INTRODUCERE

Lumea de astăzi caracterizată prin accelerarea schimbărilor pune în faţa omului

numeroase dificultăţi. De cele mai multe ori, omul le depăşeşte. Dar întâlnim situaţii în

care, pe moment nu avem resursele pentru a le confrunta. În aceste situaţii, consilierea

este o soluţie potrivită.

A fi consilier este o recompensă în sine, îţi este permis să fii martor şi să însoţeşti

omul în lupta cu fricile şi dilemele sale. Ce poate mulţumi mai mult un om decât

sentimentul că a făcut diferenţa în viaţa unei persoane?

Această lucrare îşi propune să analizeze trei sisteme de consiliere: psihanaliza

clasică (Sigmund Freud), abordarea dezvoltată de Alfred Adler şi consilierea centrată pe

persoană (Carl Rogers)

Pentru a evidenţia particularităţile dar şi punctele de întâlnire, vom aborda cele trei

orientări prin prisma a trei dimensiuni:

- Concepţia despre natura umană şi principiile consilierii

- Strategiile şi tehnicile procesului de consiliere

- Relaţia consilier – client

Cel mai important element comun al celor trei orientări provine din însăşi natura

consilierii: fiecare orientare a făcut eforturi de a cunoaşte omul, de a-i înţelege suferinţa

pentru a-l putea ajuta să se elibereze.

Odată cu Freud a devenit posibill să abordăm fiinţa umană pe ambele sale laturi:

conştient şi inconştient, Adler se îndepărtează de fratele mai mare (Freud) şi priveşte sper

ceea ce ar putea deveni omul, deschizând drumul către Rogers, care vine lângă om pentru

a-l susţine în tendinţa sa de creştere.

Putem compara orientarea psihanalitică şi consilierea centrată pe persoană cu o

călătorie a omului în sine, cu menţiunea că în viziunea rogersiană, omul nu se întoarce în

sine ca să se lupte cu propriile forţe, ci pentru a se redescoperi, pentru a explora ce se află

în spatele măştilor pe care le arată lumii şi pentru a se apropia de ce este el cu adevărat.

1

CONCEPŢIA DESPRE NATURA UMANĂ ŞI PRINCIPIILE

SISTEMELOR DE CONSILIERE

1. Sigmund Freud sau despre lupta omului cu el însuşi

Deşi iniţial s-a conturat ca metodă psihoterapeutică, psihanaliza a devenit azi

numele unei ştiinţe, aceea a „psihicului inconştient”, aşa cum o denumea profesorul Ioan

Nicola (2004, p. 148).

Omul freudian este determinat de forţele psihice de natură inconştientă şi de

experienţele timpurii, care creionează personalitatea viitorului adult. Freud pune accent pe

influenţa forţelor inconştiente, instinctul devine baza care activează şi direcţionează

conduita umană.

Scopul procesului psihanalitic este sintetizat de însuşi Freud: „Acolo unde se află

Sinele, trebuie să se instaureze Ego-ul”. Din această perspectivă, psihanaliza clasică îşi

propune să aducă la nivelul conştientului motivele inconştiente, pentru a le supune Ego-

ului şi a elibera individul de presiunea lor.

Abordarea psihanalitică clasică afirmă că trăsătura centrală a comportamentului

uman o constituie polaritatea, ce începe cu lupta din interiorul individului. Avem în

vedere opoziţia dintre Ego- stăpânul raţional al vieţii psihice şi Id- instanţa amorală, sediul

instinctelor, îndeosebi cele sexuale şi violente. (Tomşa, 1999, pp. 43-44).

Freud clasifică instinctele în două categorii: instinctele vieţii (Eros), dintre care cel

mai important este cel sexual şi instinctele morţii (Thanatos), ce reprezintă tendinţa

agresivă, dorinţa de distrugere deplasată de la propria persoană spre alte obiecte sau

persoane. Energia specifică instinctului morţii confruntată cu energia libidinală este

dirijată spre ceilalţi sub forma agresivităţii, în această manieră individul supravieţuieşte

prin intermediul agresiunii asupra altuia.

Personalitatea este divizată în trei nivele. Id-ul sau rezervorul tuturor instinctelor,

este o instanţă psihică amorală şi turbulentă care operează pe principiul plăcerii. Ego-ul

sau stăpânul raţional al vieţii psihice, are rolul de a amâna sau redirecţiona modalitatea de

satisfacere a tendinţelor Id-ului şi mediază între instincte şi presiunea Superego-ului.

2

Acesta din urmă reprezintă latura morală a personalităţii şi cuprinde un set inconştient de

norme şi reguli, pe care individul şi le-a însuşit în copilărie.

Pentru a se apăra de tensiunea produsă dintre tendinţele Id-ului şi cerinţele

Superego-ului, Ego-ul apelează la mecanisme iraţionale de apărare. Dintre acestea

menţionăm:

- reprimarea sau refularea (eliminarea inconştientă a unor conţinuturi din conştiinţă);

- formaţiunea reacţională (subiectul activează opusul impulsului; de exemplu, o

persoană asaltată de impulsuri sexuale, devine o luptătoare pentru moralitate);

- proiecţia (atribuirea tendinţelor inacceptabile altor persoane);

- regresia (întoarcerea la un stadiu timpuriu al vieţii psihice, dezvoltarea unui

comportament copilăros);

- raţionalizarea (reinterpretarea propriului comportament într-o manieră mai

raţională, de exemplu, o persoană care a fost respinsă, poate spune că partenerul său nu o

merită);

- deplasarea (subiectul îndreaptă satisfacea unui impuls asupra altei persoane; de

exemplu, soţul îndreată agresivitatea faţă de şef asupra soţiei);

- sublimarea (îndepărtarea impulsurilor de conţinutul său, de exemplu, prin

creaţie).

Freud consideră că în primii cinci ani de viaţă, omul îşi formează o personalitate

unică; elaborând stadiile dezvoltării psihosexualităţii, acesta explică anumite

comportamente prin faptul că individul rămâne fixat într-un anumit stadiu.

Psihanaliza acordă un rol major conflictului lui Oedip, care se cere rezolvat pentru

a vorbi de o personalitate sănătoasă. În această viziune, vindecarea presupune

achiziţionarea de către individ a unui control total al Ego-ului asupra impulsurilor

inconştiente.

Adler respinge caracterul universal al complexului lui Oedip, complexul de

inferioritate ca fiind fundamental: „Aşa-zisul complex al lui Oedip este un produs

artificial, negativ al mamelor care-şi răsfaţă copiii.” (Adler, 1995, p. 19)

Ellenberger (apud A. Fernandez- Zoila, 1996, p. 186) susţine că un posibil motiv

pentru care Adler n-a acceptat ideea complexului oedipian, l-am putea găsi în constelaţia

familială în care a crescut. Se simţea foarte ataşat de tatăl său şi respins de mamă, în timp

ce Freud era primul născut şi preferatul mamei sale.

3

Demersul terapeutic psihanalitic este marcat de momente de catharsis şi insight,

elemente pe care le regăsim şi în orientarea adleriană şi în abordarea nondirectivă sau

consilierea centrată pe persoană, elaborată de Rogers.

Procesul de consiliere debutează prin catharsis, definit de Harper, 1959 (apud I.

Holdevici, V. Neacşu, 2008, p. 114) ca o descărcare a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea

pe plan psihic a experienţelor trecute. Pe parcursul terapiei, accentul este deplsat spre

insight, o etapă de iluminare bruscă, în care clientul descoperă motivele inconştiente ce

stau la baza comportamentului său şi astfel îşi poate modifica reacţiile nefireşti pe care le

are ( Tomşa, 2007, p.58).

În cadrul abordării rogersiene, insightul este conceput ca fiind perceperea unor

relaţii noi, dorinţa clientului de a-şi accepta propriul Eu. În urma insightului, clientul ia

noi decizii în legătură cu sine şi cu ceilalţi, elaborează soluţii pentru rezolvarea situaţiilor

conflictuale.

2. Alfred Adler sau dimensiunea socială a omului

Alfred Adler se îndepărtează de Freud şi nu vede omul ca o victimă a experienţelor

din copilărie şi respinde ideea de a diviza omul, aşa cum o face părintele psihanalizei prin

stabilirea nivelelor personalităţii.

Considerat unii din pionierii abordării holistice, Adler înţelege că nu putem privi

omul decât în întregul său şi nu ca o sumă de fragmente. Astfel, el şi-a intitulat sistemul

de consiliere – psihologie individuală.

Punctele cele mai constante ale teoriei sale pot fi puse în relaţie cu experienţele pe

care le-a trăit în copilărie: „fiind rahitic a suferit o inferioritate organică, era deasemeni

al doilea copil din familie.” (A. Fernandez- Zoila, 1996, p. 175)

În centrul abordării adleriene distingem teza conform căreia sentimentul de

inferioritate este un mobil de bază al comportamentului uman: „A fi om inseamnă a te

simţi inferior”. Complexul de inferioritate se structurează în copilărie, când copilul îşi dă

seama de puterea părinţilor, de care este dependent. Sursele acestui complex sunt

inferioritatea organică, răsfăţul şi neglijarea; unii indivizi au tendinţa de a supracompensa,

dezvoltând un complex de superioritate.

4

Alfred Adler nu priveşte sentimentul de inferioritate ca o formă de slăbiciune,

dimpotrivă, îi atribuie un rol creator, pentru că-l motivează pe individ pentru atingerea

succesului.

În timp ce Freud consideră comportamentul uman ca fiind determinat de tendinţe

instinctive şi de experienţele din copilărie, Adler abordează motivaţia umană în termenii

unei expectaţii pentru viitor. Scopul evoluţiei umane este dobândirea perfecţiunii,

apropierea omului de idealul său. Observăm similitudini cu noţiunea rogersiană de

autoactualizare.

Abordarea adleriană introduce sintagma „stil de viaţă” (un pattern de

comportamente şi deprinderi pentru a compensa sentimentul de inferioritate). Adler se

apropie de Freud prin importanta pe care o acordă primei copilării, stilul de viaţă fiind

achiziţionat între patru si cinci ani şi funcţionează ca un schelet de bază pentru

comportamentul viitor.

Orientarea adleriană se îndepărtează de părintele psihanalizei şi introduce o

puternică dimensiune socială, afirmând că fiinţele umane sunt influenţate într-o mai mare

măsură de forţele sociale, decât de factorii biologici.

Un concept central îl reprezintă interesele sociale, care se referă la conştientizarea

apartenenţei la umanitate, precum şi la atitudinele faţă de societate.

Dacă Freud priveşte în trecut, Adler îşi îndreaptă privirea către viitor: „Viaţa

pretinde rezolvarea problemelor colectivităţii şi astfel orice comportament este orientat

spre viitor, chiar dacă primeşte de la trecut mijloacele de construcţie.” (Adler, 1995, p.

80).

Un aspect original al concepţiei teoretice adleriene constă în evidenţierea rolului

ordinii naşterii şi a relaţiilor dintre fraţi în determinarea structurii personalităţii. Ordinea

naşterii va avea o mare importanţă în determinarea modului în care adultul se va raporta la

lumea înconjurătoare pentru că individul achiziţionează un anumit stil de interacţiune cu

ceilalţi.

Viziunea adleriană cu privire la natura umană este mai optimistă comparativ cu cea

a lui Freud, considerând că omul este în mare măsură capabil să-şi construiască propriul

destin. Prin aceasta se apropie de ideile lui Carl Rogers.

3. Carl Rogers sau omul care devine el însuşi

5

Abordarea non-directivă, denumita în 1974 „consiliere centrată pe persoană”

împărtăşeşte principiile tradiţiei umaniste conform cărora, natura umană, chiar şi în

straturile cele mai profunde are un caracter pozitiv:,, ... natura fundamentală a fiinţei

umane, atunci când funcţionează liber, este constructivă şi demnă de încredere .” (Rogers,

2008, p. 274).

Rogers critică viziunea freudiană care vedea omul ca fiind subjugat de instincte:

„Nu am nicio simpatie faţă de concepţia predominantă care spune că omul este în esenţă

iraţional şi că impulsurile sale, dacă nu sunt controlate, vor duce la distrugerea altora şi

la distrugerea de sine.” (Rogers, 2008, p. 275).

Fiinţele umane nu sunt, în imaginea lui Rogers, dominate de conflicte cu ele însele

sau cu societatea lor şi nu sunt conduse de forte instinctiv biologice, de evenimente care

au apărut în primii 5 ani de viaţă.

Diferenţa esenţială dintre aceste două sisteme de consiliere şi psihoterapie constă

în scopul final. Astfel, dacă psihanaliza îşi propune să elibereze omul de tensiunea forţelor

inconştiente pentru ca individul să le ţină sub control într-o manieră constructivă, întreaga

teorie rogersiană este construită pe forţa vieţii, pe care o numeşte „tendinţa de

autoactualizare”.

Actualizarea Sinelui ca principal resort al vieţii reprezintă o tendinţă înnăscută a

omului către dezvoltarea plenară a calităţilor, o deschidere către sine şi către ceilalţi, prin

îndepărtarea de ce trebuie să fie şi o reunificare cu Eul său real.

Preluând cuvintele lui Søren Kierkegaard, Rogers (2008, p. 239) consideră că ţelul

vieţii este: „A fi acel sine care eşti cu adevărat”. Desigur că nu este întotdeauna uşor ca

omul să-şi asculte glasul interior, să-şi accepte sentimentele, oricare ar fi ele.

Spre deosebire de Freud, care-şi propune să vindece individul, căutând etiologia

problemelor în copilăria timpurie, Rogers este preocupat de a crea condiţiile ca omul să

devină o personalitate care funcţionează plenar şi este capabil să facă faţă problemelor. În

viziunea acestei abordări, profesorul Gheorghe Tomşa (2007, p. 126) afirma că omul

trebuie privit ca „un rezervor cu psosibilităţi nelimitate”.

În această perspectivă, procesul de consiliere este privit ca o descoperire de către

client a propriilor resurse şi a obstacolelor ce stau în calea evoluţiei sale. Avem în vedere,

nu un proces de vindecare, aşa cum l-a descris Freud, ci un demers de dezvoltare şi

evoluţie.

Marele merit al lui Rogers este că s-a întrebat nu ce determină comportamentul

omului, ci s-a centrat asupra a ceea ce simte, pornind de la ideea că modificările în sfera

6

personalităţii izvorăsc din interiorul fiinţei umane şi mai puţin din modificări exterioare:

„ ... pe măsură ce ascultă cu tot mai mare acurateţe sentimentele din sine, ajunge să se

evalueze mai puţin şi să se accepte mai mult; constată că este în sfârşit liber să se

schimbe şi să crească în direcţia firească a organismului uman”. (Rogers, 2008, p. 110)

Rogers preia din existenţialism ideea conform căreia, omul este responsabil pentru

viaţa lui, îi acordă libertatea, dar şi responsabilitatea pentru ce va deveni, spre deosebire

de Freud, care vede omul condus de forţe inconştiente, dominat de conflictul cu sine şi

determinat de evenimentele timpurii.

Un punct comun între consilierea centrată pe persoană şi psihanaliza clasică îl

constituie recunoaşterea importanţei relaţiei părinte – copil. Experienţele din copilărie nu

sunt absolutizate, Rogers vorbind de nevoia copilului de acceptare şi evaluare pozitivă,

pentru a-şi structura Eul în concordanţă cu propria experienţă şi nu cu nevoile celorlaţi.

Atunci când copilului nu îi sunt îndeplinite aceste nevoi, avem de-a face cu blocarea

tendinţei de autoactualizare. În acest caz, persoana va fi îndreptată mai mult spre lumea

din exterior, decât spre cea internă; omul se va întreba: „ce trebuie să simt” şi nu „ce simt

în momentul acesta”.

Persoana actualizată este produsul final dezvoltării psihologice şi al evoluţiei

sociale, după Rogers, actualizarea fiind o direcţie şi nu un aspect final; persoana auto-

actualizată se schimbă continuu şi creşte mereu, îşi conştientizează toate experienţele,

trăieşte complet în orice moment, are încredere în trăirea proprie şi nu în judecăţile

altora, este liberă să-şi construiască viitorul, să aleagă fără constrângere .

Rogers nu interpretează trecutul aşa cum o face Freud, important este ce trăieşte

acum persoana, nu ce s-a întâmplat înainte, sentimentele prezente sunt vitale pentru

personalitate. Dacă Freud situa forţele activatoare ale comportamentului agresiv la nivel

intrapsihic, Rogers consideră că violenţa şi comportamentele autodistructive sunt o reacţie

defensivă faţă de mediu care este perceput ca ostil şi ameninţător. Remarcăm aici

diferenţa dintre caracterul înnăscut şi dobândit al agresivităţii.

Ambele sisteme de consiliere au ca scop lărgirea conştiinţei, deşi acest fapt se

realizează prin mijloace diferite. Ambiţia psihanalizei este de a transforma inconştientul în

conştient, în timp consilierea centrată pe persoană ajută individul să depăşească starea de

incongruenţă, să renunţe a se conforma dorinţelor celorlalţi şi să regăseacă drumul spre

Eul său real.

7

STRATEGII ŞI TEHNICI DE CONSILIERE

În ceea ce priveşte realizarea psihodiagnozei înainte de prpcesul de consiliere,

remarcăm diferenţieri între cele trei abordări. Adler şi Freud reclamă necesitatea evaluării

diagnostice a clientului, în timp ce Rogers respinge diagnoza, considerând-o autoritară.

Specialiştii susţin că acest principiu nu poate fi aplicat şi cazurilor mai dificile,

psihoticilor, cu tulburări neurologice, aceştia nefiind recomandaţi pentru consilierea non-

directivă. (Holdevici, Neacşu, 2008, p. 18)

În orientarea adleriană, evaluarea situaţiei clientului presupune aplicarea unor

chestionare pentru a obţine informaţii referitoare la constelaţia familială. În psihanaliza

clasică, se acordă un timp de 2 – 3 săptămâni pentru a decide dacă problemele individului

pot fi abordate prin aceste tehnici.

Pornind de la principiile ce au stat la baza dezvoltării celor trei sisteme de

consiliere, vom distinge tehnici specifice fiecărei abordări.

Analizând abordarea adleriană şi orientare freudiană, remarcăm existenţa unor

tehnici similare şi anume, importanţa amintirilor din copilărie, analiza viselor şi analiza

acţiunilor clientului.

În interviul de evaluare a stilului de viaţă, Adler pune un accent deosebit pe

analizarea amintirilor semnificative din copilăria clientului. Accesarea amintirilor timpurii

îi permite consilierului să observe convingerile clientului cu privire la sine şi ceilalţi şi

evidenţiază modelele de comportament adaptativ ale individului.

Freud considera că visele sunt cea mai bună metodă de a explora inconştientul,

fiind văzute ca o împlinire deghizată a tendinţelor Id-ului. Prin analiza viselor, consilierul

solicită clientului să asocieze asupra detaliilor semnificative; astfel, semnificaţia reală a

visului este adusă în conştient.

O tehnică specifică psihanalizei clasice o reprezintă metoda asociaţiilor libere.

Freud considera că, dacă acordăm clientului libertatea să vorbească despre orice,

inconştientul va dezvălui conţinuturile sale reprimate. (Tomşa, 2008, p. 64)

8

În orientarea adleriană, analiza acţiunilor clientului are loc îndeosebi în prima parte

a procesului de consiliere, comportamentul verbal şi nonverbal al clientului oferă

elemente importante pentru construcţia procesului.

Adler va critica durata lungă a curei psihanalitice: „Un tratament bazat pe

psihologia individuală va trebui să demonstreze cel puţin succese parţiale, vizibile în trei

luni, ori şi mai devreme”. (Adler, 1995, p. 210)

Spre deosebire de metodele psihanalizei, strategiile consilierii centrată pe persoană

nu analizează trecutul sau mecanismele transferului sau contratransferului. Rogers

consideră abordările intelectuale inadecvate pentru că determină o schimbare temporară,

iar schimbarea trebuie produsă prin intermediul experienţelor din cadrul relaţiei de

consiliere.

Tehnicile consilierii centrată pe persoană sunt: Ascultarea, tehnici de reformulare,

clarificarea sentimentelor clientului, tehnci de reflectare cu cele trei variante ( repetiţia

ecou, repetiţia pe alt ton şi amplificarea). Toate aceste tehnici orientează clientul asupra

trăirilor prezente, a modului său de a percepe lumea, pentru ca acesta să conştientizeze

sensuri noi ale experienţei sale şi să-şi redescopere capacitatea de a redescoperi

capacitatea de a aprecia semnificaţia experienţelor şi de a lua decizii pentru el însuşi.

9

RELAŢIA DE CONSILIERE

Coleman, Butcher şi Carson, 1984 (apud I.Holdevici, V. Neacşu, 2008, p. 13)

definesc relaţia de consiliere drept: „o relaţie într doi parteneri, dintre care unul solicită,

iar celălalt acordă ajutor psihologic. Această relaţie conţine în sine elemente pe care le

aduce atât cel care are nevoie de ajutor, cât şi cel care îl oferă .”

Deşi are elemente comune, relaţia de consiliere depinde într-o mare măsură de

orientarea teoretică a consilierului. În cele trei sisteme de consiliere întâlnim atitudinea

permisivă a consilierului, ca element fundamental pentru a facilita descărcările

emoţionale. Un alt element de legătură între cele trei abordări îl constituie discuţia cu

clientul, ca instrument de bază, chiar dacă aceasta nu se defăşoară întotdeauna faţă în faţă.

Examinând aspectul psihologic al relaţiei de consiliere putem afirma că relaţia de

tip transferenţial este accentuată în orientarea psihanalitică. Aceasta implică dependenţa

clientului de consilier şi poate fi asimilată cu relaţia părinte – copil. Abordarea rogersiană

şi cea adleriană implică o deschidere mai mare faţă de client, o relaţie de egalitate (adult –

adult).

Diferenţele dintre cele trei sisteme e consiliere provin din atitudinea şi poziţia pe

care o adoptă consilierul. Astfel putem vorbi despre atitudinea neutră, impersonală a

consilierului în psihanaliză, care va evolua în concepţia adleriană spre o relaţie de

colaborare, în care terapeutul oferă suport, culminând în abordarea centrată pe persoană,

cu relaţia încărcată de căldură şi înţelegere umană.

Freud consideră că relaţia client – consilier de tip transferenţial prezintă o

particularitate a psihanalizei, care o transformă într-un instrument terapeutic pentru a

permite clientului să retrăiască emoţii din trecut. În esenţă, relaţia transferenţială

reprezintă o recreere a unei relaţii de tip parental din copilărie. În acest mod, clientul se va

desprinde de copilărie pentru a stabili relaţii de tip matur.

Un alt element care diferenţiază cele trei abordări este poziţia clientului şi a

consilierului.

10

În ce priveşte poziţia adoptată, Freud mărturisea: „Am abandonat hipnoza şi n-am

păstrat din ea decât poziţia pacientului, culcat pe un divan, aşezându-mă în spatele

acestuia, ceea ce îmi permitea să văd, fără ca eu însumi să fiu văzut .” (A. Fernandez-

Zoila, 1996, p. 36).

Putem interpreta această poziţie prin faptul că se oferă libertatea clientului de a

spune ce are de spus, fără a fi tulburat de privirea consilierului.

Adler îl critică pe Freud, considerând că trebuie să-i acordăm clientului libertatea

de a se aşeza unde doreşte; distanţa socială pe care o impune clientul trădează mult din

modul de a fi: „Dacă ne facem o regulă din a-i repartiza un loc determinat, un divan de

pildă, stabilindu-i un orar strict, o mulţime de lucruri ne vor scăpa”. (Adler, 1995, p. 206)

Dacă psihanaliza clasică insistă asupra simptomelor clientului, Adler priveşte

asupra resurselor clientului, focalizarea se realizează asupra persoanei. Consilierul

adlerian nu consideră clientul ca o fiinţă bolnavă, ci doar descurajată, rolul terapeutului

fiind acela de a-i arăta că schimbarea este posibilă.

Atât Adler cât şi rogers văd în client un colaborator activ, responsabil pentru

comportamentul său. Deschiderea lui Adler către Rogers se remarcă prin atenţia acordată

experienţelor subiective ale clienţilor în detrimentul strategiilor şi tehnicilor terapeutice,

prin relaţia specifică de cooperare, respect reciproc, încredere şi obiective stabilite de

comun acord.

În lucrarea „A deveni o persoană”, Rogers (2008, p. 68) mărturiseşte esenţa relaţiei

de consiliere: „În primii ani de activitate profesională îmi puneam întrebarea: Cum aş

putea trata sau vindeca sau schimba această persoană? Acum aş putea formula

întrebarea astfel: Cum pot oferi o relaţie pe care această persoană s-o poată folosi pentru

propria creştere.”

Rolul consilierului este de a crea un climat de siguranţă şi acceptare pentru a

permite clientului să-şi activeze resursele şi să devină o persoană autoactualizată.

În antiteză cu psihanaliza, observăm un transfer de rol, clientul este expertul, iar

relaţia terapeutică îl va ajuta să se preţuiască mai mult, să se înţeleagă pe sine.

Relaţia de consiliere rogersiană se individualizează prin cel puţin trei caracteristici.

În primul rând, Rogers acordă o mare importanţă autenticităţii consilierului, concordanţei

depline între trăire şi comportament, subliniind că numai în acest fel se poate stabili o

relaţie reală: „Doar când îi ofer realitatea autentică ce există în mine, cealaltă persoană

poate căuta cu succes realitate din ea.” (Rogers, 2008, p. 70)

11

O a doua condiţie a „relaţiei de ajutorare”, aşa cum o numeşte Rogers este

acceptarea necondiţionată, o atitudine de respect faţă de sentimentele clientului, oricât de

negative ar fi ele, de valorizare a fiinţei umane pentru ea însăşi: „Această acceptare face

ca relaţia să-i ofere căldură şi siguranţă, iar siguranţa de a fi agreat şi preţuit ca

persoană pare un element extrem de important într-o relaţie de ajutorare.” (Rogers,

2008, p. 71)

Al treilea element esenţial este reprezentat de înţelegerea empatică, , o înţelegere a

sentimentelor clientului, aşa cum le trăieşte acesta. Numai prin înţelgerea empatică, omul

este liber să-şi exploreze experienţele: „Simt cât de înspăimântătoare e pentru el lumea sa,

cât de mult se străduieşte s-o ţină pe loc. Aş vrea să-i simt sentimentele şi aş vrea ca el să

ştie că-i înţeleg sentimentele” (Rogers, 2008, p. 114)

Marele câştig pe care Rogers l-a adus în sfera consilierii este relaţia profund

umană, raportarea la client ca la o persoană valoroasă şi cu un potenţial nelimitat: „Aş

vrea să ştie că mă aflu alături de el în lumea sa mică, strâmtă contractată şi că o pot privi

relativ fără teamă. Poate pot face din ea o lume mai sigură pentru el .” (Rogers, 2008, p.

114).

Înţelegerea empaticăşi acceptarea necondiţionată contrastează cu relaţia freudiană

de tip transferenţial. Acest lucru se datorează caracteristicilor de neutralitate şi detaşare

emoţională cerute de psihanaliză şi care sunt incompatibile cu exprimarea emoţiilor,

căldura consilierului rogersian care nu interpretează procesele inconştiente.

Eficienţa procesului de consiliere nu este determinată de orientarea teoretică a

consilierului, ci de relaţia consilier – client şi de motivaţia clientului pentru schimbare.

12

BIBLIOGRAFIE

Adler, A. (1995). Sensul vieţii. Bucureşti: Editura Iri

Fernandez – Zoila, A. (1996). Freud şi psihanalizele. Bucureşti: Editura Humanitas

Holdevici, I, Neacşu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie şi consiliere psihologică.

Bucureşti: Editura Kullusys

Rogers, C. (2008). A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Bucureşti:

Editura Trei

Tomşa, Gh. (2008). Consilierea şi orientare în şcoală. Bucureşti: Editura Credis

13