2

Universitatea Spiru Haret, Bucureşti Facultatea de Arhitectură Anul universitar 2015-2016

Anca Sandu Tomaszewski

Doctrine şi curente

Note de curs pentru anul V

3

Oraşul industrial şi oraşul postbelic

în Europa secolulului 20

4

5

Europa secolului XX avea să preia criza marilor oraşe, chiar agravată.

O parte din periferiile oraşelor europene au fost transformate în cartiere cu o structură complet nouă, de cu totul alte dimensiuni: bulevarde, blocuri, spaţiu verde comun. ▲ Sus: Frankfurt, Siedlung Römerstadt, 1927, arhitect Ernst May. ▲ Mijloc: Berlin-Neukölln, Hufeisensiedlung, 1925, arhitect Bruno Taut. ▲ Jos: Amsterdam Sud, 1917, arhitect Hendrik Berlage.

6

În perioada graniţei între secole, bulevardul de tip haussmannian a proliferat. Îlot-ul s-a descompus încetul cu încetul, casele înşiruite s-au topit şi au difuzat una într-alta, iar rezultatul amestecului dintre cele două structuri dezagregate a fost locuinţa colectivă de-a lungul bulevardelor, numită locuinţa la bloc. Altfel spus, blocul cu apartamente a fost soluţia politicilor de locuire din secolul XX.

Primele astfel de soluţii urbanistice noi au apărut după primul război, în timpul avangardelor. Erau mari ansambluri de locuinţe la bloc, care în prima lor formă aveau blocurile organizate în "incinte", numite "Höfe" în limba lumii în care s-au născut. În română s-au numit "cvartale", după ce au fost importate şi la noi din URSS. Barele de blocuri descriau mari curţi interioare, cu zonă verde şi servicii colective. În Austria, Germania şi Olanda, la marginea zonei centrale a marilor oraşe, au fost construite astfel de ansambluri rezidenţiale, cu un regim ceva mai mare de înălţime, dar la o scară moderată, acceptabilă. Ele urmau cu convingere filozofia igienistă a oraşului grădină - raport controlat construcţie-zonă verde, însorire, utilităţi etc. - apărând astfel ca un fel de mici cartiere grădină în zonele delabrate ale oraşului. Au urmat alte ansambluri, în diverse alcătuiri. De bine de rău, aceste soluţii rezolvau ceva din problema cantitativă a locuinţelor, a igienei locuirii şi spaţiilor verzi şi rezolvau chiar bine problema circulaţiei rutiere şi a echipării edilitare. Dacă lucrurile ar fi rămas la nivelul acestor prime soluţii punctuale, realiste, care abordau periferiile insalubre ale oraşelor, prin acţiuni de întindere limitată, urbanismul modernist ar fi fost poate un succes.

Apoi criza locuinţei s-a adâncit, ideile modernismului în arhitectură şi urbanism au proliferat şi, încurajaţi de primele experienţe la scară mai mare, arhitecţii s-au implicat cu din ce în ce mai multă responsabilitate în rezolvarea problemei sociale pe calea pe care o ştiau ei – aceea a arhitecturii şi urbanismului. Fără sociologi, fără psihologi, fără filozofi, fără istorici. Experienţe ca cele din Amsterdam au fost continuate, amplificate, teoretizate şi, din păcate, uneori chiar normate, legiferate şi, cel mai rău, exagerate şi radicalizate.

Momentul de declanşare a generalizării şi radicalizării urbanismului modernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), din 1933. Congresul s-a ţinut pe Mediterana, într-un decor elegant şi romantic, în care s-a discutat tema puţin romantică a oraşului industrial. Lucrările au fost dominate de personalitatea extraordinară a arhitectului Le Corbusier, în ciuda prezenţei mai autorizate, mai raţionale şi mai realiste a reprezentanţilor şcolii germane. În final a fost editată celebra Carta de la Atena – un document retoric şi olimpian, care a servit ca ghid pentru urbanismul următoarelor decenii. Pe un ton categoric, Carta fixa principiile urbanismului modernist, care garantau soluţia perfectă pentru toate aglomerările urbane. Aceasta cuprindea:

▪ Zonificarea, adică separarea funcţiunilor oraşului, directiva cea mai importantă. De altfel, titlul lucrărilor congresului fusese "Oraşul funcţional". Ca funcţiuni ale oraşului au fost declarate următoarele: locuirea colectivă, serviciile, industria, petrecerea timpului liber (loisir) şi circulaţia. Erau deci acceptate ca

7

funcţiuni ale oraşului doar cele explicite, practice. Fără coordonate ale psihicului uman.

▪ Demolarea oraşului tradiţional. Structura oraşului modern trebuia să fie complet diferită de cea a oraşului tradiţional, care nu mai corespundea vieţii moderne. Prin urmare, oraşul tradiţional putea fi desfiinţat, pentru a face loc celui modern. În numele acestui program de fericire garantată, autoritatea responsabilă cu terenul şi finanţele era deci legitimată să ignore istoria, drepturile democratice şi psihologia socială.

▪ Înlocuirea străzii şi pieţei cu bulevardul şi intersecţia. Dată fiind fascinaţia automobilului, reţeaua de trafic era alcătuită din mari bulevarde care legau zonele oraşului – de acasă la muncă şi înapoi, eventual la zona verde şi de sport, în week end. Acest sistem de circulaţie rezolva optim şi problema infrastructurii tehnice (electricitate, canalizare, apă curentă, termoficare…). Circulaţia pietonală ocupa un loc nesemnificativ în preocupările urbaniştilor modernişti.

▪ Locuirea la bloc. În privinţa locuirii urbane, preocuparea se concentra, cum era firesc, asupra locuirii colective, cea în măsură să rezolve eficient criza de locuinţe. Apartamente din blocuri erau concepute să asigure ceea ce se numea Existezminimum, în condiţii de egalitate şi armonie.

▪ Spaţiul verde total. Tot spaţiul liber dintre blocuri era oferit publicului ca spaţiu verde. Alei carosabile asigurau deplasarea maşinilor, iar parterele blocurilor rămâneau libere pentru parcări. Uneori, comerţ şi servicii zilnice erau prevăzute la unul din etajele marilor blocuri.

În concluzie, nici arhitecţii secolului XX n-au rezistat tentaţiei de a rezolva definitiv, dintr-o singură mişcare radicală, problemele locuirii în marile aglomerări urbane. Par să fi fost ambiţii prezumţioase, dar ele nu erau decât o combinaţie de intenţii bune şi savoir-faire profesional. Arhitecţii credeau sincer că o astfel de arhitectură raţională e în măsură să asigure fericirea societăţii. Din păcate însă, ceea ce se chema atunci "raţionalism ", era în fond un funcţionalism extrem, care ignora complet criterii mai subţiri ale existenţei umane – tradiţie, memorie afectivă, obişnuinţe. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru societate, cât şi pentru oraşe. Nu numai ideile Cartei de la Atena, ci mai ales aplicarea lor dogmatică, fără considerarea specificităţilor locale, au lăsat efecte grave asupra oraşelor, care şi astăzi fac obiectul proiectelor de reabilitare.

Blocurile aveau diferite secţiuni: bare, puncte, redane.

8

▲ Două proiecte de oraş ale lui Le Corbusier: Oraş contemporan pentru 3 milioane de locuitori, din 1922, şi "La Ville Radieuse", din 1931. Este prezentată explicit separarea funcţiunilor oraşului: locuirea în turnuri a înalţilor funcţionari, zona de birouri şi cea a locuirii de masă, zona verde de loisir şi zona industrială.

Sus: Plan Voisin pentru Paris, 1925, machetă. Prin acest proiect, Le Corbusier propunea totala reconstrucţie a centrului Parisului. Jos: în stânga, aceeaşi suprafaţă a Parisului, cu ţesutul ei existent specific; în dreap-ta, comparativ, organizarea ei de către Le Corbusier prin turnuri de locuit, plantate într-o mare zonă verde, accesibilă integral maselor de locuitori. În numele unei bunăstări fizice generale, proiectul îndreptăţea ignorarea istoriei oraşului şi a drepturilor oamenilor la memoria locurilor şi la un ambient familiar.

9

Critica politicilor de locuire moderniste Tocmai atunci când arhitecţii aşteptau aplauze pentru manevra lor

inteligentă, s-au trezit acuzaţi de societate pentru toate păcatele vieţii din oraşul modern. Primii care au atras atenţia asupra consecinţelor haosului urban au fost sociologii. Profunde şi nedorite transformări sociale erau provocate de confuzia vizuală, de monotonia şi universalitatea formelor construite, de structurile prea mari, reci, fără graniţe, pe care oamenii în fond nu le-au asimilat niciodată. Un no man's land a apărut tocmai în zonele de locuinţe, unde spaţiul public dintre blocuri era neprietenos, straniu şi impersonal, neinteresant, poluat şi zgomotos, nesigur sub aspectul securităţii, murdar şi dificil de întreţinut. Şi peste tot la fel. Pierderea identităţii locului, a memoriei, caracterului şi atmosferei familiare a condus la pierderea identităţii sociale, la degradarea vieţii comunitare, a condus la comportament antisocial şi infracţionalitate, provocate de sentimentul anonimatului. Una din concluzii a fost aceea că arhitecţii nu ar fi trebuit lăsaţi să-şi asume singuri rezolvarea unor astfel de probleme complexe, cum este viaţa unui oraş.

▲ Le Corbusier, Unité d'Habitation la Nantes, 1952. (O altă Unitate de locuit similară a fost construită în 1947 la Marsillia.) Acest bloc, lung de 165 de metri şi înalt de 56, conţinea 337 de apartamente, circulaţii urbane printre toate serviciile uzuale (comerţ, creşă, poştă, un hotel şi chiar o zonă verde pe acoperişul terasă, mare cât un stadion.) Parterul liber pe piloţi era rezervat automobilelor. ◄ Echivalentul Unităţii de Locuit de la Marsilia, exprimat în locuinţe individuale pe pământ.

10

Carta de la Atena a fost un document de urbanism care a autorizat neglijarea nevoilor psihologice ale oamenilor, în numele unei calităţi a vieţii care era redusă doar la nevoi fizice. Ea a promovat ruperea continuităţii culturale, printre altele prin anularea tradiţiilor europene de locuire. "La Ville Radieuse" a fost modelul urban conceput de Le Corbusier pentru oraşul modern, ca o concretizare a recomandărilor Cartei. A fost o schemă antiurbană, care exprimă refuzul oraşului. Aici s-a atins culmea dezintegrării ţesutului urban creat de locuinţa integrată, de dragul unor ideologii generalizatoare şi idealiste. Iar "Le Plan Voisin" a fost concretizarea acestui model pentru oraşul Paris. El propunea demolarea centrului Parisului, cu toată istoria, atmosfera, îlot-urile şi monumentele lui, pentru ca acolo să apară "monumentele prezentului": blocuri de locuinţe numite "Unité d'Habitation". Acesta era de fapt un fel de îlot vertical, dar unul care eliminând problema însoririi şi ventilării crea probleme sociale şi psihologice. De altfel, antropologic vorbind, locuirea pe verticală e străină naturii umane.

Toate aceste trei documente au fost ţinte pentru critica urbanismului modernist.

Situl fizic al locuirii a fost redus la câteva date simple: însorirea, spaţiul înconjurător degajat şi zona verde, în grija publică. Terenul urban le-a fost furat oamenilor şi dăruit automobilelor, după care circulaţia motorizată a preluat puterea absolută. Chiar şi terenul păstrat liber la parterul blocurilor pe piloţi – o idee în fond bună – a ajuns loc de parcare.

Forma arhitecturală a fost redusă doar la aspectul ei monumental. Blocurile de locuit, gigantice şi izolate, erau puse în valoare precum catedralele în piaţa centrală a oraşului medieval. Atâta doar că monumentele oraşului tradiţional – catedrala, primăria, palatul culturii – erau clădiri publice, repere sociale şi culturale, valori simbolice unanim respectate, în timp ce blocurile de locuit sunt doar locul vieţii private, dar într-o formă plată şi repetitivă, simbolizând doar metoda rapidă şi economică de a rezolva criza de locuinţe pentru familii modeste.

Organizarea şi dimensionarea apartamentelor respecta principiul Existenzminimum, numit de Le Corbusier "une machine à habiter". El se referea, desigur, la o funcţionalitate corectă. În acest sens, metoda serială de a rezolva pentru masele populare necesităţile unei vieţi decente sub aspect utilitar, a fost într-adevăr practică şi eficientă.

Problemele locuirii insalubre din secolul XIX au fost eliminate, dar înlocuite cu altele. Iată câteva vicii ale locuirii în oraşul de tip modernist: ▪ Relaţia dintre terenul liber şi terenul ocupat a fost complet schimbată. Ţesutul tradiţional era alcătuit dintr-o reţea specifică de străzi organizate ierarhic, dintr-o diviziune specifică a terenului în loturi individuale, dintr-un raport caracteristic între terenul construit şi terenul liber şi dintr-o repartiţie clară a spaţiilor private şi a celor publice: locuirea era integrată, iar clădirile publice erau izometrizate în pieţe. Această structură era valoroasă pentru că ea se născuse organic, din viaţă şi corespundea tipului de viaţă a comunităţilor urbane. În locul structurii cunoscute, modernismul a transformat spaţiul oraşului într-un teren pentru amplasarea unor obiecte disparate. Diversele zone ale oraşului au devenit incapabile să-şi

11

definească un caracter, o individualitate. Şi la fel şi diversele oraşe. Acesta a fost un motiv de confuzii imagistice şi sociale. ▪ Relaţia dintre centru şi ţesut. Construcţiile publice din centru erau susţinute de ţesutul compact din spatele pieţei închise în care tronau. Modernismul a desfiinţat acest ţesut alcătuit din locuinţe integrate şi străzi definite de faţade. Ca atare, clădirile publice din centru sunt susţinute cel mult de un ecran de blocuri lamă pentru locuit, ca un decor de teatru. Din această alcătuire artificială lipseşte sinceritatea vieţii şi a dezvoltării naturale. Sub aspectul structurii deci, centrul cu greu îşi caută o identitate care să-l deosebească de cartier.

1. Zona centrală a Braşovului istoric. Ţesutul dens de locuinţe integrate constituie un fundal ce susţine piaţa centrală, cu clădirile publice izometrizate. 2. Viena, proiect pentru un oraş imaginar - districtul 20, conceput de către Otto Wagner în 1910. Spaţiul central, deşi destul de rigid, este susţinut de jur împrejur de un fundal coerent şi consistent în adâncime. 3."Centrul civic" din Vaslui. Ecranul realizat de blocurile lamă susţine zona centrală pietonală, care cuprinde instituţii centrale. Totuşi, relaţia dintre centru şi împrejurimile lui este confuză. 4. Ansamblul Marly-Les Grandes Terres, lângă Paris. Blocurile de locuit sunt tratate ca obiecte individuale, privilegiu acordat în mod tradiţional doar clădirilor publice. Totuşi, formele lor asemănătoare şi distribuţia lor aliniată încearcă să sugereze diferenţa dintre locuire şi clădirea publică amplasată în capăt de perspectivă.

1

2

3

4

12

▪ Confuzia semnificaţiilor. Modernismul şi-a expus toate obiectele arhitecturale tridimensional, înconjurate de teren liber, ca pe monumente, indiferent de importanţa lor socială. Blocul insipid de locuit, deşi repetat, tronează ca o prima donna, precum zeci de catedrale, chiar dacă societatea niciodată nu le-a acceptat ca atare. Rezultatul a fost totala neutralizare a caracterului expresiv şi a semnificaţiilor clădirilor. ▪ Haosul vizual a fost tot o urmare a lipsei unei structuri urbane clare. Structurarea cea mai simplă a unui spaţiu constă în existenţa unui centru – care atrage interesul, domenii – spaţii distincte, caracterizate printr-o trăsătură specifică şi căile de legătură – itinerarii cu un sens. În oraşul tradiţional, această organizare era capabilă să producă imagini uşor de recunoscut. În modernism, decorul rezidentului la bloc este acelaşi în orice cartier, în orice oraş, itinerariile seamănă până la confuzie.

►O stampă germană din secolul XVIII prezintă o vedere ideală asupra oraşului Iaşi, înconjurat de dealuri şi râuri, cum era de fapt. ▼ Cu greu mai pot fi detectate siluetele dealurilor din spatele blocurilor, care nu numai că mărginesc bulevardele, dar sunt răspândite peste tot. Relieful nu poate fi perceput sub asfalt, din cauză că toate curbele de nivel au fost nivelate. Planul prezintă doar o mică parte a curbelor de nivel dispărute la Iaşi.

13

▪ Lipsa caracterului specific al domeniilor. Aceste caracteristici se referă la morfologie, funcţiuni, compoziţie etnică, nivel social, de exemplu: zona predominant comercială, zona înaltă cu turnuri, zona reşedinţelor bogate, centrul istoric, Chinatown etc. Asamblarea unor obiecte arhitecturale fără un coagulant este vinovată de dezorientarea din oraşul modernist. ▪ Absenţa pragurilor şi limitelor dintre domenii ori slaba lor calitate. Înainte, un râu, un deal, o cădere de nivel sau lucruri construite cum ar fi un pod, un portal, un fragment de zid, erau elemente de orientare şi creau plăcerea descoperii a ceea ce se află dincolo de ele, unde era altceva. În oraşul modern, înţelegerea spaţiului este împiedicată de domeniile nedefinite, care nu au nici început, nici sfârşit, sunt aceleaşi pe deal şi pe câmpie, dincolo şi dincoace de râu. De asemenea, orice barieră construită, nefiind funcţională utilitar, a fost demolată. ▪ Lipsa micilor repere familiare – un turn, o fântână, o poartă, un zid medieval, sau alegorii de artă contemporană (nu statui cu răposaţi şefi de partide) - dau spaţiului public calitatea de ansamblu de "locuri". Uşor de recunoscut, agreabile şi

◄ În Berna există mai multe "locuri" – pieţe mici sau mai mari, marcate cu câte un obiect decorativ şi semnifi-cativ; imaginile prezintă groapa urşilor şi, în depăr-tare, catedrala. ◄ Lunga stradă centrală din Berna e fragmentată în segmente prin pasaje pe sub turnuri, cu rol de "praguri". Fiecare segment e divizat mai depar-te, prin fântâni simbolice. Astfel de obiecte de mobilier urban fac locurile recognos-cibile şi joacă rolul de repe-re urbane. ▼ Haosul vizual într-un cartier din Cluj: lipsa centrelor, a străzilor, a domeniilor distincte, a limitelor şi pragurilor, a reperelor semnificative – contemporane, istorice sau de natură.

14

relevante, ele duc la relaţii prietenoase între membrii comunităţii şi mediul lor construit. Nu ajută doar la orientarea în spaţiu, ci contribuie la crearea de stări şi sentimente, cum ar fi apartenenţa la loc. ▪ Dispariţia străzii şi înlocuirea ei cu mari bulevarde invadate de trafic, precum şi dispariţia pieţei pietonale şi înlocuirea ei cu intersecţii carosabile, sunt vinovate de caracterul neprietenos al mediului urban. Itinerariile pietonale au devenit, ca urmare, obositoare şi neinteresante. ▪ Criza relaţiei cu natura. Pentru modernişti, natura s-a rezumat la o iarbă (prăfuită) şi nişte pomi oarecare plantaţi printre blocuri, peste tot la fel, transformând mediul existenţial într-un univers indiferent, artificial. Cu o astfel de vegetaţie naturală omul a pierdut relaţia milenară de dialog. Era prea săracă, uniformă, impersonală şi lipsită de control. Culorile naturale au devenit toate nuanţe de gri prăfos. Relieful a fost nivelat. Oraşele nu se mai diferenţiau prin diversitatea reliefului specific, ci erau toate otova, reţelele edilitare fiind uşor de rezolvat astfel. Râurile au devenit canale, în care industria îşi deversa deşeurile. Aceasta era relaţia cu natura, despre care sociologii spun că a mutilat suflete.

Casa memorială Dosoftei din Iaşi, e un mic obiect arhitectural izolat, plutind într-o zonă verde între bulevarde şi blocuri. Câteva secole în urmă, această casă era integrată într-un ţesut, în care toate casele, grădinile şi străzile aveau acelaşi caracter şi aceeaşi scară. Biserica Mihai Vodă a fost translată din situl ei original, din cadrul mănăstirii Mihai Vodǎ, situată pe un deal; e ascunsă acum între blocuri înalte, care o sufocă. Cândva, biserica domina împrejurimile cu un aer protector, acum

15

1. O parte a cartierului Berceni din Bucureşti. Astfel de imagini sunt de găsit peste tot în România, iar în perioada de glorie a modernismului, peste tot în lume. 2. Vechea Calea Moşilor, a fost lărgită şi mărginită cu blocuri; în spatele lor se mai află însă vechile case şi străzi. 3. Bule-vardul Iuliu Maniu a fost şi el placat cu blocuri, numai că faţadele lor posterioare se adresează altor blocuri noi. Ambele cazuri ilustrează monotonia frontului de faţade la bulevardul-coridor, dar şi tristeţea faţadelor posterioare, care nu au nimic de comunicat spaţiilor "second hand" din spate, pe care de fapt le şi ignoră. 4. Lungile faţade ale Procuratiilor din Venezia ar putea şi ele să fie apreciate drept monotone, dar rolul lor este de a defini, de-o parte şi de cealaltă, spaţii de mare calitate şi cu caractere foarte diferite. 5. Palazzo Quirinale la Roma adresează străzii faţade lungi şi destul de plicticoase. Dar aceste aripi ale clădirii au şi rolul de a separa spaţiul public de spaţiul privat cu grădini. Ambele faţade au de aceea atitudini diferite, în acord cu caracterul spaţiului căruia i se adresează.

3

2

1

4 5

16

▪ Criza relaţiei public - privat. Modernismul a dăruit publicului întregul teren neconstruit, dar această libertate totală l-a făcut atât de insipid, încât publicului acest cadou i-a devenit total indiferent, apoi inamic (vezi marile garduri din Bucureşti). Oamenii aveau acces peste tot, dar la ce bun, când peste tot era la fel de urât. Nici o mică grădină cu miracole, nici o surpriză, aceleaşi imagini anodine, fără sfârşit. ▪ Criza relaţiei cu istoria. Pentru a face loc noilor blocuri, era admisă "eliberarea terenului" de tot ceea ce istoria produsese. Nu era respectată nici măcar urma sau direcţia fostelor străzi principale, peste care s-a suprapus reţeaua nouă de bulevarde. Iar dacă vreun vestigiu istoric a scăpat din întâmplare nedemolat, noul lui anturaj impersonal îl fac să apară straniu, mărunt, nesemnificativ şi pierdut în spaţiu. Acest viciu modernist a fost exploatat ideologic de regimurile totalitare, care şi-au afirmat puterea pe seama lor. Există nenumărate exemple în România. ▪ Criza relaţiei dintre locuinţă şi mediul urban. În viziunea modernistă, locuinţa era construită "dinspre interior către exterior", adică urmărind să satisfacă doar nevoile standard ale locuirii, ignorând complet presiunea oraşului, adică criterii de structură, formă, înălţime etc., impuse de mediul existent. Timpul a dovedit însă că o casă trebuie să se supună cu docilitate criteriilor urbane şi să stabilească un dialog acceptabil cu ţesutul şi cu vecinătăţile moştenite. În Europa cel puţin, se recomandă ca locuirea sa-şi găsească locul în ţesutul dens al oraşului, şi doar clădirile publice, în funcţie de rang, să beneficieze de libertate spaţială. Arhitectura contemporană oferă nenumărate exemple chiar de instituţii care au acceptat condiţia de subordonare faţă de mediu şi s-au integrat în ţesut. Semnalul îl poate constitui atunci faţada specială, individualizată, în timp ce restul construcţiei se supune regulamentului zonei.

Sediul firmei Bog’Art, proiectat de Constantin Ciurea, e o apariţie contemporană şocantă pe vechea stradă Brezoianu. Clădirea este totuşi integrată politicos în rândul faţadelor vecine, ocupând doar un lot tradiţional. Şi-a permis să fie mai înaltă decât vecinătăţile, pentru că în faţă i se deschide o piaţetă.