revista prahova eroica, nr. 4-2012
Post on 17-Feb-2015
215 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012 2
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012 3
Adresa redacţiei: Str. Poştei, nr. 1,
Cod poştal 100162, Ploieşti,
Județul Prahova
Tel. / Fax: 0244 545418
e-mail: cultuleroilorph@yahoo.com
Pagină web: http://eroica.freewb.ro/
TIPAR: DAISPRINT SERV
e-mail: daisprint@yahoo.com
Copyright: este autorizată orice
reproducere fără a se percepe taxe
suplimentare, indicând sursa (Revista
„Prahova Eroică”), cu excepţia textelor şi
fotografiilor a căror provenienţă este
specificată expres.
COLEGIUL DE
REDACŢIE: Director:
- col. (rtr) Constantin CHIPER Redactor şef :
- col. (r) Puiu CUJBĂ
Editor coordonator:
- prof. dr. Polin ZORILĂ
Colectivul de redacție:
- conf. univ. dr. Gh. CALCAN
- prof.dr. Mariana M. GHEORGHE
- prof. Emilia LUCHIAN
- prof. Marian CHIRULESCU
- prof. Ion C. PETRESCU
Corector:
- prof. Marian CHIRULESCU
Tehnoredactor:
- col. (r) Petrea CUJBĂ
Copertele:
- prof. Nicolae LUPU
Procesare imagini:
- lt.col. (r) Cristian ILIESCU
S U M A R
Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”
Prahova şi revista „Prahova Eroică”
desfăşoară activităţi non-profit. Scopul
nostru este doar acela de cinstire a
eroilor neamului, a marilor lor fapte de
eroism şi de vitejie şi de menţinere
trează a iubirii de patrie. Dorim ca prin
modul în care vom aborda şi trata în
revista noastră aspectele, momentele şi
personalităţile istoriei patriei să
transcendem politicul şi să depăşim
divergenţele de orice natură.
I.S.S.N. 2247 – 711X
Răspunderea pentru conţinutul
articolelor aparţine în exclusivitate
autorilor, conform legilor în vigoare.
Revistă editată de Asociaţia Județeană „CULTUL EROILOR” -
Prahova, în colaborare cu :* Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III”,
*Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, * Societatea de Ştiinţe Istorice
din România, Filiala Prahova, * Asociaţia Județeană Prahova a Veteranilor
de Război, * Organizația Județeană a Cadrelor Militare în Rezervă şi
Retragere „Aurel Vlaicu”, Prahova, * Asociația AERO-SHOW M.C.D.
prof. univ. dr.Ion BULEI, În Vechiul Regat, gândind la Basarabia ............... 4
prof. dr. Polin ZORILĂ, Războiul ruso-turc din 1806-1812 .......................... 6
col. (r) dr. Dumitru CODIŢĂ, Repere centenare ale Golgotei Basarabiei:
1812-1912-2012 .............................................................................................. 8
Cercul „Cultul Eroilor” din Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Noaptea
cercetătorilor ................................................................................................... 9
col.(rtr) Constantin CHIPER, Prima răpire a Basarabiei (II) .......................10
EMINESCU despre Basarabia, Fără a prejudeca hotărârile adunărilor …..12
prof. Emilia LUCHIAN, 16/28 mai 1812, o zi care nu trebuie uitată .......... 13
prof. dr. Gheorghe MARINICĂ, Constantin Stere şi destinul european al
României ........................................................................................................ 15
prof. Maria BOBELEA-VASILESCU, Slavă ţie, stea curată ...................... 16
conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN, Ziua Independenței, moment de cotitură
în istoria poporului român……………………………………..…………... 17
prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ziua Europei: Şi Eu Sunt „EU” ...... 18
gl. bg. Gheorghe RĂUCEA, Ziua Veteranilor de Război ………………..... 19
col.(rtr) Constantin CHIPER, Ziua Eroilor ………………………………... 20
Maria Augustina HÂNCU, Coroana din cenușă-1812-2012….…………… 21
Filiala Câmpina a Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor” Prahova
Col. (r) Marian DULĂ, Cultul eroilor la Câmpina ................................. 22
Larisa BÂLGĂ, Istoria, izvor al înţelepciunii ......................................... 24
Col. (r) Marian DULĂ, Odihna de veci a prizonierilor români înhumaţi la
Rastatt ......................................................................................................... 25
prof. Graţiela CALCAN, Prahoveni şi basarabeni, la ceas de sărbătoare .. 25
Cerasela RIZEA, Eroul din familia mea: Gr. Ioan Rizea ............................. 27
prof. dr. Polin ZORILĂ, O carte de la fraţii de dincolo de Prut: „Basarabia
sub jugul colonial al Rusiei ţariste (1812-1917)”.......................................... 28
prof. Emilia LUCHIAN, Prof. emerit Paul D. Popescu, la ceas aniversar .. 30
Alexandru TONCU, Istoria, parte din inima mea .........................................31
prof. Floarea VULPE, Nevoia de eroi ............................................................31
Alexandru Ionuţ CRUCERU, Frânturi de istorie pe străzile Vălenilor ....... 32
col.(rtr.) Constantin CHIPER, Emoţii şi bucurii la Muzeul Ceasului ........... 32
plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Armata, administraţia şi biserica, în slujba cetăţenilor, în comuna Baba Ana .................................................................. 33
prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ne uităm eroii?! .............................. 33
Radu P. CONSTANTINESCU,Un erou uitat,slt.Radu Gh.Constantinescu ..34
col. (r) Puiu CUJBĂ, Lauri pentru camaradul nostru, Dumitru Codiţă ....... 34
plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Cercurile „Cultul Eroilor” din Mizil............... 35
col. (r) dr. Dumitu CODIŢĂ, Comemorare Constantin Stere ....................... 35
col. (r) Petrea CUJBĂ, Moment solemn la Facultatea de Istorie ................. 36
pr. Alexei MATEEVICI, Basarabenilor ....................................................... 36
pr. prof. Gheorghe PÂRVU, Saltimbanci sau măscărici? ............................ 37
mr. (r) prof. Nicolae STOICA, Gânduri despre eroi .................................... 37
col.(r) Puiu CUJBĂ : Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” .................... 38
Iurie OȘOIANU, Basarabenii către Mateevici …………………………… 38
COPERTA 1: Harta politică a României Mari (după Victor Şiaicariu, D. St.
Constantinescu, Atlas istoric geografic al neamului românesc, 1920)
COPERTA 2: Înmânarea drapelelor cercurilor „Cultul Eroilor”.
COPERTA 3: Preocupări artistice ale cercurilor „Cultul Eroilor”.
COPERTA 4: Cetăți ale voievodului Ştefan cel Mare de strajă la hotarele
Moldovei.
POSTER: Carol I și Elisabeta (Carmen Sylva) – ctitori ai statului român
modern și protectori ai culturii.
român modern
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, August 2012 1 4
ÎN VECHIUL REGAT, GÂNDIND LA BASARABIA
Reacţia elitei româneşti împotriva anexării
Basarabiei în 1812 a fost slabă. Toţi erau conştienţi de
adevărul vorbelor cancelarului austriac Metternich, ca
răspuns la memoriul boierilor moldoveni către
Congresul de la Viena: „orice încercare de a
determina Rusia să retrocedeze Porţii teritoriul pe
care dânsa l-a smuls în ultimul război ar fi azi fără
scop şi ţintă”. Ţarul Alexandru I putea vizita în
netulburare Basarabia în aprilie 1818, prilej cu care
este promulgat noul regulament de administrare a
Basarabiei.
Reacţia e mult mai puternică în 1878, când Rusia
reia sudul Basarabiei. Sentimentul naţional românesc
se afirmase puternic în lupta pentru drepturi naţionale
la mijlocul secolului al XIX-lea, în lupta pentru unire
în 1859 şi pentru independenţă în 1877-1878. Şi acest
sentiment naţional îşi face loc în politica externă a
statului român.
Poziţia de forţă pe care Rusia ţaristă o arată faţă de
România e resimţită ca o traumă de elita politică
românească. Rusia e percepută ca „duşmanul
natural” al românilor, după o expresie a omului
politic Take Ionescu, iar politica externă a României
ajunge să fie, după expresia aceluiaşi, „politica
fricii”, a fricii de Rusia şi de intenţiile ei. Pericolul
rus ajunge să fie obsesia unei epoci şi a unor generaţii
de români. Acest pericol va fi argumentul esenţial al
încheierii tratatului României cu Puterile Centrale, în
septembrie 1883. P.P.Carp, ministrul României la
Viena, avea grijă să nu menţioneze întregirea
României cu Basarabia, pentru a nu tulbura atmosfera
diplomatică a Europei, dar el visa la ea şi o pregătea
mijlocind o alianţă cu adversarii Rusiei în Europa.
Nici regele Carol I, în discuţiile sale diplomatice
premergătoare aderării României la Tripla Alianţă,
nu-şi ascundea dorinţele de a reuni într-o zi Basarabia
la România.
În Vechiul Regat nu se uită de Basarabia. Când
Carol I vizitează Rusia, în 1898, „Journal de
Petersburg“ scria că „problema basarabeană îşi
pierde din importanţă pentru români”.
Şi aceasta pentru că se acutizase situaţia românilor
din Transilvania şi din Bucovina. Şi privirile
românilor din Regat se îndreptau către ei. Ziarul
moscovit „Svet“ asocia vizita lui Carol I aceleia a
guvernatorului Basarabiei la Iaşi, în 1893, când acesta
din urmă se declarase mulţumit de primire şi lăuda
„binemeritata dispariţie a acelei probleme
basarabene, care a fost cauza fiecărei iritări
antiruseşti din România”. La fel, ziarul
„Moskovskaia Vedomosti“ se bucura că Basarabia nu
mai era privită în România ca „o proprietate a ei”.
Istoricul şi filologul Gheorghe Ghibănescu, în
căutare de izvoare pentru istoria Moldovei, ajunge şi
în Basarabia în august 1912 şi constată, cu mare
tristeţe, că orice urmă de românism s-a dus în această
provincie de margine a Rusiei. Dar avea speranţe în
noua generaţie de intelectuali basarabeni, care părea
mai puţin tributară culturii ruse şi gata să se întoarcă
la matca românească. Vizita ţarului Nicolae al II-lea
la Chişinău, în 1912, părea să susţină cauza rusească.
Ea nu stârneşte valuri de entuziasm. Doar indiferenţă
şi apatie. „Noi ne-am purtat neloial faţă de România
– îi spunea ministrul rus de Finanţe Serghei Witte, în
iulie 1898, ambasadorului german Radolin. După ce îi
promisesem că nu vom lua nicio palmă de pământ
românesc, am reţinut o bună parte din ţară şi am
dispus în schimb desprinderea de Turcia a
mlăştinoasei Dobroge”. Desigur, se referea la 1877-
1878. Dincoace de Prut se ştia de toţi că Basarabia
fusese „răpită cu forţa de către Rusia... şi menţinută
numai cu cnutul”, cum declara mitropolitul Partenie
al Moldovei, la înscăunarea sa din februarie 1902.
Peste Prut, cei 100 ani de stăpânire rusească au fost
marcaţi cu jale şi indignare. Românii din Regat au
protestat contra răpirii Basarabiei la 1812, oficiind
servicii divine în biserici, organizând procesiuni şi
mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore cu
panglici negre. Iniţiatorii manifestărilor dedicate
tristului eveniment au fost Liga Culturală şi
Universitatea din Iaşi. Istoricii A. D. Xenopol şi
N. Iorga au publicat articole şi studii ce oglindeau
tragicul destin al basarabenilor şi dreptul istoric al
românilor la teritoriile dintre Prut şi Nistru. În lunile
aprilie-mai ale acelui an, presa din Vechiul Regat
declanşase o amplă campanie publicistică, ziarele
tipărind numeroase studii, articole, documente, pagini
literare, evocări şi mărturii. Acestea aveau menirea de
a demonstra caracterul românesc al provinciei răpite,
adevărul istoric despre crima săvârşită la 1812 de
Imperiul Rus, politica de deznaţionalizare promovată
de ţarism. Autorităţile oficiale ale României au
preferat însă să nu ia atitudine. Numai noul consul
general al României la Ismail, Greceanu, în ajunul
serbării, a părăsit demonstrativ Basarabia, plecând în
România. În ziua de 16 mai, din ordinul său,
tricolorul n-a fost arborat pe clădirea consulatului
general.
Se considera Basarabia pierdută pentru totdeauna?
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 5
În timpul războiului ruso-japonez, Kiderlen
Wachter, ministrul Germaniei la Bucureşti, îl aude pe
Gh. Gr. Cantacuzino, prim-ministru în funcţie:
„Situaţia în Rusia merge atât de prost, încât noi ne
putem gândi la redobândirea Basarabiei”. Afirmaţia
face ocolul cabinetelor europene. Ştia şi liderul
conservator că o astfel de redobândire nu se putea
obţine decât în cadrul unei mişcări generale de
autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei. Dar o
tatonare a terenului nu strica. În acest context,
guvernul conservator primeşte în portul Constanţa
crucişătorul rus „Potemkin“, cu marinarii săi răsculaţi.
Este şi contextul în care, la Bucureşti, se formează
un „comitet de patru” lideri politici: Gh. Gr.
Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Brătianu şi
E. Costinescu „în vederea sprijinirii acţiunii de
autonomizare a Basarabiei”. Comitetul însărcinează
pe Barbu Catargiu, şeful de cabinet al
prim-ministrului, omul de încredere al acestuia, şi pe
Constantin Stere, exilatul basarabean din România şi
prietenul apropiat al lui I.I.C.Brătianu, cu organizarea
unor acţiuni concrete.
Sub pretextul unui proces de moştenire, Constantin
Stere se duce în Basarabia. Nu înainte de a discuta şi
cu Eugeniu Carada, care-i oferă, discret, sprijinul
financiar al Băncii Naţionale. Misiunea lui Stere era
aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui
minimal program naţional: editarea unui ziar în limba
română, achiziţionarea unei tipografii, constituirea
unui nucleu politic care să stea la baza unui partid
naţional, înfiinţarea unei societăţi de cultură
românească, deschiderea unor şcoli în limba română.
Şi, în bună măsură, misia lui Constantin Stere
reuşeşte, cum ne demonstrează corespondenţa sa cu
Barbu Catargiu, romanul său memorialistic În
preajma revoluţiei şi, mai ales, realitatea din
Basarabia.
P.P. Carp avea într-adevăr dreptate când îi spunea
în 1894 lui Hitrovo, ministrul Rusiei la Bucureşti,
care reproşa Bucureştiului că nu priveşte spre vest, la
românii din Transilvania: „eu sunt ca plugarul cu
minte, care când se scoală de dimineaţa se uită la
Răsărit. Şi fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi
Basarabia”.
La începerea Primului Război Mondial, circa
300.000 basarabeni sunt concentraţi în armata rusă.
Iniţial, teritoriul Basarabiei a fost ferit de operaţiuni
militare, dar, în 1915, Comandamentul Puterilor
Centrale concentrează la graniţele vestice ale Rusiei
140 de divizii, adică aproape 50% din totalul
efectivelor militare de care dispuneau Germania şi
Austro-Ungaria. Frontul se extinde la Hotin, Soroca şi
Bălţi, unde staţionează trupe ruseşti. Începe şi aici
regimul de restricţii.
Mulţi dintre basarabenii mobilizaţi sunt încadraţi
între cei circa un milion de soldaţi din armata rusă
aflată în Moldova liberă după intrarea României în
război, în 1916.
În acest fel se strâng raporturile dintre basarabeni,
regăţeni şi transilvăneni, între intelectualii lor (de
pildă, Alexei Mateevici publică în ziarul lui N. Iorga,
„Neamul Românesc“). Centrul naţionalismului
basarabean devine ziarul „Cuvânt moldovenesc“,
condus de Pan Halippa.
Liderii românilor basarabeni strâng tot mai mult
legăturile cu liderii românilor din regat, care, odată cu
armistiţiul şi apoi pacea ruşilor cu Puterile Centrale,
tocmai erau obligaţi să procedeze şi ei la fel. Visul
ardelean părea că moare deocamdată la Iaşi şi oamenii
politici români îşi îndreptau privirile şi manifestau din
ce în ce mai mult interes pentru Basarabia. Intrarea
trupelor române în Basarabia determină reacţia
guvernului bolşevic, tezaurul României de la
Moscova fiind sechestrat şi membrii Legaţiei
României la Petrograd arestaţi (eliberaţi la intervenţia
energică a corpului diplomatic străin aflat în capitala
rusă). Pacea separată de la Brest-Litovsk, din 3 martie
1918 dintre Puterile Centrale şi bolşevici şi
preliminariile de pace semnate la Buftea, la 18 martie
1918, de către guvernul român şi Puterile Centrale
încurajează din exterior o evoluţie favorabilă unei
uniri a Basarabiei cu România. De asemenea,
determină şi înlocuirea guvernului generalului
Averescu cu guvernul Al. Marghiloman în România.
Cel dintâi prefera ca unirea formală să fie declarată
după pacea generală, nefiind deocamdată pregătite
condiţiile, în vreme ce Al. Marghiloman considera că
fierul trebuie bătut cât e cald şi de aceea încurajează
hotărât o unire imediată. În acest scop, după
consfătuiri cu I. Inculeţ, D. Ciugureanu, P. Halippa,
aflaţi la Iaşi, şi mai ales cu Constantin Stere, chemat
de la Bucureşti, Al. Marghiloman se duce la Chişinău,
la 26 martie/8 aprilie 1918. În întâlnirile sale cu
deputaţii basarabeni, el dă asigurări că Sfatul Ţării nu
va fi dizolvat până nu se va fi soluţionat reforma
agrară, declară că doi reprezentanţi ai Basarabiei vor
fi membri ai guvernului român, că vor fi păstrate
decretele legi care asigurau autonomia Basarabiei şi
prefecţii vor fi numiţi cu acordul Sfatului Ţării. În
aceste condiţii, Ion Buzdugan şi deputaţii din Sfatul
Ţării din grupul său oferă sprijinul lor unirii, lăsîndu-l
izolat pe Ţiganco, reprezentantul aripii celei mai
radicale, opuse unirii din gruparea Fracţiunea
Ţărănească.
Întâmpinată cu entuziasm de românii de
pretutindeni, unirea e considerată de guvernul sovietic
„o sfidare” a Republicii Federative Socialiste Ruse.
De asemenea, Rada ucraineană n-o recunoaşte. Începe
acum o dispută fără sfârşit, care continuă și în zilele
noastre, între diplomaţiile româno-ruso-sovieto-
ucrainene (şi istoriografiile respective), dispută în
care sunt antrenaţi şi autori, diplomaţi şi oameni
politici străini. Cei mai activi în această dispută au
fost reprezentanţii Rusiei ţariste refugiaţi în Occident
care, dispunând de fonduri substanţiale, au dus o
adevărată bătălie mediatică împotriva unirii.
prof. univ. dr. Ion BULEI
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 6
RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN 1806-1812
1. Context şi cauzalitate
Perioada de început a secolului al XIX-lea a fost
marcată de războaiele napoleoniene, care au influenţat
şi evoluţia evenimentelor politico-militare din spaţiul
sud-est european. După victoria de la Austerlitz
(2 dec. 1805), repurtată de Napoleon asupra Rusiei şi
Austriei, Poarta şi-a orientat politica externă în
favoarea Franţei. Acest lucru a influenţat şi situaţia
din Principatele Române, state vasale Porţii Otomane,
dar asupra cărora Rusia manifesta veleităţi de putere
protectoare. Înlocuirea, la 24 aug. 1806, de către
sultan, înainte de termen şi la insistenţele
ambasadorului Franţei, a domnilor din Principate a
iritat Rusia. Sub presiunea acesteia, Poarta a acceptat
revenirea pe tron a foştilor domni: Constantin
Ipsilanti, în Ţara Românească şi Alexandru Moruzi,
în Moldova.
La 21 nov. 1806, Rusia a
început războiul împotriva Porţii
Otomane, invocând necesitatea
apărării frontierelor sudice ale
Rusiei de un eventual atac francez.
Motivul real era reluarea, de către
ţarul Alexandru I, a expansiunii
spre Constantinopol. În acest
context, Poarta a declarat război
Rusiei la 15/27 dec. 1806. „În
urma complicaţiilor europene
aduse de genialele capricii
cuceritoare ale lui Napoleon –
afirma Nicolae Iorga – un nou
război ruso-turc se începu prin
ocupaţia Principatelor”.
2. Primele lupte şi ocuparea Principatelor
Operaţiile militare au început, la 22 nov. 1806, cu
pătrunderea trupelor ruse în Moldova şi ocuparea
Hotinului, Benderului, Cetăţii Albe şi a Chiliei. La
29 nov. 1806, ruşii, în frunte cu generalul Michelson,
au ocupat Iaşii, obligându-l pe Alexandru Moruzi să
se retragă spre Focşani, apoi spre Istanbul. Trupele
ruse au intrat în Ţara Românească şi au respins, la
23 dec. 1806, la Fierbinţi şi Olteanu, pe cele otomane
obligându-le să părăsească Bucureştii şi să se retragă
spre Dunăre. La 25 dec. 1806, trupele ruse,
comandate de generalul Miloradovici, au intrat în
Bucureşti, urmate, peste două zile, de Michelson şi
Constantin Ipsilanti. Apoi, ruşii au ocupat Oltenia,
stabilind contacte cu sârbii lui Karagheorghe.
După reluarea tronului, Constantin Ipsilanti a
organizat un corp de oaste pământeană, iar în Oltenia
s-a constituit un corp de volintiri, format din panduri,
între care se afla şi Tudor Vladimirescu, încorporat în
armata rusă. Planurile lui Constantin Ipsilanti de
realizare a unui stat federativ, care să cuprindă
Moldova, Ţara Românească şi Serbia, au eşuat
datorită stării de război şi a contradicţiilor cu generalii
ruşi care deveniseră, în fapt, stăpânii ţării.
La 20 ian. 1807, turcii au trecut Dunărea, în
Oltenia, pentru a ataca trupele ruse. În februarie 1807
înceta din viaţă Pasvanoglu, care jefuise Oltenia.
Acţiuni de mică importanţă au continuat în zona
Giurgiului şi în Bugeac. Reluarea ofensivei otomane,
în mai 1807, l-a determinat pe Constantin Ipsilanti să
părăsească Bucureştii şi să se retragă spre Focşani şi
Bârlad. Încercarea turcilor, comandaţi de Ali Paşa, de
a ocupa Capitala, a fost oprită la Obileşti, în ziua de
2/14 iunie 1807, de către armata rusă comandată de
generalul Miloradovici. La victorie a contribuit şi
corpul de oaste constituit de Constantin Ipsilanti. La
19 iunie 1807, trupele ruse comandate de generalul
Isaev, cu concursul pandurilor români, au obţinut
victoria de la Malainiţa asupra turcilor. În aug.1807,
Constantin Ipsilanti a revenit la Bucureşti, după care
s-a retras la Iaşi şi apoi în Rusia. Administrarea Ţării
Româneşti a fost preluată de succesorul lui
Michelson, generalul Prozorovski
şi de Kuşnikov.
Deşi Moldova se afla sub
ocupaţie militară rusă, Poarta a
numit noi domni: Alexandru
Hangerli şi Scarlat Callimachi,
care n-au ocupat efectiv tronul.
Cu toate protestele boierilor,
preşedinţia Divanului a revenit
generalului Lascarov. Oprirea
ofensivei otomane şi noile evoluţii
politice internaţionale au favorizat,
în vara anului 1807, încheierea
armistiţiului ruso-turc.
3. Armistiţiul de la Slobozia şi
reluarea luptelor
Războiul ruso-turc părea să se încheie, deoarece,
după semnarea Tratatului de pace ruso-francez de la
Tilsit (7 iulie 1807), Franţa nu mai era interesată să
solicite Porţii continuarea luptelor. Aşa s-a ajuns la
semnarea, Armistiţiului de la Slobozia, la 12/24 aug.
1807, care prevedea evacuarea trupelor ruse din
Principatele Române. Datorită refuzului ţarului,
trupele ruse şi otomane au rămas pe poziţiile
anterioare, iar generalul Kuşnicov a fost numit
preşedinte al Divanelor din Principate.
Problema Principatelor a revenit în discuţie la
întrevederea de la Erfurt, din 12 oct. 1808, la care
împăratul Franţei şi-a dat acordul faţă de încorporarea
la Rusia a Moldovei şi Ţării Româneşti.
Ostilităţile ruso-turce s-au reluat în martie 1809,
în luna următoare ruşii atacând cetatea Giurgiu.
Acţiunile ruse au continuat în august 1809, când
generalul Prozorovski a reuşit să ocupe Babadagul,
Isaccea şi Tulcea. Succesorul său, Bagration, a ocupat
Măcinul, Hârşova, Constanţa şi Kuciuk-Kainargi, iar
la nord de fluviu Ismailul capitulează şi Brăila se
predă. După înfrângerea de la Silistra, din 22 oct.
1809, Bagration s-a retras în Basarabia.
Ţarul Alexandru I
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 7
Operaţiile militare ruse la Dunăre au fost
continuate de generalul Kamenski. Asediată de ruşi,
Silistra a capitulat la 11 iun. 1810. Ulterior, ruşii au
cucerit noi puncte de rezistenţă otomane: Rusciuk,
Şistov, Giurgiu, Turnu şi Nicopole. În acţiunile
militare ruse s-au implicat şi pandurii olteni, care au
ocupat, la 6 sept. 1810, Lom, Ţibro şi Rahova. În
primăvara anului 1811, armata otomană a reocupat
Şistovul, Nicopole, Silistra, la 3-4 iulie Rusciukul, iar
în sept. 1811 aceasta se afla la Giurgiu.
La 30 sept./12 oct. 1811, a fost numit un nou
comandant al trupelor ruse de la Dunăre, generalul
Mihail Kutuzov. Declanşarea, în oct. 1811, a atacului
rus asupra taberei otomane de la Giurgiu, i-a luat prin
surprindere pe turci. Marele vizir Ahmed Paşa a
scăpat cu fuga la Rusciuk, iar trupele ruse au ocupat
Giurgiul, Turtucaia şi Silistra. În acest context,
reluarea tratativelor de pace între ruşi şi turci a
devenit o necesitate.
4. Pacea de la Bucureşti şi răpirea Basarabiei
Pe la începutul lunii
noiembrie 1811, au început
tratativele de pace ruso-turce la
Giurgiu. Din delegaţia otomană
făceau parte: Selim, Hamid
Efendi, Galip Efendi şi tălmaciul
Dimitrie Moruzi. Delegaţia rusă
era formată din: ambasadorul
Kalinski, Saniev şi secretarul
Pierre Fontori. Cu prilejul
negocierilor, partea rusă a solicitat
Moldova şi Muntenia, dar şi
independenţa Serbiei. Turcii nu
erau dispuşi să cedeze decât
Basarabia, adică Bugeacul, cu
raialele de la Ismail, Chilia,
Akkerman şi Benderul.
Poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea fiind dispusă să
accepte doar Moldova sau linia Siretului, ca hotar.
După îndelungi pertractări, marele vizir, Laz Ahmed
Paşa, accepta: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul
ori războiul!” Soluţia era favorabilă Rusiei, dar ţarul
Alexandru I solicita Porţii cedarea Moldovei până la
Siret. La rândul său, sultanul Mahmud al II-lea nu era
de acord cu cedarea întregii Basarabii, considerând de
interes strategic păstrarea controlului asupra gurilor
Dunării. În caz contrar, era necesară continuarea
războiului cu Rusia.
Negocierile au continuat la Bucureşti, începând
din dec. 1811, ţarul Alexandru I fiind dispus să
accepte Prutul ca hotar, în condiţiile deteriorării
relaţiilor ruso-franceze. Pentru a-i determina pe turci
să accepte cedarea întregii Basarabii, Kutuzov a
ordonat, în februarie 1812, reluarea atacurilor ruse
asupra Şistovului, Vidinului, Rusciukului şi Silistrei.
Organizarea altor incursiuni militare ruse la sud de
Dunăre a fost împiedicată de inundaţiile din
primăvara anului 1812. Tratativele ruso-turce s-au
finalizat la 16/28 mai 1812, prin semnarea, la Hanul
lui Manuc, a Păcii de la Bucureşti.
Aceasta prevedea, la art. 4, cedarea către Rusia a
părţii de răsărit a Moldovei: „Râul Prut, de la
intrarea în Moldova, până la vărsarea sa în Dunăre
şi malul stâng al Dunării, de la confluenţa Prutului
până la Chilia şi până la Mare vor forma graniţa
între cele două imperii”.
Încălcând flagrant vechile capitulaţii, care nu-i
confereau decât dreptul de suzeranitate, Imperiul
Otoman a cedat Rusiei partea cea mai mănoasă a
Moldovei, dintre Prut şi Nistru, Basarabia, cu o
suprafaţă de 45630 km2 şi o populaţie de 482630
locuitori. „Poarta nu avea dreptul să facă această
cesiune şi Rusiei – afirma baronul francez Bois le
Comte – ar fi trebuit să-i fie ruşine să o ceară”.
Ulterior, turcii şi-au dat seama că au fost traşi pe
sfoară de fanarioţi şi i-au executat atât pe marele
dragoman Dimitrie Moruzi, cât şi pe fratele acestuia,
Panaite Moruzi. Cu toate că Poarta a recunoscut că
„graba cu care s-au terminat tratativele de pace de la
Bucureşti a fost o mare greşeală politică”, Basarabia
a rămas definitiv pierdută.
Începând cu acest an fatidic,
1812, odată „cu răpirea
Basarabiei – nota istoricul
Constantin C. Giurescu – începe
marea dramă a istoriei noastre
contemporane şi problema cea
mai grea a politicii noastre
externe: relaţiile cu Rusia”.
Chestiunea Basarabiei, apărută în
urmă cu două secole, a lăsat răni
adânci în istorie, rezolvarea
acesteia presupunând mult tact,
diplomaţie, unitate de gândire şi
de acţiune a românilor pe care râul
Prut, care i-a divizat la 1812, să-i
reunească pentru totdeauna.
Bibliografie
1. GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III,
Bucureşti, „All Educational”, 2007.
2. IORGA, N., Basarabia noastră, Vălenii de Munte, Tip.
„Neamul Românesc”, 1912.
3.*** Istoria lumii în date, coord. Andrei Oţetea,
Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.
4.*** Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
5.*** Istoria Românilor, vol. VI, coord. Paul
Cernodoveanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2002.
6. MORARU, Anton, Basarabia sub jugul colonial al
Rusiei ţariste (1812-1917), Chişinău, „Labirint”, 2012.
7. NISTOR, Ion I., Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti,
Editura Biblioteca Bucureştilor, 2002.
8. ROSETTI, Radu, Acţiunea politicii ruseşti în Ţările
Române povestită de organele oficiale franceze, Bucureşti,
Tip. de Arte Grafice „George Ionescu”, 1914.
9. XENOPOL, A. D., Resboaele dintre ruşi şi turci şi
înrâurirea lor asupra ţerilor române, vol. I, Iaşi, 1880.
prof. dr. Polin ZORILĂ
Generalul Mihail Kutuzov
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 8
REPERE CENTENARE ALE GOLGOTEI BASARABIEI:
1812-1912-2012
Situarea geografică
Basarabia are o suprafață de 44.422 km², dintre
care 33.843 km² aparțin Republicii Moldova, iar
10 579 km² aparțin Ucrainei. Distanța dintre extrema
nordică și cea sudică este de 350 km, iar de la
punctul cel mai apusean la cel mai răsăritean este de
150 km.
Punctele extreme sunt: Nord: Măzăricea, pe
Nistru; Sud: Ostrovul Limba, la ieșirea în mare a
brațului Chilia; Vest: Pârâul Răchița Mare, care o
desparte de Bucovina; Est: cordonul litoral de la
Bugaz, la gura Nistrului.
Concluzia: Basarabia reprezintă o parte dintr-un
teritoriu, care se dorește a fi împreună cu spațiile
etnogenezei comune.
1812, Tragedia unui neam
Confruntarea dintre Imperiul
Rus și Imperiul Otoman, pe durata
a șase ani de război (1806 – 1812)
s-a soldat cu ocuparea jumătății de
est a Moldovei, dintre Prut și
Nistru.
Principala caracteristică a
tratatului, care punea capăt răz-
boiului, era aceea că încălca
flagrant practica internațională și
normele de drept ale vremii, prin
faptul că Imperiul Otoman ceda
ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte
dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul
avea un tratat prin care se obliga să-i garanteze
frontierele.
În anul 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al
Moldovei, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și
Basarabiei/Bugeacului luate de la turci, și a denumit
această zonă Basarabia, transformând-o în gubernie,
împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei,
Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea
Albă), cu capitala la Chișinău. Teritoriul Basarabiei
astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial
cu actualul teritoriu al Republicii Moldova, în timp ce
partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare
parte a fostului județ Hotin) se află astăzi în
componența Ucrainei.
O trecere în revistă a structurii populației pe
naționalități a teritoriului la momentul anexării este
stupefiantă. Populaţia Basarabiei era aproape în
întregime românească! După o statistică prezentată de
Ştefan Ciobanu, în 1810, românii formau 95% din
populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele
turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. Primul
recensământ efectuat de ruşi în 1817, confirmă
situația: 86% erau români şi 14% alte naţionalităţi
(ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari,
găgăuzi). O mare parte din acestea din urmă au venit
în cei cinci ani care au trecut de la anexare sau în
perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.
Au urmat schimburi importante de populații cu
Imperiul Otoman. Schimbarea prin colonizări de
străini şi expulzări de autohtoni, pentru schimbarea
caracterului etnic pur românesc al teritoriului, a fost o
practică politică urmată de toate guvernele ruseşti.
Procesul a fost accentuat de dezvoltarea economică
mai înceată a zonei decât în restul Europei, ceea ce a
contribuit la rusificarea regiunii. Afluxul de populații a
determinat ca rusa să reprezinte o limbă comună, iar
băștinașii nu mai reprezentau decât 70 % din populație
în 1910. Procesul de desnaționalizare s-a desfășurat și
prin rusificarea toponimelor
(Chișinău -> Kișiniov, Orhei ->
Orgheiov, Ciubărciu -> Ciobruci...)
sau prin oficializarea sistematică a
denumirilor turcești în dauna
denumirilor moldovenești, de fiecare
dată când se putea (Frumoasa ->
Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea
Albă -> Akkerman, Tighina ->
Bender...). Nu este vorba aici de
antiromânism, dat fiind că
sentimentul românității nu apăruse
încă în Basarabia în perioada 1812-
1840.
Concluzia: Imperiul Țarist căuta pur și simplu să
șteargă istoria moldovenească și românească a
Basarabiei.
1912, Marcarea tragediei prin festivități!
Culmea cinismului este ilustrată de situația
când faci o nedreptate de proporții cuiva și impui
celui afectat să se bucure de măsurile luate!
Așa s-au petrecut faptele la 100 de ani de la răpirea
Basarabiei. Festivităţile dedicate celebrării anexării
erau planificate să se desfăşoare la Chişinău, pe durata
a cinci zile, cu un program amplu şi divers care urma
să antreneze un număr mare de participanţi, pentru a
conferi acestor manifestări un caracter cât mai
impresionant şi pentru a crea iluzia că românii
basarabeni sunt bucuroși în urma „binefacerilor”
imperiale ruseşti.
Publicația „Făclia Țării” scria: „Țărișoara noastră
este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă”,
fapt pentru care a fost închisă imediat de autorități.
Se demonstra în acest fel măsura „binefacerilor”!
Împotriva manifestărilor actului fraudulos din 1812,
au protestat la unison cu locuitorii români din regat şi
consulul României de la Ismail, Sebastian Greceanu.
Despre numirea lui în postul de consul,
viceguvernatorul provinciei menționa: „Impedimente
de a-l recunoaşte pe domnul Greceanu nu există. Însă
este necesar, consider eu, să adaug că, în preajma zilei
serbării jubileului de 100 de ani de la încorporarea
Basarabiei în Imperiul Rus, domnul Greceanu, potrivit
„Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa,
şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un
protest”. Mitropolitul Veniamin Costachi, în 1815
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 9 raportului ispravnicului judeţului Ismail, a plecat în
România, nedorind să participe la aceste solemnităţi,
iar drapelul naţional de la Consulatul României din
Ismail, în ziua serbării jubileului Basarabiei, a fost
arborat în bernă".
Marele istoric Nicolae Iorga sublinia cu privire la
acest aspect: „Ruşii vor serba ca o zi de bucurie
centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca
o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe
care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi
învins, nici cucerit”. (Nicolae Iorga, Sufletul românesc
în Basarabia după anexarea din 1812)
Presa europeană, inclusiv cea românească, a luat
poziție cu privire la statutul Basarabiei înstrăinate şi
cel al succesorului Principatului Moldovei, care s-a
unit benevol cu Ţara Românească, la 1859. Asemenea
opinii au fost expuse în acea perioadă şi de persoane
de primă mărime din societatea rusă, cea mai sonoră
fiind cea emisă de generalul A. Kuropatkin (1910),
fost ministru de război al Imperiului Rus, care aprecia
că Imperiul Rus ar trebui să restituie Basarabia
României, întrucât aceasta, şi după o sută de ani de
ocupaţie rusească, continua să-şi păstreze caracterul
românesc.
Concluzia: rușii celebrau, românii comemorau
același eveniment. Doar istoria va arăta cine avea
dreptate atunci!
2012, Soluția rezolvării tragediei
Constantin Stere, marele om politic al Basarabiei
românești și al românilor de pretutindeni a spus:„Nici
o picătură de forță morală nu se pierde în zadar! Frați
români de pretutindeni! Hai să strângem toate acele
picături și să le dăruim neamului nostru în lupta lui
pentru dreptate, adevăr și Unirea tuturor românilor!
Frați români din toate țările, uniți-vă!” (Vadim
Pirogan, Boris Movilă, Destine românesti, Chișinău,
2003, p.4.)
Mesajul său este reactualizat peste vreme în
Declaraţia-manifest lansată la 27 martie 2012 la
Piteşti, din partea Forului Democrat al Românilor din
Republica Moldova (FDRM) în cadrul aniversării
„Zilei Unirii Basarabiei cu România – 27 Martie
1918”.
Acest amplu document programatic stipulează:
„De vreo 20 de ani ni se spune că momentul reunirii
încă n-a sosit și conjunctura politică nu ne este
favorabilă. Dar care state, atunci când s-au reunificat,
au avut conjuncturi favorabile?!
Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi
schimbe destinul. Şi nu cele care doresc să perpetueze
o nedreptate”.
Concluzia vine ca o sentință: „Momentul a sosit.
Şi el nu mai poate fi amânat”.
col (r.) dr. Dumitru CODIȚĂ
Cercul „Cultul Eroilor” din C.N. „Mihai Viteazul”
NOAPTEA CERCETĂTORILOR
În 2010 am participat la concursul numit „Noaptea
Cercetătorilor” unde am realizat o machetă despre al
Doilea Război Mondial și despre bombardamentele
americane asupra orașului nostru (vezi coperta 3),
inclusiv asupra liceului „Sfinții Petru și Pavel” din
Ploieşti. Această machetă a fost realizată în urma
cercetărilor făcute de noi sub îndrumarea d-nei profe-
soare Maria Mariana Gheorghe și a d-lui conf. univ.
dr. Gavriil Preda, cât și cu sprijinul muzeografilor de
la Muzeul Național al Petrolului din Ploiești. Macheta
a fost expusă atunci și la școală, dar și la Palatul
Culturii din Ploiești unde s-a desfășurat concursul.
VALUL NIMICITOR–TIDAL WAVE Acesta a fost numele codificat al operaţiei care
urma să distrugă rafinăriile de petrol din Ploieşti şi
Câmpina pentru a paraliza maşina de război germană,
care folosea produsele petroliere din oraşul Aurului
Negru românesc. În vederea acestui atac surpriză, au
fost făcute planuri amănunţite, americanii s-au
antrenat intens luni de zile, simulând bombardamentul
asupra unor machete la scara 1/1 undeva la marginea
Pustiului Saharei. Au fost create cinci grupuri
distincte, dintre care unul urma să bombardeze
Rafinăria „Steaua Română” din Câmpina, iar celelalte
patru, rafinăriile ploieştene. Pentru a nu alimenta
propaganda germană, se stabilise că Rafinăria
Româno-Americană să nu fie cruţată, acest lucru
putând fi interpretat ca o dorinţă a americanilor de a
nu-şi bombarda propriile investiţii, protejându-le.
Bombardamentul urma să se efectueze de la joasă
înălţime cu scopul de a fi extrem de eficient, fiecare
avion avînd o ţintă precisă, o instalaţie, un schimbător
de căldură, cu indicaţia de a se evita bombardarea
depozitelor, fumul provocat de aceasta îngreunând
precizia atacului aerian. Această abordare avea drept
urmare şi o menajare a populaţiei civile care nu trebuia
să sufere pierderi în acest bombardament, nimicitor
numai pentru obiectivele industriale. Singurul lucru
mai puţin cunoscut de americani era faptul că nemţii,
realizând importanţa menţinerii în funcţiune a
rafinăriilor, luaseră măsuri speciale şi din punctul de
vedere al apărării antiaeriene, numai Berlinul fiind
apărat mai bine decât Ploieştiul. La marginea oraşului
şi în jurul lui erau o mulţime de baterii antiaeriene
germane şi româneşti, iar oraşul era împânzit de
butoaie cu fumigene pentru camuflaj şi imense
baloane captive, plasate special împotriva zborurilor la
joasă înălţime. Se spune că, la ora primului atac
aerian, Ploieştiul era apărat de peste 300 de tunuri, iar
ulterior acesta a crescut la 1000. Nu a fost prima dată
când încrederea prea mare în forţa şi corectitudinea
raţionamentului lor le-a jucat feste serioase
americanilor, fiind plătite scump prin vieţi omeneşti şi
cu mari pierderi materiale.
Cosmin CIOBANU, David DIMULESCU, Vlad
DIMULESCU, Andrei FLOREA, Alexandru OLARU
clasa a VIII-a M , C. N. “Mihai Viteazul “ Ploiești,
îndrumător prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 10
PRIMA RĂPIRE A BASARABIEI (II)
Basarabenii şi transnistrenii provin de la aceeaşi
mamă, vechea Dacie, de la acelaşi tată, Decebal şi tată
vitreg, romanul Traian. Toţi avem acelaşi sânge.
Română ne este limba, scrisul, poezia, literatura şi
istoria, românească ne este tulpina dialectului daco-
roman, care hrăneşte spiritual şi cultural cele
cinci graiuri ale sale: moldovenesc, muntenesc,
maramureşean, crişan şi bănăţean. Toate provinciile
româneşti au fost cucerite în anumite momente ale
istoriei lor de către imperiile vecine, dar numai
Imperiul Rus a furat pe lângă bunurile materiale şi
graiul melodios moldovenesc. A interzis cu forţa
limba română, trimiţând în gulaguri şi puşcării pe cei
care s-au opus acestor măsuri barbare.
Poetul ardeleano-român Octavian Goga spunea, în
1912, că basarabenii în cei 100 de ani de ocupaţie
rusească au fost supuşi unor măsuri de rusificare
nemaiîntâlnite. Treptat, basarabenii s-au deşteptat, mai
ales după revoluţia din 1905 din Rusia. Intelectualii au
pornit pe calea renaşterii naţionale, prin editarea unor
ziare, în care erau publicate poeziile lui Vasile
Alecsandri, Andrei Mureşanu, Mihai Eminescu,
Octavian Goga, George Coşbuc, Tudor Arghezi ş.a.
La 24 mai 1906, la Chişinău, a apărut primul
număr al ziarului naţional-democrat „Basarabia”, în
care Alecu Nour, în articolul de fond, scria: „De o sută
de ani Basarabia noastră, ţară de plugari români, a
intrat în sânul popoarelor Rusiei, dar până acum
basarabenii n-au participat la mişcările naţionale.
Starea noastră este înapoiată. Poporul basarabean
este lipsit de lumini venite de pe piscurile înalte ale
gândirii omeneşti şi rămâne sărac cu duhul, nu ştie,
nici nu vede că, dreptul lui cel mai sfânt-naţional-
rămâne sfărâmat de mâinile străine… Noi ştim că
poporul nostru reprezintă o mare putere, dar ea n-a
ajuns încă la conştiinţa de sine şi fără începător
această conştiinţă nu poate fi năprasnică, ca oceanul
nemărginit”. Începători şi formatori ai conştiinţei
româneşti au fost învăţătorii, preoţii şi alţi intelectuali,
precum şi cărţile şi ziarele. Regimul ţarist de ocupaţie
a suprimat acest ziar, deoarece, la 1 martie 1907, a
publicat în ultimul număr poezia lui Andrei Mureşanu
din Braşov, Deşteaptă-te Române, ca protest împotriva
regimului. Pe ultima pagină se putea citi: „Deşteaptă-
te române, din somnul robiei. Ai în vedere că de astăzi
înainte, cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”. La apariţia
ziarului au contribuit: avocatul E. Gavriliţă (director),
Pan Halippa, Ion Pelivan, Mihai Vântu, Vasile Oatu,
Alecu Nour, Constantin Porumbescu, Alexei
Mateevici, Simion Cujbă, Gheorghe Stârcea, Theodor
Inculeţ şi mulţi alţi intelectuali.
În anii următori au mai fost editate şi alte
publicaţii: „Viaţa Basarabiei”, „Cuvânt Moldovenesc”,
„Moldovanul”. În primul număr al ziarului
„Moldovanul” din 14 ianuarie 1907, în articolul
Cuvântul nostru, scris de Gheorghe Madan, directorul
publicației, era descris programul şi scopul ziarului:
„Pornim la luptă sfântă, cu singura dorinţă de a face
bine. Nu vom fi element de regres, ci de progres. Nu
urmărim să dărâmăm, ci dimpotrivă, să clădim. Nu
voim să întunecăm şi să rătăcim minţile, ci să le
luminăm şi să le arătăm calea cea adevărată.” În
toamna anului 1912, când s-au împlinit 100 de ani de
la răpirea Basarabiei de către Rusia, la Chişinău a
apărut revista „Făclia ţării”, care a fost confiscată de
autorităţile ţării, fiindcă în paginile sale se condamnau
abuzurile săvârşite împotriva populaţiei moldo-
româneşti de către ocupanţii ruşi. Se făcea apel la
unirea tuturor moldovenilor, de pretutindeni.
De peste Prut veneau mereu în Basarabia ocupată
lumina civilizaţiei şi hrana spirituală românească,
interzise pentru basarabeni, dar fără de care nici un
popor nu poate dobândi libertatea şi nu poate merge pe
calea propăşirii şi a progresului. Deşi pe Prut se
instituise un control sever, basarabenii primeau cărţi şi
publicaţii româneşti care i-au ajutat în activitatea de
luminare şi de păstrare a lor în componenţa neamului
românesc.
Momentul istoric pentru făurirea României Mari
s-a ivit la sfârşitul Primului Război Mondial, într-un
climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor
şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a
prăbuşirii imperiilor multinaţionale: ţarist şi austro-
ungar. Ca şi în alte părţi ale Europei, mişcarea
naţională a cuprins masele populare româneşti din
teritoriul situat între Nistru şi Prut. Fruntaşii români
basarabeni, Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu,
Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pantelimon Erhan,
Constantin Stere ş.a. au sesizat faptul că reunirea
Basarabiei cu România devenea posibilă. O contribuţie
importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii
naţionale a românilor din Basarabia a avut-o şi grupul
de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni, alcătuit din
militanţi şi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor
Ghibu, stabilit la Chişinău unde s-au tipărit ziarele
Ardealul şi România Nouă. Mişcarea de emancipare
naţională din Basarabia a cunoscut un remarcabil
progres, prin organizarea la Chişinău a Congresului
Ostaşilor Moldoveni (2-7 noiembrie 1917), cu
participarea a 989 delegaţi, ofiţeri şi soldaţi,
reprezentând peste 300.000 de români basarabeni.
Într-o atmosferă de avânt patriotic, congresul a
proclamat Republica autonomă, politică şi teritorială a
Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate
proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat
să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.
La adâncirea ideii de unitate a românilor
basarabeni, au contribuit şi dezbaterile din Congresul
învăţătorilor basarabeni, care şi-a desfăşurat lucrările
în anul 1917. Participant la lucrările congresului,
preotul Alexei Mateevici, aflat în ultimul an al vieţii
„Eu sunt ca plugarul cu minte care se uită la Răsărit.
Și fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi Basarabia.” P.P. Carp către Hitrovo, ministrul Rusiei la
București, care reproșa Bucureștiului că nu privește spre
vest, la românii din Transilvania.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 11 sale, autorul poemului Limba noastră, o adevărată
perlă a limbii române, a rostit în cadrul congresului,
următoarele idei geniale: „N-avem două limbi şi două
literaturi, ci numai una şi aceeaşi cu cea de peste Prut
[vest de Prut]. Aceasta să se ştie din capul locului, ca
să nu mai vorbim degeaba. Noi trebuie să ajungem de
la limba noastră proastă de astăzi [am putea crede că
ne aflăm în anul 2012 şi nu în anul 1917, pentru unii
români basarabeni], numaidecât la limba literară
românească”.
Marele om de cultură, Bogdan Petriceicu Hasdeu,
născut în Basarabia, adresându-se românilor din toate
provinciile româneşti, transmitea un mesaj profund
ştiinţific şi adevărat: „Să trăiască românismul, care
este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem
iubi libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca
să iubim adevărul. Românismul este umanitate,
libertate şi adevăr“. Astăzi, românismul este unica
şansă de a supravieţui ca naţiune, în acest spaţiu
european. La fel a gândit şi marele învăţat Nicolae
Iorga, născut la Botoşani, care în anii premergători
reunirii Basarabiei cu patria mamă, a publicat multe
materiale de îmbărbătare şi susţinere: „Naţiunea nu se
poate forma, desface sau transforma la comandă. Ea
se întemeiază pe sufletul aceleiaşi etnii”.
La data de 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării în
fruntea căruia fusese ales Ion Inculeţ, conferenţiar
universitar de la Universitatea din Petrograd, a
proclamat Republica Democratică Moldovenească
Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24
ianuarie/6 februarie 1918 s-a trecut la o fază
superioară, Republica Moldovenească Independentă.
Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, a refuzat să-i
recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai
mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia
din Odessa şi țările baltice, a încercat să pună din nou
stăpânire pe ea şi să instaureze puterea bolşevică.
La 5 ianuarie 1918, trupele ruseşti, împreună cu
formaţiunile bolşevice înarmate, au ocupat Chişinăul,
instalând un comandament constituit din elementele
cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti
deţinuţi de drept comun. I-au arestat şi chiar
condamnat la moarte pe unii deputaţi din Sfatul Ţării.
Şeful Statului Major al trupelor bolşevice din Chişinău
a declarat la 13 ianuarie 1918: „Ne gândim să lichidăm
azi sau mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”
(Directoratul era guvernul Basarabiei).
Întrucât situaţia politică şi militară din Basarabia
s-a complicat, Blocul Moldovenesc, văzând că
apărarea nu mai putea să fie asigurată cu forţe proprii,
a cerut ajutor militar guvernului României, care era
dislocat la Iaşi. Ca urmare, la 8 ianuarie, patru divizii
ale Armatei Române, comandate de generalul Ernest
Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie
1918, trupele române au intrat triumfal în Chişinău,
fraternizând cu armata din Basarabia, în entuziasmul
populaţiei civile. Dezarmarea trupelor ruseşti din
Basarabia a atras o replică dură a guvernului bolşevic
rus: după ce, la 1/14 ianuarie 1918, ministrul român de
la Petrograd, C. Diamandy şi membrii misiunii
militare române au fost arestaţi, câteva zile mai târziu,
Rusia bolşevică a decis ruperea relaţiilor diplomatice
cu România şi confiscarea tezaurului României aflat la
Moscova.
Atmosfera de mari frământări şi de entuziasm
naţional a condus la istorica zi de 27 martie 1918, când
Sfatul Ţării a decis reunirea Basarabiei cu România,
românii din Basarabia fiind primii în România, care au
deschis calea Marii Uniri din decembrie 1918.
Deputatul moldovean Ion Buzdugan, secretar al
Sfatului Ţării, a propus să se aprobe unirea prin vot
deschis, astfel ca istoria să ştie adevărata opţiune a
Parlamentului basarabean: „Las ca poporul nostru,
ţara noastră şi toată lumea să ştie că, noi, românii
basarabeni, care am suferit un veac întreg sub jugul
ţarismului rus, că noi toţi dorim unirea cu fraţii noştri
de peste Prut, că noi toţi voim să fim şi să rămânem
pentru totdeauna cu toţi românii”. O poziţie demnă a
avut-o, pe timpul dezbaterilor în Sfatul Ţării,
reprezentantul polonezilor, Felix Dudchievicz: „Regret
mult că, în această zi solemnă pentru Republica
Moldovenescă, eu trebuie să vorbesc în limba rusă,
care a fost simbolul împilării atât a naţiunii
moldoveneşti cât şi a celei poloneze. Limba
moldovenească n-o cunosc eu, iar pe cea poloneză nu
o vor înţelege moldovenii. În această zi măreaţă, eu
salut călduros fericitul popor moldovenesc înfrăţit,
care în sfârşit poate să se unească cu poporul
românesc, legat prin sânge. În numele poporului
polonez susţin, în întregime, unirea Basarabiei cu
România, cum aceasta o doresc şi moldovenii,
locuitorii băştinaşi ai acestei ţări”. Rezultatul votului
a fost concludent: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36
de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi.
După reunirea din 1918, România a organizat
administraţia în localităţile rurale şi urbane cu ajutorul
unor specialişti bine pregătiţi în Regat şi în Basarabia.
S-au luat măsuri pentru organizarea infrastructurii şi a
transporturilor populaţiei şi mărfurilor. A fost
organizată reţeaua sanitară pentru asigurarea sănătăţii
populaţiei din oraşe şi sate. România a depus mari
eforturi pentru organizarea şi desfăşurarea
învăţământului românesc, a creat noi spaţii pentru
învăţământ, primind tinerii dornici să cunoască limba
şi literatura română, geografia şi istoria românilor,
precum şi ştiinţele exacte. Din 1924, învăţământul
primar în Basarabia a devenit obligatoriu şi gratuit. Au
fost recrutaţi şi trimişi învăţători şi profesori, întrucât
în Basarabia nu existau, care au desfăşurat activitatea
de instruire şi educare a copiilor şi tinerilor din şcolile
primare, gimnaziale şi liceale. Universitatea din Iaşi
(care, din 1960, poartă numele lui Alexandru Ioan
Cuza) a ajutat la înfiinţarea la Chişinău a facultăţilor
de agricultură şi teologie. Au fost editate, în mare tiraj,
manuale şcolare şi lucrări de literatură beletristică şi
istorică, precum şi lucrări pentru medicină, agricultură
şi tehnică industrială. S-au reparat bisericile şi a fost
organizat cultul religios.
Oameni de ştiinţă, scriitori şi ziarişti şi-au
intensificat eforturile pentru culturalizarea maselor din
mediul urban şi rural. S-au luat măsuri pentru
realizarea reţelei radio. Au fost reparate lăcaşurile de
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 12 cult religios şi au fost pregătiţi preoţi şi diaconi la
seminarii şi institutele teologice.
După 1918 a fost realizată reforma agrară, una
dintre cele mai reuşite din ultimii 150 de ani. Fiecare
ţăran, indiferent de religie şi etnie, a primit câte 6 ha
de pământ. Concomitent, statul român a creat un
sistem bancar public, care avea misiunea să finanţeze
agricultura şi economia în ansamblu cu dobânzi de
2-4 la sută. În 1925, an secetos, statul a aprovizionat
ţăranii cu seminţe şi le-a redus datoriile creditate cu de
două ori. După criza economică din anii 1929-1933, în
Basarabia ca şi în întreaga Românie a început o
perioadă de consolidare şi perfecţionare a economiei.
Din păcate acest proces de renaştere şi prosperitate
naţională a durat numai 22 de ani şi aceştia, în mare
măsură, au fost ani neîmpliniţi din cauza atacurilor şi
provocărilor hoardelor barbare bolşevice. În acea
perioadă, România devenise şi un refugiu de încredere
pentru moldovenii din partea stângă a Nistrului, care
fugeau cu miile din Transnistria. Despre tragedia
moldovenilor de peste Nistru a scris argumentat
Nichita Smochină (1894-1980), născut în suburbia
Tiraspolului, care în 1920 a trecut Nistrul şi s-a
instalat la Iaşi. Împreună cu alţi refugiaţi a fondat
revista „Tribuna Românilor din Transnistria” (1927-
1928). A absolvit Universitatea la Sorbona, iar în 1924
a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Bibliografie: Arhivele Militare Române.
***Istoria Românilor, volumul 6, Editura Academiei
Române, 2002.
CHIRCĂ, Sergiu Ion, BASARABIE! Libertatea şi
progresul vin de peste Prut, Chișinău, „ARC”, 2011.
*** Moldovenii sub teroarea bolşevică, sinteză
a Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului
comunist totalitar din Republica Moldova, Chișinău,
„Seredia”, 2010.
CODREANU, Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii,
Chișinău, „Pax Aura Mundi”, 2004.
col. (rtr.) Constantin CHIPER
EMINESCU DESPRE BASARABIA
„FĂRĂ A PREJUDECA HOTĂRÂRILE ADUNĂRILOR... ”
„Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor, credem
cum că linia de purtare a conservatorilor va fi
următoarea.
N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în
particular și nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem
nimic de la ea în special decât ca să consfințească
cuvântul împăratului ei. Numai toți semnatarii
Tratatului de la Paris, care va servi de bază a
deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne
pot nici ei nimic.
Se zice cum că argumentarea unei părți ar fi
următoarea: împăratul nu voiește să-și calce cuvântul
și, în marginele voinței sale individuale, nici nu-1
calcă vreodată, dar voința poporului rusesc cere
reluarea Basarabiei.
Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între
două state se poate nimici. Caracterul individual al
monarhului nu este decât o garanție mai mult pentru
respectarea unui tratat, nu este însă unica lui garanție.
Convenția a fost încheiată între guverne, adică între
oameni cu plenipotențe din partea poporului lor, și
tocmai voința popoarelor este angajată prin convenție.
Deci nu înțelegem ca o voință angajată să vrea ceva
contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce
deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate
juridică, și niște bande neorganizate?
Dacă am făcut odată greșala de a încheia
convenție cu ea, n-am încheiat-o pentru a servi
politica rusească în special. Însărcinată de Europa de a
regula cestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut
decât să ne garanteze ea în special ceea ce toate
puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris:
integritatea și neatârnarea teritoriului nostru actual.
Poate să fie în alte locuri obicei să se precupețească
pământul patriei și cetățenii statului, noi nu cunoaștem
aceste obiceiuri și nici voim a le cunoaște.
Dacă Rusia ne propune un schimb-nu-l primim.
Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi nu primim.
Noi nu cunoaștem în ea decât pe mandatara
Europei, care n-a declarat război Turciei pentru a
schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor,
sârbilor, muntenegrenilor, în sfârșit a popoarelor de
care a fost vorba la conferențe. De noi n-a fost vorba
la conferență; războiul ce 1-am purtat a fost poate o
imprudență ce se iartă unui popor tânăr și arzător, și
alianța de fapt o măsură care să ne asigure succesul
armelor noastre, iar încolo n-avem a împărți nimic cu
Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea
noastră să cucerească toată țara turcească, dacă o vor
lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne
lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem
ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care
vom primi.
Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.
Vrea Rusia să ne dea independența? N-o primim
de la ea.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 13
Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.
Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic.
N-avem nevoie de patronagiul ei special și nu-i cerem
decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui
om de rând, cu fața curată: să respecte pe deplin
convenția încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi,
nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a
trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat
pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine
și ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei și
pentru confrații ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un
aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata
în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu
aceasta, nici puterile europene”.
Articol publicat în ziarul „Timpul”, 28 ianuarie 1878
16/28 MAI 1812, O ZI CARE NU TREBUIE UITATĂ
Geograful francez Jacques Ancel scria că dintre
toate ţările Europei Centrale, pământul cel mai bine
rotunjit îl are România, a cărei osie o formează
Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au adăpostit
neamul românesc, scutindu-l de prea multe amestecuri
cu sânge străin.
Până în 1812, istoria teritoriului românesc dintre
Prut şi Nistru este una şi aceeaşi cu istoria Ţării
Moldovei, principat autonom ce se întindea între
Dunăre, Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Din păcate,
vecinii trecători sau stabili vizau poziţia strategică a
acestui teritoriu. Primul plan de împărţire a Moldovei
datează din 1412, fiind gândit de regii Ungariei şi
Poloniei (Vladislav Jagello şi Sigismund de
Luxemburg semnează la 15 martie tratatul de la
Lublau care prevedea ca în cazul neparticipării lui
Alexandru - domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400
și 1 ianuarie 1432 - la campania antiotomană luată în
considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi
conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea
Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la
Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că
Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate). Imperiul
Otoman îşi va face simţită presiunea după distrugerea
Constantinopolului, reuşind să rupă echilibrul de forţe
din regiune. Cucerirea Bugeacului şi a cetăţilor din sud
ale lui Ştefan cel Mare, stăpânirile directe sau indirecte
ale turcilor în zona românească şi maghiară au dus
treptat la modificarea raporturilor româno-otomane în
detrimentul nostru. Apare însă interesul Rusiei pentru
Moldova, iar tratatul din 1656 poate fi privit ca o
„soluţie de disperare” (Tratat diplomatic oficial între
voievodul Gheorghe Ştefan şi Ţarul Moscovei, care
stabilea următorul acord: „toate locurile, teritoriile şi
cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a
desprins de Moldova, cuprinzând Cetatea Albă,
Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi
recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă
Principatului Moldovei iure hereditari”). Dimitrie
Cantemir îi cere ţarului Petru cel Mare un corp de
oaste, ca împreună „să bată tot Bugeacul” pentru a
salva „oraşele şi satele pline de moldoveni care
urmează legea creştină”. În aprilie 1711, la Luţk, s-a
încheiat un tratat de alianţă („diplomă de protecţie”) ce
prevedea autonomia şi integritatea teritorială a
Moldovei, domnul având obligaţia de a rămâne
credincios bisericii răsăritene şi ţarului. Era începutul!
În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se
produce una dintre cele mai mari drame din istoria
acestei ţări româneşti, „cadoul” promis de Turcia
Vienei: Bucovina. Rusia, care-şi arogase dreptul de
protecţie asupra principatelor şi ar fi trebuit să se
opună acestui rapt, a închis ochii demonstrând că ar
interveni numai când o cereau interesele ei
expansioniste.
În anii următori Imperiul ţarist ajunge la hotarele
Moldovei ocupând teritoriul dintre Bug şi Nistru.
Evenimentele de la începutul secolului al XIX-lea
aduceau iarăşi în atenţia Europei problema orientală.
Napoleon nu a jucat cu cărţile pe masă nici cu Rusia,
nici cu Imperiul Otoman, folosind Principatele române
ca obiect de compensaţie, potrivit intereselor de
moment, promiţându-le când Austriei când Rusiei, sau
fluturând în faţa otomanilor perspectiva recâştigării
lor. Noul război ruso-turc (1806-1812) a avut urmări
tragice pentru integritatea teritorială a Ţării Moldovei.
Rusia voia să anexeze ambele principate, dovadă fiind
şi un ucaz din 1808 cu privire la înfiinţarea unui
exarhat subordonat sinodului rus. Pentru a-şi asigura
alianţa Petersburgului (Viena era atunci o ameninţare
gravă), Napoleon se angaja la Erfurt (1808) să
recunoască hotarul Rusiei pe Dunăre, dar cu aprobarea
Porţii (aceasta să nu se alieze cu Anglia). Deşi
războiul a adus victorii şi înfrângeri, ruşii, care
ocupaseră de la începutul ostilităţilor principatele, s-au
târguit cu turcii ca într-un bazar oriental. Concentrarea
unei imense armate franceze în Polonia l-a obligat pe
ţarul Alexandru I să grăbească semnarea păcii cu
Turcia. La 16/28 mai 1812 cele două delegaţii, rusă şi
turcă, au semnat la Bucureşti tratatul de pace care, prin
„Cineva îmi spunea o dată: <<Voi ați rămas și acum tot la Eminescu.>> Replica mea nu a întârziat: La
Eminescu nu se rămâne, la Eminescu se ajunge. Ajunge fiecare conform nivelului său de pregătire spirituală
și intelectuală. Unii mai au de parcurs o distanță mare până să ajungă la marele Eminescu, la esența
adevărată a operei sale. Suntem, poate, primele generații care avem la dispoziție întreaga operă eminesciană.
Să ne aplecăm asupra ei, sunt acolo mari adevăruri românești, adevăruri general umane, adevăruri creștine
și, mai ales, tainul de frumusețe al operei sale care trebuie mereu redescoperit”.
Valeriu Matei, poet, istoric, scriitor și om politic, membru de onoare al Academiei Române, în timpul
vizitei făcută în acest an în România, cu prilejul sărbătoririi Unirii Basarabiei cu România.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 14 articolul 4 „prevedea ca hotarul dintre cele două state
să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara
Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul
Dunărea”.
Reacţiile faţă de acest rapt teritorial au fost diverse,
unele chiar neaşteptate. Boierii din Divanul de la Iaşi,
ca „adevăraţi şi credincioşi patrioţi” au salutat
încheierea păcii – teama de ruşi? Majoritatea au
protestat arătând că acea parte de ţară pierdută era „cea
mai bună”, mai bogată în vite şi cereale, „tot câmpul şi
inima ţării”. Aceștia au cerut domnitorului să intervină
pe lângă curtea ţaristă în favoarea boierilor din zona
ocupată. Ulterior, domnul va plăti cu viaţa poziţia sa.
Singur, mitropolitul Veniamin Costache s-a zbătut
pentru a trimite o delegaţie la Viena, unde se desfăşura
congresul de pace. Caragea, domnitorul Munteniei, va
insista indirect pe lângă Metternich în vederea
retrocedării teritoriului dintre Prut şi Nistru, dar
jocurile erau deja făcute.
Din punctul de vedere al dreptului european,
Imperiul Otoman nu putea ceda un teritoriu aflat sub
suzeranitatea şi nu în componenţa sa. Nu era vorba de
unirea unor neamuri înrudite şi risipite, ci de un jaf.
Istoricul Ion Nistor menţiona mai târziu: „vulturul
Uralului îşi înfige adânc gheara blestemată în trupul
sângerând al Moldovei şi nu putea fi înduplecat de a
slobozi prada de la Prut”.
Pentru a stopa temerile autohtonilor, cancelaria
de la Petersburg a menţinut un timp autonomia
ţinutului, dar din 1828, noul regulament prevedea
anularea autonomiei, introducerea obligatorie a limbii
ruse în administraţie, apoi în şcoală şi biserică
(rusificarea bisericii româneşti s-a manifestat chiar
violent după 1871 prin episcopul Pavel Lebedev).
Rusificarea s-a realizat încet şi sigur, ducându-se
o politică de deznaţionalizare. Şi cea mai bună metodă
a fost colonizarea cu scop politic şi social, nu
economic, pentru că Basarabia trebuia să joace rolul
unui cap de pod în vederea de noi anexiuni teritoriale.
S-au acordat privilegii noilor veniţi (scutiri de impozit
pe trei ani şi de serviciul militar) care vor atrage
diverse elemente, în special indezirabile: iobagi fugari,
dezertori şi un număr impresionant de evrei din Rusia,
persecutaţi de regimul imperial (în 1862 existau
16 colonii agricole ale evreilor). Au fost colonizaţi
bulgari, găgăuzi, germani, albanezi ortodocşi (arnăuţi),
ruşi, ucraineni etc. A fost afectată în special populaţia
urbană prin introducerea „tiparului rusesc”. Capitala,
oraşul Chişinău a devenit „înstrăinat”, limba rusă
înfigându-şi rădăcinile atât de adânci „în casele chiar
ale moldovenilor, încât azi e greu să fie pe deplin
înlocuită”. Populaţia autohtonă a fost dislocată,
nevoită să ia drumul exilului.
După 106 ani, Basarabia a revenit la patria mamă,
populaţia majoritar românească spunându-şi cuvântul,
în condiţiile prăbuşirii Imperiului Țarist la sfârşitul
Primului Război Mondial. Dar şi atunci a fost un
interes ciudat al marilor puteri care socoteau România
sau, cel puţin Moldova, o monedă de schimb. Deşi
ambele tabere forţau statul român să intre cât mai
curând în război de partea lor, au existat înţelegeri
secrete care ar fi stat la baza păcii pe care o doreau,
efortul militar şi economic fiind greu de suportat.
În iunie 1916, se prefigura o pace ruso-germană prin
care Rusia ar fi luat Moldova până la Carpaţi, Austro-
Ungaria ar fi primit Valahia şi Oltenia, iar Germania
ar fi preluat Galiţia pe care ar fi cedat-o imperiul
dualist. La rândul ei, pentru a contracara o posibilă
înţelegere ruso-germană, Franţa propunea Rusiei să-i
recunoască toată Moldova şi un culoar de trecere până
la Constantinopol de-a lungul Mării Negre. Jocul
marilor puteri nu se opreşte aici. În cadrul Conferinţei
de Pace de la Paris, pentru că Basarabia nu fusese
cuprinsă încă în nici un act, preşedintele american
propunea să se creeze un Israel european la Lvov cu
zonele din jur (Galiţia, Slovacia, Maramureş,
Bucovina, Basarabia, Moldova şi o parte din Ucraina).
Orice planuri ar fi făcut mai marii lumii pe seama
ţărilor mici ele nu se puteau realiza atât timp cât
popoarele aveau drumul lor în istorie.
Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a
recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România
la exact doi ani de la înfăptuirea ei, iar în octombrie
1920 a fost semnat Tratatul de la Paris între România,
pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia,
de cealaltă parte, în care se aprecia că din punct de
vedere geografic, etnografic, istoric şi economic
unirea este pe deplin justificată. Acest tratat constituie
recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu
România, înfăptuită la 27 martie 1918.
Privind evenimentele care au urmat la mijlocul
sec. al XX-lea şi evoluţia lor în anii `90, este necesar
să nu uităm că în naţiunea română zace o sămânţă
bogată aparţinând unui popor pe care îl aşteaptă un
viitor frumos şi mare, dacă însuşirile sale de căpetenie
se vor dezvolta cum se cuvine.
BIBLIOGRAFIE:
CIACHIR, Nicolae şi BERCAN, Gh., Diplomaţia
europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1984.
CIOBANU, Veniamin, La graniţa a trei imperii, Iaşi,
„Junimea”, 1985.
CIOBANU, Ştefan, Unirea Basarabiei, vol. II,
Chișinău, „Universitas”, 1993.
CONSTANTIN, Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică
de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, „Fiat Lux”, 1994;
CONSTANTIN, Ion, România, Marile puteri şi
problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1995.
DOBRINESCU, Valeriu Florin, Bătălia pentru
Basarabia, Iaşi, „Junimea”, 1991.
HAREA, Vasile, Basarabia pe drumul unirii. Amintiri şi
comentarii, București, Editura „Eminescu”, 1995.
LUPAŞ, Ioan, Istoria unirii românilor, Bucureşti,
„Scripta”, 1993.
ROTARI, Ludmila, Mişcarea subversivă din Basarabia
în anii 1918-1924, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2004.
SCURTU, Ioan ş.a., Istoria Basarabiei de la începuturi
până în 1994, Bucureşti, „Europa Nova & Tempus”,
1994.
prof. Emilia LUCHIAN
C. N. „Mihai Viteazul”, Ploiești
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 15
CONSTANTIN STERE ŞI DESTINUL EUROPEAN AL ROMÂNIEI
Constantin Stere, unul dintre principalii luptători şi
făuritori ai unirii Basarabiei cu Patria Mamă, în 1918,
prin întreaga sa viaţă şi operă şi-a câştigat, pentru vecie,
un loc de cinste în istoria românilor. El a fost însă şi un
militant activ pentru exercitarea mai hotărâtă de către
România a statutului său european.
Deschiderea europeană şi universală a lui Constantin
Stere a preocupat şi preocupă pe mulţi dintre cei
aplecaţi nu numai asupra „Cazului Stere”, ci şi a Mitului
Stere. Da, mitul Stere, deoarece, pe măsura trecerii
anilor, el a intrat în legendă, ceea ce l-a determinat pe
academicianul Ion Druţă să afirme:
„Lui Stere deseori i s-a reproşat că
e mult prea mare, că e mult prea mult.
Azi, la o sută patruzeci de ani de la
naştere, putem spune că Stere,
într-adevăr, a fost o personalitate de
tagma făuritorilor renaşterii. Istoric,
filozof, politician, lansator de doctrine
şi curente de tot felul, întemeietor de
ziare şi reviste, unele dintre ele au
ajuns până în zilele noastre, toate cer
un discernământ, o analiză profundă a
multor instituţii”1.
Şi, într-adevăr, ascultând de această
cerinţă a cercetării ştiinţifice, se
proiectează tot mai clar pe pânza vremii figura şi
ipostaza de mare european ale lui Stere, cel care, cu
peste un secol înainte, vedea, cu ochii minţii sale
pătrunzătoare şi cu capacitatea analizei politice
obiective, evoluţia naţiunilor europene către consensul
uniunii în jurul marilor provocări şi imperative
umaniste ale Istoriei.
Chiar şi atunci, în timpul revoluţiei bolşevice, chiar
şi în atitudinea sa, atât de controversată şi de
condamnată, faţă de Primul Război Mondial, el a
întrevăzut consecinţele, pronunţându-se în favoarea
raţiunii, a dreptului naţional, împotriva soluţiilor
războinice, devastatoare.
El a crezut cu ardoare în misiunea filozofiei şi a
istoriei de a umaniza raporturile interumane şi
internaţionale, pentru a da şanse omului, categoriilor
sociale aflate în suferinţă, naţiunilor ostracizate, să-şi
fie singure stăpâne.
De aceea simţea nevoia să scrie, încă pe când era
un tânăr aruncat de către Ohrana ţaristă în gheţurile
Siberiei, despre „Misiunea filosofiei”, care era aceea
de a-l înălţa pe om: „Omul este un veşnic şi neobosit
căutător al adevărului”2, înscriindu-se astfel în filonul
cugetărilor marilor clasici.
Acest mod de gândire, rod nu numai al lecturilor sale
enciclopedice, ci şi al înţelepciunii oferite de reflecţiile
asupra vieţii individuale şi sociale, transcende viziunea
îngustă raportată la specificul şi trebuinţele locale,
deschizând calea integrării în marile valori spirituale ale
lumii.
Dar C. Stere vedea, la numai 28 de ani, această
integrare ca pe un proces care nu neagă, ci,
dimpotrivă, implică conservarea şi dezvoltarea
entităţii naţionale.
„Pentru ca o naţiune să poată participa la procesul
omenirii, subliniază el, ea are neînlăturat nevoie de o
dezvoltare neîmpiedicată a vieţii sale naţionale. Asta este
dreptul său particular de a gândi şi de a simţi fără ca
propăşirea lui culturală şi civilizatoare să fie lovită.
Deoarece cât timp există diferite naţiuni, toate comorile
civilizaţiunii omeneşti generale le pot fi accesibile numai
întrucât sunt asimilate de cultura naţională întrucât sunt
naţionalizate”3.
Referindu-se la toate aceste ipostaze,
acad. Gheorghe Duca, Preşedintele
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, îl
vede, pe bună dreptate, pe C. Stere, ca
pe „Un spirit european uriaş”, ca pe o
„Figură emblematică, spirit lucid, ce
credea cu fervoare în ideea europeană
cu privire la destinul distinct al fiecărei
naţiuni în constelaţia dialogului
multicultural”4.
Aceste idei străbat ca un fir roşu
întreaga sa operă politică, publicistică şi
literară şi îl situează în galeria marilor
figuri prin care naţiunea română şi-a croit
căile către ideea europeană, şi care, iată,
avea să capete contur, în vremea noastră, sub forma unei
reale şi promiţătoare Uniuni continentale de naţiuni
libere, aflate în raporturi de cooperare şi de securitate
colectivă.
Analizând aceleaşi resorturi intime care îl
propulsează pe C. Stere în rândurile cugetătorilor şi ale
militanţilor pentru apropierea de spiritul european,
academicianul Mihai Cimpoi face o paralelă între felul
în care vedeau, în epoci diferite, Europa două
personalităţi deosebite, ca structură intelectuală şi
statutul social, dar pe care le unea acea tendinţă
firească de ieşire din balcanismul tradiţional închistat
spre a accede la statutul european ce ni se cuvenea de
drept. În studiul Proeuropenismul românesc, din vol.
Critice, consacrat Dialogului valorilor, acesta se
referă chiar la „Europa lui Golescu = Europa lui
Stere”, desprinzând unele observaţii şi concluzii care
reţin atenţia:
„Doi mari boieri – munteanul Dinicu Golescu şi
basarabeanul Constantin Stere – arată acesta – se
întâlnesc în felul de a înţelege modelul cultural
sufletesc european.
Portretul fenomenologic al Europei Stere îl face în
studiul de tinereţe Încercări filosofice, în care
prezintă întreaga mişcare filosofică contemporană din
cele <<trei popoare de căpetenie>> europene
(Franţa, Anglia, Germania) şi – în chip mai sumar –
în <<foiletonul social>> Din notiţele unui
observator ipocondric, (...) studiul comparat
Elenismul şi iudaismul în civilizaţia umană (revista
„Adam”, nr. 54 din 1932), în eseurile despre Oscar
Wilde, Henrik Ibsen, Pallisot şi, bineînţeles, în studiul
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 16 sociologic şi juridic Evoluţia individualităţii şi
noţiunea de persoană în drept, cu care şi-a luat
licenţa în drept la Universitatea din Iaşi la 1897”.
C. Stere, parcurgând el însuşi unele trasee
europene, vede Europa prin ochii şi sensibilitatea lui
Golescu, care, în faţa unor elemente de vârf ale
civilizaţiei europene, trăieşte o adevărată revoluţie
morală.
Autorul sintetizează în câteva trăsături modelul
acestei civilizaţii văzute şi descrise de Golescu: “Buna
rânduială” – asigurată de “pravile înţelepte, de
oblăduire dreaptă şi dulce”; spiritul de legalitate,
egalitatea în faţa legilor, cultura sufletească, izvorul
adevăratei “civilizaţiuni” – în comparaţie cu...
“barbaria”.
Acesta apreciază, de asemenea, că cei doi se
regăsesc pe acelaşi plan al percepţiei valorilor
europene, şi, mai mult, că “portretul biografic al lui
Golescu nu este decât autoportretul lui Stere (...), că
bunul cunoscător al realităţilor europene care este
Stere întregeşte prezentarea impresiilor cu un portret
sociografic al bătrânului continent”5.
Academicianul Mihai Cimpoi a readus aceste idei
în atenţia publicului ploieştean, în cadrul conferinţei
“C. Stere: Omul, epoca şi ideea europeană”, susţinută
la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,
în ziua de 25 iunie 20106.
Deschiderea către lumea civilizată nu a fost o
transformare miraculoasă sau accidentală de
mentalitate, ci rodul unor procese intelectuale
profunde, strâns legate de reflecţiile sale pe tema
destinului uman, care l-au făcut apt pentru învingerea
urgiilor din timpul surghiunului şi al furtunoasei sale
activităţi politice.
Biografii săi constată cu surprindere că, în 1892,
când, eliberat din surghiun, a sosit la Iaşi, el era deja o
personalitate formată la nivelul standardelor
europene.
Unul dintre aceştia, care are merite deosebite în
cercetarea şi promovarea imaginii reale a marelui
nostru înaintaş, academicianul Haralambie Corbu,
ne atrage atenţia că, de fapt, Constantin Stere s-a
afirmat şi rămâne în istoria şi cultura vremii sale ca
un mare cetăţean al lumii:
“Datoria noastră primordială, subliniază acesta,
e de a-l readuce şi a-l reda pe C. Stere în toată
plinătatea, integral şi nedivizat, cu tot zbuciumul şi
cu toate florile sale adunate timp de o viaţă,
generaţiei actuale şi celor care vor veni; să le
slujească drept simbol al sufletului şi demnităţii
moldoveanului basarabean, căci anume el s-a
dovedit a fi unul din puţinii noştri predecesori,
care s-au înregimentat, sincer şi fără rezerve, în
rândurile marilor cetăţeni ai lumii. Ai lumii, în
care ne vrem şi ne dorim integraţi şi noi cu toţii,
compatrioţii şi concetăţenii de azi ai acelui care a
fost un înfrânt în anumite încăierări, dar care
rămâne un neînvins în marea şi inegala bătălie
pentru ideal, pentru echitate socială, pentru buna
înţelegere şi colaborare între semeni, între etnii,
între popoare”7.
Aceste reflecţii şi argumente îndreptăţite stau la
baza convingerii noastre că nu poate fi un omagiu
mai sincer decât acela de a ne uni cu toţii în jurul
acelor valori naţionale şi universale care au
constituit crezul luptei şi al vieţii de excepţie a
marelui nostru înaintaş – Constantin Stere.
Europa însăşi are motive întemeiate să-l
revendice şi să-l aşeze în galeria marilor umanişti.
Note: 1 DRUŢĂ, Ion, Revenirea lui Stere, în vol. Constantin Stere – 140
de ani de la naştere. Materialele Conferinţei Ştiinţifice
Internaţionale, 12 oct. 2005, coordonatori: acad. Alexandru Roşca,
acad. Haralambie Corbu, Svetlana Kovolevski, Tipogr. Academiei
de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2005, p. 11.
2 STERE, Constantin, Scrieri politice şi filozofice, Bucureşti, „Do-
Minor”, 2005, p. 64.
3 STERE, Constantin, Din notiţele unui observator ipocondric,
foileton în Adevărul (6 articole, între 18 oct.-20 dec. 1893), nr. din
25 oct. 1893.
4 DUCA, Gheorghe, Un spirit european uriaş – Constantin Stere,
în vol. C. Stere. 140 de ani de la naştere, Chişinău, Tipogr.
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2005, p. 7.
5 CIMPOI, Mihai, op. cit., Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”,
2007, pp. 23-25.
6 Vezi: Anotimpuri Româneşti, nr. 18/iunie 2010.
7 CORBU, Haralambie, op. cit., p. 24. prof. dr. Gheorghe MARINICĂ
SLAVĂ ȚIE, STEA CURATĂ Elevii Școlii cu Clasele I-VIII „Andrei Mureșanu” Ploiești au
participat, în anul 2011, la Concursul național organizat în capitală, de Ziua
Europei, de către Reprezentanța Comisiei Europene la București. Desenele
lor au concurat alături de alte aproape 4 000, aparținând copiilor din întreaga
țară. Două lucrări (prezentate pe coperta 3) au ajuns în etapa finală a
concursului, cele desenate de către Mihaela Neagu, clasa a VII-a A și
Andreea Tîrziu, clasa a VII-a B. În luna octombrie 2011 am fost la
București, unde s-a organizat expoziția cu lucrările câștigătoare, în total 60
de desene la nivelul țării. Spațiul public european a fost gazda acestei
expoziții. Inițial am fost anunțați pe mail că ne numărăm printre finaliștii
câștigători ai acestui concurs, iar la momentul festivității, premianții au fost
schimbați.
În fine, important este că am participat la un concrus de anvergură și
că avem puterea de a participa și la alte concursuri asemănătoare.
prof. Maria BOBELEA – VASILESCU
Slavă ție, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simțim aproape
Sol din Rai cu soare sfânt! O friends, no more these sounds!
Let us sing more cheerful songs,
more full of joy!
Ei, noua generație, știu că
elogiul frumuseții netrecătoare
va învinge până la urmă cultul
banului. Nu zornăitul acestora
trebuie să prevaleze ci odele
închinate adevăratelor bucurii!
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 17
ZIUA INDEPENDENȚEI,
MOMENT DE COTITURĂ ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN
Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a
reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru
poporul nostru. Pentru aceasta, înaintaşii noştri au pur-
tat grele bătălii începând din epoca veche, continuând
cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva
năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii.
Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-
1878) a descătuşat energiile poporului român, asigu-
rând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercu-
rile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea
deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821,
1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul
energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu
Muntenia şi a pus bazele statului său modern-
România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă a popoarelor
balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi
Bulgaria, împotriva Imperiului Otoman, dorinţele de
revanşă ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului
României au avut o întrevedere cu reprezentanţi ai
guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/
11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea
română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse
pe teritoriul României.
Al doilea pas s-a făcut la data de 4/16 aprilie 1877,
prin semnarea la Bucureşti a Convenţiei româno-ruse,
prin care se accepta trecerea pe teritoriul României a
armatei ruse spre Balcani. Cu acest prilej, Guvernul
Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării
noastre şi să respecte drepturile şi rânduielele politice
ale Statului Român.
Guvernul României a declarat mobilizarea
generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub
arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau
parte din armata de operațiuni. Conform înţelegerii,
trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.
La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile
diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. În
ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut
frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877,
Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Armata
turcă a ripostat la 21 aprilie/3 mai, bombardând cu
artileria oraşul Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai
localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi.
În aceeaşi zi, artileria română a răspuns atacului
turcilor bombardând fortăreaţa Vidin.
În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Parlamentul
României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat
starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase
iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite
a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a
Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai
1877, printr-un act legitim de voinţă şi
autodeterminare naţională, independenţa de stat a
României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,
interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în
faţa adunării: “Suntem independenţi, suntem naţiune
de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi
independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi
de la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului
Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat
un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm
dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă
independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”
Proclamarea independenţei a fost salutată cu
entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din
provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină.
Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877,
care însemna realizarea unuia dintre idealurile
fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat
la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga
noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul
menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din
prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a
contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente,
obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte
bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea
unităţilor operaţionale. Numeroşi locuitori s-au oferit
să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate
în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de
la început, războiului din 1877-1878 un caracter
popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul
material, un însufleţitor suport moral.
După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii
de la Plevna, din datele de 8 şi 18 iulie 1877, Marele
Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor
ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care
se afla la Poiana Mare, judeţul Dolj (la Cartierul
General al Armatei Române) cerându-i cu insistenţă să
treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La
data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei
române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul
de vase de la Zimnicea-Şiştov. În ziua de 10/22 august
1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au
primit “botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27
august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac
românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în
direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a
Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.
În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua
onomastică a ţarului Rusiei, Alexandru), s-a desfăşurat
a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari
bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele
române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut
în luptă aproape 800 de soldaţi, în frunte cu bravii
ofiţeri, maiorul Gheorghe Şonţu, căpitan Valter
Mărăcineanu şi alţi ofiţeri. Nereuşindu-se să se ocupe
cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi
se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19
noiembrie-9/21 noiembrie 1877, remarcându-se în
lupte ostaşii din Detaşamentul colonel Slăniceanu.
Dintre ofiţerii căzuţi în lupte reţinem pe maiorii
C. Ene şi Dimitrie Giurăscu. În ziua de 28 noiembrie/
10 decembrie 1877, trupele române au cucerit
puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul
Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 18
De la data de 1 decembrie 1877, trupele române
s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind
rând pe rând avanposturile sale: Smârdan, Tatargic,
Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua
de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul
în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de Pace ruso-
turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano,
stipula recunoaşterea independenţei României, alături
de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia
Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva
dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedată
României prin Tratatul de pace de la Paris la 1856,
după războiul rus şi coaliţia europeană din 1853-
1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat
Congresul internaţional de la Berlin: s-au recunoscut
independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra
Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele
Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei
(retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din
1856) au fost încorporate din nou în Imperiul Țarist.
Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei
10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul
independenţei de stat a României. În ziua de 8/20
octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut
intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei,
care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.
În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni
din Batalionul 2 Vânători, Regimentul 7 Dorobanţi
Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.
Moment de cotitură în istoria poporului român,
proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile
de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional a
deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm
susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independen-
ţei a pregătit condiţiile pentru întregirea ţării, prin
marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.
conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN
ZIUA EUROPEI: ŞI EU SUNT „EU” „EU”…. un cetăţean simplu, fac parte din Uniunea
Europeană. Nu este un vis, ci o realitate care se
manifestă deja. Sunt oare pregătit să fac parte din
marea familie europeană?
Nu ştiu dacă sunt europeanul perfect, dar sigur îmi
doresc să reprezint cu mândrie valorile spaţiului
românesc unde am crescut şi am trăit până acum.
E drept că Europa este un spaţiu geografic amplu,
cuprinzător, care include o diversitate de naţiuni şi
grupuri etnice, deopotrivă diferite din toate punctele
de vedere. Cu toate acestea, aderarea la Uniunea
Europeană însemna dorinţa de a face parte dintr-un
sistem care are la bază reguli precise. Constituţia
europeană prevede ca toţi oamenii, indiferent de
limbă, rasă, sex sau origine să fie consideraţi egali în
faţa legii. Le vor fi respectate diversitatea culturală,
religioasă şi lingvistică, iar orice discriminare legată
de sex, culoare, rasă, etnie, limbă, origine socială,
opinie, proprietate, handicap sau orientare socială este
de-a dreptul interzisă.
Însă aici intervine o neconcordanţă: dacă cetăţenii
sunt egali în faţa legii, dacă au aceleaşi drepturi şi
obligaţii, înseamnă că tradiţiile, obiceiurile, dialectele,
credinţele religioase pe care le-au moştenit şi cu care
se identifică ca şi popor, trebuie să dispară ? Este oare
justificată împingerea omogenizării unei populaţii, pe
baza principiului naţiunii civice, până la limita în care
nu ar mai exista nicio diferenţă între grupurile diferite
de oameni? Fără îndoială că nu. Un rol important îl
are identitatea naţională, în maniera ei originală de a
prezenta trecutul şi istoria poporului respectiv în raport
cu alte istorii naţionale, regionale şi locale.
În Uniunea Europeană, fiecare stat membru deţine
propria identitate naţională, poate promova spiritul
autohton, valorile culturale şi tradiţionale proprii
cetăţenilor săi. Se are în vedere totuşi o ordonare şi
unificare a diverselor realităţi culturale din geografia
continentului.
A face parte integrantă din Europa presupune o
voinţă totală a membrilor unei comunităţi de a trăi
împreună, de a se supune aceloraşi legi şi de a avea
drepturi şi îndatoriri asemănătoare, indiferent din ce
stat ar proveni. Cu alte cuvinte, este vorba de un
context intercultural, cu aspecte favorizante şi
defavorizante, pentru ca națiunea etnică să pună
accentul pe unitatea culturală. Nu se are în vedere
dispariţia patriotismului, a ataşamentului şi dragostei
faţă de propria naţiune sau îndepărtarea sentimentului
de mândrie naţională, chiar dacă acesta capătă un sens
diferit. Patriotismul s-a statornicit în decursul istoriei
şi a apărut o dată cu formarea popoarelor, căpătând o
mare însemnătate în perioada transformării lor în
naţiuni şi popoare independente.
Este greşită interpretarea potrivit căreia integrarea
europeană ar reprezenta un potenţial pericol pentru
anumite valori, tradiţii sau elemente ale culturii. Ele
vor fi promovate poate mai mult decât până acum, nu
vor fi suprimate libertăţile individuale, iar Uniunea
Europeană va respecta diversitatea culturală,
lingvistică şi religioasă. Suprastatul UE nu se ridică
pe statele naţionale pentru a le zdrobi unitatea, ci,
dimpotrivă, pentru a le spori autenticitatea şi
identitatea naţională. Pasul către integrare, pentru
edificarea statelor Europei, nu se va face prin
demolarea statelor naţionale.
Trebuie să fim capabili, noi, ca stat şi popor, să ne
păstrăm „propria personalitate”. Odată ce România a
aderat la UE, asta nu înseamnă că în loc de Mioriţa la
ciclul primar al şcolilor se va studia Hamlet, ca fiind
unul dintre cele mai importante mituri ale românilor.
Aceasta aderare nu schimbă nici binecunoscutele
sintagme „codrul frate cu românul” sau „românul s-a
născut poet”. România a aderat la Uniunea Europeană
și rămâne tot o „insulă de latinitate într-o mare slavă”
pentru că aceste lucruri s-au impus prin cultură, de
mii de ani.
prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 19
ZIUA VETERANILOR DE RĂZBOI (discurs ținut pe 29 aprilie 2012)
Celebrăm astăzi 110 ani de la instituirea calității
de veteran de război, hotărâre luată de către Regele
Carol I la 29 Aprilie 1902, prin Înalt Decret-pentru
toți cei care luptaseră în războiul din 1877-1878 în
scopul cuceririi Independenței de Stat a României, zi
statuată în calendarul sărbătorilor naționale, ca zi a
veteranilor de război din România prin promulgarea
Legii Nr.303/2007, în semn de recunoaștere a
meritelor veteranilor de război pe câmpurile de luptă,
pentru apărarea independenței, suveranității,
integrității teritoriale și a intereselor României.
Menționez că, la adoptarea acestei hotărâri, s-au avut
în vedere prevederile Convenției de la Geneva din
1870, a statelor europene, potrivit cărora cei chemați
de patrie la luptă, au dreptul să devină, după un sfert
de veac VETERANI.
Exprim, la acest moment aniversar, întreaga
gratitudine tuturor acelora care au contribuit la
realizarea acestui act reparatoriu, istoric.
Se cuvine ca și la acest ceas aniversar, evocând cu
pioșenie eroii din toate timpurile și din toate locurile
ai poporului român și ai armatei sale, bravii veterani
de război, mutați la Domnul, în oștirile din Ceruri, să
le înălțăm un gând cald, de fierbinte și eternă
recunoștință.
Chiar dacă timp de 45 de ani, de la terminarea
războiului și până la Revoluția din Decembrie 1989,
veteranii de război au fost tratați - mai mult sau mai
puțin - ca elemente de decor, ei nu au încetat nicio
clipă să spere că va veni vremea când libertatea,
democrația și demnitatea vor triumfa în România.
După Decembrie 1989, a putut lua ființă Asociația
Națională a Veteranilor de Război, cu filiale în toate
județele țării, organizație independentă, neguverna-
mentală, nepatrimonială și complet apolitică, din care
au dreptul să facă parte, pe bază de adeziune liberă,
cetățenii români, fără deosebire de naționalitate,
convingeri politice, religie, sex și vârstă, participanți
la Primul și al Doilea Război Mondial.
Asociația Națională a Veteranilor de Război este
membră a Federației Mondiale a Foștilor Combatanți,
cu sediul la Paris.
La început A.N.V.R număra în rândurile sale circa
900.000 de persoane, din care peste 30.000 erau din
județul Prahova. După 22 de ani, efectivele au scăzut
dramatic, ajungându-se la o rată a mortalității de
20-25% ca urmare a înaintării în vârstă (cei mai
„tineri” veterani au 85 de ani) dar și ca efect al rănilor
și suferințelor de război, vieții grele de prizonierat în
Rusia și Germania, a bolilor și nu în ultimul rând a
lipsurilor în care au trăit mulți dintre ei. Ne seceră
„doamna cu coasa” mai abitir decât frontul. „Se sting
veteranii” -cum spunea un poet: „Se sting în tăcere
și-n lacrimi se sting / Și nimeni nu-i plânge / Pe
nimeni nu-i doare că mor veteranii! Nici ei nu mai
plâng". Dramatic de dureros!
La borna celor 22 de ani de la înființare, A.N.V.R.
Filiala Prahova se prezintă ca o prestigioasă
componentă a societății civile, un segment social cu
un pronunțat sentiment al onoarei, demnității și
respectului nețărmurit față de valorile neamului
românesc, devotat ca întotdeauna patriei, poporului.
Ne bucură bătrânețele gestul autorităților din
municipiile, orașele și comunele județului Prahova,
care au acordat unor veterani de război, născuți sau
trăitori pe aceste meleaguri, titlul de «Cetățean de
Onoare». Au primit acest onorant titlu, 15 veterani de
război din județul nostru, printre care mă număr și eu,
dar trebuie să exprim regretul că nu m-am regăsit
nicio clipă afișat pe panoplia de la etajul 3 al clădirii
unde își desfășoară activitatea Primăria Municipiului
Ploiești.
De o onoare deosebită ne-am bucurat și ne
bucurăm și din partea conducătorilor statelor, alături
de care am luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, președinții Cehiei și Slovaciei, cu prilejul
împlinirii a 65 de ani de la terminarea războiului, au
acordat medalii comemorative unor veterani de
război români - 4 fiind din județul Prahova, printre ei
numărându-mă și eu, demonstrând astfel încă un
semn al prețuirii ce ne-o poartă statele eliberate de
armata română.
După victoria Revoluției Române din Decembrie
1989 și odată cu constituirea în 1990 a A.N.V.R.,
care să promoveze și susțină statutul și drepturile
cuvenite veteranilor de război și urmașelor acestora,
stabilite în Legile Nr.49/1991, 44/1994 și 303/2007,
am avut credința că țara, despărțită de o orientare de
import, în contextul amplului proces de renaștere
națională, își va putea găsi liniștea deplină și calea
dezvoltării spre progres și civilizație. Din păcate,
după 22 de ani de la acel crucial eveniment, pentru
care s-a sângerat și s-a murit, aceste convingeri sunt
încă departe de a fi înfăptuite pe deplin, punând sub
semnul îndoielii însuși evenimentul care a adus
libertatea afirmării publice. România se zbate pe
locuri codașe în Europa. Suntem mai liberi după 22
de ani, dar avem vagi motive de satisfacție: o
industrie pe cale de dispariție, o agricultură în agonie,
sănătatea în suferință, învățământul încă mai caută
busola, șomajul în creștere iar prestigiul în plan
internațional, tot mai redus.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 20
În locul unor proiecte și idealuri naționale, asistăm
cu durere la apariția și proliferarea unor ambiții
vindicative, invidii politice și de altă natură, care au
anulat multe din idealurile și speranțele unor reforme
reale pentru grăbirea instaurării progresului,
revigorarea întregii vieți a societății, pentru
eradicarea sărăciei, pentru redresarea și creșterea
economiei, a condițiilor de trai, implicit pentru
implementarea tuturor cerințelor de membră al U.E.,
s-a scos securea răzbunării, a plătirii polițelor și a
răfuielilor. Se folosesc instituțiile statului de drept
pentru culpabilizarea și înlăturarea adversarilor
politici, economici sau de idei și acțiune. Se fabrică
cele mai aberante motive în acest sens.
Am salutat și salutăm toate măsurile și acțiunile
întreprinse pentru stăvilirea și sancționarea corupției,
a criminalității, a oricăror încălcări a legilor, mai
puțin cele inventate ad-hoc pentru a crea și întreține o
stare de tensiune, de suspiciune și timorare.
Constatăm cu tristețe că, în locul unei acțiuni
naționale, în interesul țării, clasa politică este
împărțită în tabere adverse, obsedate de asigurarea
unei legitimități electorale, aceștia se înfruntă în mod
jenant, uitând de problemele națiunii, ale celor care
le-au acordat votul și care asistă dezamăgiți, cu
imensă lehamite, la acest spectacol penibil.
A.N.V.R. Filiala Prahova, reprezentanta a 7.762
invalizi și veterani de război, văduve de război și
văduve de veterani de război, aflați la crepusculul
vieții, ingrijorați de această dezordine morală și
social-politică, dar și de situația lor, fiindcă se văd tot
mai neglijați, frustrați de unele drepturi obținute prin
legi-pentru care ne limităm a prezenta doar
următoarele aspecte:
- se manifestă insensibilitate și meschinărie
din partea unor primari și funcționari ai acestor
instituții care, din lipsă de respect față de textul legii
sau ignoranță, ba chiar abuz, nu aplică prevederile
legilor Nr.44/1994 și 303/2007 privind scutirea de
impozite pe terenuri;
- când vor înțelege cei în drept, cât de gravă este
situația neasigurării medicamentelor care,
pentru veteranii de război, la vârsta și afecțiunile lor,
sunt vitale pentru a le ușura suferința și prelungi viața;
- alarmantă este situația transportului auto gratuit.
Au fost cazuri când veteranii de război au fost umiliți,
dați jos din autovehicule, refuzându-li-se transportul
cu documente legale, transportatorii argumentând că
n-au primit sumele cuvenite pentru serviciul prestat și
că vinovați de nerespectarea legilor sunt Ministerul
Transporturilor și Ministerul Finanțelor;
- de ani de zile, asigurarea biletelor de tratament
gratuite în stațiunile balneo-climaterice, este ignorată
pentru veteranii de război;
- indemizația de război și renta pentru decorațiile
conferite pentru fapte de arme pe front, sunt foarte
mici: 324 lei/luna, comparativ cu ceilalți combatanți
din Europa – participanți la cel de-al Doilea Război
Mondial - care primesc peste 2.500-3.000 euro sau
dolari/lună. Ceilalți veterani de război români
nedecorați pe front, primesc doar 250 de lei/lună iar
urmașele acestora, numai 92 de lei/lună.
Pentru tot ce am prezentat mai sus, adresăm un apel
de suflet către clasa politică, către toate instituțiile de
stat, Biserica Ortodoxă Română, intelectualitatea și
către toți cetățenii de bună credință de a se pune capăt
penibilului spectacol politicianist la care asistăm.
Opriți domnilor vrajba, ura, răzbunările, răfuielile și
intrigile de orice natură. Reveniți la frumoasele virtuți
ale românilor: înțelepciune, concordia politică și
socială, respectul față de tradiții și valorile naționale.
Ajunge cât ne războim de peste 22 de ani - suntem
obosiți, dezămăgiți și îngrijorați de ceea ce se întâmplă
în detrimentul întregii populații, a intereselor interne și
externe ale țării. Sperăm că vom fi înțeleși și că vom
găsi în sufletele politicienilor și ale celorlalte forțe
sănătoase, ecoul cuvenit. Puneți mai presus de orice,
mobilizarea tuturor energiilor și resurselor țării pentru
finalizarea reformelor, grăbirea progresului,
revigorarea întregii vieți a societății, eradicarea
săraciei, îmbunătățirea condițiilor de trai ale întregii
populații pentru ca România să revină pe un loc de
prestigiu și demnitate în Europa și în lume.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
general de brigadă Gheorghe RĂUCEA, președintele A.N.V.R. Filiala Prahova
ZIUA EROILOR
În baza Decretului nr. 4106 din 12 septembrie
1919, statul român a adoptat măsura de a se înființa
„Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Războiul
1916-1919”, cu statut de persoană juridică, având
nobilele misiuni de a îngriji şi păstra mormintele şi
operele comemorative de război realizate, de a
descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru
patrie, de a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi de
a organiza ceremoniale religioase şi militare la
mormintele eroilor.
Guvernul României a aprobat, prin Decretul-Lege
nr. 1693 din 20 aprilie 1920, propunerile Bisericii
Ortodoxe Române şi ale Ministerului de Război
pentru a celebra, în fiecare an, Ziua Eroilor, în ziua
când se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos
la ceruri.
„Dacă nici de armată nu te-ai ocupat de aproape, ce-ai făcut timp de 45 de ani?” Înainte de a părăsi ministerul şi consiliul, şi a lăsa locul lui Titu Maiorescu, într-o violentă explicaţie cu
regele Carol I, care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în război, P.P. Carp l-a
interpelat pe suveran cu aceste vorbe de o îndrăzneală neobişnuită.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 21
La data de 31 mai 1927, în conformitate cu
prevederile Legii asupra mormintelor de război din
România, S.M.E.C.R. s-a transformat în Societatea
„Cultul Eroilor”. Conform cerinţelor acestei legi, în
perioada interbelică s-au realizat 14 mausolee, 106
cimitire militare ale eroilor, s-au asimilat mormintele
de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp
de pace, pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice
şi a siguranţei de stat.
Societatea „Cultul Eroilor”
şi-a schimbat denumirea în
anul 1940, în Aşezământul
„Regina Maria” pentru Cultul
Eroilor, care a desfăşurat
activităţi organizatorice şi
educative până la 29 mai 1948,
când a fost desfiinţat, în baza
Decretului nr. 48 al Marii
Adunări Naţionale a Republicii
Populare Române.
În anii comunismului şi
până în 1975, eroii patriei au
fost comemoraţi în biserici, iar
din 1975 până în 1995, în
biserici şi în ziua de 9 Mai
(Ziua Independenţei de Stat a
României şi Ziua victoriei împotriva fascismului).
La data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48,
Parlamentul României a aprobat sărbătorirea Zilei
Eroilor, în ziua când se sărbătoreşte Înălţarea
Domnului Iisus Hristos la ceruri. După 47 de ani s-a
revenit la tradiţia făurită în perioada interbelică.
Anul acesta, Ziua Eroilor, 24 mai 2012, s-a
desfăşurat bine în şcoli şi localităţi, remarcându-se
manifestările din Ploieşti, Mizil, Câmpina, Breaza,
Vălenii de Munte şi Sinaia. De asemenea au ieşit în
evidenţă acţiunile educative desfăşurate în colegiile
naționale ploieștene „Mihai Viteazul”, „Jean Monet”,
„Alexandru Ioan Cuza”, „I.L. Caragiale”. Activități
atractive au organizat și şcolile „Toma Caragiu”,
„Sf. Vasile”, „Andrei Mureşanu”, „H.M. Berthelot”,
„Sf. Vineri”, „Elena Doamna”, „I.A.Bassarabescu”
din Ploieşti, şi şcolile din Mizil, Sinaia, Breaza,
Câmpina, Vălenii de Munte.
Cu cest prilej, elevii din
multe instituții de învățământ
prahovene au trăit momente de
neuitat, când au primit din
partea asociației noastre
drapelele cercurilor „Cultul
Eroilor”, simboluri ale respec-
tului pe care tânăra generație îl
poartă față de cei care s-au
jertfit pentru țară. Aceste
drapele vor fi păstrate alături de
drapelul României, de cel al
UE și de alte simboluri ale
școlilor în locuri special
amenajate și vor fi purtate de
elevi cu prilejul diferitelor
evenimente și sărbători națio-
nale la care vor participa. Amintim câteva dintre
instituțiile de învățîmânt prahovene care au primit
drapelele: școlile gimnaziale „I.A. Bassarabescu”,
„Toma Caragiu”, „Sf. Vineri”, „Sf. Vasile”, „Andrei
Mureșanu”, Liceul de Artă „Carmen Sylva” din
Ploiești; Școala „Constantin Stere” din Bucov; toate
școlile generale (3) și liceele (2) din Mizil.
col. (rtr.) Constantin CHIPER
COROANA DIN CENUŞĂ-1812 – 2012
De două secole, ni s-a smuls de pe
creştet coroana,
Impuşi să vieţuim pe nisipuri
mişcătoare.
De două secole speranţa ni-i apa,
răbdarea ni-i hrana,
Iluzii etalate pe post de cartuşă.
Lumini cu reflexii mereu schimbătoare,
Aruncată, coroana zace-n cenuşă.
De două secole, invizibilă-i flacăra
libertăţii,
Înfruntăm tristeţea în şir de cascade,
Dreptatea amuţeşte la porţile cetăţii,
Adevărul se opreşte ezitând lângă uşă,
Cuvântul, răscopt, înainte de a fi rostit,
cade.
Uitată, coroana tace-n cenuşă.
Ci noi ne naştem împovăraţi cu vina,
Răvăşiţi, înainte de a fi putut plânge,
Orbi, înainte de a fi văzut lumina,
Ascunşi după măşti, ca o mână-n mănuşă,
Şi azi ne căutăm locul, prin istoria
scrisă cu sânge.
Singură, coroana suspină-n cenuşă.
Dar cât să îndurăm robiri şi umilinţi ?
Sub paşii noştri pământul geme, cu
disperare,
Ni se împrumută limba, ni se
închiriază ţara, noi, cuminţi
Spectatori, ne complacem în rol de
păpuşă.
Marionete elegante, călcate în
picioare.
Înstrăinată, coroana plânge-n cenuşă.
De două secole, trăim cu jumătate de
corp,
Minţindu-ne voit că suntem integri,
Înaintăm rătăciţi, cu paşi nesiguri de orb,
Printre tăişuri săltând, flacăra jucăuşă,
Fără destinaţie, detaşaţi şi alegri,
De două secole, coroana aşteaptă-n cenuşă.
Maria Augustina HÂNCU
Col.(rtr) Constantin Chiper, președintele
Asociației Județene „Cultul Eroilor”,
înmânează drapelul Cercului „Cultul Eroilor”
elevilor din Școala „Constantin Stere” Bucov.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 22
FILIALA CÂMPINA A ASOCIAȚIEI JUDEȚENE
„CULTUL EROILOR” PRAHOVA
Dintre orăşelele aşezate pe frumoasele noastre coline, lângă râuri ce curg zgomotos, din apropiatele
înălţimi ale Carpaţilor, Câmpina avea două daruri de seamă. Mai întâi un climat dulce, cu aer curat, umezit şi
răcorit de Bucegii ce se coboară pe un pământ uscat şi permeabil apărat de crivăţ şi alintat vara şi iarna de
razele aurii ale soarelui.
Al doilea mare avantaj al Câmpinei este acela că, dintre toate localităţile de vară din colinele şi munţii
noştri, ea este singura aşezată la porţile Bucureştiului.
Oameni de seamă ai neamului nostru cum ar fi: pictorul Nicolae Grigorescu, marele filolog şi scriitor
B.P.Hasdeu., ori savantul chimist C.Istrati, s-au stabilit aici, găsind la Câmpina condiţii favorabile de viaţă şi
creaţie, imortalizând oraşul în lucrările lor, lăsând urmaşilor opere nepieritoare inspirate de acest oraş.
Dar Câmpina mai are un dar de seamă: oamenii săi, care nu doar că au clădit un oraș frumos și
dezvoltat, dar s-au îngrijit dintotdeauna de partea spirituală și de trecutul acestei frumoase urbe.
Cum spune Bîlga Larisa în articolul său „Istoria - izvor al înţelepciunii”, „… talente sunt în Câmpina,
cu siguranţă... trebuie doar să le descoperim, să le facem să iasă la iveală, de potenţial nu ducem lipsă!”
Și, pentru că oamenii din Câmpina sunt preocupați de cunoașterea trecutului dar și de descoperirea
valorilor prezente, îi lăsăm pe câmpineni să se prezinte singuri, prin următoarele trei articole din revistă.
*
CULTUL EROILOR LA CÂMPINA În municipiul Câmpina, prima apariţie în viaţa
socială a urbei a unei asociaţii, care să cultive eroismul
românesc, a fost în anul 1999, când colonelul (rtr)
Neculai Juncu, împreună cu colonelul (rtr) Gheorghe
Popescu au stabilit ca o parte din ofiţerii în rezervă şi
în retragere, provenind din M.Ap.N. şi M.I., să se
grupeze într-o organizaţie care să comemoreze eroii
câmpineni. Preşedinte de onoare a devenit în 2001
primarul municipiului Câmpina, ing. Gheorghe Tudor.
În peste un deceniu de activitate, Filiala Câmpina a
AJCE Prahova a atras în rândurile sale un număr
important de membri proveniţi din rândurile cadrelor
militare, reprezentanţi ai bisericii (cultul ortodox),
cadre didactice, în special profesori de istorie, jurişti
etc. Numărul membrilor a crescut de la an la an,
ajungând în anul 2011 la 121 de persoane: veterani de
război, văduve de veterani de război, elevi, preoţi,
profesori de istorie, militari în rezervă şi retragere, dar
şi alţi cetăţeni.
Din Consiliul Director Municipal Câmpina au făcut
parte, de-a lungul timpului, printre alții: col. (r) Marian
Dulă, actualul președinte; ing. Horia Laurențiu
Tiseanu, primarul municipiului, actualul președintele
de onoare, lt. col. (r) Ioan Bloss, col. (rtr) prof. Radu
Constantin, lt. col. (r) Viorel Gheorghe Bondoc, cpt.
(rtr) Adrian Popescu, prof. dr. Gheorghe Râncu, plt.
Adj. (rtr) Enuţă Plăvănescu, lt. col. (rtr) George
Burduhos, veteran de război, preot Vicenţiu Ieşeanu,
av. Alexandru Voica, prof. Marius Zaharia, ing. Victor
Dumitru, col. (rtr) Dan Buşilă, cpt.(rtr) Mihai
Stănescu, col. (rtr) Wilhelm Demeter, preot Costică
Dumitru, prof. Gheorghe Modoianu.
O colaborare strânsă s-a stabilit cu Societatea de
Ştiinţe Istorice, Filiala Câmpina, împreună organizând
diverse activităţi consacrate principalelor momente
istorice. Membri ai asociației noastre au publicat
materiale în „Anuarul Societății de Ştiinţe Istorice”,
contribuind la răspândirea informaţiilor despre eroii
câmpineni și faptele lor.
Activităţile desfăşurate de membrii asociaţiei
noastre sunt multiple, ancorate în realităţile societăţii
româneşti de azi, dar și aplicate la specificul
prahovean și câmpinean.
Astfel, Filiala Câmpina s-a implicat în organizarea
şi participarea la activităţile dedicate Zilei Veteranilor
de război, Zilei Eroilor, Zilei Independenţei, Zilei
Drapelului, Zilei Armatei, Zilei Imnului de Stat etc.,
inclusiv prin prezentare de expuneri în faţa elevilor din
şcoli şi licee.
Au fost depuse eforturi susținute pentru înfiinţarea
în toate şcolile generale, colegii şi licee a cercurilor
„Cultul Eroilor”, în baza Protocolalelor de colaborare
încheiate între A.N.C.E. şi M.E.C.T.S. și între AJCE
Prahova și Inspectoratul Școlar Județean Prahova.
Aceste cercuri desfăşoară activităţi după un plan
anual, fiind îndrumate de către directorii unităţilor de
învăţământ. Fiecare dintre ele s-a remarcat în decursul
anului prin participarea la ceremoniile militare şi
religioase ce s-au desfăşurat în municipiu, îngrijirea
operelor comemorative de război ce le sunt repartizate,
participarea la expuneri cu prilejul sărbătoririi unor
evenimente istorice.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 23
Conform acestor protocoale am repartizat
cercurilor „Cultul Eroilor” din şcolile şi liceele
municipiului Câmpina îngrijirea şi protejarea
Cimitirului Eroilor şi a operelor comemorative de
război din oraş, astfel:
Cimitirul de Onoare al Eroilor - Colegiul
Tehnic „Constantin Istrati”, Școala „Al.I. Cuza”,
Școala Nr. 3; Școala „B.P. Hasdeu”;
Monumentrul din Cimitirul de Onoare al
Eroilor - Școala Centrală;
Parcela de Onoare a Eroilor de Etnie Evreiască
- Colegiul Tehnic Forestier;
Placa Comemorativă din Parcela de Onoare a
Eroilor de Etnie Evreiască - Grupul Școlar Industrial
Construcții de Mașini;
Monumentul Eroilor din Războiul pentru
Reîntregirea Națională - Colegiul Național „Nicolae
Grigorescu”;
Troița din Cartierul Slobozia - Școala „Ion
Câmpineanu”;
Monumentul Eroilor Jandarmi de la Otopeni -
Grupul Școlar Energetic.
Cercurile „Cultul Eroilor” din unităţile de
învăţământ câmpinene au primit drapele specifice, cu
care se prezintă la ceremonialele religioase şi militare
ce se desfăşoară în municipiu.
Membrii filialei îndrumă cu pasiune şi competentă
activitatea cercurilor „Cultul Eroilor” din unităţile
şcolare, astfel: la Colegiul Naţional „Nicolae
Grigorescu” – col. Marian Dulă, prof. Marcel
Vlădescu; la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” –
lt. col. Nicușor Pohrib, prof. Gheorghe Stanciu; la
Colegiul Tehnic Forestier – col. Gheorghe Popescu,
prof. Gheorghe Râncu; la Grupul Şcolar Energetic –
lt. col. Viorel Velicu, prof. Gheorghe Modoianu;
la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini –
col. Viorel Bondoc, prof. Cristina Modoianu;
la Şcoala „Ion Câmpineanu” – prof. Virginia Vâlcu,
lt. col. Gheorghe Nedelcu; la Şcoala Centrală –
col. Viorel Bondoc; la Şcoala „B. P. Hasdeu” –
col. Marian Dulă, prof. Marius Zaharia; la Şcoala
„Al. I. Cuza” – lt. col. Gheorghe Nedelcu.
Printre activitățile organizate de câmpineni
prezentăm două dintre cele mai importante,
desfăşurate în anul 2011:
- În ianuarie, cu prilejul aniversării a 508 ani de
atestare documentară a localităţii Câmpina, în prezenţa
a peste 120 de persoane, a fost lansată Cartea de Aur
a eroilor municipiului Câmpina, lucrare editată cu
sprijinul Consiliului Local, sub egida Filialei Câmpina
a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi purtând
semnăturile profesorului Gheorghe Modoianu şi
colonelului Marian Dulă. Lucrarea se găseşte la
Biblioteca Municipală, bibliotecile şcolare, la cercurile
„Cultul Eroilor” şi în biblioteci personale.
- Cu sprijinul financiar al Consiliului local Câmpina
s-au editat pliante, care reflectă activitatea Filialei,
Regulamentul cercurilor „Cultul Eroilor” şi Statutul
Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor”. Aceste materiale
de promovare au fost distribuite în școli şi licee.
În luna martie a acestui an, membri ai filialei
noastre au participat la sărbătorirea Zilei Școlii „Al. I.
Cuza”, prezentând o expunere despre Tabăra militară
de la Floreşti, cariera militară a domnitorului Unirii şi
începuturile sistemului de decoraţii instituit de Cuza.
La această activitate şi-au adus contribuţia prof.
Valentin Şerban, col. Marian Dulă și lt. col. Gheorghe
Nedelcu.
Pentru ţinerea prelegerilor şi expunerilor în faţa
elevilor din şcolile și liceele câmpinene avem un grup
de lectori format din: col. Marian Dulă, col. Nicolae
Bradu, col. Viorel Bondoc, lt. col. Gheorghe Nedelcu.
Lectorii captează atenţia elevilor cu detalii mai puţin
cunoscute despre fapte şi evenimente istorice de Ziua
Unirii Principatelor Române, 9 Mai, zi cu triplă
semnificaţie, Ziua Armatei.
În preajma Zilei Armatei s-a desfăşurat
comemorarea veteranilor de război care au dat nume
de străzi în cartierul Veteranilor. În urmă cu 6-7 ani,
col. Viorel Bondoc, membru în Consiliul local al
municipiului Câmpina, a propus un Proiect de HCL
prin care să se atribuie nume de veterani de război,
unor străzi nou create. Este vorba despre străzile:
Gl. bg. Ioan Stoica, Col. Haralambie Săvulescu, care a
fost și membru al Subfilialei ANCMRR Câmpina şi
Slt. Viorel Dumitrescu. Comemorarea s-a desfăşurat în
prezenta a peste 100 de persoane, elevi, locuitori din
cartier, dar şi personalităţi locale şi judeţene.
Încă de la instituirea ei, ne-am preocupat ca
autorităţile locale să desfăşoare sărbătorirea Zilei
Veteranilor de Război. Anul trecut, în afară de
buchetele de flori şi diplomele devenite tradiţionale,
veteranii şi văduvele au asistat la un spectacol
folcloric, apoi au fost invitaţi la o masă, la un
restaurant.
În primăvară, o echipă a TVR a făcut o filmare,
pentru o emisiune, la Monumentul Reîntregirii
Naţionale, din centrul municipiului, la care au
participat membri ai Cercului „Cultul Eroilor” de la
Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, precum si
preşedintele Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor”,
dl. col. Constantin Chiper.
Şi în anul 2011, la fel ca în toți anii din urmă,
membri ai filialei noastre au participat la Cursurile de
vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga, de la
Vălenii de Munte. De prelegerile, lansările de carte şi
expoziţiile care au avut loc s-au bucurat şi membri ai
Cercului „Cultul Eroilor” de la Colegiul Naţional
„Nicolae Grigorescu” şi ai Societăţii de Ştiinţe Istorice
din Câmpina.
Biblioteca Municipală „Constantin Istrati” a
desfăşurat, împreună cu filiala noastră, Ziua
Drapelului României, la care au participat şi numeroşi
elevi, membri ai cercurilor „Cultul Eroilor”.
O preocupare importantă a fost şi distribuirea unor
exemplare din „România Eroică” şi Prahova Eroică”,
revistă editată de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”,
la care şi filiala noastră şi-a adus modesta ei
contribuţie.
Anul acesta ne-am propus ca, împreună cu Primăria
Municipiului Câmpina şi administratorul Cimitirului
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 24 de Onoare al Eroilor să reabilităm semnele de căpătâi,
adică să se rescrie numele, corectându-le, să se
alinieze şi fixeze în beton semnele de căpătâi şi să se
ambienteze cu două tunuri de calibru 57 mm.
Ne-am mai propus să facem două excursii, una în
primăvară şi alta în toamnă, cu olimpicii la istorie.
Cu ajutorul unor sponsori vom parcurge trasee istorice
din judeţ.
Filiala Câmpina a Asociaţiei Judeţene „Cultul
Eroilor” Prahova acţionează pentru revigorarea şi
propagarea cultului eroismului românesc din toate
timpurile în rândul tineretului şcolar şi al maselor de
cetăţeni de toate vârstele, contribuie la cultivarea
dragostei şi ataşamentului faţă de patrie şi idealurile
sacre ale poporului şi armatei române, a respectului
faţă de simbolurile naţionale, a sentimentelor de
recunoştinţă şi cinstire a înaintaşilor noştri.
col. (r) Marian DULĂ
ISTORIA, IZVOR AL ÎNŢELEPCIUNII !
Sâmbătă 12 mai 2012, Asociaţia „Cultul eroilor”
Câmpina, a organizat excursia anuală cu elevii
calificaţi la etapa judeţeană a Olimpiadei de Istorie.
Preşedintele asociaţiei, col. (r) Marian Dulă, însoţit de
col. (r) Viorel Bondoc, membru în conducerea
asociaţiei, au găsit sponsori care au oferit transportul
cu autocarul, produse alimentare, materiale sanitare,
precum și sume de bani pentru intrarea la obiectivele
turistice și masa servită la restaurant. Tinerii au fost
însoțiți de profesorii Gheorghe Modoianu și Marcel
Vlădescu, de la liceele câmpinene.
12.05.2012... O zi care încă de dimineaţa se arată a
fi specială, o zi de care ne-am bucurat cu toţii, cele 30
și câteva de suflete, dornice de a afla cât mai multe
despre istorie... dornice de o experienţă nouă, una
reuşită, și, de ce nu, și inedită... !
Totul a început în jur de 9 dimineaţa, în fața
Primăriei municipiului Câmpina... căldură, tineri
(printre care mă număram și eu) îmbrăcați care mai de
care mai lejer...cu ținute de excursie... am purces
câteva minute mai târziu spre Mănăstirea Dealu din
Târgovişte... chiar dacă mai întâi ne-am oprit și la
biserica din Filipeştii de Pădure, biserică ce se bucură
de o pictură excepţională, încărcată de istoricul
norodului românesc!
Ar fi multe de spus... dar ne împiedică timpul... și
poate și faptul că unele lucruri sunt făcute să rămână
amintiri, și atât... nu ar fi frumos să dezvăluim toate
secretele istoriei... cine vrea să afle, să cerceteze...
căci aşa am făcut și noi, cei ce am primit în urma
rezultatelor noastre la Olimpiada de istorie-Faza
judeţeană, această excursie... noi, cei care am aflat ce
înseamnă a fi cu adevărat erou al patriei strămoșești,
noi cei care ne-am dat seama că eroi sunt cei ce fac ce
trebuie, atunci când trebuie, indiferent de consecinţe!
Următoarea oprire: Mânăstirea Dealul-
Târgovişte... un loc de o splendoare de neînchipuit...
deşi majoritatea eram familiarizaţi cu locurile... asta
nu a însemnat că nu ne-am bucurat de noua vizită, nu
de alta, dar am aflat lucruri noi, față de care ne-am
arătat foarte atraşi, surprinşi și curioşi… în goana
noastră, a adolescenţilor, de a cunoaşte!
La o distanță de maxim 5 kilometri de minunata
mănăstire se află Curtea Domnească și, aşa cum
normal ni s-a părut, am onorat-o și pe „bătrâna” cu
prezența. Și aici a fost frumos, am aflat lucruri
deosebit de interesante legate de Turnul Chindiei, de
ruinele a ceea ce servea, acum câteva sute de ani
domnilor vremii, la a-și satisface confortul în marile
camere zidite de arhitecţii de pe atunci, care au reuşit
să transmită istoria și construcţiile sale până în zilele
noastre. Astfel, și astăzi se păstrează dovezi solitare
cum că, acolo, au trăit oameni!
Iată, că, și acum și aici, istoria ne însoțește, istoria
ce ar putea fi pentru noi un model a ceea ce înseamnă
frumuseţea de azi, dincolo de kitch, de încărcatura
care duce spre urât!
Am purces apoi la drum spre Sinaia, despre care
am aflat multe... văzând și acolo destule: În primul
rând faptul că oraşul își poartă denumirea de la
muntele Sinai... am mai aflat despre Peleș și Pelișor
destule... și, fireşte, și răspunsul suprinzător al lui
Carol care în momentul în care a fost întrebat de ce a
ales să construiască Peleșul atât de aproape de graniţa
țării (care în vremea aceea se afla la doar câțiva
kilometri de Castel), a răspuns: „DAR DE UNDE
ȘTII DUMNEATA CĂ PESTE CÂTVA TIMP
GRANIȚA VA MAI FI AICI ? ”... și, într-adevăr,
avea dreptate... căci, nu a mai durat mult și graniţele
României s-au extins dincolo de Carpaţi!
Am avut de toate, am fi răutăcioși să spunem că
ne-a lipsit ceva.... poate mai multă socializare cu
colegii... sau poate ..., NIMIC ! ... A fost totul perfect,
ne-am ospătat atât pe drum cu de-ale gurii, dat fiind
faptul ca organizatorii s-au ocupat de toate, dar și la
Complexul Militar Sinaia... unde ne-am simţit ca
acasă.
Un loc plin de istorie, încărcat cu tradiţii si cu
fineţea aerului proaspăt si sănătos de la munte!
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 25
Mulţumim pe această cale tuturor celor care s-au
ocupat de soarta noastră, a celor ce am fost
denumiţi „olimpici ai Câmpinei”...Cu sau fără
rezultate pe măsură!
Am reuşit pe această cale să descoperim și alte
minunăţii ale țării noastre, față de care ar trebui să ne
simţim mândri... căci, avem cu ce! Aşa cum spunea și
domnul Adrian Popescu, atunci când a făcut
prezentarea Cimitirului Eroilor din Sinaia: „ar trebui
să stăm să vorbim cu francezii și belgienii de la egal
la egal, nu suntem cu nimic mai prejos decât ei! ”
O experienţă, care pe viitor trebuie să ne
mobilizeze, să ne ambiţioneze, să ne facă să aducem
rezultate și mai mari oraşului nostru, căci doar aşa
putem dobândi faima ... Succesul vine muncind, iar
norocul este dat doar celor care ştiu să-l „exploateze”
cum se cuvine!
Urez tuturor, spor la muncă, sănătate, fie ca
dorinţa de afirmare să ne însoțească pretutindeni, căci
doar aşa putem spune ce avem de spus, doar aşa
societatea va renaşte.... talente sunt în Câmpina, cu
siguranţă.. trebuie doar să le descoperim, să le facem
să iasă la iveală, de potenţial nu ducem lipsă!
Iar istoria, să dăinuiască pe veci nu cu „dacă”,
pentru că nu aşa se învață istoria, ci cu „vreau să
cercetez, să aflu, să descopăr!”
Larisa BÎLGĂ, elevă clasa a XI-a, Cercul „Cultul
Eroilor” de la Colegiul Tehnic Forestier Câmpina
ODIHNA DE VECI A PRIZONIERILOR ROMÂNI
ÎNHUMAŢI LA RASTATT
Pierderile umane ale României în anii Primului
Război Mondial s-au ridicat în total la aproape un
milion (morţi, mutilaţi, răniți și dispăruţi) din care
mai mult de 330.000 morţi din rândurile militarilor.
La scurt timp după încheierea conflagraţiei,
„Buletinul Informativ” al Secţiei II a Marelui Cartier
General al armatei române, din 30 iunie 1919,
înregistra într-un prim bilanţ al pierderilor 85.000
ofiţeri și soldaţi morţi pe câmpul de luptă, 115.000
ofiţeri și trupă morţi dintre răniții și bolnavii din
spitale, 60.000 ofiţeri și trupă morţi din rândurile
prizonierilor și 20.000 de mari mutilaţi de război.
(Arhiva M.A.E. F. II 2.2193, „Buletin Informativ” al
Secţiei II a Marelui Cartier General al armatei
romane.)
Referitor la numărul prizonierilor români din
Primul Război Mondial, cifrele variază în funcţie de
sursele documentare. După statisticile franceze,
România înregistra, la 1 februarie 1918, 80.000 de
prizonieri, în timp ce lucrarea România sub ocupaţie
duşmană, semnată de N. Jac Constantinescu, dă,
numai pentru teritoriul ocupat de inamic, Oltenia,
Muntenia și Dobrogea, între iunie - decembrie 1917,
cifra de 48.719 prizonieri. Nu ne îndoim că numărul
prizonierilor este mult mai mare, din moment ce
lucrarea Cimitirul prizonierilor români, tipărită în
1919, avansează cifra de 70.000 numai pentru
militarii români care au decedat în lagărele din
Germania.
Militarii români înhumaţi pe teritoriul Germaniei
provin din rândul celor decedaţi în lagărele de
prizonieri din timpul celor două războaie mondiale.
Conform datelor pe care le deţinem în prezent, în
anii Primului Război Mondial şi-au pierdut viaţa pe
teritoriul german aproximativ 3.500 de militari. Ei
sunt înhumaţi în localităţile: Zwikau (134), Veil am
Rhein (53), Mannheim (64), Worms (155),
Schaeferthal (72), Ulm (99), Furstenfeldbruk, landul
Bayern (19), Ingolstadt, landul Bayern (66),
Obermeitingen, landul Bayern.
Cimitirul eroilor români, francezi, ruşi, sârbi
şi polonezi din Primul Război Mondial-
Furstenfeldbruk
Locul în care au fost înhumaţi cei 19 eroi români
se află amplasat în spatele fostei mănăstiri cisterciene,
„Maria”. Parcela adăposteşte, în cadrul a şase gropi
comune, şi osemintele unor militari ruşi, francezi,
polonezi şi sârbi şi ale altor 468 de eroi necunoscuţi,
care au murit în perioada 1916-1918. O placă
comemorativă din bronz a fost fixată pe un zid ridicat
în centrul parcelei, iar în partea superioară a locului
de înhumare a fost montată o cruce din lemn care
reprezintă un Mesia crucificat.
Stela funerară
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 26
Parcela eroilor români, ruşi şi sârbi din Primul
Război Mondial-Ingolstadt
Este amplasată în cadrul cimitirului central din
Ingolstadt la nr. V. Are o suprafaţă de 12 mp. În
centrul acesteia este amplasat un monument care are
în partea superioară o cruce metalică de culoare
galbenă. Nu sunt menţionate numele celor 66 eroi
români care au fost înhumaţi în groapa comună.
Parcela eroilor români şi sârbi din Primul
Război Mondial-Ulm
Este amplasată în Cimitirul Central, din Ulm.
Suprafaţa parcelei este de 792 mp. Nu există însemne
de căpătâi. Soldaţii români care au supravieţuit
lagărului de la Ulm au realizat în partea dreaptă a
parcelei un monument tip sarcofag „ÎN AMINTIREA
CAMARAZILOR NOŞTRI CARE AU MURIT
PENTRU PATRIE”. Această inscripţie se află pe
partea din faţă şi din spate a monumentului, fiind
scrisă în română şi germană. Pe latura dreaptă a
monumentului s-a inscripţionat textul:
„1917-1918. AICI SE ODIHNESC 99
ROMÂNI”, acesta fiind dăltuit şi pe
latura stângă, în limba germană.
Cimitirul eroilor români din
Primul Război Mondial-Weil am Rein,
Haltingen, landul Baden Württenberg
Necropola a fost amenajată, în 1917,
la marginea unei pădurici. În cadrul
acesteia au fost înhumaţi 54 de militari
români care au murit la amenajarea unei
căi ferate. Aceasta a fost reinaugurată la
7 iunie 2008, când, la iniţiativa Oficiului
Naţional pentru Cultul Eroilor, s-a
dezvelit o troiţă, realizată de meşterul
popular Ilie Benţa, şi două plăci din
bronz pe care sunt inscripţionate numele
eroilor români.
Cimitirul eroilor români, ruşi,
sârbi, bulgari, unguri, cehi, polonezi, greci şi
spanioli din Primul şi Al Doilea Război Mondial-
Obermeitingen
A fost reamenajat şi este întreţinut de Uniunea
Populară Germană. Eroii din Primul Război Mondial
(ruşi, sârbi, români, un bulgar, un ungur, şi un
necunoscut) şi din al Doilea Război Mondial
(iugoslavi, polonezi, greci, români, ruşi, un spaniol,
un ceh şi cinci necunoscuţi) sunt înhumaţi în trei
parcele din spatele capelei, cu menţiunea că aceştia nu
au însemne de căpătâi. În cadrul cimitirului sunt
amplasate patru monumente, unul dintre acestea fiind
dedicat eroilor români din Primul Război Mondial.
Parcela eroilor români din Primul Război
Mondial - Rastatt, landul Baden Württenberg
Cei 28 de militari români care au murit în lagărul
din localitate au fost înhumaţi într-o parcelă
amplasată în cadrul cimitirului civil din suburbia
Niederbuchl. Aceasta avea o lungime de 50 m,
însemnele de căpătâi ale eroilor români, de forma
unei cărămizi, fiind amplasate de o parte şi de alta a
aleii centrale. Parcela eroilor români a fost, însă,
reamenajată recent, fiind scurtată şi regazonată.
Însemnele de căpătâi vechi au fost înlocuite cu zece
cruci din piatră, aşezate pe două rânduri. Numele
celor 28 de eroi români sunt inscripţionate şi pe o
placă din bronz, fixată pe latura frontală a
monumentului central.
Numele înscrise pe placa de bronz din Parcela
eroilor români sunt: Frigea Nicolae; Balaci Marin;
Granate Ion; Radu Dumitru; Gherman Radu; Zamfir
Vasile; Pană Alexandru; Babană Gh. Vasile; Popovici
Const; Datcu P. Petre; Voinea Ion; Michăilă Nicolae;
Cetabeanu Ștefan; Vișan Gheorghe; Rotaru Grigore;
Radu Marin; Dobre Iosif; Vasile Nicolae; Vrăjitoru
Ion, Borș Gheorghe; Capatalan Gheorghe; Rădulescu
Gheorghe; Casapu Costea; Papuc Haralambie; Călin
Vasile; Micoș Ion; Dumitrache Ion; Cotei Petre.
Pe cele zece semne de căpătâi sunt înscrise
numele:
- rândul dinspre sud:
1. Cetabeanu Stefan 1878 – 1917; Mihăilă Niculaie
1884 – 1917; Voinea Ion 1889 – 1917;
2. Datcu Petre 1883 -1917; Popovici
Constantin 1891 – 1917;
3. Babană Gh. Vasile 1888 – 1917; Pană
Lasar 1888 – 1917;
4. Vasile Zanfir 1879 – 1917; Granate
Ion 1887 – 1917; Gemanas Radu 1880 –
1917;
5. Radu Dumitru 1996 – 1917; Balaci
Marin 1883 – 1917; Frigea Niculae 1880
– 1917;
- rândul dinspre nord:
6. Dobre Iosif 1877 – 1917; Rotaru
Grigore 1879 – 1917; Vilsan Gligore
1885 – 1917;
7. Vrajetorin Jon 1879 – 1917; Neculae
Wasile 1886 – 1917; Radu Marin 1887 –
1917;
8. Rădulescu Gheorghe 1877 – 1918;
Cabtalan Gheorghe 1884 – 1917; Bors Gheorghe
1884 – 1917;
9. Calin Vasile 1894 – 1918; Papoe Haralambie 1877
– 1918; Casapu Costea 1888 – 1918;
10. Cotei Petre 1883 – 1918; Dumitrache John 1886 –
1918; Micos Jon 1884 – 1918.
În fiecare an, de ziua Înălţării Domnului, după
săvârşirea Sfintei Liturghii în Capela „Sf. Arhanghel
Mihail" din Baden-Baden - Germania, părintele Ionuţ
Bogdan Stavarachi, superiorul capelei, împreună cu
un grup de credincioşi, aduce un omagiu eroilor
români din Primul Război Mondial înmormântaţi în
Cimitirul Eroilor din suburbia Niederbühl a oraşului
Rastatt.
NOTĂ: Diferențele care apar în scrierea numelor
se datorează faptului că placa de bronz este făcută de
români iar crucile (semnele de căpătâi) de către nemți
(autoritățile locale). Am transcris numele în cele două
variante exact așa cum sunt ele gravate în original.
col. (r) Marian DULĂ
Semn de căpătâi
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 27
PRAHOVENI ŞI BASARABENI, LA CEAS DE SĂRBĂTOARE
Moldova dintre Prut şi Nistru a făcut parte din
Principatul Moldova, întemeiat în anul 1359 sub
domnia lui Bogdan I, care a descins din Maramureş, în
fruntea vitejilor săi.
Începând din secolul al XVIII-lea Imperiul ţarist
s-a apropiat ameninţător de graniţa de est a Moldovei,
culminând cu prima răpire a teritoriului dintre Nistru
şi Prut la data de 16-28 mai 1812. Sudul teritoriului
dintre Nistru şi Prut a fost ocupat în anul 1403 de către
Mircea cel Bătrân, care i-a alungat pe turci, primind
denumirea de Basarabia (de la dinastia Basarabilor).
Pentru a induce în eroare populaţia românească,
imperialii ruşi au extins denumirea de Basarabia
asupra întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut.
După ocupaţia rusească a început calvarul pentru
românii basarabeni.
Pentru a dezvălui suferinţele românilor din
Basarabia, Consiliul Judeţean Prahova, în colaborare
cu Fundaţia „Constantin Stere” şi Asociaţia „Cultul
Eroilor” Prahova au organizat o gamă largă de
activităţi pentru a omagia cei 94 de ani de la Unirea
Basarabiei cu România şi a comemora 200 de ani de la
prima răpire a Basarabiei de către Imperiul ţarist. În
şcoli şi în instituţiile de cultură s-au făcut expuneri
dedicate acestor evenimente.
Din iniţiativa Consiliului Judeţean şi a Asociaţiei
„Cultul Eroilor”, au fost invitaţi din Republica
Moldova profesorii Ion Negrei şi Constantin
Ungureanu şi preoţii Vasile Burduja şi Gheorghe
Untilă care, împreună cu seniorul Ion Ionescu Quintus
(a împlinit pe 17 martie 95 de ani), ing. Mircea Cozma
(președintele C.J.Ph.), col. (rtr) Constantin Chiper şi
studentul Iacob Cerlat de la U.P.G. Ploieşti au
prezentat expuneri la Muzeul Judeţean de Istorie şi
Arheologie (27 martie 2012).
În ziua de 29 martie, la Muzeul „Constantin Stere”
din Bucov, au prezentat expuneri elevilor de la Şcoala
„Constantin Stere” şi celorlalţi participanţi profesorul
Ion Negrei, preşedintele mişcării civice 1812 şi
profesoara Mihaela Brăslaşu de la aceiași școală.
În ziua de 27 martie s-au depus flori la Busturile de
pe Aleea Scriitorilor din Parcul Bucov, iar în ziua de
29 martie la bustul lui Constantin Stere.
În ziua de 30 martie, profesorul Ion Negrei şi col.
(rtr) Constantin Chiper au participat la o emisiune
difuzată la televiziunea „Valea Prahovei”, intitulată
„Unirea Basarabiei cu România în cuget şi simţiri”.
Ne-am bucurat şi emoţionat vizionând programul
prezentat de Cercul „Cultul Eroilor” format din elevii
şcolii din Bucov, condus de profesoara de istorie Elena
Nuță, care au interpretat imnurile României şi al
eroilor, alte cântece patriotice precum Pui de Lei,
Basarabie frumoasă, Oda bucuriei şi au recitat poezii
(Rudeanu Andeea, clasa a VIII-a: Limba noastră cea
română, Picu Iulia, clasa a VIII-a: Scrisoare din
Basarabia, Dinu Denisa, clasa a VII-a: În limba ta,
Oprea Miruna, clasa a VII-a: De-ai curge tu ...Prutule-
toate scrise de Grigore Vieru, Chirăsnel Alexandra,
clasa a VI-a: Nu-l uitați-de Nichita Stănescu).
Am remarcat și apreciat cu toții bijuteriile muzicale
interpretate de elevii doamnei profesoare Rica
Budeleanu.
Oaspeţii noştri din Republica Moldova ne-au adus
periodicele: „Timpul”, „Literatura şi Arta”, „Jurnal de
Chişinău”, „Ziarul de gardă”, „Adevărul de Moldova”,
iar noi le-am oferit operele lui Constantin Stere şi
revistele „România Eroică” şi „Prahova Eroică”,
editate de Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”,
respectiv de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”
Prahova.
În ziua de 22 mai, elevii Școlii Gimnaziale
„Constantin Stere” au mai trăit un moment de neuitat:
președintele asociației, col. (rtr) Constantin Chiper a
înmânat drapelul Cercului „Cultul Eroilor”, în
prezența fostului director, profesoara Elena Onea, a
actualului director, profesoara Mihaela Minea, a
profesoarei Alina Trușoiu și a secretarei Natalia
Matei.
prof. Grațiela CALCAN
EROUL DIN FAMILIA MEA: GR. IOAN RIZEA
Gr. Ioan Rizea s-a născut în anul
1924 în localitatea Schiulești din judetul
Prahova. La 18 ani a fost înrolat în armată,
fiind repartizat la Predeal, la Batalionul 4
Vânători de Munte. După câteva luni de
instrucție, a fost trimis pe front, lăsând
acasă două surori mai mari, pe Elena și pe
Maria și, de asemenea, pe mama lor
bolnavă, Alexandra. Localitatea Schiulești
fiind sub munte, surorile lui treceau pe
poteci și mergeau periodic în Predeal pentru a-și
vizita fratele. Ele nu mergeau singure ci însoțite și de
alți săteni, care aveau de asemenea rude pe front.
Într-o zi, însă, cele două surori au străbătut singure
drumul spre Predeal, pentru a-și vedea fratele,
deoarece au avut o presimțire rea. Așa a și
fost! După plecarea celor două surori, Ioan,
împreună cu ceilalți camarazi ai săi, au fost
trimiși într-o misiune, aproape de Brașov.
Aici au fost bombardați și au murit cu toții.
Rămășițele acestor soldați au fost puse într-o
groapă comună, familiile lor neputându-le
organiza o înmormântare creștinească.
Gr. Ioan Rizea este doar unul din
zecile de bărbații din Schiulești, morți pe
front, care și-au dat viața pentru îndeplinirea
obiectivelor naționale ale tuturor românilor, apărarea
patriei.
Cerasela RIZEA,
elevă la C.N. „Mihai Viteazul”, Ploiești
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 28
O CARTE DE LA FRAŢII DE DINCOLO DE PRUT:
BASARABIA SUB JUGUL COLONIAL AL RUSIEI ŢARISTE (1812-1917)
Apariţia unei lucrări de istorie reprezintă
întotdeauna un eveniment, atât prin bogăţia
informaţiilor, cât şi prin obiectivitatea interpretării şi
frumuseţea exprimării. Una dintre acestea este şi
cartea profesorului universitar doctor Anton Moraru,
intitulată Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste
(1812-1917). Lucrarea a văzut lumina tiparului în
2012, la Editura „Labirint” din Chişinău şi este
dedicată memoriei înaintaşilor care şi-au jertfit viaţa
pentru eliberarea Basarabiei de sub stăpânirea Rusiei
ţariste. Momentul apariţiei coincide cu comemorarea a
două secole de la ocuparea părţii de răsărit a
Moldovei, dintre Prut şi Nistru, de către Rusia ţaristă.
Pe parcursul celor 130 de pagini,
grupate în 10 capitole, autorul tratează
cu rigurozitate chestiunea Basarabiei,
apărută ca problemă naţională şi
internaţională ca o consecinţă a
războiului ruso-turc din anii 1806-
1812.
Demersul autorului începe cu o
Introducere, în care explică termenul
de Basarabia. Autorul insistă asupra
faptului că, la 1812, „ruşii şi turcii
s-au comportat ca două fiare săl-
batice faţă de un popor nevinovat”,
care a pierdut cea mai mănoasă parte
a Moldovei, dintre Prut, Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră.
Ocupanţii ruşi au extins denumirea
de Basarabia asupra Moldovei
transprutene şi au prezentat
evenimentul ca pe un act eliberator,
deşi, în realitate, a fost un rapt teritorial. După două
secole de interpretări nuanţate şi subordonate
factorului politic, autorul îşi propune să reconstituie
logic, obiectiv, cauzal, prin prisma adevărului istoric,
evoluţia spaţiului basarabean de la 1812 până la 1917.
Discuţia asupra evenimentelor de acum două veacuri
este de actualitate, deoarece linia de demarcaţie dintre
cele două orientări majore ale Republicii Moldova,
spre Est sau spre Vest, trece – după cum afrmă autorul
– prin anul 1812, moment în care a avut loc un act de
ocupaţie şi nu de eliberare.
Capitolul I, Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi
anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă, cuprinde un
spaţiu amplu în care sunt prezentate detaliat contextul
extern, operaţiile militare, tratativele de pace de la
Giurgiu, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, la
16 mai 1812, precum şi consecinţele acestuia. Cu acest
prilej, Imperiul Otoman a cedat Rusiei Basarabia,
încălcând vechile Capitulaţii, care îi confereau doar
dreptul de suzeranitate şi nu de cesiuni teritoriale.
Graba cu care s-a semnat tratatul de la Bucureşti, din
1812, a fost – după cum afirmă istoricul Ion Nistor –
„o mare greşeală politică”.
Pentru români a fost un moment dramatic, soldat
cu sfâşierea hotarelor Moldovei în două părţi:
Basarabia ocupată de Rusia şi Moldova de la vest de
Prut aflată sub suzeranitate otomană. Noua provincie
ocupată de Rusia ţaristă, Basarabia, avea o suprafaţă
de 45630 km2 şi şi o populaţie de 482630 locuitori.
Intervenţia militară rusă în Principate a cauzat grele
pierderi materiale şi financiare, care depăşeau cu mult
cuantumul tributului plătit Porţii Otomane. Astfel, în
cazul Moldovei, ocupanţii ruşi au pretins, anual,
8 000 000 piaştri, sumă considerabil mai mare decât
cea a tributului achitat Porţii Otomane, care se ridica
la 3 000 000 piaştri pe an. Tabloul este completat şi
de numeroasele suferinţe cauzate
locuitorilor, care erau priviţi cu
suspiciune şi trataţi cu severitate de
armata de ocupaţie rusească. După
1812 – afirmă autorul – partea cea mai
bogată a Moldovei, Basarabia, a intrat
sub stăpânirea Rusiei, care i-a
exploatat bogăţiile şi a iniţiat acţiuni
sistematice de rusificare a locuitorilor
acesteia.
Capitolul al II-lea, Instaurarea
forţată a administraţiei ţariste în
Basarabia, prezintă măsurile
întreprinse de autorităţile ţariste pentru
administrarea teritoriului cucerit în
1812. Regimul ţarist n-a dăruit
Basarabiei „o largă autonomie”, ci a
introdus o dublă administraţie, militară
şi civilă. Guvernatorul militar era
subordonat direct ţarului şi nu putea să
fie controlat de elita locală. Administraţia civilă era
exercitată de un guvernator, care numea, în fruntea
judeţelor, câte un ispravnic, în subordinea cărora se
aflau ocoalele, conduse de ocolaşi. Actele
admnistrative au fost redactate, iniţial, în limbile rusă
şi moldovenească, apoi numai în limba rusă. În 1818,
s-a înfiinţat Sfatul Suprem, organ administrativ care
activa sub preşedinţia guvernatorului. După un
deceniu, în 1828, acesta a fost înlocuit cu Sfatul
Regional, ai cărui membri au fost numiţi direct de ţar.
Din acest moment, afirmă autorul, aşa zisa autonomie
s-a terminat, cu toate că denumirea de „oblastea
Basarabia” s-a menţinut până în 1871, când acest
teritoriu a devenit o gubernie rusească. Administraţia
impusă de regimul ţarist s-a menţinut până la
declanşarea revoluţiei bolşevice din 1917.
Următorul capitol, tratează Colonizarea forţată a
Basarabiei cu populaţie străină, comparată de autor
cu „un tsunami care distruge totul în calea sa”. Prin
măsurile întreprinse de ocupanţii ruşi, de colonizare
forţată şi de deportare, compoziţia etnică a populaţiei
din Basarabia s-a modificat în defavoarea elementului
autohton românesc.
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 29
Ca urmare a acestei politici, în 1897, populaţia
Basarabiei cuprindea: 47,5% români, 19,62%
ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari,
3,11% germani, 2,88% găgăuzi şi 1,1% alte minorităţi.
Prin schimbarea structurii demografice, s-a creat –
după cum afirmă autorul – o bază socială eterogenă
care a apărat regimul de ocupaţie rusesc din Basarabia
în intervalul 1812-1917.
Capitolul al IV-lea, Evoluţia economiei Basarabiei
sub jugul Rusiei ţariste, abordează aspecte de ordin
economico-social. Ocupaţiile de bază, agricultura şi
creşterea vitelor, au făcut treptat progrese prin
eforturile ţăranilor basarabeni. O altă îndeletnicire,
viticultura, plasa Basarabia pe locul I între regiunile
viticole ale Rusiei. Exploatarea lemnului s-a făcut
neraţional, iar transporturile feroviare şi fluviale se
aflau sub controlul burgheziei ruseşti. În finalul
capitolului, autorul conchide că Basarabia, a cărei
viaţă economică era dominată de elemente ruse şi
alogene, a fost exploatată în mod sistematic şi
necruţător.
În capitolul al V-lea, intitulat Lichidarea
învăţământului românesc din Basarabia în anii 1812-
1917, autorul prezintă suferinţele îndurate de
învăţământul românesc în anii ocupaţiei ruseşti.
Treptat, limba română, numită de ocupanţi
moldovenească, a fost scoasă din învăţământ, locul
acesteia fiind luat de limba rusă. Personalul didactic,
provenit din alte gubernii ruseşti, a contribuit la
rusificarea populaţiei basarabene. Deşi numărul
şcolilor a crescut treptat, de la 400 în 1858-1859, la
1007 în 1905, procentul ştiutorilor de carte era doar de
26,2% în 1897. Tragedia învăţământului românesc din
Basarabia, consta în obligarea elevilor români de a-şi
schimba psihicul, de a acumula cunoştinţe într-o limbă
străină, de a-şi schimba modul de gândire specific
românesc, de a se rusifica în conformitate cu politica
promovată de autorităţi.
În capitolul al VI-lea, Dominaţia ideologiei
coloniale ruse în Basarabia, autorul prezintă succint
principalele curente politice şi ideologice din Basarbia
şi implicaţiile acestora asupra populaţiei româneşti.
Unul dintre acestea, curentul şovin rus, susţinea
autocraţia ţaristă, răspândirea religiei pravoslavnice,
rusificarea minorităţilor etnice şi preamărirea rolului
poporului rus. În această acţiune s-au implicat şi
ierarhii, în special Pavel Lebedev, care a interzis şi a
ars cărţile de cult în limba română. Mişcarea
decembriştilor număra cca. 600 membri, care au
încercat să promoveze unele idei europene,
panslavismul şi o politică externă agresivă menită să
încorporeze Moldova în graniţele Rusiei. Alte curente
ideologice erau cele ale: raznocinţilor, poporaniştilor,
social-democraţilor şi sioniştilor. Mişcarea poporanistă
căuta căi necapitaliste de dezvoltare a societăţii ruseşti
considerând obştea ţărănească drept eembrion al
viitoarei orânduiri socialiste. Reprezentanţii acestei
ideologii – afirmă autorul – au apărat unitatea Rusiei şi
s-au opus dorinţei de unire a românilor cu patria
mamă.
În capitolul a VII-lea, Anexarea Bisericii
Basarabiei la Sinodul Rusesc, autorul dovedeşte că
acest act a fost necanonic, deoarece a încălcat
prevederile Sinodului al III-lea ecumenic. Potrivit
canonului 8, Basarabia nu putea fi ruptă, din punct de
vedere bisericesc, de Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
Majoritatea ierarhilor erau ruşi şi susţineau politica de
rusificare, care urmărea să formeze din Basarabia
„acelaşi trup cu Marea Rusie”.
În capitolul al VIII-lea, Ohranka (Ohrana) Rusiei
ţariste în Basarabia, autorul prezintă modul de
organizare şi de acţiune al poliţiei politice secrete ruse.
Spaţiul basarabean se afla în subordinea ohranei din
gubernia Odessa. Aceasta dispunea, în teritoriu, de o
reţea extisă de agenţi, informatori şi filatori care
urmăreau cu atenţie evoluţia stării de spirit a
populaţiei româneşti din Basarabia.
Penultimul capitol, Lupta românilor basarabeni
împotriva regimului colonial de ocupaţie al Rusiei
ţariste, prezintă diverse forme de luptă: acte de
nesupunere, proteste, răscoale şi acţiuni greviste.
Autorul prezintă, pe larg, acţiunile ţăranilor basarabeni
conduşi de haiducul Tudor Olteanu (Tobultoc),
acţiunile de protest ale boierilor basarabeni, sprijinirea
mişcării unioniste şi răscoalele unor răzeşi basarabeni.
Acestea au contribuit la menţinerea fiinţei naţionale
româneşti în Basarabia.
Cel de-al X-lea capitol, Anul 1812 în politica
euroasiatică a Rusiei ţariste, oferă autorului
posibilitatea de a evidenţia cauzele care au condus la
eveniment şi consecinţele acestuia. Dintre cauzele
sesizate în lucrare menţionăm: ideologia agresivă
rusească, ideea obsesivă de dominaţie a elitei politice
ruseşti, ciocnirea ideologiei democratice cu cea
panslavistă, considerarea Basarabiei ca un pilon al
politicii euroasiatice a Rusiei.
În Încheiere autorul subliniază faptul că ocuparea
Basarabiei de către Rusia ţaristă, la 1812, a întrerupt
evoluţia firească a populaţiei româneşti din stânga
Prutului, prin politica de rusificare, colonizare,
deportare şi impunerea unui model străin de
convieţuire. Cu toate acestea, Basarabia şi-a păstrat,
totuşi, identitatea românească.
Problema Basarabiei – afirmă autorul – nu se va
rezolva pe deplin decât atunci când toate ţările
europene vor susţine unirea Republicii Moldova cu
România şi integrarea în Uniunea Europeană. Până
atunci însă, românii de pretutindeni trebuie să militeze
pentru revenirea în aceeaşi matcă a întregului neam
românesc. O pledoarie în această direcţie o reprezintă
şi lucrarea Basarabia sub jugul colonial al Rusiei
ţariste (1812-1917), a distinsului profesor universitar
doctor Anton Moraru, apărută la Chişinău, sub egida
Consiliului Unirii. Informaţiile oferite cu dărnicie
cititorilor şi sentimentele patriotice care răzbat din
întreg cuprinsul lucrării, nu fac altceva decât să-i
apropie şi mai mult pe românii de pe ambele maluri
ale Prutului, ca o premisă a revenirii lor în aceeaşi casă
comună.
prof. dr. Polin ZORILĂ
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 30
PROFESORUL EMERIT PAUL D. POPESCU, LA CEAS ANIVERSAR
Domnul Profesor Paul D.
Popescu împlineşte 85 de ani, o
vârstă pe care nu o arată: a fost şi va
rămâne mereu tânăr. Este acea
tinereţe pe care o dă activitatea
permanentă a minţii, îndreptată spre
a scrie şi nu doar mult, ci bine.
Cadru didactic, istoric (aproape 30
de volume), autor de schițe şi
nuvele, având sute de articole în „Flamura Prahovei”,
„Prahova” şi „Axioma” (pentru a le nota pe cele mai
citite), studii didactice şi metodice (20 de ani a
funcţionat ca inspector şcolar), dar în special
cercetător asiduu al arhivelor istorice prahovene–iată
câteva din activităţile şi preocupările Domnului
Profesor. Tematica abordată este vastă: istorie, artă,
monografii, medalioane, evocări, sociologie,
bibliografie, beletristică.
Domnul Profesor Paul D. Popescu este unul dintre
puţinii istoriografi pe care-i are Prahova. Dânsul este
un bun cunoscător nu numai al istoriei, dar şi al
culturii ploieştene şi prahovene. Ani de zile a adunat
informaţii din cărţi şi din documente de arhivă, a
realizat mii de fişe pe care le-a valorificat în studii şi
articole cuprinse în cicluri ca „Prahova – oameni şi
locuri” sau „Ei şi Prahova” ş.a. Nu cred să existe vreo
lucrare mai nouă, cu referiri la zona noastră, în care să
nu-i apară numele.
Dacă tinerii elevi nu înţeleg pe deplin rolul cărţii de
istorie, locul ei fiind luat de rapacele internet, rămân
expunerile şi conferinţele la care au fost martori. Au
fost fermecaţi de tonul plăcut, de darul oratoric,
cursivitatea ideilor şi căldura exprimată prin cuvinte
potrivite. Dar cel mai mare dar din partea Domnului
Profesor pentru ei a fost patriotismul, dragostea pentru
locul natal, pentru şcoala unde a învăţat şi a profesat,
pentru oraşul în care a activat. Elevii noştri, nu doar
membrii Cercului de istorie „Cultul Eroilor”, veneau
în număr impresionant să-l asculte pe „Domnul
Profesor cu părul alb, care ne vorbeşte frumos”. Şi
dânsul, cu modestie, cerea iertare pentru lungimea
discursului – „să nu-i plictisesc pe copii!” De fiecare
dată era iertat şi aplaudat îndelung. Fiecare copil găsea
o informaţie sau o legătură cu familia lui, cu vecinii
sau, pur şi simplu, îl asculta vrăjit. Ne trezea mereu
soneria care ne anunţa vreo pauză în orar şi plecarea,
cu părere de rău, a unui grup de elevi care aveau, în
continuare, matematică, sau fizică, sau chimie („de
unde nu se poate lipsi”).
După simpozioane, ne adunam, profesori şi invitaţi
(cadre militare, profesori universitari, oameni de
ştiinţă) şi purtam discuţii pe teme istorice. Domnul
Profesor ne dezvăluia din secretele vieţii de dascăl şi
de cercetător şi, iubind controversele, venea cu
argumente de neclintit. Şi cum toată viaţa înveţi, acest
lucru îl făceam şi noi, indiferent de vârstă şi
experienţă.
Numeroase discuţii se purtau în
jurul învăţământului de azi şi, nu o
dată, Domnul Profesor şi-a arătat
nemulţumirea, afirmând că nu ar
dori să fie nici elev, nici profesor.
Aceasta nu pentru că „pe vremea
mea” era altfel, ci pentru că bunul de
care sunt privaţi mulţi copii astăzi
este educaţia de acasă, „cei şapte
ani”. Vremurile îl nemulţumeau, neaşezarea lucrurilor
după mai mult de două decenii, marginalizarea istoriei
în şcoli şi indiferenţa societăţii faţă de adevăraţii
intelectuali. Provenind dintr-o dinastie de preoţi şi
învăţători, dânsul a înţeles că trebuie să ducă mai
departe tradiţia de apostolat primită drept moştenire.
Să mai notăm şi alte lucruri din viaţa şi activitatea
de om şi cetăţean al Ploieştiului şi al Prahovei. A
fondat, cu mulţi ani în urmă, Fundaţia pentru „Istoria
Prahovei”. Din biblioteca personală, de peste 10.000
de cărţi, a donat un număr însemnat multor şcoli, spre
binele elevilor, şi Bibliotecii „N. Iorga” creându-se
„fondul Paul D. Popescu”. Din 2001 este redactor şi
realizator al publicaţiei lunare ploieştene „Mesager
rotarian” aplecându-se spre istoricul acestei mişcări.
Este nelipsit de la evenimentele culturale ale oraşului
şi este colaborator al revistei „Prahova Eroică”.
Este însă prematur să povestim totul despre Domnul
Profesor Paul D. Popescu. Să lăsăm o notă de mister,
pe care să o dezvăluim la împlinirea vârstei de 90 de
ani.
Până atunci să ne oprim şi asupra omului. Iată
câteva din trăsăturile de caracter care-i fac cinste:
amabilitate, politeţe, punctualitate (mare virtute pentru
secolul nostru), personalitate robustă, spirit creator,
inventiv şi enciclopedist, cu o vastă cultură umanistă,
simţul măsurii, talent oratoric accesibil şi atrăgător,
uşurinţa de a caracteriza un om printr-o expresie
corectă şi elegantă.
„Mă consider un norocos”, spunea acum 10 ani
Domnul Profesor, pentru că citeşte, scrie şi are o soţie
minunată, care-l ajută în permanenţă.
Oraşul Ploieşti este un oraş norocos pentru că vă
are, Domnule Profesor, pentru că aţi reînviat memoria
şi tradiţia locului şi i-aţi îndemnat şi pe alţii să o facă.
Ne amintim de dorinţa pe care aţi exprimat-o în 2002:
„Aş vrea să fiu memoria Ploieştiului, să-l fac să scape
de uitare, să-i salvez trecutul”.
Vă mulţumesc, Domnule Profesor, pentru că m-aţi
încurajat să scriu şi să public despre oraşul în care
trăiesc de 40 de ani, vă mulţumesc pentru schimbul de
păreri, pentru sfaturile pe care mi le-aţi dat la
momentul potrivit şi vă aştept împreună cu colegii şi
elevii noştri, de cel puţin patru ori pe an, la Colegiul
Naţional „Mihai Viteazul”.
Am speranţa ca în anul 2022 să pot scrie despre
noile lucrări pe care le-aţi publicat.
La Mulţi Ani, Domnule Profesor Paul D. Popescu!
prof. Emilia LUCHIAN
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 31
ISTORIA, PARTE DIN INIMA MEA În calitate de președinte al Cercului ,,Cultului
Eroilor” din cadrul Colegiului Național „Nicolae
Iorga” din Vălenii de Munte,
mă simt onorat că am ocazia
să-mi exprim sentimentele
patriotice ori de câte ori
momentul impune acestea.
Coordonați de doamna
profesoară de istorie Claudia
Lupu, participăm atunci când
avem ocazia, la manifestările
ce au loc spre cinstirea și
comemorarea eroilor-sfinții
care ne-au câștigat libertatea.
În cadrul manifestărilor
comemorative, participăm cu
poezii și cântece patriotice, intonate de cele mai multe
ori, chiar la umbra Casei Memoriale „N. Iorga”, aflată
lângă Monumentul Eroilor.
Principalul nostru scop este să arătăm că istoria nu
se uită niciodată, mai ales într-un oraș în care aceasta
își spune și acum cuvântul.
Un alt scop al grupului nostru (format din elevii
clasei a VII-a), pe care îi reprezint, este de a
demonstra că vine din urmă o generație căreia îi pasă
de trecut, de strămoși și de oamenii care și-au dat viața
pe fronturi, pentru apărarea țării și a demnității
poporului român.
Nu putem fi nepăsători amintindu-ne de înaintașii
noștri. Ei merită cu siguranță mai mult decât o floare
sau un cântec. Dar…nu este de-ajuns. Eroii merită
respectul etern, al nostru, al
tuturor, prin participarea la
activitățile comemorative.
Aceasta nu se întâmplă
însă așa cum ne-am dori.
Dovada? Cei mai mulți
români trăiesc doar pentru
prezent și, cred ei, pentru
viitor. Așa se explică faptul
că, de Ziua Națională sau de
alte sărbători, oamenii preferă
să stea în case și să își
desfășoare ziua în mod obișnuit.
Noi vrem să arătăm că ne pasă, că nu i-am uitat și
că, ori de câte ori va fi nevoie, ne vom cinsti eroii cum
se cuvine! Am dorit și doresc sa fiu în continuare
membru al Cercului ,,Cultului Eroilor” pentru că îmi
pasă! Îmi pasă de România, de români și de trecutul
care nu se uită niciodată.
Noi, cei din orașul lui Nicolae Iorga, vom rămâne
la fel de preocupați de istorie. În viitor, vrem să
atragem și alți elevi ai colegiului în activitățile
noastre, explicându-le cât de importantă este istoria
pentru un popor. Doar așa vom putea învinge
indiferența așternută peste urmașii celor care au fost!
Alexandru TONCU, elev clasa aVII-a,
C. N. „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte
NEVOIA DE EROI
În urbea Vălenilor, care a avut şansa să placă
marelui savant Nicolae Iorga, cel ce o va înnobila
mulţi ani cu prezenţa şi activitatea sa, au rămas
neschimbate iubirea şi ,,respectul pentru datină”, dar şi
preţuirea eroilor neamului.
Ne revine nouă, dascălilor, îndeosebi, nobila şi
greaua misiune de a modela astfel sufletele copiilor,
încât să încapă în ele iubirea, respectul, preţuirea şi,
mai ales... nevoia de eroi autentici pe care istoria
neamului şi a acestor locuri ni-i oferă.
În spiritul acestei misiuni, ca în fiecare an, şi la
începutul anului şcolar 2011-2012, în calitate de
profesoară de istorie la SAM ,,Ing. Gh. Pănculescu” şi
coordonatoare a Cercului ,,Cultul eroilor”, format din
elevii claselor a V-a B şi a VIII-a B am reînnoit
parteneriatul cu Filiala Vălenii de Munte a Asociaţiei
,,Cultul eroilor” condusă de dl. col. (r) Moise Nicolae.
Tematica propusă a stârnit interesul şi dorinţa elevilor
de a participa şi a se implica în pregătirea şi derularea
activităţilor.
Astfel, Ziua Armatei Române a prilejuit
întâlnirea cu veterani de război şi evocarea unor
momente şi a unor experienţe impresionante din cel
de-al Doilea Război Mondial, care i-au emoţionat pe
elevi, ei exprimându-şi aprecierea pentru jertfele
eroilor prin depunerea buchetelor de flori la
Monumentul eroilor din centrul oraşului.
Sub generice precum: ,,Drumeţ în calea lupilor”,
,,La mulţi ani, România!” sau ,,Unirea, naţiunea a
făcut-o”, membrii cercului şi invitaţii lor, cadre
didactice, conducerea şcolii, muzeografi de la Muzeul
,,Nicolae Iorga”, în acordurile Imnului Naţional sau
ale Horei Unirii au evocat cu multă emoţie contextul
intern şi internaţional al unirii Moldovei cu Muntenia
în 1859, precum şi al realizării statului naţional unitar
român în 1918, neuitând să creioneze portretele unor
mari personalităţi care au marcat prin faptele lor aceste
perioade.
Entuziasmul şi implicarea membrilor Cercului
,,Cultul eroilor” au contaminat şi pe alţi colegi ai lor
care, făcând parte din corul şcolii sau din grupuri de
recitatori, au împletit cu mult talent muzica şi versul,
demonstrând, fără nici o îndoială, că atît copiii cât şi
tinerii au nevoie de eroi, iar educaţia în spiritul
valorilor patriotismului, nu trebuie să cadă în
desuetudine şi cu atât mai puţin, nu trebuie
abandonată.
prof. Floarea VULPE, Școala de Arte și Meserii
,,Ing. Gh. Pănculescu”, Vălenii de Munte
„Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”. Nicolae Iorga
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012
FRÂNTURI DE ISTORIE PE STRĂZILE VĂLENILOR
Vălenii de Munte este un oraş cu trecut bogat, dar
cunoscut mai cu seamă pentru privilegiul de a fi fost
transformat dintr-o localitate a ţuicii într-o citadelă a
culturii româneşti, de savantul Nicolae Iorga. Dincolo
de existenţa Casei Memoriale „N. Iorga”, a Bisericii
Mănăstirii şi a celorlalte aşezăminte cultural-
spirituale, care ne fac astăzi cinste, obiective de
dimensiuni mai mici (dar nu şi de mai mică
însemnătate) pot fi găsite în locuri în care te-ai aştepta
mai puţin.
Cine a trecut pe strada Mihai Bravu din Vălenii de
Munte, spre capătul care intersectează Bulevardul
Nicolae Iorga, nu poate să nu remarce troiţa
dărăpănată cu cruce de piatră, pe care se văd chipurile
şterse de ploi ale sfinţilor. Din păcate, partea
inferioară a crucii, unde erau trecuţi, ca de obicei,
binefăcătorii, anul, şi poate meşterul, a suferit atâtea
distrugeri din pricina umezelii încât nu se mai distinge
nicio slovă. Opera de artă, pe care aş încadra-o pe la
jumătatea secolului al XIX-lea, este scrisă cu litere
chirilice şi are reprezentată pe faţa îndreptată spre
trecător, icoana mai puţin cunoscută a
Acoperământului Maicii Domnului. La stânga se află
Mântuitorul, la dreapta este înfăţişat ca un bătrân cu
barba albă Dumnezeu Tatăl, iar amândoi o
încoronează pe Maica Domnului, „împărăteasa
cerului”, care stă în centru cu cinstitul omofor la
picioare. Cea de-a treia persoană a Sf. Treimi apare
deasupra acestei scene, în chip de porumbel.
Pictura reflectă influenţa apusului, atât sub
raportul execuţiei cât şi al dogmei, fiind realizată în
stilul lui Nicolae Grigorescu şi a lui Gheorghe
Tattarescu, probabil de un ucenic sau adept al
reprezentării renascentiste în iconografie. Deasupra
crucii, tavanul micului acoperiş acoperit cu tablă este
la rându-i pictat, imitând pe un fond albastru, cerul
înstelat.
Mergând mai departe, în cartierul Berevoieşti, pe
fostul drum utilizat de oierii din Transilvania în
vremea transhumanţei, mai sus de bisericuţă la câţiva
metri se întâlneşte o altă cruce de piatră, foarte veche
şi aceasta. Pe corpul său se mai pot distinge doar
câteva modele sculptate şi un medalion în partea
centrală având pe Maica Domnului cu pruncul în
braţe. Starea precară nu oferă nici de această dată
posibilitatea unei datări exacte. După ce-şi îndreptau
gândul către Dumnezeu şi îşi făceau semnul crucii,
trecătorii care coborau, până spre jumătatea secolului
al XIX-lea, pe această cale în mahalaua Vălenilor,
găseau în centrul acesteia Mănăstirea Văleni, metocul
Ivirului din Athos. Gardul bisericii de enorie din
zilele noastre ascunde în trupul său câteva frânturi de
cruci de piatră şi de marmură care, dacă n-ar fi fost
„salvate” în acest fel, ar fi dispărut, în mod cert, ca
toate celelalte care au existat în jurul bisericii. Pe o
bucată de piatră de formă dreptunghiulară, frântă în
partea superioară scrie cu litere greceşti: „EU ROBU
LUI DUMNEZEU, CLIOPA…. IOANU SULTANA
MIHAI. ECATERINA… DUMNIALOR TANASE
SMARANDA, ANU 1864”. O cruce din marmură,
peste care nu pare să fi trecut tot atâta vreme, datorită
stării impecabile a materialului, ne aminteşte de
prosperitatea târgului, care aduna pe lângă ţăranii
noştri mulţi târgoveţi de alte naţionalităţi: greci, sârbi
sau chiar albanezi. Pe această cruce stă scris:
„NAUMA GEORGIU NĂSCUTĂ ÎN PROVINŢEA
CORCEA COMUNA DRENOVA 1795. ÎNCETATĂ
DIN VIAŢĂ LA 1875 DECEMVRIE 21”.
Alexandru Ionuţ CRUCERU
EMOȚII ȘI BUCURII LA MUZEUL CEASULUI În cadrul manifestărilor dedicate Zilei Internaționale a Copilului,
Consiliul Județean Prahova, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie
Prahova (secțiunea Muzeul Ceasului ,,Nicolae Simache”) a organizat la
sediul ultimei instituții, în ziua de 29 mai 2012, Concursul ,,EMOȚII ȘI
BUCURII”, care a avut ca tematică ,,Istoria ceasului și a Muzeului
ceasului”, concurs la care participă în fiecare an câte o școală din mediul
urban și rural. La concursul din acest an, ajuns la cea de a șaptea ediție, au
participat elevi de la Școala cu Clasele I-VIII ,,Ion Ionescu” din Valea
Călugărească (coordonator prof. Aneta Manole) și de la Școala ,,Radu
Stanian” din Ploiești (prof. Mihaela Costache).
Toți elevii au petrecut clipe deosebit de plăcute în prestigiosul muzeu,
lângă minunatele lucrări de orologerie, încărcate de istorie, primind în dar
diplome, rechizite și dulciuri, oferite cu generozitate de instituția organizatoare.
col. (rtr) Constantin CHIPER
Muzeul Ceasului
32 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012
ARMATA, ADMINISTRAŢIA ŞI BISERICA,
ÎN SLUJBA CETĂŢENILOR, ÎN COMUNA BABA ANA
În conformitate cu HG nr.552 din 9 iunie 2010,
privind transmiterea unui imobil din domeniul public
al statului şi din administrarea Ministerului Apărării
Naţionale, în domeniul public al comunei Baba-Ana şi
în administrarea Consiliului Local al comunei, s-a
efectuat operaţiunea în termenul prevăzut de hotărâre.
La articolul 1, punctul 2, se prevede că, după
preluare, imobilul va fi destinat construirii unui cămin
pentru bătrâni şi pentru persoanele cu dizabilităţi.
Acest imobil (fostă unitate militară), în suprafaţă totală
de 99207 mp, va fi transformat în aşezământ social,
care va purta denumirea de ,,Savaliada” şi va fi
reamenajat de către Fundaţia ,,Sfântul Sava” de la
Buzău, sub conducerea nemijlocită a preotului prof.
dr. Mihail Milea.
Deja lucrările au început, fiind sfinţită pe data de
16 aprilie 2012, de un sobor de preoţi. Prima clădire a
fost modernizată, la festivitatea de inaugurare
participând circa 200 de persoane, locuitori din
comunele învecinate, foste cadre ale unităţii, lucrătorii
şi primarul comunei Baba-Ana, domnul Nicolae
Bulete.
Cu această ocazie, s-au sfinţit şi două monumente
istorice, dedicate apărătorilor cerului senin al patriei,
rachetiștii antiaerieni, amplasate în micul părculeţ de
la intrarea în aşezământ.
„Tuturor cadrelor militare, apărători ai cerului
albastru!” se poate citi pe unul dintre monumente, iar
pe celălalt „Binecuvântare şi recunoştinţă veşnică
tuturor cadrelor mili-
tare care se ostenesc
pentru apărarea cerului
albastru al României!”-
Preot prof. dr. Milea
Mihai, preşedinte al
Fundaţiei ,,Sfântul Sava”
de la Buzău-I.S.U.
Buzău.
Construcţia acestor
două monumente s-a
realizat cu fonduri fi-
nanciare proprii, ale
preotului prof. dr. Mihai
Milea şi ale familiei Puşa
şi Viorel Samoilă, lucrări
efectuate sub îndrumarea
mr. (r) Dumitru Ciolacu,
ofiţer care a lucrat ani
de-a rândul în fosta
unitate militară.
Pe data de 4 iulie
2012, s-a sfinţit şi o
capelă-,,Sfântul Ştefan”-
la care se lucrează în prezent. Se estimează că acest
aşezământ social va fi dat în folosinţă pe 25 octombrie
2012.
plt. mj. (r) Eugen GRIGORE
NE UITĂM EROII?!...
Un val de uitare s-a lăsat peste sutele de eroi căzuţi
la Mărăşeşti, în 1917, sau nu…
Am avut un moment de aplecare în trecutul
familiei mele. Am retrăit strângerea de inimă care m-a
încercat prima dată în copilărie, pe la 10 ani, atunci
când am vizitat Mausoelul de la Mărăşeşti. Bunica
îmi spusese atunci să caut numele unui străbunic,
mort pe front în 1917. Luptele de la Mărăşeşti au fost
„pomenite” în familia mea de când mă ştiu, pentru că
la fiecare pomenire a morţilor era menţionat şi
Nicolae, „mort pe front, nespovedit, neîmpărtăşit.” Cu
înfrigurare, i-am căutat numele pe piatra rece din
dreptul fiecărei gropi comune de la Mărăşeşti. De la
Ploieşti până la mausoleu rostisem numele cu sfială,
cu grija de a nu-l uita, dar şi cu dorinţa fierbinte de a
mă regăsi în istoria trăită a familiei. Eram tare mândră
că străbunicul meu se jertfise pentru apărarea ţării.
Celebrele lupte din 6 august - 3 septembrie, la
Mărăşeşti şi împrejurimi, cu preţul greu al jertfei de
sânge şi viaţă, au stăvilit ofensiva duşmană şi au
transformat bătălia într-o strălucitoare şi răsunătoare
victorie românească. Se împlineau vorbele generalui
Eremia Grigorescu: „Fiţi gata să arătaţi…că românul
nu are de dat din pământul ţării, decât locul de
mormânt…Din sângele vostru se va ridica curată şi
măreaţă o ţară românească a tuturor…”.
Soldatul Rugu Nicolae, străbunicul meu, căci
acesta i-a fost numele eroului de la Mărăşeşti, nu a
apucat să vadă împlinit visul pentru care se jertfise, o
Românie Mare, dar împlinise sacrificiul suprem şi
numele lui rămâne înscris în „hora“ de foc şi de
moarte a bătăliilor, consemnat pe piatra unei gropi
comune de la Mausoleu.
Nu m-au încercat sentimente de tristeţe (asta şi
pentru că nu-l cunoscusem personal), ci doar de
mândrie. Parcă devenisem şi eu la fel de puternică, de
curajoasă, aidoma soldaţilor din Primul Război
Mondial.
Din păcate nu deţin alte informaţii despre eroul
„nostru” de la Mărăşeşti, informaţiile s-au pierdut în
timp odată cu trecerea anilor. Ştim că se născuse la
Şoimari, judeţul Prahova, că a fost căsătorit cu Ioana
St. Petre, că a avut un fiu.
Numele lui dăinuie pe altarul jertfei iubirii de
patrie (atât de demonetizate azi) şi parcă numele
i-a fost predestinat „RUGU“ … RUGU NICOLAE.
Odihnească-se în pace!
prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE
33 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012
UN EROU UITAT,
SUBLOCOTENENTUL RADU GHEORGHE CONSTANTINESCU
La Nămoloasa, în timpul Primului Război
Mondial, un pluton condus de tânărul sublocotenent
Radu Gheorghe Constantinescu urca pieptiș o creastă
de deal, sub focul nimicitor al unui cuib de mitralieră
german, bine amplasat strategic.
Tânărul sublocotenent s-a aruncat cu pieptul peste
ambrazură și a blocat tirul mitraliorului inamic,
suficient timp pentru ca soldații din compania sa să
lichideze dușmanul, reușind, printr-o adevărată
minune, să scape cu viață.
Slt. Radu Gheorghe Constantinescu a fost citat
prin Ordin de zi de ministrul de Război, a fost decorat
cu furajera Ordinului ”Mihai Viteazul” de către Statul
Major al armatei române și cu Ordinul rusesc „Sfântul
Stanislas” clasa a III-a.
Revenit de pe front, slt. Radu Gheorghe
Constantinescu a publicat o broșură intitulată Din
războiul nostru. A fost director al Halelor Centrale
din Ploiești.
Radu Gheorghe Constantinescu a reușit să scape
cu viață din Marele Război, a trăit 30 de ani cu o
boală de inimă netratată, a rezistat condițiilor dificile
ale celui de al Doilea Război Mondial, dar a murit în
București, la ultimul bombardament al aviației
americane. A fost înmormântat în Cimitirul
„Viișoara” din Ploiești. NOTĂ: Furajeră=eghilet
Radu Petre CONSTANTINESCU
LAURI PENTRU CAMARADUL NOSTRU, DUMITRU CODIŢĂ
Colonelul (r.) dr. Dumitru
Codiţă, membru al A.J.C.E.
Prahova și colaborator neobosit al
publicației „Prahova Eroică”, a
fost recompensat de către Comisia
Națională de Drept Internațional
Umanitar cu acordarea primului
titlu onorific pentru contribuția sa
deosebită la înființarea și
funcționarea acestei instituții.
După o carieră de succes în
haina militară, cursul vieții sale
avea să se schimbe odată cu
participarea la primul curs de drept internaţional
umanitar (1990). După înfiinţarea Centrului Pilot de
Drept Internaţional Umanitar din România, a decis să
se implice în activitatea societăţii civile: „M-am
ataşat atât de mult de dreptul umanitar încât i-am
dedicat întreaga carieră", spune cu mândrie Dumitru
Codiță.
A participat activ, ca membru fondator şi apoi ca
şef la înfiinţarea și dezvoltarea primului Centru Pilot
de Drept Internaţional Umanitar al Armatei, un centru
unicat în Europa Centrală şi de Sud-Est, căruia i-a
dedicat nu mai puţin de 18 ani din viaţa şi activitatea
sa, fiind inițiator al multora dintre proiectele vizând
implementarea prevederilor tratatelor internaționale
de drept umanitar, la nivel național.
În 2008, odată cu trecerea în rezervă, a reuşit să
obţină statutul de personalitate juridică pentru
Asociaţia Română de Drept Umanitar-Filiala Prahova,
un ONG care se adresează prioritar mediului civil,
pentru conştientizarea răspunderilor ce revin
autorităţilor locale, dar şi în general populaţiei şi
persoanelor care au obligaţia să implementeze
prevederile dreptului internaţional umanitar. În acest
sens, el a reuşit să promoveze cu sprijinul instituţiilor
competente o hotărâre de Consiliu Local, prin care au
fost inventariate, marcate şi autorizate bunurile
culturale care beneficiază de
protecţie în cazul unui conflict
armat, Ploieştiul fiind, după cum
spune el, singurul oraş din ţară
care a reuşit în acest fel să pună în
aplicare o prevedere a Convenţiei
de la Haga cu privire la protecţia
bunurilor culturale.
A fondat premiul anual „Tudor
Radu Popescu”, acordat
personalităţilor cu cele mai
importante realizări în domeniul
DIU. A înființat publicaţia
„Actualităţi juridice-drept militar şi drept interna-
ţional umanitar” şi Clubul de Drept Internaţional
Umanitar, precum şi Centrul de Documentare de
Drept Internaţional Umanitar din cadrul Cercului
Militar Ploieşti. Este fondator al seriei de lucrări
„Colecţia Cartea ARDUPH”.
A organizat şi condus diferite cursuri, simpozioane
şi sesiuni de comunicări ştiinţifice pentru personalul
militar şi civil, cu participare internaţională. Este
autor, coautor şi coordonator a peste 20 de lucrări cu
tematică umanitară. Este autorul concepţiei a trei
regulamente de instruire a personalului armatei în
domeniul DIU. A publicat numeroase articole şi studii
de specialitate. De asemenea, este coordonator al
website-lui www.arduph.ro specializat pe
problematica DIU, care este accesat zilnic de peste
100 de vizitatori.
Ca membru în Consiliul Director a Filialei
Prahova a Crucii Roşii, unde activează de mai bine de
13 ani, Dumitru Codiță s-a implicat în multe alte
acţiuni alături de colegii săi.
El a reuşit chiar să strângă o colecţie
impresionantă de fanioane, medalii şi insigne. „Am
continuat să îmbogăţesc colecţia col. Cârlan Filaret,
fost membru al Crucii Roşii. Acum câţiva ani, am
preluat colecţia cu peste 200 de exponate strânse. În
Dumitru Codiță și colecția sa
expusă la Cercul Militar
34 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012 timp, colecţia mea a ajuns la peste 400 de piese,
multe fiind cumpărate de mine din pieţe, oboare,
altele sunt luate la schimb de la alţi colecţionari şi
unele sunt primite cadou de la colaboratorii mei din
străinătate, în special din Germania”, spune, mândru,
ofiţerul.
Pentru activitatea desfășurată a fost inclus în
Enciclopedia personalităților din România, ediția
2012 și a primit numeroase diplome, distincții, premii
și medalii din partea unor instituții din țară și
străinătate.
În prezent a finalizat vol. I al Dicționarului
enciclopedic de drept internațional umanitar și
continuă elaborarea vol. II.
În 2009, Dumitru Codiță a preluat şi conducerea
Forumului Naţional Reprezentativ al Vârstei a Treia-
Filiala Prahova, alături de care a derulat deja proiectul
„Pentru demnitatea vârstei a treia- ACUM". În cadrul
acestuia, el a reuşit să mobilizeze persoane vârstnice
din şase localităţi prahovene, care să iniţieze mai
departe activităţi în folosul pensionarilor. De aici,
poate, și implicarea sa activă și în viața societății
civile, în scopul popularizării unui cod de conduită
pentru toți cetățenii, în cadrul Mișcării ploieștene
pentru alegeri curate si corecte, conștient că viața
unei cetăți nu se poate dezvolta normal decât sub
conducerea unor politicieni care pun mai presus decât
orice binele comunității. Este un demers care se
încadrează în efortul făcut de câțiva localnici pentru
renașterea conștiinței civice a comunității ploieștene,
cristalizată de-a lungul timpului și materializată prin
înălțarea, pentru prima dată la români, a unei statui
dedicate Libertății și spiritului civic al comunității.
Cultul eroilor, respectul pentru concetățeni și
dragostea pentru urmași sunt reperele de viață ale
unui om care a înțeles că acestea nu pot fi susținute
decât de o societate sănătoasă, activă, profund
implicată în tot ceea ce înseamnă trecut, prezent și
viitor.
col. (r) Puiu CUJBĂ
CERCURILE ,,CULTUL EROILOR” DIN MIZIL
Cinstirea memoriei celor care s-au jertfit pe
câmpurile de luptă pentru apărarea patriei, a libertății
și independenței poporului român, a fost pentru
urmașii lor o preocupare permanentă și o datorie de
onoare. Generațiile care au urmat celor ce au crezut în
idealuri și prin fapte de vitejie au plătit cu viața pentru
a le transforma în realitate, au cinstit memoria
acestora, i-au venerat și au contribuit la păstrarea
peste decenii și secole a mărturiilor despre jertfa lor
supremă.
Într-o perioadă relativ scurtă, elevii și cadrele
didactice din toate instituțiile de învățământ din Mizil,
sub îndrumarea și cu ajutorul acordat de conducerea
Filialei Mizil a Asociației ,,Cultul Eroilor”, s-au
înființat în cele 3 școli generale și 2 licee, 5 cercuri
,,Cultul Eroilor”.
Cele 5 drapele, împreună cu membrii cercurilor au
făcut o reală și plăcută surpriză asistenței prezentă în
centrul civic al orașului cu prilejul sărbătorii Înălțării
Domnului și Zilei Eroilor din data de 24 mai 2012,
sub conducerea prof. Daniela Oprea, Școala Generală
Nr.1, prof. Elena Ion, Școala Generală Nr.2
,,Sf. Nicolae”, prof. Daniela Oprea, Școala Generală
Nr. 3 ,,Sfânta Maria”, prof. Laura Șerban, Liceul
Teoretic ,,Grigore Tocilescu”, prof. Alina Ivan,
Grupul Școlar ,,Tase Dumitrescu”. Tot cu această
ocazie, membrii Cercului ,,Cultul Eroilor” de la Școla
Nr.2, împreună cu o delegație a cadrelor militare în
rezervă și retragere, au depus la Monumentul Eroilor
Mizileni, aflat în incinta Bisericii ,,Sf. Nicolae” din
cartierul Fefelei, o coroană de flori, în prezența a doi
consilieri locali.
De reținut, implicarea directă a conducerii
Primăriei Mizil-domnul Emil Proșcan, președintele de
onoare al Filialei ,,Cultul Eroilor” Mizil, prin ajutorul
financiar depus.
Una din misiunile acestor cercuri este îngrijirea
monumentelor eroilor căzuți pe câmpurile de luptă de
pretutindeni, aflate în patrimoniul orașului Mizil,
astfel ca amintirea lor să fie veșnică.
plt. mj. (r) Eugen GRIGORE
COMEMORARE CONSTANTIN STERE
La momentele cruciale ale întâlnirii cu istoria au
existat personalități care s-au dedicat prezentării unei
perspective ce se impunea a fi urmată pentru realizarea
interesului național. Peste ani, acestea devin repere la
care se raportează întreaga națiune. O astfel de
personalitate a fost Constantin Stere (1865 – 1936).
28 iunie 2012 a fost ziua în care la muzeul
„Constantin și Ion Stere” din Bucov, s-a organizat o
manifestare dedicată împlinirii a 76 de ani de la
moartea marelui patriot român. A fost o zi cu
rezonanță pentru spiritualitatea și cultura românească.
În atmosfera plină de parfumul trecutului și farmecul
deosebit al locului, muzeul coordonat de doamna
Corina Mărășescu prezintă principalele repere ale
vieții și activității lui Constantin și Ion Stere. Aici se
organizează periodic diferite activități dedicate
cunoașterii istoriei locale și naționale.
Continuând un demers început în 2010, când s-a
lansat primul volum intitulat Publicistică și care
prezenta „textele scrise și rostite de C. Stere în
intervalul 1893 – 1905”, prof. univ dr. Victor Durnea
revine. De această dată a lansat volumul al II-lea al
acestei lucrări, care se referă la perioada 1905 – 1909.
Cele 960 de pagini ale cărții aduc în atenția opiniei
publice preocupările vremii cu privire la soarta unor
teritorii românești.
35 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012
Prezentarea prof. univ. dr. Nicolae Cristea, plină
de vibrație patriotică, a însuflețit participanții, iar
reflecțiile cu privire la prezentul cenușiu pe care îl
trăim a reprezentat o lecție plină de învățăminte pentru
aceștia.
Printre invitați, a fost prezentă și o delegație a
Filialei Prahova a Asociației Naționale „Cultul
Eroilor”, formată din prof. Nicolae Lupu, col. (r.) Puiu
Cujbă, instructor de parașutism Marin Constantin și
subsemnatul. În calitatea de purtător de cuvânt al
grupului nostru, am evidențiat semnificația reeditării
operei patriotului Constantin Stere, în contextul în care
recursul la cunoașterea istoriei se impune mai mult ca
niciodată. A vorbi despre patrie, dragoste de neam,
despre biruință și jertfă, despre strămoși și compatrioți,
indiferent de locul în care soarta i-a purtat, despre
comuniune, umanism și unitate reprezintă
coordonatele esențiale ale dăinurii noastre peste
vreme.
Concluzia a fost aceea că întregul neam românesc
trăiește un moment al recursului la necesitatea
cunoșterii istorice, în condițiile în care atacurile la
ființa, cultura și spiritualitatea românească s-au întețit
și devin tot mai virulente. Vindecarea noastră de acel
patriotism ridicol (care ne acaparează tot mai agresiv
inimile) trebuie să-și regăsească făgașul în compania
poeziilor patriotice înflăcărate și a frumuseții vremilor
de odinioară, în măreția luptelor pentru neatârnare,
dreptate și libertate în care eroii naționali își sacrificau
destinele. Demersul educativ nu trebuie și nu poate să
facă abstracție de la aceste minime deziderate!
Doar așa ne vom simți la noi acasă și doar așa vom
arăta lumii întregi că înțelegem adevărata
responsabilitate a mândriei de a fi român.
col. (r.) dr. Dumitru CODIȚĂ
MOMENT SOLEMN LA FACULTATEA DE ISTORIE DIN BUCUREŞTI
Orice revenire la Facultatea de Istorie din
Bucureşti este binevenită pentru cei pasionaţi de
trecutul neamului românesc. Un astfel de moment,
cu o încărcătură emoţională aparte, l-a reprezentat
susţinerea în şedinţă publică, la 23 mai 2012, a
tezei de doctorat a profesorului ploieştean de
istorie Polin Zorilă.
Redactată sub îndrumarea distinsului prof. univ.
dr. Ion Bulei, teza Prahova în anii Primului Război
Mondial recompune, pe baza documentelor şi a
bibliografiei, evoluţia spaţiului prahovean în anii
Marelui Război, fiind structurată pe patru mari
capitole: De la neutralitate la război, Războiul,
Ocupaţia germană şi Monumente comemorative.
Lucrarea colegului nostru a fost apreciată
pozitiv, atât de conducătorul ştiinţific, prof. univ.
dr. Ion Bulei, cât şi de referenţi: prof. univ. dr.
Constantin Buşe, prof. univ. dr. Ionel Calafeteanu
şi conf. univ. dr. Gavriil Preda. Ca urmare, comisia
prezidată de prof. univ. dr. Lukacs Antal, a hotărât
să-i acorde profesorului Polin Zorilă titlul de
Doctor în Ştiinţe Umaniste, Domeniul Istorie, cu
calificativul „Foarte bine”.
Momentul a fost emoţionant atât pentru
candidat, cât şi pentru comisie, pentru colegii de la
Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III”,
Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova,
Şcoala „Sfânta Vineri” Ploieşti şi pentru soţia
candidatului, care au fost prezenţi la eveniment.
col. (r) Petrea CUJBĂ
BASARABENILOR
Să știți, de nu veți ridica
Din sânul vostru un Proroc-
În voi viața va seca,
Zadarnic soarta veți ruga,
Căci scoși veți fi atunci din joc
Și-ți rămânea făr de noroc.
Din chiag de lacrimi, de dureri,
Din trăsnet de mânie sfântă,
Și din nădejdi și sbuciumări,
Din năzuinți și frământări
El trebue facla să aprindă
Și-n suflet neamul să-și cuprindă,
Și-n țara voastră va purcede
Pe drum de spini și chinuire
Cu gloata celor, cari l-or crede;
Și duh aprins de înnoire
Va duce-n propovăduire.
El jalea vechilor câmpii
Numai-ntr-o lacrimă va strânge,
Din spic, din strugurul din vii
În stropi va scurge ape vii:
Din spic-sudori, din viță-sânge
Se va sorbi și nu-ți mai plânge,
C-atunci sorbiții stropi vor arde
Din țară toată vrăjmășia,
Clevetitori, dușmani de moarte,
Și cei cu limbi în două sparte
Atunci vor căuta frăția
Și lepăda-vor viclenia.
Și toți veți fi un gând ș-un nume,
Și înfrățiți veți făuri
Un viitor mai bun în lume,
Iar El va ști să vă îndrume
Acolo unde va zări
C-a voastră stea va răsări.
Dar știți: de nu veți ridica
Dintre voi pe-acest proroc,-
În voi viața va seca,
Zadarnic soarta veți ruga,
Căci scoși veți fi atunci din joc
Și-ți rămânea fără noroc.
Alexei MATEEVICI, preot și poet român (1888-1917), mort pe front în Primul Război Mondial
36 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 37
SALTIMBANCI SAU MĂSCĂRICI? (TOT UNA ESTE!)
Se zice că ,,unii au talent la dans”; asemenea
,,actori” am văzut și la circ și aceștia încântă cu
fantezia lor artistică.
Circarii sunt și artiști și eroi, ei au talente
înnăscute sau formate de-a lungul anilor prin practică
îndelungată și devin adevărate vedete pe firmamentul
artiștilor de teatru, film și comedie. Ei fac eforturi
pentru a te convinge că te aflii în fața unor eroi.
Unii dintre noi ajung să îi desconsidere pe
adevărații eroi și pe cei care, de-a lungul anilor au
luptat pentru cele mai scumpe idealuri ale poporului
român și ale scumpei noastre Românii.
Oameni politici de ieri le-au ridicat gradele și
distincțiile adevăraților eroi, micșorând sau chiar
desființând salariile și pensiile, precum și meritele
eroice ale ostașilor, subofițerilor și ofițerilor noștri,
dar au dat altora peste măsură, deși nu au îmbrăcat
nici măcar odată haina militară. În schimb, unora
precum Adrian Popescu, profesor pensionar, maior în
rezervă, un om cu o activitate deosebită, cu concursul
elevilor, în întreţinerea cimitirelor şi a monumentelor
eroilor din Sinaia, care i-a impresionat pe rezerviștii
din Paris prin fluenţa exprimării în franceză şi prin
ținuta impecabilă, li se tergiversează avansarea, în
pofida rapoartelor și referințelor înaintate.
Asemenea măscărici știu numai să sfideze, să
imite, să mintă și să susțină mersul degradabil ca pe
un viitor strălucit al României și al românilor, ținând
pe loc progresul și prosperitatea poporului român,
profitând de naivitatea unora dintre noi, asigurându-se
pe ei cu multe surse de venituri, de la cei care
muncesc în folosul lor, neglijându-i pe bătrâni, pe
bolnavi și suferinzi, pe veteranii de război sau chiar și
pe cei cu deficiențe sau infirmități fizice sau psihice.
În dansurile lor lascive, ca și desfrânatele, ei
denatureză adevăratele dansuri, românești sau ale
altor popoare.
Ei sunt niște impostori și circari stăpâniți de
incultură, incompetență, minciună și ipocrizie, cu
promisiuni și neîmpliniri, cu împrumuturi abuzive și
netransparente, pentru mărirea filacteriilor1 și
ceaprazurilor2 pentru clasa politică și acoliții ei, nu
pentru clasa de jos, a celor săraci și neputincioși care,
în schimb, vor plăti aceste datorii.
Un adevărat circ în delir și o gâlceavă perpetuă.
Mai toți au dus la compromiterea clasei politice, deci
a celor care ne conduc ,,la bine sau la rău” (!?)
Priviți-i, cântăriți-i pentru viitor și despărțiți
neghina din grâu și din celelalte culturi de aur ale
României și ale poporului nostru drept-credincios! NOTĂ:
1. Filacterii: punguţele de stofă în care erau cusute texte sacre
scrise pe petice de pergament, purtate cu ostentaţie de farisei, spre
a-şi arăta ataşamentul faţă de Lege.
2. Ceaprazuri: panglici sau ciucuri de mătase sau de fir, cu care se
împodobesc hainele
preot prof. iconom stavrofor Gheorghe PÂRVU,
Președintele Filialei ,,Cultul Eroilor”-Urlați
Ne scriu cititorii:
GÂNDURI DESPRE EROI
O admiraţie fără margini am pentru cei care
trudesc pentru ca patriotismul, eroismul, recunoştinţa
să nu rămână simple sentimente, minimalizate,
bagatelizate, considerate demodate. Toată lauda
revistelor „România eroică”, revistă națională și
„Prahova eroică”. I-am admirat forța cu care revista
noastră județeană a ieșit în lume și-i doresc îndelungă
apariție. Țin să remarc și aportul domnului colonel (r)
Nicolae Moise, președintele Filialei „Cultul eroilor”
Vălenii de Munte pentru răspândirea revistei, pentru
alimentarea revistei cu noutăți, rugându-ne nu doar să
cultivăm în rândul elevilor trecutul eroic, ci și să
promovăm activitățile desfășurate. În ultimul număr
al ziarului local, dumnealui are un întins și
semnificativ articol despre flacăra vie a recunoștinței
față de EROI, ce trebuie menținută, mai ales în școli.
Ca unul care am parcurs, pe jos, drumurile țării, cu
elevii, multe cimitire am întâlnit, multe morminte am
văzut, la multe troițe mi-am plecat genunchii, toate
fiind semne ce veșnicesc prețuirea celor căzuți pe
Câmpul de Onoare. Este imperios necesar, ca aceste
locuri de pioasă amintire să fie luate spre îngrijire de
către elevi. Și astăzi, mă inundă un cald sentiment de
pioșenie, când mă gândesc că am fost elev al Liceului
Militar „Dimitrie Cantemir” din Predeal, la
devoțiunea cu care îngrijeam Monumentul Eroilor,
frumos monument, de lângă liceul nostru, dincolo de
apa Râșnoavei. Ne consideram și mai importanți când
activitatea se făcea alături de ostașii unității de
vânători de munte din oraș.
Aș putea scrie mult despre aceste locuri de slăvire
a eroilor, unele neîngrijite, altele ce par îngrijite.
Uneori acolo unde se crede că s-a făcut mult, foarte
mult, nu e decât o spoială, o dată pe an. I-aș ruga pe
cei care afișează această suficiență, aproape
revoltându-se pentru că nu-i lauzi cât ar dori ei, să
privească imaginile cimitirelor din străinătate: câtă
atenție dată detaliilor, bunului gust! Se vede clar că
fac aceasta cu sinceritate, generozitate și cu multă
sfințenie. Sau, s-o spunem și pe-aceasta, și pentru
interesul turismului. La noi, în afara mausoleelor, nu
cred că turistul se abate pe la aceste locuri de suflet și
jertfă românescă. Încă un aspect: dacă înainte de
comunism, în cele mai umile așezări, monumentele
erau adevărte opere de artă, lucrările unor artiști
interesați de artă, nu de câștig, acum, mai ales după
1989, în curțile bisericilor sau la răspântii, au apărut
monumente care n-au nimic artistic în ele, adevărate
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 38 kitsch-uri: mult beton, puțină marmură, prost
amplasate, dimensiuni și forme care nu țin seama de
spațiul în care sunt dispuse. Ar trebui ca Asociația
Națională „Cultul eroilor”, revista națională
„România eroică” și revistele județene, biserica și
primăria să încheie un protocol prin care nici un
monument să nu se mai ridice fără anumite avize, așa
cum se întâmplă cu construcțiile de orice fel ar fi ele.
Aș dori să nu se înțeleagă că aș fi împotriva unor
asemenea semne de cinstire a jertfelor umane din
războaie, dar mai bine lipsă dacă ele nu contribuie și
la dezvoltarea gustului estetic. Și-apoi: atât merită
Eroii? Să-și dea obolul și obștea, dar și asociațiile, și
biserica, și, mai ales, statul (prin ministerele sale:
Apărare, Interne, Turism, Educație), că nu e sărac,
săracul de el…
Ar fi interesant un studiu comparativ, cel puțin
pentru județul nostru, despre nivelul artistic al
monumentelor ridicate în trecut și subnivelul artistic
al unor monumente apărute astăzi. Un studiu docu-
mentat, realizat de specialiști, în care să fie descrise
sistematic monumentele istorice este absolut necesar.
Am vedea diferența și, sigur, ne vom rușina…
Concluzia va fi una singură: să apelăm la artiști
profesioniști, să nu lăsăm asemenea monumente
pentru viitorime în seama cioplitorilor din cimitire…
mr. (r) prof. Nicolae STOICA
Semnal editorial
CAVALERI AI ORDINULUI MILITAR DE RĂZBOI „MIHAI VITEAZUL”
În anul 1996, în cadrul pregătirii
manifestărilor dedicate sărbătoririi a
400 de ani de la devenirea localității
Ploiești târg domnesc (1597), a fost
publicat volumul Cavalerii Ordinului
militar de război „Mihai Viteazul”.
Cartea are ca autori pe Eugen
Stănescu, Gavriil Preda, Iulia
Stănescu, cei care au mai scris
împreună România Mare: puterea
politică și Războiul petrolului la
Ploiești, cărora li se alătură Mircea
Cosma, cel care a mai publicat, printre
altele: Apostolul se intoarce din
surghiun, Monumente prahovene,
Regimentul 32 Mircea, Un diplomat
de cariera N. Cretzianu (Premiul „Gh.
Brătianu” al Academiei României-
2003).
Datorită cercetărilor istoriografice,
s-au adăugat date și informații noi, fapt care i-a
determinat pe autori să reediteze volumul în acest an,
structurat astfel încât să reflecte mai bine condițiile în
care a fost creat și conferit cel mai înalt ordin militar
românesc.
Volumul cuprinde un scurt istoric
al decorațiilor de război din România
și date foarte bogate referitoare la
ofițerii români, dar și străini,
Cavaleri ai Ordinului „Mihai
Viteazul”, precum și unități militare
decorate cu acest ordin, din timpul
celor două războaie mondiale. Aceste
date sunt completate cu toate
explicațiile necesare privind desfășu-
rarea generală a celor două războaie
și alianțele din care țara noastră făcea
parte.
Ordinul militar „Mihai Viteazul”
a cunoscut multe modele, fiecare
model fiind conferit în contexte
politice, militare și diplomatice
diferite, în funcție de evoluția
raporturilor politico-diplomatice și a
relațiilor militare pe care le-a avut
statul român cu marile puteri, în timpul celor două
conflagrații mondiale.
Pe scurt, o carte binevenită şi utilă pentru pasionații
de istorie, de istorie militară și de numismatică.
col. (r) Puiu CUJBĂ
BASARABENII CĂTRE MATEEVICI Un veac de când ne-ai îndemnat
Să naștem un proroc
Dar mâna noastră a secat
Și sânul nostru s-a uscat
Și capul noi l-am prea plecat
Cerșind acest noroc.
Din mână-n mână am trecut
Prin foame și război
Mereu bătuți, mereu vânduți
Ca vita înjugați la plug
Ocnași și robi. Și dor nespus
Ascuns în ochii nesupuși
Cu care căutăm pierduți
Prorocul printre noi…
Rog Doamne milostiv și sfânt
Mai rog puțin noroc…
Ne-ai dat și voie și pământ
Și imn și graiul nostru sfânt
L-ai îmbrăcat în vechi vestmânt
Dar nu ne-ai spus veni-va când
Acel proroc…
Acel proroc ce-ar îndrăzni
Să spună că suntem un gând
Suntem o apă și-un pământ
Suntem români !!!
Cu-n pod de flori ce ar uni
Bugeacul și Carpatul sfânt
Și steagul Marii Românii
L-ar arbora în vânt
Am trece Prutul chiar și morți
De-ar ordona acel proroc…
Iurie OȘOIANU, nepotul lui Constantin Oşoian, membru al Sfatului Ţării
PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, August 2012 1 39
PRAHOVA EROICĂ Nr 4, August 2012 1 40
top related