An archos – William Blake

Zeci de milenii persistă, dorința de putere,Dorința de-a supune omul, dorința de avere,Și peste tot și-ntotdeauna oameni s-au găsit,Să asuprească și să exploateze oameni,Pentru că avere și putere și-au dorit,Fără să aibă gândul, că undeva e foame.

Oameni divini, aleși să stea în fruntea țării,Conducători, ce-s puși de către dumnezeu,Ce vor aduce pe supuși la culmea disperării,Mereu ce fug din țară, atunci când este greu.La ce ei trebuiesc, când ei nimic nu fac?Nici împărați, nici regi, nici președinți,Iar oamenii, ce-n suferințe și în foame zac,Își varsă, în șiroi amar, lacrimi fierbinți.

„Fără conducere, fără conducători, noi vrem să fimȘi soarta noastră, singuri vrem să o decidemȘi pentru voi, conducători, nu vrem să ne jertfimȘi obligați, noi în tăcere nu ne mai închidem.Fără legi scrise, ce duc mereu la asuprire,Vrem singuri să trăim așa cum vrem,Egali și liberi și fără prigonireȘi ajutorul reciproc, în veci să îl avem.”

De ce să îmi impuneți norma legală?De ce să îmi spuneți ce e bine și ce-i rău?De ce voi presupuneți, că lumea-i amorală?De ce îmi spui tu ce să fac, când eu am capul meu?