8/16/2019 Anghelos, nr. 54

1/12

anghel     sP A R O H I A O R T O D O X Ă “ S F . M . M C . G H E O R G H E ” S Â N M I H A I U R O M Â NRedactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă Nr. 2 (54) - An V - 2016

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE MEDITAȚIE, INFORMAȚIE ȘI SPIRITUALITATE CREȘTIN-ORTODOXĂ

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Timișoarei și

Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului mona-hal şi drept-credincioşilor creştini,har, milă şi pace de la DumnezeuTatăl, iar de la noi, părinteascăbinecuvântare.

„Îndrăzniți. Eu am biruit lumea“

(Ioan 16, 33)

Hristos a înviat!

Iubiţii mei fii duhovnicești,

Binecuvântat să fie Dumnezeu,Care ne-a ajutat ca, după un urcușpe scara postului, să ne bucurămde acest mare praznic al Luminii.Dangătele de clopot și răsunetulde toacă ne-au chemat în bisericileși mănăstirile noastre, de unde săprimim lumina Învierii lui Hristos.Niciodată nu a fost pe pământ oasemenea revărsare de lumină cala acest praznic al Învierii Domnu-lui nostru Iisus Hristos. La Înviere,Hristos Domnul a lăsat pace șilumină în inimile Sfinților SăiApostoli și a Preacuratei SaleMaici.

Lumina Învierii este mai presusde lumina soarelui, iar dacă lu-mina soarelui se va sfârși, lumina În vie ri i va ră mân e veș ni c. Ac ea stălumină rămâne mărturie în

veșnicie că Cel Ce a spus despreSine: „Eu sunt Lumina lumii“ (Ioan8, 12) a biruit întunericul în carezăcea omul în urma căderii în

păcat. Păcatul a coborât lumea în înt uneric și a stins lum ina din

univers. Hristos a venit în lume casă alunge păcatul din inima omuluiși să facă loc luminii Învierii. Ast-fel, omul poate să se bucure înveșnicie de darul Învierii lui Hris-tos.

Lumina Învierii lui Hristos nu oputem înțelege prin studiul ei subaspect fotonic ca lumina soarelui,pentru că lumina soarelui este maipalidă decât umbra luminii ÎnvieriiMântuitorului. Hristos este Soarele

fără asfințit. Lumina Învierii estebucurie în Duhul Sfânt. Aceastălumină omul nu o poate vedeadecât cu ochii săi duhovnicești.Așa cum la lumina soarelui crescflorile câmpului, tot așa la lumina Învierii, pri n Du hul Sf ânt, cre scsufletele oamenilor.

Lumina Învierii este dătătoare

de viață, dar nu orice fel de viață,ci viață veșnică. Mintea omuluieste ogorul unde Hristos seamănăaceastă lumină. De aici avem în

graiul nostru românesc și expre-sia: „om luminat“. Hristos dorește

să fim fii ai Luminii celei de Sus.Martorii luminii Învierii nu maisunt astăzi printre noi, însă laorice praznic al Învierii Domnuluiavem parte de bucuria luminii În-vierii Sale. Azi a înveșmântat Dum-nezeu creația Sa în lumină, așacum a fost ea la început. Toți ceicare s-au ostenit cu postul, curugăciunea și cu milostenia azisunt îmbrăcați în lumina Învierii luiHristos. Această lumină va fi hranaveșniciei noastre. Lumina Învieriinu mai are înserare, ea are doar 

răsărit. Ferice de omul care vaavea parte de răsăritul luminii luiHristos.

Câtă seninătate și bucurie seașază pe fața unui osândit lamoarte atunci când i se spune: „aifost iertat“, dar câtă bucurie tre-buie să fie în sufletul omului când,la Învierea lui Hristos, primeștevestea că a fost salvat din moarteacea veșnică. Această bucurie ovedem azi pe fețele celor care cred în În vie re . Ră st ig ni tu l a tr ec ut pr incasa morții și a sfărâmat-o, caniciunul dintre pământeni să numai rămână acolo, în întunericulneiubirii și al suferinței. De aziomul nu se mai îndreaptă spremoarte, ci se îndreaptă spre marearesponsabilitate ce vine dinnemoarte.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Oare ne-am răstignit noi în acestpost patimile pe Golgota inimiinoastre, am îngropat noi omul cel

vechi (cf. Rom. 6, 4) cu Hristos,pentru ca împreună cu El să în-vieze întru făptură no uă (cf. II Cor.5, 17)?

P a s t o r a l ă l a Î n v i e r e a D o m n u l u i – 2 0 1 6

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

2/12

Hristos ne cheamă azi la înnoirea vieții.Sfântul Apostol Pavel le spune ro-manilor: „După cum Hristos a înviat dinmorți (), așa să umblăm și noi întru în-noirea vieții“ (Rom. 6, 4). Astfel, făpturacea nouă trăiește întru dragoste, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere debine, credință, blândețe (cf. Gal. 5, 22-23).

Iubite mame creștine, aprindeți dinfragedă pruncie candela credinței în i-

nimile pruncilor pe care vi i-a dat Dum-nezeu, aprindeți lumina în sufletul lor,așa cum s-a aprins acum, în aceastătainică noapte, lumânare de la lumânare.Sărbătoarea Învierii o trăim în comuni-une sfântă unii cu alții, căci unii altora nesuntem mădulare (cf. Rom. 12, 5). Eu potfi brațul tău atunci când ești la necaz. Săiertăm celor care ne-au greșit și să ne îmbrăcăm azi în veșmântul de lumină aliubirii care nu cade niciodată (cf. I Cor.13, 8).

„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (Ioan16, 33) le-a spus Hristos Apostolilor șiucenicilor Săi, iar nouă, celor de azi, nespune: „Îndrăzniți, iubiți-i pe semeniivoștri“!

Iubiți credincioși,

Mormântul luminii s-a făcut cărare spreCer pentru Hristos Domnul. Și al nostrumormânt va fi cărare spre Învierea ceade obște pe care ne-a dăruit-o HristosDomnul prin Învierea Sa. Stelele ceruluise veștejesc, însă lumina Învierii lui Hris-tos nu apune niciodată. Lumina ne

așteptă să intrăm în bucuria ei la capătulcărării ce trece prin mormânt. Prin În-vierea Domnului nostru Iisus Hristos a încetat a se mai auzi în univers glasulmorții. De la acest praznic al Învierii omuleste chemat să trăiască în simfonia lu-minii. Omul nu este o taină pentru Dum-nezeu. El dorește ca omul să trăiască însimfonia luminii Sale și să evadeze dinperiferia vieții celei fără de Hristos.Fericit e omul care în viața lui a strâns unpotir de lacrimi. Acesta este darul cel maide preț pe care îl poate oferi omul luiHristos în ziua cea mare a venirii Sale

când va judeca viii și morții. Omul îșispală sufletul în lacrimile pocăinței, căcilacrima este sângele iubirii. Lacrimile iu-birii se prefac în stele pe bolta cerului.

Iubiții mei fii duhovnicești,

 În Duminica dinaintea începerii Postu-lui Mare, Biserica ne aduce aminte de iz-gonirea lui Adam din Rai, iar azi, pe lângă Învierea Domnului, ne mai aducem am-inte și de întoarcerea lui Adam în Rai.Iată că şi în acest post Hristos l-a căutatpe Adam, dar și pe noi, ca să ne ridice

din umbra morții și să ne așeze în lumina Învierii. Prin Învierea Sa, Fiul lui Dum-nezeu ne-a smuls din brațele timpului și

ne-a așezat pe aripile veșniciei. Hristos afost o Persoană reală, a fost împuns cusulița, iar din trupul Lui a curs sânge.Candela care s-a aprins la Învierea luiHristos nu se va stinge niciodată, pentrucă în ea a pus Hristos nu untdelemn, ciSângele Său. Candela Sângeluiluminează veșnicia.

Iubirea nu ne deschide perspectivaunor amintiri din viitor, ci a unui astăziveșnic. Astăzi Hristos ne-a dăruit, prin

Patima și Moartea Sa, dreptul la înviere.Până azi eram sortiți să ajungem în casamorții, iar de astăzi Hristos îi oferă omu-lui dreptul la înviere, dreptul la veșnicie.Este cel mai mare dar pe care-l poate daHristos omului, însă impune și o mareresponsabilitate: a răspunde în veșniciede tot ce ai făcut pe acest pământ. Azi sepune pe umerii omului bolta veșniciei.Viața o primim în dar, iar veșnicia, prin

Jertfa lui Hristos. Hristos a luat pe umeriiSăi Crucea ca tu să porți pe umerii tăiveșnicia. Povara sau bucuria ei. Dum-nezeu l-a creat pe om și i-a dăruit vocațiaveșniciei, vocația fericirii, vocația iubirii,dar și libertatea de a alege. Tu, fratecreștine, ce ai ales?!

Sfânta Evanghelie ne spune că mor-mântul era gol când au ajuns femeilemironosițe. Giulgiurile zăceau singure înmormânt (cf. Luca 24, 12). Și totuși Hris-tos S-a înălțat la Cer înveșmântat nu într-

o cămașă țesută din fir de in, ci țesutădin păcatele noastre. S-a îmbrăcat înpăcatele noastre luându-le asupra Sa, iar El ne-a îmbrăcat pe noi cu Sine. Ne-am îmbrăcat cu Hristos Care devineveșmântul veșniciei noastre. Mare estetaina Învierii: moartea naște viață!

Dacă până la Hristos mormântul eraușa casei morții, de acum el devine ușaRaiului. Moartea este doar o lacrimă peobrazul istoriei. Hristos a experiat viațaomului în integralitatea ei, de la suferințăși până la moarte. Bătălia dintre moarteși viață nu a avut martori. Maria Mag-

dalena nu zice că a văzut Învierea, ci zicecă a văzut pe Domnul Care a biruitmoartea (cf. Ioan 20, 18). Aceea era prima

noapte care a fost mai luminoasă decâtcea mai strălucită zi. Acum se naște ziuaa opta, cea care va avea doar răsărit.

Istoria este martorul vieții, spuneau ceidin vechime. Noi mai putem spune că is-toria a fost martoră și a vieții și a Înălțăriila Cer a Înviatului Hristos. Azi, chiar dacăprivim mormântul gol, istoria ne spuneal cui a fost acest mormânt și când a tre-cut Hristos „dincolo“, în metaistorie.Hristos Domnul zice: „Eu sunt ușa. De va

intra cineva prin Mine se va mântui; și vaintra și va ieși și pășune va afla“ (Ioan.10, 7). Faptele reținute de istorie au fostreale, însă realitatea nu are timp, ea tran-scende timpul și trece în veșnicie.Dându-ne Hristos darul Învierii și alveșniciei, ne face să ne întărim credințacă omul are rădăcini în Cer. Cei care auavut rupere de gândire au încercatboicotarea istoriei și n-au ascultattăcerea lui Dumnezeu, adică mormântulgol al lui Hristos. Din simfonia viețiipământești a lui Hristos rămăsese doar cortina, giulgiul zăcând (cf. Ioan 20, 5).Iar dincolo de această cortină începe ul-timul act, veșnicia. Astăzi ne naștem întru Înviere și primim accesul la culturade „dincolo“. Prin Revelație, noiaparținem unei culturi cerești. Sunt oa-meni care refuză să aparțină unei astfelde culturi; ei intră în categoria celor carerefuză de „a fi“.

Noi, cei ce credem în Înviere,aparținem culturii și civilizației lui Hris-tos.

Prin Jertfa Sa pe Cruce, Hristos Dom-nul ne-a redat bucuria vieții și darul de a

dobândi viața veșnică. Iertați-vă, iubiți-vă, mângâiați-vă și ajutați-vă, pentru aajunge fii iubiți ai lui Dumnezeu.

Praznicul Învierii Domnului să aducălumină și pace în inimile noastre și înțara noastră. Vă îndemn părintește săzicem împreună cu Sfântul Antim Ivire-anul: „Voi întoarce cuvântul meu cătretine, Țară creștină, și dimpreună cu tinemă voi bucura“ (Cazania la Sfinții Apos-toli Petru și Pavel).

Praznicul praznicelor și sărbătoareasărbătorilor să vă înmulțească bucuria

vieții.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos,dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voicu toți!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor,

† Ioan

al Banatului

anghelos pag. 2

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

3/12

 Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fiecei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).

Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie căadevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevăratse închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeucaută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibăasemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, căEl primeşte numai asemenea închinători şi sluji-tori, că numai asemenea închinători şi slujitori îiplac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiullui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos!Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui înamănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cuAdevărul.

Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos,precum a dat El mărturie despre Sine: Eu suntcalea şi adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6). Adevăruleste Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul Tău este

adevărul (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dum-nezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt esteDumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor,văzutelor şi nevăzutelor (Ioan l, l, 3; Col. l, 16).Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întrunoi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a UnuiaNăscut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan l,14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată,ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut,Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioanl, 18). Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu,L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pedeplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dum-nezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei

singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin prea îmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Dinplinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: căLegea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prinIisus Hristos s-au făcut (Ioan l, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegeremai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede aharului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşiadevărul au fost date oamenilor, sădite în oamenifiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (IIPetru l, 4).

Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duheste numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16,13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan

15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucâtalcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singurăşi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. PrimireaAdevărului este totodată şi primire a SfântuluiDuh: fiindcă Adevărul Cel atotsfânt vesteştedespre Sine că El va trimite pe Sfântul Duh de laTatăl ucenicilor Săi. Este firesc ca Sfântul Duh alAdevărului să adăsteze acolo unde lucreazăSfântul Adevăr şi să pecetluiască lucrările lui.Deopotrivă, unde lucrează Sfântul Duh se aflăarătarea preaîmbelşugată a Adevărului, precumşi Domnul le-a grăit ucenicilor Săi: Iar când vaveni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voila tot adevărul (Ioan 16, 13). Înfăţişând minunata

legătură dintre Cuvântul dumnezeiesc şi DuhulCel dumnezeiesc, Domnul a zis despre Duhul:Acela pe Mine Mă va slăvi, că dintr-al Meu va luaşi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt(Ioan 16, 14-15). Duhul vesteşte şi arată oamenilor 

pe Fiul Cel de o fiinţă cu El – Duhul, Care esteatras de oameni prin credinţa acestora în Fiul Celde o fiinţă cu Duhul. Pe adevăratul creştin, SfântulDuh îl zideşte duhovniceşte şi îl schimbă la faţă întru sălaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 22); Elzugrăveşte şi sălăşluieşte pe Hristos în omul cellăuntric (Efeseni 3, 16-17). El aduce oamenilor în-fierea de către Dumnezeu, făcându-i asemănătoricu Hristos, sălăşluind în ei însuşirile lui Hristos(Ioan 14, 6). Oamenii înfiaţi de Dumnezeu seroagă Lui ca unui Tată, fiindcă Duhul Sfântmărturiseşte, în chip cu totul învederat şi simţit,duhului omului înnoit de El (Romani 8, 16) despreunirea acestui om cu Dumnezeu, despre înfierealui de către Dumnezeu. Întrucât sunteţi fii, spuneApostolul, a trimis Dumnezeu pe Duhul FiuluiSău în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte!(Galateni 4, 6). Acest fel de închinători suntrecunoscuţi drept adevăraţi închinători ai luiDumnezeu! Pe închinătorii de acest fel, care se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr, îi cautăşi îi primeşte Dumnezeu. În afara adevăratului

creştinism nu este nici cunoştinţă de Dumnezeu,nici slujire lui Dumnezeu.Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine

(Ioan 14, 6), a grăit Domnul. Pentru cel care nucrede în Domnul Iisus Hristos nu este Dum-nezeu: Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatălnu-L are (I Ioan 2, 23), cel ce nu crede în Fiul nuva vedea viaţă, ci mânia lui Dumnezeu va rămânepeste el (Ioan 3, 36). Nu este cu putinţă să neapropiem de Dumnezeu, nu este cu putinţă să

intrăm în vreo împărtăşire cu Dumnezeu altfeldecât prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hris-tos, singurul mijlocitor, singurul mijloc de împărtăşire între Dumnezeu şi oameni! Nu esteadevărată cunoaştere a Domnului Iisus Hristosfără mijlocirea Sfântului Duh! Nimeni nu poatenumi pe Domnul Iisus, a zis Apostolul, fără numai întru Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De n-are cinevaDuhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8,9). În afara creştinismului nu e virtute vrednică deCer! „Binele”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul,„nu poate fi nici crezut, nici lucrat, fără numai înHristos Iisus şi în Sfântul Duh” Nevrednice suntde Dumnezeu faptele bune cele după fireaomenească, ce vin din firea noastră căzută, în

care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de abia se bagă de seamădin pricina mulţimii răului. Firea căzută este înstare cu precădere de rău, precum a dat mărturieDumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu

osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21).Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri(Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şia lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şifaptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveştefirea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare!Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slavadeşartă. Răul miros al trufiei, pe care îlrăspândesc aceste morminte văruite, este urâtde Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei.

Din această pricină, Domnul a poruncitlepădarea de firea căzută omenirii căzute şioarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere,ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, carecaută să sporească acest triumf. Pentru mântuireeste neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât căne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentrulepădarea de păcat s-a făcut neapărat

trebuincioasă lepădarea de firea căzută,lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nunumai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptelebune, multcinstite şi proslăvite de către lume, aleomului celui vechi; este neapărată nevoie să neschimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos,iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după în-dreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cuplinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos.De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul,cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţicunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pevoi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chipnemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa

numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăciteşi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptulcă pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă toc-mai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu estede fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău aceea ce este de fapt rău ucigător.

Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dum-nezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor!Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeuluinostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul,plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe careni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dum-

nezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Săurmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul.Adevărul slobozeşte mintea omenească dinlanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecatpăcatul.

Şi nu numai atât: atotputernicul Adevăr,aducând libertate duhovnicească minţii, o scoate – după ce a înnoit-o şi înviat-o cu viaţă de Sus –pe calea poruncilor lui Hristos, şi calea nedreptăţiise depărtează de la ea (Ps. 118, 29). Sufletul înviatde Adevăr cântă împreună cu Prorocul cel deDumnezeu insuflat: Pe calea poruncilor Tale amalergat, când ai desfătat inima mea. Lege punemie, Doamne, în calea îndreptărilor Tale, şi o voi

căuta pe dânsa totdeauna, înţelepţeşte-mă şi voicăuta legea Ta, şi o voi păzi pe ea cu toată inimamea (Ps. 118, 32-34).

anghelos pag. 3

Predică în Duminica Samarinencei- Sfântul Ignatie Briancianinov - 

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

4/12

anghelos pag. 4

M i n u n i l e d i n C ă r ț i l e 1 - 2 R e g i  

Vechiul Testament este prima din celedouă părţi ale Sfintei Scripturi (Biblia). Elcuprinde revelaţia făcută de Dumnezeuprin patriarhii vechi şi prin prooroci, timpde aproximativ 1000 de ani (sec. XV - sec.V î.d.Hr.), fiind „călăuză spre Hristos”(Galateni 3,24), pregătind venirea Lui.

Vechiul Testament începe cu Penta-

teuhul (primele cinci cărţi - Facerea,Ieşirea, Leviticul, Numeri şi Deuterono-mul) în care este relatată crearea lumii şia neamului omenesc şi sunt evocate is-toria, legile, religia, instituţiile, obiceiurilepoporului evreu până la aşezarea înCanaan, pământul făgăduinţei.Următoarele cărţi urmăresc destinulpoporului evreu după acel moment, în-deosebi sub raport politic şi militar,evocându-se regimul judecătorilor şiapoi al monarhiei, care culminează cu re-gatele lui David şi Solomon. Cartea lui Iovtratează problema suferinţei umane,

propunând pe Iov ca model grăitor de răbdare şi credinţă neclintită,lămurite prin crâncene încercări.Cartea Psalmilor cuprinde psalmiilui David şi ai altor autori care suntde diverse feluri: psalmi de laudă,psalmi de cerere, psalmi istorici,psalmi didactici, psalmi de căinţă,psalmi mesianici, etc. Cartea Pildelelui Solomon cuprinde proverbeaparţinând în principal lui Solomoncare acoperă o paletă extrem delargă de situaţii de viaţă, fiind unghid esenţial de înţelepciune. Eccle-

siastul este o meditaţie asupra vieţiidar şi un îndreptar de viaţă înţeleaptă. Cântarea Cântărilor este unpoem de dragoste. Cărţile profe-tice îi au în centru pe profeţi care îi mustră, îisfătuiesc şi îi încurajează pe regii vremiidin Israel.

Printre cărțile istorice ale Vechiului Tes-tament se evidențiază și 1-2 Regi, cărți încare voi încerca să prezint, succint,intervenția divină prin minuni, menite săapropie omul de Dumnezeu.

Cartea I a Regilor este a patra dintrecele 12 cărţi istorice canonice ale Vechi-ului Testament. Cartea evocă domniacelor din urmă judecători Eli şi Samuel, întemeierea monarhiei teocratice şi dom-nia primului împărat Saul, prigonitorul vi-itorului său succesor, David, păstorulcântăreţ din arfă şi învingătorul lui Goliat.Cartea a doua a Regilor, a cincea carteistorică, evocă domnia lungă a lui David,căruia Dumnezeu i-a nimicit toțivrăjmașii, (filisteni, amaleciți, sirieni,edomiți, moabiți), urmărește declinulcasei lui Saul și înfrângerea rebeliunii fi-ului lui David, Absalom. Ea mai conține

evocarea păcatului lui David și tragicapoveste a unui viol incestuos.Scriptura nu face o distincție clară între

constanta providență suverană a lui

Dumnezeu și acțiunile Sale individuale.Credința în minuni își are locul în contex-tul unei concepții despre lume careprivește întreaga creație ca fiind continuudependentă de activitatea susținătoare alui Dumnezeu și supusă voii Lui suver-ane (cf. Col 1,16.17).

Toate cele trei aspecte ale activității lui

Dumnezeu – minune, putere, semnificație – sunt prezente nu numai în acțiunilespeciale ale lui Dumnezeu, ci în întreagaordine creată (Rom 1,20).

Toate evenimentele care se succed în1-2 Regi sunt cauzate de putereasuverană a lui Dumnezeu. Faptele dis-tincte ale lui Dumnezeu scot în evidențăcaracterul activității dumnezeiești, acelade a fi diferită și superioară activitățiiomului și cu atât mai mult activității ido-lilor, de a fi caracterizată prin putere, rev-elându-L pe El în natură și în istorie.

„Legile naturale” sunt descrieri aleacelui univers în care Dumnezeu este în-totdeauna la lucru. Unii filozofi și teologiau susținut că facerea de minuni esteincompatibilă cu natura și cu scopul pecare îl are Dumnezeu. De ce trebuie ca Elsă „Se amestece” în felul în care sedesfățoară lucrurile în ordinea naturală?Dumnezeu este viu și personal. Imuabi-litatea Lui nu este aceea a unei forțe im-personale, ci este credincioșia uneiPersoane: acțiunea Sa creatoare a datnaștere unor creaturi înzestrate cu simțulresponsabilitații pe care El le tratează, nuca pe niște păpuși, ci ca pe niște per-soane care poartă chipul Lui.

Dumnezeu pedepseşte casa judecătorului Eli

 Încă de la începutul primei Cărti aRegilor vedem puterea lui Dumnezeucare se pogoară în chip de dreptate și justiție divină peste Casa lui Eli. Dum-nezeu pedepseşte casa judecătorului şi

preotului Eli pentru nesocotirea, de cătrefiii săi, din lăcomie, a darurilor Domnuluişi pentru desfrânarea lor, dar şi pe Eli,pentru că nu i-a oprit pe aceştia, ci i-a cin-

stit pe fiii săi mai mult ca pe Dumnezeu.Fiii cei răi mor în lupta cu filistenii, îm-plinind proorocia Domnului. Eli moare la98 de ani dintr-o căzătură, când află că fil-istenii au luat chivotul Domnului.

Judecătorul Samuel, un preot credin-cios, drept şi bineplăcut lui Dumnezeu

Samuel (Dumnezeu a ascultat) (1.20),cel ,,împrumutat Domnului”(1.28, 2.20),este fiul dreptului Elcana şi al Anei, ceastearpă, care capătă rod în urmarugăminţilor fierbinţi către Dumnezeucare face astfel o minune.

Samuel se află întâi în slujba Domnului(2.18), apoi devine prooroc al Domnului(3.1-20-21) şi judecător peste Israel (7.6,7.15). Preot credincios şi drept, îşiconvinge poporul să scoată din mijlocullui idolii, să slujească numai Domnului şi,

rugându-se pentru poporul pocăit,

capătă îndurare de la Dumnezeu(căci Dumnezeu nu lăsa să cadă lapământ nici unul din cuvintele sale-3.19) şi filistenii sunt alungaţi şismeriţi ( 7.1-14), după ce chivotulfăcuse ravagii prin locurile pe undetrecuse (cap 5,6).

Samuel rămâne judecător pesteIsrael până la sfârşitul vieţii, fiind un judecător drept, care nu a furat, nua năpăstuit , nu a apăsat şi nu aprimit mită de la nimeni (12.1-5) Elle arată o minune a Domnului subochii lor, pentru a le arăta ce rău au

făcut când au cerut împărat: Samuelstrigă către Domnul şi Domnul trim-

ite chiar în ziua aceea tunete şi ploaie,ceea ce face pe popor să aibă o marefrică de Domnul şi de Samuel (12.16-18).

Lăcomia şi nedreptatea fiilor lui Samueldetermină cererea de către Israel a unui împărat

Fiii lui Samuel, Ioel şi Abia, puşi deacesta să judece spre sfârşitul vieţii sale,n-au ,,călcat pe urmele sale’’, ci ,,sededau la lăcomie, luau mită şi călcaudreptatea” (8.3,5), aşa că bătrânii lui Is-rael îi cer lui Samuel întronarea unui împărat, ca să îi judece, cum au toateneamurile (8.4-6). Dumnezeu îi spune luiSamuel să le asculte glasul, lămurindu-lcă această dorinţă însemna nu lepădareasa ca judecător, ci lepădarea lui Dum-nezeu şi a domniei Lui, care era, de fapt, Împăratul lor (8.7-8, 10.19, 12.12).

Dumnezeu îi mai spune să le facăcunoscut şi dreptul împăratului. Împăratul îi va lua pe fiii lor şi-i va punela carele sale şi între călăreţii lui ca să

alerge înaintea carului său, îi va punecăpetenii peste o mie şi peste cincizecişi-i va întrebuinţa...

Continuare pag. 5

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

5/12

anghelos pag. 5

la aratul pământurilor lui, la seceratul bu-catelor lui, la facerea armelor lui de război şi aa uneltelor carelor lui; fetele vor trebui să facămiresme, mâncare şi pâine pentru curte; împăratul va lua cea mai bună parte dincâmpiile, viile, măsliniii lor şi o va da slujitorilor lui, va lua zeciuială din rodul seminţelor şi vi-ilor lor, şi o va da slujitorilor lui, va lua pe robiişi roabele lor, cei mai buni boi şi măgari ai lor,şi -i va întrebuinţa la lucrările lui, va luazeciuială din oile lor, şi ei înşişi vor fi slugile

lui. Dumnezeu le prooroceşte că vor striga îm-potriva împăratului pe care-l vor alege, dar Domnul nu îi va asculta. Poporul nu ascultăde glasul lui Samuel şi persistă în dorinţa lor de a avea un împărat ca toate neamurile, caresă-i judece, să meargă în fruntea lor şi să-icârmuiască în războaie (8.9-22).

Primul împărat, SaulSaul, căruia ,,Dumnezeu i-a dat o altă

inimă” (10.9), care este prefăcut în alt om prinpogorârea Duhului Domnului peste el, care îlface să şi proorocească (10.5-13) a repurtatnumeroase victorii în războaiele contraamoniţilor lui Nahas (care aruncă ocaraasupra întregului Israel, propunându-le unlegământ cu condiţia ca locuitorilor Iabesuluidin Galaad să le fie scos ochiul drept) (11.1-11, 14.47), filistenilor (14.1-23, 14.47),amaleciţilor (15.1-9), moabiţilor, edomiţilor (14.47).

Păcatele lui Saul şi lepădarea sa ca împăratTotuşi, înaintea unei lupte cu filistenii, Saul

,,lucrează ca un nebun şi nu păzeşte poruncaDomnului” căci, văzând că Samuel întârzie şică poporul se împrăştie de lângă el, îndrăzneşte să aducă el arderea de tot, ceeace echivala cu uzurparea preoţiei (13.8-14).

Domnul îl anunţă prin vocea lui Samuel cădomnia lui nu va dăinui şi că ,,Domnul Şi-aales un om după inima Lui’’ să fie căpetenialui Israel (13.14).

David este uns împărat al lui IsraelDavid, fiu al lui Isai, Betleemitul, păstor ,,cu

păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă(16.11-12, 17.42), ,,sărac şi de puţină însemnătate’’ după propria mărturisire (18.23),a fost uns împărat al Israelului de cătreSamuel, şi Duhul Domnului s-a pogorât pesteel din acel moment (16.13).

David, cântăreţul din harpă, îndepărta tem-porar duhul rău care-l muncea pe Saul

Fiindcă Duhul Domnului se îndepărtase dela Saul şi acesta era muncit de un duh răutrimis de Domnul, este adus la palat un tânăr păstor cântăreţ din harfă, acelaşi David, careurma ca, atunci când duhul venea peste Saul,prin muzica sa să-i uşureze suferinţa. Într-adevăr, cântările lui David îl făceau pe Saul sărăsufle mai uşor şi să se simtă uşurat, căciduhul rău pleca de la dânsul. David, un om,,tare şi voinic, un războinic ce vorbea bine",a plăcut lui Saul şi a fost pus să-i poartearmele (16.14-23).

O altă miunune și intervenție divină, oputem regăsi atunci când Domnul îl opreşte

pe David, prin intermediul înţeleptei Abigail,să se răzbune singur, vărsând sânge dege-aba, precum și dialogul lui David cu Dum-nezeu, înainte de a porni în luptă împotriva

amaleciților. În finalul Carții 1 Regi, putem oberva și o

minune negativă, din rândul vrăjitoriei,chemarea morților. În faţa filistenilor, părăsitde Dumnezeu care nu-i răspundea nici prinprooroci, nici prin prin vise, Saul apelează lao ghicitoare, căreia îi cere să-l cheme din morţipe Samuel. Acesta îi întăreşte că Domnul arupt împărăţia din mâna lui şi a dat-o unuiamai bun ca el pentru că nu a ascultat glasulDomnului şi nu a făcut pe amaleciţi să simtă

aprinderea mâniei Lui şi îl anunţă că va muri împreună cu fiii săi şi că filistenii vor câştigalupta. Fiii săi cad în luptă, el este rănit greu deun arcaş, şi, de teamă să nu cadă în mâinilefilistenilor şi să fie batjocorit de cei netăiaţi îm-prejur, îi cere slujitorului său să îl omoare,care, de teama, refuză, aşa că Saul se sinucidearuncându-se în propria sabie, slujitorul săufăcând apoi la fel.

A doua carte a Regilor evocă domnia de 40de ani a păstorului David, pe care Dumnezeul-a însoțit pretutindeni, căruia i-a nimicit toțivrăjmașii (filisteni, amaleciți, Hadadezer,sirieni, edomiți, moabiti), ,,ca să nu mai fie tul-burat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte’’ și ca pe vremea judecătorilor,făcându-l faimos și dându-i odihnă prinizbăvirea de vrăjmași. Iar în interior, cartea sur-prinde declinul casei lui Saul (Iș-Boșet) și în-frângerea rebeliunii fiului lui David, Absalom.

Deși pe tot parcursul domniei, se poate ob-serva providența divina de care s-a bucuratacesta, atunci când David săvârșește păcatulpreacurviei și al crimei, mustrarea lui Dum-nezeu nu se lasă greu așteptată. Natan îiaduce la cunoștință pedeapsa lui Dumnezeu:sabia nu se va mai depărta din casa sa, care

se va ridica chiar din casa sa (revolta lui Ab-salom – 2Regi15.1-13 este doar începutulluptelor din familia sa), iar, pentru că a lucratpe ascuns, nevestele sale vor fi date altuia,care se va culca cu ele în fața soarelui și a în-tregului Israel (lucru împlinit de fiul său, Absa-lom - 16.20-23). David își recunoaște vina, iar Natan îi spune că Dumnezeu îi iartă păcatul șică nu va muri, dar pentru că a făcut pevrăjmașii Domnului să-L hulească, fiul care is-a născut va muri (12.1-14). Proorocia se împlinește în pofida rugăciunilor făcute deDavid și a postului ținut de acesta(2Regi12.16-23)

Dumnezeu pedepsește cu ciumă pe Israelpentru numărătoarea lui David În finalul celei de a doua Cărți a Regilor,

David este stârnit de Dumnezeu pentru căDomnul se aprinsese împotriva lui Israel, pecare vroia să-l pedepsească. Astfel David estelăsat să greșească: el inițiază o numărătoarea poporului- în urma căreia ies 800 000+ 500000 bărbați din Israel, respectiv Iuda, în staresă scoată sabia. David a simțit cum îi băteainima după ce făcuse numărătoarea poporu-lui, își dă seama de marele păcat făcut, de fap-tul că a lucrat ca un nebun și imploră iertareaDomnului. Gaad, văzătorul Domnului îl lasă

pe David să aleagă una dintre următoarele treinenorociri: 1) șapte ani de foamete; 2) să fugă3 luni înaintea vrăjmașilor săi; 3) să bântuieciuma trei zile în țară. David alege îndurările

Domnului decât să cadă în mâinile oamenilor și alege a treia variantă. 70 000 de oameni mor,iar, pe când îngerul se pregătea să nimiceascăIsraelul, Domnul s-a îndurat și a poruncit îngerului să-și tragă mâna. David insistă că eltrebuie să fie pedepsit pentru că el a greșit.Gad îi poruncește să zidească un altar Dom-nului pe moșia lui Aravna, Iebusitul (în loculunde era îngerul când lui Dumnezeu I s-a făcutmilă de Ierusalim) iar acesta se conformează,cumpărând moșia acestuia și ridică un altar 

Domnului unde îi aduce arderi de tot și jertfede mulțumire (2Regi24).

 În concluzie, prin evidențierea implicării di-recte prin minuni, revelații și mesaje, Dum-nezeu a chemat Israelul la o relație unică șispecială cu El în virtutea căreia El s-a procla-mat Împăratul lor nevăzut. Din pricina nepri-ceperii lor, ei au renunțat la acest privilegiu șiau cerut un împarat uman care să le meargă în frunte. Soluția lor a însemnat un mare pas înapoi în destinul lor istoric. Suferințele ulte-rioare și tragedia lor națională ne stau dreptmărturie. De aceea putem învăța că neac-ceptarea căilor lui Dumnezeu, neatârnarea deprezența Lui nevăzută, refuzarea trăirii princredință de dragul comodității soluționărilor omenești vor atrage întotdeauna asupranoastră suferințe costisitoare și un sfârșitrușinos. Există întodeauna o plată caretrebuiește plătită pentru păcat. Greșeala luiDavid în cazul lui Bat-șeba și Urie a atrasasupra împăratului și asupra casei lui agoniapedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani desuferințe. Dreptatea lui Dumnezeu se aplicăfăăa discriminare asupra tuturor celor cepăcătuiesc, oricare ar fi poziția lor înainteaDomnului. Există însă chiar și în pedepsele

Domnului o porție de har, înțelepciune și ped-agogie. (2 Sam. 24:14). Minunile sunt eveni-mente care pun în lumină, într-un moddramatic, natura vie și personală a lui Dum-nezeu, care este activ în istorie, nu ca un sim-plu Destin, ci ca un Răscumpărător care îșimântuiește poporul și-l îndrumă. Aspectelerelației dintre relatările miraculoase și autore-velarea lui Dumnezeu sunt complexe. Min-unile nu sunt pur și simplu o autentificareexternă a revelației, ci o parte esențială a ei, alcărei scop adevărat a fost și este acela de aproduce credință în intervenția mântuitoare alui Dumnezeu în cei care cred.

Autor: Pr. Dan D. Gîrjoabă

Bibliografie:Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune

diortosită după Septuaginta, redactată şiadnotată de Valeriu Anania, "Introducere" laCărţile regilor, Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2001

Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga,Gheorghe Barna, Mircea Chialda, StudiulVechiului Testament, Editura Renaşterea,Cluj-Napoca, 2003

Pr. Prof. Dr. N. Ciudin, Studiul biblic alVechiului Testament, Ed. Institutului Bi-blic, Bucureşti, 1979

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

6/12

anghelos pag. 6

 În fiecare an la data de 21 mai, Bi-serica Ortodoxa prăznuieşte peSfinţii Împăraţi Constantin şi mamasa Elena, pe care îi numeşte „ase-meni cu apostolii”. Pentru Biserică,

 Împăratul Constantin înseamnăprimul conducător care nu numai că încetează prigonir ile împotrivacreştinilor, dar şi încurajează practiccreşterea Bisericii, dând acesteia înapoi toate proprietăţ ile luate deprigonitori, construind multe bis-erici, acordând regimuri fiscale îngăduitoare şi multe alte fonduri . Pescurt, s-ar putea spune că este oetapă istorică de mare impunere aBisericii.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Con-stantin şi Elena este datorată de-

schiderii sincere a împăratului faţă de semnulCrucii, arătat lui înaintea uneimari şi cruciale bătălii: ΕνΤουτω Νικα ( „Întru acestsemn vei birui”). In toateacţiunile sale, împaratul Con-stantin a fost suţinut demama sa, împarateasa Elena,care a avut o înrăurirebinefăcătoare asupra fiuluisău. De numele ei este legatăaflarea Sfintei Cruci, pe care afost răstignit MântuitorulIisus Hristos. Din îndemnul eis-au făcut cercetariamănunţite, s-a dăramat tem-plul păgân ce se zidise dupărăstignirea Mântuitorului pemuntele Golgota si sub temelia lui s-a aflat, păstrat neatins, Sfântul Mor-mânt, săpat în stancă si nu departede el, după alte săpături, au fostgăsite cele trei cruci de lemn decedru, una a Mântuitorului si cele-lalte douaă ale celor doi tâlhari.

După ce a fost identificată crucea

pe care a fost răstignit Mântuitorul,printr-o vindecare miraculoasă aunei femei, grav bolnave, prin atin-gerea ei de aceasta, Sfânta Cruce afost înalţată de catre PatriarhulMacarie al Ierusalimului, în văzul azeci de mii de credincioşi, în ziua de14 septembrie anul 335 şi aşezată înBiserica Sfântului Mormânt dinIerusalim. Tot la locurile sfinte, îm-parateasa Elena a înalţat bisericipentru închinarea pelerinilor, înzes-trandu-le cu tot ce era necesar. Împăratul nu a ezitat să îşi însemne

oştile sale cu semnul crucii şi a în-vins în lupta cu Maxenţiu. Dragostea împăratului pentru Crucea lui Hristos

l-a făcut să încurajeze şi săurmărească îndeaproape înflorireaBisericii.

Cu toate acestea, deşi la o priviresuperficială ne putem încânta de vic-

toria istorică a Bisericii, lucrurile nuau stat întocmai aşa. Aşa-zisa victo-rie a Bisericii pe plan istoric, adicărecunoaşterea oficială a cultului, fa-vorizarea creştinilor, a fost însoţităde cea mai otrăvitoare muşcătură avrajmaşului din Trupul Bisericii –răspândirea arianismului. Mariletulburări iscate de Arie, care con-testa dumnezeirea lui Hristos, l-aufăcut pe Împăratul Constantin săconvoace primul Sinod Ecumenic dela Niceea. Împăratul a avut înţelepciunea necesară să nu se

amestece în disputele teologice, deşiera interesat de existenţa unei drepteslăviri a lui Hristos în Biserică. Sf.Constantin a convocat Sinodul,lăsând sarcina lămuririi dogmaticepe seama celor cu adevărat „vizaţi” –Sfinţii Părinţi. Aceasta acţiune a Sf.Constantin este echivalentul pe plan

duhovnicesc a izbânzii bătăliilor salepurtate cu semnul Crucii – căci prinSinodul de la Niceea a fost respinsarianismul.

Ani grei au urmat pentru Biserică.După moartea Împăratului Constan-tin, arienii au profitat de avantajul lor şi atunci şi-au dat pe faţă erezia şidorinţa lor de a ucide pe cei drept-credincioşi. A urmat domnia lui Con-stantiu, fiu al împăratului Constantin,arian convins, precum şi prigonitor al creştinilor autentici.

Aşadar , să nu ne încântăm de

avantajele istorice, căci lecţia pecare ne-o dă Sfântul Împărat Con-stantin şi maica sa Elena este

aceasta: întru acest semn, SfântaCruce, vom izbândi! Nu bogăţia Bi-sericii, nici lipsa prigoanelor, nicirăspândirea creştinismului până lastadiul de religie majoritară, nici

măcar prezenţa unui împărat creştinnu constituie biruinţa Bisericii.Biruinţa Bisericii este închinarea laAdevăratul Dumnezeu prin Cruce.Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elenasunt asemeni cu apostolii pentru căau dat mărturia Crucii, ca şi aceştia.Pentru că au arătat puterea lui Dum-nezeu, lucrătoare pentru cei care nuse bizuie pe armatele lor sau pe înţelepciunea lor. Semnul biruinţei,semnul patimilor mântuitoare, arătatpe cer Împăratului şi descoperit dinpământ maicii sale. Biserica noastră

 îi cinsteşte nu pentrucoroana lor pămantească, pecare timpul a risipit-o, cipentru cununa cea cerească,nepieritoare, pe care şi-auagonisit-o prin credinţa sifaptele lor. Prăznuindu-i aşacum se cuvine, prinrugăciuni si cântari de laudă,ca pe niste bineplăcuţi ai luiDumnezeu, care sălăşluiescacum în locaşurile de sus, săcâutam întotdeauna, să luămca arma de scut şi deapărare, crucea Domnului şicu puterea ei să alungămtoate ispitele şi tot răul, aşacum sfinţii pe care îiprăznuim astăzi, au biruit cu

ajutorul sfintei Cruci toată putereavrăjmasului. Această mărturie aCrucii sfinţeşte, pentru că Dumnezeulucrează. Nu eroismul , nici ridicareazidurilor, nici aparenta dominaţie acreştinismului în Imperiu sunt celecare contează pentru noi. Ci aceastămărturie adevărată a Sfintei Cruci, de

viaţă făcătoare.Pe lângă viaţa lor demnă de urmat, cei doi sfinţi Împăraţi sunt modele pentru toţiconducătorii ţărilor , a oraşelor şi aisatelor pentru care slujitorii altarelor se roagă la fiecare slujbă pentrubinele Bisericii şi al poporului. În acelaşi timp, să-i chemăm în aju-

tor, prin rugăciunile noastre,rugându-i să mijlocească către BunulDumnezeu, cererea noastră pentruocrotirea sfintei noastre Biserici,pentru o viată mai bună, pentruliniştea şi pacea întregii lumi şi pen-

tru mântuirea sufletului, acum şi pu-rurea şi în vecii vecilor, Amin !

 Autor: Pr. Dan D. Gîrjoabă

Sfinţi i Împăraţi Constantin şi mama sa Elena

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

7/12

anghelos pag. 7

P r e d i c ă l a Î N Â L Ț A R E A D O M NULUI : “Sus să avem ini mi le ”

Acum drumul s-a deschis spre cer 

,,Sus să avem inimile!” (SfantaLiturghie)

Astăzi, iubiţii mei, estesărbătoare. Fiecare sărbătoare

aşezată de Sfânta noastră Biserică arescopul ei. Aşa cum un călător păşeştevara pe sub razele arzătoare, şi când întâlneşte un copac se opreşte şi seodihneşte sub umbra lui, aşa şi noi înviaţa aceasta. Trăim într-o lume pustiede simţăminte mari şi înalte. Suferimdin cauza multor necazuri. Şi fiecaresărbătoare este un copac plin de rouăşi bună mireasmă, care ne odihneşteduhovniceşte şi ne dă puteri ca să necontinuăm călătoria grea a vieţii.

Sărbătoarea de astăzi este unpraznic împărătesc. Este coroana

sărbătorilor Domnului. Dacă Naşterealui Hristos este începutul şi rădăcina,sărbătoarea de astăzi este sfârşitul şiculmea. Să aruncăm o privire asupraacestui fapt minunat pe care îlsărbătorim astăzi.

După învierea Sa, Domnul nostrua rămas patruzeci de zile aici, pescoarţa pământului. Însă în aceastăperioadă nu a rămas fără să lucreze.S-a arătat în diferite locuri şi îndiferite momente ucenicilor şi aposto-lilor Săi. În ce scop? Ori de căte oriDomnul s-a arătat înaintea ucenicilor 

Săi, mai întâi le-a dat binecuvântareaşi pacea Sa ,,care covârşeşte toatămintea” (Filipeni 4, 7), pentru care seroagă neîncetat Biserica noastră.Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia ceruri lor,le-a spus că nu trebuie să maizăbovească în Ierusalim, ci să se împrăştie în toate părţ ile lumii şi săpropovăduiască Evanghelia. Şi, însfârşit, a profeţit că împărăţia Lui,care este duhovnicească, nici un di-avol, nici o putere nu va puteavreodată, să o submineze şi să onimicească. Prin aceste arătări, toţiucenicii Lui, şi chiar cel mai necredin-cios, Toma, s-au încredinţat neclintitcă Domnul a înviat.

Pentru ultima oară Domnul s-a înfăţişat înaintea ucenicilor Săi peMuntele Măslinilor, puţin în afaraIerusalimului. Acolo, pe o culme, L-auvăzut pentru ultima oară.

Erau toţi adunaţi pentru ziua Înălţării . Câţi? Cam atâţi câţi se adunăastăzi în ziua Înălţării. Erau ceidoisprăzece (12) ucenici (Iuda fusese

 înlocuit de Matia), erau cei şaptezeci(70) de ucenici, erau femeilemironosiţe şi în mijlocul adunării eraPreasfânta Născătoare de Dumnezeu.Toţi împreună 120 de suflete.

Aşadar, în timp ce Domnul îşi înăl ţa mâinile Sale şi îi binecuvântapentru ultima oară, în acel moment aavut loc minunatul eveniment. Pi-cioarele lui Hristos cele preacurate,pe care nu suntem vrednici să leatingem (,,Nu te atinge de Mine!” – a

zis El Însuşi, Ioan 20, 17), picioareleacelea care trei ani întregi aucutreierat munţi şi văi, râpe şi locuripustii, ca să întâlnească şi să salvezeoaia cea rătăcită; picioarele acelea,care au fost pironite pe lemnul Cruciişi ale căror răni au adăpat aburitţărâna pământului; binecuvântatelepicioare ale Domnului nostru au înc-

etat de acum să mai atingă pământul.Trupul Lui mai uşor decât aerul a în-

ceput să se înalţe către cele de sus.Un moment sfânt şi răscolitor.

Curios lucru – veţi spune. Esteposibil ca trupul unui om să se înalţecătre cele de sus?

Dar dacă omul, care este o umbrăa lui Dumnezeu, a reuşit să găseascămodalităţi de a se înălţa mai presusde nori cu aripile aeroplanului şi săstrăbată spaţiul cu rachete, oare cumar fi greu pentru Atotputernicul Dum-nezeu, care a creat mintea omului, săse înalţe către cele de sus? Şiremarcaţi diferenţa: Omul se înalţăprintr-un mijloc (avionul, racheta,balonul etc.). Chiar şi Sfântul proorocIlie în Vechiul Testament s-a urcat laceruri pe o căruţă. Aici însă avem uncaz unic. Hristos se înălţa fără aju-torul vreunui mijloc mecanic. Un nor  – care este simbolul Dumnezeirii, L-a înăl ţat. ”Un nor L-a învăluit pe El”(Fapte 1, 9).

Acest fapt minunat a cutremuratlumea cerească. Hristos s-a înălţatcătre cele de sus. A trecut de stele, atrecut de soare, a trecut de galaxii, a

trecut de toată zidirea materială. Şicând ajunse de acum la hotare şiatinse lumea spirituală, acolo undepăzesc îngerii şi arhanghelii cusăbiile lor, atunci au auzit glasul pe

care l-a auzit profetic Isaia: „Cine esteAcesta?” (Isaia 63, 1). Cine esteAcesta ale Cărui haine sunt coloratecu sânge? De ce veşmintele Lui suntroşii? Cine este acest om, care a îndrăzni t să străbată ceruri le şi săajungă aici? Iar alţi îngeri răspundeau

cu cele pe care le zice profeticPsaltirea: „Acesta este cel tare înrăzboi”. Vine de jos, de pe pământ,unde a dat o bătălie epocală şi abiruit; a biruit pe cărturari şi pe fari-sei, pe împăraţii pământului, a biruitmai înainte de toţi şi de toate pe di-avolul, păcatul, moartea. Aşadar, se înalţă biruitor şi triumfător. Şi atunci,s-a auzit un alt glas: „Ridicaţi,căpetenii, porţile voastre”,deschideţi porţile cereşti, ca să intre„Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10).

Aşadar, dacă sus, în cer, îngerii

prăznuiesc, jos pe pământ ucenicii încearcă alte sentimente. Se bucură şiei, dar simt şi întristare. Trei ani în-tregi L-au avut alături pe Hristos. L-auiubit mai mult decât pe tatăl lor. Pen-tru El au părăsit slujbe, case, copii,femei, pe bătrânii lor părinţi şi L-auurmat pe El pretutindeni. Şi acum?Pleacă, se înalţă către cele de sus.Câţi dintre noi ne-am aflat lângă tatăşi lângă mamă când şi-au dat sufletulşi ne-au lăsat, simţim ce înseamnă a fiorfan. Şi pentru ucenici, de acum,Tatăl lor a plecat. De aceea, undeva în

tropare, Biserica psalmodiază:„Stăpâne, nu ne lăsa pe noi orfani”;„Dătătorule-de-viaţă, Hristoase, nu nelăsa orfani”.

Şi, într-adevăr, Hristos nu i-a lăsatorfani pe apostoli. După zece zile le-atrimis pe Preasfântul Duh. Şi Acesta i-a înştiinţat – pentru că Duhul Sfânt înştiinţează inima – , că Hristos este,desigur, foarte sus, deasupracerurilor, dar este şi atât de aproape,mai aproape decât oricine, precum a întări t El Însuşi : „Şi iată Eu cu voisunt, în toate zilele, până la sfârşitulveacului” (Matei 28, 20).

Fraţii mei! Dacă veţi citi Apo-calipsa (Apocalipsa 12, 14), veţi vedeacă Duhul lui Dumnezeu vorbeşteacolo despre un oarecare vultur, unvultur tainic, care are aripi mari. Cineoare să fie acest vultur? Nu este vul-turul bicefal al Bizanţului. Acest vul-tur al Apocalipsei este însuşi Domnul.Acesta ne ia şi ne înalţă sus.

„Sus să avem inimile” auzim laDumnezeiasca Liturghie. Trebuie camintea noastră, inima noastră, toată

existenţa noastră să se ridice cătrecele de sus. Amin.

Episcopul Augustin de Florina

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

8/12

anghelos pag. 8

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea luiDumnezeu astăzi vom vorbi despre în-cetarea darului vorbirii în limbi în Bisericalui Hristos.

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dum-nezeu Sfinţilor Apostoli la Duminicapogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru ovreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism. Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt,

Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurilestrăinilor. Căci iudeii străini, auzind peapostoli vorbind în limba lor despre fapteleminunate ale lui Dumnezeu, au crezut(Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi

Apostolul Pavel a proorocit că va înceta înBiserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fostun dar şi un semn numai pentru începutulcreştinismului ca să-i convertească maiuşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii înlimbi în Biserică, arată luminat şi mareledascăl şi luminător a toată lumea, SfîntulIoan Gură de Aur care zice: "Pentru carepricină a fost dat şi luat dintre oameni darulvorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeune necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte

foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erauatunci mai nepregătiţi, deoarece erau decurînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încăneascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşişi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeştişi nu ştiau ce este harul spiritual care secontemplă numai prin credinţă. Pentruaceea se făceau atunci semne. Unele din-tre harismele cele duhovniceşti sîntnevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă.Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne.Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici desemne, ştiu că am fost curăţit de păcate,chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei deatunci, însă, nu credeau dacă nu aveausemn ca mărturie a adevărului în care cre-deau. Prin urmare li se dădeau semne nuca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi". Înacest sens zice marele Apostol Pavel: Lim-bile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci

necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).Iubiţi credincioşi,Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele

mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii

Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-amarătat şi pricina pentru care a încetat, ca săştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de ladreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor  în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbicare a fost la începutul creştinismului?Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori înlimbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nucunosc ce spune Scriptura despreadevărata vorbire în limbi. Noi ştim căglosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat desunete nu poate fi numită vorbire, ci bol-borosire. În Sfînta Scriptură este vorba de"limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat

de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi nu-mite "limbi", cîtă vreme sînt neînţelese şifără nici o rînduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşidescoperă tainele Sale cele minunate(Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de

neconceput ca El să facă vreodată vreodescoperire prin bolborosire. Dumnezeune-a dat fiecăruia la îndemînă limbanoastră maternă, care este mijlocul cel maibun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prinmijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu maimult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.

Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cîndvorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oa-menilor, ci lui Dumnezeu şi că în duhvorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă

 învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede,pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu,uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, înfuncţie de felul ascultătorilor pe care îi

aveau, străini sau localnici. În IerusalimApostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oamenistrăini de altă limbă (Fapte 2, 1-12). În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oa-

menilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nuaveau în faţă decît localnici neştiutori dealte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune,cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi(I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, cilui Dumnezeu, deoarece pentru ascultătoricele vorbite de ei sînt taine pe care nu lepot înţelege fără tălmăcire.

Fiecare creştin ar trebui să dovedeascăprezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeştenumai prin vorbirea în limbi. Marele Apos-tol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt

sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine,credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia(Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printreroadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericiinumai pentru un anumit timp, nu cum sîntcele enumerate mai sus, pe care trebuie săle aibă creştinul din toate timpurile. Cine sedovedeşte că are aceste roade ale DuhuluiSfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.

Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul

vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decîtalţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă aosîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca preapărtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este undar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este datfiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunciunii sectanţi l-au socotit drept o condiţie amîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei cenu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucîtnu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atuncicum se poate pretinde ca toţi să aibă darul

vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, bachiar au arătat că între localnici e nefolosi-tor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînda avut un anumit rost, cum a fost pogorîreaDuhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar ficerut şi nouă tuturor.

Iată acum care sînt condiţiile principaleprin care se poate cunoaşte adevărataglosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflatăsă fie înţeles de toţi cei străini care sînt de

faţă (Fapte 2, 1-13).2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbăinsuflată între localnici, care nu cunosc lu-cruri străine, cum a fost cazul din Corint,

P ă r i n t e l e I l i e C l e o p a - C u v â n t l a R u s a l i i

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

9/12

anghelos pag. 9

este nevoie de un alt dar, de acela altălmăcirii, fără de care vorbirea în limbieste o vorbire în vînt şi o nebunie (I Cor-inteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost datBi-sericii pentru totdeauna, cum amarătat, ci a fost dat numai la începutulcreştinismului spre a trezi pe păgîni şi peiudei ca să creadă în Hristos. De aceeaMarele Apostol Pavel a arătat că darulvorbirii în limbi va înceta în Biserică (I

Corinteni 13, 8).4. După ce am crezut în Hristos că este

Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoiede vorbirea în limbi, deoarece limbile sîntsemn, nu pentru credincioşi, ci pentru ceinecredincioşi (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismuluidarul vorbirii în limbi a fost unul dindarurile cele mai mici în Biserică faţă decel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, aldragostei şi altele care erau superioare.Despre aceasta zice Sfîntul ApostolPavel: De aş grăi în limbile oamenilor şiale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimvalrăsunător (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă căvorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duhar însemna o bolborosire de vorbe într-olimbă neexistentă sau numai concepută,deoarece atunci nu s-ar mai vorbi delimbi (Marcu 16, 17) şi mai presus detoate ar fi de neînlăturat contrazicereadin Faptele Apostolilor, la capitolul 2.Bolborosirile şi sunetele nearticulate pre-cum şi cuvintele încîlcite pe care le auzimla vorbitorii în limbi în ziua de azi se

aseamănă foarte mult cu manifestărilepăgîne în faţa zeului Dionisos şi cu aleereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeride mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristoscea dreptmăritoare i-a dat anatema pen-tru totdeauna.

Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totulstrăină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi,şi îndrăznesc fără de Dumnezeu sărăstălmăcească adevărata glosolalie,care a fost cu adevărat un dar harismaticla începutul creştinismului.

Astăzi este Duminica Cincizecimii,

numită şi Duminica Rusaliilor sau Du-minica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la În-viere şi la zece zile de la ÎnălţareaDomnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîi-etorul, a treia persoană a PreasfinteiTreimi, "Care din Tatăl purcede", cummărturisim în Crez. El a fost trimis decătre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,pentru a desăvîrşi opera derăscumpărare şi mîntuire a neamuluiomenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spuneaucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi porun-

cile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi altMîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumeanu poate să-L primească, pentru că nu-L

vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îlcunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voiva fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni lavoi... (Ioan 14, 15-18).

 În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşteApostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îlvoi trimite vouă de Tatăl, DuhulAdevărului, Care de la Tatăl purcede,Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15,

26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pepămînt ni-l descoperă Domnul nostruIisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veniAcela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi latot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine,ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare văva vesti. Acela Mă va slăvi pentru că dinal Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîn-tul Duh? Că este a treia persoană aPreasfintei Treimi, că purcede de la Tatălşi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pepămînt la zece zile după Înălţarea Dom-nului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cîndS-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi lafiecare din cele nouă cete îngereşti pen-tru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa.A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, dupăce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui petronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.

De ce se numeşte Sfîntul Duh "Mîngîi-etorul" şi "Duhul Adevărului"? Pentru căDuhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pepămînt. El mîngîie mamele care nasc şi

cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pesăraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bol-navi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pemucenicii care rabdă grele chinuri şi îşidau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfîntmîngîie pe credincioşi, pe călugări şi peslujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şial grelelor ispite care vin asupra lor de ladiavol, de la oamenii răi şi din firea lor  înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîieinimile celor smeriţi şi rîvnitori pentruHristos şi mustră prin conştiinţă pe ceipăcătoşi care nu se pocăiesc.

Duhul Sfînt se numeşte "DuhulAdevărului" pentru că prin El semărturiseşte şi se apără dreapta credinţăpe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe,se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, seinspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţiişi cuvioşii care păstoresc Biserica luiHristos, care vestesc cele viitoare şipovăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii.Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi lecălăuzeşte "la tot adevărul" Duhul Sfînt,care rămîne cu noi "în veac", adică şi pepămînt şi în cer, după mutarea noastră lacele veşnice. Duhul Sfînt "va mărturisi"

despre Hristos că este Fiul lui DumnezeuMîntuitorul şi Judecătorul lumii şi "vavesti", adică va descoperi celor aleşitainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt

va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reauacredinţă a sectelor rupte din sînul Bis-ericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi depăcate şi nepocăiţi.

Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminicaşi în chip de limbi de foc s-a aşezat pecapetele Sfinţilor Apostoli aflaţi înfoişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a în-viat Duminica, în ziua cea dintîi asăptămînii, şi tot Duminica pe la orele

nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfîntpeste Apostoli, ca să sfinţească aceastăzi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor înlocul sabatului Legii Vechi şi să ne în-demne Duminica dimineaţa, mai ales labiserică, pentru a asculta Sfînta Liturghieşi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au aşezat pesteApostoli ca un vuiet şi suflare de vînt cevine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizaufocul Duhului Sfînt ce avea să ardă toatănecredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a în-temeiat în lume Biserica şi urma să sehirotonească diaconi, preoţi şi episcopi.Prin acest foc dumnezeiesc urmau să sesăvîrşească cele şapte Taine ale Bisericiişi să se reverse peste creştini harul mîn-tuitor al Duhului Sfînt.

Iată cît de mare este praznicul deastăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-adreapta Tatălui, dar a venit la noi DuhulSfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, săne călăuzească, şi să lucreze mîntuireasufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei

Treimi, ne împărtăşim cu harul DuhuluiSfînt prin cele şapte Sfinte Taine înte-meiate de Hristos. Prin botez devenim fiiai lui Dumnezeu după dar şi fii ai BisericiiOrtodoxe. Prin taina Ungerii cu SfîntulMir primim pecetea harului Duhului Sfînt.

Prin spovedanie ne spălăm şi nedezlegăm de păcatele făcute după botez,tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerearevarsă peste noi cel mai mult harul mîn-tuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimeletrei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin

care ne curăţim, ne iluminăm şi nesfinţim în Hristos.Datoria noastră principală este să nu

 întristăm pe Duhul Sfînt care este în noide la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de lanoi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare,ucidere şi mai ales prin căderea încursele sectelor. Am greşit? Să nepocăim de îndată ca să nu ne părăseascăDuhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel maimult la mîntuire. Să nu le amînăm labătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne

putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şifără Trupul şi Sîngele lui Hristos.

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

10/12

anghelos pag. 10

Cu moartea pe moarte

călcând

pr. ioan brânzei 

S 

ânge de sfinți picurând pe icoane

Pe ziduri de sfinte biserici

Zdrobite dement din ordin ateu

Istorie străbună călcată-n picioare

Istoria neamului meu

Hristosul Român din nou răstignit

Moare și iartă intră-n mormânt

Grăunte de pâine semănată-n

pâmănt

Din nou reînviate nădejdi...

Cu moartea pe moarte călcând.

Cu lacrimi în glasuri de clopote sfinte

Sărmane biserici mereu răstignite

Voi mame în suflet lovite mereu

Ați zămislit în altare istoria

Istoria neamului meu.

Pe Crucea udată cu sângele sfânt

Voi v-ați jerfit pentru neam

Plângând și iertând mereu înviind

Ca spicul de grâu în pâine intrat

Cu moartea pe moarte-ați călcat.

 Ierusalim - Golgota, 1989

Călcăm, pășim, mergem, ros-

tim răbdători, atenți la fiecare

pas ca nu cumva să călcăm pe

fericirea ce stă ascunsă-n umbra

ființei noastre. Și ne-ntrebăm i-

nevitabil, vorbind cu Eu-ul nostru,

oare știm noi, sigur, unde-i feri-

cirea?! Oare nu cumva se află

chiar sub pasul acela pus cusfială pe glie, atât de atent, și

poate.cu greutatea gândului

nostru efemer...am strivit-o, am

omorât-o?!

Fericirea există sau nu, însă noi

fugim dupa ea, o căutăm cu

frenezie, sperând să ne

 împlinească așteptările,

speranțele și visele. Că e, sau nu

e, acolo undeva, ne place să cre-

dem totuși că există. Face parte

din ceea ce simțim, din ceea ce

gandim, din ceea ce suntem

plămădiți, din Suflarea

primordială.

Vedem vise-ntrupate gonind

după vise și uite așa alergăm

rătăcind prin viață. Cea mai

 înverșunată lupta din lumea

aceasta este cea cu tine însuți. De

ce? Fiindcă te aflii în ambeletabere. Tu ești câștigătorul, tu ești

 învinsul și mai ales tu ești câmpul

de bătălie.

Când, în sfârșit reușim să dăm

un sens vieții, să știm de unde să

luăm frânturi de fericire, ne dăm

seama că ne-a expirat timpul. Șinu mai e ca la un joc de

noroc...mâine nu o mai putem lua

de la capăt!

Privește bine în jur! Cazi și te

ridică! Învață astăzi ceea ce mâine

va fi, poate, prea târziu

Pr. Dan D. Gîrjoabă

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

11/12

anghelos pag. 11

Cultura ultimilor o sută de ani este marcată puternicde curiozitate. Ea își întinde antenele în zone din cele

mai diferite: de la mecanismele interne de funcționare alumii și până la viața intimă a personalităților publice, iar uneori merge și mai departe. Literatura biografică,memorialistică și diaristică este printre genurile cele maicitite. Se publică și se devorează jurnale, care aduc unplus semnificativ de cunoaștere. Jurnalul, scris de parcănu ar fi gândit decât pen-tru sine și nu pentru ochistrăini, scoate la vedereo parte a personalității,care în general este

adăpostită de tăcere.Lumea teologică și

bisericească ortodoxă aprodus prea puține ast-fel de texte. Foarte rar neeste dat să ajungem înapropierea teologilor șia preoților. Să le fimalături zi de zi în mo-mentele lor de

singurătate, cândreflectează, lipsiți deconstrângeri, asuprauniversului în care semișcă. Un astfel de jur-nal este cel al părinteluiAlexander Schmemann,care acoperă cu însemnări ultimii săizece ani de viață (1973-1983).

Ce este de fapt acest jurnal care conține însemnări ce

ajung până aproape pe patul morții (ultima notiță estedin 1 iunie 1983, iar părintele se stinge din viață la 13 de-cembrie, în același an)? Editorii și comentatorii observă însemnările mărunte despre activitățile cotidiene,reflecțiile asupra problemelor bisericești, schițele arti-colelor și cursurilor la care lucra, descrieri fulgurante aletihnei căminului familial sau ale frumuseții naturii și așamai departe. Pentru autor, însă, jurnalul este prilejul uneimereu reînnoite întâlniri cu sinele. În felul acesta șidebutează, cu o notă din 29 ianuarie 1973: „Iată-mă, unom în vârstă de 52 de ani, preot și teolog de peste un

sfert de veac - ce înseamnă toate acestea și estenecesară o astfel de lămurire?” Introspecția și reflecția

asupra propriei persoane revin mereu: „Decan, preot,profesor: simt uneori (mai ales în dimineți însorite ca și

cea de azi) că toate acestea nu au nici o legătură cumine, că sunt o simplă mască, dar totuși viața mea estedeterminată de acestea în proporţie de 90%. Când daula o parte masca, oamenii sunt uimiți – cum poate fi el însuși? Când port masca, tot ce spun este justificat. Câteste de ușor să-ți diluezi personalitatea la adăpostul unei

măști și, mai mult, să teatașezi de ea” (12 oc-tombrie 1973).

După însemnări măruntese naște întrebarea: „De ce

scriu toate acestea?” și ime-diat răspunsul: „Pentru căeste important săconștientizez cât de multe îmi dă Dumnezeu și să știucât de păcătoase suntdeznădejdea, îmbufnarea,lipsa de veselie” (18 martie1974). Jurnalul funcționeazăși ca un semn menit să

amintească la fiecare pas debinecuvântările lui Dum-nezeu ascunse în micile bu-curii zilnice, adesea atât deușor de trecut cu vederea.

Există o dinamicăspecifică a funcțiilor deținute. Pe nesimțite, elepot ajunge să te dețină, să te

confiște cu totul. Dintr-o persoană cu potențial tainicpoți ajunge să fii identificat cu o funcție, iar aceasta este

inevitabil o reducție, oricât de semnificativă este funcțiarespectivă. Și în această situație jurnalul pare a fi osoluție: „scopul acestui jurnal și nevoia instinctivă de a-l scrie stau în dorința de a ține totul în mine și de a nu firedus la un singur lucru - «decan al Seminarului SfântulVladimir» sau ceva asemănător” (30 noiembrie 1974).

Agitația, risipirea în activități multiple au un efect de

alienare, de înstrăinare de sine. În asemenea momente,

 jurnalul devine un absolut necesar punct de contact cu

sinele: „O dimineață agitată, datorată plecării mele:

spovedanii, discuții, cursuri, telefoane, scrisori. Am de-schis acest caiet precum o oglindă, ca să mă asigur că

mai exist” (19 noiembrie 1976).

Alexander Schmemann

- întâlnirea cu sinele 

8/16/2019 Anghelos, nr. 54

12/12

anghelos pag. 12

Redacție:Redactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă, membrii: Pr. Pompiliu Rediș, Pr. Ioan Brânzei, Pr. dr. Valentin Bugariu

 Adresa:Parohia Ortodoxă Română “Sf. M. Mc. Gheorghe” Sânmihaiu Român, Comuna Sânmihaiu Român, nr. 92, jud. Timiș

e-mail: girjoaba@yahoo.com, telefon redacție: 0769628711ISSN 2457-9440

ISSN-L 2457-9440Protopopiat Timișoara I, Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolia Banatului 

sanmihaiu-roman@blogspot.com

S f i n ț i i p o s t o l i P e t r u ş i P a v e l

Sfinţi i Apostoli Petru şi Pavelsunt prăznuiţ i în aceeaşi zideoarece ambii s-au săvârşit laRoma, din porunca împăratuluiNero. Petru a fost răstignit cu

capul în jos, iar lui Pavel i-a fosttăiat capul. Moaştele Sfinţ i lor  Apostoli Petru şi Pavel, potr ivitSinaxarului , au fost puse împreună. Tradiţia a consemnatziua de 29 iunie ca dată a martira- jului Sfinţ ilor Apostoli Petru şiPavel. Cercetari mai noi au stabilitcă Petru a fost răstignit în anul64, iar Pavel a fost decapitat înanul 67. Sfinţ i i Apostoli Petru şiPavel sunt autori de epistole in-cluse de Biserică între textelecanonice ale Noului Testament

(Pavel – 14; Petru – 2).

Sfântul Apostol Petru – fiul luiIona si fratele Apostolului Andrei,s-a născut în Betsaida Gali leei . Înainte de apostolie numele săuera Simon, însă Mantuitorul î l vanumi Chifa (piatra): “Tu eștiSimon, f iul lui Iona; tu te veichema Chifa (care, tălmăcit , însemnează Petru ).” (Ioan 1, 42).După o pescuire minunată pelacul Ghenizaret, este chemat sădevină pescar de oameni.Mărturiseşte în numele apostolior dumnezeirea lui Hristos, dar se şileapadă de Hristos cand El este

prins spre a f i răstignit . După înalţarea Domnului, Petru ia cu-vantul în adunarea ucenici lor şialeg ca apostol pe Matia în locullui Iuda. În ziua Cincizecimii, dupăpredica Sfantului Apostol Petru,se botează trei mii de persoane.

Sfantul Apostol Petru apropovăduit în Ierusalim, Iudeea,Samaria, Asia Mica până în Ba-bilon şi în ultima parte a vieţii, laRoma. În t impul persecuți i lor îm-potriva creștinilor, declanșate decătre împăratul Nero, după in-cendierea Romei în anul 64 d.Hr.,Sfântul Petru a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel.Sfântul Petru a fost condamnat lamoarte și executat prin răstignirepe cruce cu capul în jos ( la cer-erea lui , spre a se deosebi de

modul răstignir i i lui I isus Hris-tos), în anul 67 d.Hr., lângă fostulcirc al lui Caligula din afarazidurilor de atunci ale Romei.De la Sfântul Apostol Petru avemmărturisirea adevărului că I isuseste Fiul lui Dumnezeu. Aflându-se cu ucenicii Săi în Cezareea luiFi l ip, I isus le-a pus întrebarea:“Cine ziceți voi că sunt ?”. Petrua răspuns: “Tu ești Hristos, Fiullui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16).

Sfântul Apostol Pavel, cunoscutmai întâi sub numele de Saul (celdorit), s-a născut la Tars, capitalaprovinciei Cil icia din Asia Mica,din părinţ i evrei , cu bună starematerială. Oraşul Tars avea şcolivestite, la care Saul a învăţat binedin copilar ie l imba greacă. De lapărinţ i i săi , avea dreptul decetăţean roman. De foarte tânăr,Saul a mers la Ierusalim, undeavea o soră, mama lui Ioan Marcu,vărul lui Barnaba, spre a se in-

strui în legea mozaică, la şcoalavestitului învăţat rabin Gamaliel . În timpu l activităţii pub lice a Mân-tuitorului , Saul trăia la Tars, ca

rabin. Auzind vestea marii mişcariproduse de predica Apostoli lor  despre I isus Hristos, a venit laIerusalim, unde a devenit perse-cutor al creştinilor. Prezent la la-pidarea Sfântului Apostol Ştefan Întâiul-mucenic (Fapte 7:58),

Pavel este orbit de I isus Hristos Însuși pe drumul Damascului(Fapte 9:1-22). Aflat de ApostolulAnania, în urma unei vedeniidumnezeiești , Saul își regretăfaptele și este botezat de Anania.Curând după convertire, Saul și-aschimbat numele în Pavel, iar maitârziu a fost inclus în ceata Apos-tolilor. Pavel a propovăduitEvanghelia pe o zonă foarte înt in să, din Ar ab ia pâ nă în Sp ani a,atât la evrei cât și la păgâni. Pavelși-a petrecut viața de creștin în

suferință și lucrând pentru Hris-tos, înf i ințând și organizând Bis-erici pretutindeni. A at ins o așastare de îmbunătățire încât spuneBiserici i din Galat ia: „nu eu, ciHristos trăiește în mine” (Galateni2:20). Descrierea călători i lor mi-sionare ale lui Pavel și epistolelelui către Biserici formează o parteimportantă a Noului Testament.Sfântul Pavel a fost mart ir izat împreună cu Apostolul Petru, înt impul împăratului Nero, prin de-capitare.Pr. Pompiliu Rediș