește cu noi, am uitat de
picioarele noastre ude. Oricum, noi eram
mult mai apărate de șosetele, chiar ude și
de talpa sandalelor, decât era tata, desculț.
În fața noastră ploaia așternuse o perdea cu
fire dese, țesând printr-o ceață, ca un abur,
șiroaie alburii.
Străbăteam această perdea udă cu capul
aplecat și ochii între-deschiși, avându-l în
fruntea grupului pe Viorel.
El deschidea drumul și ne spunea că nu
mai e mult.
Vedeam în fața mea, pe potecă, picioarele
goale ale tatălui meu, iar pielea lor părea
de un alb-străveziu, cum au oamenii de la
oraș, neobișnuiți să umble desculț. Dar
această priveliște îmi dădea siguranță și
mă încuraja, îmi dădea putere să înfrunt
frigul și apa rece a ploii, care-mi îngheța
picioarele.
Poteca părăsi pădurea și văzurăm, printre
picăturile care se răreau, pietrele gigantice,
pline de taine ale Babelor. Se aflau cam la
200 de metri în fața noastră, pe un platou,
de pe coama muntelui. Cabana se zărea în
spatele lor, puțin spre dreapta.
Tata se întorcea mereu spre noi, copiii,
care veneam mai încet, cu mama și
prietena lui Viorel.
-Haideți, ne încuraja el, mai avem foarte
puțin și ajungem la căldură!
Norul de ploaie și vântul stârnit din senin(
cum se întâmplă la munte) răcorise aerul și
simțeam frigul pătrunzându-ne prin haine.
*
Ajunși la cabană, ne-am adăpostit într-o
cameră, care era dormitorul cabanierului,
celelalte încăperi fiind deja pline de
oameni veniți de pe munte.
Mama ne-a schimbat de hainele ude, iar
tata a comandat ceai fierbinte cu puțin
rom.
Eu cu sora mea, ne-am încălzit repede,
înfășurate în pături.
Stăteam pe pat, rezemată de o pernă mare
și atunci am văzut picioarele tatălui meu.
Erau vinete, iar tălpile erau pline de sânge.
Le pusese pe un mic prosop și începuse să
le șteargă cu apă oxigenată. Observând
privirea mea îngrozită, s-a mutat dincolo
de pat.
Am ațipit câteva minute, cred, în care l-am
visat pe tata alergând prin niște tufișuri
pline de spini, ca să ne facă loc nouă,
fetelor lui, să călcăm pe o potecă netedă și
moale.
Când m-am trezit, am înțeles că mersul lui
desculț, prin ploaie, pe stâncile ascuțite ale
muntelui, a fost ca alergatul prin spini, din
visul meu. El ne-a încurajat, ne-a făcut să
râdem, să uităm de frig și astfel, într-o notă
optimistă, să învingem răceala care ne
pândea.
Pe drumul de întoarcere la Sinaia, când
ploaia s-a oprit, tata a mers lângă noi,
încălțat cu pantofii. Nu l-am auzit nici o
clipă văitându-se că-l dor tălpile rănite și
nici nu l-am văzut șchio-pătând.
Cred că a strâns din dinți și s-a comportat
normal, ca să nu ne întristeze cu suferința
lui. Și atunci am învățat una din primele
lecții ale vieții: pentru un părinte iubitor
nici un sacrificiu nu e prea mult, purtând,
răbdător și tăcut, o coroană cu spini,
mântuitoare.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
44
Lilioara Macovei
DOAMNE, DĂ-MI VIS!
Şi iarăşi apare pământul despicat. Mă
lovesc de pereţii lui plini de denivelări
colţuroase gata puse pe spargerea
creierului şi-mi ajunge inima pe limbă.
Rostogolirea în hău o fac pentru a nu ştiu
câta oară, nu din dorinţa mea şi de fiecare
dată pornirea înspre acolo este aceeaşi,
fără a avea vreun strop de năzuinţă în a
încerca durerea în singurătatea nopţilor. În
amintirea unei fericiri evident relative, mă
cufund tot mai adânc într-o durere tot mai
inconfortabilă. Nu ştiu remedii, nu cunosc
direcţii, nu văd soluţii, nu pot aproape
nimic deşi, mi-aş dori aruncare din fundul
abisului.
Nu ştiu dacă starea asta de raţiune mă
purifică, dar chiar şi aşa de-ar fi, este greu
drumul, mi-ajunge fruntea în pământ şi-mi
pare că nu există cer. Am teamă că florile
în vară nu vor avea miros şi nici culoare şi
cum să fie frunzele arse de idei?
Nu vreau să cred că pământul va continua
să se deschidă la fiecare pas făcut în
noapte. Întristarea înăbuşită şi insistentă,
nu mai este suportabilă şi aşezată pe
margini terestre plâng în voie, simţindu-
mă zdrobită aşa cum în mod conştiincios o
face şi timpul.
E-adevărat că amintirile se pierd în timp,
dar oare durerile vor fi nimicite de vreme?
Îmi ţin capul în palmele ude şi-mi
destăinui tristeţea în liniştea nopţii ca şi
cum odihna nu mi-o mai primesc de
nicăieri.
-Dar, de ce să port toate acestea în taină,
crede cineva că povara este mai uşoară?
- Recunosc că sunt mută, dar parcă de prea
mult timp.
Amărăciunea mă preface întrun om sfâşiat
şi în neputinţe mă las pradă ei. E-adevărat
că şi plânsul ajută la transformarea unui
om integru într-o epavă şi recunosc că îmi
înşel gândurile.
Îmi vreau liniştea de dinainte, dar nu cea
prevestitoare furtunii, nu cea compusă
temeinic pe absenţă şi vid, pe deşertăciune
şi tăcere.
- Ştii ceva despre liniştea morţii sau cea a
vieţii superioare?
- Doar puţin! Aş vrea să ştie cineva, dar nu
ştiu cine, că fiinţele unite într-o mare
iubire, care trăiesc ceva atât de profund şi
care este inexplicabil prin cuvinte sau
gesturi armonia perfectă fiind completă, se
simt indiferent ce lume le desparte.Am
vrut să prind clipa şi amintirea ei se
depărtează, iar dorul este cel care arde
până şi speranţa revederii din viitor, atunci
unde va să fie. Mă readun şi răstălmăcesc
cuvintele când tocmai are loc tropote
intense în inimă. Cumplit este că în toate
se văd urme ale amintirilor şi tot din
autoamăgire pornesc într-o visare care mă
îmbată şi uit de mine rătăcind în timp.
-Oare sunt de ajutor în existenţa mea
prezentă? Neştiind prea multe despre mine
acum, cer ajutor şi vă rog să fiţi sinceri cu
argumentele. Amalgamul din capul meu
tronează încă triumfător, dar presimt că nu
va dura mult...ah! Evident că am spus o
mare minciună, evident că mă simt
epuizată şi descompusă, evident că nu
împărtăşirea suferinţei mă întăreşte, dar
măcar în amintiri are loc întâlnirea cu ea.
Zbuciumul mă devorează şi pulberile
rămase nu mai formează iniţialul contur, ci
mereu este altceva, o violentă rană, un
infernal gând, o realitate crudă, o
atmosferă tristă. Ochii au făcut pact cu
inima, vor să plângă ea, fiindcă lacrimile
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
45
lor sunt prea fierbinţi chiar dacă săraca,
ştie că riscă să fie arsă.
-Inăspreşte-te, inimă!
Adevărat că îmi trebuie un vis ca să suport
realitatea!
Îmi unesc palmele ca înainte de orice
rugăciune, îmi aplec fruntea spre pământ
neluând în seamă cum se rostogolesc
lacrimile şi rostesc în sinea mea:
- Doamne, dă-mi vis!
- Unul sau două?
- Cred că două. Unul să pot înfrunta
realitatea şi unul unde să mă întâlnesc cu
ea.
- Dar dacă primeşti unul în care o vezi pe
ea, o să înfrunţi mai uşor realitatea?
- Nu ştiu, dar te rog, dă-mi-le, mai des!
Nu am uitat că Sfântul Ioan Gură de Aur
(347 – 407) spunea aşa: "Adu-ți aminte că,
nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele
văzute, cerul și pământul, oamenii și
lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu
trupul și cu sufletul, că puțin necaz te
tulbură pe tine, puțină durere te arde pe
tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine.
Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de
viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a
te muta de aici, și, sus, înlăuntrul porților
cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a
pururi să petreci. "
…dar dacă, mi-e dor de ea, ce să fac,
Doamne?
Lenutza Prohnitschi
Premiul II la Festivalul-Concurs naţional
„Bogdania”, 2013
Suflet de poem
L-am ştiut dintotdeauna nefericit. L-am
cunoscut de când simţea cuvintele
zdrobindu-l, încercând să le dea afară plin
de iluzii, rănit de vise, uzat de dorinţe. E
trist fiindcă lumea a uitat să-l înţeleagă. L-
a găsit cândva în cărţi, i-a furat nemurirea
şi a rămas searbădă. I-a dar lacrimile,
dragostea şi câteva bucăţi de ciocolată. L-
am văzut convertindu-se într-o proprie
religie a cuvintelor... sau a necuvintelor,
luptând după nu ştiu câte lucruri de unde
se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit.
Tot în război a învăţat să muşte. Mi-a
lăsat buzele rănite când n-am ştiut să-i
spun dacă l-am simţit cândva fericit. N-a
fost. Niciodată.
S-a zbătut încercând să schimbe lumea
prin cuvinte, să creeze stări, să aducă
zâmbete. S-a chinuit să înveţe iubirea,
când poate n-ar fi vrut niciodată să ştie cât
de tare doare. Cu dragoste de mână a
câştigat o singură bătălie, dar a pierdut
războiul, rămânând cu aripile împuşcate şi
cu inima frântă.
Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu
mai ştie să creadă în iubirea din poveşti şi
lumea l-a dezamăgit de atâtea ori? Poate...
va mai găsi pe cineva care să-l iubească şi
pe el.
Sufletul meu are aripi, visează, vine din
vară şi se numeşte Poem. A rămas copil.
Al tău cine e???
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
46
Cătălin ACATRINEI
Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE!
Moartea. Urăsc moartea! Ne îmbolnăvim
de ea de când ne naștem și ne lasă în pace
abia după ultima suflare. Dar mai dureros
decât propria moarte e trecerea în neființă
a celor dragi. Știi că va veni o zi în care
apropiații vor pleca de lângă tine și te vor
lăsa baltă, încât în clipa următoare ai lua
ștreangul și ți-ai îmbrățișa gâtul trupului
tău de lut uitat de vreme, dorind să pleci cu
ei. Azi e înmormântarea bunicii. Cea mai
tare bunică de pe planetă astăzi mă
sfidează din sicriul ei de mii de dolari. Cea
mai tare bunică, care glumea când venea
vorba de moarte zicând că în curând își va
închiria ultima garsonieră și va scăpa de
noi, astăzi se bucură de noua ei achiziție
imobiliară. Ce enervantă e moartea; te
lovește, îți ia comorile sufletului și îți lasă
un gust amar. Oare există cineva, care să fi
înfruntat și biruit moartea? Bunica spunea
că doar Hristos! E clar: moartea nu joacă
corect. Ea face regulile, ea are rolul
principal, ea are ultimul cuvânt. Dar cum
ar fi să aibă doar primul cuvânt în cea mai
tare întâmplare din istoria existenții mele?!
Care este numele meu? Matei Liam
Miculescu. Cine sunt eu cu adevărat? Ăsta
e un secret pe care dacă l-aș ști, l-aș spune
tuturor! Trăiesc de când mă știu în New
York, orașul suprem al secolului XXI.
Trafic infernal, clădiri ce zgârie cerul, nu
norii, reclame hologramice, roboți care
vând, mătură, conduc, dădăcesc,
construiesc și slujesc oameni. Cu o singură
mișcare de deget, în acest oraș poți fi
regele propriului tău regat. Bine, cu o
condiție: să ai bani în buzunar să-ți poți
permite atât de multe, cum am eu. Mereu
am fost ținut departe de trecutul familiei
mele. Părinții, avocați de seamă în Baroul
din New York, nu au avut timp niciodată
să stea cu mine, d-apoi să-mi povestească
istoria unui neam. Bunica era singura mea
scăpare, era singura persoană care mi-ar fi
făcut toate poftele, mai puțin una: să-mi
spună cine suntem și de unde venim. În
schimb, când o întrebam, mereu ofta, își
strecura mâna pe obraji să-și poticnească
lacrimile și apoi, cu glas stins, îmi zicea că
voi ști cândva mai mult decât știu toți
ceilalți. Asta mă facea să mă simt mândru
și important, dar totul s-a dovedit a fi doar
o minciună.
Mă bucur că a reușit bunica să mă vadă
absolvind Facultatea de Istorie Universală
a Universității Harvard. Era tot ce-și mai
dorea înainte să treacă în neființă. Totuși,
drept să spun, știam că bunica nu a murit
împăcată nici după ce m-a văzut absolvent.
Suferea de ceva mai puternic decât
cancerul de col uterin pe care îl avea de
doi ani și mai straniu decât gândul la
sfârșitul propriei vieți. Oare ce sau cine
mi-a omorât odorul? Află că aveam să știu
în curând, căci Ana Miculescu, nici la 2
metri sub pământ nu avea de gând să tacă.
II
Telefonul sună în disperare. Degeaba ai
casa plină de roboți dacă niciunul nu e în
stare să oprească un apel zgomotos ce îmi
tulbură dimineața de sâmbătă. Halal
tehnologie! Unde o fi telefonul ăla?!
- Da mamă, spune!
- Scumpule, vino până la casa de pe
Manhattan. Azi a venit avocatul bunicii
tale și a deschis testamentul ei.
Bineînțeles, a lăsat totul tatălui tău, nici nu
avea cui altcuiva să-i lase, însă a lăsat și
pentru tine o scrisoare.
- Ce scrisoare?!
- Nu știu, Liam! Pe plic scrie „Pentru
dulceața ochilor mei, cel mai deștept nepot
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
47
din lume, Matei”, iar mai jos „A fost odată
ca niciodată adevărul!”. Ce adevăr, Liam?!
- Mamă, vin urgent! Mă îmbrac acum și
vin!
Închid telefonul fără să mai las drept de
apel mamei și sar din pat cu o bucurie de
neimaginat. Afară New York-ul clocotea.
Oră de vârf. La naiba. Manhattan-ul e la
șapte străzi distanță. Dacă aș iubi sportul,
ar fi o nimica toată, dar de unde, nu mi-a
plăcut mișcarea, mi-a plăcut istoria. Mă
arunc în fața primului taxi, care îmi iese în
cale. Sunt nebun, știu asta. Bine că avea
frâne bune, altfel o prindeam pe bunica din
urmă. Ce glume proaste am azi! Urc în
grabă și gâfâind zic mai mult silabisind
„Man...Manhattan, te...te rog!”. Un sfert de
oră a durat călătoria. Cică taxiuri rapide.
Un sfert de oră, douăzeci de dolari și iată-
mă ajuns în cel mai luxos cartier din
renumitul New York.
- Bună mamă! Unde e scrisoarea, unde e
plicul, vreau să-l văd.
- Liam, dragă, ce te-ai grăbit așa?! Nu fuge
nicăieri scrisoarea.
- Unde e?! Vă rog, am nevoie de scrisoare.
Urgent!
- Uite-o pe masă. Cum a avut grijă bunica
să lase tuturor câte ceva. Săraca de ea! și
începând să plângă, mama arunca din când
în când câte un ochi spre avocatul deloc
intimidat de gestul teatral ce se întâmpla
sub ochii lui. Mama nu prea a iubit-o pe
bunica Ana și nu am înțeles niciodată de
ce. Mă ținea departe de ea sub pretextul că
„are și bunica treburile ei”.
Luând scrisoarea în mână, tata, încercând
să o potolească pe mama să nu mai plângă
îmi întinde un plic îmbătrânit de vreme,
dar păstrat cu sfințenie în caseta cu
testamentul bunicii. Tremur tot și nu
înțeleg de ce. E doar o bucată de hârtie,
nimic mai mult. Dar dacă e ce cred eu?
Pun mâna pe plic, analizându-l din toate
unghiurile. Sar deodată în picioare zicând
„Ăsta e!” și ies în clipa următoare pe
terasa cu magnolii a casei. Cu o oarecare
frică să nu fiu dezamăgit de conținut,
deschid plicul. Simt că îmi sare inima din
piept. De ani întregi aștept clipa aceasta,
de ani întregi visez cum cineva îmi va
răspunde la unica mea întrebare: cine
suntem noi, familia Miculescu? Niciodată
nu am simțit că sunt american, că a mânca
hamburger și hotdog, a lucra într-un birou
cât o cutie de chibrituri și a-mi îneca serile
într-un pahar de whisky e menirea mea.
Bunica spunea că mă înțelege perfect și că
într-o zi voi afla unde îmi este locul. Dacă
azi e acea zi?! Dacă acest răvaș îmi va
schimba viața?! Ce mă fac?!
Într-un final scot scrisoarea din plic și mă
apuc să citesc pe nerăsuflate paginile
scrise cu multă migală. Să-mi rezolv
enigma cu ajutorul unei scrisori – ce clișeu
ar fi.
III
Dragul meu Matei,
Dacă citești această scrisoare
înseamnă că am căzut pradă morții, că
nenorocita s-a gândit în sfârșit să mă ia și
să-mi dăruiască cel mai de preț dar al ei:
liniștea. I-a fost greu să mă găsească, căci
de ani de zile m-a pierdut și m-am pierdut
și eu sub patina timpului. O aștept în
fiecare ceas din zi și noapte să despartă
sufletul meu sfărâmat de soartă, de trupul
ce mi-e lagăr parcă de veacuri, să mă
pedepsească că mi-am vândut ființa pentru
cele lumești, chip de străin luând.
Durerea mea e nesfârșită, așa cum e și
duhul omului. Mă mint frumos că o să fie
bine, că voi reuși să-mi alin chinul, însă
toți doctorii din lume n-au leac pentru
suferința mea. Eu sufăr de ceva ce doar
Dumnezeu, neamul meu și tu poți înțelege,
sufăr de dor. Sufletul meu a rămas pe
dealurile cu verzile și proaspetele pajiști
însorite, în biserica cu turnurile ascuțite
mereu mângâiate de soarele mândru și
vesel, precum oamenii locului din țara
mea. Deși Sophie, mama ta, m-a pus să jur
că nu-ți voi spune niciodată povestea vieții
mele, nu pot să nu mă spovedesc ție,
singurului meu nepot, pe care îl iubesc
până la Dumnezeu și înapoi.
M-am născut la apusul soarelui, într-o zi
de duminică, de Sfântul și Dreptul Iov, pe
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
48
6 mai 1973, pe când veneau vacile de la
cireadă, după cum mi-a zis mămuca. Eram
al treilea copil și prima fată din familie,
fiind considerată binecuvântarea familiei,
deoarece mama se ruga neîncetat să aibă o
fată, cu toate că legile firii puneau hotar de
netrecut.
Dar Dumnezeu poate câte vrea, așa
că am apărut pe lume în brațele unor
părinți îmbătrâniți de vreme și privită ca o
minune de frații mei buni deja de-
nsurătoare. Satul nostru de pe malul
Prutului era cel mai frumos loc din lume.
Mamaia, bunica mea, îmi povestea că
odinioară acolo a fost grădina Raiului și
după au mutat-o îngerii dincolo de nori,
însă Dumnezeu încă mai umblă prin sat ca
să-și admire minunățiile făurite la
începutul lumii și să mai plângă când
copiii ca mine nu stau locului.
Mi-aduc aminte și acum de prima zi când
am mers cu maica la câmp, la frații mei
mai mari și la tata, ce munceau în țarină de
cum se făcea lumină. Mama, strașnică
femeie. Se trezea cu noaptea-n cap de
încălzea cuptorașul din ogradă și punea
mâncarea pe foc, dădea drumul la
lighioane, adăpa vacile, le dădea tain și le
ghiontea la cireadă, apoi caii, rupea din
bălării buruian la porci și venea apoi cu un
braț de strujeni pe care-i punea la
picioarele vetrei.
După ce mâncarea era gata și toate de prin
curte puse în rânduială, mă trezea pe mine,
mă îmbrăca curat și mă îmbia să mănânc.
Cât eu întingeam de două ori bucata de
turtă coaptă pe plită în lapte, ea înhăma
caii, căra blidele cu mâncare în coșul
căruței și cu Dumnezeu înainte! Biata
mamă, s-a prăpădit de mulți ani, să-i fie
țărâna ușoară!
Elena Adomnicăi, după numele de fată și
mai apoi Ileana lui Gheorghiță Anton,
mama a fost în tinerețile ei cea mai
frumoasă mândră a satului. Torcea cel mai
bine, gătea bunătăți de se minunau toate
muierile din sat ce poate să iasă din
mâinile dibace ale unei fetișcane și nu în
cele din urmă, dansa de tremura pământul
sub opincile ei. Când ieșea la horă, toți
băieții erau împrejurul ei. De oftică, într-o
duminică, Mărioara Budeanu, fata
primarului, a blestemat-o cum că face vrăji
să o placă feciorii. Atunci mama s-a aprins
de mânie și înfingându-și mâna în părul
plin de flori al Măriucăi, a bătut-o de se
vorbea și când eram eu mititică de
„nenorocire”. Pe tata l-a cunoscut la câmp.
El lucra pământurile lui Adomnicăi și se
bucura de fiecare dată când se apropia
vremea secerișului pentru că i se lumina
fața văzând-o pe Elena lui cărând
străchinile cu borș de cartofi dres cu
smântână. Borș cu cartofi ducea mama la
câmp și în ziua în care m-a luat și pe mine
pe ogoarele familiei.
Drept să-ti spun, Matei, nicăieri mâncarea
nu-i mai bună ca pe deal. Pe un ștergar
curat de bumbac, mama puse oalele ce
frigeau și abureau aerul răcoros al
dimineții de primăvară. Apoi punându-și
pestelca, scoase dintr-un alt ștergar
mămăliga galbenă precum soarele ce ne
ardea la toți creștetul, făcu o cruce mare
peste ea și rupând un fir de ață din ie, tăie
perfect mălaiul. Imediat cum au văzut-o,
Vasile și Ion au și înșfăcat câte un boț de
mămăligă, mâncându-l pe nerăsuflate. Eu,
de pe o coadă de sapă priveam în jur. Cât
pământ! În depărtare se zăreau ici-colo
oameni cum mișcau brațele puternice și
loveau țărâna, aceasta sărind în jurul lor.
La marginea tarlalei, caii se mișcau agale,
aplecând capul din când în când în
conovățul îndesat cu lucernă. Deși aveam
doar cinci ani și câteva luni, știam de
atunci că-mi va lipsi cândva harul ce
sălășluia pe acele meleaguri.
Anii au trecut, iar eu am crescut spre fala
alor mei, care nu-și mai încăpeau în petic,
când vedeau băieți în jurul meu. Mama îmi
prindea mereu la mână un fir roșu ca să nu
mă deoache feciorii sau țațele ce una-două
spuneau: „Bată-te norocul să te bată Ano,
că ești toată mă-ta-n picioare!”.
Odată fată mare, privilegiile creșteau. De
pildă, de-acum puteam sta în biserică în
partea femeilor și nu în pridvor, unde
ședeau copiii. La noi în sat biserica era în
fiecare duminică și sărbătoare plină de n-
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
49
aveai unde să arunci c-un ac. Tot norodul
se ruga pentru același lucru: să fie sănătoși
și pământul să dea rod bun și îmbelșugat.
Numai fetele bune de măritat se rugau ca
nu știu care tânăr să le fie sortit.
Într-un an Dumnezeu și-a revărsat mânia
peste noi, moldovenii, și a legat cerurile,
încât nicio picătură de apă nu scălda
pământul uscat de vremea secetoasă. Popa
Adamachi nu mai știa ce să facă și a cerut
ajutor de la mai marii bisericii să trimită
degrab‟ moaștele Sf. Cuvioase Parascheva
de la Iași. Într-o vinere din „86, dealul de
la fosta moșie boierească ce domnea parcă
peste muritorii de rând din vale, era plin de
oameni, iar moaștele Sfintei, c-un alai de
preoți poposiră în mijlocul nostru. După un
Sf. Maslu îmbălsămat cu lacrimile
bătrânilor, ce încontinuu cereau îndurare
de la Hristosul de pe troița din vârful
dealului, cerul s-a făcut ca de plumb și o
săptămână a plouat cu găleata.
După Sf. Liturghie, mereu oamenii se
îndreptau care mai de care pe la casele lor,
împrejurul meselor pline cu bucate alese,
iar mai spre seară ieșeau în târg la
șezătoare. Iubeam șezătoarea! Când eram
de-o șchioapă, mă strecuram pe după
catrințele țărăncilor și savuram fiecare
mișcare a junilor vremii. Acum era rândul
meu să fiu sorbită de privirile celor din jur
și mai ales, de cele ale bărbaților de vârsta
mea. Numită „sclifosita lui Anton”, mi s-a
dus vestea că refuzam toată floarea cea
vestită a feciorașilor. L-am refuzat până și
pe Teofil Pintilie, băiatul poștașului, care
avea oi multe, iar pământuri, și mai multe.
Când a auzit asta, mama mi-a zis că sunt
nebună și n-a vorbit cu mine o săptămână.
Zău că eram leit ea în tinerețe: înaltă, cu
pielea fină și albă precum omătul proaspăt,
cu trupul cât suveica și cu un păr bălai
împletit în forma spicului. Iar la șezătoare,
nu mai zic. Când se încingea câte o horă
moldovenească, nu stăteam locului o clipă.
Seara, când menestrelul își strângea
acareturile, nici nu mai puteam să merg.
La șezătoare l-am cunoscut pe el. Pe când
dansam eu alături de celelalte fetișcane, un
tânăr cu părul șaten, înalt, cu ochii verzi și
buze voluptoase a dat să mă prindă de
mână ca să mă-nvârtă și mi-a rupt cămașa
la mânecă. Rușinată de întâmplarea care
avea să fie discutată mai apoi pe la toate
porțile, am pus mâna pe ulciorul cu vin din
apropiere și i l-am vărsat în cap,
smucindu-mă din brațele sale, care
încercau să mă liniștească și luând-o la
sănătoasa spre casă, gândindu-mă deja ce
minciună voi spune la judecata părintească
ce mă așteaptă, cel mai probabil, încă din
cerdacul casei. Însă băiatul după care erau
în limbă până și Georgeta a lui Bulancea și
Maria Grosu nu se lăsă bătut. Venind după
mine, mă apucă de braț, mă lipi de trupul
său ce mirosea a apă de colonie scumpă și-
mi spuse cu un rânjet nevinovat:
- Mândro, aș fi vrut mai degrabă să-mi
săruți creștetul cu buzele astea frumoase
ale tale, nu să îmi torni vin peste el, căci
vinul depărtează doar rugina gâtului, nu și
focul din mine ce s-a aprins de când te-am
văzut.
Mai mult decât nervoasă, mă întorsei spre
dânsul, mă apropiasem de gura sa și
smucindu-i o palmă peste față am început
să mă răstesc la el:
- Auzi, tu crezi că eu sunt vreo proastă de-
aia, care stă până la răsăritul soarelui cu
coatele pe garduri? Eu sunt fată respectată,
dacă nu știai. Vezi că tatăl meu e
Gheorghe Anton și dacă-i spun că mi-ai
rupt ia, nu mai trăiești pe pământul ăsta. Și
izbindu-i cu traista în cap, o luai la fugă
prin lanul de grâu, întorcându-mă adesea
să văd dacă nu mă urmărește. Ajunsă
acasă, mă făcui că îmi este foarte rău și m-
am pus să dorm, nu înainte să-mi aduc
aminte de băiatul șaten cu ochii verzi ce
îmi alungase somnul. Ce noapte lungă. Nu
am închis un ochi până aproape de
răsăritul soarelui. Îl vedeam venind pe
ulița noastră, intrând în curtea casei
noastre și cerându-mă de la tata.
A doua zi, dis-de-dimineață, strigătul
mamei alungase somnul dulce al dimineții:
- Fato, trezește-te! Dormi până îți ajunge
musca la nas. Avem musafiri la masă și nu
te dai trezită.
- Ce musafiri?!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
50
- Păi o venit Mircea.
- Care Mircea?
- Mircea Miculescu. Băiatul primarului. A
venit în sat de ieri și a trecut să-l vadă pe
taică-tu.
Mircea Miculescu era un băiat urât, de se
spărgeau și oglinzile dacă se uita în ele.
Nimeni nu stătea cu el, deși era bogat din
cale-afară. Numai eu ce mă procopsisem
cu dânsul pe cap, și asta din cauza
învățătoarei, ce-mi cerea să-l ajut să învețe
ca să poată trece anul școlar. După școala
gimnazială el avea să plece la Iași, să
studieze, așa cum tot mai mulți făceau, ca
să scape de munca pământului. Aș fi plecat
și eu, dar tata nu avea de gând să mă lase.
Îmi tot spunea că e o minciună zicala „Ai
carte, ai parte!”, că fiecare om se naște
unde îi e locul și acolo trebuie să și moară.
Nu-l mai văzusem pe Mircea de când se
urcase în mașina luxoasă a primarului și se
dusese la oraș fără măcar să-și ia bun
rămas. Oare cum mai arăta?
În pragul casei își făcu din nou simțită
prezența mama, cu un ulcior cu vin în
mână ce îmi aducea aminte de șezătoarea
de cu o zi înainte și cu o privire de parcă
voia să mă omoare:
- Haide fato de te-mbracă și vino degrab‟
în casa de curat! De când te așteaptă
băiatul, s-o fi plictisit. Cui semeni așa de
leneșă? Lui tac-tu, că mie nu!
Îmbrăcată frumos, dar totuși obosită după
cele întâmplate la apusul soarelui, mă
îndreptam agale spre camera modestă, dar
spațioasă, ce o numea mama „casa de
curat”, pentru că toate erau puse în ordine
și aranjate cu gust.
- Ziua bună Ano! spuse o voce groasă de
pe laița din stânga a odăii.
Ridicând privirea, zăresc ce mi-a dat
Dumnezeu să văd și cu o seară înainte:
același tânăr înalt, cu ochii verzi,
amenințat de mine să nu se apropie de casa
mea stă lângă tatăl meu, care ar fi trebuit
să-l bage în pământ dacă avea să se atingă
de mine. Îmbrăcat într-un costum cafeniu
de catifea cu guler tunică, se ridică în
picioare, aplecându-se ușor în fața mea.
- Mircea?! am răspuns eu, mai mult
revoltată, decât încântată.
- Chiar eu. Ce mai faci? De când nu te-am
mai văzut, multă vreme a trecut! Eu tot
urât am rămas și tu tot frumoasă ești!
exclamă el cu un zâmbet în colțul gurii.
Îmi venea să-l omor, nu alta, dar trebuia să
mă liniștesc, dacă nu vroiam scandal la
casă. Știam că o face anumita ca să mă
pierd cu firea. Adora să mă chinuie.
- Bi, bi-ne! răspunseși cu jumătate de gură.
- Ce fată frumoasă ai crescut Nea
Gheorghiță! Să-ți trăiască și să aibă parte
de un bărbat pe măsura ei!
- Amin! O avea, că-i norocoasă. Seamănă
cu mă-sa! spuse râzând tata și sorbi
paharul de vin dintr-o înghițitură, cum
avea obiceiul.
- Eu aș vrea să cer mâna ei, dacă mi-o dai!
zise Mircea foarte hotărât.
Deodată tăcere de mormânt. Simțeam că
inima îmi zboară din piept și îmi doream
ca tata să mă dea lui, dar totuși nu voiam
să mă mărit fără să fiu curtată. Ș-apoi, de
unde aveam să știu că el este alesul inimii
mele?! Uite că știam. Noroc de tata că
rupsese tăcerea:
- Mircea, acuma nu mai e ca altădată, oftă
tata. Tu știi doar. Tu vii de la oraș și ai
văzut că fetele nu mai sunt căsătorite de
tații lor, ci singure își aleg drumul în viață.
Așa că Ana va decide ce e bine și ce e rău
pentru ea. E fată deșteaptă, nu mi-e frică
că s-o nenoroci.
Deloc mulțumit de răspuns, Mircea trase
pe gât vinul roșu și se ridică zicând că se
grăbește să meargă cu „tătuca”, Vasile
Miculescu, primarul, până în oraș cu
treburi. Tata îi strânse mâna strașnic, iar
mama îl pupă cu foc pe obrajii rumeni,
rămânând ca eu să-l conduc până în
bătătură.
- Nu mă pupi de rămas bun?! Sau nu ești
bucuroasă să mă revezi?! exclamă el
iscoditor.
- Satu-i plin cu băieți ca tine. Ori cu tine,
ori fără tine, tot îmi găsesc eu ursitul, n-
avea grijă. Am pe cine săruta!
- O fi plin satul, nu zic nu, dar pe niciunul
nu-l iubește Ana Anton așa cum îl iubește
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
51
pe Mircea al primarului! și sărutându-mă,
o luă la fugă spre toloaca înverzită.
- Nenorocitule! Când te prind, te calc în
picioare.
- Abia aștept! Răspunse el din depărtare cu
o voce stinsă.
De aici, Matei, și până la nuntă a mai fost
doar un pas, adică două luni. Ne iubeam
atât de tare, că pe 27 august 1992 ne-am
căsătorit în Biserica Adormirii Maicii
Domnului din sat. Ce fericită eram. Mă
uitam la el și puteam jura că mi-a pus
Dumnezeu mâna în cap.
O săptămână a răsunat muzica în lunca
Prutului, de nimeni n-a dormit până la
spartul nunții și toată acea săptămână a
plouat cu găleata. Zestrea a fost pe atât de
mare, încât casa dăruită de ai mei nouă în
dar era neîncăpătoare pentru toate lăzile
pline cu fel de fel de lucruri de trebuință la
casa omului gospodar. Ne priveau cu
dispreț toate mândrele și toți feciorii de
prin sat și fără oleacă de scandal n-avea să
se termine petrecerea.
Georgeta a lui Bulancea, ațâțată de Teofil
Pintilie, se năpusti asupra mea în ușa
bisericii și mă blestemă să fiu nefericită tot
restul vieții că i-am furat ursitul, răcnind
din tot sufletul de durere de se auzea
bocind sub troița din fața cimitirului și
după ce începuse lăutarii să-și scârțâie
instrumentele. Dar nici ploaia, nici
Georgeta nu puteau să alunge liniștea ce-și
făcuse sălaș în sufletul meu.
Ce-i drept, nu aveam să ne bucurăm de
liniștea casei noastre prea mult timp.
Istovită de puteri, dar împlinită că ne-a
văzut pe fiecare la casele noastre, mama se
simțea tot mai rău. Nu mai mânca, nu mai
dormea. Stătea toată ziua și privea pe
geamul înghețat oftând adesea mai-mai să-
și dea ultima suflare.
Tristețea se citea în ochii ei albaștri,
asemenea cerului ce se privește cu
măiestrie zi de zi în iazul din dosul
pescăriei. Frigul lui ianuarie alungase orice
urmă de viață, încât oriunde te uitai în jur
vedeai doar alb și nimic mai mult. Prea
frig ca să se mai miște copacii, prea frig ca
sa vezi păsări zburând, prea frig pentru a
vedea copiii îmbrobodiți cărând sania pe
dealul moșiei. Pe 6 ianuarie 1993, maica
mea, miluța mea, m-a lăsat a nimănui. Cu
ochii înlăcrimați, la ceas de taină, cu glasul
stins de durere, Elena Anton îmi spunea
ultimele vorbe: „Unde-i crucea, e puterea
lui Dumnezeu, Ano!
Să ții minte cât vei mai trăi. Unde-i
crucea, e puterea lui Dumnezeu!” Trei zile
am plâns la creștetul ei albit de atâtea
necazuri. O strigam și nu-mi răspundea. Îi
șopteam că am nevoie de ea și nu-i păsa.
Mama nu m-a ascultat și s-a lăsat pusă
între patru scânduri și dusă la cimitirul de
la marginea satului de un car înveșmântat
în negru și tras de doi cai, alături de tot
alaiul care plângea și cânta pe un ger de
crapă pietrele „Veșnica pomenire!”,
mânați de cadelnița popii Adamachi ce-și
auzea ecoul în câmpul troienit. Priveam
cum bat cuiele în sicriul simplu al mamei
și simțeam cum fiecare piron îmi
străpunge sufletul.
Tata, un cuvânt nu a mai scos de când
murise „ea” și se ascundea ca să plângă în
podul șurei până se lăsa noaptea peste satul
nostru. La nicio lună de la moartea mamei
s-a prăpădit și el. Doctorul ne-a zis că de
la o răceală puternică, eu știu că l-a omorât
dorul după mama. Bat-o norocul de
dragoste, cum nu lasă oamenii să trăiască!
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
52
Debut
Carmen-Alexandra BURUIANĂ
Elevă Colegiul Naţional „Grigore Ghica”,
din Dorohoi.
A obţinut marele premiu, secţiunea
Poezie, la Festivalul naţional de creaţie
literară „Bogdania”, Focşani, 2014.
Dimineţi cu soare
Ador să fiu mângâiată dimineaţa...
de razele soarelui.
Ador
să mă trezească ele iar şi iar,ani de-a
rândul.
Ori de câte ori se-ntâmplă asa,
îmi amintesc dimineaţa
când ambii fumam pervers aceeaşi ţigară
şi savuram cafeaua dulce.
Apoi a urmat duşul în picăturile de rouă
de pe iarba prin care ne plimbam desculţi.
Eram doar noi,la o cabană-n vârf de deal,
într-o vară oarecare,intr-o dimineaţă
însorită...
Ne alintam printre săruturi de scrum
şi-mi promiteai eternitate,
dar
s-a evaporat iubirea cum fumul ţigării s-a
risipit.
S-au despărţiti destinele şi sufletele noastre
împletite cu amor.....
Viaţă de poet
Clopotul bate,timpul se scurege
Şi nimeni n-aude glasul duios
Ce strigă fără vlagă
Ca tu să te-ntorci.
Citeşte,tu,ce azi exişti,
Versuri de sânge la locul de refugiu,
Căci se vor şterge mâine,
Când clopotul va bate şi timpul se va
scurge.
Plânge poetul când scrie
Şi tu eşti menit să-l alinţi,
Căutându-i veşnicul triumf,
Încătuşat în gândirea-i profundă...
Lacrimile-i sunt cuvinte,
Transformă-le-n comori de neatins.
Străpunge veşnica uitare,
Ori plângi cu el de poţi să îl ajuţi.
Azi,clopotul a bătut,timpul s-a scurs,
Iar tu ai auzit doar glasul duios-
Ca şi când
Versurile mele sunt pline de patos.
Mă-nalţă lin pe-un piedestal,
Ca să pot culege lauri
Din lumea-n care sunt doar eu-
Versurile mele au suflet de copil
Şi-s triste uneori,in doliu poate,
Din stimă pentru iubitul din recele
mormânt...
Versurile mele nu vor muri vreodată
Chiar dacă eu voi dormi veşnic suspinând,
Ele vor rezista luptei din mine
Ca şi când din
nou aş iubi-
Amprenta timpului
Când durerea devenea o palidă amintire,
Când gustam nesăţios nectarul gurii tale,
Îmi tremura tot trupul de frica unui eşec…
Îmi plimbam frustarea în macabrul carusel
Când inima dansa dansul dezlănţuit,
Declanşat de atingerea mâinii tale…
Acum aştern sentimente pe coala-
ngălbenită
Şi încă mai simt emoţiile de atunci,
Dar frica, azi, nu o mai simt..
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
53
Poveşti pentru copii
Adrian N. Popescu
Povestea “Dragoste împletită în cozi”
(urmare din nr. 5)
Se hotărî să se întoarcă numaidecât
la oraş, nefiind pe deplin convins că era
soluţia cea mai bună. Înghesui toate ale
sale în valiză şi îşi luă în grabă rămas bun,
păşind în forţă către gară, sperând să
prindă un tren care să-l poarte dincolo de
frământările sufletului.
Îşi cumpără bilet şi se aşeză pe
singura bancă din gara secătuită de
călători. Se descoperi ca fiind unicul
perturbator al liniştii gării, un călător
fugar din calea dragostei. Îi era ruşine să
recunoască…se îndrăgostise de o amintire,
de o imagine ce pusese stăpânire pe inima
sa şi care după douăzeci de ani cutezase să
învie trecutul. Şuierând înfundat, trenul
sosi într-un târziu...nimeni nu coborâse;
vagoanele goale lăsându-i în continuare
timp şi spaţiu pentru meditaţie.
Se aşeză pe locul de la geam, cu
spatele către sensul de mers…suferea de
rău de mişcare şi, paradoxal doar în acest
mod reuşea să călătorească. Se pierdu cu
privirea pe geam, rătăcind încă prin luncă;
opririle în fiecare staţie accetuându-i
neliniştea interioară. Voia să ajungă cât
mai repede în tumultul şi gălăgia citadină,
sperând că vacarmul urban nu-i va oferi
momentele de reflecţie pe care le găsise în
liniştea patriarhală. Trenul se repuse în
mişcare, lăsând în urmă peronul staţiei prin
care trecuse, plin de oameni şi de bagaje.
Dintr-odată sări brusc în picioare şi se
repezi la geamul de pe culoar. Câteva fete
tinere, cu fuste colorate, cu salbe la gât,
îndulcindu-şi aşteptarea chicotind şi
râzând, priveau către trenul ce tocmai
plecase din gară. Fără ştire, atenţia lui se
fixă pe un zâmbet imaculat, zugrăvit pe o
faţă catifelată, deasupra căruia se
deschideau evantaiele genelor lungi, efilate
către miazăzi… Regăsea pe peronul gării
acei ochi strălucitori ce-l răvăşiseră până la
limita realului. Pentru câteva momente
devenise confuz; se gândea că totul era
doar rodul imaginaţiei lui. Instinctiv
scoase un strigăt apelativ, sperând ca ea
să-şi întoarcă privirea şi să-l recunoască.
Din fericire primise mai mult decât
sperase…fata se întorsese, conştientizând
clipa de revedere fugitivă şi zâmbind, îi
făcu din mână.
Porni prin vagoane, alergând,
izbindu-se în fuga sa de călătorii paşnici
abia urcaţi, ce-şi căutau locurile tipărite pe
bilet. Voia să fure timpului fiece secundă,
dorindu-şi neputiincios să-l oprească preţ
de o clipă. În faţa ochilor săi nu era decât
ea, ce continua să-i zâmbească, urmărindu-
l izbindu-se pe culoare, făcând-şi cărare
printre geamantane şi oameni până la
capătul trenului. Aceleaşi sprâncene negre
arcuite peste adâncul ochilor mari şi
albaştri, desprinse parcă din tablourile lui
Dali îl priveau, dându-i de înţeles că îi
înţelege goana nebună. Ruja obrajilor ei îi
arătă că toată scena desprinsă parcă dintr-
un dramă interbelică proiectată fragmentat
în alb şi negru nu o lăsase indiferentă şi că
undeva, în adâncul sufeltului ei se
deşteptase ceva.
În tot amestecul de nelinişte,
mirare şi bucurie reuşise totuşi să observe
numele localităţii, scris pe tabla de
deasupra peronului. Scotoci în bagaj după
ceva de scris; cu un pix negru, gros şi-l
notă repede pe blugi, ca să nu-l uite…
Dintr-o dată îl cuprinsese un sentiment de
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
54
linişte, acea linişte pe care o căutase la
poalele pădurii de salcâmi şi pe care spera
să o găsească răscolindu-şi amintirile.
Vara se risipise, fără de urmă…iar
începutul anului universitar îl găsi în
ultimul rând al sălii de curs, ca unic
reprezentant al genului său într-un
amfiteatru plin, emanând a tinereţe,
frumuseţe şi ultime tendinţe în materie de
modă. La fel se risipeau şi sesiunile de
examene, devenind efemere; dovadă
rămânând carnetul cu cele mai mari note
din întreg anul său.
În mintea lui se născuse un plan în
care-şi trasase în linii mari viitorul. Voia
ca la sfârşitul facultăţii să fie declarat şef
de promoţie pentru rezultatele sale, iar la
examenul de licenţă să ia notă maximă,
sperând ca acestea să-l ajute atunci când va
concura şi va da examen pe post. Îşi făcuse
un ţel de a deveni profesor în localitatea al
cărei nume şi-l notase atunci, în grabă cu
pixul pe blugi. Îşi dorea cu orice preţ să
ajungă în satul în care îşi zărise pe peronul
gării meteahna ascunsă a sufletului, spre
deosebire de colegele sale de an, care se
visau predând în şcolile mai scunde sau
mai înalte ale marilor oraşe.
Era dispus să-şi sacrifice
frumuseţea vieţii de student de după orele
de curs, abandonând distracţiile,
concertele, plimbările prin parc, sub clar
de lună, înlocuindu-le treptat cu studiul
individual, ce se dovedea a fi epuizant
uneori; teatrul, opera sau cinematograful
deveniseră pentru el doar nişte simple
edificii arhitecturale prin faţa cărora trecea
zilnic în drumul său către universitate şi
bibliotecă. Realiză la un moment dat că
treptat se izolase şi fusese izolat de către
colegii săi. Cele câteva relaţii pasagere nu
reuşiseră să-i provoace nici măcar o simplă
zvâcnire a inimii; contrariate şi stinghere
fetele înţeleseseră rând pe rând că
reprezentau un obstacol în calea idealului
său, ceea ce le determină tot rând pe rând
să căute căldura sufeltului şi fâlfâitul
fluturilor din stomac în braţele altora, mai
deschise şi care păreau a elabora
îmbrăţişări mult mai ferme…
În cele din urmă sosise şi clipa!
Acea clipă a susţinerii examenului pe post
în aşteptarea căreia şi pentru care
sacrificase tot, pentru care conjugase atâţia
ani la „timpul extrem” verbul a învăţa…
- Oameni buni, nu vă împingeţi!
Suntem persoane cu studii
superioare,…deci hai să ne
comportăm ca atare! Propun ca
cineva dintre noi să citească
lista cu rezultatele afişate pe
panou, rar şi cu voce tare, aşa
ca să putem auzi cu toţii…e
bine?
- Daaa!...răspunseră în cor toţi
candidaţii, fierţi de căldură şi
de emoţia aşteptării.
- Citeşte-o dumneata, doamnă, că
tot ai făcut ordine printre
noi….Haideţi, gata! Linişte ca
să auzim….Poftim, începeţi!
- Poziţia unu…Popescu Ge punct
Isidor! Notă finală 9,85!
Atât, doar atât! Şi se făcu beznă…
După alte nenumărate clipe
începuse să desluşească transpiraţia de pe
chelia unui bărbat robust care cu oarece
lentoare îşi mişca buzele, încercând să-i
comunice ceva. Decelase şi un zgomot ce
devenea din ce în ce mai pronunţat, din ce
în ce mai deranjant, transformându-se
treptat în sunete, iar sunetele în cuvinte.
- Gata…şi-a revenit! Mai aduceţi
nişte apă să-i dăm să bea! Hei,
băiete…mă auzi?
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
55
Printr-o palidă mişcare a capului îi
răspunse bărbatului care-i susţinea trupul
fără vlagă pe braţele sale.
- Ştii cum te cheamă? Îţi aduci
aminte ce s-a întâmplat?
- Pop…, Popescu…Isi…, spuse
el cu glas stins, cu buzele
amorţite şi uscate.
- E conştient, ştie cine
este!...concluzionă o doamnă
cu pălărie albă, de dantelă din
grupul curios ce se pogorâse
asupra lui, care părcă voia să-i
fure aerul pe care simţea că
abia începuse să-l respire.
- Măi, da‟ slab de înger eşti! Să
leşini tu aşa, ca o duduie ce ţine
cură de slăbire…îi lumină
clipele de beznă salvatorul cu
chelia transpirată…
- Lăsaţi-l…e tânăr şi emotiv! Şi
sigur n-a mâncat nimic de
dimineaţă…interveni protectiv
…şi sigur instinctual matern
doamna cu pălărie albă, de
dantelă.
O altă vară se risipise, fără de
urmă…iar începutul anului şcolar îl găsea
singur, netezind peronul unei gări, ţinând
într-o mână o geantă mare de voiaj, iar în
cealaltă un petec decupat dintr-o pereche
de blugi roasă, pe care era scris cu un pix
negru şi gros…un nume. Cel unde îşi
dorise nespus să ajungă. Cel pentru care îşi
dedicase tot timpul dintre cele două treceri
ale trenului prin gară…
Porni pe uliţa pietruită, cu paşi mici
şi apăsaţi ce ridicau pe vârful pantofilor
proaspăt lustruiţi zvâcniri de colb abia
stârnit. Căuta în necunoscut un chip ce îi
fusese atât timp icoană a sufletului, chipul
care îi veghease visele şi care îi nimicise
orice alte simţiri şi trăiri. Lăsându-se în
voia sorţii ajunsese la un capăt de drum,
unde găsise o altă lume, mult diferită de
cea pe care o cunoscuse în luncă, pe
prundul dintre sălcii…Un colţ de sat cu
case mari, împodobite cu turnuleţe de
aramă, dichisite la exterior, cu garduri
mari de piatră şi porţi de metal i se
dezvălui în faţa ochilor.
Se apropie cu timiditate de o poartă
mare, neagră asmuţind în curte câinii care
simţiseră străinul ce părea că ar vrea să le
tulbure linştea.
- Hei, e cineva acasă?...încercă el
să strige, cu vocea sugrumată
de emoţie.
Neprimind vreun răspuns, se gândi
să mai încerce o dată…Îşi drese glasul şi
hotărât, sperând să se facă auzit dincolo de
poartă, strigă din nou.
- Ei, mai uşor, că nu dau turcii!
Acuma vin!...îi răspunse din
pragul uşii pe care cu greu o
deschise o femeie între două
vârste, cu trăsături ale chipului
ce nu se trecuseră odată cu anii.
O recunoscuse! Era femeia ce da
deoparte, dis-de-dimineaţa uşa cortului din
care răsăreau mai apoi cei doi ochi albaştri
pe care-i căutase atâta timp.
- Da‟ cine eşti dumitale? Pe cine
cauţi?...îl întrebă ea pe bărbatul
străin ce păşise pe uliţa ei.
Fâsticindu-se, pierzându-şi
coerenţa, încercă să-i răspundă femeii,
căutând în acelaşi timp să-i dea cât mai
multe informaţii care să-l ajute în căutare
sa.
- Bună ziua, caut o fată…de fapt
o femeie tânără, pe care am
cunoscut-o cu mulţi ani în
urmă. Venea vara, în satul
meu…de fapt în satul unde-am
copilărit…în luncă, pe prund.
Şi se ascundea în cort...şi după
asta printre sălcii…
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
56
Femeia zâmbi…ascultându-l. Apoi,
cu ochi mari, pătrunzători îl fixă
preţ de câteva clipe.
- Nu eşti dumneata băiatul ăla de
la oraş care venea în fiecare
vară, cum se termina şcoala la
casa aceea de lângă pârâu?
Moşu‟ matale nu e Dumitru,
cojocarul, bărbatu‟ lu‟ lelea
Aniţa?
Instantaneu simţise cum i se tăiase
suflarea. Nu putea fi cu putiinţă! Era chiar
mama ei! Şi îşi adusese aminte de el…De
el, băiatul de la oraş!
- Încă? Chiar şi după atâţia
ani?...îl întrebă ea, înţelegându-
i venirea, deschizându-i parcă
cufărul inimii şi citind din el ca
dintr-o carte…Aşa e legea
noastră…Era promisă de
atunci…E la casa ei. În alt
sat…Şi are doi băieţi, tot cu
ochii albaştri…
Atât, doar atât! Şi se făcu beznă
iar… şi în suflet… O clipă, doar o singură
clipă…Tot ce construise, tot viitorul pe
care şi-l planificase atât de riguros, cu
atâta minuţiozitate se năruise brusc…Se
prăbuşise el…ca om, ca ideal, ca
imaginaţie…Liniile mari ale planului său
omiseseră această variantă. Îşi forţase prea
tare propriul destin…Jucase o ruletă
rusească în care gloanţele se dovediseră a
fi oarbe, ţintind către o dragoste în cămaşa
albă, împletită în cozi, rămasă pe veci
nerostită, în luncă…pe prundul dintre
sălcii…
Dacă alegem să repovestim
narațiunea pe momentele subiectului, nu la
modul didacticist, ci în intenția de a sonda
în adâncurile semnificațiilor care se ascund
unei lecturi de suprafață, am spune că
trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă
nu face decât să ne sporească și
mai tare interesul față de secvențele
cuprinse în partea amplă a desfășurării
acțiunii. Punctul culminant poate fi
surprins în mai multe segmente, pline de
suspans și de tensiune. Credem că
momentul încare Ioana, fetița adoptată,
este răpită la vârstade opt anișori, tulbură
în gradul cel mai înalt ritmul respirației
cititorului, prins efectiv captiv în mrejele
palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un
destin nu tăcut – previzibil și lin, ci, din
contră, unul zigzagat și plin de tumult: este
închisă într-un orfelinat, cunoaște diferite
medii, diverși oameni, o lume meschină, în
care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de
putere și de bani sunt cuvinte de prim
ordin. Ioana cunoaște, de asemenea, și alte
destine dramatice, precum cel al lui Nuți și a
altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc
închis, carceră fără perspectiva eliberării.
Soarta acestora ne impresionează până la
lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru
surprinzător: un sanatoriu de boli psihice,
spațiu morbid, ce exclude, prin definiție,
noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa
salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea
celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte,
instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin
aceste elementare drepturi).
Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar
pierdută, urmând ca, în final, comisarul
Popasă aducă lumină în obscurul și
complicatul labirint.Personajele principale
sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora
Doinescu, secondate îndeaproape de alte
chipuri – senine și luminoase, precum cel
al Magdei Panciu sau al cuplului Docea,
sau, din contră, roase de răutate, aroganță,
lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și
mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).
Investigăm, așadar, un caz, pe cât de
insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer
analizate nu la nivel de țesut epitelial,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
57
superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu
intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și
disciplina unui detectiv. În toată această odisee
zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil
plăpând, dar plin de curajoase inițiative.
Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum
și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia,
din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să
iasă din cele mai stranii și zguduitoare
încercări.
Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne
extrem de puternic impregnat în suflet, ca o
efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a
încolți și a se pârgui chiar, în mintea noastră,
deoarece stăruie cu obstinație: acela de a
redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii
unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a
unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar
călit prin suferință –IOANA...
Năstase Marin: „Cum a murit un pom
roditor”
La o margine de drum, nişte gospodari
binevoitori plantaseră doi meri, cărora le
meniseră:
-Să faceţi mere gustoase, ca să
astâmpăraţi foamea şi setea trecătorilor!
Dintre cei doi meri, unul nu a binevoit să
rodească. Nu a vrut nici măcar să-
nflorească. „Iote, mă, zicea el, da‟, de ce să
mă obosesc pentru alţii?”
Făcea câteva flori acolo, apoi, câteva
merişoare, de ochii lumii, având grijă să
fie viermănoase, stricate înainte de a se
coace, scuturându-se de ele, pe
neobservate. În schimb, avu grijă să-şi
întărească rădăcinile,să-şi înalţe şi să-şi
îngroaşe trunchiul, iar crengile, să şi le
rotească într-o coroană, cât mai sus şi cât
mai mare. Celălalt, cunoscându-şi menirea
şi-a umplut toate crenguţele cu flori, până
la poale, spre admiraţia trecătorilor:
-Ce măr falnic şi ce podoabă de flori are!
Hai să rupem câteva crengi!
Unii le rupeau ca să se fălească la
cunoscuţi cu frumuseţea lor. Alţii, doar
aşa, le luau ca „amintire”, le puneau în
vaza din sufragerie şi îşi „odihneau”
privirea pe ele când era pauză de
publicitate la televizor. Însă, alţii, foarte
gospodari, tăiau crenguţe să-şi altoiască
pomii din ograda lor.
Bietul merişor! Suporta toate „atenţiile”
trecătorilor, bucuros că toţi îl lăudau şi
mulţumit că-i făcea fericiţi. Îi rămâneau
destule flori, pe care se străduia să le facă
mere frumoase şi gustoase. Iar tăbărau cei
trecători cu exclamaţii entuziaste de
admiraţie:
-Ce mere frumoase! Ce aromă, ce gust!
Hai să umplem portbagajul, dragă, până nu
vin alţii să le ia pe toate! Da‟, repede,
rupeţi cu crengi, cu tot, că n-avem timp!
Mâine, să venim cu remorca, le culegem
pe toate şi le ducem la piaţă. Ne umplem
de bani.
Şi aşa, bietul merişor, a rămas aproape un
ciot. Lăcrima de durere, dar era mulţumit
că bucura „trecătorii”. Deşi rămăsese
numai ciotul de el, tot se mai încăpăţâna să
facă flori şi mere pentru dragii lui
„admiratori”.
Celălalt măr, care, între timp îşi înălţase
coroana falnică, îi spuse:
-Vezi-ţi, mă, de tine şi lasă-i pe cei
ticăloşi de trecători! Nu vezi ce-ai ajuns?
Eu nu le-aş da ăstora nici măcar umbra.
Răi şi lacomi!
-Nu se poate, frate, doar pentru asta am
fost sădiţi!
-Faci cum crezi, dar eu îmi văd de
coroana mea.
Când a trecut pe-acolo Nătărău-şef,
responsabilul drumului, cu ceata lui de
nătărăi, a spus:
-Scoateţi ciotul ăsta, că strică aspectul
drumului şi împiedică dezvoltarea
celuilalt, care va creşte cât un stejar. O
adevărată mândrie pentru drumul nostru!
Cei trecători zburau cu maşinile lor, fără
să observe că mărul cel roditor nu mai era
acolo, la marginea drumului...De fapt,
uitaseră de mult că acolo era odată un măr,
de unde luau mere gustoase…
Morala: oare, este atât de trist să fii
pom roditor la margine de drum?..
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
58
CRONICI LITERARE, COMENTARII
Prof. dr. Mihaela Rotaru: TĂCEREA
DESTINULUI – UN ROMAN DESPRE
TRĂIRE ȘI SUFERINȚĂ
Romanul Tăcerea destinului este semnat
de Ileana Lucia Floran, a apărut la
Editura Emma, 2012 și poate fi considerat,
pe drept cuvânt, un roman polițist. Lectura
captivează de la primele pagini, cu atât
mai mult cu cât trama epică, insolită prin
modul țeserii și finalizării ei, ne scoate din
iureșul vieții cotidiene, prozaice, terne și
lipsite de orice strălucire. Firul sinuos ne
antrenează în dezlegarea unor noduri, taine
aparent de nepătruns, care capătă treptat
amploare, ca într-un crescendo tulburător.
Asemeni unui bulgăre de zăpadă în cădere,
subiectul și conflictele, exterioare și
interioare, capătă proporții nebănuite.
Ceea ce părea transparent sau, altfel spus,
ușor de decriptat, se opacizează și se
complică, astfel încât „veleitățile de
detectiv” ale cititorului sunt supuse unui
dificil examen. În cele 138 de pagini,
căutăm împreună vinovații, a căror
identificare se pierde în meandrele unui
caz greu de soluționat.
Titlul conținedouă substantive articulate,
unul în nominativ, profund ca însuși
misterul pe care îl ascunde, urmat de un
atribut genitival, care trimite la tema sorții
neînduratoare, moira sau fatum, atât de
prezente, ca temă, în opera marilor
gânditori ai tuturor timpurilor. Viața ne
supune la grele și nebănuite încercări, la
obstacole adesea imposibil de surmontat, o
luptă permanentă cu trupul, cu lumea, cu
diavolii – dacă ar fi să ancorăm definiția
într-un cadru de gândire preponderent
teologic. Oricum, viața, în esența ei, se
sustrage oricăror definiții.
Despre aceasta vorbește romanul de față,
al cărui incipit ne introduce ex abrupto în
conflict: vin pe lume doi gemeni, un băiat
și o fetiță, sub atenta supraveghere a
personalului medical. Suntem siderați de
atitudinea mamei, care respinge fetița,
sortită abandonului și, implicit, unui destin
sinuos și presărat de clipe de un real
tragism. Suntem tentați, în mod firesc, să
condamnăm mama și gestul său
incalificabil, dar, urmând pas cu pas
țesătura epică, vom deveni martorii unor
situații cu totul imprevizibile, care amână
explicarea și soluționarea misterelor,
întârziind secvența deznodământului.
Dacă alegem să repovestim narațiunea pe
momentele subiectului, nu la modul
didacticist, ci în intenția de a sonda în
adâncurile semnificațiilor care se ascund
unei lecturi de suprafață, am spune că
trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă
nu face decât să ne sporească și mai tare
interesul față de secvențele cuprinse în
partea amplă a desfășurării acțiunii.
Punctul culminant poate fi surprins în mai
multe segmente, pline de suspans și de
tensiune. Credem că momentul încare
Ioana, fetița adoptată, este răpită la
vârstade opt anișori, tulbură în gradul cel
mai înalt ritmul respirației cititorului, prins
efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi.
Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut –
previzibil și lin, ci, din contră, unul
zigzagat și plin de tumult: este închisă într-
un orfelinat, cunoaște diferite medii,
diverși oameni, o lume meschină, în care
ticăloșia, răutatea diabolică, setea de
putere și de bani sunt cuvinte de prim
ordin.
Ioana cunoaște, de asemenea, și alte
destine dramatice, precum cel al lui Nuți și
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
59
a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui
cerc închis, carceră fără perspectiva
eliberării. Soarta acestora ne
impresionează până la lacrimi, luăm
contact nemijlocit cu un cadru
surprinzător: un sanatoriu de boli psihice,
spațiu morbid, ce exclude, prin definiție,
noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa
salvării prin iubire, prin atenția și
afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de
școală, carte, instruire, copiilor
interzicându-li-se pe deplin aceste
elementare drepturi).
Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar
pierdută, urmând ca, în final, comisarul
Popasă aducă lumină în obscurul și
complicatul labirint.Personajele principale
sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora
Doinescu, secondate îndeaproape de alte
chipuri – senine și luminoase, precum cel
al Magdei Panciu sau al cuplului Docea,
sau, din contră, roase de răutate, aroganță,
lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și
mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).
Investigăm, așadar, un caz, pe cât de
insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer
analizate nu la nivel de țesut epitelial,
superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și
cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și
disciplina unui detectiv. Romanul devine
oglinda realistă a unor niveluri și paliere
diferite, de la mediul spitalicesc, la cel
familial, apoi spațiul ostil al unei gări,
trecând prin iadul caselor de copii
instituționalizați și al dramelor greu de
imaginat pe care aceștia le trăiesc. În toată
această odisee zguduitoare ne este călăuză
Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase
inițiative. Alesele virtuți cu care este
înzestrată, precum și dorința nețărmurită
de a-și regăsi familia, din sânul căreia a
fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele
mai stranii și zguduitoare încercări.
Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne
extrem de puternic impregnat în suflet, ca
o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde
a încolți și a se pârgui chiar, în mintea
noastră, deoarece stăruie cu obstinație:
acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța
rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu
bogăția aristocratică a unui nume de copil
cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință
–IOANA...
Lucian Gruia despre „Hora
anotimpurilor”
Elis Râpeanu – Hora anotimpurilor (poezii
pentru copii, părinţi şi bunici)
Elis Râpeanu s-a născut la 27 august 1939
la Valea Călugăreacă, judeţul Prahova.
Educaţia şcolară este impresionantă prin
diversitate şi calitate. A absolvit la
Bucureşti: Facultatea de Limba şi
Literatura română; Facultatea de Limbi
clasice, romanice şi orientale (Secţia
franceză); Universitatea Ştiinţifică (Secţia
spaniolă); Universitatea Politică de
Conducere şi Şcoala Populară de Arte
(Canto popular şi romanţe). A devenit
doctor în filologie, în anul 1999, cu tema
„Epigrama în literatura română”
(conducător ştiinţific prof. univ. Dr. Ştefan
Cazimir), considerată prima lucrare de
doctorat din lume cu acest subiect.
A absolvit toate treptele învăţământului
universitar: asistent, lector, conferenţiar şi
profesor la Catedra de Limbi moderne din
Universitatea Politehnică şi Universitatea
Spiru Haret, ambele din capitală.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
60
Este membră fondatoare a Uniunii
Epigramiştilor din România (1990) şi a
Asociaţiei Umoriştilor din România
(1990), precum şi membră de onoare a
Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Debutează editori cu versuri, cu placheta
Simfonie (Ed Litera, 1970). Până în
prezent a publicat 8 volume de poezii, 6 de
epigrame, 3 de istorie şi critică literară, un
roman pentru tineri (Băiatul cu mingea,
2008), un volum de versuri pentru copii
(Sfatul din poiană - 1985) şi numeroase
studii filologice.
În acest an, Elis Râpeanu revine la
literatura pentru copii cu volumul de
versuri Hora anotimpurilor pe care îl
prezint, în continuare, cititorilor.
Din bogata şi strălucita activitate filologică
prezentată, se poate găsi o justificare
logică a resuscitării acestui gen literar,
întrucât umorul plin de har al epigramelor,
conduce spre jocul vesel al copiilor.
Experienţa profesională se regăseşte în
mesajul moral şi educaţional al textelor,
motiv pentru care volumul se adresează
copiilor, părinţilor şi bunicilor. Tehnica
poetică acumulată se vădeşte în versificaţa
clasică perfectă (ritm, rimă, metrică,
muzicalitate).
Ca să pătrunzi în lumea celor mici, trebuie
să te uimeşti ca şi ei în faţa lumii. Mirarea
pentru tot ceea ce ne înconjoară,
constituie, de altfel, puncul de plecare al
oricărei poezii.
Sculptorul Constantin Brâncuşi spunea:
„Când nu mai suntem copii, am murit.” Cu
alte cuvinte, pentru a ne putea bucura de
viaţă, trebuie să trăim cu uimire şi să
resimţim existenţa ca pe un dar divin.
Viziunea care se desprinde asupra lumii,
din volumul Hora anotimpurilor este
tradiţională, caracterizându-se prin:
umanism cald (familia sacră), dragoste
pentru natură („codru-i frate cu românul”),
ataşament pentru morală (bunătate,
dragoste familială) şi credinţa creştină
(Dmnezeul ne călăuzeşte întreaga viaţă).
Fire optimistă, autoarea are capacitatea de
a pătrunde în sufletul nevinovat al copiilor,
relevând efectele trecerii anotimpurilor în
metamorfozele naturii, cât şi în jocurile şi
preocupările copiilor. Cartea se deschide
cu un fel de prefaţă versificată, în care este
invocat bunicul sfătos, care stârneşte, prin
poveştile sale, realismul magic al
succesiunii anotimpurilor: „Într-o seară de
Crăciun,/ Bunul meu bunel cel bun/ Ne-a-
ncântat aşa, deodată,/ C-o pveste-
adevărată// Anotimpurile toate,/ Parcă-n
horă antrenate,/ Defilau prin gândul meu/
ca pe-un arc de curcubeu...” (Hora
anotimpurilor )
Două poezii generice urmăresc Hora şi
Fuga anotimpurilor, apoi, majoritatea
textelor le evidenţiază specificitatea.
Primăvara aduce renaşterea naturii,
sărbătoarea feerică a florilor şi sacralitatea
atmosferei pascale. Metaforele delicate
induc un fior cosmic care înmiresmează
văzduhul: „E-o duminică-n fiecare floare,/
Se-mbracă ramul în dantele moi,/ Petalele
plutesc prin aer, roi,/ Cu aripioare albe de
ninsoare”. (De Paşte)
În Cişmigiu: „pe băncile-nşirate/ ce-au tot
dormit pe-alei/ Au apărut bunicii/ În păr cu
ghiocei// pe lângă ei se joacă/ nepoţi şi
nepoţele -/ Copii cu păr de soare,/ Cu
ochişori de stele.” (Prietenii soarelui)
Vara: „Cerul cerne-n ochi văpaie,/ Brize
dulci se nasc şi mor,/ Soarele mistuitor/ Se
revarsă-n evantaie.” (Luna lui cuptor) E
vremea vacanţelor la mare: „Şi când
soarele-arde tare,/ Mergem, de putem, la
mare/ Să-notăm precum o broască,/ Briza
să ne răcorească” (În vacanţa de vară) sau
la bunici: „Mergem vara la bunica/ Eu,
tăticu´ şi mămica/ Şi în curte şi-n livadă,/
Omul are ce să vadă” (Vara la bunici).
Animalele domestice din gospodărie induc
o pace patriarhală. Aventura pescărească,
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
61
salvată de trecerea prin magazinul specific,
readuce în prim plan umorul epigramistei
(Succes la pescuit).
Belşugul toamnei este sugerat de repetiţii
în care fructele, legumele şi zarzavaturile
se amestecă într-un „corn al abundenţei”:
mere, pere, pepeni, varză, roşii, hrean etc:
„Vezi atâtea bogăţii/ Într-o piaţă adunate!/
le-ai descrie-n poezii,/ Dar nu le cuprinzi
pe toate.” (La piaţă) Culesul strugurilor,
din care se face musul dulce din care va
rezulta prin decantare vinul cel bun, îi
amintesc autoarei de zona natală. (Se culeg
viile) Începerea şcolilor simbolizează o
nouă etapă în viaţa copiilor, prin
deshiderea spre cunoaştere: „Toamna a
venit pe-o stea/ Şi-a intrat în calendar,/ A
intrat şi-n casa mea/ Să-mi aducă-
abecedar.” (Abecedarul)
Iarna este anotimpul săniuşului, construirii
oamenilor de zăpadă şi al sărbătorilor
tradiţionale, mai sărace astăzi din cauza
tranziţiei nesfârşite în care ne găsim, cu
efect imediat în scăderea nivelului de trai:
„Moş Crăciun cu barbă rară,/ Gârbovit ca
un pitic,/ Duce sacul de-astă seară/ E sărac
şi e mai mic?” (Moş Crăciun).
O altă categorie de poezii din cartea
doamnei Elis Râpeanu este dedicată
familiei care trebuie să redevină exemplară
pentru educaţia copiilor. Poeta aduce
prinos de recunoştinţă mamei ocrotitoare:
„E ziua ta, măicuţa mea/ Cu ochi frumoşi
de viorea,/ Cu zâmbet dulce ca o floare/
Ce-mi face viaţa sărbătoare// (...)// Eşti
răbdătoare cum e zâna,/ Îţi spun din suflet
săru´mâna!/ Şi pentru toate-ţi mulţumesc,/
Măicuţă dragă, te iubesc!” (E ziua ta,
măicuţă!) şi tatălui exemplar: „Sunt
oameni mulţi pe-acest pământ/ Şi tuturor
vreau să le spun:/ Din câţi părinţi în lume
sânt/ Tăticul meu ecel mai bun” (Tăticul
meu). Surioara este o păpuşă vie: „Are
ochi de peruzea,/ Obrăjorii albi de nea/ Şi
mânuţele petale,/ Părul, de mătase moale”
(Am o surioară), iar fratele o fiinţă fragilă
înaripată: „Am şi eu un frăţior/ Dulce ca
un porumbel,” (Mama cântă frăţiorului
meu)
Autoarea îndeamnă copii să îndrăgească
animalele, cum ar fi pisoiul găsit în plină
iarnă, zgibulit de frig şi adus acasă.
Volumul se încheie cu o Rugă a brazilor
care vor să rămână în picioare şi să nu fie
tăiaţi pentru a împodobi casele de Crăciun
sau vitrinele magazinelor.
Stilul autoarei este captivant, direct,
simplu, incantatoriu prin muzicalitate şi
metrică perfectă. Adresându-se copiilor în
primul rând, doctorul în filologie renunţă
la calofilie, iar sfaturile de urmat în viaţă
sunt adresate nu numai celor mici ci şi
părinţilor şi bunicilor.
Astăzi când lumea şi-a pierdut valorile
morale şi calculatoarele au rupt copii de
natură, Elis Râpeanu ne propune o
revenire la normalitate, la autenticitatea
trăirilor, la dragoste familială şi îndeamnă
tinerii să-şi petreacă mai mult timp în
natură pentru a deveni mai buni, mai
sănătoşi şi mai frumoşi.
Ionel Marin – PASIUNEA
VERTICALEI
Poeziile lui Ionel
Marin poartă substanţa
inalterabilă a
pozitivităţii, ceea ce
putem observa şi în
volumul Picături de
timp (Armonii
culturale, Adjud,
2011), parcă aflat pe un inedit traseu
iniţiatic întru apropierea idealului.
Asistăm la un joc generos, asumat, ce
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
62
parcurge teritorii diverse căutând puritatea
fundamentelor. Acest traseu e marcat
adeseori de prezenţa flagrantelor inechităţi
contingente, caracteristici din păcate atât
de proprii pentru lumea noastră sublunară:
Plânsul vremii,/ Cu tăceri de venin,/
uitate-n trup/ îngroapă doruri şi
speranţe.// Păsări cu aripi frânte,/ Vise cu
fulgi de gheaţă, alunecă/ cu priviri
inerte...în albastru// Frânturi de gânduri
fug/ Prin veac şi cheamă/ Inocenţa,
armonia şi pacea// Prea mulţi vânzători
de-ntuneric,/ Aruncă în lumina vieţii cu
noroi./ Ca o rană, Planeta/ Se vede din
nori neîngrijită./ Dragostea, vocea ei
divină, Ne întoarce la armonie. Poetul nu
poate fi decât o fiinţă foarte specială, dotat
cu un spirit rezistent la traversarea
nenumăratelor bolgii ce i se opun. Revolta
lirică, detectabilă în carte, poartă cu ea
toată dorinţa unei reintegrări în acea vârstă
de aur ce câteodată pare foarte îndepărtată.
O inevitabilă nostalgie se desprinde din
totalitatea acestor tuşante încercări de
schimbare a legilor flagelantei stări
cotidiene.
Ionel Marin ne propune şi o sinteză a
poeziei cu eseul, accepţiune privind cu
încredere spre Idee: Omul, sămânţă-ecou,
taină tulburătoare în foşnetul netimpului.
Este o fărâmă din infinitul mare, din
universul văzut şi cel nevăzut, un crâmpei
de suferinţă cu dorul permanent către
Nemărginire. Înflorim cu ajutorul razelor
din inimă şi putem da strălucire aurului
sufletesc prin iubire. Iubirea asigură
drum inefabil Sinelui – zborul prin
anotimpuri. Există un timp al bucuriilor,
al tristeţii, al suferinţei, un timp lumesc şi
unul sacru. Regretabil, că timpul laic este
trăit nu împreună cu cel sacru ci separat,
ca fiind proprietatea noastră şi nicidecum
un dar al dumnezeirii. Calea salvării vine
de la Dumnezeu. Există un adevăr
suprem, mai puternic decât toate religiile
şi pe care noi nu-l stăpânim. Valori
profund verticale definesc curajosul
demers estetico-existenţial propus de poet.
Putem astfel intui scântei din procesele
alchimizante ce au ca scop inefabile
rafinamente.
Elementul sensibil are un rol eclatant în
versurile pe care le comentăm, încărcat cu
întreaga aură benefică a propensiunii spre
adevăr. Ascendenţa, iată dorinţa maximală
invocată de volumul Picături de timp.
Toate ideile converg spre lumi absolute.
Ionel Marin abordează cu convingere
meditaţia filosofică transpusă în versuri,
ceea ce rezultă putând fi încadrat în
privilegiata zodie a eternelor căutări
înnobilate cu aura nemărginirii.
Octavian Mihalcea
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
63
Traduceri
Cristian Ţîrlea
Scriitor şi traducător în franceză
LILAS
lui Oedipe
Motto:
" Le sentiment de nos forces , les
augumente "
Vauvenargues
Prima zi, am creat mama
și i-am dat chipul soției.
A doua zi, am creat tata
și i-am dat chipul rivalului.
A treia zi, am creat pe celălalt
și i-am dat chipul prietenului.
A patra zi, am creat iubirea
și i-am dat chipul urii.
A cincia zi, am creat pe Eu
și i-am dat chipul lui Tu.
A șasea zi, am creat un copil
și i-am dat chipul miracolului.
A șaptea zi, am creat o literă
și i-am dat chipul unui poem.
A opta zi, am creat muzica
și i-am dat chipul bucuriei.
A noua zi, am creat timpul și i-am dat
chipul uitării.
A zecea zi, am creat lumina
și i-am dat chipul școlii.
A unsprezecea zi, am creat întrebarea
și i-am dat chipul ignoranței.
LILAS
Le premier jour, j'ai créé maman
et je lui ai donné le visage de l'épouse.
Le deuxième jour, j'ai créé papa
et je lui ai donné le visage du rival.
Le troisième jour, j'ai créé l'autre
et je lui ai donné le visage de l'ami.
Le quatrième jour, j'ai créé l'amour
et je lui ai donné le visage de la haine.
Le cinquième jour, j'ai créé le moi
et je lui ai donné le visage de toi.
Le sixième jour, j'ai créé un enfant
et je lui ai donné le visage du miracle.
Le septième jour, j'ai créé une lettre
et j'ai lui ai donné le visage d'un poème.
Le huitième jour, j'ai créé la musique
et je lui ai donné le visage du bonheur.
Le neuvième jour, j'ai créé le temps
et je lui ai donné le visage de l'oubli.
Le dixième jour, j'ai créé la lumière
et je lui ai donné le visage de l'école.
Le onzième jour, j'ai créé la question
et je lui ai donné le visage de l'ignorance.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
64
Artă
Luisa BARCAN: Acuarela, profesiune de
credinţă
Mereu concentraţi asupra fenomenului cultural
de la centru, uităm că şi în afara capitalei,
adesea pe nedrept ignoraţi sau chiar uitaţi,
trăiesc şi creează artişti valoroşi, pilde de
seriozitate şi dăruire pentru breasla din care
fac parte.
Grupării de artişti plastici din capitala
judeţului Vrancea îi aparţine Viorica Oana
Kalany, graficiană şi pictoriţă din vechea
generaţie, formată într-o epocă fastă pentru
creaţia plastică din România. Doamna Kalany,
asemenea majorităţii congenerilor săi, poate fi
privită ca o pildă de discreţie şi
profesionalism. Îndelungata ei activitate de
artist plastic şi pedagog se regăseşte astăzi
într-o expoziţie personală pe care eu o
consider a fi un eveniment, şi nu doar pe plan
local. Argumentele în sprijinul acestei
afirmaţii sunt suficiente. În primul rând,
Viorica Oana Kalany s-a perfecţionat de-a
lungul timpului într-o tehnică pe cât de
dificilă, pe atât de puţin abordată în prezent:
acuarela. Artiştii ştiu foarte bine că apropierea
de acuarelă exclude orice tip de improvizaţie şi
solicită, pe lângă consolidarea unei viziuni, şi
o măiestrie care nu se dobândeşte prea lesne.
Acuarela nu permite reveniri. Ea reuşeşte sau
nu şi presupune ca înaintea mâinii să intre în
funcţiune mecanismele complexe ale
intelecţiei şi imaginaţiei. Poate de aceea,
astăzi, artiştii nu se mai lasă atraşi de această
tehnică aflată pe graniţa dintre pictură şi
grafică, preferând formele de expresie vizuală
mai puţin solicitante. Apoi, Viorica Oana
Kalany ne propune o serie de lucrări din care
răzbate, pe lângă măiestria execuţiei, şi un
ataşament constant faţă de temele clasice,
precum natura statică şi peisajul, ambele
tratate cu ştiinţă a compoziţiei şi a culorii, dar
şi cu un remarcabil rafinament. Acuarela
epurează mult din materialitate în beneficiul
petei de culoare care devine reper vizual şi
sugestie delicată a formei naturale. Viorica
Oana Kalany, ca orice artist experimentat, ştie
că pe hârtie ori pe pânză nu trebuie să apară o
copie a naturii ci doar o sugestie mult
îmbogăţită cu semnificaţii a acesteia.
Artista ştie să privească natura, sursa sa
principală de inspiraţie, şi să desprindă din
universul vizibil armonia de culori exaltată de
lumina naturală. În compoziţii echilibrate,
Viorica Oana Kalany surprinde şi eternizează
efemerul cu mare delicateţe. Priveşte peisajul
cu un ochi atent şi-i surprinde metamorfozele
pricinuite de lumină, aşează florile în
compoziţii pline de poezie, făcând vizibil un
fel de suflet nevăzut al acestor forme tăcute de
viaţă vegetală.
Cromatica acuarelelor doamnei Kalany este
echilibrată şi mai degrabă reţinută. Albul şi
griurile colorate, bine puse în dialog,
structurează convingător fragmente de peisaj
sau compoziţii cu flori pe care privirea le
receptează şi le reţine cu toată încărcătura lor
poetică şi emoţională. Un inspirat joc al
transparenţelor, specific acuarelei, contribuie
şi el la sugerarea feţei nevăzute a lumii, pe
care doar artistul, cu sensibilitatea lui
înnăscută, o poate intui şi reprezenta.
Între tot mai desele evenimente expoziţionale
de la Galeriile de Artă din Focşani, expoziţia
personală a Vioricăi Kalany se distinge în
primul rând ca un aşteptat spectacol, menit să
aducă în actualitate activitatea de o viaţă a
unei artiste care şi-a făcut din tehnica acuarelei
o adevărată profesiune de credinţă, dar şi ca un
contrapunct la expoziţiile de grup de aici.
Artiştii trebuie receptaţi şi ca grup dar şi ca
individualităţi cu un loc şi un rol aparte în
gruparea căreia îi aparţin.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
65
EVENIMENTE CULTURALE
Festivalul ”Bogdania” , ediţia a III-a,
Focşani, 2014
Sâmbătă, 14 iunie 2014, Galeriile de Artă
Focșani au găzduit cea de-a treia ediție a
Festivalului Concurs Naţional de Creaţie
Literară „BOGDANIA”, festival organizat
de Asociaţia Cultural-Umanitară
”BOGDANIA”, președinte Ing. Ionel
Marin, în parteneriat cu Centrul
Cultural Vrancea, director Prof. Dr.
Liviu Nedelcu.
Ca de fiecare dată, evenimentul s-a
bucurat de prezența unor scriitori de
seamă din Vrancea, din țară, dar şi
din străinătate. Amintesc aici pe
Acad. Prof. Cristian Petru Bălan,
venit special de la Cicago, poetul
Constantin Dușcă, poetul Anton
Soare, poeta Rodica Soreanu, poetul
și editorul Constantin Marafet,
inginerul Sandu Cotea, poetul
Victor Rotaru, poetul Gheorghe
Suchoverschi, profesor Mircea
Paraschiv, scriitorul Gheorghe
Stroia, Dr. Adrian Popescu din jud.
Suceava și mulți alții.
Moderatorul evenimentului a fost poetul
Ionel Marin, preşedintele asociaţiei ,,
Bogdania‟‟, fondatorul şi organizatorul
acestui festival.
”Bine ați venit! Ca în fiecare an,
Asociația Umanitară Bogdania
organizează acest festival adresat
tinerilor până în 35 de ani. Anul acesta
am avut concurenți de la 17 la 34 de ani,
adică elevi, studenți și câțiva absolvenți
de facultate. Tineri foarte valoroși
pentru literatura română. A prezentat
juriul şi a citit mesajul prof. univ.
Nicolae Vasile, preşedintele juriului, din
Bucureşti, invitat de onoare la un
Simpozion al oamenilor de ştiinţă.
Permiteți-mi ca în continuare să dau
cuvântul invitaților și o să încep cu prof.
Acad. Cristian Petru Bălan” a precizat
poetul Ionel Marin în deschiderea
cuvântului său.
Academicianul Cristian Petru Bălan și-a
început cuvântarea prin a-l felicita pe
președintele asociației Bogdania pentru
strădania de a organiza în fiecare an acest
festival, apoi a dat citire câtorva pasaje din
ultima sa apariție editorială,
”Bagabont pe mapamond”, carte
ce cuprinde impresii din
călătoria domniei sale în Noua
Zeelandă.
A urmat un moment poetic.
Comandor de aviație în rezervă,
Victor Rotaru, poet și
epigramist din Buzău, membru
al juriului, a reciat ”Rugă către
tineri” și ”Condeie moldave”.
”Mulțumesc pentru ocazia pe
care mi-ați oferit-o de a mă
afla astăzi aici lângă prieteni
vechi și, cred eu, lângă viitori
prieteni. Mă bucur că existați! Dați-mi
voie să vă sărut pe suflet! Sper să ne
vedem și la anul la ediția a IV-a a
acestui festival. Este foarte important ca
un oraș să aibă un festival, chiar două
sau trei. Niciodată nu sunt de ajuns
deoarece consider că în aceste vremuri
doar printr-un act de cultură putem
rezista. Îl felicit pe domnul Ionel Marin
pentru că ” Viaţa asta-i bun pierdut/
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!/…
Mulțumesc! ” a încheiat în ropote de
aplauze poetul și editorul Constantin
Marafet. George Stroia, poet și editor al
editurii Armonii Culturale din Adjud :
”Mă bucur să mă aflu astăzi aici printre
nume valoroase, printre oameni
valoroși, dornici să promoveze actul de
cultură, pentru că haideți să nu folosim
cu sens peiorativ ”românul s-a născut
poet” pentru că, da, în sufletul
românului există întotdeauna poezie, în
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
66
viața românului există poezie. Îi
mulțumesc și îl felicit pe domnul Ionel
Marin care m-a sprijinit și încurajat de
fiecare dată, la fiecare poezie pe care am
scris-o și văd că același lucru îl face și
astăzi cu acești tineri pe care îi
încurajează să îmbrățișeze arta
scrisului, acțiune pe care tinerii noștri,
cu atâta tehnologie, o fac tot mai rar.
Să-i încurajăm să aducă în viața noastră
și a lor frumosul”.
După care a dăruit academicianului
Cristian Petru Bălan o carte care se află în
curs de omologare la Cartea Recordurilor,
este vorba despre prima adaptare completă
în versuri a Vechiului Testament.
Autorului, Ioan Ciorca din Cluj, i-au
trebuit 23 de ani pentru a definitiva această
lucrare. Cartea a văzut lumina tiparului de
curând la Editura Armonii Culturale din
Adjud și trebuie precizat că a fost editată
în tiraj limitat, ediție princeps.
A urmat momentul mult așteptat,
decernarea premiilor. Au fost acordate
premii la secțiunile poezie, proză și eseu și
marele premiu, trofeul ”Bogdania”.
Așadar: la secțiunea poezie, menţiune a
luat eleva Rapcea Irina din republica
Moldova; locul III de Bărbulescu Vasile
Daniel din Baia Mare, locul II Prof.
Rusu Georgeta din Bacău și locul I
Hotca Marian, student din București.
La Secțiunea proză: locul III a revenit
elevului Luceac David din Rădăuți,
locul II Bobe Andreea Violeta din Galați
și locul I Acatrinei Cătălin, student la
teologie.
La secțiunea eseu s-a acordat un singur
premiu II profesorului Rusu Georgeta
din Bacău.
Marele premiu, Trofeul Bogdania a fost
câștigat de eleva Buruiană Carmen
Alexandra din Botoșani care a obținut
nota 10 de la toți membrii juriului.
Deși aparent firavă, Alexandra s-a dovedit
o fire puternică și nu a lăsat emoția să o
doboare. A mulțumit juriului și părinților
pentru susținere precizând că pentru ea
acest premiu înseamnă ”ascensiunea mea
în lumea versurilor”. A recitat apoi una
dintre creațiile sale și anume ”Tragedia
unui artist”. Privind spre stânga îl văd pe
tatăl Alexandrei cum încerca să-și ascundă
lacrimile de bucurie.
Nu au lipsit diplomele de excelență și de
onoare. Au primit diplome de excelență
Prof. Univ. Nicolae Vasile, preşedintele
juriului, poetul IIarion Boca, poetul Victor
Rotaru, Prof. Dr. Liviu Nedelcu, criticul
literar Lucian Gruia, Eugenia Enescu,
editorul Constantin Marafet, poetul Ion
Croitoru, Prof. dr. Teodora Fîntînaru, Prof.
Tatiana Valea, poet Adrian Nicolae
Popescu și diploma de onoare pentru
promovarea imaginii Romaniei în lume
a fost înmânată academicianului
Cristian Petru Bălan.
În încheierea manifestării publicul prezent
a fost delectat cu un moment de muzică
clasică prin interpretarea la pian a două
piese de către Lucian Vadian și un moment
folk susținut de Ovidiu Cătălin Vâlcan,
membru al Asociației Bogdania.
Ana Maria Bentea
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
67
Instantanee cultural - artistice dedicate
ZILEI LIMBII ROMÂNE
Asociaţia cultural-umanitară Bogdania şi
Centrul Cultural Vrancea, partener revista
Bogdania, au organizat şi prezentat o
manifestare culturală dedicată Zilei limbii
române, în data de 28 august 2014, la
Galeriile de Artă din Focşani. La
eveniment au participat scriitori vrânceni
şi gălăţeni, oameni de cultură, tineri
creatori, pensionari, membri ai Asociaţiei
culturale „D. Zamfirescu”, ai Cenaclului
literar „V. Cârlova” şi desigur membri ai
Asociaţiei Bogdania. Manifestarea a
început prin intonarea Imnului de stat al
României. Moderatorul, poetul Ionel
Marin, a scos în evidenţă că astfel de
acţiuni au loc în întreaga ţară, în republica
Moldova dar şi în comunităţile de români
din diaspora. A precizat că: „Limba
română este comoara de aur a poporului
român, candela spiritualităţii moştenită de
la geto-daci, graiul sufletului românesc”. A
urmat, timp de câteva ceasuri un
emoţionant recital poetic şi muzical.
Ovidiu Vâlcan a cântat „Lacrima limbii
române”; „Limba noastră” şi alte cântece
îndelung aplaudate de asistenţă. Domnul
Răduţă Bornaz, ca de fiecare dată, încântă
sufletul prin cântecele: „Limba
românească” de Gheorghe Sion; „Bardul
de la Mirceşti” şi Imnul lui Eminescu.
Au vorbit convingător despre frumuseţea
limbii române domnii : Gheorghe Andrei
Neagu, Preşedintele Asociaţiei culturale
„D. Zamfirescu”, poet, prozator, redactorul
şef al cunoscutei reviste „Oglinda literară”;
poetul Ilarion Boca din Tecuci, membru în
colectivul redacţional al revistei Bogdania;
ziaristul Radu Borcea; prof. Gheorghe
Zaharia. Au recitat poezii dedicate limbii
române, cu emoţie şi profund respect:
Prof. Doina Bornaz „Limba noastră cea
română” de Gr. Vieru, „Odă limbii
române” de Victor Eftimiu, „Balada unei
stele mici” de G. Topârceanu; Ilarion Boca
a recitat poezia proprie „Graiul meu”.
Domnul Marin a afirmat că limba română
este altarul gliei străbune, element
definitoriu al identităţii dar şi izvorul
ridicării pe noi culmi a civilizaţiei
româneşti. Poporul român, mândru de
înaintaşi, a dat şi dă mari genii şi
personalităţi lumii. Limba română are
viitor prin tinerele talente din întreaga ţară
care dovedesc dragoste faţă de graiul şi
neamul românesc. A trecut la prezentarea
vol. „Aripi spre zbor”. Antologia literară
Bogdania, vol. I, Editura Olimpias, Galaţi,
2014. Dintre cei antologaţi au vorbit şi
recitat scriitorii: Marina Raluca Baciu,
Soare Anton, Ilarion Boca. Domnul
Gheorghe Andrei Neagu a citit din revista
Bogdania, nr. 5, aprecierile făcute de
criticul literar Ion Ionescu Bucovu despre
poetul Ionel Marin şi l-a felicitat pentru
valoarea şi dăruirea în realizarea
proiectelor Bogdania, în promovarea
tinerelor talente. Este un lucru minunat şi
că Instituţiile ar trebui să-l sprijine în
demersul său literar şi cultural. Poetul
Ionel Marin a mulţumit pentru aprecieri, a
făcut câteva precizări despre antologia
realizată şi a adresat felicitări tuturor
autorilor cuprinşi în carte. A recitat poezia
„În lacrima clipei” A mulţumit gazdei,
tuturor celor care l-au sprijinit în acest
demers cultural, participanţilor şi lui
Dumnezeu că ne-a dat în dar o astfel de
frumoasă limbă. Poetul Nichita Stănescu
afirma că:
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
68
“Limba română este Patria mea”, iar
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “ Păziţi-
vă limba mai mult decât lumina ochilor”.
De aceea trebuie să o învăţăm corect, să o
folosim cu drag, să o preţuim şi
înfrumuseţa permanent. Prin efortul tuturor
să îngrijim coloana infinită a neamului –
limba română şi a încheiat cu: TRĂIASCĂ
ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ÎN VECI
LIMBA ROMÂNĂ!
Redacţia Revistei Bogdania
Lansare de carte: „Lacrima
Vrâncioaiei”
Duminică 10 august, frumoasă şi sfântă ca
o sărbătoare a sufletului şi pentru suflet, a
fost sărbătoare în satul Poiana, Comuna
Vrâncioaia, judeţul Vrancea. Sărbătoarea a
fost prilejuită de lansarea unui nou volum
de poezie populară, semnat de Catrina
Danciu, un profil arhetipal al femeii
vrednice, de la munte, care ştie să fie soţie,
mamă, camarad în lupta cu viaţa, dar şi
artist, pentru că cineva trebuie să aducă
frumosul şi binele printre oameni. Această
misiune, Dumnezeu a încredinţat-o femeii,
căci nimeni nu are măsura luminii ca
femeia. Poezia Catrinei Danciu, este curată
ca un bob de rouă şi viguroasă cum sunt
oamenii muntelui. Adică, aşa cum spune
ea: "Trebuie să ne sfinţim locul pe care
Dumnezeu ni l-a dăruit". Iată, în această
notă de nobleţe, gravitate şi înălţare, am
sărbătorit lansarea celui de-al doilea volum
de poezie populară, Lacrima Vrâncioaiei,
al poetei Catrina Danciu şi, dacă ne-am
simţit ca la mama acasă, a fost şi pentru
faptul că însăşi poezia populară reprezintă
piatra de temelie a spiritualităţii noastre.
La temeliile ţării, Dumnezeu a aşezat şi
Vrancea cu oamenii săi cinstiţi, harnici,
talentaţi şi hotărâţi în toate acţiunile lor, ca
toţi oamenii muntelui, aprecia poetul Ionel
Marin, redactorul şef al revistei Bogdania,
din Focşani, moderatorul manifestării, cu
prilejul deschiderii activităţii de lansare a
cărţii Lacrima Vrâncioaei, a poetei Catrina
Danciu . Lansarea cărţii s-a făcut în casa
părintească, adică pe meleagurile natale
ale autoarei, acolo unde a văzut lumina
zilei şi de unde s-a inspirat de-a lungul
vieţii sale. Poetul Ionel Marin a apreciat
versul sincer şi frumos, al doamnei Catrina
Danciu, vers capabil să te poarte peste
vremuri, la simplitatea şi farmecul
inegalabil al vetrei părinteşti, de unde şi
noi ne-am împărtăşit cu toate minunăţiile
pe care aceasta ni le punea la dispoziţie, de
la hrana pentru trup, la cea pentru inimă şi
minte, adică pentru suflet. Poate tocmai în
această sacră şi durabilă legătură stă forţa
care ne-a unit pe toţi cei prezenţi în casa
doamnei Danciu, exact ca într-o familie
mare şi frumoasă, bucurându-ne unii de
alţii şi cu toţii împreună de reuşta unei
poete populare, care oferă însă o mare
lecţie de viaţă: aceea a comuniunii
fraterne, lipsită de fals şi vanitate, dar şi
aceea a respectului absolut pentru zestrea
materială şi spirituală moştenită de la
străbuni. Poeta a fost îmbrăcată într-un
superb costum naţional, iar pe masă a
aşezat aceleaşi bucate pe care le aşezau şi
moşii şi strămoşii noştri. Întotdeauna însă,
eu mi-am îndemnat prietenii să fie atenţi
la lumina cinei şi nu la bucatele ei.
Oricum, acestea se adaugă cinei în virtutea
frumoaselor tradiţii româneşti. Poetul Ionel
Marin a elogiat munca şi devotamentul
poetei, care este membră a Asociaţiei
cultural - umanitare Bogdania, din
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
69
Focşani, pentru prezenţa sa constantă la
evenimentele organizate de Asociaţie.
A mai vorbit despre distinsa poetă şi soţul
acesteia, domnul Constantin Danciu.
Acesta a evocat momentele frumoase din
viaţa lor, dar şi pe cele mai grele, care însă
i-au unit şi mai mult în jurul vetrei lor.
Împreună au crescut copii, au săpat o
fântână, au sădit pomi, au construit case şi,
nu în cele din urmă, au adus la lumină şi
două cărţi de poezie populară. Domnul
Constantin Danciu, afirma: "eu nu am scris
poezie, dar i-am creat condiţii soţiei să
scrie, dacă ea a avut această chemare şi
acest har".
Nu putem să nu remarcăm frumuseţea
spirituală a acestei familii în care ambii
soţi radiau o bucurie şi o lumină aparte,
încât parcă îţi vedeai prin prezenţa lor,
proprii tăi părinţi. Iată, cât de importantă
este familia cea bună, cea temeinic şi
îndelung consolidată prin păstrarea legilor
şi obiceiurilor strămoşeşti, familia pe care
ţara s-a sprijinit la greu şi cu faptele căreia
s-a mândrit la bine.
În sprijinul acestor afirmaţii stă mărturie,
această minunată familie de români
adevăraţi, care ne-au oferit o duminică
magică şi o lecţie de patriotism cum rar
poţi vedea şi trăi. Adăugăm şi faptul, că an
de an, nepoata Catrinei Danciu, căsătorită
în Italia, vine să calce cu picioarele ei
cărările din munţii în care şi-a trăit
copilăria.
Ea afirma: "Nu pot să nu vin, nu pot să nu
mă întorc. Aici mă cheamă totul: casa,
munţii, bunicii, potecile munţilor. E un
sentiment pe care nici nu-l poţi descrie
cum trebuie, căci se află dincolo de
simţuri, în inima şi în sufletul meu. Voi
veni aici şi când ei nu vor mai fi". Da, ai
dreptate Gabriela, tot ce ţine de vatra
părintească rămâne undeva în dor, ca cel
mai scump tezaur de lumină lină, din care
simţim nevoia împărtăşirii şi
reîmpărtăşirii, pentru a rămâne noi înşine,
cu drumurile şi idealurile noastre într-o
lume care ar putea fi şi ea frumoasă ca o
duminică de august.
În esenţă, toţi cei ce au participat la acest
frumos eveniment, s-au împărtăşit cu
lumina vie, de la care am plecat cu mare şi
frumoasă speranţă în visul celor ce au ştiut
a pune dreaptă temelie unei ţări cum nu s-a
mai zidit alta pe Pământ.
Doamna Danciu a recitat câteva poezii şi a
primit emoţionată, din partea revistei
Bogdania, Diplomă de excelenţă poetei
Catrina Danciu, cu prilejul lansării
volumului „Lacrima Vrâncioaiei”. De
asemeni Diplomă de excelenţă a primit şi
poetul Ilarion Boca.
În final, poeta Danciu a mulţumit
domnului Ionel Marin, preşedintele
Asociaţiei Cultural - Umanitară Bogdania,
care a făcut posibil apariţia cărţii dar şi
desfăşurarea într-o atmosferă minunată a
întregului eveniment cultural. Ştim că nu a
fost uşor, dar toate lucrurile bune costă şi
timp şi bani, dar mai ales ardere de sine,
iar pentru aceasta din urmă, rar se găsesc
martiri.
Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014
70
PROIECT ÎN DERULARE
INVITAŢIE PENTRU REALIZAREA
ANTOLOGIEI DE POEZIE
“METAMORFOZELE INIMII”
Revista de cultură ”Bogdania” a
dat startul antologiei colective de
poezie, ”Metamorfozele inimii”.
Dorim să venim în întâmpinarea
poeţilor, colaboratori sau nu ai
revistei de creaţie şi cultură
“Bogdania” care au solicitat
realizarea unei antologii de poezie,
în scopul promovării poeziei
româneşti contemporane.
Cine mai dorește poate trimite
maxim 20 pagini de autor, în format
B5, font Times New Roman,
mărime 12, obligatoriu cu diacritice
şi spaţiere la 1 rând. Pe o altă
pagină, separat, se va scrie: numele
şi prenumele aurtorului, locul şi data
nașterii, adresa corectă de domiciliu,
un număr de telefon pentru contact
și un scurt CV literar. De asemenea,
o fotografie tip portret de minimum
900 pixeli.
Proiectul se desfășoară pe o
perioadă de trei luni (1 octombrie –
30 decembrie a.c.) și este destinat
poeților români din ţară şi din
străinătate, membri sau nu ai
Uniunilor de creaţie şi care au
publicat carte de poezie.
Trimiterea materialelor: până pe 30
septembrie 2014, termenul a fost
prelungit cu 30 de zile, la solicitarea
unor poeţi care au aflat târziu de
acest proiect. Materialele se trimit pe
adresa de mail:
ionelmarin55@gmail.com şi
corector.eu@gmail.com
Lista autorilor acceptaţi (pe criteriul
strict valoric), va fi publicată şi pe
Site-ul: www.revistabogdania.ro
Preţul pentru un exemplar al
Antologiei va fi stabilit la finalizarea
editării şi formatării întregii lucrări,
în funcţie de numărul de autori şi de
numărul de pagini. Aşteptăm textele
dvs. şi pentru orice nelămurire sau
alte detalii, referitoare la antologie,
ne puteţi contacta telefonic:
0733075015 şi 0752862369
Ionel MARIN
top related