2

Universitatea Spiru Haret, Bucureşti Facultatea de Arhitectură Anul universitar 2015-2016

Anca Sandu Tomaszewski

Doctrine şi curente

Note de curs pentru anul V

3

Oraşul industrial şi oraşul postbelic

în Europa secolulului 20

partea a II-a

4

▪ În final, toate aceste crize au apărut datorită faptului că un mediu construit total diferit ca formă, structură şi semnificaţii, a înlocuit dintr-o dată peisajul urban obişnuit, care fusese rezultatul unei evoluţii de mii de ani.

Barcelona. Ţesutul rectangular proiectat de Cerda în 1859 înconjură vechiul cartier gotic, cel cu ţesut neregulat şi ochiuri mici. Două structuri urbane complet diferite. În dreapta, se observă cât de clară este relaţia dintre clădirea-monument ( Sagrada Familia) şi ţesutul de locuinţe structurat în îlots-uri rectangulare.

Una dintre Unité d'Habitation a lui Le Corbusier – un bloc cu apartamente sociale – tronând în peisaj precum catedrala Sagrada Familia.

5

Modernismul târziu şi critica lui După război, cele mai actuale idei urbanistice erau cele moderniste.

Războiul doar întrerupsese aplicarea lor, în timp ce prestigiul lui Le Corbusier ca arhitect crescuse. Astfel, oraşele au declanşat cu entuziasm reconstrucţia oraşelor aproximativ pe aceleaşi principii, deşi ele erau încă puţin experimentate sub aspectul urmărilor. Iar în anii '60 a început şi s-a sfârşit epoca "marilor proiecte urbane".

Acestea erau fie imense cartiere de locuit la periferia marilor oraşe, fie întregi orăşele satelit. Deşi apăruse critica modernismului, noua criză postbelică a locuinţei a determinat elaborarea acestor proiecte de mari ansambluri de blocuri. Unele din ele însă erau de această dată mult mai controlate sub aspectul compoziţiei generale a ansamblului, ori dădeau dovadă de imaginaţie în conceperea unor forme alternative de locuire, chiar fanteziste. Astfel erau oraşele pe apă, oraşele turn, oraşele pod, oraşele suspendate. Inginerii găseau soluţii pentru toate. Printre "marile proiecte" realizate avem exemple bune şi mai puţin bune: Brasilia este un oraş de o mare plasticitate, o adevărată operă de artă, dar creând dificultăţi de adaptare a omului la acele spaţii. Toulouse le Mirail, Pantin, Park Hill în Sheffield etc. au fost experimente inteligente. Märkisches Viertel însă, la Berlin a rezolvat într-o manieră criticabilă criza de locuinţe.

Oricum, marele păcat al acestor maniere de abordare a locuinţei colective de masă era, pe lângă cusururile moderniste amintite, şi ambiţia de a proiecta arhitectural totul, până la capăt, de a le da forma definitivă, pe hârtie şi în realitate. Forma unui întreg oraş era stabilită odată pentru totdeauna de către un colectiv de proiectare, condus de un om. Vieţii, viitorului, nu le mai rămânea nici o şansă de a mai interveni, de a modifica, de a adapta ceva din mers, în acord cu evoluţia lucrurilor pe pământ.

Märkisches Viertel, Berlin, 1962, de Hans Müller, G. Heinrichs şi Düttmann. Tipul acesta de cartier satelit, vertical, concentrat, (menit astfel a reduce distanţele), construite repede şi prost pe banii statului, urmau să fie ridicate peste tot în Germania. Din fericire s-a renunţat curând, în urma marilor lor defecte vizibile foarte repede.

6

Marile proiecte au intrat repede în criză, fiind acuzate de aroganţă şi prezumţiozitate. O mână de oameni, oricât de profesionişti şi bine intenţionaţi, nu au dreptul ca, în numele unor nevoi prezente concrete, să stabilească cadrul viitorului, ignorând neprevăzutul, continuitatea vieţii şi dreptul viitoarelor generaţii de a-şi decide, la rândul lor, mediul de viaţă.

A fost însă o lecţie valoroasă, pe care au dat-o arhitecţi talentaţi şi eroici, capabili să ţină în mână proiecte de o asemenea scară. Atâta doar că producţia lor a fost la fel de departe de modul organic de locuire în oraşele europene, ca mai

◄ Ansamblul de locuit Rochampton, proiectat de Biroul de Arhitectură al oraşului Londra în anii '50, e un exemplu de modalitate mai umană de a interpreta lecţia lui Le Corbusier. Lângă noile blocuri cu apartamente pot fi sesizate şirurile de locuinţe tradiţionale britanice, precum şi alte soluţii preluate din ideile Oraşului Grădină. ▼Ansamblul rezidenţial les Courtilières, Pantin, 1955, arhitect Emile Aillaud (stânga) şi Park Hill Sheffield, 1961, de Jack Lynn şi Ivor Smith (dreapta). Sunt depăşite aici rigiditatea funcţionalistă şi universalitatea formală a Modernismului .

▲ Cele trei imagini prezintă soluţii care urmăreau să recupereze organicitatea şi o estetică mai umană. Erau compoziţii unitare - ceea ce a fost şi limita lor: erau adevărate "opere plastice", "cărora nimic nu li putea adăuga ori elimina, fără a deforma ansamblul". Erau creaţii auctoriale încheiate, care nu lăsau nici o şansă viitoarelor generaţii de a mai interveni.

7

toate încercările moderniste. Au fost capodopere de artă plastică, au fost teze teoretice interesante. Autorii au primit mari premii internaţionale pentru realizările lor, dar concluzia generală a fost: să nu mai încercăm niciodată astfel de experienţe. Măcar pe durata de viaţă a următoarelor două-trei generaţii.

► O perspectivă de-a lungul axei nord-sud, către "Piaţa celor trei puteri"; în dreapta de tot se vede catedrala.

► Plan pentru Toulouse le Mirail , un oraş satelit al Parisului, 1962, arhitecţi Candilis, Josic and Woods; ▼ Plan Urbanistic General pentru Brasilia, 1957, de Lúcio Costa. Un oraş frumos ca o capodoperă plastică, plin cu obiecte de arhitectură artistice remarcabile, dar straniu şi rece ca o scenografie suprarealistă. La dreapta: Sala Congreselor şi ministerele. Arhitect Oscar Niemeyer, 1958.

8

Oraşul contemporan

Tendinţele urbanismului contemporan se opun gesturilor mari ale istoriei

recente, gesturi generale care încercau să rezolve toate problemele dintr-un condei, prin aceleaşi metode peste tot în lume. Azi sunt preferate soluţiile locale, diverse, adaptări şi completări, adecvate circumstanţelor locului. La remodelarea mediului construit participă nu numai o mulţime de arhitecţi, cu personalităţi diferite, dar şi o serie de alte persoane şi instituţii implicate, de la investitori şi oficialităţi, până la opinia publică credibilă - cu toţii respectând reglementările urbane. Arhitectura se supune oraşului, ţine cont de ţesutul urban existent. Dialogul între vechi şi nou continuă, în mereu alte forme.

Planul Urbanistic (masterplan) este instrumentul care stabileşte ce este permis şi ce este interzis în fiecare loc. El încearcă să concilieze interesul public cu nevoile şi dorinţele particulare. Planul Urbanistic este rezultatul unei munci interdisciplinare, prin care se sugerează cadrul pentru noile intervenţii şi unele relaţii flexibile, deschise viitorului. El trasează în acest fel direcţiile de dezvoltare a oraşului sau a zonei. La rândul lor, planurile urbanistice sunt supuse periodic revizuirilor şi adaptărilor la dinamica vieţii, pentru că oraşul este în continuă transformare. Astfel, masterplanul este un fel de " proiect permanent ", în evoluţie continuă, concentrându-se azi mai mult pe calitatea vieţii decât pe dezvoltări cantitative. El dă răspunsuri contextelor locale în spiritul epocii actuale şi promovează demersuri sociale, economice, plastice şi ecologice mereu actualizate.

Dezvoltarea durabilă. O idee majoră este aceea de a te gândi la generaţiile viitorului, care vor avea mentalităţi şi necesităţi imprevizibile şi vor avea dreptul şi ele să-şi modeleze mediul de viaţă în acord cu propria lor judecată, aşa cum au făcut-o generaţiile anterioare lor. Evoluţia nu urmează căi logice, nu poate fi precis anticipată, pentru că depinde de concursuri de împrejurări, de interese multiple aflate în competiţie, în fine de complexitatea vieţii. Şi dacă nimeni nu ştie cum va fi viitorul, el trebuie lăsat pe mâna contemporanilor lui. Dar până atunci, unul din principiile pe baza căruia trebuie acţionat în prezent se numeşte dezvoltarea durabilă. Acest concept presupune alcătuirea unei strategii de dezvoltare a oraşelor, comune tuturor actorilor din scena urbană, şi nu aspiraţia de a rezolva problemele odată pentru totdeauna. Listez în continuare o parte a problematicii dezvoltării durabile şi apoi câteva exemple de demersuri actuale. ▪ reabilitarea acelor părţi de oraş care au căzut victimă transformărilor urbanismului modernist; ▪ reabilitarea zonelor de oraş delabrate – platforme industriale, infrastructuri portuare, terminale feroviare etc., moştenite de la era industrială; integrarea lor în oraş prin reţesere; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între spaţiul public şi cel privat; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între obiectul arhitectural şi ţesutul urban; ▪ armonizarea semnificaţiilor culturale ale arhitecturii cu structura urbană;

9

▪ restabilirea unei balanţe echitabile între mediul construit şi natură; reinventarea elementelor geografice dispărute sau inventarea altora – un râu, un deal, o pădure; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între istorie şi construcţiile tehnologice; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între zonele pietonale şi arterele de trafic; ▪ reţeserea continuităţii pietonale; ▪ reinventarea străzii şi a ierarhiei străzilor, acolo unde s-a diluat; ▪ umanizarea spaţiilor publice care astăzi sunt anonime, reci şi ostile, chiar şi numai prin mici gesturi estetice; ▪ revitalizarea şi menţinerea vitalităţii zonelor istorice; ▪ conferirea unui caracter specific fiecărui domeniu urban şi obţinerea de imagini urbane relevante, memorabile, percutante, plăcut surprinzătoare; ▪ restablirea unei relaţii coerente între centre şi domeniile subordonate; ▪ umanizarea suburbiilor etc.

În ceea ce priveşte locuirea, soluţiile bazate pe politici şi modele abstracte au fost înlocuite prin investigaţii sociologice, suprapuse peste cercetările pe criterii urbanistice. Astfel, calitatea superioară a vieţii a fost obţinută acolo unde a fost minimizată supremaţia automobilului şi înlocuită cu dimensiunea umană. Iar zonificarea urbană propusă de CIAM a fost înlocuită cu eterogenitatea funcţională şi social-culturală, care asigură vitalitatea zi şi noapte a mediului urban.

Actualele cercetări susţinute şi concursurile cu teme ca restructurarea spaţiului de locuit, reţeserea zonei şi altele asemenea vizează, printre altele:

- înlocuirea marilor spaţii verzi, percepute ca vid, prin mici spaţii publice, cu semnificaţii, care să coaguleze comunitatea în jurul unor valori comune;

- reabilitarea străzii, a cărei abolire a dus până şi destructurare socială şi mentală;

- revenirea la relaţiile de vecinătate, generatoare de relaţii comunitare şi dezvoltare a valorilor;

- implicarea populaţiei informate în conceperea formelor proprii de locuire. Atât locuirea individuală, cât şi locuirea colectivă se cer mereu diversificate,

pe principiul sintezei dintre 1. cultura raţionalistă (chiar de tip moderat modernistă), 2. structura oraşului sau zonei în cauză (tradiţia de locuire) şi 3. realităţile socio-psihologice ale locului. Fiecare proiect este rezolvarea

unei situaţii specifice, conform unui scenariu individual de locuire, supus eventual la rândul său culturii locului şi sitului natural.

În fine, o tendinţă răspândită, agreată şi cu bune rezultate calitative o constituie locuinţa loft, adică spaţii de locuit realizate prin reabilitarea şi refuncţionalizarea unor vechi spaţii – industriale, portuare, silozuri, gazometre, părţi din cetăţi medievale etc. Este o acţiune în spiritul reconcilierii comunităţii cu istoria. În acest caz, nu doar natura, ci valorile istorice familiare, mediază raporturile comunitare, în primul rând eterna relaţie dintre public şi privat.

10

◄ Norvegia. Vedere aeriană asupra zonei centrale a oraşului Bergen. Zona portului a căpătat calitatea unui agreabil spaţiu de promenadă. ◄ Zona Gamlebyen din Oslo – locul de naştere al aşezării istorice – a fost până de curând o periferie dezolantă, căreia nu-i lipsea nimic din viciile specifice: trafic greu, terminale de căi ferate, arhitectură mediocră populată de emigranţi pakistanezi etc. Proiectul de regenerare propunea: mutarea traficului major în subteran şi sub fiord (indicat punctat), construcţia unei clădiri de operă, crearea unui parc arheologic, readucerea la suprafaţă a unui vechi râuleţ care, până acum 1000 de ani se vărsa în fiord etc.

▲ Două imagini urbane la Barcelona, un oraş care a demonstrat Europei în mod strălucit, că o tramă urbană premodernă e capabilă să ofere condiţii de absorbţie a civilizaţiei contemporane, pe lângă faptul că oferă confort psihic şi emoţii estetice, că demolările şi marile bulevarde nu sunt indispensabile. Şi-a inventat sau reinventat relieful. Mici surprize urbane majorează calitatea spaţiului public. Oraşul contemporan este rezultatul colaborării dintre arhitecţi, artişti şi investitori, aflaţi sub protecţia unei administraţii inteligente.

11

12

Bucureşti

Efemerul şi instabilitatea par să fi trasat destinul Bucureştilor. Oraşul şi-a păstrat incredibil de mult timp aspectul patriarhal dezlânat, datorat nu numai frecventelor agresiuni, dar şi schimbărilor politice, care s-au dovedit incompatibile cu o dezvoltare urbană coerentă. Nu neapărat faptul că a fost o aşezare născută spontan, ci mai cu seamă lipsa, timp de multe secole, a oricăror principii de organizare urbană şi reglementări au permis răspândirea unei structuri discontinui.

Cele mai vechi hărţi ale Bucureştilor datează de la sfârşitul secolului XVIII. Au fost întocmite de ofiţeri austrieci şi indică mai mult situaţia teritorială din punct de vedere militar decât descriu oraşul. Este, de exemplu, cazul primului plan desenat în 1770, aflat acum la Viena. Şi acesta e de fapt mai mult o hartă, care nu arată decât o imagine generală asupra oraşului, cu doar zece case, indică însă atent accesele în oraş şi pădurile înconjurătoare (care vor dispărea în planurile următoare din ce în ce, în acord cu realitatea). Planul se numea: Plan de la ville de Bukarest et de l'affaire arrivée le 24 Janvier 1770 auprès le monastères de Vakarest et Kodretsan entre les russiennes et un corp de cavalerie turque.

▲ Pe copia după planul întocmit de ofiţerii austrieci în 1770, au fost marcate intrările de atunci în Bucureşti: 1, 2. la nord, două drumuri veneau dinspre Valea Prahovei şi Braşov şi se prelungeau cu Podul Mogoşoaiei; 3. la nord-est, intrarea dinspre Lvov, Cracovia, Leipzig şi Moldova se prelungea cu Uliţa Târgului din Afară (Calea Moşilor); 4. la est venea drumul dinspre Călăraşi; 5. pe la sud se venea dinspre Constantinopole şi Giurgiu; 6. din vest venea drumul dinspre Târgovişte. ◄ Pe pagina alăturată: o fotografie aeriană a zonei centrale din Bucureşti, în anii ’60.

13

"Planul Borroczyn" - o hartă cadastrală conţinând 99 de piese – imaginea oraşului preindustrial – a fost realizată de inginerul Rudolf Arthur Borroczyn în 1846-1852. Era descris ca: Planul Bukurestului Ridicat tras chi publicat din porunka prea înaltzatului domn stapânitor Barbu Dimitrie Ştirbeiu V.V.

14

Fusese decis încă de prin 1650 ca Bucureşti să fie capitala Valahiei şi totuşi, abia două secole mai târziu, pe vremea când căpitanul Borroczyn îşi întocmea planurile, populaţia număra circa 12000 de locuitori pe ceva mai mult de 3000 de hectare. Era o comunitate rurală care locuia în case mici, amplasate împreună cu anexele lor prin largi grădini, vii şi livezi. Din plan reiese că ţesutul urban era complet neregulat, cu construcţiile răspândite prin grădini sau la stradă, fără nici o logică urbană controlată. Curţi mai mari sau mai mici alternau cu maidane. În mijlocul planului se distinge presupusa curte domnească din secolul XVI, numită "curtea veche", apoi ceva mai departe biserica şi hanul Sfântu Gheorghe Nou, devenite mai târziu punctul zero al capitalei, şi în fine cea mai importantă stradă comercială - Lipscani (Leipziger Strasse). Strada se opreşte la vest în dreptul Podului Mogoşoaiei şi e traversată la est de Uliţa Şelarilor (continuată cu Podul Calicilor) iar pe sensul celălalt e continuată de lunga Strada Bărăţiei. Râul Dâmboviţa tocmai fusese prima dată regularizat, deşi pe hartă mai figurează cu vechiul lui itinerariu. Şi un râuleţ uitat, Bucureştioara, venind agale dinspre nord unde e azi Grădina Icoanei, se scurgea în Dâmboviţa.

Pe tot parcursul epocii dintre secolul XVI până în secolul XVIII, forma de organizare a oraşului era gruparea mahalalelor în jurul bisericilor parohiale. Nenumărate biserici dominau oraşul, spaţial şi spiritual, împărţind oraşul în parohii. Mai multe mahalale alcătuiau cartierele, numite plăşi (singular plasă); erau diferit colorate pe hărţi, aşa că oamenii le-au botezat numaidecât "culori". De exemplu, vechiul cartier în jurul Lipscanilor era situat în culoarea galbenă.

Activitatea de dezvoltare urbană din următorii ani i-a datorat foarte mult planului domnului Mr. Borroczyn. Acesta fusese într-adevăr desenat în ultimul moment, înainte de marile transformări de după 1850. Se apropia vremea emancipării.

Două extrase din planul Borroczyn: la stânga e prezentată distribuţia caselor, iar harta din dreapta arată doar reţeaua de străzi, maidanele şi bisericile.

15

Podul Mogoşoaiei, cea mai lungă arteră, care străbate oraşul de la nord la sud, a fost tăiată în 1692 la ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acestei axe încărcate de istorie i-au fost dedicate monografii. Ea nu şi-a schimbat niciodată itinerariul, ceea ce e remarcabil într-o regiune tulbure ca a noastră, ale cărei spaţiu şi timp sunt marcate de discontinuitate. Cele mai elegante reşedinţe aristocratice şi burgheze, dar şi biserici şi aşezăminte culturale au fost construite pe această lungă stradă, redenumită Calea Victoriei. Aici erau faimosul teatru al domniţei Ralu, Teatrul Naţional şi toate simbolurile "noilor timpuri" întruchipate de marea arhitectură publică. Pe locul vechii mănăstiri medievale Sfântul Ioan cel Mare, care fusese cândva demonstrativ reconstruită de Brâncoveanu, s-a ridicat în 1900 o perlă eclectică, numită Casa de Economii şi Consemnaţiuni. La fel s-a întâmplat cu mănăstirea Sărindar, pe locul căreia s-a ridicat Cercul Militar, iar Episcopia de Râmnic a fost înlocuită cu Ateneul. Primul regat al României a rămas şi el însemnat pe Calea Victoriei prin Palatul Regal şi Fundaţia Carol, apoi clădirea Bursei, Palatul Telefoanelor etc. Strălucitoarea perioadă a Restauraţiei ne-a lăsat "primul zgârie nor", construit de americani, numit Palatul Telefoanelor, apoi multe clădiri înalte moderniste.

A treia decadă din secolul XIX anunţa deja un proces de europenizare a ţării începând cu capitala, sub o scurtă influenţă exercitată de imperiul rus prin Regulamentul Organic. Dar marile transformări au început după revoluţia de la 1848 şi au continuat după unirea Moldovei cu Ţara Românească şi după războiul de Independenţă, apoi în timpul domniei lui Carol I. Cea mai puternică influenţă occidentală a fost cultura franceză, urmată de cea germană.

În 1859 s-a ivit prima dată propunerea de a trasa două axe perpendiculare prin mijlocul Bucureştilor, operaţiune care s-a înfăptuit de-a lungul următorilor treizeci de ani. A început cu axa est-vest: bulevardul Kogălniceanu, Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu (ultimul a fost primarul Bucureştilor care a avut un rol important în acest intens proces de urbanizare). Axa nord-sud - bulevardele Lascăr Catargiu, Magheru, Bălcescu (Brătianu) – a fost tăiată câţiva ani mai târziu. Tăierea bulevardelor a fost un gest asemănător celui al lui Haussmannn, numai că ţesutul urban al Bucureştilor, ca şi dezvoltarea lui, au diferit fundamental de cele ale Parisului. De exemplu, urmare a dezvoltării lui anterioare, patrimoniul construit al Bucureştilor existent la acea dată a făcut ca tăierea bulevardelor să nu cauzeze nici un fel de sacrificii dramatice şi pe urmă, nici n-au determinat o vertiginoasă explozie de dezvoltare.

Cele două artere quasiparalele cu axele – Podul Mogoşoaiei şi Calea Moşilor – au fost păstrate, la fel şi sistemul de lotizare. Ţesutul neregulat a fost modernizat prin intervenţii locale, manifestând însă respect faţă de anturajul moştenit. Mai hotărâte au fost gesturile asupra maidanelor – o prezenţă răspândită în tot locul.

Lucrările edilitare aferente acţiunii de sistematizare n-au întârziat. De exemplu, pavarea străzilor a fost iniţial o podire a lor cu ajutorul unor bârne de lemn transversale, de la care aceste artere şi-au şi tras numele de poduri - Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afară… Mai târziu, podirea a fost

16

Sus: O perspectivă din Turnul Colţei în 1868. Jos stânga: un fragment din planul ridicat de comandantul Pappazoglu în 1871, numit "Bucuresci, Capitala României". (Acelaşi ofiţer întocmise anterior un alt plan retrospectiv al oraşului, numit "Planu primitiv alu Capitalei 1328".) Jos dreapta: Piaţa Zarafi, în vechiul centru comercial.