~anii mei~ file~arborele genealogic~ ~al familiei tîrziu~ Încă din anii tinereţii mele, pe când...

~ANII MEI~ -de Nicolae Tîrziu-

Cei care în închisorile şi lagărele comuniste n-au avut curajul, prin credinţă şi speranţă, de a trece prin pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştinia deznădejdii, s-au prăbuşit atât moral, cât şi fizic. Cei care au avut credinţă şi speranţă, Dumnezeu le-a dat tăria de a rezista eroic şi neîntinat tuturor viiturilor, mulţi dintre ei trecând în veşnicie, senini, cu zâmbetul pe buze, măriţi de jertfa lor pentru Hristos şi neam, împotriva bolşevismului.Azi, când îmi rulez în minte ca pe un film toţi „anii mei”, mi se încreţeşte fruntea şi mă întreb: „Cum ai rezistat?”:„Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă. Ia aminte glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, nu mă lepada de la Casa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria Mântuirii Tale şi cu duh stăpanitor întăreşte-mă. Aici este miracolul, rezistenţa, credinţa şi speranţa.”

„Hei, copii, nepoţi şi strănepoţi, dacă veţi săpa cândva la temeliatribunei stadionului din Constanţa, o să găsiţi o plăcuţă din piatră deCarrara, în formă de carte pe care este gravat cu dalta «ANII MEI».Atunci, în anii morţii şi a vieţii, am scris cu dalta, azi scriu cu pana,

pentru voi toţi cei de acum şi din viitorime, în numele vieţii ce a biruit.”Nicolae Tîrziu

~Arborele genealogic~

~al familiei Tîrziu~ Încă din anii tinereţii mele, pe când eram încă elev la Şcoala Normală din Caransebeş, am încercat să fac o monografie a trecutului comunei Iablaniţa, consultând documente din arhiva Bisericii, a şcolii, reviste şi ziare din trecutul îndepărtat. Începutul a fost greu totuşi, la absolvirea şcolii am reuşit să alcătuiesc „Monografia satului meu”, care de altfel ne era impusă ca o activitate extra-didactică la examenul de absolvire şimai târziu la obţinerea diferitelor grade în învăţământ.Deşi la început mai lapidară, ea a fost mereu adăugită şi completată cu noi date, în anii când am funcţionat în învăţământ ca învăţător, mai ales că am participat şi la câteva acţiuni monografice în cadrul echipelor sociologice a „Fundaţiilor regale”, conduse de marele sociolog DimitrieGusti.Din păcate, monografia s-a pierdut în decursul anilor de război şi a altorîmprejurări, când mi-a dispărut chiar şi „Diploma de învăţător”.Se pare că au existat încercări similare de monografii şi din partea decedaţilor: părintele Girca, dascălii Terfaloagă şi Domăşneanu.Nici din acestea nu s-a mai păstrat nimic. Recent, un fiu al satului, stabilit în Timişoara, fost guvernator al Băncii Naţionale din Banat, în prezent pensionar, se străduieşte să alcătuiască „O monografie amplă a comunei”. De la el am cules unele date privind familia mea.

Adaugând la ele şi cele ce le-am cules de la bătrânii din comună şi rudenii, încerc să refac arborele genealogic al neamului „Tîrziu” din comuna Iablaniţa, neam cu un trecut foarte îndepărtat. Sunt greu de desprins rădăcinile acestui neam – spun neam deoarece prin părţile Banatului cuvântul „neam” reprezintă gradul de rudenie între diverse familii. În loc de „sunt rudenie sau rudă cu...”, se spune „sunt neam cu...”. În comună, aproape o treime din familii poartă numele de „Tîrziu”, numai porecla de sat îi poate defini ca „Tîrziu a lui Iosîm, a lui Ţărigă etc.”.Familii cu numele de Tîrziu se mai întâlnesc şi în judeţul Timiş, în Ardeal, în judeţul Suceava poate şi în alte judeţe din ţară, în vechiul regat, deoarece în protocoalele arhivei Bisericii din Iablaniţa se menţionează un oarecare Tîrziu Pau, inginer botanic, a cărui copii – unul căpitan, altul inginer au trecut în „Ţară”, înainte de primul război mondial, necunoscându-se locul de unde au venit. Mă mărginesc aşadarnumai pe date şi informaţii privind familia mea din Iablaniţa. Numele care vor fi mereu aici, vor mai aparea în amintirile mele cu anumite întâmplari la care am luat parte, sau din povestirile altora care au trăit în preajma lor. Voi încerca să adaug la acest cronolog genealogic şi despre familia mamei mele, originară din comuna Mehadica, intrată în familia Tîrziu prin căsătorie cu Isaia Tîrziu, tatăl meu. Regret că nu am putut cerceta mai multe documente redactate în limba maghiară care s-au pierdut, distruse odată cu alierea Banatului la „patria mamă”, prin dezmembrarea imperiului Austro-Ungar. Printre cărţile şi caietele tatălui meu, găsite în podul casei, desigur că vor fi fostunele notări importante în limba maghiară şi, copil fiind, le-am luat drept jucării, rupându-le sau arzându-le.Cred totuşi că voi reuşi să redau cât mai exact originea şi firul genealogic al familiei Tîrziu, mult cunoscută atunci ca şi acum.Despre primul meu strămoş menţionat, zic primul, dar au mai fi fost şi alţii înaintea lui, ziarul „Drapelul” din Lugoj, apărut între anii 1901-1920, în numărul 132 din decembrie 1909 a menţionat decesul lui „Nicolae Tîrziu”, publicând un articol privind viaţa decedatului.Născut în Iablaniţa în anul 1853 din părinţi grăniceri. A urmat şcoala românească(naţională) în comuna natală, şcoala superioară(civilă) la

Mehadia, intrând apoi în şcoala regimentală în anul 1871, fiind avansat sergent şi încadrat în Regimentul Româno-Banatic numărul 13 din Caransebeş.În anul 1872, la desfiinţarea acestui regiment, este transferat la Regimentul numărul 5 din Mişcolţ.La 1 noiembrie 1873 este avansat sergent cadet, la 1 februarie ajunge Cadet Vicesublocotenent tot în regimentul 5.Regimentul în această perioadă era în garnizoană la Viena, unde într-unexerciţiu îşi pierde un ochi, devine astfel invalid şi este pensionat la 1 septembrie 1877.Se retrage la Caransebeş, căsătorindu-se cu Elena, fiica căpitanului IosifIonescu.A avut 6 copii din care: Sabin, locotenent în Regimul 43 infanterie Caransebeş, ajuns apoi

locotenent-colonel; Iosif(Pepi) – învăţător; Silvia, căsătorită cu preotul Ioan Hiţar din Oreşaţ; Valeria, căsătorită cu notarul Racz din Cornea; Elena, căsătorită cu notarul Putici din Cornereva; Minodora, căsătorită cu profesorul Ţunea Traian din Caransebeş.

A decedat în Caransebeş la 10 decembrie 1909 ora 7 şi a fost înmormântat tot în Caransebeş pe data de 11 decembrie 1909.„Drapelul” citează la decesul lui următoarele:„Cu dânsul, a dispărut un bărbat brav, harnic, onest şi iubitor de Biserică şi de neam, un părinte îngrijitor.”Despre familia lui mai adaug următoarele fapte petrecute după moartea sa:Sabin a ajuns colonel şi a fost comandantul Regimentului 43 şi a Cercului Militar din Lugoj. A murit în 1927.Iosif, zis Pepi, - a fost învăţător, apoi contabil la Prima Bancă din Caransebeş, apoi din nou învăţător şi inspector şcolar în judeţul Arad.A fost căsătorit cu Sabina Condali din Caransebeş cu care nu a convieţuit mult timp, divorţând. De atunci nu s-a mai însurat. A murit în 1946 şi a fost înmormântat în Caransebeş. L-am cunoscut foarte bine,venea deseori la noi, aducându-ne creioane, gume, când era la bancă; a

dus o viaţă de boier, îi placea eleganţa, avea o garderobă foarte bogată şi o panoplie de arme, de la iataganul turcesc până la armele moderne, ce le avea expuse pe un panou mare agăţat pe perete. Nu ne lăsa să ne apropiem mult de ele, doar privindu-le de la distanţă. Spre sfârşitul vieţii a avut o viaţă dezordonată, fiind înmormântat de către rudenii cu contribuţia unei chete din partea foştilor colegi din învăţământ. Valeria – a divorţat de notarul Racz şi s-a recăsătorit cu Ilie Orzescu, profesor de istorie la Şcoala Normală din Caransebeş.A murit în anul 1929 în împrejurări tragice. Este înmormântată în Caransebeş.Elena – s-a recăsătorit cu inginerul Cucu din Timişoara, şeful cadastrului oraşului. Nu cunosc anul morţii deoarece cu această mătuşă am avut mai puţină tangenţă, soţul ei fiind un om rigid, neavând acces în familia lor. Ştiu că au avut împreună doua fete pe care nu le-am cunoscut.Minodora(tuşa Mina) – căsătorită cu Ţunea Traian, profesor de pedagogie la Şcoala Normală din Caransebeş. Am avut fericirea să-l amşi eu profesor în ultimii ani de şcoala. A ajutat-o foarte mult pe mama mea pentru obţinerea unei pensii de pe urma tatălui meu. Tata funcţionase ca învăţător în timpul Austro-Ungariei şi murind în anul 1918, Statul refuza a-i da mamei o pensie. Totuşi prin intervenţia lui, a reuşit să-i obţină mamei o mică pensie. A fost un om minunat, blând, modest, cu o faţă mereu zâmbitoare şi gata oricând să ajute pe cei nevoiaşi. A murit în anul 1956 şi este înmormântat în Caransebeş alături de soţia lui.

Tîrziu Sabin, a avut un frate – pe Agasin, care este bunicul meu, născut în Iablaniţa în anul 1859. A avut 4 copii.

Nicolae, născut în 1875, învăţător. Retras din învăţământ, intră în armata civilă, ajungând căpitan la graniţă la Orşova, iar mai târziula Braşov. Se căsătoreşte cu o fată din Gödöllő, Ungaria. Este şi naşul meu, care m-a botezat în 17 decembrie 1918. Moare la Budapesta în 1919. Este adus şi înmormântat la Iablaniţa. Asupra vieţii lui sunt unele incertitudini. După spusele matuşii Lili, soţia

sa, a avut un atac de cord, emoţionat puternic de dorul de casă, de a veni în România liberă şi independentă. A fost un mare patriot.A doua versiune aflată mai târziu şi confirmată de mătuşa mea, a fost că a murit otrăvit de colegii lui unguri, refuzând categoric a se înrola ca ofiţer în armata ungară, exprimându-şi în faţa lor refuzul categoric şi intenţia de a se întoarce în ţara sa, purtând la butonieră o panglică cu tricolorul românesc. Bunicul meu îmi povestea o întâmplare petrecută la restaurantul din Lugoj, azi Dacia, când la o petrecere cu colegii lui, a solicitat muzicanţilor să cânte „Deşteaptă-te, române!” şi a strigat „Trăiască România!”. S-a iscat un mare scandal, cu dueluri de sabie şi focuri de armă, abia reuşind să scape, fiind scos din învalmăşeală şi ascuns de nişte români din Lugoj. Nu a avut copii,având intenţia să o înfieze pe sora mea mai mare, Livia. După moartea sa, mătuşa Lili s-a retras în Gödöllő, Ungaria. A mai corespondat cu mama mea până în anul 1927, după care n-am maiaflat nimic despre ea.

Filip – al doilea fiu, mort la vârsta de 7 ani, împuşcându-se din imprudenţă cu un glonţ de pistol în ziua de Sânziene, în ziua de nedeie la Iablaniţa. Toată familia, fiind după-amiaza la joc, a auzitun foc de armă în casă. Alertaţi, l-au găsit pe copil rănit mortal. Sejucase cu pistolul luat din tocul agăţat de fratele lui pe cuier.

Isaia – tatăl meu, născut în 2 aprilie 1884. Moare în anul 1918. Nu-l cunosc decât din fotografii, eu având atunci un an şi jumătate. A fost învăţător scurtă vreme în Iablaniţa şi Mehadica, apoi definitiv în Luncaviţa până la deces. Surorile mele şi-l amintesc: statură mijlocie, brunet, cu mustaţă răsucită, îmbrăcat lamoda vremii, guler tare, înalt, lavalieră şi manşete tari. A fost pe front în Italia în primul război mondial, cu grad de sublocotenent în rezervă. După terminarea războiului, ajuns acasă se îmbolnăveşte grav de „gripă spaniolă”, epidemie ce bântuia în toată regiunea şi solda zilnic cu câte 5-6 morţi. Cu toată asistenţa medicală, aflat sub îngrijirea renumitului doctor Nemuianu, decedează în 12 decembrie 1918.

Este transportat la Iablaniţa şi înmormântat în cripta familiei în cimitirul din deal. La trei zile moare şi colegul său, G. Urdăreanu, de aceeaşi boală.Parohul comunei, Ion Nemoianu notează pe un molitvenic:„Au plecat dintre noi în floarea vârstei, doi buni dascăli, lăsând în urma lor soţiile jalnice, fiecare cu câte trei copii. Dumnezeu să-i odihnească în pace. Scris-am azi, 21 decembrie 1918” . Paroh Ion NemoianuLa puţin timp după moartea tatei se îmbolnăveşte şi mama de aceeaşi boală. Este luată la Mehadica de bunicii mei, zăcând la pat6 luni sub îngrijirea aceluiaşi doctor care reuşeşte să o salveze. Odată cu ea am fost luaţi şi noi, cei trei copii, în casa bunicilor sub îngrijirea matuşii mele, „mama Veta”, sora mai mică a mamei, care avea şi ea doi băieţi şi o fată, considerându-ne toţi ca şi fraţii.

Călina – sora tatei, cea mai mică dintre copiii lui Agasin, născută în 1887 şi decedată în 1969, căsătorită cu învăţătorul Ion Terfăloagă din Iablaniţa, decedat în 1959, având doi copii – Nicolae(Nică) şi Ecaterina(Cătălina).

Din căsătoria tatălui meu cu mama, au rezultat 7 copii:

Isaia, născut în 1907, decedat în 1911 la vârsta de 4 ani; Ana, Lenuţa şi Nicolae, decedaţi de mici între anii 1908 şi 1911; Livia, născută în 1910, decedată în 1929, fiind elevă la Şcoala

Normală din Ploieşti. O moarte stupidă de apendicită căreia doctorul Ernst din Caransebeş i-a dat un diagnostic greşit cu tratament contraindicat. Boala a durat doar câteva zile, din 7 până în 10 ianuarie, compresele calde(contraindicate) i-au gaurit şi mai tare perforaţia.

Aurelia, născută în 21 ianuarie 1912, învăţătoare, căsătorită cu preotul Petru Moisescu din Tincova, cu care are doua fete:

Mărioara Lucia, născută în 1932, ingineră, căsătorită cu Ion Muşat, inginer din Abrud, stabiliţi în Bucureşti. Au împreună doi copii: Dan şi Gabi.

Dorina, născută în 1934, învăţătoare, căsătorită cu profesorul Matei Pepşilă, stabiliţi în Arad. Au doi copii: Doru şi Mihaela.

Divorţând de preotul Moisescu, se recăsătoreşte cu învăţătorul Ciuntu Grigore din Suceava, de care divorţeaza în urma unor neînţelegeri în familie. Este stabilită în Arad.

Nicolae, născut în 8 decembrie 1917, învăţător, căsătorit cu învăţătoarea Brânduşa Anghelescu, născută în 7 octombrie 1925, fiica lui Petru şi Ana Anghelescu, ţărani din comuna Ohaba Bistra. Copii: Valeria, născută în 22 iunie 1948, căsătorită cu Ştika Francisc

din Mehadia. Are doi copii: Mihaela şi Gabriel.Mihaela, căsătorită cu Nicolae Dragan din Plugova . Are la rândul ei un fiu: Marius, stabiliţi acum în Timişoara. Gabriel, căsătorit cu Cristina Eşanu din Oţelu Roşu, are o fiică pe numeFrancesca. Stabiliţi în Oţelu Roşu.

Elena, născută în 2 septembrie 1949, căsătorită cu inginerul Spinosu Constantin din Todireni, Botoşani. Are un copil : Sorin. Stabiliţi în Bucureşti.

Nicolae: născut în 20 aprilie 1968, căsătorit cu Adelina Dragomir din Drobeta-Turnu Severin. Are un fiu: Alexandru. Stabiliţi în Timişoara.

Am căutat să refac cât mai corect arborele genealogic al familiei, urmând ca în viitor, cei care vor urma, să adauge alte ramuri de generaţii spre o mai bună cunoaştere şi păstrare a „legăturilor de neamuri” cu dragoste, omenie şi armonie cu toţii. Nicolae Tîrziu

~Copilăria~

COPIILOR MEI:,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi mulţi ani să trăieşti pe Pământ.”(porunca a V-a a Decalogului)

Capitolul IPrimii ani ai copilăriei i-am petrecut în casa bunicilor mei din Mehadica. Mama, îmbolnăvindu-se de pe urma tatei, a rămas văduvă cutrei copii. La vârsta de 31 de ani, a fost luată de părinţi, care au îngrijit-o şi au făcut tot ce a fost posibil pentru însănătoşirea ei. Aveam pe atunci un an. Pe mama nu am cunoscut-o decât mai târziu, nefiind lăsat în preajma ei din cauza bolii care era molipsitoare. M-am obişnuit cu sora mamei, „mama Veta”, care alături de cei trei copii ai ei, ne îngrijeaca o adevărată mamă. Tot aşa unchiul meu, „Tacii”, cum îi spuneam,

mă iubea mult, conştient de nenorocirea ce căzuse asupra familiei mamei mele.La fel, bunicii aveau o grijă deosebită de noi, îndeosebi bunicul meu, „tata Iosîm”. El avea o deosebită slăbiciune pentru mine, probabil fiindcă îi semănam leit.Era mic de statură, mai mult brunet, ochi verzi, cu mustaţă mare răsucită în sus. Bunica mea, Maria, era mai înaltă, şchioapă de piciorul drept în urma unui accident la moară. Moştenise de la părinţii ei o moară „pe vale”, pe albia râului Mehadica, la vreo doi kilometri de comună. Fiind fată demorar, obişnuia să pună curele de transmisie de la axul principal la roţile pietrelor de măcinat. O curea i-a prins piciorul şi numai printr-o minune a scăpat să nu fie strivită de roţi. De atunci mergea şchioapă, proptindu-se în baston. Ah, ce baston, care-mi mângâia uneori fundul când făceam câte o năzdrăvănie. I-l ascundeam câteodată, dar bunica mă chema cu glas blajin şi mă îndemna:„Hai la buna, uite ce-ţi dau!”Îmi arăta câte o bucăţică de zahăr sau o bomboană răsucită, „ciciloane”,cum le spuneau copiii. Mă apropiam sfios de ea, mă mângâia şi-mi spunea vorbe dulci până îi aduceam bastonul; apoi ţine-te băiete de fund şi de vaiete. Pe urmă mă mângâia, iar cu capul în poala ei, mă sfătuia, mă săruta, trimiţându-mă din nou la joacă. Năzdrăvănii făceam multe, eram foarte neastâmpărat şi mă mâniam pe copiii cu care mă jucam dacă nu-mi făceau voia. Deşi nu aveam decât trei ani, plecam de unul singur „pe vale” la moară.Femeile care mă întâlneau se mirau zicându-mi:

- Al cui eşti tu?- Al lui Bujol.- Şi unde te duci singur?- Pe vale, la moală.

Mă întorceau din cale, ducându-mă acasă unde mă lua bunica în primire:„Pe unde umbli, zăpăcitule? Treci în casă, azi nu mai ieşi nicăieri şi gustăm iar cârja bunicii.”

Ultima confruntare cu bunica a fost într-o duminică după-amiaza, când se strângeau toţi flăcăii şi fetele din sat „la pod”, în mijlocul satului.Era multă voie bună cu miros de flori şi cântece. Aici mă simţeam în largul meu. Eram îmbrăcat într-o cămăşuţă albă brodată cu flori roşii, fără ismene, căci mai toţi copii erau aşa îmbrăcaţi. Fiind vară, treceam din braţe în braţe, când la flăcăi, când la fete, ducându-le fel şi fel de vorbe de la unii de la alţii, vorbe deşuchiate, fiind mândru de atenţia ce mi se dădea. O vecină trecând pe lângă casa noastră, îi şopti bunicii, care stătea pe treptele casei la vorbă cu alte vecine:„Au, mamă Mărie, să vezi ce face copilul dumitale ăl mic pe la pod. - şiîi spuse bunicii tot ce văzuse şi auzise -Am rămas năucit când deodată am zărit-o pe bunica în faţa mea. M-a luat de mână şi cu vorbe blânde m-a dus acasă în “Soba1 mare”, mi-a ridicat cămaşa şi pe fundul gol mi-a tras nişte bastoane pe care nu le uit nici astăzi. În zadar încercam să scap din mâna ei care mă ţinea strâns. Neavând încotro, m-am dat bătut, strigând printre înghiţituri de plâns:“Lasă-mă, buna, că mi se făcură maţele fosciomoc”, spre hazul celor deacasă, care se strânseră în jurul nostru. Şi totuşi bunica mă iubea foarte mult, dându-mi acele clipe fericite ale copiilor, atunci când adormeam cu capul în poala ei, simţindu-i mângâierile şi glasul dulce al poveştilor.„Unde eşti cârjă să-ţi sărut peceţile încrustate în coaja ta, din anii cei mai frumoşi ai copilăriei?”.Bunica mă lua întotdeauna cu ea când pleca cu carul tras de doi boi mari, cu coarne lungi şi încovoiate înapoi. Mă simţeam ca un prinţ în lada carului.Şi sfrijuiam boii cu vârful camgiei2, până ce o luau aproape la goană, în timp ce bunica mergea pe alături, supraveghindu-mă să nu cad din car, învârtindu-şi ţigara din paclaua de duhan pe care o purta în chimirul de la brâu. Când boii nu mergeau sau o luau razna la răcnetele mele, îi suduia3 de ochi. Avea obiceiul să suduie ori de câte ori nu-i mergea ceva bine.

1 sobă– cameră, odaie2 camgie - bici

3 a sudui – a înjura

Odată, după ce fusesem la cules de prune, mai mulţi tineri şi tinere, maibine zis domnişori şi domnişoare, cum li se spunea, fiind în vacanţă, întorşi de la şcoli, s-au urcat în lada carului, şezând pe dunga lăzii. Cântau şi se veseleau, admirând apusul de Soare în susul apei, gustând farmecul serii, când oamenii se întorceau de la câmp. Pentru a fi şi „eu” ca şi ceilalţi, fiind mic, nu ajungeam să stau pe dungalăzii. Am pus sub picioare o postavă4 şi m-am aşezat şi eu „pe dungă” ca şi ceilalţi. Carul ajunsese tocmai în dreptul şcolii, când roata din faţă dând peste o piatră, a hurducat lada, dându-mă peste cap sub roata dinapoi care mi-a trecut peste noadă1. Noroc că sora mea, Livia, a sărit din car şi m-a tras, altfel roata îmi trecea peste gât.Bunicul meu tocmai intrase la „Grec”, băcănie de unde obişnuia să-şi cumpere tutun.La ieşire un om i-a atras atenţia:„Taică Iosîme, peste copilul dumitale ăl mic a trecut carul.”În acest timp, luat în braţe şi dus acasă, am fost adus în „soba mică”. Îmbiat cu bucăţele de zahăr, mă implorau să nu strig sau să plâng. Şi strigam şi plângeam mai tare, auzind vocea aspră şi tunătoare a bunicului:„ Unde-i copilul, să mi-l scoateţi imediat că de nu...’tu-i ochii lui de car cu tot cu...”Ştia să se oprească la timp, stăpânindu-şi mânia.Am fost adus şi cercetat. O dungă vânătă peste noadă5 m-a ţinut la pat olună întreagă, fiind învelit într-un cearceaf înmuiat în apă şi răchie6.Într-o zi m-a luat cu el „La luncă”. Era în plină vară, căldură mare. Drumul de la ieşirea din sat înspre Cuptoare era străjuit şi deoparte şi dealta de cucuruz7 şi pruni care te îmbiau la umbră. Când am trecut de moara lui Popescu din stânga drumului, la o răscruce, în loc să spun „cea” am spus „hăis” şi boii o luară la stânga peun drumeag plin de pietre şi mărăcini, care dădea în albia râului.

4 postavă – covată din lemn, troacă5 noadă – regiune situata în jurul coccisului6 răchie– ţuică7 cucuruz – porumb

Bunicul rămăsese în urmă de vorbă cu un sătean. În zadar strigam la boi„ho!” că nu s-au oprit decât în râu, de parcă ar fi fost fugăriţi din urmă de cineva. Am început să plâng de mânia bunicului, dar nu s-a înfuriat decât pe boi cu o înjurătură şi o biciuială zdravănă. Am reuşit să ieşim cu greu din locul acela foarte strâmt, întorcându-ne acasă cu câteva nuiele de răchită de legat scroafa. Mătuşa-mea a răsuflat uşurată văzând că n-am paţit nimic, dar i-a spus bunicului: - Hai lasă copilul, ce-l tot cari după dumneata? - Ei lasă, răspunse bunicul zâmbind, iar în ochii lui am citit toată caldura şi dragostea cu care mă înconjura.Citat ca martor la o judecată în Lugoj, ne-am dus cu toţii la gara Cruşovăţ cu carul cu boi, însoţiţi de sluga de la moară. Am ajuns devreme la gară şi bunicul, care era şi puţin „răchiat”, topit şi de căldură, a tras carul la umbra unor frăgari şi a adormit, spunându-ne să-l trezim când sună „ţignalul” de la gară.

- Taică, s-a auzit ţignalul, a plecat trenul din Iablaniţa.- Mai este până ajunge aici – adoarme iar.- Taică, a intrat trenul în gară.

Pană să ajungă la bilete, cu desaga pe umăr, trenul a şi plecat.- S-a dus...’tu-i ochii lui de tren!

Impiegatul se uită mirat la el:- Trenul nu aşteaptă, taică! Las’ că vine altul.

Ne-am reîntors acasă sburzuluindu-se la bunica:- Hai adă una de-aia, aşa de necaz – şi totul reintră în normal.

Uneori seara, mai ales în timp de iarnă se retrăgea în „soba mică” şi făcea exerciţii „la bas”, - cânta în corul „Dorul”, condus de învăţătorul Uzonescu. Auzeam un cântat grav şi pe bunica apostrofând:

- Hai lăsă-te bolii, nu mai mormăi atâta că nu pot copiii s-adoarmă.În fiecare an, a doua zi de Crăciun, în Sala mare a birtului, proprietatea lui Sandru Popovici, fratele bunicului avea un concert dat de membrii corului, urmat de bal până-n zori.Aveam pe atunci patru ani, dar m-au luat şi pe mine la concert: piese deteatru, monoloage, cântece şi coruri.

Bunicul era un bun dansator şi conform obiceiului, cei bătrâni deschideau balul. Parcă-l vad şi acum în cămaşa lui albă cusută cu fir de mătase, laibăr8, nădragi9 şi cizme înalte din piele neagră. Balul s-a deschis cu „Doina” de Mihai Eminescu, cântată cu însufleţirea în ritm de horă de către întreaga sală.Emoţiile au venit mai târziu, pe când eram elev la şcoala normală în cursul superior. Ce vremuri!Păcat că marele istoric şi scriitor Nicolae Iorga nu i-a putut zugrăvi în cărţile sale „Oameni care au fost”.Mama Veta îşi amintea că, pe când aveam un an şi jumătate, după un obicei al locului, copiii mici că să trăiasca, trebuiau să fie furaţi de ţigani şi apoi vânduţi familiei.Aşa se face că jucându-mă în nisipul de pe marginea drumului din faţa casei, am fost furat de ţigani nomazi ce-şi aveau corturile la marginea satului. Am fost cumpărat la tocmeală de neamuri pe o strachină de făină albă, una de mălai, una de fasole, plus o sticlă cu răchie ca „aldămaş” a târgului făcut.Nu ştiu dacă acest târg a avut vreo influenţă asupra vieţii mele. Eu n-amcrezut niciodată în superstiţii, socotindu-le născociri fără niciun fel de noimă. Cert este însă că în frageda copilărie deşi eram mic de statură, semănam mamei şi bunicului, eram plin de viaţă şi nestatornic, dozat cuo oarecare „încăpăţanare” ce m-a însoţit toată viaţă. Ca atare, îmi place să fiu mereu prezent în miezul lucrurilor mărunte ca şi cei mari, ţinând morţiş la părerile şi convingerile mele dintr-un impuls al încăpăţanării ce mă stăpanea, uneori trecând peste raţiune, ceea ce mai târziu m-a împins pe drumul multor necazuri şi suferinţe. Dar toate acestea la vremea lor.Bunicii mei dinspre mama şi tata nu se înţelegeau, găsind mereu pricini între ei. După moartea tatei, mama a rămas cu noi în Mehadica, iar cei de la Iablaniţa revendicau stabilirea noastră la ei, neavând alţi urmaşi, mai ales eu fiind singurul băiat care ar fi dat continuitate familiei.

8 Laibăr – vesta, haină ţărănească (de postav) scurtă până în talie9 nădragi – pantaloni

Bunicul Iosîm era de altă părere, nedorind să-şi lase fata încă tanără ca noră în casă, mai de seamă că şi acolo era o avere mare cu multe griji şilucru. Taica Gusti era un om cam ursuz, închis la fire, cu o privire aspră ce părea că te străpunge din ochii lui oblici şi sprâncenele stufoase. Deşi ţăran, Taica Gusti cunoştea limba maghiară şi ceva germană, învăţând la şcoala civilă, unde se preda numai în limba maghiară. După însănătoşirea mamei ne-am mutat temporar la Iablaniţa.Bunicul mă iubea mult, mă lua seara pe genunchi, îmi povestea întâmplări din viaţa lui, a tatălui meu şi a unchiului Nicolae, fratele tatei. Reţin din ele una foarte amuzantă, punându-l deseori să mi-o repete ori de câte ori îl prindeam în toane bune ori era cuprins de tristeţe la amintirea copiilor pe care nu-i mai avea, pierzându-i din floarea tinereţii lor. Părea atunci că eu am mai rămas singura bucurie şi mângâiere pentru el, se simţea fericit, mă încaleca pe genunchi şi zicea:„Ţucă-l taică la cercel, Că-i copilu’ mititel!”Începea să povestească cu glas domol cu ochii aţintiţi undeva în oglindaaducerii aminte, cam aşa:„Înainte de război, uica Nicolae era ofiţer de graniţă la Orşova. Venea des pe-acasă şi mă duceam şi eu la el când aveam de făcut cumpărături sau alte treburi pe la oraş. Într-o zi, poştaşul îmi adusese o scrisoare trimisă din Buda de la Nicolae, în care scria că se găseşte la Peşta, undeare intenţia să se însoare cu o fată frumoasă, foarte bogată şi din familiecu multe rudenii sus puse. Mă chema la Peşta să-mi cunosc nora şi să asist la logodna celor doi. În scrisoare mi se dădeau detalii cum să mă îmbrac, cum să călătoresc şi data când mă va aştepta la gară. În gara Peşta voi fi întâmpinat de persoana care va avea un trandafir roşu la butonieră şi care mă va recunoaşte după îmbrăcăminte şi după fotografia pe care o voi avea la mine. Am stat mult pe gânduri până să mă hotărăsc. În sfârşit, am zis: „Hai să mă duc să văd şi eu Peşta!”.Înainte de plecare am trecut pe la frate-meu Nicolae în Caransebeş să mă sfatuiesc şi cu el, cum şi ce să fac. Parcă presimţeam că nu-i ceva curat la mijloc când m-am văzut îmbrăcat în haine negre, cizme,

cămaşă şi joben pe cap. Mă simţeam tare stingherit în hainele astea cu care nu eram învăţat. Ajuns la Peşta, după ce am schimbat trenul la Timişoara, am rămas năucit de atâta lume şi forfoteală la gară. După un oarecare timp în care începusem să mă neliniştesc, s-a apropiato domnişoară frumoasă, îmbrăcată foarte elegant, având la butonieră untrandafir roşu, întrebându-mă dacă eu sunt tatăl lui Nicolae din Iablaniţa. După ce i-am confirmat că eu sunt, m-a invitat respectuos să o urmez, fiind trimisă de Nicolae, care era ocupat cu multe treburi.Am plecat de la gară într-o caruţă elegantă trasă de doi cai mari şi albi, minunându-mă de tot ce-mi vedeau ochii. Ajunşi în faţa unei cladiri impunătoare, ce semăna cu un palat, am fost întâmpinaţi de trei domni îmbrăcaţi în costume negre, care mă tot întrebau cum am calatorit pană la Peşta.Mi s-a oferit o cameră splendidă cu multe oglinzi şi covoare persane, având şi un balcon de unde mi se deschidea în faţa ochilor Dunărea ce despărţea Buda de Peşta, cu minunatele ei poduri. Am fost invitat la masă unde mi s-au prezentat de către viitoarea noră, oseamă de personalităţi de rang înalt, conţi şi baroni. Fiind curios, am întrebat de fiu-meu, Nicolae. Mi s-a spus că va veni a doua zi, având de rezolvat nişte treburi importante la Ministerul Armatei. Dar fiu-meu nu s-a arătat nici a doua zi. Tanăra domnişoară m-a plimbat prin tot oraşul, vizitând mai multe localuri şi palate pe care unele din ele le dădea drept proprietatea familiei ei. Trei zile am dormit cu cămaşa pe mine de teamă că nu voi mai şti să-mipun cravata la gât. Într-un sfârşit, în a treia zi, am fost dus într-o sală de primire unde avea să vină Nicolae că să-mi prezinte cuscrii împreună cu familiile lor. După încă o oră de aşteptare, a intrat un valet îmbrăcat în frac, aducând pe tavă o telegramă adresată mie:«Treburi urgente mă trimit la Viena. Regret că nu te pot întâlni. Sper căai fost tratat bine. Sărutări celor de acasă» - Nicolae

Înfuriat şi supărat foc, m-am întors acasă, oprindu-mă la Caransebeş pentru a-mi schimba hainele. După o săptămană, am primit de la fiu-meu o scrisoare de la Budapesta:«Dragă tată, îţi mulţumesc că ai venit la Peşta. Eu n-am fost plecat nicăieri, fiind în preajma dumitale tot timpul şi în tot locul. Am vrut să vezi ce viaţă este aici şi cum să te descurci în asemenea împrejurări. Totul a fost aranjat. Sper să ne reîntâlnim cu adevărat cât mai curând. Cu bine şi sănătate, al tău fiu, Nicolae. » ”Abia mai târziu a aflat de la fratele său că acei conţi şi baroni nu erau alţii decât chelnerii şi barmanii unui mare restaurant. Timp de doi ani, Taica Gusti n-a vrut să-l mai vadă sau să-l primească acasă. Supărarea i-a trecut însă când l-a văzut intrând pe poarta casei în frumoasa-i uniformă de căpitan, însoţit de o tanără doamnă care nu semăna cu cea care-l primise în gară la Peşta, ci adevărata noră, mătuşa mea Lili.După un scandal petrecut la restaurantul Dacia din Lugoj, uica Nicolae a dispărut fără urmă un an. Alarmat, bunicu-meu trimite la Budapesta pe soţul mătuşii Călina. Era învăţător în Iablaniţa şi cunoştea bine oraşul, fiind deseori la diferite cursuri şcolare sau cercuri didactice. După câteva zile de cercetări şi căutări rămase fără rezultat, a poposit într-o seară la o grădină de vară pentru a lua cina. Era lume multă şi veselie peste tot. Pescena grădinii cânta o formaţie de lăutari ţigani care distra şi veselea pe cei de la mese. Deodată, formaţia a început să cânte o doină de prin părţile Almăjului. Uica-meu a fost surprins de această melodie pe care o mai auzise cândva. Conducătorul muzicii, un bărbat bine-făcut, cu mustaţa răsucităîn sus, părul valvoi, îmbrăcat în frac, cânta cu mare pasiune. A pornit prin sală, unduindu-şi arcuşul pe la urechile mesenilor care aplaudau. Pesemne că era cunoscut şi apreciat ca un bun violonist. S-a apropiat şi de masa unde stătea unchiu-meu:

- Hă, Ioane, mă...- Nicolae, tu eşti? Ce cauţi aici?

Iar violonistul nu-i răspunse, arătând doar cu arcuşul viorii în direcţia scenei, deasupra căreia era o tabliţă pe care scria „NICĂ BANDA”, adică banda de muzicanţi a lui Nică.

Uica Ion l-a aşteptat la ieşire după încheierea spectacolului.Întâlnirea a fost emoţionantă, cu îmbrăţişări şi lacrimi, după care au mers la hotel, povestind şi petrecând pană dimineaţă, lămurindu-se cumstăteau lucrurile. Ziua era la garnizoană, iar seara cânta în acel local cu mica lui bandă de ţigani, unde nu aveau acces decât ofiţerii cu familiile lor. Mai târziu, a fost mutat la Braşov, unde s-a stabilit împreună cu mătuşa Lili, luând-o cu ei şi pe sora mea Livia. Păcat că acest om minunat a murit în floarea vârstei! De la tata am puţine amintiri, doar din relatările mamei. A fost un om vesel, sociabil, ataşat de sătenii din comună cu care sta deseori de vorbă, dându-le sfaturi şi îndemnuri. Foştii elevi, care încă mai sunt în viaţă, îşi amintesc cu drag de învăţătorul lor. A fost pasionat de „albinărit”, având peste 80 de stupi cu lăzi şi utilaje, care după moartea sa au fost vândute de mama preotului din Mehadica. Am avut fericirea să văd şi să pipăi lăzile şi maşinile de strâns miere, îngrădina acestuia. Am simţit sentimentul răscolirii sufleteşti, mângâind aceste lăzi am simţit parcă mâinile şi obrazul tatălui meu lipite de fruntea mea. Reţin din amintirile mamei o scenă hazlie petrecută la Lugoj. Fiind la o consfătuire didactică la Lugoj, tata a luat-o şi pe mama şi a închiriat o cameră la hotel Dacia. Întâmplarea a făcut că şi bunicul meu „tata Iosîm” să se afle tot aici la o judecată. Seara, au hotărât să meargă la cinematograf şi să-l ia şi pe el. Zis şi făcut. După reprezentaţie a fost întrebat dacă i-a placut filmul. Replica: „dă-l dracului că n-am văzut nimic că or ţinut tot întunerec” bunicul o admise.(pe vremea aceea filmele erau mute).La o „nigeie”, aşa cum era obiceiul, tata cumpărase o papuşă de turtă dulce, cu oglindă la mijloc. Ajungând acasă i-o dă mamei.

- Ana, uite ţi-am adus o turtă de la nigeie.Mama bucuroasă spune:

- Pune-o colo pe dulap!După ceva timp o cheamă pe mătuşa mea, care trebăluia la bucătărie.

- Saveto, ţi-am adus şi ţie o turtă din târg.(Aceeaşi pe care o oferise mamei.)

- Mulţam frumos, Isaie! Pune-o colo pe dulap!După puţin timp vine străbunica mea de la moara de pe vale. Tata ia turta de pe dulap şi i-o întinde:

- Maico, bine c-ai venit! Ţi-am luat şi dumitale o turtă de la nigeie.- Ţucă-l muica pe el, adă s-o duc la moşu’ meu la moară, - o luă şi

o puse în cămaşă.A fost mare haz şi veselie cum se zice, „ca la nigeie”. Îmi amintesc şi eu cu câtă bucurie aşteptam această zi de Sfânta Mărie mică, când după-amiază la „joc”, mă jucam de-a prinsa cu copiii din sat şi săream zidul de piatră. Pe când eram încă de-o şchioapă îmi plăcea să asist la trasul clopotelor în Biserică, în special clopotul cel mare pe care îl trăgea de o funie groasă moş Toader, crâsnicul Bisericii. Era obiceiul caatunci când se trag clopotele să se oprească jocul pană după ce se termina slujba. Crâsnicul era mare fumător dar nu prea avea bani. Înarmat cu o pacla de duhan pe care o cumpărasem pe ascuns de la „Grec” pe două ouă, îi zisei:

- Taică Toadere, lasă-mă să opresc eu clopotul cel mare, - şi-i arătaiduhanul.

Înduplecat, îmi dădu funia în mâini. Balansul mare al funiei în jos şi în sus mă izbi cu gura de grinda clopotnitei, spintecându-mi buza de jos şi umplându-mi camaşa de sânge. Urăsc că am scapat cu un semn la buză, care se mai vede şi astăzi, dar de atunci m-am lecuit să mai trag clopotele...ce-a urmat acasă nu mai ştiu.Nu-mi amintesc să fi avut mulţi prieteni, dar prietene da. Îmi plăcea să mă joc mai mult în anturajul fetelor, care mă acceptau mai ales că le făceam toate hatârurile. Cât haz era în jocurile de-a ascunzişelea şi prinsa prin fân, unde îngropaţi pană în creştet, ne lipeam unii de alţii, îmbrăţişaţi ca să nu fim descoperiţi(jocuri copilareşti!). Dintre toate mă înţelegeam cel mai bine cu Nela Heboc, fiica vitregă a comerciantului(Grec, cum ii spuneam noi). Când eram mici ne jucam împreună zilnic, mai târziu am plecat la şcoală la Caransebeş, dar ne întâlneam în vacanţe, mai ales aceea de vară pe care o petreceam în majoritate în casa bunicilor, la Mehadica. Nela a fost o fire prietenoasă, binevoitoare, nu se supăra cu toate hatârurile pe care i le făceam uneori. Bunăoară, la o nigeie după-masa

la horă, alergând în jurul Bisericii cu mai mulţi copii în jocul „de-a v-aţiascunselea”, s-a strâmbat la mine, spunând că n-am s-o prind. Drept urmare la al doilea tur în jurul Bisericii i-am pus din fugă o piedică. Amregretat mult şi am plâns amândoi, - căzuse cu fundul pe o grămadă de ce fac copii langă garduri. Rochiţa albă de mătase avea o rondelă galbenă respectabilă pe partea dorsală.

Capitolul IIAnul 1934-1935 a fost un an decisiv asupra vieţii mele. În urma refuzului mamei de a mai plăti cărţile lui Lucian Călin, acesta influenţându-l şi pe profesorul de matematică, Pop, care avusese unele înfruntări cu mama(„văduva”), îmi barează trecerea în cursul superior(clasa a cincea). În această situaţie, consultându-se cu alţi membrii din familie, îndeosebi cu bunica, precum şi cu Ţunea Traian, un unchi din partea unei mătuşi, profesor de pedagogie şi subdirector la Şcoala Normală de învăţători din Caransebeş, sunt transferat în clasa a patra la această şcoală. Pierd un an deoarece conform regulamentului şcolii, nu aveam vârsta de 15 ani împliniţi pentru a fi primit în clasa a cincea.Iată-mă deci într-o şcoală de „învăţători”, tradiţie în familie – tata Isaia,unchiul Nicolae, sora mea, toţi învăţători de carieră.Fiind orfan de tată, în urma unui concurs, reuşesc să obţin o bursă din partea „Comunităţii de avere” din Caransebeş şi primit în internatul şcolii fără a plăti niciun fel de taxe până la absolvire.În primul an mi-a fost foarte greu să mă integrez în viaţa de internat. Venisem dintr-o altă lume, o lume de libertate, neţinând cont de nimeni afară de dojenile mamei care se sfârşeau deseori cu lacrimi în ochii ei – mă iubea mult, eram slăbiciunea ei, dar nu se putea ocupa prea mult de mine. Grijile şi munca de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea acopereau nu grija ci preocuparea faţă de mine.

Avea în gazdă câte 4-5 elevi de liceu, având o mare răspundere morală şi materială făţă de părinţii lor.Acum când privesc în trecut îmi dau seama câte sacrificii făcea printr-o muncă obositoare pentru a putea menţine echilibrul material şi moral al familiei, eu fiind în permanenţă protejatul şi adoratul mamei.Cu reţinerea mea în internatul şcolii, ne vedeam mai rar, odată pe săptămână, duminica între 5-6 după-masa, când ne scoteau la plimbareazilnică şi atunci cu bilet de voie de la pedagogul şcolii. Vacanţele le făceam acasă, uneori la Iablaniţa şi la Mehadica împreună cu verişorii mei. În ultimul an de şcoală am făcut vacanţa la internat. Elevii din ultima clasă, prin rotaţie, făceau o zi pe săptămână de servici la fermă. Asistau la mulsul vacilor, la scoaterea alimentelor din magazie, operând în registrul de gestiune orice mişcare, din gospodăria fermei, trimiţând la internat alimentele necesare pregătirii meselor dupăcomanda şefului bucătar şi a elevului de servici la bucătărie. Şcoala avea anexă o cladire nouă cu sală de pregătit mâncarea, sală pentru servitul meselor, cu mese de câte 10 elevi, plus o masă specială unde stăteau directorul cu soţia, profesorii şi câte un elev din fiecare clasă prin rotaţie. Aici se făcea o adevărată educaţie pentru viitorii învăţători. Era o plăcere şi mândrie de a fi la această masă, fiecare aşteptând cu nerăbdare să-i vină rândul.Mâncarea nu diferea de a elevilor, era foarte bună, consistentă, suficientă, pregătită numai din produsele fermei. Orele de masă erau fixe şi nu se servea mâncarea decât după o rugăciune în comun. Nici măcar directorul nu se aşeza la masă înainte.Clădirea şcolii normale se afla la intersecţia străzii ce duce către Haţeg, strada Episcop N. Popeea şi strada şcolii ce duce în parcul General Ion Dragalina. În faţă era o fântână arteziană, în dreapta un restaurant „I. Popovici”(vom reveni asupra lui), iar vis-a-vis se afla librăria.Cladirea în forma de pătrat avea 2 etaje, ulterior adaugându-se încă unul.La parter era Şcoala primară şi Şcoala de aplicaţie, unde făceau practicăelevii normalişti.Etaj 2 – Normala cu sălile de clasă şi meditaţie, iar în partea opusă Gimnaziul de fete.

În curtea şcolii aveau acces numai normaliştii, elevele de gimnaziu neavând acces, pauzele facându-le pe coridoare. De obicei în partea din spate a curţii erau fetele din clasele mici, de a întaia sau a doua, dar maideseori în pauze apăreau la geamuri fetele din clasele mari. Era o tradiţie între cele doua şcoli de a se întâlni baieţii cu fetele, stabilindu-se legături de prietenie şi simpatii.Iată-mă în al doilea an ca elev şi internist la noua mea şcoală. Am început să-mi cunosc mai bine colegii, să mă integrez în statutul regulamentului şcolii şi să îndrăgesc viaţa de internat.Noii mei colegi de clasă erau în majoritate proveniţi de la sate, din familii sărace, exceptând bănăţenii ceva mai înstăriţi, care totuşi nu-şi permiteau să-şi dea copiii la liceu, unde întreţinerea costa foarte mult. Din totalul de 21 de elevi, un sfert eram de prin părţile Banatului, restulolteni din Mehedinţi, Dolj şi Gorj. Ne-am ataşat unii de alţii într-o colegialitate frăţească, fără deosebiri.În timpul vacanţelor, noi, bănăţenii, mergeam acasă în mijlocul familiei, restul rămânând la şcoală muncind la fermă. Singura deosebiredintre noi era la învăţătură. Profesorul nostru de limba română, Liviu Roman, ne-a clasificat în doua categorii: tocilarii – oltenii şi noi, ceilalţi, care sistematizam materia la esenţialul ei, la generalităţi. De altfel mi-i aduc aminte – se sculau dimineaţa cu o oră mai devreme, luau pătura pe ei şi toceau lecţiile pe coridorul dormitoarelor. Directorul şcolii, Gheorghe Neamţu, profesor de biologie, era un om hotărât, foarte aspru şi neiertător, dar foarte drept. A fost unul dintre ceimai apreciaţi ca profesor, ca pedagog şi administrator a unei colectivităţi cum era Şcoala Normală din Caransebeş, - răspunzător de pregătirea pentru viaţă a viitorilor învăţători, care după terminarea şcolii, intrau direct în contact cu viaţa cotidiană, cu lumea înşelătoare, cu răspunderi de destinul copiilor pe care îi învaţă şi călăuzeşte.A căutat să călăuzească în fiecare viitor dragostea de ţară, de aproape sau de Biserică şi de viitorul acestui neam. În mare măsură a reuşit.De pe băncile Şcolii Normale din Caransebeş au fost învăţători 8 pedagogi de excepţie. O parte dintre ei după absolvire s-au înscris la diverse facultăţi, devenind profesori, preoţi, economişti.

Încă din primul an de internat am constatat că directorul nu prea agreea pe elevii care proveneau de la alte şcoli, avea o oarecare rezervă, ţinându-i sub observaţie atât la lecţii, cât şi la obţinerea de informaţii din partea pedagogilor. Printre aceştia am fost şi eu, mai ales că încă din primul an am fost calificat drept „rău”, fiind eliminat din şcoală doua săptămâni, timp petrecut acasă la mama. Se apropia vacanţa de Sfintele Paşti, când era obiceiul ca vacanţele de primăvară să concorde cu Paştile. În familie era o tradiţie ca de Sfântul Paşti să ni se facă nişte costume, „uniformă nouă”. Deşi destul de agitată cu treburile, mama nurenunţă şi hotărăşte să-mi facă uniformă nouă. La şcoală era expusă, desenată cum trebuie să fie uniforma, obligatorie culoarea kaki, închisă la gât, cu 4 rânduri de nasturi, pantaloni lungi, cu manşetă. Am fost cu mama la croitorul cel mai bun din Caransebeş, am ales stofaşi am dat comanda: „costum normal dechis la gât cu 3 rânduri de nasturi”. Nu ştiu dacă mama a fost de acord sau nu, probabil că nu a auzit comanda mea. A doua zi de Paşti, timp foarte frumos, am plecat cu mama la plimbare în Teiuş. Aproape de balta Teiuş, directorul avea o vilă personală. Mergeam vesel alături de mama, când pe neaşteptate ne-am pomenit cu directorul în faţa noastră. O cunoştea bine pe mama, ne-a salutat cu „Hristos a înviat!”, ne-a urat plimbare placută, eu răspunzând cu un „Sărut mâna!” mai apăsat, ridicându-mi chipiul de pe cap. Ne-am continuat mai departe plimbarea.Prima zi după vacanţă, se obişnuia ca pe coridorul cancelariei să fie agăţată o tablă neagră pentru anunţuri diferite, în special pentru elevii ce urmau să fie chemaţi la „raport”, în faţa directorului. Primul nume scris pe tabla era al meu. Eram nedumerit pentru că era prima zi după vacanţă şi nu facusem nimic rău. Am întâlnit colegii, bucurându-ne între noi, nimic neobişnuit. Venisem de acasă în uniforma veche, cealaltă rămânând pentru zilele de sărbătoare.Ora 13 – ora de raport. uşa se deschide şi aud vocea directorului:„să intre Tîrziu.”Intru timid şi mă opresc la 2 metri în faţa mesei directorului. Alături, la altă masă se aflau secretarul şcolii şi pedagogul. Mă uit la director, presimt ceva rău. Când era nervos directorul, apăsa cu limba pe buza de

jos, care se umfla, aşteptând deschiderea gurii ce mă înspaimânta. Asta o ştiam toţi baieţii.Mă priveste fix şi aspru.

- Ce uniformă ţi-ai făcut de Paşti?- Vedeţi...numai acasă de sărbători o port. Recunosc că nu

trebuia...şi nu mai ştiu ce alte vorbe am mai spus.Mi-a tăiat-o scurt:

- Ştiai regulamentul, ai văzut modelul de pe coridoare?- Domn director... - Mama dracului! Doua săptămâni eliminare din şcoală, te duci

acasă şi când revii aduci uniforma făcută regulamentar, - marş afară!

N-am stat acasă decât câteva zile. A intervenit profesorul Ţunea Traian, soţul unei mătuşi. Mi-a fost ridicată pedeapsa, scazându-se 2 puncte la purtare. Totuşi, directorul m-a ţinut minte. Aproape de sfârşitul anului am fost în practică la ferma şcolii, la plivit straturile. Un coleg de-al meu, Florea, oltean, mare şugubăţ, face o glumă cam neglumă. Din joacă, mă urc în roaba de gunoi, Florea oferindu-se să mă care. În joacă mă răstoarna în groapa de gunoi, murdărindu-mi hainele. Mă răzbun pe el, îl reclam pedagogului şi cer raport la director.Ne înfăţişăm amândoi la raport. După ce-mi ascultă plângerea, îl vadcum i se umflă buza de jos şi se răsteşte la noi:„Gunoiu’ la gunoi! Mama dracului! Marş afară!” A fost ultimul raport din viaţa mea de elev. Începând cu clasa a VI-a, în viaţa mea s-a petrecut o schimbare profundă. Am devenit alt „eu”, un alt elev.În iarna anului 1932 am început să frecventez un mic cor de colindători, în care am fost şi eu admis în ultima parte a pregătirii unui program de colinde. Era Crăciunul anului 1932. Grupul era instruit de un tânăr, vecin cu casa unde locuiam eu cu mama, pe nume Bria Vichente. Am cunoscut aici câţiva tineri(îi cunoscusem mai demult din vedere, dar nu ştiam că fac parte din acest grup): Virgil Noaghea, unul Şipcă, un frizer Răduţă şi încă o mână de tineri din Potoc, pe care nu-i mai reţin după nume.

După terminarea repetiţiilor o parte din ei rămâneau la Bria fără a şti ce fac. Am aflat mai târziu de la Sofi, sora lui Ghindă, că îşi spuneau fraţi „de cruce”. Nu ştiam atunci ce însemna această denumire, nici ce scopuri avea. Îmi amintesc că la începutul anului şcolar 1934-1935 la Şcoala Normală, la catedra de limba română vine un profesor, unul Dimofte Gheorghe, în urma pensionării profesorului Tomici. În fiecare iarnă, Caransebeşul fiind un puternic centru cultural, se organizau conferinţe în diverse domenii: cultural, istoric, la care erau invitate personalitaţi marcante de la diverse instituţii superioare de învăţământ, cum au fost Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Dimitrie Gusti, precum şi profesori de la liceu şi normală.Conferinţele se ţineau în sala de gimnastică a liceului „Traian Doda”,cu un auditoriu destul de numeros, uneori sala fiind arhiplină.La una din aceste conferinţe a apărut un tânăr profesor pe care nu-l mai văzusem până atunci, tema conferinţei fiind „Aurel C. Popovici”. Încă de la prima apariţie pe scena, publicul a fost captat de figura sobră, liniştită, privirea pătrunzătoare a tânărului profesor. Îmi amintesc şi acum cuvintele de început a conferinţei:„A vorbi de Aurel C. Popovici înseamnă mai mult de a face politică şi istorie.”.Aveam să aflu că noul profesor de limba română şi filosofie se numea Horia Sima, comandant legionar într-o organizaţie numită Garda de fier, al carei şef este Corneliu Zelea Codreanu. Auzisem vag despre o asemenea organizaţie, care avea ca patroni pe Arhangelii Mihail şi Gavril. În oraş şi în şcoală începe să se difuzezeprin librărie ziare şi cărţi cu caracter legionar: Libertatea, Pământul Strămoşesc, Calendarul. Aceste publicaţii erau interzise în şcoală, ceigăsiţi în culpă fiind ameninţaţi cu eliminarea din toate şcolile din ţară. Cu toate măsurile luate de direcţiunea şcolii normale şi liceului, difuzarea în rândul elevilor continua ba mai mult au aparut şi foi volante cu articole din aceste ziare, trase la sapirograf. În iarna anului 1934 ia fiinţă prima „Frăţie de cruce” la liceul „Traian Doda” din Caransebeş, jurământul de frate de cruce fiind datîn faţa lui Gheorghe Istrate, şeful frăţiilor de cruce pe întreaga ţară.

Din ea făceau parte Virgil Noaghea, Grama Iosif, Milar Ion, facând parte din Comitetul de fraţi şi frăţiori de cruce a Studenţilor de la academia Teologică.În preajma Crăciunului 1935 ia fiinţă şi Frăţia de Cruce la Caransebeş, jurământul depunându-se în casa socrului lui Dorca Afilon, în faţa comandantului Horia Sima. Din ea au făcut parte Marinescu, Pilat Ion, Popescu Ilie, Petru Ceanu, Gheorghe Nuţu Aurel, Mladin Ion Românu, Radei Simin, fiind şi curierul grupului. În primăvara anului 1936, activitatea frăţiei ia amploare, implicându-se clandestin în lumea fraţilor prin difuzarea ziarelor, manifeste, circulare, participând uneori chiar la şedinţele din aule, unde luam cuvântul.Anul şcolar 1935 se termina cu bine, fără incidente, o parte din noi plecând în vacanţă, rămânând la internat absolvenţii de clasa a opta, pregătindu-se pentru examenul de diplomă de învăţător.În clasa a opta era şi un grup mic de „cuzişti”, care în urma unor dispute, intră în cele doua grupuri, apoi demască directorului şcolii existenţa grupului legionar din clasa a opta.Neamţu dispune ca absolvenţii Marinescu, Ion Popescu Ilie, Nuţu Aurel, Mladin Ion şi alţi câţiva bănuiţi că au legături cu aceştia să parăsească imediat internatul. Scoşi cu forţa şi ameninţaţi cu arestarea de către procurorul Dobrean, îşi găsesc azil în Petoc, unde stau ascunşi până în preajma plecării la Timişoara, unde aveau să-şi dea examenul de diplomă. Cu o parte din ei mă voi reîntâlni la tabăralegionară de la Băile Herculane.În luna septembrie, cu o săptămână înainte de începerea anului şcolar1936-1937, l-am revăzut pe „profesor”, la Mehadica, în familia preotului Ilie Imbrescu, ajutor de comandant legionar.Acest an şcolar începe cu reunirea a 4 profesori noi: Roman, limba română, Ghinescu, geografie, Albu, desen şi străjerie, Pascanu, ştiinte agricole, Sineu, educaţie fizica.La început atmosfera în şcoală este calmă. Elevii buni la învăţătură din ultima clasă sunt numiţi ca şefi de clasă, supraveghetori de meditaţie, având răspunderea disciplinei şi respectarea regulamentului la clasele I-IV. Sunt numit la clasa a treia, având ca

ajutor pe Curescu din clasa a şaptea. Cursul superior V-VIII era într-o singură sală, „sala de meditare”, special amenajată cu mobilier modern, dulap cu pupitru pentru fiecare elev, material didactic, bibliotecă. Şeful sălii era unul dintre pedagogi, iar ajutor pe Domanu Ion, premiantul şcolii.Unul dintre pedagogi era un nepot al directorului, tăcut, ursuz, răutăcios, migălos până în cele mai mici şi neimportante abateri de laregulament. Evitam pe cât posbil orice ar fi declanşat un conflict. Dealtfel şi el ne ocolea. Nu mai eram copii, unii dintre noi aveau vârsta de 20 de ani. Celălalt pedagog, Hitrică Gheorghe, mai mare cu 1 an, absolvise cu un an în urmă serala. Cu el am avut multe conflicte, schimburi de cuvinte, ameninţări şi chiar bruscări. Căuta să se supună în faţa noastră „vezi doamne” ca un comandant, de îndrumator. Voia să arate că e cineva. Nu i-a mers, indiferenţa şi solidaritatea noastră l-a făcut inofensiv, chiar şi cei din clasele mici, pe care îi teroriza, îi spuneau „oltean prost cu bube în cap”. După semestrul al doilea a plecat din şcoală. Cu profesorul Albu, comandantul străjerilor pe şcoală, relaţiile erau foarte proaste. Ni se pretindea a fi „străjeri”, adică de a participa la toate manifestările ritualului străjeresc. Noi, cei care le refuzam categoric, eram „premilitari”, oameni maturi şi nu ne mai prindea jocul copiilor.Reclamaţiile curgeau şir la director, la consiliul profesoral, dar fără rezultat. Eram instruiţi de dirigintele Liviu Roman şi de alţi profesoriatitudinea practică. De altfel, nu eram susţinătorii „Străjeriei”, care de fapt era un produs al masoneriei, în frunte cu Carol al II-lea, pentru a contracara exodul tineretului către frăţiile de cruce, către mişcarea legionară. Sidojeovici, comandantul străjerilor pe ţară, a stârnit un scandal de proporţii, privind manipularea fondurilor destinate străjerilor de la bugetul statului. În librăria „Pancescu” apare „Pentru legionari” de Corneliu Codreanu, „Cranii de lemn” de Ion Moţa, cărţi pe care le cumpăram din bani colectaţi de la membri FDC. Le citeam pe furiş prin rotaţie de la om la om. Deşi eram supravegheaţi îndeaproape, reuşeam să nu

ne descoperim, ba mai mult să tragem la sapirograf o parte din cartea„Pentru legionari”, pentru a fi difuzate cuibarelor de la sate. În luna noiembrie îmi propun să înfiinţez un mănunchi de prieteni cu Marineasa Zaharia, Cerpazovci Jula, Borzescu Atanase. Erau în jur de 8 sau 9.Şedinţele le ţineam fie duminica în Teiuş, în pădure în duminicile de învoire, fie în podul şcolii în timpul pazei de amiază, între masa de prânz şi începerea meditaţiei. Cheile de la pod le aveam de la Roneanu Ion, al cărui tată era om de serviciu şi avea acces la podul şcolii. Acolo era şi drapelul FDC, ascuns după o grindă. În preajma anului 1937 sunt contactat de Benec Constantin, şeful FDC de la liceul „Traian Doda”. După o analiză a activităţilor FDC de la Şcoala Normală, mi se încredinţează FDC şi îndrumarea mănunchiurilor de prieteni pe şcoală. Şedinţele se ţin regulat de 2 oripe lună, sub deviza: „Primii la învăţătură”, la finea anului 1937. Cu olună înainte de sfârşitul anului şcolar, întreaga clasă a opta aveam să suportăm măsuri drastice din partea direcţiunii, respectiv directorului. La una din orele de chimie, profesorul Batu Alexandru, titularul catedrei de fizico-chimie, după o experienţă în laboratorul de fizică al şcolii, ne dă un test privind combinaţiile chimice(în formule) a fabricării săpunului. Nemulţumit de răspunsurile de la test, cheamă la tabla pe Buda Dumitru. Elevul nu se poate descurca, profesorul se enervează şi îi cere explicaţii de ce nu ştie, pe un ton aspru.Răspunsul lui Buda a fost prompt: „Pentru că nu înţelegem nimic dinlecţiile domniei voastre”.Profesorul replică tăios: „Măgarule!”.Clasa întreagă se ridică în picioare murmurând. Surprins de replica clasei, profesorul ia catalogul şi parăseşte şcoala.

Ne insultă însă şi mai şi, iar noi hotărâm să nu mai frecventăm orele de chimie până ce profesorul Batu A. nu-şi va retrage cuvintele adresatecolegului şi clasei.Prima oră de chimie o făceam în parcul şcolii, aşteptând reacţia direcţiunii. Suntem invitaţi de pedagogi a intra la oră. Refuzăm. Ora 13:suntem convocaţi în sala de clasă de către director. Încercam să-i

explicam situaţia. Nu da curs plângerii noastre, ba mai mult ne ameninţă cu exmatricularea din şcoală pentru neascultarea regulamentului şcolii şi ameninţarea profesorului de chimie. După plecarea directorului, se face o hotărâre: „Nu mai intrăm la ore până nu ni se dă satisfacţie ofensei aduse!”. Două zile la rând stăteam în parcul şcolii pe bănci, în aşteptare. Suntem din nou somaţi să intrăm la ore. Nuacceptăm. În această situaţie, directorul Neamţu convoacă de urgenţă consiliul profesoral. După 2 ore de dezbateri cu dirigintele L. Roman, şi alţi profesori tineri, se hotărăşte încheierea situaţiei la chimie cu notele care sunt în catalog, iar pentru Batu Alex retragerea cuvintelor. Reintrăm la ore.Mai sunt doua săptămâni până la terminarea anului şcolar. Replica directorului însă nu se lasă aşteptată. Uzând regulamentul şcolii, dă dispoziţie să ne tundem „zero”.Nu aveam de ales. Trebuia să ne terminam anul şi să ne pregătim pentruexamenul de diplomă din data de 20 mai, la Timişoara, centru de examinare a 4 şcoli normale: Timişoara, Arad, Caransebeş şi Şcoala Normală de fete din Lugoj. Examenul de diplomă a fost un eşec pentru majoritatea dintre noi, respectiv caransebeşenii. Din cei 21 de candidaţi am fost respinşi la proba scrisă 16 printre care şi eu.Motivul: preşedintele comisiei de examinare a fost profesorul universitar Constantin Giurescu, autorul „Istoriei României”, aparută înlibrării. Profesorul era în polemică pe probleme de istorie cu Nicolae Iorga. La şcoală, noi am făcut istoria de Nicolae Iorga. Din cele trei discipline la română, pedagogie şi istorie, majoritatea din noi am ales subiectele de istorie: „Pacea de la Adrianopole şi consecinţele asupra Ţării Româneşti”. La sfârşitul tezei, ca bibliografie am dat : „Istoria României” de N. Iorga. Preşedintele C. Giurescu nu ne-a iertat notele la examen, fiind sub baremul de 7 – nota obligatorie de promovare. Cum nici la examenul la matematică nu am fost străluciţi(materie slab pregătită în şcoală), nu am obţinut media 7 şi ca atare am fost declaraţi „respinşi”, urmând a ne prezenta la examen în anul următor.

Trişti, zbuciumaţi sufleteşte, ne-am reîntors la internat. Directorul ne-a primit foarte rece. Cu un zâmbet respingător, ne-a apostrofat că am făcut de râs şcoala, dar în acelaşi zâmbet avea parcă şi o satisfacţie că „am meritat ce ne trebuie”. N-am să uit niciodată acea privire fioroasă, pătrunzătoare, plină de reproş, dar care avea şi o oarecare satisfacţie. După cei 8 ani de şcoală a fost ca profesor foarte bun, ca director: dur, aspru, dar drept, ca administrator: excelent, - pentru noi: nesuferit şi respingător. Am fost sculaţi să părăsim a doua zi şcoala. Ne-am făcut bagajele şi amtrecut de ultima noapte de internat în râsete, aduceri aminte de întâmplări din viaţa de elevi şi de plânsete (ca nişte copii ce eram). Ne întorceam acasă, în mijlocul familiei, cu ce? Cu un „eşec”.A doua zi ne-am îmbrăţişat şi despărţit cu părere de rău, după 8 ani de şcoală, împreună.„Adio, Şcoală Normală!La revedere! La anu’...”

Capitolul IIIJumătatea a doua a anului 1937 marchează o nouă etapă în viaţa mea. În august sunt la Borlova în compania majorităţii foştilor colegi şi a altor tineri, în tabăra de premilitari. Lucram la amenajarea comunei: şanţuri, îndiguirea în parte a râului Sebeş contra vânturilor, execuţii împrejur la Muntele Mic, Ţarcu etc. Ne-am simţit bine mai ales prin implicarea şi contribuţia vrednicului şi mult apreciatului învăţător Boscaiu şi a părintelui paroh Cojocaru. Parcă-l vad cu barba lui lungă şi albă în şura casei, cântându-ne romanţe vechi, îndeosebi „Călugărul din vechiul Schit”.Îşi mângâia barba cu mâinile, iar din ochi îi picurau lacrimi, nostalgia unor ani trecuţi mai puţin zbuciumaţi decât prezentul, la orizontul căruia se zăreau vremuri negre, apocaliptice.Luna septembrie mă găseşte în Caransebeş, împreună cu mama. Am încercat să obţin un post de suplinitor pe undeva, dar n-am reuşit.Încadrările învăţătorilor în învăţământ se făceau foarte greu şi cu mari întârzieri. Bunaoară, în anul 1937 veneau la rând, la numiri în învăţământ absolvenţii din seria 1933-1934.În 1938, la numiri se pune o altă clauză: în ordinea mediilor de diplomă, indiferent de seria absolvirii, ca atare, cei care aveau medii mai mici rămâneau înafară.Învăţătorii erau foarte prost plătiţi, în plus nu-şi primeau salariile cu lunile. În anul guvernarii Iorga-Argetoianu(1931-1932), situaţia a

devenit extrem de grea, unii învăţători pretându-se a fura din traistă bucăţica de pâine a copiilor, în timpul recreaţiei. La congresul învăţătorilor de la Constanţa 1933, înfierând politica de nepăsare a guvernului şi Ministerului Învăţământului privind viaţa grea a zecilor de mii de cadre didactice din ţară, Iorga le răspunde:„Aruncaţi-va în mare!”.Treptat, în anul 1936-1937, economia ţării începea să se modereze datorită unor ani bogaţi în recolte, România fiind o ţară eminamente agricolă. În anul 1938, devine „grânarul Europei”, atingând cea mai mare cotă deîmbelşugare post-belică.Dacă toamna anului 1937 se vedea oarecum bună din punct de vedere economic, nu aşa stăteau lucrurile din punct de vedere politic. Apropiatele alegeri din decembrie au pus în mişcare toate partidele politice din România în vederea câştigării alegerilor. A început o campanie furibundă împotriva partidului „Totul pentru ţară”, partid al mişcării legionare, a cărui preşedinte era inginerul Gheorghe Clime.Înspăimântaţi de avântul extraordinar al partidului, de adeziunile tot mai crescânde la mişcarea legionară, în special a tineretului, Guvernul liberal, care era la putere, începe represalii asupra organizaţiilor legionare. Se interzic adunările, marşurile, se fac arestări fără niciun fel de legalitate, legionarii fiind bătuţi şi aruncaţi în aresturile Poliţiei şi judecătorilor. În această situaţie, Corneliu Codreanu încheie un pact de „neagresiune” pe timpul campaniei electorale cu Iuliu Maniu – partidul naţional ţărănesc şi Gheorghe Brătianu – partidul liberal, invitând şi altepartide la acest pact. Învinuit de unii şefi de partid că acest pact este „imoral”, având în vedere deosebirile de idei dintre partide, Căpitanul răspunde: «Pact de agresiune nu în privinţa „ideilor”, ce tocmai asta dorim, să se lupte liber, domnule preşedinte, ci pact de „neagresiune”, în privinţa ghioagelor, în privinţa relei credinte, a atacului nesincer sau plătit.Cum adică este imoral că o persoana să invite chiar pe cel mai mare adversar al său la o luptă dreaptă, corectă, civilizată şi este moral ca să-lponegrească pe nedrept, să-l insulte, să-l calomnieze?

Este mai moral să-l aştepţi de după gard şi să-l izbeşti cu ghioage în ceafa? »

Oraşul Caransebeş devine un puternic centru legionar cu ramificaţii, „cuiburi legionare”, în plasa Caransebeş şi Teregova. Ia fiinţă garnizoana Caransebeş sub comanda lui Orbulescu Nicolae, având ca ajutoare pe Ion Ghindă şi Popovici Alexandru. Mie mi se încredinţează coordonarea activităţii FDC pe oraş, respectiv Şcoala Normală şi Liceul„Traian Doda”. Concomitent, sunt şi curierul cuibului nou-înfiinţat „Arhangelii Mihail şi Gavril” în data de 8 noiembrie 1937, din care fac parte profesorul Terfăloagă Nicolae, Lovănescu Lazăr, învăţător Linta Gheorghe, medic stomatolog Chevari, în casa caruia se ţineau şedinţele de cuib. Cuibul avea în sarcina menţinerea legăturilor cu comunele din jurul oraşului, privind campania electorală în vederea alegerilor din decembrie. Eu mă deplasam de regula sâmbăta şi duminica cu profesorul Terfăloagă la Var. La Borlova era învăţătorul Boscan, om desuflet şi bun organizator. Organizator al marşurilor prin comune era Ţaru Victor, şeful cuibului de la C.F.R. Caransebeş. Îmi amintesc marşul făcut la Armeniş, în luna septembrie. Ne-am deplasat cu trenul până în gara Armeniş un grup de 50 de legionari, sub comanda lui Ţaru Victor, urmând a marşălui în cântece legionare comuna, fără a ţine nici un fel de întrunire. La intrarea în comună am fost somaţi să ne întoarcem înapoi de către şeful de post, însoţit de vreo 6 jandarmi, cu armele îndreptate către noi. Nu ne-am oprit, ci am trecut prin cordonul de jandarmi, oprindu-ne în faţa Bisericii, unde s-a făcut o rugăciune pentru martirii legiunii.Între timp s-au adunat o mulţime de oameni, în special tineri care s-au ţinut de noi până către „Piatra Scrisă”. Aici am fost întâmpinaţi din nou de jandarmi, de astă dată mai mulţi. Au venit şi cei de la Slatina-Timiş în ajutoare. Încercând să rupem cordonul de jandarmi, la ordinul şefuluide post au tras câteva gloanţe oarbe în aer. Pentru a întâmpina o vărsarede sânge în rândurile noastre, nerăspunzând acestei provocări, Ţaru dă ordin de întoarcere a coloanei înapoi înspre sat.La intersecţia drumurilor către Sat Bătrân, o mică aşezare nu departe decomună, am luat drumul într-acolo. După o scurtă chibzuinţă şi sfat între noi, am luat hotărarea să nu mai trecem prin Cheile Timişului,

unde s-ar putea să avem surprize neplăcute din partea autorităţilor, ci sătrecem peste deal până la Slatina-Timiş. Drumul a fost foarte greu, ocolind tunelul, coborând pe soseaua principală în apropiere de podul peste Timiş la intrarea în Sadova veche. Obosiţi, ne-am adunat în gară la Slatina-Timiş, unde ne-am îmbarcat într-un tren de marfă către Caransebeş. Ne-am încolonat şi am străbătut în cântece strada Lugojului şi strada Orşovei până la podul de fier de peste Sebeş.A doua zi, Ţaru Victor a fost ridicat de către Poliţie în timp ce era la servici, fiind reţinut în arestul Poliţiei timp de 3 zile, după care i s-a dat drumul. A fost ultimul marş, de atunci nu s-au mai făcut marşuri. Până în preajma alegerilor, grupuri de câte 3-4 legionari lipeau pe pereţişi pe vitrine afişele cu semnul partidului „Totul pentru ţară”.Deşi aveau ordine din partea procuraturii de a supraveghea şi reţine pe cei găsiţi cu afişe, poliţiştii se făceau că nu ne văd, lăsându-ne să ne facem treaba. Majoritatea dintre ei ne erau simpatizanţi, tatăl lui Orbulescu era poliţist, iar Bria, rudenie cu Vichenţiu Bria. În tot acest timp, nu a încetat „bătălia fierului”, în fiecare noapte echipe de legionari cărau fierul adunat de la casele orăşenilor. Ziua se mergea din casă în casă şi se aduna fierul vechi, iar noaptea se aduna şi depozita la locuinţa lui G. Pop(Dodi). În această anvergură ne-a prins alegerile.Pentru a fi şi eu cât de cât ajutor la cheltuielile familiei, neavând servici, trăind oarecum pe spinarea mamei mele, care muncea foarte mult, ţinând în gazdă copiii de la liceu, pensia fiindu-i foarte mică, la începutul anului şcolar 1937-1938 am găsit câteva meditaţii în oraş la elevii din clasele I-IV de liceu şi gimnaziul de fete. Caştigam în jur de 500-700 de lei, ce reprezenta cam jumătate din leafa unui învăţător suplinitor. Nu era mult, dar totuşi era ceva – îmi caştigam mâncarea şi câţiva lei de buzunar, nemaiapelând la mama. Locuiam pe strada Cloşca, având închiriată de la familia Vasilescu din Berzasca 2 camere, bucătărie şi câteva dependinţe în curte. Vis-a-vis, pe strada era familia colonelului Gurgu Emilian cu cei doi copii. Alăturiera casa „Sălăcăzeanu”, locuită de familia şefului de la Poliţie, Boica, împreună cu cele doua fiice. Ca vecini, s-a înfiripat prietenia, în special între Carmen, fiica lui Gurgu şi una din fiicele lui Boica. Ele îmi erau mai apropiate ca vârstă. Alături de Gurgu era casa lui Luţa Ioviţă, care

ne încânta cu melodiile populare în serile de vară, când iesea cu familia pe scaun în faţa casei. La sfârşitul lunii septembrie, mama a primit vizita a doi reprezentanţi aiepiscopiei, Suru Isaia, preot şi profesorul Vlad de la Academia Teologică. Scopul vizitei a fost de a o lămuri pe mama să mă convingă a mă înscrie în anul I la teologie pentru cariera de preot, asigurând-o că mi se va acorda o bursă anuală, neplătind niciun fel de taxe şcolare sau de internat. În respectivul an, academia teologică era în criză de solicitanţi pentru anul I, candidaţi pentru preoţie.Cum eram cunoscut în oraş ca participant activ la „Reuniunea de cântări şi muzică”, dirijor profesor Vlad Constantin, precum şi a coruluicatedral. Am fost cotat ca o bună achiziţie la Academia Teologică.Mama nu a reuşit să mă lămurească, am refuzat, am lămurit-o cum aş arăta eu ca popă – mic de statură în straiele alea lungi până-n pământ. Cred că dacă aş fi acceptat, la terminarea academiei aş fi rămas ca şi contopist la vreuna din cancelarile episcopiei. Nu ştiu dacă am procedatbine sau nu, dar ştiu că soarta m-a aruncat în valurile vieţii, valuri ce m-au izbit din plin în toată existenţa mea.Azi, când îmi rulez în minte ca pe un film toţi „anii mei”, mi se încreţeşte fruntea şi mă întreb: „Cum ai rezistat?”:„Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă. Ia aminte glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, nu mă lepada de la Casa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria Mântuirii Tale şi cu duh stăpanitor întăreşte-mă. Aici este miracolul, rezistenţa, credinţa şi speranţa.”Anul 1938, încă de la început se arăta ca un an de negură şi furtună, atâtpentru mişcarea legionară cât şi a destinului neamului românesc.Atacul, calomniile guvernatorilor şi a altor politicieni asupra mişcării legionare devin violente.În primăvară se preconizau alegeri noi; la alegerile din iarnă niciun partid n-a obţinut majoritatea legală de a guverna ţara. Partidul „Totul pentru Ţară”, a avut un rezultat excelent, fiind pe locul III, ceea ce a creeat panică în partidul ţărănist şi cel liberal, cât şi în jurul coroanei. Se ştia bine că mişcarea legionară era împotriva evreicei Elena Lupescu, metresa camarilei lui Carol al II-lea. Evenimentele din

Germania influenţează poziţia României privind mişcările naţionaliste. Înfricoşat de unele tulburări în ţară, regele încredintează formarea unui nou guvern, al partidului Cuzist prin Ţară, aşa-zisul guvern „Goga-Cuza”. Acest guvern naţionalist se aruncă furios asupra adevăratei drepte naţionale: „Mişcarea legionară”, Goga, poetul pătimirii noastre, stă pasiv la arestarea, schingiuirea, împuşcarea legionarilor fără că aceştia să aibe vreo vină. Campania electorală s-a dat fără interdicţia adunărilor, marşurilor şi a manifestelor electorale. Ceea ce se întâmpla era înafara legii şi de necrezut, fraţi contra fraţi într-un guvern pretins „Naţional Creştin”.Căpitanul Z. Codrean avertizează, dând circulara 140 din 7 februarie 1938. Citez:„În judeţul Făgăraş, şeful de judeţ comunică 200 de legionari arestaţi şi schingiuiţi, iar la Şinca Veche 45 de legionari bătuţi crunt până la sânge.Domnule Goga, sunt fiii Ardealului, copiii naţiei româneşti, fraţi de un sânge şi de o mama, ca dumneata.”În vremea împuşcarii mortale a 2 legionari şi rănirea altora, pe 8 februarie căpitanul da o altă circulară. Pe locurile pe care acum 20 şi ceva de ani loveau şi împungeau în români jandarmii maghiari, astăzi împuşcă şi bat acelaşi neam românesc jandarmii domnului Goga, poetulpătimirii noastre româneşti. Cu toate provocările cuziştilor, legionarii nu se apără, nici măcar nu protestează. Cuvântul de înţelepciune şi ordine, dat de Şeful legionarilor este respectat: „Mişcarea legionară, cu inima însângerată, nu răspunde provocărilor nelegiuite la care a fost supusă”. Guvernul Goga-Cuza n-a rezistat mult timp. România intră într-o nouă fază – dictatura Carlistă. În urma decretului regal numărul 870 din 17 februarie 1938, C.Z. Codreanu da următoarea circulară:„Anunţăm membrii că începând cu data de astăzi, 21 februarie 1938, Partidul „Totul Pentru Ţară” nu mai există. Întreaga conducere a cazut de acord că raţiunea de existenţa a partidului a încetat.”Toate circularele date de C.Z. Codreanu erau multiplicate fie la sapirograf, fie la subsolul librăriei „Pancescu” – nu ştiu dacă a fost sau nu legionar, ori numai simpatizant, cert este că nu l-am văzut niciodată

la vreo întrunire şi nici într-un cuib. Eu primeam circularele pentru FDC din oraş. Odată cu desfiinţarea partidului „Totul Pentru Ţară”, a încetat şi activitatea cuiburilor legionare, dar nu şi activitatea legionară. Se ţineauîntruniri pe ascuns, în grupuri de câte 3-4 legionari. Se discută situaţia creată în ţară în urma noii Constituţii, a dizolvării partidelor politice şi înfiinţarea „Frontului Renaşterii Naţionale”, sub patronajul regelui şi a primului ministru, Armand Calinescu. La începutul lunii martie am început să învaţ, pregătindu-mă pentru examenul de diplomă din iunie. Am făcut un program de pregătire împreună cu colegul meu, Păcuraru Petru, care era în aceeaşi situaţie ca şi mine. Învăţam 3 zile o anumită materie, ne întâlneam fie acasă, fie pe dalma oraşului, ne puneam întrebari şi răspundeam ca la examen. Aşteptam liniştit derularea evenimentelor, preocuparea fiind reuşita examenului de diplomă. Mama mă supraveghea din scurt şi cred că şi dintr-un simţ de prudenţă. Mă sfatuia să stau mai mult în casă. Presimţii oare ceva? Nimic deosebit, totul părea liniştit până în după-amiaza zilei de 18 martie 1938. Cred că această zi a fost una nefastă pentru mine, schimbându-mifirul vieţii. Mi se pare că era în jurul orei 5 după-masa, ieşisem să mă plimb pe dalma. Toată ziua învăţasem la limba română. Mă căuta un baieţel ce stătea pe strada noastră. A spus: „Nenea Nicu, să te duci repede, dară repede acasă.”. Nedumerit, m-am întors acasă şi intrând în cameră, am găsit-o pe mama plângând, spunându-mi printre lacrimi: „Te-a cautat poliţia. Ce voiau? Au făcut percheziţie şi au găsit în sertar un mărţişor cu şnur verde.”. Era mărţişorul în amintirea lui Moţa şi Marin. În raftul de cărţi era şi testamentul lui Moţa, dar pe acesta nu l-au găsit. Am cautat să o liniştesc pe mama, care m-a implorat să nu maiplec din casă. Încercam să dezleg situaţia, dar mai ales ce am de făcut în cazul arestării. De ce? Mă ştiau ca legionar?Auzisem că în judeţ se fac arestări, şi-mi făceam fel şi fel de presupuneri. După o jumătate de oră a aparut comisarul Boica însoţit de3 poliţişti şi m-a somat să-l urmez la Poliţie pentru un mic interogatoriu.M-a invitat să stau pe scaun în faţa biroului său de lucru. Pe birou era un teanc de coli de hârtie bătute la maşină şi trase la sapirograf. Mi-a

întins o coala. „Cunoşti asta?” – mă întreabă. Am negat, spunând că nu am niciun fel de cunoştiinţă despre ce scrie acolo. Era scrisoarea lui Iuliu Maniu către patriarhul Miron Cristea, în care îi atrăgea atenţia acestuia să nu sprijine opera de distrugere a neamului românesc de cătreCarol II şi acoliţii lui. Timp de 2 ore am negat orice amestec în multiplicarea şi răspândirea scrisorii-manifest în oraş şi la sate – cum susţinea comisarul. Am fost dus în arestul Poliţiei la subsol, a cărui geam dădea cu privirea în piaţa primăriei. Până aici nicio violenţă sau constrângere. Comisarul, vecin cu noi, parea stânjenit în conducerea anchetei, de altfel n-a mai aparut, îmbolnăvindu-se(nu ştiu dacă adevărat sau prefăcut), cazul fiind preluat de prim-procurorul Dobrean, cel care a fost procuror acuzator în procesul lui Mihai Antonescu. În oraş i se spunea „Şchiopul”, având un picior mult mai scurt, îmbolnăvindu-se în mers. Avea o privire răutăcioasă şi o voce respingătoare, plină de injurii şi jigniri. Avea mare ură faţă de mişcarea legionară şi de legionari, fiind unul din marii prieteni şi susţinători ai evreilor din oraş, care deţineau cu prioritate cele mai multe magazine, precum fraţii Pollac, Grümbergen, Doner, Friedman, Halle şi Schur. Magazine româneşti erau vreo 3-4, şi acelea erau nişte băcănii. Fiind în arestul Poliţiei , în prima noapte mi s-a strecurat un bileţel de către un poliţist X prin care mi se cerea asumarea răspunderii difuzării manifestelor. Am mai aflat din scrisoarea că au mai fost arestaţi Alex Popovici, Sandru Petru, printre care şi un elev în ultimul an la liceul „Traian Doda”. Mi se indica a susţine la anchetă că manifestul îmi aparţine şi că l-am dat celor doi de la Comunitatea de Avere pentru multiplicare. A doua zi sunt anchetat de prim-procurorul Dobrean. Peste noapte mi-am făcut un plan – manifestul mi-a cazut întâmplator în mână în halta Teiuş. Dintr-un vagon al trenului accelerat spre gara Caransebeş au fost aruncate manifeste pe care scria: „Citeste şi dă mai departe”. Ghindă Ion le-a dat spre multiplicare lui Sandru Petru, secretar dactilograf la Comunitatea de Avere. În urma verificarilor la maşinile de scris din oraş, scrisul maşinii Comunităţii de Avere corespundea cu cel de pe manifest. La percheziţie au fost găsite ascunse200 de manifeste pe unele aparând numele Tîrziu. Erau destinate FDC din liceul „Traian Doda” de un anume Tîrziu Ştefan, elev la liceu.

Conform dispoziţiei primite, am luat asupra mea destinaţia pachetului de manifeste pentru a le împrăştia în oraş. Depoziţia mea cu gara Teiuş nu i-a convenit procurorului. Voia cu orice preţ numele celui care mi-a dat manifestul. Banuia că declaraţia mea nu este adevărată. Voia neapărat un alt „ţap ispăşitor”. M-a insultat, lovit cu picioarele, ameninţat cu „ocna” şi aşa mai departe. Am rămas ferm pe poziţie. Vazând că nu cedez presiunii, a chemat pe şeful de post din Teregova, ofiară de om, de o bestialitate fără margini, pe care l-a pus să mă tortureze în timpul interogatoriului. Am dedus că procurorul nu avea încredere în poliţiştii din Caransebeş. Am fost confruntat cu Alexandru Popovici(Lică), pe care procurorul voia să-l implice într-un proces, fiind cunoscut ca legionar notoriu şi apropiat al comandantului Horia Sima. Confruntarea a fost foarte dură, pentru ca eu să susţin că Lică mi-a dat manifestul, acesta refuzând categoric orice amestec. Am fost bătut cruntcu bastonul de cauciuc, cu pumnii, cu picioarele de către acea bestie umană. Lică n-a fost bătut – depoziţia mea le era absolut necesară după voia lor. După 5 zile de anchetă am fost lăsaţi în pace. În 1940 l-am întâlnit întâmplator pe şeful de post din Teregova la un restaurant în Lugoj, unde servisem o gustare. L-am întrebat: „Mă cunoşti?”. Nedumerit, s-a uitat întrebător la mine. „Nu-ţi aminteste nimic numele de Tîrziu de la anchetă de acum 2 ani la Poliţia din Caransebeş?”. A ezitat să-mi răspunda. „Nu m-ai bătut şi m-ai schingiuit dumneata în beciul Poliţiei din ordinul procurorului Dobrean?”. S-a jurat pe copiii lui că îşi mai aduce aminte, dar nu că m-a bătut, nici măcar o palmă nu mi-a dat, doar că m-a supravegheat să nuiau legătura cu nimeni. „Eşti o bestie!”, i-am spus, apoi i-am întors spatele şi am ieşit din local. M-am dus la Prefectură, unde prefectul era profesorul Mitar Tiberiu, verişor cu mine.Pe 21 martie am fost duşi la închisoarea militară „Popa Şapcă” din Timişoara spre a fi judecaţi – eu, Lică Popovici, Sandru Petru, Curescu Pavel şi Bunain Pavel. Aici am întâlnit alte grupuri de arestaţi pentru activitate legionară – un grup de studenţi de la Politenică. Am fost toţi

în camera numărul 17, în afară de grupul de studenţi separaţi de noi în altă cameră. Comandantul închisorii era căpitanul Bota, iar şef de celule plutonierul major Antonescu. Regimul a fost destul de blând. Ni s-a permis să primim alimente dinafară. Nu ştiu data când au fost Paştile, dar ţin minte că în zilele de Paşti am primit din oraş mâncare abundentă, zeci de sufertaşe de supă, sarmale, friptură, prăjituri, oua roşii. A fost nevoiesă ni se puna la dispoziţie o cameră pentru a încapea tot ce ni se adusese. Asta a durat doua săptămâni, după care regimul a început să seînăspreasca, nemaidându-ne voie să mai primim nimic de afară. Au venit noi grupuri de arestaţi, în majoritate studenţi, dar şi câteva grupuri mai mici de ţărani. Ni s-a interzis accesul pe coridoare pentru nevoile corporale, fiind puşi sub lacăt la celule, cu tinetă în cameră. Ne vedeam cu toţii doar la oră de plimbare în curte, însă liberi fără a fi supravegheaţi. După o lună de izolare la celule, înmulţindu-se numărul celor ce erau aduşi, am fost comasaţi: toţi cei mai vechi într-o singură cameră mare. Erau cu 4 legionari şi un grup de 7 ţărani. Dormeam pe priciuri de rogojină, pernă şi câte o pătură la fiecare. Pentru mine a fost un „noroc” – am început să fac lecţii de matematică împreună cu studenţii de la Politehnica, pregătindu-mă pentru diplomă. Mă tot gândeam: „Oare vom fi liberi în 15 iunie?”. Nu întrevedeam nicio speranţă încă nefiindu-ne programat procesul. Câtă condamnare vom lua? După spusele procurorului de la Tribunalul Militar, care ne-a întocmit dosarele de trimitere în judecată, vom avea pedepse foarte grele. Deocamdată aşteptam fixarea datei procesului şi rechizitoriului procurorului acuzator. Aflasem între timp de arestarea căpitanului C.Z. Codreanu în intentarea unui proces precum şi arestareaa sute de legionari şi a întregii FDC din toată ţara. Căpitanul Bota s-a interesat dacă între noi mai este vreun învăţător sau profesor. M-am prezentat. Eram singurul. După-masa, la ora de plimbare în curte, m-a strigat şi prezentat familiei ce avea locuinţa în incinta închisorii, respectiv soţia şi două fetiţe, una în clasa a doua primară şi una în clasa a patra primară. Trebuia să le meditez. În fiecare zi eram scos din cameră şi dus la familia căpitanului Bota, pregătind lecţiile fetelor, în special la română şi matematică. Ne

înţelegeam foarte bine, erau ascultătoare şi prietenoase. Doamna mă servea cu câte un aperitiv şi prăjitură de fiecare dată. Erau mulţumiţi demine, dar şi eu mă sileam să fiu la înalţime. Între timp ni s-a fixat şi procesul pe data de 14 iunie 1938. Nu mai aveam nicio speranţă să mă prezint la examenul de diplomă din 15 iunie. Nu ne-am pus avocat, nu cunoşteam pe nimeni. Spre bucuria noastră, s-au prezentat 3 avocaţi în apărare: Valeriu Strein, I. Hodos şi Niţă Carpanu. Nu-mi amintesc cine a fost preşedintele tribunalului în procesul nostru. Ne-a surpins faptul că lotului nostru de 5 au aparut în instanţă 20 de ţărani din plasa Teregova, respectiv Teregova şi Verendin, acuzaţi ca şi noi de difuzarea scrisorii lui Iuliu Maniu către patriarh. La percheziţie lise găsiseră manifeste în casă. Rechizitoriul a fost foarte aspru. Acuzarea făcea uz de faptul că după citirea scrisorii în instanţă, s-a constatat că ea conţine atacuri la persoana regelui Carol II, respectiv eraatacată coroana şi ca atare cerea aplicarea legii „les majestes”, cu închisoare de 10 ani.A luat cuvântul apărarea. Au fost extraordinari, curajoşi, bine-documentaţi şi au pledat cauza viitorului tineretului din ţară, prăpastia şi pericolul ce planează asupra existenţei ţării ca neam, presiunile asupra tineretului şi arestările masive ce se fac în ţară. Duelul dintre apărare şi acuzare e tăios. Preşedintele intervine de câteva ori atenţionând publicul cu evacuarea din sală. Publicul era de partea noastră. Apărarea respinge încadrarea în „les majestes”. Ultimul ia cuvântul avocatul Streinu(citez din memorie):„Cum pot fi condamnaţi aceşti tineri, când autorul moral al acestei manifestări, domnul Iuliu Maniu, este liber, nefiindu-i intentat niciun proces. Inculpaţii nu se fac vinovaţi decât de difuzarea scrisorii-manifest, nu şi de conţinutul scrisorii, responsabil fiind autorul ei – Iuliu Maniu.Ca atare, cerem amânarea procesului şi prezenţa domnului Iuliu Maniu în instanţă.”.Întreaga sală se ridică în picioare, semn de solidaritate şi aprobare a cererii apărării. Acuzarea nu mai da nicio replică.

Completul de judecată se retrage pe deliberare. La revenirea în sală, întreaga asistenţă aşteaptă verdictul. Lotul de ţărani este achitat în întregime, iar noi, cei 5 condamnaţi, la 6 luni de închisoare corecţionalăpentru „infracţiune la liniştea publică” cu drept de recurs în termenul legal. După retragerea juriului, publicul aplaudă pe cei 3 avocaţi.Declarăm recurs. Căpitanul Bota caută să ne convinga că facem o mare greşeală, că la recurs vom primi o pedeapsă mult mai mare. Rămânem pe poziţie eu, Sandru Petru şi Bunain Pavel – restul renunţă.Codul penal prevedea că acuzaţii cu pedeapsă de 6 luni, dacă fac recurs pot fi eliberaţi până la pronunţarea recursului, ca atare eram liberi. Problema care mă frământa era să mă eliberez chiar în ziua de 14 iunie. Apelez la căpitanul Bota şi Oatu, explicându-le situaţia. La ora 8 seara am ieşit pe porţile închisorii „Popa Şapcă”.M-am îndreptat spre internatul şcolii normale, unde speram să fie cazaţicandidaţii pentru examen. Eram într-o stare sufletească încordată la cotă maximă. Alături de speranţă, îmi vedeam naruită întreaga carieră. Ce va spune şi cum va suporta mama această situaţie? Simţeam în mineînsă ceva necunoscut, care mă îndemna să am încredere în mine. La intrarea în internat am întâlnit un tânăr pe care nu-l cunoşteam: - Eşti candidat? Aţi intrat în examen? - Examenul se ţine mâine, mi-a răspuns. - Unde sunt ceilalţi?- La dormitoare.L-am îmbrăţişat, lăsându-l năuc şi am dat buzna în dormitoare.La vederea mea au izbucnit în urale de bucurie. Erau toţi cei de anul trecut. Ne-am îmbrăţişat şi fără a pierde timp, am alergat la poartă unde mă aştepta Sandru Petru: „Avem tren spre Caransebeş la ora 9. Mergi înnoaptea asta la mama şi spune-i să-mi trimită urgent dimineaţă prin cineva haine şi bani. Explică-i situaţia!”A doua zi dimineaţa a venit vărul meu Nică Terfăloagă, profesor la liceul „Traian Doda”. Mai rămânea o problemă – cum mă voi prezenta la examen? Sunt trecut pe listă, dar dacă nu ce-i de făcut? Examenul a fost fixat la ora 9. La ora 7 am fost la uşa secretariatului, secretar fiind Tătucu, al cărui tată a fost coleg cu tatăl meu. Era mai în vârstă, dar ne

cunoşteam din familie. I-am explicat situaţia. A stat o clipa pe gânduri şi mi-a spus: „La 9 să fi la uşa de intrare în sala de examen. Poţi pleca să te pregateşti.” Spre supărarea mea, la strigarea listei de intrare în salăera profesorul Neamţu Gheorghe, fostul meu director la normală, în prezent facând parte din comisia de examen, ţinând şi locul de preşedinte, titularul profesor universitar...nu s-a prezentat. Când mi-a rostit numele, a avut o tresărire. Mi-a făcut semn să intru în sală. Mă ştia la închisoare. Am luat examenul cu media 7.42, fiind al 12-lea dintre cei 24 de la normală din Caransebeş. La plecarea acasă, am întrebat pe secretar: „Cum aţi reuşit?”. Mi-a răspuns: „Simplu! Am refăcut listele.”.Reîntors acasă, bucurie mare în toată familia, în special pentru mama, care se lăuda mândră de sine tuturor cunoştiintelor: „mai avem încă un învăţător în familie”(Eram al şaptelea).

Capitolul IVÎn luna august am fost în tabăra echipei Fundaţiei Regale, condusă de Dimitrie Gusti, în comuna Jdioara. Am lucrat la amenajarea comunei împreună cu alţi camarazi premilitari, o parte din ei cunoscându-mă dinanii de şcoală. Ţineam şedinţe de FDC într-o sală de clasă unde eram cazaţi, conduse de Găvrilă D., şeful FDC din liceul „Traian Doda”. Aiciam cunoscut pe preotul Racoveanu din Ferdinand(actualul Oţelu Roşu),care era şi şeful taberei, pe sora lui Ilie Imbrescu au avut-o ca şefă studenţii din Bucureşti şi Constanţa. Unul din ei s-a înecat în râul Timiş, fiind prins de un vârtej şi imobilizat în rădăcinile unui copac ce era căzut în apa. Aici am avut necazuri, fiind urmărit şi pus la munci mai grele de către un ofiţer ce se ocupa cu supravegherea premilitarilor. Venisem în tabărăcondamnat şi clasat „legionar periculos”.În luna septembrie am facut premilitărie în Mehadica, şef fiind învăţătorul Ilie Drăghici. Aveam nevoie de adeverinţe că am participat la „premilitărie” pentru a putea face stagiul militar ca T.T.R.(teterist) cureducere 1 an. În luna octombrie, profesorul Papavoine Rolland îmi propune să plec în Franţa ca învăţător într-o colonie românească. Erau destinaţi 50 de învăţători pentru Franţa în cadrul relaţiilor culturale româno-franceze. Mama nu este de acord, iar eu refuz pe motivul „Cine nu-şi face armata,nu-i om.”. Socoteam ca o datorie de onoare satisfacerea serviciului militar pe care l-am făcut cu „7 ani”.Încorporat la 1 noiembrie 1938, am fost repartizat la regimentul 3 Grăniceresc de Gardă din Făgăraş, mutat ulterior la Sibiu şi unificat cu regimentul 90 Infanterie.

După 3 săptămâni de pregătire şi instrucţie, am fost trimis la Şcoala ofiţerilor de rezervă din Ploieşti, împreună cu Păcuraru Petru, un fost coleg de clasă. Am fost repartizaţi la compania IV mitralieră, sub comanda locotenentului Combari Găvrilă. Am fost foarte apreciat de comandantul batalionului caruia ii spuneam „Păsărică” din cauza vocii lui subţiri, piţigăiate. Datorită talentului meu muzical am reuşit să formez un cor în cadrul batalionului, iar mai târziu un cor mare de circa 100 de elevi, cu care organizam serbări lunare. Locotenentul Combari m-a luat ca un fel de secretar, copiindu-i (noaptea) planurile de lecţii privind instrucţia plutonului. Cu toate că euo parte din noapte o făceam copiind, la instrucţie nu mă favoriza, tratându-mă ca şi pe ceilalţi colegi din pluton. După câteva şedinţe de „tragere la ţintă”, am fost declarat „trăgător de elită” şi recompensat cu învoire în oraş(duminica) toată ziua, plus 25 de lei de cheltuială. Uneori se dădeau învoiri „speciale”, de sâmbătă după-amiaza până duminică noaptea pentru toată şcoala, mai puţin cei „consemnaţi”.Îmi amintesc că la o inspecţie a batalionului de către maiorul „Păsărică”, văzându-mă, m-a chemat în faţă, m-a prins de gulerul mantalei, răsucindu-mă de câteva ori.„Asta nu-i ţinută de elev.”. L-a chemat pe sergentul major Măzăreanu, dându-i ordin:„Îl duci la croitorie şi mi-l îmbraci ca pe o papuşă.”Avansat fruntaş, am venit 2 săptămâni în vacanţa de Crăciun la Iablaniţa în haine noi pe măsura mea. Toate au mers bine până pe 14 aprilie 1939, când urma să plecăm în vacanţă de Sfintele Paşti, facându-se avansări la gradul de caporal. N-am mai apucat-o.Din 14 aprilie am fost chemat la biroul mobilizării unde mi s-a pus în vedere că s-a primit din partea Tribunalului Militar Timişoara o adresă către şcoală, că mi s-a respins recursul şi urma să fiu închis la închisoarea „Popa Şapcă” pentru executarea celor 3 luni de închisoare restante. A doua zi, îmbrăcat civil, cu foaie de drum clasa I, am fost condus la gara Ploieşti, cu destinaţia Sibiu-Reghin 90 Infanterie. Nu mi s-a dat însoţitor, dându-mi cuvântul de ostaş în faţa comandantului şcolii care s-a purtat foarte politicos , că mă voi prezenta la unitate. Am

plecat cu strângere de mână, despărţindu-mă de camarazii mei de pluton, de locotenentul Combari, care în mod vădit s-a arătat foarte afectat de plecarea mea. Pierdea un ostaş care l-a ajutat foarte mult , pe care l-a calificat cu „foarte bine” pe lista de avansare la gradul de caporal. Pe 16 aprilie m-am prezentat cu toate formele primite de la şcoală, inclusiv cu „foaia matricolă”, care avea ultima notificare: „Se îndepartează din Şcoala de ofiţeri-rezervă Ploieşti ca unul ce a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la 6 luni închisoare pentru «infracţiune la liniştea publică»”. Ca atare, nu mai eram de a deveni ofiţer de rezervă. Câţi oare din „marii ofiţeri” activi purtau cu demnitategaloanele de pe umăr? I-am cunoscut în acei şapte ani. Majoritatea lor, ofiţeri de carieră, erau demni, întelepţi, buni comandanţi, dar erau şi mulţi care compromiteau uniforma militară. Am cunoscut ofiţeri activi, în special cei proveniţi dela regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” din Bucureşti.Şeful biroului mobilizării a dispus încarcerarea în arestul unităţii până la clarificarea situaţiei mele. După o săptămână de stat în arest, timp în care am fost pus să curăţ toaletele, să spal coridoarele şi dormitoarele, curăţenia curţii etc., am fost îmbrăcat militar şi trimis cu un detaşament de militari la Sărmăşag(judeţul Sălaj). Ajuns acolo, am fost dat la compania IX mitralieră alături de ostaşi în termen pentru instrucţie, în satul „Dersida”. După anul 1940, aveam să întâlnesc în comuna Mehadica pe învăţătorul Gorgan Mitu, originar din această comună. Comandantul de pluton, ofiţer activ, după ce m-a interogat cum de am ajuns aici, m-a pus la „tragere”, la mitralieră gradul I, condusă de un caporal. Aveam o nouă misiune de a purta mitralieră în spate – mitralieră Schwarzlose nemtească, veche din timpul războiului din 1914. Am fost duşi şi la săpat tranşee pe râul Crâşma, alături de rezervişti concentraţi. Pe întreaga zona a Crâşmei se executau lucrări de apărare împotriva eventualelor agresiuni militare din partea Ungariei.După 3 săptămâni de instrucţie, comandantul de pluton, deşi un rigid şi aspru, mă trimite la Companie ca furier, fiind singurul ostaş cu

pregătire şcolară, subofiţerul sergent major descurcându-se greu cu administrarea Companiei.O fac destul de bine, dorm singur, mănânc la bucătărie cu bucătarii, ceea ce nu e rău. O duceam destul de bine, bine întrerupt de ordinul de a mă prezenta la comanda regimentului la Sărmăşag. Sublocotenentul Popovici mă primeste foarte agresiv, înjurându-mă, facându-mă bandit, plasându-mă în arestul unităţii. Chiar în acea zi am fost dezbrăcat de hainele de pe mine, îmbrăcat în haine rupte, mi s-au pus lanţuri la picioare şi spre seară, însoţit de un sergent înarmat, am plecat cu trenul, destinaţia fiind Timişoara, închisoarea militară „Popa Şapcă”. Am găsit aici pe Sandru Petru, fiind şi el militar în termen, pe Peta Alex din Lugoj, studenţi de la Politehnică, precum şi mulţi germani din grupul etnic din România. Evenimentele politice pe plan european evoluau cu repeziciune din cauza expansiunii Germaniei, politica externă a României fiind de partea U.R.S.S. cu toate avertismentele date de C.Z. Codreanu şi mişcarea legionară ca politică externă de aliniere a României alături deU.R.S.S. va duce la dispariţia ei ca stat. Apropierea de Rusia este un gest de trădare pe care poporul român îl face faţă de Dumnezeu şi faţă de ordinea morală a acestei lumi şi faţă de popoarele care stau în slujba acestei ordini, în războiul cu puterile nimicitoare ale răului.„Cei ce poartă răspândirea viitorului României, în ceasul de faţă, să ia aminte” (Politica EXTERNĂ – Circulara C.Z.C. la 30 mai 1936)Pe parcursul drumului spre Timişoara am aflat de la sergent, care s-a purtat omeneşte cu mine că ofiţerul de la biroul imobilizărilor, Popovici, are soţie de origine evreiască. Aceasta explică atitudinea faţă de mine, deoarece cei judecaţi pentru infracţiune contra ordinii publice nu pot fi decât „legionari” – ca atare am fost catalogat ca „legionar” şi de-aici toată ura din partea ofiţerului. Din personalul închisorii am regăsit pe Căpitanul Oatu – procuror în procesul meu, Căpitanul Schwaifzer – comandantul închisorii, fost ofiţer în Batalionul 11 din Caransebeş, plutonierul adjutant Antonescu şi sergentul Gigea, care lucra la grefa Tribunalului.

Arestările în cadrul grupului etnic german se ţineau lanţ, procurorul Oatu făcând cu greu faţă întocmirea dosarelor de trimitere în judecată – zeci de procese pe zi, cu pedepse între o lună şi trei luni.După o săptămână, Căpitanul Oatu mă scoate din celulă şi mă ia în biroul lui de la Tribunal, predându-mă spre supravegherea sergentului Gigea, cu consemnul a mă scoate din închisoare de la ora 8 până la ora 13 la grefa biroului Căpitanului Oatu, pauză de masă 2 ore, apoi de la 15-19 din nou la grefă. Lucram la dosarele de transmitere în judecată a etnicilor germani.Rechizitoriul şi încadrarea erau tipice. Eu doar copiam şi schimbam numele inculpatului după lista ce mi-o dădea procurorul Oatu. Am copiat şi întocmit sute de dosare. Căpitanul mă simpatiza, iar după o lună a dat o dispoziţie să fiu lăsat să ies din închisoare singur fără însoţitor, conform programului ce-l aveam. Într-o zi mi-a văzut cruciuliţa de os cu şnur verde atârnată la gât. Mi-a spus mustrător: „Nu te simţi bine aici. Ia-o imediat jos, mai sunt şi alţii pe-aici şi nu-i bine săfaci pe eroul.”. L-am ascultat şi bine a fost. În timpul repausului de masă, uneori nu mai intram pe la celulare, ci luam o gustare cu Gigea laun chioşc vis-a-vis de tribunal. Am scris mamei, liniştind-o că sunt bine, sănătos şi în curând ne vom revedea. Dacă eu mă bucuram de acest privilegiu, fiind socotit ca „militar” ci nu deţinut politic, nu aşa era situaţia camarazilor legionari din închisoare. Alături de germani erau arestaţi zeci de studenţi ca facând parte din mişcarea legionară.Ei erau izolaţi în celule, fără drept la pachet ori scrisoare, iar mâncarea era foarte proastă. Sandru Petru, socotit şi el „militar”, lucra la bucătărie şi distribuia masala celule. A putut lua legătura cu câţiva arestaţi din plasa Caransebeş, aflând de arestarea studenţilor Virgil Moaghea, Benec Constantin, NuţuAurel, dar nu ştiau unde au fost duşi. Sandru îmi spune într-o zi : „Să vezi şi să nu crezi! Diseară vii cu mine la distribuirea mesei la celularul lung de la etajul 1.” Pe partea dreaptă erau câteva camere ce păreau nelocuite, accesul deţinuţilor în acea parte fiind interzis. Sandru m-a lămurit: „Într-o cameră sunt 2 deţinuţi comunişti în aşteptarea procesului, în alta un grup de rezervişti, ţărani de prin parţile Bihorului.

La deschiderea uşii am văzut doi indivizi îmbrăcaţi civil, în jurul vârsteide 50 de ani, 2 paturi de fier cu saltea, pernă, paturi şi un raft cu diverseborcane şi cutii. Probabil primeau de afară mâncare şi alimente. Am rămas năucit. În timp ce deţinuţii legionari dormeau pe priciuri, pe scândură goală doar cu o pătură, şi aceia uzată, la căpătâi cu hainele lor drept pernă, comuniştii se bucurau de privilegiul de a sta în închisoare ca la ei acasă.„Lupeasca” ştia să-şi apere jidovii, iar guvernanţii aserviţi Moscovei dădeau privilegii comuniştilor, „Ajutorul roşu”, ce era legalizat prin „Nu ştiu, n-am văzut nimic.”. Conform legii era o „ILEGALITATE”. A doua zi a venit un nou grup de legionari, ţărani din judeţul Timiş, împreună cu părintele Glavan Pavel, pe care nu l-am mai întâlnit din anul 1935 în tabăra legionară de la Băile Herculane. Am stat cu el în cameră până la eliberarea mea. Preot de o înaltă ţinută morală, caracter desăvârşit, onest, bun camarad, legionar din anii studenţiei, vesel din fire, ştia să imprime o atmosferă de linişte, încurajare prin poveşti, amintiri din viaţă, cântece religioase şi populare, fiind un bun cunoscător al folclorului bănăţean. Cu câteva zile înainte de eliberare, n-am mai ieşit din celulă, aşteptând să fiu strigat pentru eliberare. N-am putut lua contact cu nimeni de pe culoar, fiind izolat. Aşa prevedea regulamentul, mai bine spus dispoziţiile date de procuratura închisorii.Pe 4 septembrie, îmbrăcat militar, mi s-a înmânat biletul de eliberare, foaie de drum cu destinaţia Regimentul 90 Infanterie Sibiu.La plecare mi-am luat rămas bun de la Gigea şi căpitanul Oatu, care m-a sfatuit să fiu cuminte, să-mi vad de treabă, să nu mai ajung aici. Pe 6 septembrie am ajuns la Sibiu şi trimis în comuna Şura Mare. Am fost repartizat la Compania 1 Comandă, de unde maiorul m-a luat la biroul mobilizări ca furier zilnic, de dimineaţa până seara făceam cu alţifurieri sute de ordine de chemare la concentrare – Regimentul se pregătea de plecare la Marăşeşti, judeţul Vrancea. Maiorul mă simpatiza, m-a pus responsabil faţă de ceilalţi 4 furieri din birou, încredinţându-mi şi corespondenţa respectiv registratura. Am scris mamei că sunt bine şi s-ar putea să obţin o permisie de câteva zile, ceeace nu s-a întâmplat.

Pe 21 septembrie dimineaţa alarmă în toată unitatea. Un comunicat la radio anunţa că o echipa de legionari a executat pe primul ministru Armand Calinescu. S-au anulat toate permisiile, întreaga unitate fiind consemnată în antrenamente în stare de alarmă.Într-un alt comunicat s-a spus că atentatorii s-au predat singuri şi au fost executaţi fără nicio sentinţă, la locul atentatului. Am încercat să aflu amănunte de la gazde, dar nici acestea nu ştiau mai multe ca noi.A doua zi presa anunţa cu litere mari şi poze. La locul atentatului mulţime de oameni priveau îngroziţi la cadavrele legionarilor, aruncate pe caldarâm. Pe o pancartă scria: „Aşa vor fi pedepsiţi toţi trădătorii de neam.”„Câtă faţărnicie şi laşitate în a recunoaşte cine sunt trădătorii uneori. Legionarii care de la întemeierea legiunii până azi au fost bătuţi, schingiuiţi, întemniţaţi, omorâţi pentru că au pus ţara, neamul şi credinţa mai presus decât viaţa lor, sau ucigaşi românilor, puşi în slujbamasoneriei şi intereselor străine în ţara noastră? Legionarii care s-au ridicat împotriva celor ce trăgeau cu mitraliera în obrazul lui Hristos.”(testamentul lui Ioan Moţa)Armand Calinescu nu a fost asasinat ci a fost pedepsit, a fost sancţionat de întreaga naţie românească pentru mişeleasca ucidere a căpitanului legiunii C.Z. Codreanu, a camarazilor strangulaţi alături de el în noaptea de 28-29 noiembrie 1938. Generalul Sichiţiu, fost şef al Marelui Stat Major, îl avertizează pe căpitan: „Domnule Codreanu, te-am chemat pentru a te avertiza. Într-o discuţie pe care am avut-o cu Armand Calinescu despre dispariţia dumitale, că dumneata ai putea să dispari şi astfel şi Mişcarea Legionară ar disparea şi ea.”În noaptea de după atentat au fost scoşi în câmp deschis şi mitraliaţi 400 de legionari, majoritatea studenţi din lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciuc, din ordinul generalului Argeşeanu, comandantul regelui Carol al II-lea. Aici au fost aruncaţi în gropile comune elita studenţimii şi a neamului românesc. Căpitanul a fost răzbunat, dar cu preţul a mii de jertfe legionare.Aveam presimţirea că mi se va întâmpla ceva şi-mi puneam în faţă următoarea ipoteză: În cazul în care se va primi vreo dispoziţie de a fi arestat ca legionar ce voi face? Mă las arestat sau dezertez?

După doua zile, frământat sufleteşte, neluând încă nicio decizie, mă adresez maiorului:„Domnule maior, am presentimentul că viaţa mea este în pericol. Sunt legionar şi cred că o parte din camarazii mei au fost împuşcaţi la Miercurea Ciuc. Ce mă îndemnaţi să fac? Mă las arestat sau dezertez?S-a uitat ţintă la mine, spunându-mi blajin:„Am aflat cine eşti. Poţi fi liniştit. Nu ţi se va întâmpla nimic, atâta timpcât eşti „sub arme”. Vezi-ţi de treabă mai departe, nu comenta cu nimeni nimic şi aplică legea tăcerii.” Am rămas înmărmurit: Cine este acest om? Este oare sincer? Simpatizant al mişcării legionare? Îmi doreşte cu adevărat binele? – întrebări pe care mi le puneam fără a primi răspuns. Cert este că viaţa a reintrat în normal, în viaţa de militărie.Peste 2 săptămâni am avut o mare surpriză. Chemat la Corpul de Gardă, m-a întâmpinat mama însoţită de doamna Jamela, o vecina de-a mamei al cărui soţ lucra la secretariatul Poliţiei din Caransebeş. Ne-am îmbrăţişat îndelung cu ochii în lacrimi. Am fost învoit de maior o zi pentru a sta împreună cu mama. Au venit la Sibiu la o cunoştiinţă a Jamelei(Jamela mă iubea mult, pentru că nu avea copii). Din discuţiile cu mama:

- Bine ai făcut că n-ai venit acasă în permisie. În oraş toată lumea e îngrozită de cele întâmplate acum doua săptămâni. Te-au cautat acasă oameni de la Poliţie, împreună cu procurorul Dobreanu şi şeful Poliţiei, vecinul nostru, Boica. Ştiam că vei fi căutat. A venitla mine o fată a lui Boica. Ea mi-a zis că dacă Nicu e acasă, să dispară imediat că vin să-l ridice cei de la Poliţie. Au venit şi le-am spus că eşti în armată şi că nu ştiu unde. Au plecat şi l-au luat pe Ghindă din atelierul de cizmărie. A doua zi, în piaţa lemnelor au fost aruncate două cadavre – al lui Ghindă şi al unuia Golescu, ce lucra la o tinichigerie langa poştă. Erau împuşcaţi în cap. Lângă ei o tablă pe care scria...(a început să plângă în hohote, luându-mă în braţe)...tu erai pe listă, l-a luat pe Ghindă în locul tău fiindcă nu te-au găsit.

M-am cutremurat. Presimţirile mele pareau a se împlini, dar am scăpat. Dumnezeu ori destinul ce a fost de partea mea ca să scap de moarte, a luat viaţa altcuiva.Ce grozăvie! Sunt eu vinovat că a murit altcineva. În faţa mea era mama. Am încurajat-o spunându-i:„Fi liniştită, nu mi s-a întâmplat nimic şi nici n-o să mi se întâmple atâta timp cât sunt în armată. Am oameni buni aici, binevoitori, care măajută să nu am nici un necaz, să nu păţesc nimic, de altfel lucrurile au intrat în normal peste tot.” Ne priveam în adâncul ochilor printre lacrimi, fără de răspuns. Ne-am despărţit a doua zi zâmbind.Mama avea tăria – prin câte a trecut în viaţă – să zambească pentru a face şi pe alţii să zâmbească. Aveam s-o reîntâlnesc de Crăciunul lui 1939. Pe data de 15 octombrie 1939, întregul Regiment 90 Infanterie se găsea îmbarcat în vagoane în gara Sibiu cu destinaţia Marăşeşti. Toamna se arăta a fi lungă şi frumoasă, cu dimineţi reci şi zile senine, calde, pline de aroma roadelor ce-şi aşteptau culesul. Drumul ni s-a părut o încântare, Valea Oltului, apoi minunatul peisaj al pădurilor de pe Valea Prahovei cu multicolorul frunzelor arborilor ce străluceau în bătaia Soarelui, ori zburau într-o cădere lentă ce-ţi înmuia şi sufletul şi gândul. Era ca o încantare peste întrebările ce mi le puneam în drumul nostru către noua destinaţie: Ce căutam noi la Marăşeşti? De ce am abandonat fortificaţiile din nordul Ardealului, mai ales când „irevizismul maghiar” era din ce în ce mai periculos şi în toată ţara se făceau adunări şi mitting-uri antireviziniste? Se prevedea o invadare a Ardealului de către Ungaria, ajutaţi de Germania? Se întrevedea un nourăzboi mondial?Ne pregăteam pentru un nou refugiu în „triunghiul morţii”, ca în primulrăzboi mondial? Ori ne temeam de o nouă invazie a U.R.S.S. asupra noastră, respectiv asupra Basarabiei, pe care o râvneau în teritoriul imperialismului rusesc? Ghilotina roşie era deasupra noastră?Trecem prin gara Ploieşti Sud. Îmi revin în minte multe momente din viaţa de elev la şcoala militară. Ieşirile în oraş duminica, baclavalele şi gogoşile savurate de noi cu mare plăcere, erau ieftine şi ne umpleau burţile, de multe ori luându-ne la întrecere care mănâncă mai multe

„gogoaşe”. Locurile de instrucţie pădurea Blejoi, Strejnicu, Valea Călugărească îmi apar în minte ca o dulce nostalgie a unui timp frumos nu demult trecut.Trecem prin Râmnicu Sărat, o durere cumplită mă cuprinde şi mă cutremură. Aici au fost asasinaţi fără niciun fel de judecată o mare partedin elita legionară. Mă retrag într-un colţ al vagonului şi mă rog pentru ei. Le spun ostaşilor din vagon: „Aici a fost împuşcată floarea tinereţii şi speranţa neamului românesc.”Se lasă o tăcere adâncă, mulţi dintre ei ştiau ce se întâmplase în noapteaneagră din septembrie(21-22 septembrie 1939). Debarcam în gara Marăşeşti. Se ordonă debarcarea, încolonarea pe plutoane pe platoul dinspatele gării. Comandamentul este cazat într-o cladire impunătoare, castelul „Negro Ponte”. Restul companiilor sunt încartiruite în diferite zone ale oraşului – compania IV mitraliere, de care aparţineam, a fost încartiruită în zonagării. Încă de la intrarea în oraş, am simţit mirosul de struguri, deşi o parte din ei erau culeşi. Toamna se arăta plină de bogaţie – nu mai văzusem până atunci podgorii şi plantaţii întregi de meri şi gutui, care îmi aminteau de versurile lui Arghezi:„Tot mai miroase via a tămaios şi coarnăMustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…”„Viile lui Negro Ponte” erau foarte întinse şi de soi bun. De altfel, regiunea era renumită pentru viile care se întindeau până departe de Panciu şi Odobeşti.Nu era gospodărie care să nu aiba pe lângă casă o cât de mică grădină cu vie. Pentru noi era o delectare găsind la gospodării vin de calitate la 2 lei litrul şi 7 lei vadra10.Populaţia nu părea săracă, dar ducea lipsă de bani. După 5 zile de „aranjare” în cantonamente am fost scoşi la muncă pe Valea Siretului. Infanteriştii săpau la şanţuri adânci antitanc până la adâncimea de 3-4 metri cu marginile abrupte, iar geniştii construiau cazemate din ciment cu creneluri îndreptate în direcţia est, cât şi spre sud.

10 vadră - găleată

Succesiunea lucrărilor făcea să fim deplasaţi când într-o zonă, când în alta de Marăşeşti.Ne pregăteam pentru defilare în faţa Mausoleului din Marăşeşti cu ocazia zilei de 1 decembrie, ziua Unirii Transilvaniei cu patria mamă în1918. S-au dat haine groase şi mantale cu dispoziţie ca toate buzunarele să fie cusute pentru a nu ne putea băga mâinile înauntru. Pe un ger foarte aspru am defilat în faţa Mausoleului, în tribuna oficială fiind generalul Gherghel, comandantul diviziei. Întorşi în cantonamente, ni s-a servit o masă mai copioasă şi câte un pahar de vin.Cu această ocazie s-au făcut şi avansări, eu fiind avansat la gradul de caporal T.R. Luna decembrie a fost foarte geroasă cu zăpadă mare şi viscole, ceea cea determinat încetarea săpăturilor, lucrările fiind înlocuite cu instrucţie. Ieşeam în fiecare zi la instrucţie, executând diferite teme de luptă, iar înainte de Crăciun chiar cu o manevră în cadrul diviziei. Ni s-a permis să luam legătura cu familia prin scrisori şi pachete.De Crăciun am primit de la mama un pachet de 12 kg cu cârnaţi, brânză, prăjituri, dar şi cu îmbrăcăminte groasă de iarnă.La ridicarea coletului am constatat că mâncarea era intactă, în schimb îmbrăcămintea nu mai era.Reclamaţiile nu mai aveau niciun rost deoarece nimeni nu le lua în seamă. Crăciunul l-am petrecut împreună cu mai mulţi colegi într-o familie de bănăţeni ajunsă aici nu ştiu prin ce împrejurare, care ne-a pusla dispoziţie întreaga gamă de mâncăruri şi băutură, bineînţeles contra cost. Luna ianuarie a fost foarte geroasă, dimineaţa mergeam pe câmp la instrucţie, după masă program de voie în cantonament, unde îşi făcea loc şi plictiseala. Nu mai ţin minte data, dar cred că era începutul lunii februarie, când am fost adunaţi, întregul regiment în faţa comandamentului, citindu-ne o listă cu nume la care cei citiţi erau trecuţi de o parte, printre ei fiind şi eu. Am fost împărţiţi în trei grupe pe garnizoane: Sibiu, Bistriţa-Năsăud şi Caransebeş.Am aflat şi răspuns la întrebarea: „Ce-o fi cu noi?”. Toţi cei care fac parte din comunele grănicereşti din fosta Austro-Ungaria, se reîntorc la regimentele grănicereşti reînfiinţate, respectiv Regimentul 1

Grăniceresc de Gardă de la Năsăud, 2 la Caransebeş şi 3 la Făgăraş, mutat la Sibiu. După o calatorie cu trenul, iată-mă la garnizoana Sibiu la Regimentul 90 Infanterie de Gardă. Am fost duşi la magazia companiei din care făcusem parte, am predat echipamentul militar şi m-am îmbrăcat în hainele civile. A treia zi mi s-au înmânat foi de drum şi bilet de lăsare la vatră. Eram desconcentraţi, plecând fiecare la casele noastre. Întâlnirea cu mama la Caransebeş a fost plină de bucurie şi de lacrimi, se simţea fericită văzându-mă din nou lângă ea. După 3 zile am plecat la Luncaviţa, unde sora mea Aurelia era învăţătoare, pentru a-mi îmbrăţişa nepoatele Lia şi Dorina pe care le iubeam nespus de mult.Peste câteva zile m-am dus la Inspectoratul Şcolar Lugoj, încercând să obţin un post de suplinitor la vreo şcoală, oriunde, pentru că nu puteam să trăiesc pe spatele mamei.Peste o săptămână am şi primit post de suplinitor la Şcoala primară de aplicaţie din Caransebeş, ce depindea de Şcoala Normală, unde elevii ultimelor clase a şaptea şi a opta de la Normală făceau practică pedagogică. Eram suplinitor în locul învăţătorului Vornic Simion, numit subinspector şcolar în cadrul Inspectoratului Şcolar Lugoj pentru judeţul Severin. Bucuria a fost foarte mare, fiind ca învăţător la Şcoala de aplicaţie pe care am urmat-o în primii 4 ani. M-am întâlnit cu fostul meu învăţător, Ioan Popa Curescu, directorul şcolii şi cu învăţătorul Danciu, învăţător şi pedagog răspunzător de practica pedagogică a viitorilor absolvenţi ai şcolii normale.Am primit o clasă rea, copii înrăiţi, prost-crescuţi, o parte din ei hoinari,vagabonzi pe străzile oraşului, foarte slabi la învăţătură, trecută de la unînvăţător la altul lună de lună, care nu se prea ocupa de ei. În cele aproape 3 luni am reuşit să mi-i apropii şi să-i aduc pe făgaşul cel bun astfel încat după examenul de absolvire a clasei a opta primară în care au fost declaraţi toţi absolvenţi, să ne despărţim cu regrete. Examenul de absolvire s-a ţinut în 15 mai cu doua săptămâni înainte de terminarea anului şcolar, fiindcă primisem ordin de concentrare şi directorul şcolii voia să termin eu anul şcolar cu examen cu tot, inclusivcu distribuirea diplomelor de absolvire a cursului primar de 7 clase.

Ordinul de chemare la concentrare era pus de „Regimentul 3 Grăniceresc de Gardă”, reînfiinţat cu reşedinţa la Sibiu.M-am prezentat la unitate pe 13 mai. Unitatea îşi avea sediul în oraşul de jos pe malul Cibinului. De cum am ajuns am fost luat furier la biroul mobilizării de către maiorul Dobrescu.Am fost avansat la gradul de sergent T.R. şi printr-un ordin de zi mi s-a încredinţat funcţia de secretar răspunzător de corespondenţa şi arhivele biroului, având 3 ajutoare, militari în termen, ca furieri.Regimentul era în „refacere” ca nouă unitate. Toată luna mai am făcut mii de ordine de chemare la concentrare pentru foştii militari din comunele grănicereşti din judeţele Sibiu şi Făgăraş şi o parte din Braşov şi Hunedoara. Zilnic se prezentau sute de rezervişti la concentrare.Pe data de 15 iunie unitatea era reîntregită, iar la 1 iulie Regimentul este debarcat la Câmpina, cu misiunea de a proteja şi apăra zona petroliferă de pe Valea Prahovei.Timpul petrecut ca în cei 3 ani la Câmpina şi Băicoi au fost cei mai frumoşi ani ai milităriei mele din cei 7 ani de armată.Prin reorganizarea serviciului administrativ, am fost trecut secretar furier la Compania IV mitralieră Batalionul I. Am fost cazaţi în partea de vest a oraşului, în zona aeroportului. soldaţii erau în dormitoare comune, eu având permisiunea de a sta la gazdă. Lucram la o bătrână, plătind o mică chirie, având ca vecini de curte familia Ţintea, cu care m-am împrietenit şi unde mi-am petrecut majoritatea timpului liber. Capul familiei, Costică, era salariat în rafinărie, soţia Irina era casnică, Titi, fiul, un băieţel simpatic în clasa I primară şi Iosana(Suzi), sora Irinei, o tânără foarte frumoasă şi simpatică de care m-am îndrăgostit.În fiecare seară îi scriam scrisori de dragoste, pagini întregi, pe care i le dădeam dimineaţa la plecare pentru a le citi în timpul zilei. A fost o prietenie sinceră, am fost cuminte şi onest. Mai târziu s-a măritat cu fostul meu coleg de cameră, Zărie, un drăgălaş din Bucureşti,cu care s-a încurcat şi au avut un copil. La insistenţele mele şi ale comandantului unităţii, s-au căsătorit şi s-au pierdut undeva prin Bucureşti.

Alături de noi era familia Zamfirescu, fără copii, dar aveau o fată adoptiva – „Steluţa”, cu care am înfiripat o nouă dragoste, de data asta de viitor. Era o fată drăguţă, elevă în ultimul an de liceu, cu nişte ochi mari, pătrunzători, plini de întrebări. N-am avut noroc de ea, a fost furată într-o noapte de nişte rudenii a bătrânilor şi obligată să se marite cu unul din nepoţi. N-am mai întâlnit-o de atunci. Vis-a-vis era familia Anghelache. Capul familiei era patronul unei prăvalii mari. El avea o fetiţă de 11 ani. O pregăteam în timpul liber de după-masă la lecţii; era în clasa a IV-a primară, urmând a urma liceul. Mă plateau cu masa de seară şi un pachet de ţigări „Carpaţi” – pe atuncierau cele mai bune ţigări.Comandantul companiei, Căpitanul Cucu D., mic de statură, picioare înX, legănate în mers, mă privea întotdeauna răutăcios şi bănuitor. Nu eracăsătorit şi trăia mai mult singuratic.Primul conflict cu el l-am avut într-o sâmbătă, când toţi furierii de pe la companii(o zi pe săptămână) trebuiau să iese la instrucţie împreună cu trupa, respectiv într-unul din plutoane.Masa de prânz se servea pe câmpul de instrucţie.Plutonul din care făceam parte de regula era plutonul I de mitralieră, elevul plutonier T.R. fiind absent, am luat eu conducerea plutonului.Masa a fost de proastă calitate şi am refuzat-o, motiv pentru care am revenit în cantonament seara. Am fost chemat la ordinul căpitanului. M-a ameninţat că atitudinea mea de a nu accepta masa de prânz, coalizand întreg plutonul la acest refuz este o încalcare gravă a disciplinei militare, o răzvrătire care mă poate duce la Curtea Marţială.

- Nu cred că o puteţi face, domnule Căpitan, deoarece ostaşii nu sunt de aceeaşi părere cu Dvs. Mai mult, întreaga companie este nemulţumită de calitatea hranei.

- Dar eu o gust în fiecare zi. Mi se aduce probă de la bucătărie.- Gustaţi Dvs. mâncarea care se dă la trupă, nu care vi se serveşte.

Este o mare deosebire între ce mănâncă ostaşii şi ce vi se aduce Dvs. Cred că şi domnului colonel dacă i s-ar aduce la cunoştiinţă, ar fi de altă părere. Cineva fură din alimentele ce trebuie să intre la cazane. (A lăsat-o mai moale):

- O să verific şi dacă eu constat că spui adevărul, vom lua măsuri depedepsire a celor vinovaţi. Poţi pleca, sergent.

Am plecat, nu s-a luat nicio măsură şi nici nu s-a mai comentat cazul, fiind trecut la tăcere. Carnea şi celelalte mergeau pe grătarele căpitanului şi a sergentului major. Totuşi, căpitanul nu mă va ierta, dar asta mai târziu. În urma unui ordin al maistrului principal, toţi teteriştii, indiferent de grad sau vârstă, am fost scoşi de la Companii şi încadraţi într-un pluton,cu 40 de ostaşi T.R. – cantonaţi la o şcoală din oraş în vederea unei instruiri speciale. Plutonul avea doi comandanţi: locotenentul Cenuşă şilocotenentul Peschea. Scopul acestei şcoli de instruire era de a pregăti cadre de ofiţeri de rezervă, absolvenţii fiind supuşi la un examen teoretic şi practic. Cei admişi urmau să fie trimişi la Şcoala de ofiţeri derezervă din Ploieşti pe timp de 2 luni – curs redus. În prima jumătate a zilei mergeam la instrucţie pe câmp, iar după-amiaza urmam cursuri de pregătire teoretică.Ni s-a facilitat să luam masa la popota sub-ofiţerilor, plătind diferenţa de cost a mesei din solda de ostaş. Programul era foarte încărcat şi fiecare căuta să-şi însuşească atât instrucţia cât şi teoria pentru a fi trimis la Ploieşti. Era o mare şansă de a deveni ofiţer de rezervă în 2 luni – şi fiecare şi-o dorea. Cu toată încărcătura de program, am dat câteva spectacole foarte reuşite, dansuri, coruri, mici piese de teatru, având o afluenţă mare de spectatori în sala cinematografului „Capitol” din localitate.După o lună de şcoală, am dat examen practic în câmp şi scris în sală. Am reuşit primul cu media 10. Au reuşit toţi T.R. iar eu am fost felicitatde comandantul Regimentului, colonelul Ionescu Fălcin Aurelian, într-un cadru festiv. Peste câteva zile a plecat primul lot de 20 T.R. din şcoală, fiind în 2 serii.Nu am fost printre ei, la verificarea foilor matricole, care urmau să fie trimise la Ploieşti, mi s-a găsit lista.Maiorul de la mobilizare:

- Dumneata ai mai fost la Şcoala de la Ploieşti şi ai fost îndepartat fiindcă aveai o condamnare de 6 luni pentru infracţiune la liniştea publică. Scrie aici în foaia matricolă.

- Da, domnule maior, dar e o condamnare politică.- Ai fost legionar?- Îmi pare rău, cred că pentru asta am fost condamnat.A zâmbit calm şi m-a trimis la companie.

Majoritatea concentraţilor erau fie din zona Făgăraşului, comunele Voila, Mândra, Viştea, fie din preajma Sibiului, comunele Orlat, Sadu, Răşinari. Printre ei, mulţi foşti legionari sau simpatizanţi ai mişcării legionare. Am cunoscut un tânăr militar în termen, Văcaru Dumitru din Orlat, care mi-a făcut contactul cu câţiva ostaşi din Companie, cunoscuţi ca legionari, în special cei din comuna Mândra, de unde era comandantul Horia Sima. În urma unor informaţii în comuna Cornu de Sus, comună lângă Câmpina în apropierea aeroportului, am luat legătura cu câţiva legionari de aici, care m-au pus în legătură cu şeful garnizoanei Câmpina, care activa în ilegalitate. Am reuşit să ne adunămîn jur de 15 camarazi din Companie, care ne întruneam duminica după-amiaza în timpul învoirilor în oraş, în pădurea Cornu de sus de lângă aeroport. Cântam cântece legionare şi comentam evenimentele din ţară. Eram la curent cu venirea în ţară şi arestarea comandantului Horia Sima, chemarea lui la conducerea guvernului şi numirea lui ca Vicepreşedinte al consiliului de miniştri, care nu a durat mult, demisionând din această funcţie. Evenimentele internaţionale erau favorabile mişcărilor de dreapta, respectiv mişcărilor legionare, care încep sub îndrumarea comandantului Horia Sima să se reorganizeze în întreaga ţară. Pe 6 septembrie 1940, generalul Antonescu, cu sprijinul mişcării legionare condusă de Horia Sima, răstoarna dictatura carlistă, decretându-se „Statul Naţional Legionar”. La 10 septembrie, ca şef al statului este generalul Antonescu şi prim-ministru Horia Sima, comandantul legiunii. În Câmpina, tranziţia s-a făcut fără spunerea autorităţilor.Bucurie mare în tot oraşul, peste tot arborându-se drapelul naţional cu stema Gărzii de Fier. Pe 10 septembrie întregul regiment este adunat în curtea Regimentului de Artilerie Antiaeriană în partea de sud a oraşului pe şoseaua Câmpina pentru depunerea jurământului faţă de Regele Mihai I, urcat pe tron, şi a „Statului Naţional Legionar”.

După depunerea jurământului şi a defilării în faţa noilor autorităţi ale oraşului şi comandantului militar al regiunii Prahova, ne-am adunat circa 40 de militari care am cântat „Sfânta tinereţe legionară” şi alte cântece. Eram liberi în ţară legionară!N-am ajuns bine la companie, că a şi venit la mine căpitanul Cucu împreună cu 2 soldaţi înarmaţi, arestându-mă şi împins din spate de căpitan care tot timpul m-a ameninţat cu Curtea Marţială. Am fost dus la comandament. Aici mă aştepta în biroul colonelului Ionescu Fălcin Aurelian, comandantul regimentului, împreună cu comandantul batalionului şi alţi câţiva ofiţeri.

- Băgaţi-l la arest, îl chem mai târziu.(spune colonelul)Am fost băgat la carceră, luându-mi-se centura şi şireturile de la bocanci.Peste o jumătate de oră sunt scos şi dus în faţa colonelului. Îi citeam pe faţă furia şi privirea cruntă aţintită asupra mea.După ce m-a beştelit un timp, ameniţându-mă cu Curtea Marţială, unde voi primi o pedeapsă aspră, a dat verdictul – zece zile de carceră, terminând cu cuvintele:

- Am să te trimit legat în lanţuri la Antonescu al vostru.Am replicat:- Numai al nostru, al Dvs. nu?

S-a ridicat furios, bătând cu pumnul în masă, răsturnând călimara, voind să mai spuna ceva, oprindu-se. Pe usă intră maiorul Buracu Coriolan, confesorul regimentului.

- Ce cauţi, băiete, aici?- Am fost chemat de domnul colonel.

Colonelul către ofiţerul de servici:- Ia-l de-aici şi execută ordinul!

Am fost din nou băgat la carceră, punând un ostaş să pazească carcera.Eram neliniştit. Oare ce se va întâmpla cu mine? Totuşi, mă gândeam că nu mi se poate întâmpla nimic, doar erau legionarii la putere.Peste o oră sunt dus la biroul mobilizării, unde mi se aduce la cunoştiinţă de sublocotenentul Lambadarie că sunt liber să mă prezint la companie, unde mi se va spune ce să fac. Vazându-mă liber, am alergat cât am putut până la companie, să vad ce va fi cu mine. Mă

aştepta căpitanul Cucu, care mi-a spus fiind de faţă şi magazinerul companiei, fruntaş Costea Gheorghe:

- Predai echipamentul, te îmbraci civil în hainele tale şi te prezinţi imediat la biroul imobilizării.

Într-o oră eram la biroul imobilizarii.Sublocotenentul Lambadarie:

- Eşti demobilizat, pleci acasă cu primul tren.Mi se înmanează ordinul de lăsare la vatră(demobilizare) şi foaia de drum cu destinaţia Caransebeş. Sunt însoţit la gară de un sergent major,cu consemnul de a mă urca în primul tren către Bucureşti. Peste 2 zile eram în Caransebeş lângă mama, fericită a mă vedea acasă.La prima întâlnire cu maiorul Buracu, l-am întrebat ce i-a spus colonelului când acesta m-a trimis la carceră.

- I-am spus că primul ministru Horia Sima ţi-a fost profesor şi că legionarii sunt la putere, spune Buracu.

Am râs amândoi...deci asta era!Toamna anului 1940 a fost foarte grea, din punct de vedere financiar. Nu aveam servici şi nici posibilitatea de a mă angaja undeva să muncesc, nici măcar cu braţele.Mama avea o mică pensie şi nici copii de la şcoală nu mai luase în gazdă în acest an şcolar. Mă simţeam foarte jenat de a sta pe biata pensie a mamei fără să contribui cu nimic. Participam în fiecare sâmbătă la şedinţa pe garnizoană de sub comanda lui Orbulescu Nicolae. Ne întruneam în fosta bancă grănicerească câteva sute de legionari pe care nu-i cunoscusem( de unde au aparut atâţia, nu ştiu).Mă întâlneam zilnic cu Alexandru(Lică) Popovici(secretarul de mai târziu al comandantului Horia Sima), care era nemulţumit de modul cum se desfăşura activitatea în oraş. Ascultam marşuri legionare şi discursul căpitanului, înregistrate pe banda de magnetofon. O constatare tristă era că o parte din vechii camarazi legionari erau lăsaţi mai la o parte, instalându-se la sediul legionar o nouă echipa de pretinşilegionari, ivindu-se chiar unele incidente între vechii legionari şi noii „septembrişti”. Chiar în sânul comandamentului s-au întâmplat fricţiuniîntre Orbulescu şi Ghindă, fostul şef al garnizoanei.

În luna octombrie oraşul este vizitat de Horia Sima. Este primit cu marepompă de mii de „legionari” din oraş, din Valea Bistrei şi Valea Timişului.La consfătuirea de la sediu, unde am fost chemat şi eu, mi se încredinţează organizarea mănunchiurilor de prieteni şi a frăţiilor de cruce în comunele din plasa Teregova şi Orşova. Este prima acţiune de organizare a FDC la „sate”, până atunci eram numai la oraşe. Am răspuns: „Da.” ordinului primit, dar nimeni nu m-a întrebat: „Mai camarade, ai din ce trăi?”. În această situaţie m-am dus la Lugoj, unde prefect era profesorul Mitar Tiberiu, verişor de gradul II cu mine din partea tatălui meu, iar inspector şcolar Stoicănescu(fratele comandantului legionar Stoicănescu din exil).Am solicitat un post de învăţător, explicându-le situaţia în care mă găsesc. Nu mi s-a rezolvat nimic, ba mai mult am fost primit cu „multă rezervă”: „legionarul nu cere, se jertfeşte”, inspectorul facându-se că numă cunoaşte, deşi mă cunoştea foarte bine din alte împrejurări. Am ieşitdin birou, iar când coboram scările prefecturii, am fost ajuns din urmă de un salariat din inspectorat, spunându-mi să mă întorc că mă cheamă înapoi inspectorul. Am refuzat, căutându-mi de drum. Aveam să-i dau replica inspectorului mult mai târziu, în septembrie 1945.Peste o săptămână mă aflam în comuna Mehadica la mătuşa mea, „mama Veta”, sora mamei. Am fost primit cu multă dragoste de verii mei Ioniţă, Ioşca, Steluţa şi Silvia, cu care ne-am considerat toată viaţa fraţi.Mehadica era o citadelă puternică legionară(cea mai puternică din judeţ), sub conducerea lui Iosif Raţec, un confident al comandantului Horia Sima. În foarte scurt timp am reuşit să adun 20 de copii între 12 şi 15 ani, înjghebând primul mănunchi de prieteni FDC la sat. Ţineam şedinţe aproape în fiecare seară la sediul legionar, învaţându-i cântece legionare, lecturi din Cartea pentru legionari, cărţi pentru şefi de cuib şiîndreptarul FDC a lui Gheorghe Istrate. Pe data de 15 octombrie, cu ocazia vizitei comandantului Horia Sima în comună, au fost organizate 8 plutoane a 40 de legionari şi simpatizanţi ai legiunii, cea mai mare parte încadraţi în cuiburi, plus 2 plutoane din comuna Luncaviţa şi

Verendin. Comandantul a fost însoţit de profesorul Stoicănescu, profesorul Mitar Tiberiu, Sadovan Ion, şef FDC pe Caraş-Severin şi Lică Popovici.Am fost primul care am dat raportul din partea tinerilor frăţiori, apoi raportul şefului garnizoanei Mehadica, Raţec Iosif. A urmat defilarea înfaţa şcolii, urmată de marea adunare populară în curtea Bisericii, unde avorbit şi primarul comunei, legionarul Guran Petru, apoi comandantul. A fost oficial un parastas pentru toţi martirii cazuţi pentru legiune în decursul anilor şi pentru biruinţa legionară de la 6 septembrie. La 8 noiembrie am participat la marea adunare legionară din Bucureşti, iar la 1 decembrie la sărbătoarea Unirii de la Alba Iulia. La întoarcere am găsit o scrisoare de la mama de a veni urgent la Caransebeş.Bucuria revederii a fost mare, mai ales că primisem de la Inspectoratul Şcolar decizia de numire ca învăţător suplinitor la Şcoala primară din comuna Petnic, urmând a mă prezenta de urgenţă la catedră. Mare bucurie şi pentru bunica din Iablaniţa, buna Elena, care trăia singură în casa părintească, ducându-şi cu resemnare viaţa după pierderea celor 2 copii – tata Isaia şi uica Nicolae. Rămăsesem singura ei speranţă de perpetuare a familiei. Mă iubea nespus de mult şi venirea mea aici îi umplea sufletul de bucurie de a mă vedea lângă ea, Petnicul fiind ca la o aruncatură de băţ de Iablaniţa.Ceva timp am făcut naveta, ba pe jos, ba cu câte o ocazie, la şcoala din Petnic.Punându-se iarna grea cu zăpadă mare şi ger, am obţinut de la directorul şcolii, Jurchescu, permisiunea de a sta în cancelaria şcolii, unde mi-am înjghebat o mică gospodărie. Masa o luam fie la director, fie la părintele paroh Nemoianu Ion, cu care mă cunoşteam mai de multşi mă împrietenisem. Veneam sâmbăta la bunica şi plecam luni dimineaţa. Prin plecarea la oraş(Caransebeş) a lui Crăciun Tătucu, şef de sector legionar, am fost numit eu de către şeful plasei Orşova, Goga Cristescu.Am fost ajutat mult de Trica Nicolae, şeful organizaţiei Petnic şi de alţi camarazi din comună, care mă invitau pe rând, fie la prânz, fie la cină, ori cu sania la Iablaniţa. Am primit clasele IV-VII – circa 80 de elevi.

Mi-a fost foarte greu să-i stăpânesc şi să mi-i apropii. La plecarea mea de aici plângeau şi mă rugau să nu plec. Cu sprijinul parohului Nemoianu, am înfiinţat un cor bărbătesc de 40 depersoane, majoritatea tineret. Ne adunam în fiecare seară la şcoală, unde prin repetiţii intense am reuşit să cântăm pe 4 voci o parte din liturghia lui Vorobschievici, frumoasă şi uşor de învăţat, mai ales că toţieram entuziasmaţi şi dornici de a avea un cor în comună.De Bobotează la ieşirea cu litia şi aruncarea Crucii în pârâul Craiova, cetrecea prin comună, am cântat la oficierea slujbei. A fost o reuşită, la slujbă participând aproape întreaga comună, mai ales că era o slujbă deosebită cu cor. Chiar a doua zi, de Sfântul Ion am primit un ordin de la Inspectoratul Judeţean să mă prezint de urgenţă la Şcoala primară numărul 1 din Orşova ca învăţător suplinitor în postul învăţătorului Dudulea, numit subinspector şcolar, postul de la Petnic desfiinţându-se.Bucurie sau decepţie? N-aş putea spune şi una şi alta. Bucurie de a fi în oraşul Orşova, centrul plasei, decepţie de a mă despărţi de copiii pe care am început să-i îndrăgesc, de camarazii care m-au ajutat aşa de mult, dar în special de bunica mea, mama Elena, cum îi spunea tot satul. Despărţirea a fost cu lacrimi.

- Du-te puiul mamii(aşa îmi spunea buna)! Dacă trebuie să te duci, du-te să nu ai necazuri.

Capitolul VPe data de 8 ianuarie 1940 dimineaţa m-am prezentat la Şcoala Nr. 1 din Orşova, unde am fost primit de directorul şcolii, Stepănescu, un bătrân simpatic, care mi-a arătat multă bunăvoinţă. Mi-a repartizat clasaa VII-a de baieţi şi clasa a VII-a de fete.Dimineaţa de la 8 până la 12 făceam ore cu fetele, iar de la 14 la 18 cu baieţii. Mai erau doua învăţătoare de la clasele mici, pe care le-a cunoscut prea puţin, chiar la cancelarie în timpul pauzelor erau distante şi îngrijorate, soţii lor fiind concentraţi.Poate că şi diferenţa de vârstă dintre noi(ele fiind în jur de 45 de ani, întimp ce eu aveam 23 de ani) ne distanţa. Am găsit locuinţa în localitatea alaturată Jupalnic cu ajutorul unui prieten consătean cu mine, care era notar în comună. Drumul îl făceam pe jos(cca. 1,5 km), iar când era ger tare, rămâneam în cele 2 ore libere la amiază la sediul legionar împreună cu Gogu Cristescu, şeful plasei Orşova.Slab pregătiţi, elevii celor două clase mi-au creat probleme, eu fiind fără experienţă, abia ieşit de pe băncile şcolii. Totuşi am reuşit să-i aduccâtuşi de puţin la nivelul pregătirii necesare la nivelul clasei a VII-a, mai ales datorită faptului că mi i-am apropiat ca pe nişte prieteni mai mici. Cu fetele mi-a fost mai greu, unele dintre ele socotindu-se mai emancipate aruncându-mi chiar ocheade. Într-o după-amiază de sâmbătă, fiind în oraş m-am întâlnit cu un grup de 7-8 fete din clasă, care râzând, m-au înconjurat spunându-mi:

- Domnule învăţător, la cinema e un film tare fain! Va invităm să mergeţi împreună cu noi.

Nu le-am apostrofat, spunându-le că e târziu şi că mă grăbesc să ajung acasă la Jupalnic, recomandându-le:

- Puteţi merge la film, dar să va pregătiţi şi lecţiile pentru mâine.Au râs, au desfăcut cercul, iar eu am plecat grăbit către casă.Nu ştiu ce-o fi fost în mintea lor. Cred că a fost doar o manifestare a copilariei fără nicio intenţie rea – o joacă şi nimic mai mult.Multe din după-amiezi le petreceam la sediul legionar, împreună cu mulţi camarazi cu care mă împrietenisem.În preajma zilei de 21 ianuarie, ascultam la radio ştiri deloc îmbucurătoare în ceea ce priveste relaţia dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară, respectiv Horia Sima, comandantul mişcării. Evenimentele se precipitau, iar pe 21 ianuarie ruptura devine realitate, generalul în poziţie pronunţă împotriva mişcării, provocând aşa-zisa „rebeliune legionară”, care numai a legionarilor nu era: „Statul naţional legionar face rebeliune împotriva Statului naţional legionar” – o absurditate care a rămas în mintea multora ca „rebeliunea legionară”, datorită propagandei antilegionare a şefului statului şi a presei aservite generalului.Încă din dimineaţa zilei de 22 ianuarie agitaţia cetăţenilor din oraş ia proporţii, transformându-se către amiază într-o masă mare de oameni adunaţi în faţa primăriei. Toată lumea se întreabă ce se întâmplă în ţară,ştirile comunicate prin radio fiind confuze. În oraş încep să patruleze gărzi militare, fără a se difuza vreo ştire.Spre seară la sediul legionar s-au adunat cca. 400 de legionari, garnizoana Orşova plus legionarii din comunele vecine. Armata a ocupat telefoanele, primăria, judecătoria, fără ca legionarii să opună rezistenţă. La ora 11 noaptea s-a făcut un marş de protest împotriva mareşalului Antonescu şi intervenţiei armatei împotriva Statului de drept „Statul Naţional Legionar”.În dimineaţa următoare, am primit o telegramă de la mama a pleca de urgenţă la Caransebeş, având ordin de chemare la unitate. Am plecat la Caransebeş în aceeaşi zi, iar în dimineaţa următoare eram în drum spre Sibiu. Maiorul m-a primit cu mare bucurie, liniştit că nu mi s-a întâmplat nimic. Începuseră arestările în rândul legionarilor şi pentru a mă feri de o eventuală arestare, mi-a emis fulger ordinul de chemare la

unitate. Am stat în garnizoană, respectiv cazarma „Avram Iancu” de pe malul Cibinului două săptămâni. Nu făceam nimic, eram liber în unitate, doar trebuia să mă prezint la apelurile de dimineaţă şi seară. Între timp maiorul a fost detaşat la zona operativă. Pe 11 martie am plecat împreună cu un alt detaşament de concentraţi spre Câmpina. Iată-mă din nou la Compania IV mitralieră cu căpitanul Cucu, locotenentul Cristescu şi sublocotenentul în rezervă Borzea, învăţători de prin parţileFăgăraşului şi cu toţii camarazi de care mă despărţisem cu câteva luni în urmă. Sunt trecut la administraţia Companiei ca furier, împreună cu caporalul Ludu Nicolae, învăţător din Făgăraş.Mi s-a permis să locuiesc la gazdă vis-a-vis de biroul Companiei la o bătrâna, plătind chirie. Aici ca vecin de curte am cunoscut şi m-am împrietenit cu familia Ţintea Costică, oameni cumsecade şi mult binevoitori pentru ostaşii din preajma. Îmi amintesc cu drag de Titi, un baietel de vreo 7 ani, de Irina, soţia lui Costică şi Suzana, sora ei, de care mă îndrăgostisem. Aproape în fiecare duminică eram invitat la ei la masă într-o atmosferă placută şi fără prejudecăţi. La îndemnul părintelui confesor Buracu cu aprobarea colonelului Ionescu Fălcin Aurelian, am înjghebat un cor bărbătesc cu ostaşii din Batalionul I.De început am învăţat răspunsurile la slujba religioasă ce se făcea în fiecare duminică în curtea caselor sau pe aeroport, la care participa întreaga garnizoană şi multă populaţie din oraş, plus notabilităţile oraşului. De fiecare dată era o atmosferă înălţătoare, creştinească, plină de măreţie şi duh prin minunatele predici ale părintelui Buracu. Catedrala oraşului era în cartierul unde era cazată Compania IV mitralieră. De multe ori duminica, când nu se făcea slujbă pe garnizoana, mă duceam la catedrală să ascult corul bărbătesc dirijat de renumitul compozitor şi dirijor Gheorghe Danga, cu care am făcut cunoştiinţă. Un cor bine închegat şi instruit de bărbaţi între doua vârste,mai mult vârsta a II-a, bărbaţi mobilizaţi pe loc lucrând la rafinării ori sonde din jurul Câmpinei. I-am solicitat lui Dangu să-mi dea şi mie câteva răspunsuri din Liturghia lui pe care o cânta cu corul. A stat la îndoială şi în final a refuzat. Mi-aduc aminte că în sala de repetiţii era un dulap din fier în

care dirijorul îşi ţinea repertoriile şi compoziţiile personale. Am asistat la câteva repetiţii prin îngaduinţa părintelui paroh(nu-mi amintesc numele, pare-se Georgescu). Într-una din zilele lui august, cu prilejul sosirii în garnizoană a unui contingent de tineri recruţi şi a drapelului unităţii Regimentului 3 Grăniceresc de Gardă s-a oficiat o slujbă religioasă la care au participat alături de părintele confesor Buracu şi preoţii de la cele doua biserici din oraş, reprezentanţii primăriei precumşi alţi invitaţi printre care şi compozitorul Gheorghe Danga. Cântasem cu corul o parte din repertoriul lui. La terminarea slujbei am fost întrebat de compozitor: „Cine ţi-a dat acces la repertoriul corului pe care îl conduc, de unde ai luat răspunsurile de la slujbă?”. I-am răspuns că nimeni nu mi-a facilitat nimic dar participând la slujba de la catedrală mi-am însuşit în memorierăspunsurile pe care apoi le-am pus pe note aşa cum le-am auzit. M-a felicitat spunându-mi că am o memorie muzicală foarte bună şi-mi doreşte succes pe viitor. În timpul liber, mai ales seara mergeam la o familie de bănăţeni venită aici de prin Rusca Montană, o mamă a doua fete, prima fiind căsătorită cu un preot protestant dar fără parohie, stabilit în Câmpina, unde aveau o casă mare cu grădină. Cea de-a doua fiică era şi ea căsătorită cu Comşulea Ion, ofiţer de rezervă, concentrat la această unitate cu care eram prieten.Preotul era un artist al orgii pe care o avea în casă, concertându-ne seara piese din Bach, Mozart, Chopin cu multă măiestrie, un adevărat organist. O duceam destul de bine, atât în cadrul companiei cât şi înafara ei, având permis special din partea comandamentului de liberă circulaţie înoraş atât ziua cât şi noaptea. În luna septembrie se formează al doilea grup de instrucţie, de pregătirea T.T.R. pentru a fi trimişi la Şcoala de ofiţeri rezervă din Ploieşti. Comandantul grupului de 30 de elevi T.R. din care făceam şi eu parte a fost locotenent activ Cristescu Paul, ofiţer de elită venit de la Regimentul de gardă „Mihai Viteazu” din Bucureşti, bine pregătit militar, temut de către ostaşi pentru severitatea cu care conducea ca ajutor de comandant al Companiei IV mitralieră, dar şi apreciat pentru

această judecată, spiritul dreptăţii de care dădea dovadă. Era sever dar şi drept în aplicarea regulamentului, în special al pregătirii ca ostaş şi a disciplinei. Pregătirea a durat o lună, după care s-a dat un examen de selecţionare pentru Şcoala din Ploieşti. Am reuşit primul cu calificativul „excepţional”, lucrarea scrisă fiind cotată „lucrare la nivel de ofiţer”.Am fost respins şi de această dată deoarece unui legionar nu i se dădea acest drept. Au plecat toţi la Ploieşti, iar eu am rămas mai departe la companie, dar vine o mare surpriză. Eram pregătit să ies în oraş, când curierul companiei mă anunţă că a venit o notă telefonică la companie de a mă prezenta urgent la comandament, respectiv biroul mobilizării.Sunt întâmpinat de locotenentul Lambadarie, şeful biroului care îmi citeşte un ordin al Marelui Stat Major de demobilizare a mea şi-mi înmânează o hârtie prin care eram numit învăţător în comuna Şcheia, judeţul Suceava, cu menţiunea de a mă prezenta urgent la post.În aceeaşi seară eram în drum spre Sibiu, iar peste doua zile demobilizat, am bătut la uşa mamei la Caransebeş, surprinsă dar şi bucuroasă la ivirea mea. Am stat doua zile acasă apoi având bilet de tren ca demobilizat cu destinaţia Suceava, am pornit la drum.La plecarea din Caransebeş a fost o vreme caldă, ca de primăvară. Am plecat în talie, paltonul fiind la bagaj, un geamantan şi o sacoşă cu de-ale mâncării pentru drum. Mama mi-a pregătit de toate, că doar „mergi mamă printre străini şi cine ştie cum o fi şi cum te-or primi”.Am plecat dimineaţa din Caransebeş, am schimbat trenul în Bucureşti, iar a doua zi dimineaţă cobor în gara Suceava.Era într-o zi duminică. La coborârea din tren un vânt tăios mi-a tăiat răsuflarea, rafale de vânt cu fulgi de zăpadă mi-au împânzit ochii. În sala de aşteptare mi-am scos paltonul şi pălăria. N-aveam caciulă – la noi în Banat tinerii nu poartă caciulă iarna, ci pălărie sau capul descoperit – „capul gol” cum zic unii. În gară mai multe sănii cu cai aşteptau trenul – era un fel de sanie tip troică în care încapeau 2-3 persoane. M-am suit şi eu într-una, 20 de lei până în oraş, distanţa 2 kilometri. Am întrebat pe cărăuş unde este Şcheia şi dacă mă poate duce până acolo. A refuzat, dar m-a dus până la mânăstirea „Zamca”, aşezată la marginea unui deal abrupt.

De-acolo se vedea „toloaca” – Campia Şcheii şi comuna cam la 1,5 kilometri după aprecierea mea. În vale pe toloacă am zarit un grup marede tineri şi un alt grup mai mic de fete toţi în costume naţionale.

- Cine sunt ăştia? l-am întrebat pe cărăuş.- Sunt tineri şi tinere la pregătirea militară. E duminică şi au

pregătire.Am înţeles că erau premilitari.

- Uită-te mai în stânga, coboară o cărare care te duce drept în sat. Chiar în marginea toloacei e şcoala şi biserica. Pe drum e mult mai lung, cam vreo 3 kilometri, faci un ocol foarte mare străbătând tot oraşul.

Mi-a urat drum bun şi a plecat. Am bătut la uşa primei case lângă mânăstire. Nu puteam coborî, eram prins de frig şi încă viscolea. Am fost primit bine, iar un baieţaş de vreo 13 ani s-a oferit să mă coboare pe cărare până la marginea comunei. Peste circa o oră, viscolul s-a mai potolit şi am coborât până la marginea comunei, dându-i baiatului 10 lei pe care i-a refuzat. Primul contact l-am avut cu comandantul grupului de premilitari, Roşu Nicolae, rezervă în grad de locotenent şi învăţător în comună. M-a tratat cu multă bunăvoinţă, dându-mi şi doi tineri să-mi ducă bagajul până la şcoală. Un fapt foarte curios şi mai puţin obişnuit era că şcoala şi biserica pe care le despărţeadoar un zid erau amplasate exact pe liziera comunei şi nu în centru cum de obicei sunt amplasate majoritatea şcolilor şi bisericilor. Încă de la intrarea pe poarta şcolii, mi-am dat seama că această cladire serveşte şi ca şcoală şi ca locuinţă, probabil pentru directorul şcolii: în jur o grădină, în partea stângă un grajd, un coridor din lemn din care intrai în locuinţa directorului. Am bătut la uşa şi mi-a deschis o doamnă foarte voinică şi bine-făcută. M-am prezentat.

- Mă scuzaţi că vă deranjez. Sunt noul învăţător numit la această şcoală şi aş dori să discut cu directorul şcolii.

- Nu este aici, e plecat într-o comună din vecinătate la pregătirea premilitară. Eu sunt soţia lui, Suciu Aspazia.

M-a invitat înauntru în bucătărie unde era cald şi miros de mâncare de duminică. Am aflat că doamna este profesoară de menaj-gospodărie la

o şcoala liceală din Burdujeni, că face naveta, nu are copii deşi are 29 de ani, originară din Solca din părinţi învăţători. Din primele discuţii avute am înţeles că venirea mea aici nu e prea „binevenită”, într-un moment neprielnic, deoarece abia cu câteva zile, comuna se „eliberase” de o unitate militară ce staţionase aici aproape doi ani şi lumea abia respira de bucurie, sătulă de străini. Eram avertizatîn privinţa găsirii unei locuinţe sau pensiune.După o oră şi jumătate a apărut şi directorul Mihai Suciu, un om înalt, slab, brunet cu un nas încovoiat şi iute la vorbă. I-am prezentat ordinul de numire a ministerului şi situaţia mea familială cu toate detaliile. Am constatat aceeaşi „neîncantare” a venirii mele aici ca învăţător, mai ales când apăsa pe cuvântul „străin”, de care lumea din comună se cam săturase. M-a condus să-mi arate şcoala: doua săli de clasă, o cancelarie mică plus locuinţa şi o bucătărie. Mi-a descris comuna ca fiind mare circa 4500 suflete, cu primărie, notariat, poştă şi un conac boieresc a cărui proprietar e o doamna stabilită cu copiii la Paris. Conacul se vedea din curtea şcolii la circa 300 metrii de partea opusă şcolii, dar tot pe liziera toloacei(câmpiei).Era o clădire impunătoare, cu ziduri înalte străjuite de brazi şi alţi pomi înalţi. Am aflat mai târziu că acest conac avea un administrator şi mulţi oameni de serviciu, ca pe vremea vechilor boieri. Proprietara venea din când în când pentru a-şi încasa veniturile de pe moşie după care pleca din nou la Paris. Aveam s-o cunosc mai târziu. Cu toată rigiditatea şi nepăsarea cu care am fost primit de director şi soţie, m-am oprit la masa de prânz, atrăgându-mi-se atenţia(Bate şaua să priceapa iapa) că de dormit nu mă pot caza, sfătuindu-mă, fiind duminică(lumea-i acasă), să-mi caut o gazdă.Imediat după ce-am luat masa am pornit pe uliţele comunei, singur intrând la casele mai arătoase unde se vedea o mai acătărea gospodărie întrebând şi solicitând o gazdă şi pensiune contra cost.Peste tot am fost primit şi privit ca pe un „străin”, majoritatea motivând: „Domnule, abia au plecat cătanele, abia ne-am scapat de ele,

suntem sătui de musafiri, vrem şi noi să fim mai liniştiţi şi să ne punem casele la rând de pe urma armatei.” Alături de oficiul postal am găsit totuşi o familie care a fost mai binevoitoare, oferindu-mi găzduire şi pensiune 2 mese pe zi. Mi-a convenit camera curată şi bine-aranjată. Am observat că era o familie mai „răsărită”, având 2 copii la liceu în Suceava.Mi-au cerut 6000 de lei pe lună. Am rămas stupefiat, spunând că o să mă mai gândesc şi le voi comunica hotărârea. N-am mai trecut pe acolo. Eu aveam salariu 3000 de lei pe lună. N-am rezolvat nimic. M-am reîntors la şcoală şi i-am cerut directorului cheia de la cancelarie, spunându-i că am să revin mai târziu. N-am mai revenit. Am mâncat din mâncarea ce mi-a pus-o mama şi am dormit pe o bancă din clasă, aşa îmbrăcat cum am fost. Mă gândeam la „Apostol”, romanul lui Cezar Petrescu, „bieţii apostoli ai neamului”, iată-mă unul dintre „eroii românului”.A doua zi directorul parcă ruşinat oarecum m-a întrebat: „Nu aţi mai revenit aseară.”, i-am replicat că nu-i nimic, că am venit târziu şi n-am vrut să îl mai deranjez, am fost obosit şi am adormit foarte bine – fără a mai face vreo altă precizare. La ora 8 am făcut cunoştiinţă în cancelarie cu noii mei colegi învăţători la această şcoală: Roşu Nicolae, pe care îl cunoscusem cu o zi înainte, era un om mic de statură, brunet, o faţă şi o privire dârză ce parea a unui om dârz şi hotărât. De doi ani era mai multplecat la concentrare, Roşu Cornelia, soţia colegului, o femeie gingaşă, înaltă(în comparaţie cu soţul ei), frumoasă cu ochi înduioşători şi binevoitori; are doi copii: o fetiţă de 11 ani în clasa a IV-a primară pe nume Dumbrava şi un baietel Ştefan de 3 ani. Pop Rachela, domnişoarăde 55 ani, statură mijlocie, brunetă, rămasă domnişoară cu o privire ştearsă aruncată undeva într-un trecut nostalgic, un zâmbet a mustrare şio vorba domoală ce exprima „resemnare”.Cu ea m-am împacat cel mai bine fără a avea aventuri amoroase – o prietenie sinceră fără interese. Placintă Ambrozie, tânăr, cu un an mai mare decât mine, necăsătorit, vorbăreţ, înfigăreţ, figura omului aventurier cu un oarecare spirit de perversitate. Ne-am înţeles bine fără a fi prieteni, doar colegi. Evitam o legătură mai strânsă, gurile rele şuşoteau lucruri nu prea bune în relaţiile familiale cu cumnatele lui.

Acesta era colectivul şcolii: 4 bărbaţi şi 2 femei la o şcoală cu program de şapte clase primare.Aşa cum era de aşteptat, fiind cel mai tânăr, mi s-a repartizat clasa I, care o preluam de la Suciu Mihai, iar mai târziu şi clasa a VII-a prin mobilizarea în armată a învăţătorului Roşu Nicolae.Niciunul dintre colegi nu m-a întrebat unde stau şi cum stau, aşa că în după-amiaza zilei am pornit din nou în cautare de gazdă. N-am reuşit cutoate că a intervenit şi primarul comunei, la care apelasem. Am adormitdin nou pe o bancă din clasă. Am apelat la copiii din clasă pentru părinţii lor. O fetiţă din clasa I mi-a spus că părinţii ei sunt de acord să mă ia în gazdă. Am făcut o vizită ofertantului. Era perceptorul comunei,zis „Cîrgolea”, avea o fată în clasă la mine şi doua fete mai mari de 15-17 ani la liceul din Suceava.Avea o gospodărie foarte mare, casă mare, cai, acareturi, om harnic, deşi era văduv, muncea şi conducea gospodăria bine dar era şi „strângător”, cum zicea lumea: doar era „perceptorul comunei”.Toată ţinuta lui mirosea a „afacerist”.Am văzut casa, mi-a plăcut şi ne-am înţeles să mă instalez chiar în seara aceia, iar chestiunea plăţii a rămas cam aşa: „Las’ că mai vedem noi, deocamdată stai liniştit, mai ai grijă de fetiţă că e în clasă la dumneata. Cu mâncarea mai greu(fetele cele mari erau în gazdă la oraş), dar ne descurcam noi, că sâmbătă vin fetele acasă.”Bucuros, m-am instalat într-o cameră ce mi se parea destul de primitoare. M-am culcat devreme, simţindu-mă obosit după câteva nopţi mai mult de veghe decât somn. M-am trezit pe la miezul nopţii, simţind furnicături pe tot corpul. Am aprins lampa cu petrol(deşi în comună era lumină electrică) şi am rămasîngrozit. Tot aşternutul era invadat de nişte lighioane mici roşiatice într-un dute-vino continuu. Am înţeles îndată – ploşniţe. Am ieşit afară pe prispă, mi-am scuturat cămaşa de noapte, m-am îmbrăcat şi am moţăit până dimineaţa pe prispă.Am strigat după stăpân. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am făcut bagajul şi dus am fost, spunându-i fetiţei care se pregătea să plece la şcoală să-i spună tatălui ei că am plecat şi că nu mă mai întorc. Cât am stat la

Şcheia nu l-am mai întâlnit pe perceptor. Am auzit mai târziu în timpul refugiului că s-ar fi stabilit în Lugoj. Mi-am dus bagajul la şcoală, am rugat-o pe doamna Roşu să mă suplinească la clasă şi am plecat la Inspectoratul Şcolar Suceava. M-amprezentat inspectorului-şef Brătianu, prezentându-mi demisia în scris din postul de învăţător din Şcheia, ceea ce echivala cu demisia din învăţământ.Nu mi-a primit demisia, dar mi-a dat un plic pentru directorul şcolii. Nuştiu ce-a scris inspectorul, cert este că directorul m-a invitat acasă, spunându-mi că s-a consultat cu soţia închiriindu-mi o cameră plus pensiune(prânz-cina) contra sumei de 3000 de lei, exact salariul meu pelună. Am fost bucuros de această întorsătură şi că încetul cu încetul relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit mai mult decât mă aşteptam. Din discuţii am aflat că profesoara avea un frate la Iaşi, student la Medicină,care a fost arestat cu un grup de studenţi legionari, scăpând ca prin minune de genocidul din 21 septembrie 1939. Destăinuindu-mă şi eu cafiind legionar, între noi s-a înjghebat o altă relaţie, camărădească, fiind socotit ca un membru al familiei. Ţineam şedinţe în 3(unde sunt 3 legionari, acolo este o familie legionară, spunea căpitanul C.Z. Codreanu) şi citeam din „Cărticica şefului de cuib”, „Pentru legionari”, „Cranii de lemn”, pe care am reuşit să le procur de la şeful librăriei din Suceava, care era şi şeful organizaţiei legionare a garnizoanei din Suceava.Cu toate că abia sosisem, de Sfântul Nicolae am venit acasă(cu aprobarea Inspectoratului Şcolar), întorcându-mă cu mult bagaj, lenjeriede pat, îmbrăcaminte şi o damigeană de răchie, care a fost primită cu multă bucurie. Aici se bea ţuică din alcool rafinat. Toate vinarseriile(cazanele de făcut ţuică) erau interzise, fiind monopolizate de evrei care deţineau fabricile de prelucrare a prunelor, cetăţenii fiind obligaţi să predea recolta farbricilor care o decontau dând proprietarilor(ţăranilor) o anumită cantitate de alcool rafinat. Idem o parte din recolta de cartofi, iar sfecla de zahăr la fabrica de zahăr din Iţcani.Crăciunul l-am făcut la Şcheia, iar Noul An la Rădăuţi la o mătuşă a gazdei, care avea doua fete, Leonila(Nelly) şi Oltea, învăţătoare de care

mă ataşasem, fată drăguţă dar mai înaltă decât mine cu doua palme. Se făcea haz de o căsătorie între noi, în oraş erau frecvente astfel de perechi, chiar o familie de prieteni a mătuşii, diferenţa dintre ei fiind de 1 cap(al soţiei).Am invitat-o să vina în Banat. Nu-i surâdea deloc părăsirea locurilor natale ale copilariei.Avea post de învăţătoare în comuna Vicov, aproape de Rădăuţi. Am rămas prieteni. Când am crezut că îmi merge mai bine, în 1942 am primit ordin de concentrare. Am plecat la Sibiu şi de acolo din nou la Câmpina. De data aceasta maiorul Dobrescu m-a luat secretar la biroul mobilizării a Centrului de Instrucţie a armatei I sub comandament mixt germano-român. Aici se pregăteau unităţi de elită, de şoc, după modelul german SS. Şi aici am dus-o bine având acces la popota subofiţerilor(gratuit), dar plecarea înafara zonei ocupate de „centrul de instrucţie” înafara oraşului se făceanumai cu permis special dat de comandament. Am obţinut şi acest permis, dar numai pentru sâmbătă şi duminică după-amiaza până la orele 20. Duminica dimineaţa trebuia să particip la slujba religioasă pe platoul din incinta unităţii, unde dirijam tot un car ostăşesc pe care îl înfiripasem odată cu venirea mea aici, la solicitarea colonelului IonescuFălcin Aurelian şi a părintelui Buracu. Centrul de instrucţie a durat până în septembrie 1942. Odată cu închiderea lui am fost trimis la Compania IV mitralieră, care era acum detaşată în Băicoi în apărarea şi protejarea zonei rafinăriilor din Ploieşti, a marilor bazine(cisterne enorme) cu benzină. La comanda companiei era căpitanul Zăvoianu Ion, care îl înlocuise pe căpitanul Cucu.Am fost luat tot ca furier de administraţia companiei unde sergentul major Brăescu nu se prea descurca.Căpitanul m-a însărcinat cu întreaga răspundere a administraţiei companiei, dându-mi ca ajutor pe sergentul Drăghici Alexandru şi căpitanul Stanciu Gheorghe. A fost perioada cea mai liniştită din timpulconcentrării. Căpitanul nu prea stătea la companie, venea dimineaţa când i se prezenta raportul de către locotenentul în rezervă Lungoci, învăţător din Făgăraş, trecea pe la bucătărie unde primea raportul

bucătarilor, apoi mergea în birou pentru a semna raportul de zi către comandant şi pleca în inspecţie pe la gărzi ori la Câmpina. De multe orinu venea decât a doua zi dimineaţa. Sergentul major Brăescu era aproape inexistent la Companie. Zilnic mergea cu căruţa în Câmpina la manutanţă pentru ridicarea alimentelor pentru hrana trupei. Duminica mergeam la biserică fie singur, fie cu un grup de ostaşi din cei rămaşi în companie, iar după-masa organizam o mică şezătoare cu cântece, poezii, povestiri, chiar mici piese de teatru la care participau şi localnicii din cartier. Am cunoscut două familii cu care m-am împrietenit: familia Dobrescu Sandu, legionar, la care luam uneori ca invitat masa de prânz duminica, şi familia Comşa, capul familiei fiind salariat la Societatea Româno-Americană din Băicoi, care avea două fete: Gigi, proaspătă învăţătoare şi Nuţi în ultimul an la Şcoala Normalădin Ploieşti. O simpatizam pe Gigi, iar pe Nuţi o pregăteam la muzică, la vioară, rămânând corigentă şi urmând a da examen în toamnă. Eram invitat des în familie, unde mă simţeam foarte bine. Gigi, o fată blonda de înălţimea mea, cu atuuri de domnişoară abia ieşită din şcoală, se ataşase mult de mine căutând a fi cât mai drăguţă şi uneori chiar ispititoare pentru a mă atrage. Între noi se înfiripase o apropiere şi poate că dacă nu era războiul cu nesiguranţa zilei de mâine aş fi rămas pe meleagurile prahovene. Şi cei doi prieteni îşi găsiseră câte o „amică”, şi o duceam cu toţi bine.În fiecare seară, respectiv la ora 10 trebuia să mă prezint la cancelarie deoarece Căpitanul la acea oră îmi solicita de la locuinţă să-i fac legătura telefonică prin telefonul companiei cu centrala de telefonie din Băicoi. Îi făceam legătura după care îmi spunea: „Eşti liber, poţi merge la culcare.” – „Oare mă culcam?” –Eram mulţumit de toate şi zilele se scurgeau liniştite, nimic nu părea a tulbura această linişte până într-o seară...nu-mi amintesc data, dar cele ce au urmat mi-au rămas adânc întipărite în memorie.O alarmă aeriană se sfârşise în acea seară cu un ordin expres venit de la comandament, de refacere a tuturor dispozitivelor de apărare a zonei Câmpina-Ploieşti, respectiv şi a zonei Băicoi, unde erau amplasate enormele cisterne-bazine cu benzină şi produse petroliere destinate aprovizionării frontului. Se întăresc gărzile prin dublarea lor. Stare de

alarmă, iar la companie suntem chemaţi de către căpitanul Zăvoianu pentru lucrări urgente la biroul companiei, eu şi cu Drăghici tocmai în acea seară aveam programată o întâlnire cu fetele, la o mică reuniune înfamilia Georgetei(Gigi), simpatia lui Sandu. Ordinu-i ordin, n-ai ce face, trebuie executat. Căpitanul schiţa dispozitivele de apărare a fiecărui corp de gardă şi îmi dicta operaţiunile ce trebuiau executate de ostaşii din gardă, pe care eu le scriam la maşina de scris, iar Drăghici leîndosaria, punând ştampila „Secret”.Nu credeam că va dura aşa de mult , dar trecuse de miezul nopţii şi noi încă lucram. Nu ştiu ce mi-a trecut prin cap, probabil enervat că am pierdut seara, în timp ce căpitanul lucra, am scris pe un bileţel întinzându-i-l lui Sandu „Mama lor de ciocoi”, pe un altul „Vezi cum pierdurăm seara?”.Pe la ora 5 dimineaţa, întreaga operaţiune a fost gata. Căpitanul ne-a mulţumit, ne-a spus să strângem tot, să facem curăţenie şi să mergem laculcare şi apoi a plecat. Am făcut curăţenie şi am aruncat totul la lada de gunoi şi ne-am culcat. La ora 6 dimineaţa am fost trezit de sergentulmajor Brăescu, spunându-mi: „Te aşteaptă căpitanul la cancelarie.”Nedumerit m-am întrebat: „Poate mai e ceva de lucrat!”. Am bătut la uşă:

- Intră!Am intrat. Căpitanul era la birou, având pe masă în partea dreaptă un pistol, probabil cel pe care îl purta permanent la cingătoare.

- Stai în faţă la 3 metri distanţă.După ce m-a privit câteva clipe bănuitor(probabil să nu am ceva suspectasupra mea).

- Cunoşti acest bileţel? E scris de mâna ta. Cine sunt aceşti ciocoi lacare te referi şi ii înjuri?

- Îl recunosc, dar în niciun caz nu se referă la dumneavoastră.- Îţi cunosc opiniile, te-am avut în vedere mai de mult cu legăturile

pe care le ai cu anumiţi indivizi din Băicoi.Am răspuns calm, deşi simţeam că mă paşte o mare primejdie.- Puteţi să precizaţi?- Cu croitorul de lângă noi, Dobrescu, şi fostul şef al legionarilor

din Băicoi.

- Posibil, dar asta nu are nicio legătură cu cazul pentru care m-aţi chemat aici.

Enervat:- În baza acestui document(bileţel) aş putea să te împuşc fără nicio

remuşcare, asta se cheamă răzvrătire contra superiorilor tăi, dar mai bine te trimit să te judece Curtea Marţială.

- Nu cred că o veţi face(puţin iritat, dar apăsat). Asta ar fi în detrimentul dumneavoastră.

S-a uitat la mine întrebător, ridicând din sprâncene, mişcându-se iritat în scaun şi apropiindu-şi pistolul.- Îndrăzneşti să mă şi ameninţi? Şi cu glas tare:- Brăescule, eşti acolo?Sergentul major îşi face apariţia în cadrul uşii din camera de alături. Ise face semn să rămână acolo şi să închida uşa. Continui:- Nu e nicio ameninţare, domnule căpitan, ci doar un avertisment.

Pot să vă răspund acum la cine m-am referit în bilet, la acei ce stau liniştiţi acasă, petrec nepăsători, facând fel şi fel de demersuripentru a nu fi trimişi pe front în timp ce zeci de mii de ostaşi români îşi dau viaţa pe front pentru ţara asta. Ăştia sunt ciocoii, domnule căpitan.

Iritat la culme, s-a ridicat de pe scaun, răstindu-se la mine:- Ce vrei să spui cu asta?- Adevărul, domnule căpitan. Am dovezi care vă încriminează şi

care sunt puse la adăpost pentru a ajunge unde trebuie în cazul în care mi se va întâmpla ceva.

S-a liniştit dintr-o dată şi s-a aşezat calm pe scaun.- Explică-te, sergent!Am început calm:- Cunoaşteţi faptul şi nu-l puteţi tăgădui că aproape în fiecare seară

îmi cereaţi să vă fac legătura telefonică cu centrala, după care mă trimiteaţi la culcare. Întâmplător, fără voinţa mea şi poate din curiozitatea de a şti cu cine vorbiţi în fiecare seară, am lăsat telefonul deschis şi am interceptat o conversaţie între dumneavoastră şi o oarecare doamnă Maria din Bucureşti. Se

făceau trimiteri pe front din cadrul ofiţerilor din ţară. Figuraţi pe oasemenea listă şi imploraţi pe această doamna a interveni la generalul X pentru a nu fi trimis pe front. Aceste intervenţii ale dvs. le făceaţi aproape în fiecare seară, implorând uneori patetic intervenţia doamnei în acest caz.

A ascultat calm:- Nu cumva e un şanţaj pentru a-ţi justifica incriminarea scrisului

de pe bilet?- Nicidecum, e o problemă de conştiinţă.După un moment de tăcere, s-a ridicat în picioare:- Poţi pleca, voi hotărî ce am să fac cu dumneata.

M-am dus în camera mea şi am reflectat la cele întâmplate. Drăghici era palid la faţă şi nu îndrăznea parcă să mă întrebe ce se întâmplase. După plecarea noastră, peste jumătate de oră căpitanul s-a reîntors la birou, a scotocit coşul de gunoi, găsind bileţelul în cauză. Probabil că a văzut în timp ce lucra corespondenţa între mine şi Sandu, a bănuit ceva ca-i în legătură cu Sandu şi a vrut să se convingă. Poate că a fost şi cevaprivindu-l pe el; eram enervaţi, pierdusem o seară, fetele ne-au aşteptat toată noaptea, nici noi n-am bănuit că noaptea se va sfarşi astfel.L-am liniştit pe Sandu, care ştia şi el de acest caz, dar nu l-am implicat.După o jumătate de oră, sergentul major Brăescu a venit la mine şi mi-aspus să-mi fac bagajul. M-a însoţit şi mi-a predat comanda corpului de gardă şi pază şi intervenţie nr. 1 de la Societatea Româno-Americană din Băicoi. Am fost primit cu bucurie de cei 20 de ostaşi, care mă simpatizau, printre ei fiind şi unii „camarazi”.A doua zi pe la ora 8 mi se comunică telefonic de la Companie: „Fiţi pregătiţi, avem inspecţie de la divizie şi de la M.Ap.N.” Mă gândeam înfel şi chip: „să fie oare în legătură cu cele întâmplate?”Am scos garda afară, le-am inspectat ţinutele şi am făcut câteva exerciţii de prezentare a armei în caz de atac terestru sau aerian.La ora 10 au sosit doua maşini, cu generalul Davidescu, şeful Diviziei, însoţit de câţiva ofiţeri superiori din cadrul M.Ap.N. Am dat onorul şi raportul privind misiunea gărzii, a fost inspectat corpul de gardă, li s-aupus ostaşilor câteva întrebari după care au plecat. La ora 13 am primit prin curier următorul ordin: „Sergentul T.R. Tîrziu va preda imediat

comanda Corpului de gardă fostului comandant şi se va prezenta urgentla companie cu tot bagajul” semnează Comandant Compania IV, Căpitan Zavoianu.Peste jumătate de oră eram în biroul căpitanului care mi se adresează:

- Te-am chemat să-ţi dau o veste care te va bucura. În acelaşi timp am nevoie de sprijinul dumitale în ziua şi noaptea asta.

Îmi întinde o hârtie cu antetul M.Ap.N.:„Căpitanul Zăvoianu Ion din Regimentul 3 Grăniceresc de Gardă, se va prezenta în termen de 48 ore la M.Ap.N pentru trimitere pe front.”Semnează Ministrul de război...Am lucrat toată după-amiaza şi noaptea fără întrerupere la actele de predare a Companiei locotentului activ Cristescu Paul venit de la Câmpina pentru a lua comanda Compania IV mitralieră. A doua zi la amiază, întreaga companie a fost adunată pe terenul de fotbal din spatele clădirii, unde era sediul companiei(fiind lăsat la corpurile de gardă un mic efectiv). După ce în mod solemn în faţa companiei căpitanul Zavoianu predă compania locotenentului Cristescu, iar apoi seadresează ostaşilor(citez din memorie):„Ostaşi,A sosit timpul şi marea bucurie de a mă duce pe front alături de bravii ostaşi români ce luptă şi se jertfesc pentru întregirea neamului şi păstrarea moştenirii lăsate de strămoşii nostri, ţara noastră, România. Vă urez şi vouă să aveţi această mândrie şi bucurie îndeplinindu-vă datoria şi misiunea ce vă este încredinţată aici, fiind tot un front al războiului împotriva duşmanilor ţării.Mă despart de voi, dându-va îmbrăţişarea şi salutul meu prin elevul sergent Tîrziu(sunt chemat din front, îmbrăţişat şi sărutat). Trăiască România, Ura!”.Întreaga companie scandalează: „Ura! Ura! Ura!”.Ne-am despărţit prieteneşte. Peste o lună am primit o scrisoare din Caucaz, că a ajuns cu bine pe front şi ne trimite multe salutări şi urări de bine. De atunci nu am mai auzit nimic despre el.În luna iulie, printr-un ordin al comandamentului, au fost adunaţi toţi T.T.R.- iştii, majoritatea furieri pe la companii şi comandamente, încadraţi într-un pluton şi trimişi la Mislea pentru instrucţie specială,

probabil de a se recruta o nouă serie de T.R. pentru Şcoala de ofiţeri rezervă din Ploieşti, în vederea trimiterii lor pe front.Tot la Mislea au fost concentraţi cca. 400 de macedoneni din Dobryn, refugiaţi din Cadrilater în urma cedării acestuia Bulgariei în 1940 – aceştia nu facuseră deloc armata, urmând o perioadă de instrucţie de 4 luni, după care erau repartizaţi la diferite companii.În totalitate erau oieri veniţi în Cadrilater de prin munţii Pindului(Macedonia), vorbeau româneşte, dialect specific aromânilor, aveau bani mulţi, vanzând o parte din oi la concentrare.Bruneţi la înfăţişare, robuşti, între 30-40 ani, aparent blânzi, darnici, sociabili, dar şi iuţi la mânie şi răzbunători. Ne-am împrietenit cu ei, ba la o vorbă, ba la un pahar, fiind foarte darnici, plătind consumaţia cu bani grei(deoarece noi, bieţii T.R., nu aveam).Mislea era o comună mică la cca. 3 km de Băicoi. Aici era vestita închisoare „Mislea” de femei. Stiam că în această închisoare îşi executau detenţia legionarele şi fetele din F.D.C., arestate şi condamnate în 1941 din ordinul guvernului Antonescu. Aveau un regimfoarte sever, în special ceea ce priveşte legătura cu exteriorul. Prin intermediul unei învăţătoare, „Cocuţa”, şi a unei asistente sanitare, Elena Marin, cu care mă împrietenisem, am reuşit să introducem în închisoare pachete cu alimente şi chiar îmbrăcăminte. De mare ajutor ne-au fost câţiva macedoneni simpatizanţi ai mişcării legionare(poate chiar legionari) care au contribuit cu bani la procurarea alimentelor. Spre regretul nostru în urma unui ordin, plutonul a fost mutat la Câmpina şi continuat la liceul din localitate, în spatele primăriei. La comanda plutonului a venit locotenentul Popovici Nicolae. Dimineaţa de la 7-12 făceam instrucţie pe teren, iar după-masa de la 15-17 pregătire teoretică după care eram lăsaţi liberi până la 20. Aveam dreptul să mâncăm la popota subofiţerilor(contra cost), dar majoritatea ne mulţumeam cu mâncarea de la cazan la compania I „Comandă”, unde eram repartizaţi pentru masă. Instrucţia a durat o lună, la terminarea ei dând examen scris şi aplicaţie pe teren.În timpul aşa-zisei şcoli de pregătire militare aveam să mă confrunt din nou cu locotenentul Popovici cu care avusesem conflictul de la Sărmăşag, când am fost trimis din nou la închisoarea militară „Popa

Şapcă” din Timişoara pentru a-mi executa cele 3 luni rămase neexecutate în urma respingerii recursului de către Tribunalul Militar Superior din Bucureşti.Disciplina şi modul în care mă comportam atât la instrucţie, cât şi la teorie, au avut un efect benefic, locotenentul schimbându-şi impresia despre mine. Mai mult, începuse să mă aprecieze şi simpatizeze. La sfârşitul şcolii, am dat examen, luând la ambele probe, teoretic şi practic, nota 10 cu menţiunea comisiei de examinare(ofiţeri activi din unitate): „Cu pregătire superioară la nivelul unui ofiţer.” La câteva zile adunat fiind tot regimentul la casele „Peret”, colonelul Ionescu Fălcin Aurelian, comandantul regimentului, m-a scos în faţa frontului, m-a felicitat şi citat cu ordin de zi pe comandament:„Ostaş cu pregătire superioară gradului de sergent T.R. la nivel de ofiţer.” – În continuare au fost avansaţi în grad de caporal şi sergent şi ceilalţi camarazi ce au urmat Şcoala.Eu am rămas la gradul pe care îl aveam, dar am fost mutat la CompaniaComandă la dispoziţia comandamentului. Mi s-au dat mai multe misiuni: reorganizarea corului regimentului cu care în scurt timp am datrăspunsurile la slujbele religioase duminicale precum şi alte manifestăriculturale, serbări şi şezători. Prin ordin de zi mi s-a dat bilet permanent de liberă circulaţie în oraş la orice oră din zi şi noapte, precum şi o gardă de control asupra vehiculelor şi persoanelor civile ce păreau suspecte(legitimarea lor). Am înfiinţat un punct de control la intrarea şi ieşirea din oraş la bariera dinspre Breaza, unde am avut ocazia de a oprimaşina în care se afla Majestatea Sa Regele Mihai I şi mama sa, Elena, care mi-au dat 5 pachete de ţigări „Regale R.M.S.”, iar pentru ostaşii din gardă 10 pachete de ţigări „Naţionale”. Regele era îmbrăcat civil(mergea la Breaza) şi nu era însoţit de nicio gardă de protecţie. A trecut şi generalul Antonescu, escortat de doua tanchete, una în faţă şi una în spate. N-a oprit la somaţie, trecând în viteză mare spre Breaza. Am consemnat acest fapt în raportul zilnic. În luna noiembrie am fost desconcentrat, ducându-mă la Şcheia unde îmi aveam postul de învăţător.Am stat tot la director, fiind bine primit, având în vedere relaţia prietenească dintre mine şi Oltea, nepoata lor. Nici nu trecuse o lună şi

am primit din nou ordin de concentrare. Am ajuns din nou la Băicoi furier la Compania IV mitralieră la jumătatea lunii iulie 1943, în urma unui ordin întreaga unitate a fost îmbarcată în vagoane cu destinaţia Turda. Părăseam cu regret Băicoiul, în gară fiind surorile Comşa(Georgeta şi Nuţi) cu un pachet de mâncare şi prăjituri, iar în trecerea prin gara Câmpina am fost întâmpinaţi de o mare mulţime de oameni, femei, copii cu flori, urându-ne „drum bun”. Am fost îmbrăţişat şi aici de cele doua surori, Suzi şi Irina(familia Ţintea), înzestrându-mă cu un pachet de-ale gurii. Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi, regretând clipele petrecute împreună. Nu le-am mai întâlnit niciodată. Locotenentul Comarnic a cântat „Carmen” cu câteva prieteneabsolvente de liceu în acel an, dăruindu-mi o pungă cu prăjituri. Le-am cunoscut în clandestinitate în Cornu de Sus, în casa uneia din fete a cărui tată era legionar. Am străbătut Valea Prahovei şi după doua zile am debarcat în gara Turda, am marşaluit pe jos Valea Arieşului şi ne-am oprit în Corneşti, comună destul de mare, aşezată pe cursul apei, locuitorii fiind în majoritate maghiari, doar câteva familii de români. Laînceput nu ne-am dat seama ce căutam noi în acel loc. Ulterior am presupus şi cred că acela a fost adevărul, că se pregatea o ofensivă pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţie hortistă, într-o întoarcere aarmelor împotriva Germaniei şi Ungariei. Presupunerea se baza pe faptul eşecurilor frontului din Răsărit în urma dezastrului de la Stalingrad, armatele nemţilor şi românilor retrăgându-se către vest. În comună nu era biserică ortodoxă ci una protestantă, având ca pastor un protopop maghiar. Eram cantonat vis-a-vis de un pluton de ostaşi. Am încercat şi am reuşit să iau contact cu pastorul care însă mă privea cu o oarecare răceală şi distanţiere, conversând în limba franceza deoarece spunea că nu cunoaşte limba română. Interpelându-l, s-a scuzat spunândcă nu ştie româneşte, fiind maghiar şi în comună toţi locuitorii sunt de origine maghiară, vorbindu-se numai ungureşte. Am întrezarit în toată atitudinea lui „Şovinismul maghiar” şi ura pe careo purta românilor. În comună majoritatea erau femei şi copii. Am întrebat unde sunt bărbaţii. A refuzat să-mi răspundă.

În casa unde locuiam, am observat că uşile de la intrare erau rupte şi cârpite cu scânduri, la fel şi unele din ferestre. Am întrebat gazda, o femeie mai în vârstă care mi-a explicat(ştia româneşte): „Primăvara coboară moţii de la munte la vale cu carele pline de ciubere şi alte articole din lemn de uz gospodaresc în special agricol. Coboară liniştiţi, dar toamna când vin înapoi cu căruţele pline cu porumb, grâu şi alte alimente, în comună se alarma: „Vin moţii!” – lumea se ascunde, deoarece moţii înfierbântaţi şi de ceva licoare de la „Furnica”, o cooperativă unde se găseau din plin de toate şi băutură, sparg porţile şi ferestrele caselor(ungurilor), fără însă a prăda, doar manifestându-şi sentimentele de neîmpacare cu ungurii pe care-i socotesc „venituri” pe pământul strămoşesc. Duhul lui Horia şi Iancu dainuieste încă în inima bieţilor moţi, de multeori uitaţi de stăpanire şi guvernanţi, nevoiţi să cutreiere ţara în lung şi înlat pentru a-şi agonisi cele de trebuinţă pentru iarnă.

„Munţii nostri aur poartăNoi cerşim din poartă-n poartă.”

Am asistat cu emoţie la o slujbă religioasă în comuna Moldoveneşti(pe malul Arieşului), în memoria moţilor din timpul revoluţiei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Venise multă lume din comunele de pe Arieş şi din Câmpeni şi Abrud.

În luna octombrie am primit ordin să ne retragem în garnizoana Sibiu. Am plecat pe jos pe o vreme splendidă ca de primăvară. Am mărşăluit 3 zile, noaptea fiind cantonaţi în comunele sau satele unde ne prindea seara. Cei care s-au bucurat de plecarea noastră, mai puţinminorii, au fost ungurii din comună. La plecare am fost la preot să-mi iau „rămas bun”, cum se obişnuieşte la români când se despart de cineva. Am rămas surprins şi stupefiat când protopopul mi-a răspuns într-o românească perfectă:- Drum bun şi sper să nu ne mai întâlnim. - Desigur, dar... N-am mai continuat, i-am întors spatele şi am

plecat.Cat şovinism în ţara în care stă şi mănâncă roada pământului românesc!

Ajunşi la Sibiu în câteva zile toţi concentraţii am fost lăsaţi la vatră, rămânând doar militarii în termen. Ordinul de despărţire a fost aşa: : „în caz de concentrare, fiecare ostaş se prezintă de urgenţă la locul de unde a plecat.”A doua zi seara eram acasă la Caransebeş spre bucuria mamei. După o săptămână am plecat la Şcheia, prezentându-mă la post.Din cadrul şcolii lipsea învăţătorul Roşu Nicolae, mobilizat şi plecat undeva pe front.Nici nu am ajuns bine, că am fost chemat prin postul de jandarmi la Cercul de recrutare Suceava, unde am făcut cunoştiinţă cu colonelul Gustav, comandantul cercului militar. După o discuţie destul de prietenoasă privind situaţia mea militară şi didactică, mi-a propus să conduc pregătirea premilitară a tinerilor dincentrul de pregătire „Şcheia”. Am acceptat, gândindu-mă la o eventuală mobilizare pe loc. Într-adevăr peste o săptămână am primito hârtie „Ordin de mobilizare pe loc”. Pregătirea premilitară se făceaodată pe săptămână, duminică dimineaţa, şi cuprindea tineri din Şcheia şi Sf. Ilie, o comună vecină, în total vreo 80 de tineri.Paralel se făcea şi pregătirea tinerelor fete sub comanda învăţătoarei Roşu Cornelia. De multe ori ne adunam împreună la şcoală într-o clasă, unde făceamteorie, cântece, lecturi istorice şi citeam revista „Santinela”, editată de M.Ap.N. Aşa au trecut câteva luni din iarnă până în luna martie, când am fost chemat urgent de colonelul Gustav la Suceava; aici am fost chemaţi toţi şefii de pregătire premilitară pentru a primi ordine şidispoziţii urgente.Având în vedere apropierea frontului care se stabilise acum în Moldova pe Prut şi Jijia prin retragerea armatelor în urma ofensivei ruseşti am primit dispoziţie – pregătirea evacuării comunei cu toţi tinerii premilitari şi fete, îmbarcaţi în căruţe cu alimente şi bagaje cu destinaţia sud spre Bucureşti, nu se ştie unde(secret). Pe tot parcursuldrumului, şeful de eşalon răspunde de disciplina, buna desfăşurare a drumului până la destinaţie, fiind în permanenţă legătură cu comandantului detaşamentului judeţului Suceava, respectiv colonelului Gustav. Se vor face câteva exerciţii premergatoare de

pregătire. Evacuarea localităţii se va face imediat la ordin scris prin curier de la Comandament.Evenimentele se precipitau, se zvonea că armata rusă se apropie dinspre nord, venind către sud.Auzisem că la Rădăuţi ar fi început exodul populaţiei, inclusiv al premilitarilor către interiorul ţării. În 28 martie dimineaţa am plecat cu ultimul tren spre Rădăuţi şi m-am interesat de Oltea şi familia ei. Am ajuns pe la amiază într-un vacarm de nedescris, coloane întregi, căruţe, maşini, oameni pe jos cu bagaje, femei cu copii, îndreptându-se spre Dărmăneşti. Din auzite, unii plecaseră chiar cu o zi înainte. M-am dus la locuinţa Oltei, dar n-am mai găsit pe nimeni, totul era încuiat. O vecină bătrână mi-a spus: „Au plecat, domnule, ieri dimineaţă. Au prins în Dărmăneşti o ultimă garnitură de tren supraaglomerat spre Suceava, unde au ajuns seara târziu, aproape de miezul nopţii, la şcoală în Şcheia. Şcoala, care era şi locuinţa directorului, era pustie, se evacuase totul înafară de băncile din clasă. Au găsit într-o clasă dormind pe jos o familie refugiată care ajunsese aici de cu seara. Nu au putut să-mi dea nicio relaţie. M-am dus la părinţii directorului, unde am găsit pe Aurel, fratele lui, şi familia; au rămas aici, nu voiau să plece, părinţii fiind bătrâni şi fără ajutor. Am aflat de la Aurel că în dimineaţa aceea, a venit colonelul Gustav, care m-a cautat şi nu m-a găsit. Era foarte supărat. I-a dat comanda învăţătorului Suciu Mihai, care a făcut o coloană de vreo 15 căruţe cu tineri, tinere şi unele familii îndreptându-se spre sud, probabil spre Bucureşti, nu ştiam mai mult. Am dormit la ei, iar a doua zi am ieşit la Burdujeni, alăturându-mă unui convoi, întrebând peste tot de vreun convoi sucevean, doar-doar o-i da de ei. Căutare zadarnică. La Paşcani am luat trenul spre Bucureşti şi pe 4 aprilie, dezamăgit şi îngrijorat am ajuns în Caransebeş, aşa cum mă găseam, cu ce aveam pe mine, totul rămânând la Şcheia la Aurel, lucruri şi haine pe care nu le-am mai recuperat. Mă feream, ascunzându-mi îngrijorarea şi neliniştea faţă de mama. Uneori mă privea atentă, parcă ar bănui ceva. După trei zile m-am hotărât ce trebuie să fac. Intenţia de a rămâne acasă, bazându-mă pe acea „mobilizare pe loc” nu-mi surâdea. Dacă Gustav anunţa

unitatea de dispariţia mea şi mă declarau dezertor? Pe data de 8 aprilie am plecat la Sibiu, prezentându-mă la Biroul Mobilizării, prezentând ordinul de mobilizare pe loc, considerându-l ca expirat, misiunea mea în cadrul premilităriei, fiind terminată în urma refugiului din Bucovina. Am stat doua zile în cazarmă după care am fost echipat cu tot echipamentul de companie şi îndrumat la unitatea din care făceam parte. N-am mai găsit compania aici, plecase cu regimentul spre frontul de la Iaşi cu doua săptămâni înainte. Mi s-a dat foaie de drum cu destinaţia Vaslui şi de acolo cu îndrumarea de amerge la comandant, care mă va îndruma la unitatea mea. Am plecat singur cu trenul până la Vaslui. Aici la comenduire mi s-a indicat traseul ce urma să-l fac. Spre seară am ajuns în comuna Muntenii de Sus pe o şosea laterală ce mergea spre Iaşi, străbătând pădurile Carpaţilor răsăriteni. Am dormit la o casă, unde am găsit o femeie cuun copilaş, soţul fiind pe front. Am fost primit bine cu toată modesta stare(să nu zic sărăcie) în care era familia. Am mâncat mămăligă cu borş(mi s-a parut extraordinar de bun), dând femeii una din pâinile ce le aveam în raniţă, slănină şi marmeladă, raţia de drum. A doua zi am mers circa 4 ore pe drum prin pădure şi pe la amiază mi-am găsit unitatea în pădurea Corba. Am fost primit cu multă bucurie şi voie bună, luându-mi în primire postul de la compania IV şi comanda batalionului. Aici nu se făcea program la instrucţie, ci program administrativ. Se aşteptau ordine de sus. Presupunerile se adevereau. Pe 18 aprilie, odată cu căderea serii am mărşăluit spre Iaşi, ajungând în toiul nopţii pe la 11, traversând Bahluiul şi Podul Iloaiei. Era o noapte întunecoasă, cerul fiind acoperit de nori, o linişte ce îţi dădea însă fiori, din când în când se mai vedea câte o rachetă luminoasă. După o recunoaştere a terenului de către comandanţii de companie şiplutoane, ne-am îndreptat în linişte spre locurile indicate, ocupând o creastă nu prea mare tăiată în doua, o mică vale care la circa 2 km se termina în şoseaua principală ce ducea spre Iaşi. Înlocuisem o altă unitate ce se găsea pe poziţie. Am găsit un adăpost bine lucrat, bine camuflat. Aici s-a instalat punctul de comandă al batalionului şi a comandantului de companie Paul Cristescu. Eu cu grupul de comandă eram curieri la ordine, ce făceau legătura cu linia I de luptă.

Eram la vreo 20 m spre dreapta, adăpostiţi în găuri „gură de lup”(o groapă rotundă unde puteai sta ghemuit în caz de bombardament), în rest stăteam afară culcat într-un adapost, având în faţă un parapet de pământ cu faţa la inamic. Era o linişte completă. În stânga nu puteamvedea, dar în dreapta, dincolo de vale, creasta se înălţa mult, putând vedea ce se petrece acolo. Eram flancaţi în dreapta pe creastă de Regimentul 18 Gorj. Mâncarea ne venea noaptea cu căruţele, în marmite pentru fiecare pluton, dusă pe poziţie de comandanţii de grupă şi distribuită pe linia de luptă fiecărui ostaş. Primeam mâncare caldă o singură dată pe zi(noaptea), în rest hrană rece. Pe întreaga linie a frontului pe care îl ocupam era linişte, nicio mişcare, doar seara era duel ca şi canon de artilerie dintr-o parte şi din alta a frontului. Ne puteam ridica în picioare pentru a ne mai mişca, ori adunându-ne pe brânci şi povestind mici întâmplari din viaţă. Aşa autrecut câteva zile până în dimineaţa zilei de 24 aprilie. Se iveau zorile şi nimic nu parea a se întâmpla; o zi ca toate celelalte. Deodatăa început din partea ruşilor un bombardament cu toate armele, artilerie, branduri, care a durat 2 ore, după care s-a ivit o escadrilă devreo 40 de avioane, bombardând poziţiile ocupate de Regimentul 18 Gorj, în timp ce asupra noastră au năpustit puhei de ruşi la asalt. De fiecare dată au fost respinşi, nereuşind să se apropie măcar de linia noastră de luptă. Artileria noastră de pe valea Bahluiului cutremură poziţiile ruseşti, învăluite într-o mare de fum. Cu toate acestea ruşii atacau continuu, dar fără succes. Linia noastră de apărare era de nepătruns. După bombardamentul aviaţiei asupra poziţiilor Regimentului 18, am zărit asaltul ruşilor în dreapta noastră şi retragerea în dezordine a Regimentului 18 Gorj. O masă de oameni din stânga s-au ridicat în picioare, nemaiţinând cont de năvalele ruşilor asupra poziţiilor noastre urlând: „Ce faceţi 18 Gorj?”. Am înţeles atunci intenţia ruşilor, atacând puternic în dreapta noastră, încercând o învăluire, creasta înaltă dându-le posibilitatea de a domina poziţia noastră din stânga văii, ceea ce ar fi însemnat ruperea frontului. După acea ezitare, 19 s-a regrupat, au pornit la o contraofensivă, reuşind să respingă pe ruşi, reocupând poziţiile avute. În acest timp am fost

zguduit sufleteşte de moartea unui elev, proaspăt ieşit de la Şcoala deofiţeri activi, rupt în două de un proiectil de brand ce cazuse lângă el la vreo 20 de metri în dreapta mea. Asaltul asupra poziţiilor noastre nu mai contenea din nou bombardament de branduri şi iar asalturi până în jurul orei 5 după-amiaza, când se lăsase o ploaie măruntă şi rece. Am auzit strigăte de ură, ai noştri ieşiseră la contraofensivă. Am văzut mişcare mare în jurul bordeiului şi m-am ridicat în picioare. Mi-a aparut în faţă fruntaşul Stanciu Gheorghe, unul din bunii mei prietenii în armată, parcă buimacit la faţă, alergând înapoi spre vale. Descumpanit oarecum şi eu, răscolit de atâtea urlete, vaiete, când îţi pierzi identitatea şi stai nepăsător în faţa morţii, într-un moment de inconştientizare am urlat:- Ce faci, Stanciule? Înapoi cu faţa la inamic! S-a uitat buimac la mine şi voia să-şi continue drumul. Am îndreptat pistolul automat „Mauzer” ce-l aveam asupra mea şi am tras nu ştiu unde, în sus, asupra lui, dar pistolul mi-a luat foc. În acest mic răstimp am auzit în spatele meu „La asalt ura” şi am văzut o unitate de vânători de munte trecând peste poziţia noastră în pas alergător şi un maior cu un binoclu la gât, cu sabia ridicată în sus, îndemnând cu glas tare: „Înainte baieţi!”. Am aflat mai târziu că era Batalionul I Vanatori de munte, de care nu s-a mai auzit nimic. Muriseră cu toţii în lupta la baionetă ori o parte au fost făcuţi prizonieri? Ploaia s-a înteţit şi se facuse beznă de-a binelea. Am simţit că mă pierd şi că îmi vine rău. Am încercat să plec către bordei, dar n-am avut putere şi m-am lăsat în groapă, trăgând foaia de cort deasupra gropii şi am adormit. Nu ştiu cât am dormit, dar când m-am trezit am ridicat puţinfoaia de cort şi era încă noapte. Cautam să-mi reamintesc tot ce se întâmplase, revenindu-mi din starea în care cazusem. Mi se facuse foame. Cugetam aşa: „Nu ştiu ce-i afară, or fi ai noştri, or fi ruşii, darca să rezist trebuie să mânc”. Ordinul era: „Nu se consumă hrana de rezervă(pesmeţii şi conserva) decât la ordin sau în caz de urgenţă specială”. Consideram că sunt în asemenea situaţie, mai mult, dacă ar fi să mor sau luat prizonier, să fiu măcar sătul. Am desfăcut conserva cu baioneta, cutia cu pesmeţi şi am mâncat liniştit,

aşteptând să se facă ziuă. După vreo oră am dat uşor la o parte foaia de cort şi vazând că se luminase destul de bine, am cercetat locul. Nimeni, tăcere, nicio mişcare. Am strigat în soaptă: „E cineva pe aici?”. Nu mi-a răspuns nimeni. Am mai aşteptat puţin, am ieşit din groapă şi m-am îndreptat spre adăpost(bordei). Am intrat. Înauntru pe o ladiţă gemea un soldat pe care l-am recunoscut imediat, fiind unul din curieri, rănit de un glonţ ce-i rămăsese în stomac. Gemea tare şi mă implora să-l salvez. De o bârnă era agăţată portharta comandantului de batalion, harta şi schema frontului aferent unităţii noastre. Pe o masă improvizată erau telefonul de companie şi ceva mâncare. Am încercat telefonul şi am constatat că funcţionează. Am sunat la comandament, mi-a răspuns însuşi colonelul Ionescu Fălcin. I-am raportat:- Aici sergent T.R., Tîrziu mă găsesc la punctul de comandă al

batalionului, unde este rănit grav un ostaş. Trimiteţi vă rog brancardieri să-l ia, să vina pe firul văii până dau de mine. Aici este linişte, pustiu, nicio mişcare, probabil batalionul s-a retras, eurămânând aici printr-o întâmplare neprevăzută.

- Bine, sergent, să faci un raport cu ce s-a întâmplat aci!- Am înţeles, domnule colonel – raport pe care nu l-am făcut

niciodată. – Brancardierii au venit, l-au luat pe soldat, eu am luat portharta şi am plecat la vale să caut unitatea. Gândeam, m-or fi dat mort, dispărut, prizonier? Ploua mărunt, o ploaie rece ce te răzbea până la oase. Aveam foaia de cor pe mine. După jumătate de oră de mers pe timp rău am auzit în dreapta mea, deasupra pe un deluşor voci. Am urcat dealul şi am văzut ostaşi săpând gropi la vreo 30 m, pe Stanciu. Tocmai mă îndreptam spre el, când din senin a izbucnit puternic bombardament de branduri, proiectil lângă proiectil. Nu ştiu la ce distanţă o fi cazut unul, aproape de mine, dar când m-am dezmeticit dintr-o izbitură puternică, eram îngropat în pământ cu capul cu foaia de cort peste cap, ceea ce mi-a permis să mai am puţinaer de respirat. Eram imobilizat, acoperit de pământ, fără a putea face vreo mişcare. îmi aşteptam sfârşitul, când am simţit că mă trage

cineva de picioare în sus. Când am ajuns afară din groapă l-am văzutîn faţa mea pe Stanciu, care mă salvase de la o moarte sigură.Ce întâmplare nemaipomenită a destinului!Dacă eu îl împuşcam pe Stanciu, mai eram eu acuma viu? M-am rugat lui Dumnezeu pentru ajutorul trimis, căci era mâna Lui aici. Mare eşti Doamne şi mari sunt minunile Tale!După ce ne-am îmbrăţişat frăţeşte, eu şi Stanciu am mers la comandabatalionului, predându-i maiorului portharta, spunându-i tot ce se întâmplase. Aveam pe faţă zgarieturi de la incidentul petrecut, pare-se şi paliditate după cele întâmplate. M-a trimis la administraţia companiei, în comuna Leţcani, la 12 km în spatele frontului, unde locotenentul Paul Cristescu, printr-un ordin scris mi-a încredinţat administrativ compania. În drum spre punctul administrativ, m-am oprit la un post de prim ajutor să mă interesez de soldatul rănit. Nu l-am găsit, fiind trimis la spitalul militar din Iaşi. Am rămas înmărmurit de ceea ce am văzut aici: un bordei săpat în pământ, destul de mare, împrejurat de răniţi, vaiete şi urlete de durere, un miros de carne în putrefacţie, picioare, mâini sfârtecate, unii fără ele. Şeful postului de prim ajutor, un medic tânăr sublocotenent rezervist, s-a holbat la mine cu nişte ochi aproape ieşiţi din orbite, vrând să-mi spuna ceva, bâlbâindu-se. I-am urmărit privirea şi gesturile ce nu mai arătau a unui om normal, ci aleunui om nebun. A fost trimis la Bucureşti şi internat într-un spital de psihiatrie.Am încercat să iau legătura cu sergentul major Brăescu, responsabil cu administraţia companiei, respectiv hrana ostaşilor şi a animalelor(cai). Nu era de găsit. Noroc că şeful bucătar, Vulcu Constantin, om inimos, priceput şi foarte conştiincios, dirija întreaga pregătire a mâncării şi ducerea ei pe poziţia de luptă. S-a bucurat mult de venirea mea, cunoscându-ne mai de mult în aceeaşi companie. Din când în când mai aparea şi Brăescu, dar nu se putea discuta cu el. Era un om pierdut, fricos, tremurând din tot corpul. Stătea mai tot timpul în sat prin casele vameşilor ce erau evacuaţi şi ocupate de artilerişti. Se simţea aici în siguranţă. Fiind examinat medical, a fost expediat la Sibiu. Nu l-am mai întâlnit. Rămăsesem

deci cu administrarea companiei, facând legătura permanentă cu comandamentul Regimentului şi Diviziei, mergând personal pentru araporta şi primi ordine. Mă descurcam foarte bine. Frontul se stabilizase, dueluri sporadice de artilerie, totul părea calm, într-o linişte de aşteptare. Aşa ne-a prins jumătatea lunii iulie, fără niciun eveniment important. Nu-mi amintesc bine, cred că prin 14-15 iulie, ruşii au dat un atac puternic, fiind sprijiniţi în spatele poziţiilor noastre de aviaţie care căuta poziţiile artileriei.Una din bombe a cazut pe grajdul unde ţineam caii, omorând un cal şi pe fruntaşul Diplos, îngrijitor la grajd. Spre seară, brancardierii au adus 5 morţi de pe poziţie, printre care şi sublocotenentul în rezervă Borzea Dumitru, învăţător de prin parţile Făgăraşului. A fost un om de o bunătate deosebită, blând, îngaduitor, iubit de ostaş. Avea fruntea gaurită de un glonţ. Am plâns când l-am văzut întins pe iarbăîn spatele casei unde stăteam. De la ostaşii răniţi am aflat că şi locotenentul Cristescu a fost rănit şi evacuat la spitalul din Iaşi, luând comanda Companiei locotenentul rezervist Sungoci Vichente, tot învăţător de prin Făgăraş.Pe data de 18 iulie am fost înlocuiţi de Batalionul 1 Vanatori de munte, retraşi de pe poziţie şi cantonaţi în comuna Muntenii de Sus, judeţul Vaslui, în refacere. S-au acordat concedii de câte doua săptămâni, de care am beneficiat şi eu. Toţi militarii plecaţi în concediu trebuiau să treacă pe la Târgovişte, unde era un centru de triere. Ajungând aici am aflat că unităţile de „Premilitari” din judeţulSuceava sunt cantonate în comuna Stoeneşti, lângă Târgovişte. M-am deplasat acolo, prezentându-mă colonelului Gustav. Nu mi-a reproşat nimic despre incidentul de la Şcheia, dimpotrivă s-a bucurat.Am găsit aici şi familia Suciu(gazda mea).Pe 18 august am primit un ordin de chemare fulger, de a mă prezentala Răşinari.Pe 21 august eram în Răşinari, repartizat la Compania IV armament greu, responsabil cu administraţia companiei. Compania făcea parte dintr-un batalion de recruţi tineri în jurul vârstei de 18 ani, recent încorporaţi şi care se găseau în a doua lună de instrucţie. Nimic nu parea deosebit, totul decurgea normal. În timpul liber după-amiaza

vizitam împrejurimile cu aspect montan. Uneori mă deplasam la pădurea „Dumbrava”. Aici se afla o adevărată pepinieră piscicolă şi un parc zoologic cu urşi, lupi, vulpi şi alte animale sălbatice de pădure. După amiaza, parcul era animat de copii cu părinţii lor.În dimineaţa zilei de 23 august, peste această atmosferă de linişte cade „bomba” – ruperea frontului din Moldova, mai bine zis „Marea trădare”. Ofensiva rusească nu întâmpina nicio rezistenţă, armata română retrăgându-se către interiorul ţării în debandadă în mici grupuri. După o săptămână, au început să sosească la Răşinari grupuri mai mici sau mai compacte din rămăşiţele batalionului 3 grăniceresc.Colonelul Popa Petru este numit comandantul regimentului ce se constituie din recruţi şi resturile celor veniţi de la Iaşi. După două săptămâni, reorganizarea regimentului este terminată şi se porneşte în marş forţat pe direcţia Sibiu-Dej via Turda. La Aiud, din lipsă de cadre, întregul tren regimentar este trecut sub comanda mea prin ordin de zi, deşi eu aveam doar gradul de sergent T.R.În seara zilei de 15 septembrie, în timp ce făceam construirea căruţelor şi bucătăriei de companie, ieşind din curte, am fost acostat de un plutonier major, ce pretindea că este „comenduirea pieţii” Aiud, somat sub ameninţarea pistolului automat „Beretta” de a-l urma la Punctul de comandă al comenduirii Aiud. Deşi am încercat să-l lămuresc că sunt în misiune, el credea că eu sunt spărgător sau hoţ. N-a vrut să înteleagă, devenind chiar ameninţător cu pistolul. Am strigat la ostaşii de la căruţe, care erau pe şosea, să-mi vina în ajutor. Degeaba, a început să-i ameninţe şi pe ei. I se holbaseră ochii şi atunci mi-am dat seama că era băut. Întâmplător, tocmai ajunse în dreptul nostru o patrulă de ruşi(erau şi ruşi în garnizoană).Unul din ostaşii nostri, care ştia puţin ruseste le spune: „Dânsul vrea să-l aresteze pe domnul sergent, care e şeful nostru”. Ruşii l-au dezarmat pe plutonier, i-au luat pistolul şi centura. L-au îmbrâncit şi avertizat să plece că dacă nu...a plecat fugind. Nu l-am mai văzut de atunci. A doua zi ne-am continuat drumul, încartiruindu-ne în comuna Luna,judeţul Cluj, unde la circa 2 km se dădeau lupte grele cu nemţii ce

erau în retragere. Au cazut aici 80% din tinerii recruţi, abia instruiţi şi neexperimentaţi cu frontul. A murit şi colonelul Popa Petru, împreună cu echipa de comandă ce s-a dus să inspecteze linia I.În ziua de 17 septembrie sunt chemat la divizie, unde mi se înmaneaza o foaie de drum cu destinaţia Lugoj şi un plic adresat şcolii de ofiţeri de rezervă din Lugoj. Am luat trenul din Turda cu destinaţia Caransebeş pentru a o întâlni pe mama. După 3 zile m-am prezentat la Şcoala de ofiţeri de rezervă Lugoj.Această şcoală începuse încă din 10 august. Erau militari T.R. de toate vârstele, toate gradele inferioare – de la soldat T.R. la sergent T.R. Când am ajuns eu, şcoala funcţiona de o lună şi jumătate.Am fost repartizat la Batalionul I, comandant fiind maiorul Bratiloveanu, care avea să decida dacă voi rămâne sau nu la şcoală, având în vedere întârzierea mea, instrucţia fiind avansată, iar şcoala scurtă, de numai 6 luni. Se pregateau ofiţeri rezervişti, ce vor fi avansaţi şi trimişi imediat pe front, iniţial pe frontul de est.Maiorul Bratiloveanu, după ce mă interoghează câteva minute privind întârzierea mea de la şcoală, scrie pe adresa ce am adus-o: „Se va trimite înapoi la unitate, venit cu întârziere. Instrucţia este avansată.” Am intervenit hotărât:- Domnule maior, vă rog să binevoiţi a fi examinat la nivelul

pregătirii elevilor şcolii în prezent, atât tactic, cât şi la instrucţie. Dacă nu corespund, voi pleca la unitate, altfel vă rog a mă reţine la şcoală.

După ce s-a consultat cu căpitanul comandant al Companiei 4 mitralieră, am fost trimis la Plutonul 1, comandant fiind sublocotenentul Bărzucă Aristide, mic de statură, dar solid şi într-o permanentă agitaţie din tot corpul. M-a primit foarte rece şi chiar intrigat că i-a fost trimis un ostaş mic de statură(cu puţin mai mic ca el). A doua zi dimineaţa am plecat cu plutonul pe campul de instrucţie dela marginea oraşului, alături de stadion. Mi s-a dat o puşcă şi un încărcător cu gloanţe de instrucţie. Era prezent şi căpitanul în mijlocul careului de elevi ce asistau la examinarea mea.

Temă: „În faţă, la 100 m este inamicul. Vei ataca în salturi, trăgând tot încărcătorul asupra inamicului, după care te opreşti.”Am intuit ce se urmareşte; acest exerciţiu l-am mai făcut la unitate cu locotenentul Cristescu.M-am aşezat în poziţia culcat cu arma sub braţul drept şi patul pe şold, aşteptând startul.- Asupra inamicului la 100 m salt înainte!Am plecat fugind, facând 5 salturi, de fiecare dată bagând câte un cartuş, după care m-am oprit în poziţia culcat. Am fost chemat în careu şi am fost întrebat dacă ştiu care a fost scopul exerciţiului. Am răspuns:- Încărcarea armei, atât în mers, cât şi în fugă se face cu arma pe

şold, fără a te uita în jos.- Voi ştiaţi asta?(adresat careului).N-a răspuns nimeni.- Bravo, sergent! Poţi rămâne la pluton.A schimbat câteva cuvinte cu sublocotenentul Bărzucă, s-a suit pe cal şi a plecat. Aşa am rămas la şcoală.Surpriza care a făcut ca Bărzucă să mă aprecieze şi să devin unul dincei mai apropiaţi ai lui a fost când pe poarta şcolii ieşea primul pluton cântând. A fost o explozie de bucurie, m-a îmbrăţişat şi m-a făcut chiar încheietor de pluton. În fiecare după-amiază, în înţelegerecu toţi camarazii din pluton pregăteam marşuri pe 2 şi chiar pe 3 voci. Când veneam de la instrucţie pe tot parcursul până la şcoală cântam, iar cetăţenii aflaţi în drumul nostru se opreau pe loc şi ne aplaudau. Am pregătit şi răspunsurile la slujba ce se făcea în fiecare duminică în curtea şcolii. Era un cor bărbătesc pe Batalion, condus de un elev, dar care s-a desfiinţat după prima noastră apariţie la slujbă. Eram de departe mult mai buni, devenind noi corul şcolii.Am cântat şi la cununii în cadrul şcolii şi la „Parada salopetelor”, o trupă artistică a şcolii foarte apreciată de lugojeni. Se dădeau multe serbări cu program artistic, piese cu balerini şi balerine, conduse de elevul T.R. Buruiană, foarte talentat şi bun organizator. Se numea „salopetelor” deoarece la instrucţie erau îmbrăcaţi în salopete.

Am legat prietenie cu câţiva elevi ce aveau convingeri legionare, printre care Spiru Blănaru, Răducanu Gheorghe şi încă doi-trei oameni, formând un mic grup legionar.Eu îl vizitam des, mai ales duminica, pe avocatul V. Streinu, care m-a apărat în procesul din 1938, de la care primeam unele informaţii privind reorganizarea mişcării, a unei rezistenţe împotriva comuniştilor, ce puseseră mâna pe conducerea ţării. În iarna anului 1944 şi începutul anului 1945 au loc evenimente importante ce au implicat activ intervenţia elevilor din şcoală. Au locunele altercaţii între elevi şi soldaţii ruşi duminica, când aveam liber în oraş. În general, ruşii agăţau fetele tinere, încercând să le ia cu ei, ori le molestau, iar elevii T.R. interveneau pentru salvarea fetelor. A fost un caz când pe podul de peste Timiş câţiva ruşi beţi au încercat să facă uz de armă. O patrulă a comenduirii, aflată în preajmă, ajutată şi de un grup de elevi, au imobilizat soldaţii ruşi şi i-au predatla comandamentul rus, aflat la prefectură. Nu-mi amintesc bine luna, februarie sau martie 1945, a început evacuarea familiilor de nemţi în U.R.S.S. Alături de grupurile de soldaţi ruşi, ce aveau misiunea de ridicare a nemţilor după listele întocmite de primărie, erau şi grupurile de elevi ale Şcolii de ofiţeri de rezervă, care aveau misiunea de a însoţi şi sprijini acţiunea. Întrucât ruşii nu ştiau româneşte, cei care intrau primii în locuinţă erau grupurile de elevi, urmate de ruşi. Au fost salvate multe familii, în special tinere fete. Fie că se spunea: „Nu e pe listă” ori „Nu se găseşte în casă persoana respectivă”, multora facându-li-se semn să fugă ori să se ascundă. În zilele următoare, după începerea acţiunii de ridicare a nemţilor, în faţa şcolii era un pelerinaj continuu de tinere fete, ce prin înţelegere, urmau să se căsătorească cu elevii din şcoală, nemaiputând fi deportate. Comandantul şcolii S.O.R.(Şcoala de Ofiţeri de Rezervă) a aprobat acest „act”, aprobând toate cererile prezentate de elevi. În felul acesta, multe tinere germane au fost salvate de la deportare, colonelul Ghiţă afirmându-se ca un „mare român”, un caracter de adevărat ostaş, asumându-şi întreaga răspundere, ceea ce îl punea în mare pericol în vremea aceea. Spre sfârşitul lui martie, în urma unor comunicări dinafară, Blănaru şi Răducanu se hotărăsc să plece din

şcoală. Într-o noapte pe la unu, am fost trezit din somn, Spiru spunându-mi: „Noi am plecat spre Moldova. Aveţi grija ce faceţi şi menţineţi-va ca grup dar nu vă demascaţi, cândva va fi nevoie şi de voi.” Ne-am îmbrăţişat şi au plecat.În spatele şcolii era un zid dărâmat de la bombardament, pe unde se putea ieşi oricând, nefiind supravegheat. A doua zi la apel, s-a comunicat comandantului de batalion, maiorului Bărzucă lipsa celor 2 elevi. Nu s-a făcut nicio valvă în şcoală, nu s-a dat niciun ordin, nicio adunare, totul desfăşurându-se normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Mai târziu se discută printre elevi că domnul colonel Ghiţă a fost averizat de plecarea unor elevi din şcoală şi că nu i-a dat nici măcar dezertori. Noi, grupul rămas, nu am întreprins nimic, şcoală întrerupându-şi cursurile brusc, desfiinţându-se. Am plecat cu tot echipamentul ce-l aveam, inclusiv armamentul, la Batalionul 15 Vanatori de munte Deva, unde am fost repartizat. După 2 săptămâni de instrucţie, în prezenţa comandantului Diviziei 18 Vânători de munte, am dat examenul de ofiţer în rezervă.Am reuşit cu calificativul „foarte bine”, obţinând toate probele nota 10 şi declarat şef de promoţie. Am fost mult înaintea celorlalţi. Mai făcusem încă o şcoală de ofiţeri la Ploieşti în 1938-1939, fiind însă eliminat din cauza condamnării din martie 1938. A doua zi am fost avansat la gradul de plutonier T.R., iar peste un an sublocotenent în rezervă.Pe data de 7 mai 1945 am fost pregătiţi un lot de 15 elevi plutonieri T.R. pentru plecare pe frontul de vest, iar pe 9 mai în urma unui ordin „expres” n-am mai plecat, fiind demobilizat a doua zi. Se terminase războiul şi declarată „Victoria” împotriva Germaniei, care capitulase. Am plecat acasă cu tot echipamentul militar din ordinul comandantului Batalionului 15 Vânători de munte. „Nu se predă nimic, fiecare pleacă acasă cu tot ce are pe el.” Mulţi au luat şi armamentul din dotare. Am luat sacul de merinde şi un pistol cu 6 focuri, care mi-a fost furat în gara Haţeg, cât timp am aţipit din cauza oboselii. Am stat cu mama în Caransebeş câteva zile,iar pe 15 mai m-am prezentat la şcoală în Iablaniţa, luându-mi postul

în primire până în 1 septembrie, când trebuia să mă prezint la Şcheia,unde eram titular, deci fiind doar cu post „încredinţat”.Peste doua săptămâni a venit şi mama, care se despărţea greu de locul unde vieţuise 25 de ani, dar păstrase locuinţa în continuare, venind în fiecare lună pentru a-şi ridica mica pensie. Printre învăţătorii din Iablaniţa era şi Ion Avram cu soţia, refugiaţi din Ardeal în timpul ocupaţiei hortiste. Prin retrocedarea Ardealului către România, Avram solicită Ministerului Învăţământului transferul în judeţul Sibiu, transfer ce i se aprobă. Concomitent, cer şi eu transferul din Şcheia, în postul rămas liber pentru plecarea lui Avram. Mi se aprobă transferul. Odată cu aprobarea primesc şi „Definitivatul” cu data de 1 septembrie 1943, ca fiind pe front. Ia-tă-mă titular pe post în comuna mea!Eram cinci cadre titulare pe post: Nicolae Domăşneanu, director, Mitroi Atanase, Horiţa Nicolae, Haramboşea Viorica şi subsemnatul,plus soţia lui Horiţa la gospodărie, Stela Blidaru la grădiniţă şi secretara Mina Pomaja.Patru eram din comună: Domăşneanu, Stela, Mina şi eu. Horiţa era refugiat din Basarabia, Mitroi oltean căsătorit aici, Viorica din Caransebeş. La început am fost un colectiv bine închegat fără probleme unii faţă de alţii, situaţie ce se va schimba mai târziu. M-am încadrat repede în alt colectiv de tineri şi tinere, un colectiv minunat, acţionând într-o perfectă armonie, fraternitate sinceră, respect reciproc, moral şi intelectual din toate punctele de vedere.Iată acest mănunchi de prieteni nedespărţiţi şi plini de armonie: Haţegan Ica, Blidaru Stela, Roşeţ Ica, Domăşneanu Nelly, Jiu Victoria, Todea Ana, Terfăloagă Ana, Tîrziu Susana, Busu Maria, Haţegan Zachi, Balaci Petru, Nicoară Petru, Terfăloagă Nichi, Blidaru Titus, Marineasa Zărie şi eu.Ne adunam aproape în fiecare seară, dar nu în timpul vacanţelor, ascultam muzică, dansam şi puneam la cale câte o excursie fie la pădure, fie la Herculane, unde eram bine primiţi de către doamna Domăşneanu, soţia comandorului, la vila lor. Deviza noastră era „Suntem toţi unii ca alţii, trăim în frăţietate şi nimeni nu are voie a da prioritate unuia sau altuia, exclusă curtoazia, toţi suntem una.”

Fiind cel mai în vârstă, mi s-a dat sarcina de către părinţi, de a-i proteja şi a-i îndruma, răspunzând de fiecare şi de întregul colectiv.Eram respectat de toţi şi nu am avut niciodată probleme deosebite.Am înjghebat şi un mic cor, dând un spectacol artistic la una din nedei în 1946, în sala de festivităţi a şcolii primare.Consider că acei 4 ani, cât a durat acest colectiv, au fost cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele.În primăvara lui 1947 o cunosc, prin intermediul lui Nelly Domăşneanu, pedagoagă la Şcoala Normală de Fete din Lugoj, pe tânăra Brânduşa Anghelescu, elevă în ultimul an, viitoare învăţătoarefiică din părinţi ţărani din comuna Ohaba Bistra, familie arhicunoscută şi apreciată pe Valea Bistrei, familia „Ţăranu”.

Având aceleaşi vederi despre viitor, acelaşi „Crez”, ne-am întins camaradeşte mâinile şi în 30 august s-a celebrat cununia religioasă înBiserica Ortodoxă Română din Ohaba Bistra, naşi fiind familia Haţegan, care au fost cununaţi de Ica şi Zachi. A fost o nuntă ca-n poveşti, cum spun localnicii într-un cadru pitoresc, casa fiind pe o albie a râului Bistra, înconjurată de plopi, nuci şi sălcii. Din partea mea au participat circa 30 de persoane, aproape tot colectivul din Iablaniţa plus rudeniile de la Mehadia şi din Caransebeş. Am fost cununat de verişorii mei, preoţii Raţec Iosif şi Costescu Tavi, părintele paroh se grăbea să plece la un meci de fotbal, juca Poli Timişoara cu „Metalul” Bocşa, recent promovată în divizia B.În amintirea acelor minunate clipe am scos poezia:„Pe sub puntea de la moarăRaza lunii se coboarăSe aşează peste ciuturiPrefacându-le în ciucuriArgintii ce ţes în leasăMici betele de mireasă.Licuricii de pe râuVin şi-şi scutură în brâuBecuri mici ce rând pe rândSe tot sting şi iar se aprind.Mai la vale-n fund de apăPlopii umbrele-şi adapă,Iar broscoii din răstoacăObosiţi de-atâta gurăŞi de-atâta alergatură,Hăulesc încet la lună:„Noapte bună, noapte bună...” După trei zile, în gara Iablaniţa am fost întâmpinaţi de copiii de la şcoală şi mulţi săteni, neamuri, cu flori şi urări de bine spre viitor. Am plecat spre casă, unde mama, care venise cu câteva zile înainte, pregătise în curte o mică gustare şi băutură. Anul şcolar începe pe 15 septembrie, mai primind încă o învăţătoare,Trailovici Maria, verişoară de-a II-a cu mine.

O surpriză placută are loc: la Petnic, o comună la circa 2 km de noi, sunt numite ca învăţătoare Nelly Domăşneanu şi Ica Roşeţ. Ne-am bucurat mult, deoarece ne întâlneam des.În octombrie, Nelly îmi spune: „Cineva doreşte să te întâlnească în Domaşnea la familia Horescu. E o surpriză, nu-ţi pot spune!”.Îl cunoşteam pe Nicolae Horescu din 1937-1938 ca legionar, fiind şeful plasei Teregova şi a garnizoanei Domaşnea.Într-o sâmbătă am plecat la Domaşnea cu Brânduşa şi Nelly. Nelly şicu Duşa se cunoşteau din şcoală de la Lugoj.Ajunşi acolo, am parte de o surpriză: se deschide uşa de la una din camere şi în faţa mea apare zâmbind Spiru Blănaru. Într-adevăr maresurpriză; ne-am îmbrăţişat şi m-a lămurit că după plecarea de la Lugoj a fost îndrumat la Domaşnea la familia Horescu şi în prezent este căsătorit cu Mărioara, sora Anisoarei.Nu am discutat nimic politic, doar ne-am bucurat de revedere, sugerând a ne mai întâlni. Anul 1948 nu ne aduce nimic bun, anul dă semne ameninţătoare, atâteu cât şi Zărie Marineasa suntem suspectaţi de unele persoane din comună, primarul Vasile Busu, secretarul Urdăreanu Gheorghe, comunist vechi în ilegalitate la uzinele Malaxa şi chiar de colegul nostru, Horiţa, devenit membru de partid P.C.R.Am auzit de arestările masive de studenţi şi de elevi F.D.C. din Timişoara şi alte oraşe din ţară, precum şi intensificarea acţiunilor securităţii în depistarea, anihilarea unor grupuri de rezistenţă anti-comunistă în judeţele Timiş şi Arad şi urmărirea „bandiţilor”, fugari ce se organizează în judeţul Severin, respectiv valea Timişului, Cernei, Caraşului, Lugoj, Caransebeş, Orşova şi valea Almăjului. În 22 iunie se naşte fiica mea, Valeria(Lia mică după dorinţa mamei), la Ohaba, iar botezul îl are la Iablaniţa în ziua de nedeie, 27 iulie. Se organizeaza o petrecere la gară, respectiv la casa Rotaru(local public).

În august are primul contact grupul Marineasa cu securitatea în gara Herculane. Reuşesc să scape, dar e arestată doamna Domăşneanu, soţia comandorului Domăşneanu, care nu era fugar. Zărie mă avertizează: „Fii atent! S-ar putea să fiu arestat. Preiei grupul de rezistenţa Cerna,

mai precis plasa Orşova.” Am luat legătura cu Gogu Cristescu şi Petcu(Petchescu Ion), ambii fugari. La începutul lui septembrie este arestat Zărie chiar în ziua nunţii lui Ica Haţegan cu profesorul Milin din Timişoara. Suntem afectaţi şi trişti, Nelly este frânt zbuciumată, fiind cea mai apropiată de Zărie. Ica mă priveşte şi-mi spune: „Nicu, tu plângi la nunta mea?”. I-am răspuns: „Cred că-n fiecare din noi s-a rupt ceva, plecarea lui Zărie, dar hai să nebucurăm, e doar nunta ta!”. Şi într-adevăr am creat cu toţii o atmosferă de bucurie şi veselie ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era şi necesar, agenţii securităţii ne spionau. Eram foarte neliniştit dar mă străduiam să-mi ascund îngrijorarea faţă de ai mei. Oare ce se va întâmpla? Voi fi arestat şi eu? Nu s-a întâmplat nimic rău în ce mă priveşte. Au fost arestaţi o parte din membrii organizaţiei legionare din plasa Orşova, dar nu toţi. Începerea anului şcolar la 15 septembrie aduce multe modificări în structura învăţământului. Brânduşa este numită ca învăţătoare la Eşelniţa, pe malul Dunării, prea departe de casă. Interviu la inspectorat şi este detaşată la Domaşnea. Cu sprijinul unei mătuşi şi a unui coleg declasă, învăţător în comună, închiriem o locuinţa şi pe 1 octombrie Brânduşa şi fetiţa se stabilesc la Domaşnea. Mă duceam la ele în fiecaresâmbătă până luni. Dacă mai întârziam de la şcoală, mă suplinea „neica Nică Domăşneanu”, directorul şcolii. Pe 10 octombrie are loc cea de-a doua întâlnire cu Spiru la sălaşul lui

Cristescu, fiind condus de Munteanu Gheorghe, legionar pe care-l cunoşteam din 1938, ajutorul lui V. Horescu. Spiru era acum fugar, urmărit de securitate, preocupat de organizarea rezistenţei anticomuniste. Eu am rămas în continuare la reorganizarea plasei Orşova. În 15 octombrie, în vremea restructurării învăţământului, se trece la „ciclul gimnazial de 8 clase”. La Iablaniţa funcţionează două clase V-VII. Sunt detaşat la ciclul II, disciplina „partea ştiinţifică”: matematică, fizică, biologie, iar Nelly Domăşneanu de la Petnic, la „partea umană”: română, geografie, istorie, Horiţa la direcţiunea şcolii prin pensionarea lui Nică Domăşneanu. În postul rămas liber prin detaşarea mea la ciclul II o detaşasem pe Brânduşa de la Domaşnea la Iablaniţa în postul meu. Ca profesor asimilat, eram obligat să mă înscriu

la facultate fără frecvenţă. Mă înscriu la Cluj la disciplinele biologie, fizică principal şi limba franceza secundar. M-am înscris la fără frecvenţă; nu era necesar examen de admitere, doar diploma de recomandare a Inspectoratului Şcolar. Urma a mă pregăti pentru examenele din prima sesiune, în februarie 1949. Numirea mea şi a lui Nelly la ciclul II a creat o atmosferă greoaie în şcoală, ceilalţi învăţători considerându-se fiecare în felul lui neîndreptăţit a fi la ciclul II, cei mai vechi în învăţământ şi grad. Inspectoratul a decis ca învăţătorii mai tineri să devină viitori învăţători în perspectiva viitorului. Cei mai înverşunaţi au fost Horiţa şi Mitroi, care au pornit o campanie de hărţuire împotriva mea, a lui Nelly şi a Stelei Blidaru. Horiţa: „Stiu tot ce gândiţi şi faceţi” într-un moment de izbucnire într-o şedinţă la cancelarie, iar Mitroi mă acuză de legionarism către inspectorul şcolar Suciu de la Orşova, un comunist notoriu. N-am dat importanţă şi n-am răspuns provocărilor, fapt ce a mai potolit lucrurile şi se parea că atmosfera intră în normalitate, dar n-a fost să fie aşa. Se apropia Crăciunul. În preajma vacanţei, toţi elevii şi cadrele

didactice sunt adunaţi în sala de festivităţi a şcolii şi directorul dă dispoziţie că este interzis colindatul în seara de ajun şi cei care nu respectă dispoziţia vor fi aspru pedepsiţi. Toţi copii vor fi prezenţi la şcoală în după-amiaza zilei de 30 decembrie, în vederea sărbătoririi: „Sărbătorilor de iarnă”.Acelaşi lucru ni se spune şi în cancelarie, atrăgându-ni-se atenţia asupra

respectării dispoziţiilor date în ceea ce priveşte colinzile şi sărbătorirea în data de 30 decembrie. Eu le-am spus copiilor din clasă la despărţire: „Aţi auzit dispoziţiile date, faceţi cum credeţi, dar eu vă primesc cu colinda.” Am avut mulţi colindători, în special cei mai mari. I-am primitcu drag, întrebându-i: „N-aţi auzit ce-a spus directorul că n-aveţi voie să colindaţi?”Ei mi-au răspuns: „Am auzit, dar la D-voastră îndrăznim să venim.”

Directorul a făcut referat la Inspectorat, dar n-a primit niciun răspuns.30 decembrie 1948: „Sărbătorile de iarnă”, în loc de „sărbătoarea

Crăciunului”. Sala de festivităţi arhiplină, iarnă grea cu zăpadă şi ger. Lumea era dornică să mai audă câte ceva, nu prea avea ce face acasă. Erau prezente autorităţile locale şi un delegat de la raionul Orşova şi un

activist din partea P.U.R. În prezidiu pe scenă era primarul Busu, Horiţa,Urdăreanu Gheorghe, şeful organizaţiei locale P.U.R., delegatul raionului şi activistul de partid. M-a surprins faptul că am fost invitat şi eu la masa prezidiului, oferindu-mi-se un scaun. În sală era mama cu fetiţa, Brânduşa, Nelly ,Stella şi ceilalţi prieteni ce erau în vacanţă. Dupăcuvântul de deschidere a directorului, acesta fără a-mi cere consimţământul, îmi dă cuvântul, întinzându-mi „Îndrumatorul căminelor culturale”, să citesc articolul „Sărbătorile de iarnă”.Citisem articolul zilele anterioare şi mi-am dat imediat seama ce mi se

pregateşte. M-am ridicat în picioare, am închis îndrumatorul zicând: „Văvoi vorbi astăzi despre sărbătoarea Crăciunului, a Naşterii Domnului.” Am vorbit circa 15 minute despre adevărata semnificaţie a sărbătorilor de iarnă, depre colinzi şi păstrarea datinilor strămoşeşti. În zadar, mă trăgea directorul de veston, şoptindu-mi să schimb subiectul, nu am cedat, nici la privirile stăruitoare ale celor din juriu. Deodată în sală au intrat câţiva jandarmi şi vreo 2 civili. Am tresărit şi instinctiv am făcut semn din cap lui Nelly spre uşă. A întors capul şi i-am văzut faţa aproape pământie. Nu s-a întâmplat nimic, doar la ieşirea din sală mi-a şoptit: „Eram îngrozită, credeam că te vor aresta.”Nici de data asta n-am păţit nimic, doar o apostrofare de la Horiţa, că

nu trebuia să procedez aşa. Sunt date care iţi răman permanent în minte şi răman bine întipărite.16 ianuarie. În timp ce eram la ore, intră în clasă un individ, care se

prezintă a fi activist de partid de raion, venit într-o inspecţie la şcoală. Mi s-a răscolit totul în mine, dar mi-am păstrat calmul.

- Şi ce doriţi? întreb eu.- De ce ţineţi portretul regelui şi a lui Tudor Vladimirescu? Aţi

auzit de divizia Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, venită în ţară odată cu trupele ruseşti?

A vrut să mai spuna ceva, dar l-am oprit.- Aţi citit pe uşă anuntul că în timpul orelor, accesul persoanelor

străine este interzis?S-a uitat buimac la mine, plin de răutate, dar n-a apucat să mai spunănimic.- Copii, ia vedeţi ce vrea dumnealui.

Şi i-am arătat uşa. Restul l-au definitivat copiii, care l-au scos afară din clasă. N-a mai trecut pe la nimeni, dispăruse. Nici de data aceastan-am păţit nimic. Mă apără Dumnezeu?29 ianuarie. Cu o noapte înainte, comuna a fost invadată de o companie de militari aparţinând securităţii. I-am văzut prin oblon trecând în flanc, aplecându-se pe sub ferestre pentru a nu fi văzuţi. Dimineaţa am plecat cu Brânduşa la şcoală.Totul părea prea liniştit, parcă toţi intraseră în pământ.Brânduşa a plecat mai devreme acasă, eu mai având încă ore. În clasă era o tăcere mată, prevestitoare a parcă ceva ce avea să se întâmple. Aveam impresia că elevii se uitau la mine, aşteptând să le spun ceva. I-am privit cu duioşie ca niciodată, iubeam copii.Părea că se rupe ceva în mine, o presimţire. „Mergeţi acasă, ora s-a terminat.” Era ora unu şi am plecat şi eu spre casă. Era ultima oră la această şcoală.

Epilog: după venirea mea acasă:- Inspectorul şcolar a detaşat-o pe Brânduşa în locul meu la ciclul II

cu salariul corespunzător ce l-am avut eu;- A început o campanie de hărţuială din partea lui Mitroi şi

Trailovici, care pretindeau postul la ciclul II;- Mi s-a plătit salariul în continuare până în luna septembrie, când

am fost scos din învăţământ prin Ordinul Ministerului Învăţământului. Pe 2 septembrie se naşte Lenuţa;

- La data de 15 septembrie 1950, Duşa a fost trecută din nou la ciclul primar, dar menţinându-i-se salariul avut;

- Au fost numiţi la ciclul II Mitroi şi Trailovici;- A fost scoasă din învăţământ Nelly Domăşneanu;- Au fost strămutate mama şi Duşa la Cliciova, lângă Bethausen,

judeţul Timiş;

- 1952. Au fost arestate Brânduşa, sora mea, Ciuntu Aurelia şi Ciuntu Grigore, anchetaţi şi condamnaţi pentru misiune de denunţşi ajutor legionar;

- I se sistează pensia mamei ca fiind ostilă Republicii Populare Române. Mama se întoarce la Iablaniţa, găsind casa ocupată de şeful de post Constantin Tănase;

- Fetele sunt duse la Oţelu Roşu la bunici;- 1953. Duşa e scoasă din învăţământ şi se angajează la uzina Oţelu

Roşu, poziţie în care am găsit-o şi la eliberarea mea;

1949-1962: Arestarea

1 februarie 1949. Mă întorceam de la şcoală aparent liniştit, dar îngrijorat, privind patrulele ostaşilor din securitate mărşăluind prin comună. O companie a trupelor din securitate se instalase de cu seara încomună. Strada era pustie, toată lumea era pe acasă, fiind ger tare, dar mai ales în aşteptarea a ce se va întâmpla cu ocuparea comunei de către securitate. Comandorul Domăşneanu era fugar, alăturându-se grupului de rezistenţă anti-comunistă a lui Spiru Blănaru şi a colonelului Uţă.Marineasa Zaharia, condamnat la 15 ani temniţă grea, Petchescu Ion la 7 ani închisoare. Desigur, securitatea n-a venit degeaba, trebuie să se întâmple ceva. Am intrat liniştit în casă fără a manifesta semne de îngrijorare. Soţia, avea ore de după-amiaza. Mama şi fetiţa de 8 luni erau prin casă. Nu am comentat nimic ce se petrece afară şi ne-am

aşezat la masa de prânz. Era ora 2 după-amiaza. Lătratul căţeluşei, Fetiţa, ne-a scos pe verandă, de unde se vedea până în fundul grădinii şispre poarta de intrare în curte. Casa era înconjurată de soldaţi, iar în curte, un plutonier însoţit de 3 ostaşi.Au urcat treptele şi plutonierul(i-am aflat numele mai târziu; se numea Săbăilă, originar din comuna Cornea, judeţul Severin) mi s-a adresat:

- Sunteţi învăţătorul Nicolae Tîrziu?- Da, eu sunt.- Avem dispoziţie de a face o percheziţie la locuinţa

dumneavoastră.Au intrat în cameră plutonierul cu un ostaş, ceilalţi doi s-au postat la uşa de intrare. Percheziţia a durat 2 ore, răscolind toată casa inclusiv dependinţele şi podurile casei. M-a întrebat dacă am armament sau pe cineva ascuns aici.

- Dacă nu aţi găsit nimic înseamnă că nu există, i-am răspuns.- Îmbrăcaţi-va şi urmaţi-mă până la postul de jandarmi pentru a da

o declaraţie.L-am urmat, mergând cu el în faţă, iar în spate cei trei militari. Nu a fost agresiv, spunându-mi că mă cunoaşte de mai de mult, de când eramelev la Şcoala Normală din Caransebeş. Am fost dus la Casa lui Chirilă(birt), unde se instalase comandamentul securităţii şi am fost introdus într-o cameră numai eu. Peste puţin timp a intrat plutonierul major Nicolae, şeful postului de jandarmi din comună şi m-a întrebat:

- Ai primit o scrisoare de la Marineasa ori de la comandorul Domăşneanu?

- Nu. Marineasa e arestat de mult, iar de comandor nu ştiu nimic. - Alături este arestat Târziu Ion, care a declarat că ţi-a adus într-o

seară o scrisoare. M-am lămurit imediat. Într-adevăr într-o seară a bătut la geam pentrua-mi da o scrisoare(n-a menţionat de la cine). Am refuzat s-o primesc, mai ales că intervenise mama, apostrofându-l pe aducător că umbla noaptea pe la ferestrele oamenilor.Deci asta era. Nicolae avea un copil în clasă la soţia mea. Riscase să mă avertizeze. Am fost introdus în biroul comandamentului, unde Mihăilescu, şeful securităţii din Caransebeş mi-a zis: „Sunteţi

arestat, până la ancheta Securităţii, fără alte întrebari.” La orele 6 seara, pe întuneric am fost puşi într-un jeep, culcaţi pe burtă, eu şi Târziu Ion, încadraţi de militari cu armele îndreptate spre noi, la raionul Mehadia, băgaţi într-o cameră mare, unde mai erau vreo 15 bărbaţi şi o femeie. Pe bărbaţi nu i-am cunoscut, dar pe femeie da. Era Ioana Laitin din Plugova. Eram păziţi de soldaţi; nu aveam voie să vorbim unii cu alţii, dar Ioana într-un moment de neatenţie al ostaşilor, mi-a făcut semn din cap negativ, ceea ce însemna că n-a spus nimic. Pe la 12 noaptea am fost îmbarcaţi în 2 jeepuri, culcaţi cu faţa la podea, iar militarii erau cu armele îndreptate spre noi. Pe la1 noaptea am ajuns la Caransebeş, comandamentul fiind instalat pe strada Orşovei, colţ cu strada Cloşca nr. 1.Ce coincidenţă stranie! Comandamentul era în casa fostului meu notar public Moraru şi ulterior a doctorului Szoreni. Chiar vis-a-vis, pe strada îngustă, mama mea avea o locuinţa cu 2 camere mobilate, bucătărie, dependinţe, unde mi-am petrecut toată copilăria şi tinereţea, timp de 30 de ani. La plecarea din Caransebeş la Iablaniţa, mama şi-a păstrat locuinţa unde venea din când în când, fiind bine-cunoscută în oraş. Venea mai ales pentru a-şi ridica pensia de la secţia financiară. Am aflat mai târziu că toată strada a fost evacuată, iar în locuinţa mamei erau încartiruiţi militarii din securitate. Tot ce a fost în casă a dispărut fără a mai recupera nimic. La sosire eu am fost dus într-o şură în grădină, păzit de doi militari. Gerul îmi amorţise aproape întreg corpul, în special picioarele pe care nu le mai simţeam. M-am ghemuit pe o grămadă de lemne fără să pot dormi, gândindu-mă la ce se va întâmpla cu mine. Dimineaţa, încă nu se luminase bine, am fost dus la corpul de gardă, mi s-au luat datele personale, am fost deposedat de tot ce aveam la mine, inclusivcureaua de la pantaloni şi şireturile de la ghete. Mi s-a luat ceasul, moştenit de la tata, ceas de argint cu capace, adus din Italia în timpulprimului război mondial şi verigheta de aur. Nu le-am mai văzut niciodată.Am fost luat imediat la anchetă de către locotenentul Mihăilescu şi un oarecare Ambruş pe post de bătăuş schingiuitor. Întreaga anchetă s-a axat pe următoarele:

- Apartenenţa şi activitatea la o organizaţie legionară, fiind şeful grupului de rezistenţă „Cerna” din plasa Orşova, grup preluat de mine după arestarea lui Marineasa Zaharia;

- Legăturile cu fugarul Spiru Blănaru;- Organizarea şi strângerea de ajutoare baneşti şi mâncare pentru

cei fugiţi în munţi;- Legăturile cu Gogu Cristescu din Plugova, fugar în munţi;- Legătura facilitată de Ioana Laitin;Încă de la prima nerecunoaştere şi negare la interogatoriu am fost bătut crunt la tălpi, pus între scaune, atârnat cu capul în jos. Dintre loviturile cele mai dureroase erau cele date peste testicule. După fiecare şedinţă de bătaie eram pus să merg peste nişte nuiele. Prima confruntare am avut-o cu Ioana. Am negat orice legătură între noi. Ioana a avut în tot timpul anchetei o atitudine demnă, fiind o adevărată eroină, rezistând la toate încercările de a scoate ceva de la ea privind activitatea în cadrul grupului de rezistenţă anticomunist. Pacat că fratele ei a avut o altă atitudine în timpul detenţiei. După primul interogatoriu la care nu am recunoscut nimic, adus aproape la inconştienţă din cauza bătăilor, am fost băgat într-o cameră întunecată, fără lumină, beznă totală, doar lumina de la o mică sobă de tablă, unde ardeau câteva lemne. La lumina flăcării l-am recunoscut pe Munteanu Gheorghe din Domaşnea, care avea un ochi vânăt şi picioarele umflate. Fusese arestat cu câteva zile în urmă. Îl cunoscusem încă din 1937, când mărşăluiam împreună prin comunele Domaşnea, Luncaviţa, Mehadica, Teregova, conduşi de Nicolae Horescu, şeful plasei Teregova. Prin Gheorghe am luat primul contact cu Spiru Blănaru, după plecarea acestuia în munţi ca fugar şi organizator a rezistenţei anticomuniste din munţii Banatului.Reamintesc că pe Spiru l-am mai întâlnit după dezertarea din Şcoala de Ofiţeri Rezervişti din Lugoj, în casa lui Nicolae Horescu prin intermediul lui Nelly Domăşneanu, prietenă cu Mărioara şi Anişoara Horescu. A doua confruntare în timpul anchetei am avut-o cu Miloş Găvrilă, agent sanitar din Domaşnea. După ce activase în cadrul organizaţiei anticomuniste, devine informator al securităţii, cunoscând planurile organizaţiei şi pe majoritatea membrilor ei. Prin

el securitatea era bine informată. Confruntarea a avut ca efect scoaterea unei unghii, mijlocarul de la mâna dreaptă şi spargerea timpanului la urechea stângă. Mi s-a pus în faţă declaraţia lui Vădraru Tudor din Mehadica, prin care declara că ajutoarele pentru fugari le primea de la mine prin filiera Globu Craiovei, respectiv Veltănescu Grigore, care a şi fost arestat împreună cu moş Grozăvescu Dragu şi Popet Ion, ce erau ascunşi la el acasă. Intermediar cu ajutoarele de bani, profesorul Ion Iliescu din Cuptoare. Am recunoscut în parte acuzaţiile ce mi se aduceau şi datorită faptului că dactilografa securităţii, care bătea la maşină declaraţiile, a intervenit de mai multe ori spunând că mă cunoaşte bine de când eram elev la normală, fiind un legionar înverşunat, fost şef de frăţie de cruce, care a făcut şi puşcărie, fiind condamnat pentru activitate legionară în 1938. Sfârşitul anchetei a fost prin semnarea declaraţiei de participare la organizaţie de tip fascist legionar, de răsturnare a ordinii sociale şi instaurarea unei regim totalitar legionar. Am refuzat semnarea acestei declaraţii, dar în finalam semnat-o, fiind pus la colţ de locotenentul Mihăilescu, cu vârful baionetei la gât. Îmi era tot una, semnând sau nu, pedeapsa va fi aceeaşi, dar am scăpat de supliciile de până acum. După două săptămâni de anchetă am fost depus la penitenciarul din Caransebeş, unde au fost depuşi toţi cei arestaţi, în vederea întocmirii actelor de trimitere în judecată spre a fi condamnaţi. Moştenire de la Maica Tereza, închisoarea civilă din Caransebeş a fost considerată ca o închisoare grea, destinată celor cu pedepse grelesau foarte periculoşi. Pe vremea habsburgilor aici erau întemniţaţi oameni politici, români care erau ostili imperiului austro-ungar, cei care cereau drepturi pentru iobagi. Aici au fost întemniţaţi şi câţiva lideri ai comuniştilor, numai că regimul lor era foarte blând, fără restricţii. Erau întreţinuţi bine de „ajutorul roşu”, administrat de câţiva evrei din oraş. Am cunoscut-o foarte bine când eram eram elev la normală. În unele duminici se făcea slujbă aici, iar noi elevii dădeam câte un mic program cultural pentru deţinuţii de drept comunist. Am stat aici o

săptămână în martie. În fiecare zi eram chemat la anchetă, bătut la picioare dacă mai aveam ceva de declarat. Considerau că prin bătaie mai puteau scoate câte ceva de la mine. În data de 10 februarie, pe la 10 seara, am fost dus într-o cameră, unde la masă era Ambruş Coloman. Am fost întrebat dacă îl cunosc pe învăţătorul Nicoară Ion din Cănicea şi ce legături am avut cu el. Am negat totul. În timpul anchetei se auzeau împuşcături în grădina securităţii. „Ai auzit? Dacă nu declari tot ce ştii, te aşteaptă aceeaşi soartă, bandiţii n-au drept să trăiască.” Nu ştiu dacă a fost împuşcat cineva sau au fost întimidări. Directorul închisorii, Litera, era un om cumsecade, cel puţin aşa l-amcunoscut noi, cei depuşi aici în perioada 1949-1950. Celulele grele erau sus la etajul II pe partea nordică, unde totul era ciment şi nu pătrundea nicio rază de soare. Aici erau plasaţi cei periculoşi, izolaţi complet. Eu am stat la etajul II pe un coridor cu 3 camere, având vedere înspre parc şi spre „Sărărie”, cum i se spunea clădirii dinspre vest, un depozit de sare. La început, regimul a fost mai blând, putândieşi pe coridor, chiar a comunica prin semne, de la geamurile de pe coridor, cu familiile noastre ce veneau zilnic în parc ca să ne vadă la geam. Ni s-a dat şi drept de a primi pachete de 5 kg cu alimente. Acest drept îl aveau cei terminaţi cu ancheta. Mai primeam şi ceva ştiri de afară prin profesorul Tibi Lazăr, caransebeşean ce era prietencu medicul închisorii. A venit apoi perioada grea, cu punerea de obloane la ferestre, închiderea camerelor, cu tinetă pentru nevoi în cameră, unde eram înghesuiţi pe un prici de scânduri, fără niciun fel de saltea. Dormeam pe scândură goală, aşternut fiind hainele noastre.Mai greu era pentru cei ce dormeau pe jos, noroc fiind doar faptul că era duşumea de scânduri, nu ciment. Într-una din zilele lui octombrieam văzut printr-o gaurică în oblon, în parc pe soţie şi sora mea. Am scos mâna pe sub oblon, facându-le semne. Au înţeles că sunt la geam şi mi-au făcut semne cu mâinile a legănat, apoi fluturând fustele. N-am înţeles ce voiau. Le-am făcut semn că nu înţeleg. Pestecâteva zile, spre seară, am fost chemat la biroul directorului Litera, care mi-a spus că soţia a născut o fetiţă. Acesta a fost tâlcul semnelordin parc. Nu ştiam că soţia rămăsese gravidă la arestarea mea. Eram

bucuros, mai venise o forţă în familie, dar eram foarte îngrijorat cumse vor descurca mama şi soţia cu cele doua fiinţe mici, una de 1 an şi8 luni, alta de abia o lună. Pe la mijlocul lunii ianuarie am plecat cu un lot de vreo 30 de deţinuţi la Timişoara. Am fost predaţi închisorii militare „Popa Şapcă”. Marea coincidenţă a fost celula nr.17 la parter, unde am fost repartizat împreună cu Târziu Ion. În această celulă am stat 3 luni, din primăvara anului 1938 până la procesul din 14 iunie 1938, apoi pe celularul II din aprilie până în iulie 1939, arestat din nou pentru continuarea pedepsei, fiindu-mi respins recursul. Aşadar eram familiarizat cu închisoarea, mi se părea ceva normal să fiu aici. Marea surpriză a fost seara la închidere, când comandantul închisorii a venit să inspecteze noul lot sosit la închisoare. La deschiderea uşii celulei m-am găsit faţă în faţă cu maiorul Ion Hernea, comandantul închisorii, unul din cei mai buni prieteni ai meidin Caransebeş, atât din anii copilăriei, cât şi din cei ai tinereţii. S-a uitat mirat la mine, a stat puţin pe gânduri, mi-a întins mâna: „Îmi pare rău!” şi a plecat. De atunci nu l-am mai văzut. La o săptămână după sosirea la Timişoara, am fost chemat la judecătorul de instrucţie, respectiv procurorul şef la rechizitoriu pentru întocmirea actelor de trimitere la judecată. Nu am recunoscut decât în parte cele declarate la securitate. Pe data de 20 ianuarie 1950 am fost aduşi 20 de deţinuţi în sala de şedinţe a tribunalului, unde grefierul ne-a comunicat că suntem un lot de 20 de persoane a cărui şef de lot sunt eu. Iată-mă şef de lot a unui grup de 20 de oameni din plasa Orşova. Ni s-a fixat procesul pe 30 ianuarie 1950, cu drept de apărător, dându-ni-se câte o carte poştală pentru a anunţa familiile. Înainte de a ne comunica data procesului, grefierul face o greşeală fie cu ştiinţă,fie neintenţionat, face cunoscute la o parte din noi condamnările; eu fiind şef de lot, primesc o condamnare de 8 ani închisoare, sentinţă adeverită la proces. Era un lucru cunoscut că, condamnările erau fixate dinainte de către securitate, procesul fiind doar un simulacru, instanţa de judecată nu avea decât să se conformeze.

ProcesulPe 30 ianuarie 1950 întregul lot am fost aduşi în sala de judecată de la tribunal şi aşezaţi în boxa acuzaţilor. Ni s-a atras atenţia că nu avem voie să vorbim sau să facem semne celor din sală. Am văzut-o pe sora mea şi pe soţie stând de vorba cu un bărbat, probabil avocatul angajat ca apărător. M-au văzut şi ele, salutându-ne din priviri. În sală mai erau multe persoane, rudenii ale celor arestaţi. După apel a început rechizitoriul procurorului. Eram incriminaţi ca duşmani ai poporului şi a clasei muncitoare, urmărind răsturnarea orânduirii sociale din ţară, instaurarea unui regim de tip fascist legionar. După o generalizare a scopului şi caracterului organizaţiei noastre, a trecut la judecarea fiecărui dosar în parte. În timp ce procurorul citea rechizitoriul, am izbucnit în râs. Preşedintele completului de judecată, col. magistrat Ştefănescu m-a atenţionat că mă evacuează din sală dacă mai râd. Sora mea şi soţia îmi făceau semne să tac. Se gândeau să nu-mi înrăutăţesc situaţia prin atitudineamea. Am înţeles şi m-am liniştit. Ca şef de lot, am fost primul chemat în faţa instanţei.- De ce ai râs, acuzat, în timpul rechizitoriului, tulburând şedinţa?

mă întreabă Ştefănescu.- Pentru că nu mai era necesar acest proces din moment ce eu îmi

ştiu cu o săptămână înainte pedeapsa ce o voi primi.- Cine ţi-a comunicat-o, că nu erai judecat?- La fixarea termenului de judecată, grefierul probabil dintr-o

eroare, ne-a comunicat la o parte din noi condamnările, ca şi când am fi fost judecaţi.

- Cred că a fost o confuzie cu un alt lot condamnat deja. Vom cerceta acest caz. Să trecem la subiect.

Procurorul a început rechizitoriul privind dosarul meu. A menţionat faptul că am mai fost condamnat în 1938 la 6 luni de închisoare ca membru a unei organizaţii legionare interzise, tulburând liniştea publică prin împrăştiere de manifeste.A mai menţionat faptul că după instaurarea regimului democratic în România, am făcut parte dintr-o organizaţie de tip fascist legionar,

organizând şi conducând o astfel de organizaţie în plasa Orşova, ajutând „bandiţii” din munţi prin ajutoare băneşti şi materiale.Am fost condamnat la 8 ani de închisoare corecţională, 5 ani interdicţie pentru delict de uneltire împotriva ordinii sociale. Avocatul a făcut recurs, care a fost respins de Curtea Supremă de Casaţie. După proces ni s-a dat voie la vorbitor şi pachet. Au venit soţia, sora mea şi cele doua fetiţe, Lia de 2 ani şi Lenuţa de 1 an. Întâlnirea a fost impresionantă, mai ales contactul cu fetiţele, care se uitau curioase şi speriate la mine, mai ales Lenuţa, pe care o vedeam pentru prima dată. Am aflat că mamei i se sistase pensia, fiind considerată „ostilă R.P.R.”. A contestat decizia, care însă a fost respinsă. Aveau greutăţi materiale, fiind nevoite a se întreţine din micul salar pe care-l avea soţia. Erau în permanenţă sub supravegherea securităţii şi jandarmeriei, inclusiv a primarului Buşa Vasile, care peste noapte se declarase un mare comunist colaborator al securităţii.Şi la şcoală situaţia era grea pentru Brânduşa, soţia mea. Coalizarea celor trei învăţători Horiţa Nicolae, Mitroi Atanase şi Trailovici Maria(verişoară cu mine) împotriva soţiei şi a învăţătoarei Domăşneanu Nelly, care funcţionau ca profesoare asimilate la ciclul II, recent înfiinţat, a avut ca efect demoralizarea şi mai mult asupra Brânduşei, şi aşa greu încercată. Întâmpinările făcute la Inspectoratul Şcolar Lugoj, precum că este soţia unui legionar notoriu, duşman al poporului şi condamnat la ani grei de temniţă nu au avut efect, deoarece Inspectorul Şcolar Judeţean, un om cu foarte mult bun-simţ şi probabil simpatizant al legiunii nu le-a dat curs, menţinând-o pe soţie până în luna septembrie în postul avut. Cu începerea anului şcolar 1950-1951, în urma intervenţiei şi a securităţii, Duşa şi Nelly au fost trecute la ciclul I primar, Horiţa fiind numit director, iar cei doi la ciclul II gimnazial.Această schimbare a dus la agravarea situaţiei familiei prin diminuarea salariului. Horiţa era basarabean, refugiat aici de frica comunismului, ca apoi sădevina primul comunist intelectual din comună. Cât despre Mitroi,

era un om lipsit de caracter, intrigant pornit numai a face rău altora, devenit şi el membru de partid şi colaborator cu securitatea. A încercat de multe ori să se disculpe faţă de familie că nu a contribuit la arestarea mea, nevastă-sa fiind rudenie îndeaproape cu mine.

Închisoarea civilă din TimişoaraLa jumătatea lunii februarie, un lot de 50 de condamnaţi am fost transferaţi la închisoarea civilă din Timişoara. Majoritatea eram intelectuali. îmi aduc aminte de preotul Nicolici Alexandru şi Stoichescu Dumitru din Teregova, preotul Raţec Iosif din Mehadica, pe preotul Suru Toma din Verendin.Un lot destul de mare din Arad, Novac Ion, ofiţer activ, Barna Dumitru şi alţii pe care i-am găsit aici la închisoare. Am fost îngrămadiţi toţi într-o singură cameră, înghesuiţi unul în altul, dormind pe jos, pat fiind hainele noastre. Noroc că ni s-a permis să ieşim ziua pe coridor să ne mai răcorim şi destinde după atâta înghesuială. Ceea ce ne irita nu era situaţia proastă în care eram, ci şobolanii, mari cât purceii, nu exagerez, care mişunau pretutindeni. Am avut ocazia să fac cunoştiinţă cu ei la „Neagra”, fiind pedepsit 2 zile a sta acolo, fiindcă am fost prins jucând şah(piese făcute din săpun). „Neagra” era o celulă 2x2 metri, luminată doar de o mică fereastră şi cu ciment pe jos. Mi s-a dat o pătură, care era mai mult o zdreanţă. De cum am intrat, am văzut în colţul din dreapta o gaură înciment pe unde se puteau strecura şobolanii. N-am dormit toată noaptea, şobolanii năpădind în celulă. I-am alungat şi m-am proptit de perete şezând, acoperind gaura cu călcâiul bocancului. Dimineaţa am văzut că o parte din carâmb era ros de şobolani. A doua zi dimineaţa am bătut în uşă, cerând gardianului să mă mute în altă parte, arătându-i bocancul ros. M-a dus la cameră, socotind probabil că mi-a fost îndeajuns o noapte de coşmar.Paştile le-am făcut aici. În noaptea de Înviere, cei trei preoţi au oficiat slujba religioasă, au sfinţit painea pe care am păstrat-o, am cântat „Hristos a înviat”, răsunând în toată închisoarea. Nu a intervenit nimeni, nu a fost nicio anchetă, nici pedepsit cineva.

Gardianul, care era de servici pe celular, a deschis uşa de la cameră, lăsându-ne accesul pe coridor şi a plecat.La o săptămână după Paşti, nu-mi mai amintesc data, la tot cazul spre sfârşitul lui aprilie, ne-am făcut bagajele, am fost scoşi din închisoare şi duşi chiar prin centrul oraşului într-o direcţie necunoscută, înconjuraţi de miliţieni. După un scurt timp cineva din coloană a zis: „Mergem spre gară”. În marşul forţat aproape alergând, simţeam cum mi se înmoaie picioarele de la genunchi şi cutoată sforţarea de a mă menţine, am căzut pe caldarâm. Am rămas câţiva metri în urmă sub ameninţarea gardienilor de a mă scula şi continua drumul. N-am reuşit şi atunci m-au lovit cu picioarele, mi-au smuls cipilica de pe cap, târându-mă până am ajus coloana, predându-mă la doi mai solizi din deţinuţi să mă ajute să merg în coloană. Într-adevăr am ajuns la gară, unde am fost îmbarcaţi în duba-vagon special pentru transportul deţinuţilor. Duba era un vagonde tren, cu geamuri mici şi gratii, fără nimic în el, lumina pătrunzânddoar prin micile geamuri. Noaptea era noapte fără niciun pic de lumină. Eram înghesuiţi unul în altul, lipiţi corp la corp vreo 50 de inşi. La îmbarcare am fost strigaţi fiecare după nume, dându-ni-se unpachet cu hrană rece pe 2 zile şi apoi urcaţi în dubă.Am pornit într-o direcţie necunoscută. Afară nu puteam privi, geamul fiind mat cu gratii. Părerea generală era că mergem ori la Gherla ori la Aiud, închisoare destinată condamnaţilor politici, duşmanii poporului. Călătoria a durat destul de mult timp, cred că am stat prin gări, ultima oprire a fost la Aiud. Din tren am fost îmbarcaţi în camioane şi predaţi vestitei şi temutei închisori „Aiud”, destinată exclusiv legionarilor. După o percheziţie corporală minuţioasă, am fost cazaţi în două camere la „Zarea”. Erau paturi de fier fără saltele. Dormeam câte doiîn pat, iar unii jos pe rogojini. Ni s-a citit regulamentul închisorii, atrăgându-ni-se atenţia că orice abatere este grav pedepsită cu izolarea la „Zarea”, unde regimul este foarte sever şi greu de suportat. De acolo ieşeai ori tuberculos ori smintit la minte. Majoritatea au trecut prin „Zarea” un timp mai îndelungat, dar au ieşit pe porţile închisorii nu liberi, ci aruncaţi pe undeva pe locuri

necunoscute în gropi, fără cruce şi fără niciun fel de inscripţie. Mărturie a genocidului comunist stă astăzi „Râpa robilor” din marginea Aiudului, unde zac mii de robi anticomunişti morţi în închisoare. Mausoleul ridicat din iniţiativa inginerului Ghiţă Brahonschi reprezintă un pios omagiu martirilor căzuţi aici şi o mângâiere pentru familiile acestora, care vin în fiecare an la „Ziua Crucii” a se ruga pentru ei. Se fac diverse speculaţii de către partidele istorice în secial ale P.N.Ţ.C.D. de a susţine că la Aiud majoritatea deţinuţilor au fost membrii ai Partidului Naţional Ţărănesc. Este un neadevăr: la Aiud n-au existat decât legionari, aduşi aici de către mareşalul Antonescu, apoi de comunişti. cât am stat în închisoare n-am auzit de niciun ţărănist sau liberal. Au fost profesori universitari, generali, academicieni, intelectuali de seamă, dar fără apartenenţa politică. Preponderentă era intelectualitatea legionară, mai bine zis „elita legionară”, demnă şi intransigentă la toate încercările organelor comuniste, de a se dezice de legionarism şi a lupta împotriva comunismului pentru care au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Întregul plan de reeducare şi „spălare a creierului”, iniţiat de conducerea închisorii în frunte cu colonelul Crăciun, a eşuat.Urmare a fost înăsprirea regimului prin înfometare şi pedepse aspre cu izolări la „Zarea”.Am făcut această paranteză pentru „adevărul” împotriva „neadevărului”, scriind aceste rânduri după întoarcerea mea de la Aiud, cu prilejul comemorării martirilor de la „Râpa robilor”. Iată-mă deci ajuns la Aiud împreună cu lotul de 50 de deţinuţi aduşi aici de la Timişoara. După doua săptămâni de „carantină”, am fost duşi toţi pe celularul I al închisorii într-o cameră cu priciuri din scândură, fără geam, aerisirea facându-se doar printr-o mică ferestruică de pe coridorului celularului. Eram aşa de înghesuiţi că demulte ori aveam senzaţia de sufocare. După o săptămână a început trierea noastră. A fost ziua de despărţire, după care nu ne-am mai întâlnit unii cu alţii, doar cine ştie prin ce împrejurare.

Am fost strigaţi pe rând, nominal. Cel strigat nu mai revenea în cameră. Am fost plasat în camera 109 pe celularul I. La intrarea în cameră am găsit 3 persoane, din care numai 1 din lotul Timişoara, respectiv Ţunea Petru, ceilalţi doi fiind colonelul Sadoveanu şi Cârdu Eugen, având condamnări de 8 ani. Probabil că în celule erau plasaţi cei cu aceiaşi ani de închisoare. Celula avea rogojini pe jos, geamul cu oblon pentru a nu putea vedea afară, tinetă pentru nevoi şiuna pentru a apă cu căniţă de băut. Mâncarea se dădea prin vizeta de la uşă, gamelă şi lingură, care se returnau după mâncare. Mâncarea era foarte slabă, în permanenţă aveai senzaţia de foame.Numai „turtoiul”, mălai copt, ne mai potolea pe moment foamea. Uneori nu-l mâncam o zi sau doua pentru a-l mânca a doua sau a treia zi pentru a ne simţi oarecum sătui. Pe celular era linişte completă, o tăcere de mormânt, care uneori mă înspaimânta. Aveam senzaţia că sunt undeva uitat de lume, ori într-o lume ireală. Aşteptam să se mai deschidă uşa pentru a constata că mai există totuşi ceva dincolo de noi. Asta se întâmpla dimineaţa, când trebuia să ducem tineta la W.C. O făceam pe rând şi în pas alergător, neîntorcând capul în nicio parte, altfel erai pasibil de „pulan”...iertaţi-mi cuvântul; aşa i se spunea în închisoare bastonuluide cauciuc al miliţianului, temut şi necruţător, chiar dacă nu erai vinovat. Mai era şi un fel de bici(crevasă), bănăţenii îi spun „camgie”, folosită la mânatul cailor, boilor etc. Miliţienii o foloseau pentru a lovi cu ea peste spate, faţă, fiind un mijloc de dirijare a „plimbarii în cerc”, aşa cum se face la circ când defilează animalele. La una din percheziţii, care erau dese, dezbrăcaţi la piele(se uitau şi în gaura c...; iertaţi-mi expresia), unul din gardieni îl întreabă pe colonelul Sadoveanu :- Tu ce eşti, mă? - Puşcăriaş, răspunde colonelul. - Nu asta te-am întrebat, mă. Ce-ai fost afară? - Colonel în armata română.- Tu, colonel? Bandit, mă, de-aia eşti aici!- Bandiţi sunteţi voi, care ne vindeţi ţara şi băgaţi pe bieţii români

la puşcărie!, răspunde colonelul.

Crevasa s-a lipit aspru pe faţa şi spatele lui. A primit lovitura calm, fără mimică sau vaiet de durere, rostind doar atât: „Eşti un nemernic”. Aşteptam încremeniţi ce avea să se întâmple, dar uşa s-aînchis brusc, urmând o tăcere apăsătoare. Nu s-a întâmplat nici zileleurmătoare. Se vede că gardianul n-a raportat conducerii închisorii acest incident. Oricum, era lovirea şi insultarea unui ofiţer superior al armatei române, chiar dacă era condamnat politic. Cred că şi conducerea închisorii ar fi luat măsuri de pedeapsă a gardianului, care a provocat acest incident. Colonelul era nepot a Profirei Sadoveanu, din familia romancierului Mihail Sadoveanu. A fost ofiţer de cavalerie şi avea darul povestirii, relatându-ne întâmplari din viaţa militară. La rândul nostru evocam şi noi întâmplari din viaţa noastră. Am luat legătura şi cu vecinii noştri din celulele alăturate. Puteam vorbi pe la geam, celulele fiind aproape, fie cu cana de apă prin perete. Am aflat cred că prin luna iunie, nu-mi aduc bine aminte, că la a treia celulă din stânga noastră a murit părintele Ilie Imbrascu, ajutor de comandant legionar, fost inspector în ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare. A murit de ocluzie intestinală, în celulă, fără a primi niciun fel de asistenţă medicală. De altfel se ştia de căruţele închisorii, ce ieşeau în fiecare noapte pe poarta închisorii cu cadavrele celor morţi. Şi nu erau puţini la număr. Uneori noaptea era tulburată de strigătele celorcu mintea pierdută, ca să nu folosesc cuvântul nebuni. Unii îşi chemau mamele, soţiile, cel mai frecvent fiind unul de la etajul II, care striga în noapte ca o chemare: „Lapte, lapte, lapte, a venit laptăreasa! Haideţi la lapte, lapte, lapteee!”. Interveneau gardienii şi se lasă din nou liniştea. Având să fie dus la infirmerie pentru un consult medical, la înapoiere colonelul ne aduce un chiştoc, cam jumătate de ţigară şi un chibrit. El nu fuma, dar pentru noi era o marebucurie. De când nu mai fumasem? Bucurie bucurie, dar problema mare era cum aprindem chibritul? S-a ajuns la soluţia de a încerca frecarea pe sticla geamului. Pentru această operaţiune s-a oferit Ţunea Petru. După ce a frecat iute geamul cu cămaşa, a tras cu chibritul de sus în jos. Minune mare! S-a aprins chibritul! Am savurat toţi trei roată celebrul chiştoc, trăgând din el parcă viaţa.

După eliberare aducându-mi aminte de această întâmplare, am scris o mică poezie , „Chiştocul şi chibritul”. Aveam o oarecare tentaţie spre versuri, colaborând pe timpuri la „Bucovina literară”, ce apărea la Suceava , când eu am fost învăţător în Şcheia, o suburbie a Sucevei.„Am chiştoc,Dar nu am focŞi mai am şi un chibrit,Mititel şi cam strivit.Doamne, este vreun mijlocDe-a aprinde acest chiştoc?

Mare lucru nu ştiam,Dar chibritul tras pe geam,Dintr-odată luă focCe minune, ce noroc!

Chiştocul ne-a îmbătatRând pe rând l-am savurat.Doamne Ţie-ţi mulţumesc Pentru acest dar ceresc.”

Într-o zi am fost vizitaţi de şeful fabricii închisorii; aflasem că se caută meseriaşi pentru a lucra în fabrică la tâmplărie, sudură, fierărie şi alte ateliere. Am fost întrebaţi ce meserie avem sau ce meserie cunoaştem. Eu ştiam ceva tâmplărie, fiind elev la normală, am lucrat la atelierul de tâmplărie al şcolii, lucrul manual fiind obligatoriu. La întrebarea dată am răspuns că eu cunosc tâmplărie şi unde am învăţatsă lucrez. A doua zi am fost scos din celulă şi trecut la parter într-o cameră cu paturi de fier, fără saltele, dar cu rogojini. Eram opt inşi încameră, toţi lucrând în fabrică.A doua zi am fost dus la atelierul de tâmplărie şi repartizat la secţia de lustruit obiecte de artizanat, jucării, casete, rame etc. Am prins repede meşteşugul de lustragiu. Aş fi vrut să fiu repartizat la strunguri. Tare mi-a placut lucrul acolo, unde se lucrau adevărate

obiecte de artă şi jucării. Cei ce lucrau în fabrică aveau privilegiul de o alimentaţie mai bună, libertatea de a avea acces la W.C. şi spălător, neavând tinetă în cameră. În timpul pauzei de prânz am întâlnit camarazi mai vechi, care erau aici din 1941, condamnaţi la ani grei de închisoare de către mareşalul Antonescu. L-am întâlnit peOrbulescu Nicolae, fost instructor legionar, pe şeful garnizoanei Caransebeş şi alţii de care nu-mi mai amintesc. L-am reîntâlnit pe Tibi Lazăr, venit odată cu mine de la Timişoara, cu care lucram aici la lustruit. Nici nu mă obişnuisem bine cu munca în fabrică şi cu aşamică concesie făcută celor ce lucrau, că după doua săptămâni sunt chemat la ofiţerul politic unde am avut următoarea discuţie: „Când aifost în Germania şi cu cine ai fost paraşutat în ţară în 1945?” . Stupoare.- Eu cred că e o greşeală. Nu am fost niciodată în Germania sau

paraşutat în România.- De ce nu vrei să recunoşti şi de ce nu ai declarat la securitate acest

fapt? Avem date şi informaţii precise şi dacă nu recunoşti, vei fi din nou judecat şi condamnat la ani grei de închisoare. Gândeşte-te bine! Poate vei scăpa cu o pedeapsă mai uşoară.

- Spun adevărul pe care-l puteţi cerceta. Eu am fost învăţător în comuna Iablaniţa şi am funcţionat permanent până la arestarea mea în 1949.

- Bine, o să aflam adevărul şi dacă nu este cum spui tu, va fi vai de tine.M-a întors cu faţa la perete, a chemat gardianul, care mi-a pus nişte ochelari negri pe ochi şi m-a condus undeva sus, nu-mi puteam da seama atunci. Abia a doua zi când am fost scos să duc tineta la W.C. am constatat că mă aflu la „Zarea”. Am stat aici cred că o lună şi jumătate fără a mă mai chema cineva, având un regim foarte sever, nu eram scos la plimbare, iar mâncarea era foarte rea şi foarte puţină. Pe zi ce trece, simţeam că mă cuprinde „foamea” şi slăbiciunea. Mă forţam să nu cad cu tineta pe coridor şi să-l enervez pe gardian, care cine ştie ce era în stare să facă cu mine. Timpul

trecea foarte greu şi mă gândeam oare ce va fi cu mine, ce surprize îmi mai pregatesc călăii. Pe la mijlocul lunii septembrie 1951 am fost scos din celulă şi dus la parter într-o cameră mare unde am fost adunaţi un lot de 50de deţinuţi. Ni s-a spus că în curând după ce ne-om reface puţin, vom fi trimişi să muncim la canalul Dunăre-Marea Neagră, unde dacă vom munci bine avem şansa de a ni se ierta o parte din pedeapsă şi a ne elibera mai devreme. Am stat aici cam o săptămână cu mâncare bună, odihnă, pat cu saltele. Ne duceau la bucătărie, unde curăţam cartofi, zarzavaturi etc. Eram foarte slăbit, abia mă mai ţineam pe picioare, făceam efort pentru a mă menţine.Voiam să ajung la canal, să plec din închisoare.M-am cântărit pe cântarul de la bucătărie. Nu-mi venea să cred; aveam 37 de kg. Slăbisem 20 de kg. Închipuiţi-va cum arătam, mic de statură şi 37 de kg. Un copil în miniatură. După o săptămână, îmbarcaţi în duba tren, am plecat din Aiud, luând drumul spre „Canal”, debarcând la „Valea Neagră”, punctul terminal. Am fost încolonaţi câte 5, ţinându-ne de braţ, escortaţi de militari în termen, înarmaţi cu pistoale mitralieră, atrăgându-ni-se atenţia că ieşirea din coloana înafara ordinului e moarte sigură, fără somaţie. După 2 km iată-ne cu colonia în faţă. Multe barăci, încercuite cu sârmă ghimpată, gherete înalte din loc în loc, unde vegheau în toată colonia militari cu mitraliere. În interiorul gardului de sârmăghimpată era un spaţiu de 2 m de pământ greblat fin. Cine îndrăznea să facă un pas în acest spaţiu era împuşcat de santinela din post. În stânga drumului ce ducea spre barăci era „Colonia de muncă Peninsula”, iar în dreapta barăcile militarilor, având pe front ospiciu pe tot lungul barăcii, scriind cu litere foarte mari : „Trăiască marele învăţător al omeniri, Iosif Visarionovici Stalin!”.La intrarea în colonie am fost întâmpinaţi de Georgescu, comandantul coloniei şi Chirion, politrucul ofiţer de securitate cu probleme politice. Într-o baracă goală ni s-a făcut percheziţie „la piele”. Chirion ne-a citit regulamentul coloniei, că am fost aduşi

aici pentru a ne reabilita prin muncă, eliberarea înainte de termen, dreptul la pachet şi vorbitor, precum şi pedepsele grele, abaterile de la regulament, neîndeplinirea normei de muncă etc. , etc...Am stat în baracă până seara, când s-au întors brigăzile de la muncă şi au fost sunaţi(cu goarna) brigadierii la raport, la baraca unde erau noii veniţi. Eu am fost repartizat la baraca III, brigadier Păsărică, care m-a luat în primire şi m-a dus la baracă.Aici erau în jur de 40 de deţinuţi după cum mi-am dat seama, cu pedepse mai uşoare, adunaţi aici de pe cine ştie unde, numai a deţinuţi politici nu arătau.Am fost dat în primirea lui Jurebiţă, un tânăr de vreo 25 de ani, care a început să mă interogheze cu fel şi fel de întrebari: cine sunt, de unde vin, pentru ce am fost condamnat ş.a.m.d. După felul cum vorbea şi mă asculta, mi-am dat seama că e „turnător”, ceea ce s-a confirmat mai târziu. Făcea parte din acoliţii lui Păsărică, despre care câţiva din deţinuţi, ce păreau a fi oameni de treabă, m-au avertizat să fiu atent ce vorbesc, că brigadierul e o mare cutră. În general, brigadierii din colonie, majoritatea sunt de drept comun, aduşi aici de la „Poarta Albă”, din cei mai răi, printre care şi Păsărică. Chiar a doua zi au ieşit cu brigada la lucru pe şantier. Mi s-a dat de la baraca cu unelte: o roaba, târnăcop, cazma şi lopată. Trebuiasă sap 3,5 mc în pământ, încărcat în roabă, transportat la 100 m distanţă, urcând un rambleu şi să răstorn pământul sus pe rambleu.Mi-a fost foarte greu, n-am reuşit să sap mai mult de 1 mc de pământ. Eram slăbit şi neobişnuit cu astfel de muncă, mai ales că veneam din închisoare, după un an de înfometare şi inactivitate fizică. Nu mi s-a reproşat în acea zi neîndeplinirea normei, fiind socotit ca începător. Seara la culcare, picioarele îmi erau aşa de umflate că n-am putut să trag pantalonii, fiind necesar a-i tăia(largi) mai sus de încheietură. Aşa a fost o săptămână, după care Păsărică mi-a atras atenţia în camera lui(nu dormea cu noi), că dacă nu-mi voi face „norma” şi nu mă voi încadra în ritmul brigăzii la muncă, voi avea de suportat consecinţe ca: izolare la carceră, hrană puţină – doar o felie de pâine şi apă, neacordarea

dreptului la pachet şi vorbitor şi că va trebui să am „pielea mai groasă”, expresia lui, aluzie la bătăile ce se administrau la barăcile13 şi 14, unde erau „reeducaţii” de la Piteşti, bătâi ce se administrau celor ce nu voiau să se încadreze în „norme” şi disciplina impusă de şefii coloniei. În scurt timp am auzit despre reeducarea de la Piteşti, de ororile incredibile ce s-au făcut acolo, iar în colonie de vestitele brigăzi 13 şi 14, elevi şi studenţi trecuţi prin „reeducare”, mai bine zis „spălare a creierului”. Nu voi insista asupra celor petrecute la Piteşti, căci s-au scris şi se va mai scrie mult despre acest fenomen.Cert este că în colonie se ştia despre „reeducare”, cu toate precauţiile şi interzicerile de a nu se afla. Comuniştii, nu au dorit să se ştie cele întâmplate, fiind implicaţi şi vinovaţi de „genocidul reeducării”, care în final a eşuat atât în colonie, cât şi în închisori. Au fost judecaţi şi pedepsiţi executorii reeducării, în frunte cu Ţurcanu, dar nu au fost judecaţi şi pedepsiţi autorii reeducării, respectiv partidul comunist cu Gheorghiu-Dej, Nicolschi, Drăghici şi toţi acoliţii comunismului. De vor scăpa de judecată pământească, nu vor scăpa de marea judecată a lui Dumnezeu, care nu-i va ierta şi-i va arunca în focul iadului spre osânda veşnică.„Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui!” (din Cântările Judecăţii de Apoi).Am început pe zi ce trece să mă acomodez noilor împrejurări atât în cadrul brigăzii, cât şi pe şantier, facând mari eforturi pentru a-mi realiza norma, pe care însă n-am reuşit să o fac. Îi vedeam pe cei mai vechi, care erau refăcuţi şi destul de zdraveni, purtând după ceafă un fel de ham, legat de coarnele robii, uşurând astfel ridicatul şi căratul robii pe rambleu. În a treia lună, am primit dreptul la vorbitor şi pachet de 5 kg. Au venit la vorbitor soţia şi sora mea. O întâlnire impresionantă, în care nu aulipsit lacrimile şi sărutul din mimica buzelor, trimis prin cele douagarduri de sârmă la 2 m distanţă. În intervalul dintre ele patrulau miliţienii ochi şi urechi către noi. Nu ne-am putut spune multe în sfertul de oră acordat, dar oricum bucuria a fost mare şi binevenită

după atâtea încercări prin care am trecut. Am primit un pachet bogat cu de toate, bucurându-mă în special de ţigări. Era bine-venit întrucât se apropiau Paştile. Am avut musafir „abonat” pe Jurebiţă, permanent lângă mine şi cu patul şi cu spălatul. Ştiam de-acum că e turnator şi mă feream să discut prea multe cu el. Nu prea avea ce-i spune lui Păsărică, văzându-l intrând în fiecare seară la el. În aprilie au fost Paştile. Nu-mi mai amintesc data, dar mi-a răsunat adânc în memorie „noaptea Învierii Domnului”. O, Doamne, ce noapte! Nici nu s-a dat bine stingerea, cam după o oră, poate mai bine către miezul nopţii, au năvălit în baracă vreo 10 militari, sculându-ne din somn, punându-ne să stăm aliniaţi pe interval fără a face nicio mişcare.Am înţeles: „percheziţie”. Ne-am dezbrăcat la piele şi ne-au căutat în gură şi, să-mi fie cu iertare, şi în gaura c... apoi micul băgăjel ce-l aveam, împrăştiindu-mi şi mâncarea ce-o aveam. Pareau ca nişte turbaţi, oare ce căutau? Desigur nimic, doar ca să ne tulbure, când fiecare îşi îndrepta poate gândul şi inima către ceide acasă sau rugându-se în taină către Hristos cel ce înviase în această noapte. Deodată se sting luminile. Se face întuneric. Mi-am aruncat ochii pe fereastră, întuneric peste tot. Toată colonia era în beznă. După vreun sfert de oră, timp în care ni s-a ordonat să ne culcăm pe burtă, au aparut câţiva miliţieni cu felinare şi lumânări, iar afară se auzeau talăngile de la prepeleacurile ostaşilor de pază, ceea ce însemna alarmă în toată colonia. Momente de tăcere în aşteptarea luminii, care întârzia. Oare a fost ceva accidental sau o „mână”, care a pus la cale bezna din colonie? Răspunsul nu a venit, dar a venit zvon de cântec din barăcile de lângă noi. Se cânta „Hristos a înviat”, doar era noaptea Învierii. Gardienii parcă au încremenit ascultând, iar noi ne-am ridicat în picioare( a fost suficient ca unul să o facă şi întreaga brigadă a început să cânte „Hristos a înviat”, pe melodia arhicunoscută a lui Podoleanu).

După câteva minute s-au aprins becurile. Au ordonat toată lumea la culcare şi au plecat fără a mai continua percheziţia. În urma acestui eveniment nu s-a luat nicio măsură disciplinară şi nicio cercetare, cel puţin aşa credeam noi. A doua zi am fost scoşila lucru, fără prezenţa gardienilor, ci numai cu cordonul de militari. Nu s-a lucrat aproape deloc, fiind un program de voie. Laora prânzului am plecat în colonie, ordonându-ni-se program administrativ. În vară am fost mutat la brigada a treia, brigadier fiind Cerchedeanu Ion, un ţăran din Ardeal, un om cumsecade, având faţă de noi, cei din brigadă, o atitudine binevoitoare şi respectuoasă, având în vedere că majoritatea deţinuţilor erau intelectuali, profesori, avocaţi, învăţători etc. Brigada avea front de lucru pe şantierul „Mamaia”, la săpat şi încărcat în vagonete. În spatele frontului era o line de cale ferată, ce se monta odată cu înaintarea frontului de lucru. Era una din cele mai grele munci, cesolicita eforturi fizice foarte mari. Frontul de lucru era un perete de 3 m, înalt, mai mult stâncos, la care se întrebuinţa ranga şi târnăcopul. Seara, după retragerea brigăzii de la lucru, peretele eradinamitat. A doua zi se desprindeau bolovanii rămaşi suspendaţi după explozie, pentru a se evita accidentele care puteau provoca rănirea sau chiar moartea celor ce lucrau la încărcatul vagonetelor.Norma de lucru era foarte mare, câte 3 vagonete pe zi, ceea ce pentru un om mic ca mine părea o imposibilitate. Cert este că lucram din răsputeri şi deseori brigadierul, vazând că nu puteam încărca vagonetul, garnitura trenului fiind gata de plecare, le arunca asupra frontului de lucru, cu alţi câţiva mai voinici, la umplerea vagonetului, pentru a nu întârzia garnitura, ceea ce însemna ceva grav, deoarece alte brigăzi descărcau vegonetele la alt front de lucru.Aici l-am cunoscut pe moş Cintea, ţăran de prin Apuseni, de vreo 70 de ani, om cu mult bun simţ şi cunoscător de ceva carte, cu care se putea discuta în voie în domeniul agriculturii, horticulturii şi chiar politic. De multe ori moşul avea ieşiri, uneori necontrolateprivind munca forţată, a normelor mari de lucru(nu putea face norma), de multe ori fiind pedepsit cu reducerea raţiei de mâncare

şi dreptului la pachet. Se vede treaba că politrucul Chirion era bine informat despre moş de către „binevoitorii” turnători din brigadă, avându-l în vedere. Aşa se face că într-o noapte pe la 11 au venit în dormitor doi miliţieni, spunându-i moşului să se îmbrace şi să mearga cu ei la ofiţerul politic. După o scurtă audiere, politrucul l-a trimis la baracă neînsoţit de nimeni. În drum spre baracă a fost acostat cu forţa de 4 inşi şi dus la dormitorul brigăzii 14, unde în camera brigadierului se auzea muzică(un acordeon), ca să nu se auda urletele celor ce erau torturaţi. Moşul ştia ce se întâmplă acolo şi ce-l aşteaptă. S-a zvâcnit din mâinile celor ce-l ţineau şi s-a proptit cu spatele la uşă, scoţând un cuţit obişnuit, pe care-l folosea la mâncare şi le-a zis cu voce tăioasă, ameninţătoare: „Veniţi aici la moş Cintea să vă stoarcă maţele din voi, spurcăcimi şi criminali ce sunteţi! Veniţi aicea, măăăă! N-aveţi curajul.”. Stupoare. Atacatorii se uitau îngroziţi la moş şi la cuţitul lui, nemaifăcând nicio mişcare. Cu mâna stângă, moşul a apăsat pe clanţa uşii, a deschis-o şi a plecat liniştit spre baraca lui, fără a mai fi urmărit de nimeni. A doua zi ne-a povestit la câţiva dintre noi mai apropiaţi de cele întâmplate. Se aştepta ca acest fapt să aibă urmări grave pentru el din partea conducerii coloniei, dar nu s-a luat nicio măsură, ca şi cum nici nu s-a întâmplat. Totul a rămas în tăcere pentru a nu se afla ce se întâmpla la brigăzile 13 şi14, ele fiind izolate de celelalte brigăzi, legătura cu ele fiind total interzisă, încercările de a lua legătura cu elevii şi studenţii fiind aspru pedepsite.Din timp în timp fronturile de lucru pe şantiere se schimbau, fie pentru a se proteja oarecum efortul fizic, fie a nu se lua legătura cu civilii dinafara coloniei, unii maiştrii civili fiind toleraţi pe şantiere ca specialişti în lucrări.Aşa se face că am mai lucrat şi la descărcatul vagoanelor, totuşi munca destul de grea, mai ales iarna, când pământul de descărcat era îngheţat. Am mai lucrat şi la spart piatră pentru terasamentele de linie ferată. Se pare că era o muncă mai uşoară, dar norma era foarte mare, folosindu-ne de baroase şi icuri pentru spartul

bolovanilor, uneori adevărate stânci de piatră. Se făceau în schimburi de brigadieri şi deţinuţi pentru a nu se putea creea prietenii sau afinităţi între deţinuţi. Am nimerit rău la un brigadierscârbos, atât la faţă, cât şi în comportament faţă de noi, înjurând şiameninţând, mulţi dintre noi având parte de carceră ori micşorarearaţiei de mâncare, care ne aducea la inaniţie după munca istovitoare ce o făceam. Brigadierul se numea Vasile, cunoscut în colonie ca cel mai rău, o veste de drept comun adus aici de la „Poarta Albă”. Într-o altercaţie cu un deţinut, Vasile l-a înjurat, ameninţat şi încercat să-l lovească, iar deţinutul s-a îndreptat spre Vasile cu ranga să-l lovească. Vasile a fugit, cerând protecţie şefului de escortă.Peste câteva zile, în urma unei anchete sumare printre noi de cătreChirion, a fost mutat la o altă brigadă. Doi dintre brigadieri erau cotaţi drept călăi ai coloniei, Mădan şi Vasile, iar la brigada 13 şi 14, fraţi Grama. Din evenimentele mai importante până în toamnaanului 1952, au fost sinuciderea doctorului Simionescu, care s-a aruncat pe gardul de sârmă din zona interzisă. A fost împuşcat mortal, fără somaţie de santinela de pază din prepeleacul gardului de sârmă, ce înconjura colonia. Motivul sinuciderii: tortura permanentă la care a fost supus de către torţionarii de la brigada 13, printre care se afla însuşi nepotul său. Nemaiputând suporta tratamentul inuman, decăderea fizică şi a suportului psihic, a ajuns la această soluţie: sinuciderea. Dacă până atunci era strict secret atât în interior, cât şi în exterior ce se petrece la Piteşti, în colonie cât şi în Penitenciar privind „reeducarea”, sinuciderea doctorului Simionescu, are ca efect intervenţia familiei, care insistă asupra cauzelor care au provocat moartea doctorului. Adevărul a început să-şi croiască drum atât înînteriorul ţării, cât şi peste hotare. Intervenţia O.N.U. asupra guvernului comunist din România are ca efect oprirea „reeducării” şi condamnarea lui Ţurcanu, şeful reeducării de la Piteşti şi a altor torţionari implicaţi. Au fost condamnaţi la moarte şi alţii cu pedepse grele, executanţii „reeducării”, dar nu

iniţiatorii, autorii morali a genocidului din lagăre şi închisori, Partidul Comunist Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Nicolschi, Alexandru Drăghici şi alţi comunişti complici. Un alt eveniment în colonie a fost împuşcarea deliberatăa deţinutului Dumitrache. Tehnician mecanic şi electronist, se bucura de unele drepturi cu brigada sa, libertate mai mare înafara coloniei la diverse lucrari pe şantiere, lucrări de instalaţii, reparaţiimecanice etc. Cu toate că avea o viaţă mult mai bună decât ceilalţidin colonie, evadează de sub escortă. Este prins după câteva zile şi readus în colonie. O adevărată evadare din colonie era imposibilă. Întreaga Dobroge era o închisoare din care nimeni nu putea intra sau ieşi fără ştirea securităţii. Păzită straşnic pe toate punctele cardinale de către gărzile militare, o evadare era sinucidere sigură. Adus în colonie, Dumitrache a fost legat de un stâlp în mijlocul plaiului, torturat şi ţinut trei zile fără apă şi mâncare. În a patra zi a fost găsit împuşcat în ceafă, pe zona interzisă a gardului de sârmă. Se ştia precis cine l-a împuşcat: Mădan. Se simula o sinucidere, un corp aproape inert, cum a ajunsDumitrache, nu putea ajunge în zona interzisă. A fost împuşcat şi aruncat acolo. Din ordinul cui? Cine i-a dat pistolul lui Mădan? Dumitrache trebuia judecat pentru încercare de evadare, erau legi în această privinţă. S-a ales însă o altă soluţie, ce caracterizează regimul totalitar comunist: „omor cu premeditare”. Aşa au sfârşit mulţi luptători anticomunişti, asasinaţi şi aruncaţi în gropile comune, neştiute, din întreaga ţară. În această jumătate de secol de dominaţie comunistă în ţară, România era ţara genocidului, în care toţi care se opuneau comunismului, copii, tineret, ţărani, muncitori, intelectuali, trebuiau să dispară. Din sutele de mii de arestări, milioanele de ani de condamnări, miile şi zecile de mii de morţi în lagăre şi închisori ori în gropile comune, unii nu au fost condamnaţi.Acum după 55 de ani, când scriu aceste rânduri, nimeni nu a fost judecat şi condamnat pentru aceste crime. Dimpotrivă, mulţi dintre cei care ar trebui să fie în spatele gratiilor, sunt „bine

merci”, fie pensionari cu pensii bune, fie în posturi de răspunderecu lefuri mari, politicieni şi chiar guvernanţi. Noua orânduire după 1989, revine cu paşi repezi spre neocomunism, democraţie camuflată, originală, cu lupi travestiţi în blană de oaie. Biata ţară! După această dramă, care mă înfioară,să mă întorc din nou la „Peninsula”, lagărul oaselor rupte de norme fără de ieşire spre sperata libertate, ce ni se promisese dacă...minciuni şi poveşti de adormit copiii şi naivii. Pe la începutul lui aprilie 1952 se formează un lot de circa 40 de deţinuţi(legionari) pentru a fi trimişi la mina de plumb de la Baia Sprie. Mă aflu printre ei.Îmbarcaţi în dubă la Valea Neagră, după doua zile am ajuns în gara din Baia Mare, de unde în două camioane dubă am ajuns la mina din Baia Sprie. Colonia era aşezată chiar la gura minei, undese cobora cu corfa la 400 m adâncime la cele 12 orizonturi de lucru. În colonie erau circa 400-500 deţinuţi cu condamnări de la 8 ani în sus, toţi legionari.Am fost repartizat la baraca 4, unde am întâlnit pe Vlad Manole, fost student la Academia de Teologie din Caransebeş, originar dinZerveşti , pe care îl cunosc de mai de demult şi pe Mocaru Ion, fost ofiţer activ, originar din Berzasca. Întregul front de lucru era la 400 m adâncime, un loc ca un hol foarte mare, de unde se desprindeau cele 12 orizonturi în diferite direcţii. Cu o oră înainte de intrarea în mină, ni s-a făcut instructaj de cătreun maistru miner(maiştrii erau civili, mineri de carieră, fiind selecţionaţi de către securitate ca îndrumători şi specialişti în minerit). Ne dădeau îndrumări fără a intra cu noi la abataje. Îi vedeam doar la intrarea în mină şi la ieşire, când trebuiau să-şi facă raportul asupra producţiei zilei respective.Miliţienii nu intrau niciodată în mină în prezenţa deţinuţilor. Era omăsură de precauţie, privind securitatea vieţii lor în preajma deţinuţilor,o precauţie nejustificată, deoarece deţinuţii politici erau oameni integrii în caracter şi nu s-ar fi pretat niciodată la actede violenţă, indiferent de ieşirile brutale în fapt sau vorbă ale

gardienilor. Orizonturile erau tuneluri lungi de zeci de kilometri, întunecoase, fără lumină, cu cale ferată îngustă pentru vagonete. Abatajele erau punctele de lucru, unde se dinamita minereul din pereţii de stâncă, apoi minereul se transporta la „rostogoale”, niştejgheaburi din lemn, de unde cădeau în vagonetele de sub rostogol.Vagoneţii încărcaţi erau duşi de noi la rostogolul mare şi răsturnaţi printr-un sistem mecanic în conul mare de la capătul orizontului, unde era încărcat în corfe şi ridicat la suprafaţă. Munca era extrem de grea şi foarte periculoasă, punându-ţi în orice moment viaţa în pericol. Se lucra în echipe de câte doi la rostogol. Eu lucram cu Pepa Iosif din Domaşnea, ţăran, om de omenie şi bun camarad. El venise mai de mult la mină. Nu-mi maiamintesc cât era norma de vagonete încărcate şi descărcate. Cert este că aproape de fiecare dată când ne adunam pentru analiza producţiei, eram dat ca exemplu negativ în faţa frontului, aceasta şi datorită faptului că Vasile din abatajul cu care lucram, mă turnalui Petrescu ori lui Şteanţă, deţinuţi vânduţi securităţii şi puşi de aceasta ca un fel de mari şefi peste toţi deţinuţii din colonie. Petrescu era un fost căpitan din suita lui Antonescu(mareşalul), iarŞteanţă un om de nimic, ce s-a pus în slujba securităţii pentru un „blid de linte mai mult”, aşa cum le spuneam noi lingăilor şi turnătorilor. Cu Vasile am avut câteva altercaţii de cuvinte prin rostogol, privind munca forţată din mină, acuzându-l că mă toarnăla mai marii lui de aceeaşi teapă cu el că nu vreau să muncesc, îndemnându-l şi pe el să facă la fel. Aşa m-am pus rău cu stăpanirea, fiind chemat deseori la ofiţerul politic şi ameninţat în toate felurile, ba că mă bagă la carceră, ba că aici o să-mi putrezească oasele, că n-am să-mi mai vad niciodată familia etc. etc. Norocul, bată-l să-l bată, vine câteodată când nu te aştepţi. Aşa se face că la sfârşitul lui octombrie, vine un ordin de a fi trimis la Ministerul de Interne la Bucureşti. Mi s-au pus lanţuri la picioare şi însoţit de un sergent major miliţian, cu un tren personal(cuşetă numai pentru noi doi), am ajuns la Bucureşti şi predat la Jilava lui Maromete.

Stiţi cine era Maromete? Poate că aţi aflat de prin cărţile scrise de alţi autori deţinuţi, ce au trecut pe la fortul 13 Jilava. O fiară sălbatică, cu chip de om. Rânjetul lui era un rânjet de fiară. Bătăuş, schingiuitor şi în final „asasin”. În aceste câteva cuvinte cred că aţi înţeles totul. După percheziţia de rigoare, am fost băgatîntr-o celulă fără lumină şi cu nimic în ea. Am pipăit cu mâinile şi picioarele, dar n-am dat de niciun fel de obiect. După circa o oră, s-a deschis uşa şi am văzut doi ofiţeri care m-au studiat cu atenţie, iar unul dintre ei a zis enervat: „Nu-i ăla”, şi a tras o înjurătură urâtă la adresa mea, ca şi când eu aş fi fost vinovat că nu sunt „ăla”. Probabil că unul din ei îl cunoştea pe Tîrziu Nicolae cel paraşutat şi care şi-a trădat camarazii paraşutaţi în munţii Banatului. În cartea „Paraşutaţi în România vândută” de Filon Verca, acesta face referire la acel Tîrziu Nicolae, fără a menţiona că sunt eu acela, ci doar o coincidenţă denume. La fel corespondentul la ziarul „Timpul” din Reşiţa, într-unarticol privind lupta anticomunistă din munţii Banatului aminteştede un Tîrziu Nicolae fără a face menţiunea coincidenţei de nume, fapt pentru care l-am atenţionat cu trimitere în judecată, deoarece cei care mă cunoşteau atât din Banat şi chiar din ţară în peregrinările din timpul detenţiei, nu ştiau această confuzie, considerându-mă ca fiind eu acel vândut.În urma intervenţiei mele cu trimiterea în judecată a ziarului „Timpul” şi autorului articolului, în ziarul din 8 mai 1998 apar următoarele: „O precizare absolut necesară: În episodul III, „Mişcarea Legionară în Caraş-Severin” am făcut referire la un anume legionar pe nume Nicolae Tîrziu, paraşutat cu grupul lui Iosif Garagina la Domaşnea, şi care şi-a trădat camarazii, dându-i pe mâna securităţii. Acest Nicolae Tîrziu din Lugoj nu este una şi aceeaşi persoană cu învăţătorul Nicolae Tîrziu de la Iablaniţa, născut în Luncaviţa, care a condus grupul de sprijin din această zonă(Iablaniţa) şi pe care noi l-am amintit la episodul referitor la grupurile armate şi de sprijin. Domnul învăţător Nicolae Tîrziu, fostul şef al grupului de sprijin din Iablaniţa, a suferit o foarte

lungă condamnare şi cu demnitate a trecut prin cele mai grele închisori, fiind eliminat definitiv din învăţământ, aflându-se în permanenţă sub observaţia securităţii comuniste. Acest om a avut un crez, a luptat pentru el şi a suferit destul. Suferinţa sa nu trebuie prelungită din greşeală.Facem această precizare şi acum, deşi ea se va ivi şi în episoadele ulterioare, deoarece unii cititori au crezut că este vorba de una şi aceeaşi persoană. Învăţătorului Nicolae Tîrziu nu i se poate reproşa nimic şi ne cerem scuze acestui om, care ne-a ajutat în documentarea noastră, pentru ca tinerii să ştie ce şi cum a fost în acele vremuri tulburi şi bulversate.” Închei această mică relatare, întorcându-mă în celula de la Jilava. După plecarea celor doi ofiţeri de la Interne, am fost dus în „fortulmorţii”, unde erau închişi bandiţii, căci expresia uzuală adresată unui deţinut era de „bandit”.Din cauza semiîntunericului nu mi-am putut da seama ce număr avea camera la care m-au oprit. La deschiderea uşii am fost izbit de un miros acru fierbinte învaluit într-un val de abur ce dădea buzna afară. Era o cameră de 4x5 m, cu priciuri suprapuse, unde erau îngrămadiţi 40 de deţinuţi. Prima impresie mi-a fost una de groază, având impresia că mă găsesc undeva în deşert în mijlocul unui trib de sălbatici. Oameni aproape goi, unii fără nimic pe ei, cu ochii bulbucaţi, aţintiţi asupra mea. După un moment de tăcere,desigur mă cântăreau a fi sau a nu fi vreun turnător, cineva de pe priciul din stânga aproape de geam m-a strigat pe nume.

- Cine mă strigă? am răspuns.- Mai Nicule, aici e Ion Lăzăruică din Feneş.L-am recunoscut. Un prieten din tinereţe, de când eram elevi la liceul„Traian Doda” din Caransebeş, cu ani în urmă redactor-şef la gazeta „Santinela”, ce aparea la Timişoara şi colaborator la mai multe publicaţii din Timişoara. Deodată tăcerea generală s-a rupt şi au început întrebarile: cine sunt? de unde vin? ce condamnare am? de cesunt aici? N-au lipsit nici întrebarile dacă ştiu ce mai este nou prin ţară etc. etc. Ca nou venit, trebuia să-mi fac stagiul de „novice”, aşa că am fost repartizat la „Şerpărie”. Ce era „şerpăria”?

Era beciul celulei, sub priciul de jos. Aici, direct pe ciment, care era şi el umed de atâta năduşeală, pe o rogojină şi o pătură zdrenţuită îţi şi trebuia un fulger să fi în poziţie de drepţi pe intervalul dintre priciuri, căzându-ţi peste trup toţi cei de deasupra ta. Un alt chin era când peste norii de aburi din cameră venea cazanul cu aburi, respectiv ciubarul cu mâncarea fierbinte.Trebuia să mâncam repede, fiindcă gamelele şi lingurile nu puteau rămâne în cameră, fiind socotite unelte periculoase în mâinile noastre, transformate în obiecte tăioase de sinucidere ori de atac.Scoaterea la plimbare „în cerc” se făcea la trei zile, câte 15 minute. Cazna cea mare era la întoarcerea în cameră, unde la intrare stătea gardianul cu măciuca, făcând numărătoarea pe spinarea fiecăruia, după care se răstea la şeful de cameră: - Câţi bandiţi ai aci?- Treizeci şi unu, domnule gardian.- Bine.Apoi trântea uşa şi trăgea zavorul. Pe uşă era scris cu cretă „C.R.”(contra revoluţionari) şi câţi sunt în cameră. Această cameră era de tranziţie. Toţi cei de aici erau veniţi de prin închisori, colonii de muncă, mine pentru a fi trimişi fie pentru anchete la securitate, fie la alte locuri de muncă sau închisori.Erau şi proaspeţi condamnaţi, ce urmau să ia drumul lagărelor de muncă forţată. Majoritatea din cei de aici erau legionari cu pedepse grele. Am stat aici doua săptămâni, după care am fost scos şi dus într-o mică curte, unde mai erau adunaţi vreo 50 de deţinuţi. A început trierea, întrebând pe fiecare de unde a venit. Am fost într-omare dilemă. Să mă întorc înapoi la Baia Sprie ori la „Peninsula”, de unde plecasem la mină. M-am hotărât repede, cu riscul de a fi depistat că n-am spus adevărul, ceea ce avea ca urmări o pedeapsă aspră. La întrebare am răspuns „Peninsula”. Chiar în ziua aceea am fost duşi la gară vreo 20 de inşi, băgaţi în duba tren şi după doua zile de drum, m-am trezit din nou la „Peninsula”. Am fost repartizat la brigada I, ce lucra la construirea căii ferate de-a lungul lacului Siutghiol, unde se descărcau vagoanele cu pământul din excavaţii. Era o brigadă de tineri, cu care am legat prietenie, foşti fraţi de

cruce. Am întâlnit aici băieţi minunaţi ca Marcel Cazacu, fost elev din Timişoara, Costică Lazăr din Bucureşti şi alţii de care nu-mi mai amintesc.Pe şantier munca era grea, în special la buratul liniei cu piatră, dar mai agreabilă decât la lopată. Într-o zi a aparut în brigadă inginerul Demian Viorel din Timişoara, cu o condamnare de 8 ani închisoare. Toţi cei din brigadă aveau condamnări de 8 ani închisoare. Revederea ne-a bucurat foarte mult. Mai fusesem împreună la închisoare în anul 1939 la închisoarea militară „Popa Şapcă” din Timişoara, el fiind student atunci, arestat cu un grup mare de studenţide la Politehnică.Uneori, din lipsă de materiale cum ar fi şinele, spre primăvară, brigada era scoasă la grădina coloniei, întinsă pe un teren foarte mare. Plantam roşii, ardei, ceapă. Cordonul de pază era foarte larg, aşa că ne puteam deplasa în voie în toată grădina.Într-o zi l-am văzut pe Ica Domăşneanu, nepotul comandorului Domăşneanu, ce fusese condamnat la moarte şi executat la Timişoara. N-am putut vorbi, dar ne-am salutat din mâini. Fusese condamnat şi el, eliberat, iar acum era cu domiciliu obligatoriu în Constanţa şi salariat la o firmă ce se ocupa cu irigaţiile. Probabil venise să verifice sistemul de irigaţii la conductele din grădina coloniei. În timp ce pliveam la nişte straturi cu ardei, am început să cânt pe o melodie ca o doină de pe la noi din comună: „Mai, Ica, mai, sunt bine, sănătos, să ai grija de tine şi sănatate la toţi mai...”. Era cam la 100 m şi mi-a făcut semn cu mâna că a auzit. S-a îndepartat repede ca să nu fie văzut. Locul unde lucram era în apropiere de Mamaia, unde vedeam oameni şi chiar fete tinere care veneau şi stăteau de vorba cu militarii care ne pazeau. Militarii erau ostaşi în termen, baieţi cumsecade, care în lipsa miliţianului ce ne însoţea la lucru, ne puneau să cântam cântece populare şi să stăm jos, să ne odihnim o oră, două. Într-o zi s-a apropiat de gard o bătrânică cu o traistă în mână. Ostaşul a somat-o:- Ce cauţi aici, maică? Ştii că nu ai voie să te apropii de gard, poate

fi periculos pentru dumneata.

- Am, maică, un fecior aici. Mă gândeam că poate-l văd. I-am adus nişte pâine şi ceva mâncare.

- Ascultă, maică, lasă că aici are şi pâine şi mâncare destulă că-i la muncă şi li se dă.

- Are, maică, da-i amară. Ochii bătrânei se umplură de lacrimi într-un lung oftat, în timp ce se îndeparta de gardul de sârmă al grădinii. În această brigadă mai erau în număr destul de mare „tineri”, aproape copii, foşti elevi ce au făcut parte din frăţiile de cruce din şcoala ce o urmau. Au avut un comportament excelent, fără compromisuri, fiind un model de disciplină şi moralitate. Pe la sfârşitul lunii octombrie, într-o seară după „stingere” a venit Ion Cioclov, spunându-mi să-mi fac bagajul şi să-l urmez. Mă gândeam: „Doamne, iar mă iau, unde mă duce?”. L-am urmat şi după câteva minute am ajuns la baraca pietrarilor, respectiv „brigada de pietrari”.Am fost predat şefului de brigadă Pop Grigore şi normatorului Hont Petru. Pe brigadier nu-l cunoscusem, dar pe Hont da, fusesem împreună la închisoarea civilă din Timişoara. În 1950, după ce ne-au condamnat, venind de la Popa Şapcă. După o lună o parte din lot am plecat la Aiud, legionarii, pe ceilalţi nu ştiam unde i-au dus. Iată-mă acum la brigada pietrarilor, unde majoritatea erau bănăţeni, de la Orşova până la Mureş, judeţele Severin, Timiş şiArad. Am fost primit cu multă bucurie cu o parte din ei şi chiar mulţiam fost împreună la închisoarea din Caransebeş, ori la „Popa Şapcă”.„Uite-l, mă, pe Nae!”. Aşa mă botezaseră la Caransebeş, datorită bancurilor şi poveştilor cu care întreţineam o stare de veselie în celulă. Am găsit aici camarazi de luptă din Cuptoare, Bolvaşniţa, Plugova, Domaşnea, Teregova, Valea Timişului, unii dintre ei fiindu-mi buni prieteni ca Păun Cuptoreanu, Românu Ion, Nemoş Ion, Pepa Iosif, Novac Ion, Pauga Emilian. Mai erau şi alţii, pe care bătrâneţea i-a pierdut din memorie, dar toţi de o înaltă morală, cum se zice „toţi unu’ şi unu’”. Am învăţat aici meseria de „pietrar”. Începutul a fost greu, mai ales fasonatul pietrei cu „şprenghelul”, ţinta fiind mai mult degetele de la mâna stângă. Cu timpul am învăţatsă cioplesc pietre pentru pavaj. Am avut şi mici accidente cu schije

de oţel, ori pietre mărunte, care mi-au perforat mâna. Mi-a plăcut această meserie şi de multe ori, ca şi ceilalţi, ne visam în libertate ca având ateliere la pietrărie cu care să ne câştigăm existenţa. Unii au reuşit să o facă. Pe 15 decembrie a venit soţia şi sora mea la vorbitor şi mi-au adus de toate ca de Crăciun, care se apropia. Foarte curios a fost faptul că ne-au dus într-o cameră alaturată vorbitorului şi ne-au lăsat să stam împreună fără a fi supravegheaţi de vreun gardian. Ne-am simţit bine, povestindu-mi multe despre cei de acasă, în special de fetiţe. Totuşi, mă neliniştea ceva, uitându-mă la pereţi, la mobilierul din cameră(un birou şi nişte scaune). Soţia mă întreabă: „La ce te uiţi?”. Am dus degetul la gură, semn că trebuie să tacă. A înţeles, afirmând din cap. Vorbitorul a durat cam o jumătate de oră, eu fiind trimis la baracă, iar ele au fost însoţite de Chirion, probabil spre poarta coloniei. În perioada înainte de Crăciun au mai avut şi alţii vorbitor, unii primind pachete prin poştă(5 kg). Aşteptam toţi Crăciunul şi seara după ce veneam de la lucru cântam colinde şi povesteam întâmplari din viaţă. Iată că a venit şi ziua de Crăciun! Nu ne-au scos la lucru, având program de voie la baracă. Stăteam tolăniţi pe priciuri, fiecare îndreptându-şi gândul către cei deacasă. La prânz ni s-a servit o masă mai bună ca de obicei şi era destulă veselie în dormitor. Deodată s-a deschis uşa şi brigadierul m-a strigat pe nume, spunându-mi să mă îmbrac. În pragul uşii era şi unmiliţian, spunându-mi să-l însoţesc. Din nou m-am întrebat: „Doamne, iar? Ce mai au cu mine?”. Iată-mă în biroul politrucului Chirion. Foarte amabil îmi oferă un scaun şi o ţigară, pe care am refuzat-o, spunând că eu nu fumez(n-am vrut s-o primesc, deşi fumam). După câteva tatonări privind starea de spirit din brigadă, referindu-se la faptul că nu am fost scoşi la muncă, mâncarea mai bună, libertatea de a sărbători Crăciunul cântând colinde, a trecut la subiectul pentru care am fost adus aici.- Soţia şi sora au fost de câteva ori la vorbitor. De unde crezi că au

avut posibilitatea materială să vină aici, având în vedere că ai doua fete mici şi o mamă bătrână?

- Amândoua sunt salariate de stat, iar mama are şi ea pensie, în plussocrii mei sunt ţărani gospodari cu unele posibilităţi materiale.

- La un vorbitor au fost însoţite de Ciuntu Grigore. Îl cunoşti?- Da, a fost învăţător la Jupa, unde funcţiona şi sora mea ca

învăţătoare.- Şi cam ce politică făcea?- N-am discutat în special politică cu el, dar din unele afirmaţii am

înţeles că era liberal. - Mai cunoşti vreo persoană cu numele de Ciuntu înafară de el?- Nu cunosc şi nici n-am auzit de o altă persoană cu numele de

Ciuntu. - Care este relaţia dintre Ciuntu şi sora ta? - După câte mi-am dat seama erau relaţii de colegialitate, amândoi

fiind din aceeaşi branşă, învăţători.- Pe popa Moisescu, soţul sorei tale, de când nu l-ai mai văzut?- După cât îmi amintesc, de la Sfântul Nicolae, 6 decembrie 1948,

când a fost cu sora mea la Iablaniţa de ziua mea.- A fost şi Ciuntu cu ei?- Nu-mi amintesc precis, dar probabil să fi fost.- În timpul mesei aţi făcut o afirmaţie în legătură cu

partizanii(începuseră mişcările partizanilor anticomunişti Zaharia Marineasa şi Ion Petchescu, ce au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, iar comandorul Domăşneanu era cu partizanii din munţi).

- Îmi amintesc că am zis ceva cu partizanii, dar a fost o glumă la unpahar, dar nu vă supăraţi că vă întreb de unde ştiţi toate acestea?

- Cunoşti acest scris?(arătându-mi o declaraţie scrisă pe o foaie ministerială)

- Da, e al cumnatului meu.- După cum vezi, noi suntem bine informaţi şi documentaţi, dar

„tu” nu vrei să spui adevărul, ascunzi multe.- Domnule locotenent, eu am fost anchetat de Securitate şi ştiţi

dumneavoastră cum se făcea anchetă şi înafară de ce am declarat acolo şi la judecată nu mai am nimic de adaugat.

Mă uitam la el şi observam cum devine din ce în ce mai nervos şi după un timp reia discuţia.

- Ei bine, afla că sora şi soţia ta au fost arestate pe 22 decembrie, urmând a fi anchetate şi...

- Nu-i nevoie să mai continuaţi. Stiu ce se va întâmpla, în orice caz vă mulţumesc pentru această veste în ziua de Crăciun!

N-a replicat nimic, chemând gardianul: „Du-l la baracă!”.Când am intrat în dormitor am început să cânt „O ce veste minunată, astăzi mie mi-a fost dată.”- Ce-i mă, Nae, de ce te-au chemat?- Chirion a vrut neapărat să-mi dea o veste mare în ziua de Crăciun,

arestarea soţiei şi surorii mele – asta a fost tot. După un moment de tăcere generală, am zis:- Hai să mai cântăm o colindă!Şi ziua şi-a urmat cursul normal ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.După eliberarea din închisoare în 1962, am aflat că fusese şi Ciuntu arestat ceva mai târziu.

MagiiÎn luna noiembrie, în timp ce ieseam pe şantier, ne-am întâlnit cu o coloana de vreo 100 de civili, încolonaţi câte 5 în rând, ţinându-se de braţ. Arătau ca vai de ei, majoritatea bătrâni, abia târându-şi picioarele, nebărbieriţi, probabil cu strictul necesar cu care au plecat de acasă când au fost ridicaţi de către securitate. Cineva a exclamat în glumă: „Ăştia parcă ar fi magi.” Şi magi le-a rămas numele cât au stat aici. Nu erau condamnaţi, ci aveau aşa-zisa „pedeapsă administrativa” de câte 2-3 ani, care însă se putea prelungi la expirare cu încă atâta până ce iţi venea sfârşitul în detenţie.S-a format o brigadă din ei, fiind întrebuinţaţi la munci uşoare, la curăţenie, spălatul hârdaielor, curăţatul cartofilor, spanacului etc.Puteam să luam contact cu ei. Am întâlnit pe mulţi care-i cunoşteam, pecolonelul Coriolan Buracu, profesorul Armaş Matei, avocaţii Vasilescu,Cocav, Rădulescu, Novacovici şi consilierul parohial Sgăvârdea. Majoritatea din magi erau intelectuali, care în trecut au avut ceva funcţii la stat ori au făcut parte din partidele istorice ţărănesc sau liberal. Le-am dat de mâncare din raţia şi pachetele noastre deşi unii au avut o atitudine ostilă nouă, cazul unui profesor, care cândva a fost mare goangă în Caransebeş, care la oferta noastră, a refuzat să

primească, zicând: „Din cauza voastră suntem noi aici.”, la care un fost elev i-a replicat o zicală românească „pe şleau” şi i-a întors spatele. După ce în 1954 s-a desfiinţat colonia, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei.

Stadionul din Constanţa

Primăvara anului 1953 aduce o oarecare schimbare în colonie. Întorcându-ne de la lucru, am remarcat că de pe barăcile militarilor, ce ne păzeau, a dispărut inscripţia cu litere mari: „Trăiască marele învăţător şi conducător Iosif Visarionovici Stalin!”.Ajunşi în colonie am aflat că „măcelarul din Piaţa Roşie”, marele criminal se stinsese din viaţă. Speram că în ţara noastră se va produce o schimbare în bine, chiar şi în eliberarea noastră. N-a fost să fie aşa. Totuşi, o mică schimbare a constat în îmbunătăţirea atitudinii conducerii faţă de deţinuţii politici şi micşorarea normelor de muncă. Înluna mai a început construirea marelui stadion din Constanţa. O parte din brigada de pietrari a fost transferată la Stadionul din Constanţa. Am fost cazaţi în barăci şi puşi la dispoziţia arhitectului Puşchilă Ion şi inginerului Bona Ion, ambii deţinuţi politici(legionari) cu condamnări mari. Puşchilă Ion era cunoscut în lumea arhitecţilor din ţară, ca fiind unul din cei mai remarcabili arhitecţi, fapt pentru care i s-a dat în seamăconstruirea stadionului, având la dispoziţie ca mână de lucru, o brigadă de săpatori şi una de pietrari. Stadionul era o groapă naturală adâncă de vreo 10 m, cu o circumferinţă mare, ovală, cu o deschidere foarte mare. Aceasta urma să fie încadrată cu tribune şi scări de piatră, fasonate şi lucrate de către pietrari. Tribuna oficială era prevăzută cu pietre ornamentale, sculptate în flori, ori diverse scene din lumea sportului. Intrarea era printr-o largă poartă ornamentală ce domina întregul stadion.Din materialele puse la dispoziţie, ne-am făcut mici barăci de 3x4 m, alaturate una de alta, în care lucram câte 2-3. Ele erau din scânduri, unele dintre ele având între ele un mic spaţiu de 1 m, camuflat cu scânduri. Intrarea se făcea prin deplasarea scândurii dinspre interiorul barăcii în spatele mesei de lucru. Ascunzătoarea era bine camuflată şi

nu putea fi descoperită, decât dacă eram surprinşi cu uşa deschisă la vreo inspecţie inopinată. La ce ne folosea această mică încăpere secretă:dimineaţa când veneam la lucru, printre marmurile ce urmau a fi prelucrate, găseam pachetele cu mâncare, ţigări, ziare şi chiar băuturi alcoolice, puse peste noapte de către civili. Era un risc atât din partea lor cât şi din partea noastră dacă se descoperea acest fapt, aşa că le ascundeam în ascunzătoarea noastră secretă. Dumnezeu ne-a apărat de rău şi nu am avut probleme cât am stat aici. Eu lucram cu Penga Emilian din Negreşti, ţinutul Oaşului, Lintu Toma din Goleţ, judeţul Severin, Iovanescu Gheorghe din Borlova, Feneş Ion din Armeniş, Nemeş Ion din Cornea, toţi din fostul judeţ Severin, oameni de caracter, buni camarazi şi prieteni „la cataramă”, cum se zice.Pe stadion mişunau mulţi câini vagabonzi, unii foarte răi şi primejdioşi. Înfometaţi, dădeau târcoale pe lângă barăcile noastre aşteptând resturi de mâncare. Am reuşit să îmblânzim pe doi dintre ei, o căţea lupoaică foarte gingaşă şi cu o privire inteligentă, pe care am botezat-o „Fetiţa” şi un câine lup, chipeş şi mare, cu ochii mari ca de broscoi şi fiindcă el căuta prin băltoace, atunci când ploua, broaşte, l-am botezat „Broscoiul”. În scurt timp au devenit prietenii noştri devotaţi, nu se putea apropia nimeni de barăcile unde lucram, de frică să nu fie muşcaţi. Mai aveam la uşa dormitorului o căteluşă mică, „Mitica”, care astepta să-i dam bucăţica de os ori de pâine după masa de prânz, ori cina. Asta a durat cam 3 săptămâni. Într-o dimineaţă, ajungând la locul de muncă, nu ne-au mai întâmpinat, gudurându-se bunii noştri amici. Seara la întoarcere am găsit-o pe Mitica moartă în faţa uşii, fiind otrăvită cu stricnină, ceea ce ne-a convins că şi cei doi amici au avut aceeaşi soartă. Tot în anul acela, a avut loc în ţară „Festivalul tineretului” mondial. Cu această ocazie, stadionul a fost vizitat de reprezentanţi străini veniţi de la festival, însoţiţi fiind de Liuba Chişinevschi, Nicolschi şi alţi membrii ai comitetului central comunist din Bucureşti. În acea zi nu amfost scoşi la muncă, fiind consemnaţi sub pază severă în barăci, iar pe şantier au fost aduşi tineri civili din oraş, care au fost prezentaţi

vizitatorilor ca tineri UTC-işti, voluntari la construirea marelui stadion. Am lucrat la stadion până în ianuarie 1954, până când ne-am reîntors încolonie. În luna aprilie colonia a fost desfiinţată, s-a făcut trierea deţinuţilor, formându-se loturi pentru a fi trimişi la diferite închisori dinţară: Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat etc. În urma trierilor s-a format un lot de 50 de legionari, care au fost izolaţi de ceilalţi deţinuţi într-o baracă păzită şi supravegheată de miliţieni. Printre aceştia eram şi eu, împreună cu Puşchilă Ion, Bona Ion, Lazăr Costică, ce eram buni prieteni, restul fiind legionari selectaţi din diferite brigăzi.Lunile aprilie şi mai au fost luni de iarnă foarte grea, cu zăpadă multă şiger tare. La începutul lunii mai, zăpada a fost atât de mare, acoperind jumătate din baracă, iar pentru a se putea circula până la bucătărie pentru a aduce mâncarea la baracă s-au făcut tuneluri în zăpadă, prin care se circula. În tot cursul lunii aprile, multe loturi au fost expediate din colonie către închisori, astfel încât pe 15 mai, colonia era pustie, nemaifiind decât un singur lot, cel de legionari. Eram păziţi foarte sever, geamurile de la baracă fiind văruite, aveam tinetă în cameră, ce era dusă dimineaţa până la uşă, de unde era luată de către deţinuţii de drept comun ce mai rămăseseră în colonie. La fel şi hârdaiele cu mâncare erau aduse de aceştia până la uşa barăcii. De bună seamă în această izolare cumplită, fiecare dintre noi îşi punea un oarecare semn de întrebare: ce au de gând să facă cu noi? Să ne extermine? Să ne trimită în Rusia? Totul era posibil în acţiunea comuniştilor la ordinul Moscovei. Dar nu exterminarea legionarilor era răul cel mai mare, ci faptul că această ţară lipsită de cei mai înverşunaţi luptători contra comunismului, de o elită spirituala şi morală, capabilă de „jertfa supremă” pentru destinul istoric al neamului românesc, era sortită a fi înghiţită de imperialismul comunist şi dispărută ca naţie pentru totdeauna. Aceste gânduri ne îngrijorau, dar nu de frica de a fi omorâţi sau deportaţi în Siberia ori în minele din Ural. Atmosfera din baracă era calmă, cu rugăciuni în comun ori fiecare în sinea lui. Se povesteau întâmplări din viaţă, povestiri din cărţi de diferiţi autori, cântece din folclor şi chiar arii din opere, pe care inginerul Puşchilă le interpreta cu multă măiestrie. Pentru coordonarea activităţii zilnice, am

ales pe Puşchilă şef de baracă, precum şi a ne preprezenta în eventualele discuţii cu şefii coloniei. Zilele treceau greoi, fără să se intereseze cineva de noi. Într-o zi, inginerul Puşchilă a cerut ofiţerului de servici audienţă la comandantului lagărului(acum se socotea că suntem în lagăr, nu într-o colonie de muncă). Nu s-a dat niciun curs, deşi cererea a fost făcută în fiecare seară la închidere. Mâncarea era din ce în ce mai slabă, iar plimbarea la aer interzisă.În aceste condiţii, în mod spontan toţi care eram în baracă am hotărât „greva foamei”, până când autorităţile nu vor veni să stea de vorbă cu noi. Greva a început chiar dimineaţa în ziua de 30-31 mai, prin refuzul mâncării. În a treia zi de greva a aparut politrucul Chirion, care ne-a ameninţat că dacă nu oprim greva se vor lua măsuri aspre asupra noastră. Greva a continuat. În a cincea zi de greva au aparut vreo 20 de miliţieni, care ne-au spus să ieşim afară pentru a discuta cu comandantul Lazăr într-o altă baracă. Nu ne-am opus, dar intrând în baraca unde urma să aibe loc întâlnirea cu comandantul, am fost surprinşi, deoarece în baracă era la mijloc o masă mare şi câţiva civili în halate albe. Ne-am dat seama imediat ce va urma: hrănirea cu forţa. Cu toată opoziţia noastră, am fost înşfăcaţi brutal de miliţieni, trântiţi pemasă, cu faţa în sus, bagându-ni-se un furtun pe gât la capat cu o pâlnie în care s-a turnat mâncare(cred că era terci, cine ştie ce zeamă). Rând pe rând am fost duşi înapoi în baracă. Iată-ne din nou cu toţii în baracă. Se hotărăşte continuarea grevei. O zi suntem lăsaţi în pace, iar în ziua următoare de dimineaţă, intră în dormitor comandantul Lazăr, împreunăcu Chirion şi alţi ofiţeri pentru a sta de vorba cu noi. La întrebarea „Aveţi pe cineva care să vorbească în numele vostru?” se ridică Puşchilă Ion. Suita de ofiţeri pare oarecum mirată, inginerul fiind cunoscut de ei ca un mare arhitect. Revendicarea a avut trei puncte:1. Îmbunătăţirea hranei zilnice.2. Accesul la aer prin scoaterea zilnică la plimbare timp de o oră.3. Aplicarea statutului de „deţinuţi politici”, conform regulilor internaţionale ale deţinuţilor politici din lagăre şi închisori. Cererea a fost luată în considerare, urmând ca administraţia să ia o hotărâre în acest sens.

Chiar în cursul aceleiaşi zile, am fost scoşi la o plimbare de o oră, iar masa de prânz a fost satisfăcătoare, mai consistentă şi mai multă.Urmarea: renunţarea la greva şi o victorie. N-aş putea uita data de 16-17 iunie seara: bagajele, încolonarea câte 5 la braţ şi părăseam colonia „Peninsula”.Era în amurg, totuşi puteam distinge barăcile rămase goale, poartă prin care intrau şi ieşeau mii şi mii de robi ai canalului, unii nemaiîntorcându-se acasă, rămaşi aici marturisitori ai muncii forţate, a barbariei, terorii şi crimelor sub sângeroasa domnie a regimului comunist. Gardul de sârmă ghimpată, în spatele căruia au fost aruncate spre moarte trupurile doctorului Simionescu şi a lui Dumitrescu, canalul şi draglina din faţa coloniei de pe care s-au aruncat în adânc căpitanul Satmari, ce n-a mai putut suporta munca silnică, vagonetele ce trebuiau încărcate şi descărcate în ritmul ciocanelor de pe galerele romane, pereţii de stâncă ce trebuiau dărâmaţi cu târnăcopul şi ranga, sub care cădeau zilnic trupuri zdrenţuite de pietre, cu toate că existau mijloace tehnice pentru a săvârşi această treabă mai uşor. Trebuia însă să o facă robii, fiindcă aşa era prevăzut în doctrina comunistă, siluirea şi moartea anticomuniştilor. Iată şi gara „Valea Neagră”, în care au venit şi au plecat atâtea dube cu mii şi mii de deţinuţi politici, peronul şi drumul spre colonie a mamelor, a soţiilor şi copiilor ce veneau să-i întâlnească pe cei dragi la vorbitor pentru câteva clipe prin gardul de sârmă ce-i despărţea sub ochiul atent al miliţianului, care devenea ameninţător dacă i se părea ceva suspect. Am fost înghesuiţi într-o dubă, lipiţi unii de alţii cu tot cu bagajele ce leaveam şi cu o bucată de pâine cu slănină, hrana pentru cine ştie câte zile. Noapte peste tot şi în dubă şi în suflete. Oare încotro ne îndreptam,către care punct cardinal? Ne vom mai vedea părinţii, nevestele, copiii, locurile în care ne-am născut, copilărit şi colindat? Cine ştie în ce pământ ni se vor odihni truditele oase, îngropate ori aruncate în vreo groapă comună. N-am putut desluşi pe unde trecem, afară neputându-sevedea. Încercam să desprindem vreo voce de-afară, dar nu era posibil, trenul mergea într-una în întunericul de afară şi cel din noi. N-am putut

cronometra timpul de când mergeam, poate şi din faptul că dormeam în picioare lipiţi unul de altul. Cel mai mare chin era când trebuia să mergila toaletă. Era o adevărată strategie să te strecori prin acea înghesuială. Deşi nu aveam intuiţia timpului de la plecare, aveam presimţirea că totuşi ne apropiam de locul destinat, mai ales că la un moment dat duba s-a oprit, am auzit zgomote de lanţuri, probabil mişcări de vagoane. După aproape o oră ni s-a deschis uşa la dubă şi ne-a izbit lumina de afară. Era către asfinţitul soarelui. Am fost încolonaţi şi duşi în spatele gării, unde erau doua camioane dubă, în care am fost băgaţi, spunându-ni-se să ne mişcam repede, cât mai repede. După vreo 20 de minute ne-am oprit, daţi jos, luaţi în primire de un cordon de miliţieni şi duşi în faţa unei clădiri mari. Am putut citi inscripţia de la intrarea în clădire: „închisoarea Gherla”.

Gherla17 iunie 1954 – 29 ianuarie 1957

S-au spus multe despre această închisoare fie scris prin multele volume apărute, fie prin grai viu. Fiecare care a trecut prin această închisoare a trăit şi a simţit într-un anumit fel, personal, timpul petrecut aici. Concluzia pentru tot ce s-a întâmplat la Gherla este teroare, nebunie, descompunerea fizică şi morală, iar în final moartea. Îndată ce am fost duşi în maşini, am fost încolonaţi cu spatele la cladirea marelui celular şi strigaţi fiecare după nume. Cel strigat era luat de un miliţian şi dus pe celular nu se ştie unde. Cert este că din tot lotul de 50 de legionari nu ne-am mai văzut multă vreme, despărţindu-ne complet. Am fost dus la camera 41 unde erau circa 40 de deţinuţi, cepăreau foarte tineri. Se uitau curioşi la mine, dar nu mi-au pus întrebări.

Am reuşit să schimb câteva cuvinte cu colegul de alături, care mi-a spuslaconic că sunt veniţi de curând de la Târguşor. Nici nu m-am instalat bine că s-a deschis uşa şi miliţianul m-a strigat, spunându-mi să-l însoţesc. Am fost dus în ţarcul unde se făcea plimbarea în cerc cu mâinile la spate şi privirea în jos. După circa 10 minute am fost dus la cameră şi spre surprinderea mea nu mai era nimeni acolo, doar bagajele. Mi s-a spus să-mi fac bagajul şi să-l urmez, Am fost dus la parter la camera 7, unde am dat de inginerul Constantin Ion, vechi legionar, fost şef al centrului studenţesc dn Timişoara, pe care îl cunoşteam din 1939 de la închisoarea „Popa Şapcă” din Timişoara. După câteva zile am fost mutaţi la etajul I, fiind şapte în celulă. Mă simţeam foarte rău cu reumatismul, uneori fiind imposibilitate de a-mi mişca braţele din umăr. Aveam dureri mari. Pe etaj era şi o infirmerie, solicitând gardianului a mi se da asistenţă medicală. După mai multe apeluri am fost scos la infirmeri, unde am avut o mare surpriză, mediculfiind Ambruş Petru din Glimboca. Ne-am cunoscut personal, dar ne ştiam după nume, eu find căsătorit cu o învăţătoare din Ohaba Bistra, comună vecina, iar doctorul o cunoştea pe soţie şi pe familia ei, având rudenii în Glimboca. Ne-am bucurat din priviri, gardianul fiind de faţă. M-a consultat şi a zis că trebuie să fac tratament, boala fiind destul de gravă, indicând a fi adus la infirmerie tot la 2 zile. Mi-a dat să beau dintr-o eprubetă un lichid câte îmi va atenua durerea. Am rămas surprins; medicamentul era spirt îndoit cu apă, care mi se administra totla două zile. Într-adevăr m-am simţit foarte bine, închipuindu-mă acasă la ai mei, la un pahar de răchie. N-a durat mult şi am fost adunaţi toţi cei cu condamnări de 7 şi 8 ani şi băgaţi într-o cameră mare ce dădea cugeamurile spre cimitirul de lângă penitenciar. Am fost aici vreo 30 de deţinuţi, printre care inginerul Puşchilă Ion, Bona Ion şi Neicu Constantin. Mai erau şi câţiva studenţi şi ţărani din Banat, respectiv Teregova. Am stat aici câteva luni. Regimul era oarecum acceptabil, reeducarea de care auzisem a încetat. Comportamentul gardienilor era mai blând, aveam plimbari zilnice de câte jumătate de oră. Era în anul 1955 şi începuseră să apară criminalii de război, ofiţeri superiori care au participat la războiul din răsărit, fiind condamnaţi la pedepse grele de 15-20 de ani şi declaraţi „Criminali de război”.

Într-o zi când ne făceam plimbarea în cerc am auzit un strigăt de la un geam de la etajul unu: „Mă Tîrziu, aici e colonelul Ionescu Fălcin, fostul tău comandant.”. Probabil cei din celulă aveau o mică gaură în oblon şi priveau, în rimp ce noi ne plimbam. Am dat de câteva ori din cap, în timp ce gardianul privea în altă parte. Într-adevăr era fostul meu comandant al Regimentului 3 Grăniceresc de Gardă din Sibiu, dislocat în anul 1941-1942 la Câmpina, iar în 1944 pe frontul de la Iaşi, respectiv la „Valea Lupului”, comuna Leţcani, lângă Iaşi. Eram un fel de mic aghiotant, fiind apreciat de el pentru cunoştiintele militare superioare gradului ce-l aveam de sergent T.R., la nivel de ofiţer. Mă lua cu el peste tot şi îmi dădea misiuni speciale în cadrul Regimentului. L-am întâlnit ultima dată la spital la Iaşi, unde era internat, fiind rănit lacap. Aş fi vrut să-l întreb acum: „Vă mai amintiţi, domnule colonel, când acum 15 ani m-aţi ameninţat că mă trimiteţi legat la «Antonescu alnostru?» şi că mă trimiteţi 10 zile la carceră pentru că am defilat cu un salut pe care nu-l agreaţi atunci; deşi era salutul «Statului Naţional Legionar»? Unde sunt zecile de mii de legionari trimişi pe front în batalioane speciale pentru a fi sacrificaţi? Unde este «elita tineretului român» aruncată în închisori cu ani grei de temniţă şi lăsată pradă comuniştilor în 1945? Alta ar fi fost soarta Românei şi poate a întregii lumi, dacă s-ar fi avut în vedere «unitatea tuturor românilor» şi nu distrugerea Mişcării Legionare, care l-a adus la putere prin mari sacrificii. Greşelile se plătesc, domnule colonel, şi încă greu”. Mi-am revărsat aceste gânduri dureroase în timp ce urcam treptele spre cameră.Ne-am făcut şi noi o mică gaurică în obloane şi puteam privi lumea ce venea în cimitir, uneori făcând semn cu mâna că ştim că suntem aici. Era un semn de încurajare că cei de dinafară se gândesc la noi, cei sortiţi a fi exterminaţi de comunişti. Dureros era că cei puşi să facă această treabă erau români ca sadicul Goicin, comandantul închisorii, politrucul Avadane, un analfabet, sergentul major Şomlea, zis „Câinele roşu”, Cârciu şi alţii, puşi în slujba satanismului de la Gherla. În luna iulie 1956 s-a făcut din nou o triere, de astă dată cei cu 8 ani urmau a seelibera în 1957. Ni s-a repartizat o cameră mare, ce avea şi un antreu dela ultimul etaj pe colţul drept privind în faţă, vestita cameră 99. Era pentru prima dată când dormeam în paturi militare din fier, cu saltea şi

o pătură zdrenţuită. Am fost circa 30. Am ales şef de cameră pe inginerul Puşchilă Ion, care ne-a făcut şi repartiţia pe paturi. Erau câte două paturi lipite unul de altul şi suprapuse. Eu am nimerit într-un mic intrând în colţul din stânga camerei cu un pat. La început m-am bucuratde acest avantaj, dar după câteva zile am regretat avantajul, acolo fiind foarte frig. Am cerut să mi se dea alt pat, dar cum nu era posibil, nefiind locuri libere, am optat a dormi pe mijlocul dintre doua paturi, între cei doi din paturi, unul fiind Roşeţ Petru, om mai în vârstă din Teregova, care a acceptat să dorm lângă el. Pe celălalt nu mi-l mai amintesc. Cât am stat în această cameră, ne-am simţit bine cu toţii şi cred că a fost cea mai placută perioadă din Gherla. Puteam ieşi în mica anticameră la W.C. şi la spălat. Şi supravegherea camerei era mai dificilă deoarece miliţianul nu intra în antreu, vizibilitatea prin vizetă fiind mai greoaie. În felul acesta aveam o oarecum independenţă în cameră. În fiecare zi mai ales seara se organizau adevărate spectacole, planificate cu povestiri din romane, poezii, cântece, jocuri ca „bâza”, „baba oarba”, dansuri populare. Era un adevărat teatru în miniatură. N-am fost deranjaţi niciodată de miliţieni. Cam după o lună am simţit că ceva nu-i în regulă. Mâncarea devenea din ce în ce mai slabă, uneori chiar rea. Percheziţiile s-au înteţit, uşa interioară de la antreu a fost blocată la perete, dând posibilitatea de a supraveghea camera prin vizetă, suspendarea şi reducerea timpului de plimbare, ele făcându-se la3-4 zile, apoi suspendate de tot. Peste zi intrau câte 2-3 miliţieni în cameră, răsturnând saltelele şi uitându-se pe sub paturi şi la obloane.Se interzice statul culcat pe paturi, ci doar pe marginea lui sau pe băncile lungi de la masă. În cameră pe mijloc era o masă lungă de 5 metri cu bănci lungi, un privilegiu faţă de alte camere. Toate acestea ne-au dat de gândit că ni se pregateşte ceva, înafara închisori fiind o atmosferă moartă. Nu ni s-a pregătit nmic, doar că pe zi ce trecea, mâncarea era tot mai puţină şi proastă. S-a ieşit la raport seara la închisoare, relatându-se situaţia cu mâncarea, dar şi cu plimbarea. Nu s-a luat nicio măsură, ba mai mult am fost ameninţaţi cu izolarea. După o săptămână, văzând că nu se ia nicio măsură, întregul efectiv declară „greva foamei”. Se refuză total masa doua zile, iar în a treia zi de grevă intră în cameră Goicin împreună cu o suită de ofiţeri. Începe un dialog

între comandant şi inginerul Puşchilă, şeful camerei. Acesta expune motivul grevei şi complicarea convenţiilor internaţionale privind regimul faţă de deţinuţii politici din închisori. Ni se promite îmbunătăţirea hranei şi reluarea plimbărilor. Într-adevăr masa de prânz este mai bună şi chiar cu supliment. A doua zi am fost scoşi la plimbarejumătate de oră. Am renunţat la grevă, considerând-o o victorie a noastră. A treia zi au venit mulţi miliţieni cu Avadanei, ofiţerul politic, ne-au încolonat pe mijlocul camerei şi a început trierea: „Tu, tu,...tu(după ochi). Cei arătaţi bagajele şi afară!” Am mai rămas în cameră 15 din 30. Restul au fost duşi nu se ştia unde, printre ei fiind şi inginerul Puşchilă. După doua săptămâni am fost scoşi şi noi şi duşi la pavilionul mic din faţa celularului mare, i se zicea „Zarea mică”, unde am dat de câţiva din cei ce au fost cu noi. Era un lot de cam 30 de persoane, înghesuiţi într-o cameră mai mică, dar tot cu paturi şi saltele. Şi aici era o atmosferă placută, colegialitate, de camaradenie, majoritatea fiind legionari ori simpatizanţi. Se ţineau prelegii de limba franceză, germană, tăbliţă fiind talpa bocancului dată cu săpun, iar condei o aşchie ascuţită. Profesorul Lauric, comandant legionar, bucovinean de origine, ne ţinea lecţii de cultură generală. Se juca şah, făcând chiar campionate, cu figuri din săpun, pe păturile laterale dinspre uşă nefiind văzute prin vizetă. Hârdaiele cu mâncare erau adusede deţinuţi de drept comun, la fel şi scoaterea tinetei. Uneori, când vigilenţa gardianului era în altă parte, se aruncau în cameră ţigări şi chibrite, fumatul făcându-se seara după închidere, pentru a evita mirosul de fum de ţigară. N-au fost probleme în acest sens, cu toate percheziţiile care erau destul de dese. Deseori politrucul intra instantaneu în cameră, încolonându-ne pe interval, în timp ce gardienii ne percheziţionau sau căutau prin paturi. Într-o asemenea situaţie am fost găsit dormind în pat. Trezit de zgomot, i-am văzut pe toţi încolonaţi pe interval, numai eu cocoţat în patul de sus. I-am explicat politrucului: „Sunt bolnav, am puroi în urechea stângă şi am dureri mari, nefiind scos la infirmerie, deşi am solicitat gardianului”. A dat dispoziţie să fiu dus la infirmerie, ceea ce s-a şi întâmplat, dar după 3 zile a venit gardianul şi m-a băgat la „Neagra”, fiind pedepsit 3 zile pentru nerespectarea regulamentului: dormisem ziua pe pat. La sfârşitul

lunii octombrie s-a făcut o nouă triere. Cei care urmau să se elibereze înprimele luni ale anului 1952 au fost adunaţi la camera din stânga la intrarea în Zarea, printre ei find şi eu, urmând a mă elibera pe 29 ianuarie a anului următor. Eram 21 în cameră. Aveam un regim „preferenţial”, având în vedere eliberarea noastră: mâncare bună şi consistentă; părul trebuia să crească, evident pentru a demonstra celor de-afară marea grija a partidului pentru cei ce urmau a fi predaţi „noii societăţi”. Am dus-o destul de bine o perioadă de timp, mai ales când era de serviciu un plutonier major ungur, care nu se prea împăca cu limba română, dar era foarte de treabă, punându-ne să ducem noi ciuberele cu mâncare la deţinuţii de drept comun de la etaj. Era un convoi de câte 7-8 ciubere – câte 2 la fiecare urcând treptele, gardianul rămânând în urma noastră. Când ajungeam la etaj, deschideam vizetele de la celule, iar deţinuţii de-acolo ne strecurau prin mica vizetă ţigări şi chibrite, pregătite dinainte. Când erau de servici Şomlea, câinele roşu, şi Cârciu, situaţia era alta. Înjurături, loviri cu cizmele peste picioare, cu bâta de cauciuc pe unde nimerea. Şomlea avea în permanenţă această unealtă cu care îşiîntregea figura de „fiară”. S-au întâmplat însă şi minuni. Într-o zi în timp ce Cârciu ne împărţea mâncarea în dreptul uşii, Bondoc, care îşi pierduse un ochi în mina de la Baia Sprie, îi spune lui Cârciu: „În curând noi ne eliberăm şi sper ca fiind în libertate vom avea prilejul să ne mai întâlnim să ne aducem aminte de Gherla”. N-aş putea spune ce s-a întâmplat cu Cârciu, dar de atunci şi-a schimbat complet atitudinea faţă de noi. N-a mai înjurat, nici lovit ba mai mult ne dădea supliment de mâncare din ciuberele rămase de la dreptul comun. Şi Şomlea s-a mai îmblânzit, dar de înjurat nu s-a lăsat. Aici am avut o întâmplare neplacută. Într-o seară după ce-am luat masa, nu ştiu cum de mi-a venit ideea să fac un mic cor cu baieţii. Îmi adusesem aminte de când eram elev la normală că învăţasem o serenadă de Beethoven pe care o cântamde ziua onomastică a profesorilor noştri. Ne-am adunat într-un colţ al camerei şi am început să-i instruiesc pe voci. Cântam în surdină, dar pe măsură ce cântam, suna frumos, ne placea şi am început să mai timbrăm vocile, când deodată s-a deschis uşa şi au navalit în cameră 6 miliţieni în frunte cu un plutonier gras şi roşcovan, care striga ca un

turbat: „Aici se cântă cântece legionare, care-i dirijorul?” Se face tăcerecumplită – am amuţit cu toţii: Interpretarea se repetă şi se repede către mine, care eram în faţă. Caut să-i explic că într-adevăr am cântat, dar nu cântece legionare, ci o serenadă de Beethoven de când eram elev. Ce s-a întâmplat? Camera avea un singur geam cu obloane, care dădea în curte. Miliţienii s-au adunat la geam, au ascultat, apoi au intrat peste noi. N-am reuşit să-i conving, dar oricum am încălcat regulamentul, cântatul fiind interzis în închisoare. Am fost înşfăcat şi dus într-o celulăpe celularul mare în asteptare sentinţei, care n-a întârziat să vină – 5 zile izolare cu 200 grame de pâine şi apă. M-am învelit în pătură şi m-am întins pe rogojina goală de pe ciment. Peste vreo oră a venit gardianul şi m-a dus în „Zarea”, unde era biroul şefului politic. Am fostintrodus într-o cameră luminată foarte puternic şi aşezat undeva pe un scaun. N-am putut vedea nimic în faţa mea – probabil pe un birou o lampă îmi lumina puternic ochii, neputând privi înainte, ci doar în jos. O voce i-a spus gardianului să rămână afară la uşă, după care mi s-a adresat: Te numeşti Tîrziu Nicolae, condamnat la 8 ani de închisoare

pentru uneltire, fiind paraşutat în 1945 în ţară, venind din Germania.

Nu am fost paraşutat şi nici n-am fost vreodată în Germania. Credeam că s-a terminat acest caz. A fost o confuzie de nume la Jilava, în prezenţa a doi ofiţeri din Ministerul de Interne.

În dosar nu se spune asta, dar am să mă documentez dacă spui adevărul.

Puteţi cerceta, n-am nimic de spus mai mult. Ce s-a întâmplat în seara asta? Aţi cântat cântece legionare. Nu-i adevărat. Am încălcat regulamentul, dar n-am cântat cântece

legionare, ci o serenadă de Beethoven. Cine-i acest Beethoven şi ce legătură ai tu cu el? Sper că spui

adevărul, altfel... N-aţi auzit de el? A fost un mare compozitor german, care a trăit

acum o sută de ani.

Bine, dar ofiţerul de servici, împreună cu cei care au ascultat, spune că aţi cântat cântece legionare.

Nu-i adevărat, baieţii din cameră vă pot confirma acest lucru. Oricum ai încălcat regulamentul şi pedeapsa rămâne aceia care ai

primit-o şi va cântări greu în dosarul tău. Gardian, du-l la celulă!În a treia zi de izolare, la închiderea de seară participă şi Goicin la raport. Cu ăsta ce-i? îl întrebă pe gardian. Ăsta-i cu „Bătovăn”.

Goicin se uită lung la mine, după care enervat: Cris...Paş...mă-tii, du-l la cameră!

După câteva picioare în fund am ajuns din nou între ai mei la cameră. Timpul se scurgea foarte încet în aşteptarea zilei eliberării. Totuşi aveam răbdare, timpul cel mult se scursese şi-mi făceam planuri şi cred că fiecare îşi făcea, ce-o să facă după eliberare în libertate. Cum îmi voigăsi familia, dacă o să-mi găsesc de lucru, căci în învăţământ nu voi mai fi primit, unde mă voi stabili, multe şi multe alte planuri ce-mi veneau în minte. Îmi păstram firea veselă, înveselind şi pe ceilalţi, încurajându-i, dându-le speranţe de viitor. Eram cel mai în vârstă dintre ei, ascultându-mă şi în felul acesta timpul trecea mai repede. La jumătatea lunii noiembrie am observat mare mişcare în închisoare, iar noi am fost mutaţi pe culoarul mare câte 6 într-o celulă. Ne-am dat seama că ceva se întâmpla, dar încă nu ştiam ce. Regimul se înăsprise, nu am mai fost scoşi la plimbare şi am fost strict supravegheaţi, uşile dela celulă nedeschizându-se decât în prezenţa a 2 sau 3 gardieni. Prin găurile din oblon am observat un dute-vino în curte de către indivizi civili şi am presupus că se fac noi arestări şi condamnări. Cu toate restricţiile şi măsurile luate am aflat că în Ungaria e revoluţie împotrivacomunştilor ce erau la guvern, iar la noi în ţară se fac mari arestări, în special în rândul studenţilor. S-a mai ivit un zvon că nu se mai fac eliberări la termenul pedepsei, că vom fi trimişi în lagăr, dar nimic cert, zvonuri de închisoare. Totuşi eram îngrijoraţi de ce se va întâmpla cu noi. În această incertitudine a venit şi ziua de 29 ianuarie, data eliberăriimele. Am fost scos din cameră, percheziţionat „la sânge”, cum spuneam noi, dus la magazie, unde mi-au dat cufărul cu hainele civile

pe care le-am îmbrăcat şi dus la grefă pentru a mi se face formele pentru elberare. Speram că voi fi trimis acasă, respectiv la Iablaniţa, de unde am fost arestat. N-a fost să fie aşa. Când mi s-a înmânat biletul de eliberare m s-a spus: „Te eliberezi cu domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara, judeţul Ialomiţa, pe timp de 4 ani”, fiind însoţit de un miliţian.Am rămas stupefiat; deci nu merg acasă. M-am uitat pe bilet şi aşa era. Mi s-au înmânat şi 430 de lei, bani ce reprezentau munca mea la canal şi Baia Sprie. Oare numai atât valora munca mea? Nu aveam noţiunea banilor, dar consideram că e aproape nimic. Am semnat o declaraţie că nu voi spune nimanui pe unde mi-am executat condamnarea ori relaţii şi fapte petrecute în închisoare. Am ieşit pe poarta „Gherlei” bucuros, dar şi amărât sufleteşte, cu cufărul în mână, însoţit de un sergent major miliţian. Fiind slăbit, s-a oferit să-mi ducă el cufărul până la gară. M-a întrebat dacă am familie şi dacă vreau să trecem şi pe acasă câteva zile. Eram în dubiu. Oare era sincer şi binevoitor, sau mi se întindea o cursă? Nu ştiam nimc de cei de-acasă şi nici unde se află. I-am spus că nu ştiu nimic de cei de-acasă şi ca atare mergeam la Viişoara. Neavând tren decât peste o oră, el mi-aspus: „Rămâi aici până mă întorc – eşti „liber”. Uite vis-a-vis e un magazin alimentar, poate vrei să-ţi cumperi ceva” şi a plecat, lăsându-mă singur.Intrând în alimentară, nu ştiam cum să mă descurc. Magazinul era bine aprovizionat cu de toate şi la preţuri foarte mici, în raport cu banii ce-i primisem. Deci banii aveau o valoare destul de mare. La eliberare mi s-a dat hrană rece pe 3 zile(pâine, slănină şi marmeladă). Mi-am cumpărat câteva pachete de ţigări, biscuiţi, o franzelă şi jumătate de kilogram de salam pentru miliţian. Am plătit o nimica toată cum se zice, deci stăteam bine cu banii. Peste vreo trei sferturi de oră a venit miliţianul cu biletele, am urcat în tren, destinaţia noastră fiind Viişoara, judeţul Ialomiţa. Acum îmi trec prin minte ca într-un film toţi aceşti optani petrecuţi în închisoare şi mă întreb: „Doamne, n-am murit, încă trăiesc?”.

Viişoara, judeţul Ialomiţa31 ianuarie 1957 – 28 octombrie 1958

Iată-mă în gara Slobozia, nod de cale ferată dinspre Ploieşti, aşezată în inima Bărăganului. Aglomeraţie destul de mare cu lume pestriţă, unii veniţi, alţii pregătiţi de plecare, fiecare după nevoile lui. Ştiam ceva despre Bărăgan de la lecţiile de geografie din şcoală şi din „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrate, imagini ce-mi revin vag în minte. Se părea că Slobozia îşi mai pastrează încă ceva din trecut când pe aici erau conacurile marilor boieri ce stăpâneau pământurile. În spatele găriierau o mulţime de birje trase de câte un cal, cu birjarul sus pe capră, aşteptându-şi clienţii. Miliţianul ce mă însoţea s-a interesat cum puteamajunge la miliţie şi mi-a spus: „Trebuie să luam o birjă, deoarece portul de miliţie e foarte departe, în centru”. După 20 de minute am ajuns la destinaţie cu birja, am fost predat comandantului postului de miliţie,

care după ce mi-a făcut un mic instructaj privind obligaţiile şi drepturilece le am ca fiind cu „domiciliu obligatoriu”, mi-a înmânat buletinul de identitate cu ştampilă pe prima pagină. Domnule, sunteţi liber, puteţi pleca, şi mi-a întins mâna. Domnule comandant, nu vă supăraţi, cum pot ajunge la Viişoara? Foarte simplu, ori cu trenul la gara Bucu, ori cu vreo ocazie,

circulă multe maşini către Bucu şi de acolo te interesezi ce trebuiesă faci.

Am mulţumit, mi-am luat cufărul care era destul de greu şi am plecat încentru pe strada Matei Basarab. Am prins un camion cu un şofer cumsecade, care m-a dus până în comuna Bucu şi mi-a explicat:„ Mergi pe strada asta, drept înainte până ajungi la apa Ialomiţa. Acolo-i un ponton, care are un bac, ce traversează apa. Plăteşti şi ajuns dincolo, într-o jumătate de oră ajungi la Viişoara”.I-am mulţumit(n-a vrut să-mi ia bani), mi-am luat cufărul şi „la drum, băiete!”. Pe la jumătatea străzii m-am oprit, căci cufărul era foarte greu,nu-l mai puteam duce şi eu eram foarte slăbit. Am bătut la una din case şi a ieşit în poartă o bătrână, căreia i-am spus de unde vin şi că o rog să-mi ţina bagajul la ea până mă întorc de la Viişoara cu o căruţă să-l iau. La început a stat pe gânduri, dar la final a acceptat, după ce i-am spus mai detaliat despre mine şi familia mea.După ce-am trecut apa, printr-o mică pădurice am ajuns la Viişoara. Distanţa până la Slobozia era de 11 km, iar raza unde mă puteam mişca liber era de 15 km. Asta probabil pentru a putea în acest cerc să ne gasească vreun servici la vreo întreprindere. M-am prezentat la miliţie, care m-a luat în evidenţă, atenţionându-mă că o dată pe lună trebuie să mă prezint pentru a-mi justifica prezenţa, iar la primărie, unde am solicitat să mi se repartizeze o locuinţă mi s-a răspuns: „Peste drum esteo casă goală, iar dacă nu-ţi convine în comună, mai sunt multe case goale rămase de la cei care au plecat”. O doamnă, care făcea probabil serviciu la primărie mi-a spus că la oraş pot găsi gazdă foarte ieftină, 100 de lei pe lună.(Fac aici o paranteză pentru a explica ce însemna acest 100 de lei, când un ou costa 0,5 lei, un pui de gaină 5 lei, făina 1-2 lei/ kg, mălaiul un leu, brânza 7 lei/kg etc.)

Am intrat în casa indicată şi am rămas dezamăgit: o cameră goală 4x4 m cu 4 ţăruşi înfipţi în pământ, ferestre fără geam, bucătărie(zic eu) 3x3fără nimic în ea, ambele cu pământ pe jos. Am căutat pe o altă stradă, dar nimic promiţător. Cei care au plecat le-au lăsat ca vai de ele. Mi-amfăcut repede o socoteală, bani am şi mă întorc la oraş să caut o cameră de închiriat până găsesc o casă mai bună la Viişoara. Hotărât, mă duc spre Bucu. Plouase şi era mare noroi, abia îmi trăgeam picioarele, ţinându-mă bine să nu alunec şi să cad. Când să intru în padurice, întâlnesc doi oameni, care veneau spre comună. Ne-am dat bună ziua şi după ce ne-am despărţit, la vreo 10 paşi aud o voce strigând: Domnule, ia stai puţin, şi se apropie de mine. De unde sunteţi? Deocamdată nu sunt de nicăieri, având domiciliu obligatoriu la

Viişoara. Şi acum unde vă duceaţi? Am fost în comună şi negăsind locuinţa am plecat spre oraş să

închiriez o cameră până voi putea rezolva cu casa. Parcă vă cunosc de undeva, nu aţi făcut Şcoala Normală la

Caransebeş? Ba da, răspund eu. Atunci trebuie să fiţi Nicu Tîrziu, fostul şef al meu de meditaţie.

Eu sunt Dan Petru, iar mama mea, Marta, a fost femeie de servici şi spălătoreasă la internatul Şcolii Normale din Caransebeş. Şi eu cu toată familia suntem cu domiciliu obligatoriu aici.

După ce ne-am privit o clipă, îmbrăţişându-ne, îmi zice: Haideţi înapoi, nu vă duceţi nicăieri, vă iau la noi până vă

rezolvaţi cu casa.Aşa m-am întors înapoi în Viişoara, la casa familiei Dan Petru, unde amgăsit-o pe baba Marta şi pe Maria cu cei 2 copii, Florica de 10 ani şi Corneluş de 4 ani. A doua zi, cu sprijinul lor, am reuşit să-mi aduc şi bagajul de la Bucu. Am fost foarte bine primit, stând la ei toată luna februarie şi jumătate din martie. După 8 ani am reuşit să scriu acasă, timp în care nici eu nici ei n-am ştiut nimic unii de alţii. Vecin cu casa lui Dan era un fost deţinut politic pe nume Rutinaru Ion, având şi el domiciliu obligatoriu de 4 ani. Făcând cunoştiinţă cu el ca vecin, mi-a spus că în comună mai sunt şi alţi camarazi cu domiciliu

forţat veniţi din închisoare. Aveam să-i cunosc peste câteva zile, şi anume pe: Brânzaş Ion, profesorul Alexa, inginerul Constantinescu Gheorghe, inginerul Oancea Nelu, doamna Ambrozie Cornelia, soţia magistratului Ambrozie din Iaşi, şi el în închisoare. Toţi eram cu condamnări de 8 ani de închisoare, executaţi prin diverse închisori din ţară, iar acum cu pedepse administrative de 3-4 ani, domiciliu obligatoriu. Aveam obligaţia de a ne prezenta lunar la miliţie pentru viza de prezenţă în comună. Viişoara era o comună foarte mare, cu circa 4000 de locuitori, basarabeni, germani din judeţul Timiş şi familii de ţărani din Caraş. Toţi erau deportaţi cu domiciliu obligatoriu pe diferite perioade. Din povestirile lor am aflat că au fost ridicaţi de către securitate împreună cu familiile lor, îmbarcaţi în vagoane de marfă cu tot ceea ce puteau să ia cu ei în vagon: haine, mâncare, chiar şi mobilă. Au fost duşi în Bărăgan şi debarcaţi în plin câmp, fără niciun adapost, la voia întâmplării. Şi-au făcut bordeie în pământ, acoperite cu straiele ce le aveau. Li s-a promis că le vor face case, împărţind loturi de câte 2000 mp de fiecare familie. Au asteptat cât au aşteptat, dar când au văzut că vine iarna şi nu se miscă nimic, au început să facă „chirpici”, cărămizi din pământ şi paie. S-au trasat configuraţiile noii comune, cu străzi largi, simetrice. S-au construit case, majoritatea cu o cameră şi bucătărie, acoperite cu stuf, care era din belşug pe malul Ialomiţei. La sosirea mea era în plină dezvoltare. Avea primărie, post de miliţie, o şcoală din cărămidă, cu 4 clase şi două cadre didactice. Biserica era improvizată dintr-o cladire nelocuită, unde venea un preot din Slobozia şi oficia duminica Sfânta Liturghie sau alte slujbe precum cununii sau înmormântări. Oamenii îi spuneau preotului „popa kilometru”, fiindcă era înalt şi slab ca o prăjinăşi făcea kilometri întregi aproape în fiecare săptămână, umblând cu crucea din casă în casă pentru 2-3 lei. În această stare am găsit comuna Viişoara când am sosit aici. Venit din închisoare de la Gherla, eram foarte slab, obosit şi cu o stare psihică foarte precară. Mă emoţionam şi uneori chiar mă deprimam sufleteşte când mă gândeam la cei de acasă. Pe 15 februarie a venit la mine soţia şi sora mea. O întâlnire foarte emoţionantă cu îmbrăţişări, lacrimi, bucurie, dar şi tristete faţă de

situaţia în care eram. Au stat cu mine 3 zile, la Ruşinaru, care ne-a cedat casa, în acest timp mutându-se la nişte prieteni. N-am încercat să-mi găsesc o casă corespunzătoare, deşi erau multe locuinţe goale, rămase după plecarea unora cărora li s-a terminat pedeapsa.Era iarnă grea ca în Bărăgan şi mama Marta zicea că mai pot sta la ei până spre primăvară. Ei aveau o casă mai mare, cu 2 camere, bucătărie şi anexe. Colegii din comună erau acum gospodari, cu grădini destul de mari, păsări, porci, la fel ca într-o gospodărie. Unii din ei lucrau ca muncitori la Mărculeşti, la 2 km distanţă. Unul din ei, Tustonaru Dumitru, era contabil la I.A.S., iar Constantinescu George, inginer la întreprinderea Locala din Slobozia. Oraşul Slobozia, devenit municipiu şi reşedinţă de judeţ, avea nevoie decadre pregătite în administraţie, cadre pe care nu le putea găsi în oraş sau zona din lipsă de oameni cu pregătire şcolară cât de cât, majoritatealocuitorilor fiind rromi, fără pregătire şcolară. Într-o zi, Georgescu, cu care mă împrietenisem bine, îmi spune: „La întreprinderea locală unde lucrez e un post liber de calculator la fabrica de paine. Dacă vrei, pot interveni să ocupi tu acest post. Salariul este destul de bun şi cred că ţi-ar cădea bine, dar ar trebui să stai în Slobozia”.Am hotărât să accept, socotind că trebuie să-mi câştig painea, nemaiapelând la familie, care o ducea destul de greu. Am anunţat pe şeful de post că mi-am găsit serviciu la oraş şi am plecat. Am fost angajat calculator la fabrica de pâine pe un salariu de 725 de lei pe lună,ce reprezenta un salariu bun. Viaţa era foarte ieftină, ca de exemplu oul 0,5 lei, carnea 8-10 lei kilogramul, salamul 11 lei kilogramul, brânza 6-7 lei kilogramul. Am găsit şi locuinţă la familia Udrescu, capul familiei,nea Virgil, fiind şi el salariat la Întreprinderea Locală. Aveam o cameră în curte cu o chirie de 50 de lei lunar. Soţia lui nea Virgil, coana Mărioara era o femeie mai în vârstă, bună, primitoare, care căuta să fie cât mai generoasă cu mine, care, spunea ea, „suferisemani grei de închisoare”. Între timp corespondam cu soţia şi fetiţele mele,Lenuţa de 6 ani şi Lia de 7 ani, fiind şi elevă în clasa I primară la OhabaBistra(Oţelu Roşu mai târziu). Aşa s-a scurs timpul până toamna, când am fost mutat pe linie de serviciu la fabrica de cărămidă, care aparţinea

tot de Întreprinderea Locala, în calitate de normator, înlocuindu-l pe Dumitrache, fost normator, căruia i se desfăcuse contractul de muncă pentru incapacitate în această funcţie. Aici l-am cunoscut ca şef de producţie pe Vitenev, un bucovinean, sosit aici cu refugiu din 1940. M-a luat de la început cu „bădie”, în sus şi în jos, căutând a fi binevoitor şichiar linguşitor. Am căutat să-l evit cât mai mult.La fabrică lucrau 40 de muncitori, bărbaţi şi femei. Era o dezordine şi dezorganizare totală. Muncitorii nu realizau „norma”, neputând realiza planul. În plus, erau şi exploataţi de Vitenev, care le lua bani pentru a leprocura alimente din oraş, fabrica fiind la 3 km distanţă, muncitorii locuind în incinta fabricii. Când mi s-a înmânat decizia de numire ca normator la fabrica de cărămida, directorul inginer Manu mi-a zis: „Mergi şi fă ordine la cărămidă!”.Am convocat oamenii, am stat cu ei de vorbă şi am făcut împreună un plan de lucru, organizaţi pe echipe, fiecare ştiind ce are de făcut, răspunzând în faţa întregului colectiv de ceea ce fac. Încă din prima lună am pus fabrica pe picioare, realizând planul şi salariile muncitorilor. Fabrica mergea bine, muncitorii erau mulţumiţi, încheind anul cu rezultate bune. În luna noiembrie, în urma înţelegerii cu soţia dea veni cu fetiţele să se stabilească alături de mine la Slobozia, urmând să obţină şi ea un serviciu, are loc „reîntregirea” familiei. La sfârşitul lunii noiembrie, soţia împreună cu cele doua fetiţe au sosit la Slobozia. Familia începe o viaţă nouă.Motivele plecării: Soţia, deşi era „divorţată” de mine(formal), era mereu tensionată

de către Securitate şi de organele de partid din uzină, de a întrerupe orice legătură cu „banditul şi duşmanul poporului”, care eram eu, în caz contrar se vor lua măsuri de desfacere a contractului de muncă;

Fetiţele erau la şcoală mereu jignite că tatăl lor e la închisoare ca toţi bandiţii şi răufăcătorii, condamnat la ani grei de închisoare şi nu se va mai întoarce niciodată acasă. În acea vară au fost de 2 oricu mama lor la mine şi doreau să rămână aici definitiv „cu mama şi cu tata”;

Iată că acum suntem cu toţii împreună. Au venit cu 3 geamantane, strictul necesar pentru ele. Coana Mărioara ne-a primit binevoitoare şi ne-a pus la dispoziţie încă ocameră. Cu actele de la şcoala din Ohaba Bistra, am reuşit să o înscriempe Lia în clasa a II-a la învăţătorul Domnişoru, iar pe Lenuţa în clasa I la o învăţătoare foarte cumsecade şi binevoitoare. Am petrecut sărbătorile de iarnă ca niciodată, fericiţi că suntem din nou împreună. Pentru munca depusă la fabrică am primit şi ceva primă şi ne-am descurcat foarte bine. Soţia n-a putut obţine servici, dar ne descurcam. Între timp mi-am găsit şi casă la Viişoara, o cameră, bucătărie mare, antreu cu un fel de cămară, un grajd şi o cămară de servici, anexă la casă. Am mobilat-o cu 2 paturi, masă, scaune, pe care le-am cumpărat de ocazie de la cei ce plecau acasă din Viişoara. Ne duceam în fiecare sâmbătă până a doua zi. Avea grijă de casă o familie vecină, oameni cinstiţi şi credincioşi. Iată că a venit şi primăvara. De Paşti a venit şi mama cu sora mea la noi. Am petrecut marea sărbătoare cu bucurie la Viişoara. Au stat aproape o săptămână. Ne-am despărţit cu lacrimi, eu parcă având senzaţia că n-o să le mai vad multă vreme sau poate niciodată. Ce senzaţie stranie! Se va adeveri mai târziu?Noi ne-am reluat viaţa obişnuită în care ne simţeam „ca acasă”. Duminica ieşeam la plimbare pe malul Ialomiţei, în parc, unde fetele se jucau cu colege de la şcoală, ori întâlneam părinţi cunoscuţi de la şedinţele cu părinţii de la şcoală. Totul mergea bine până când...până când în luna septembrie vine o brigadă de la Ministerul de Interne în inspecţie la întreprindere, inspectând şi fabrica de cărămidă. M-au felicitat pentru realizările de la fabrică şi mi-au promis că o să dea dispoziţie să mi se cumpere un costum nou, pantofi şi pălărie drept recompensă pentru munca depusă. După o săptămână sunt schimbat dinfuncţie şi adus în locul meu fostul normator Dumitrache. În această situaţie, muncitorii s-au revoltat şi au protestat în faţa primăriei şi sediului Partidului, cerând readucerea mea la fabrică pe post de normator. Urmarea a fost că am primit ordin de la Miliţie să mă retrag la Viişoara,nemaiavând acces în Slobozia decât cu aprobarea Miliţiei.

M-am retras cu familia la Viişoara, am transferat fetele la şcoală aici şi am aşteptat să vad ce se întâmplă. Întreprinderea Locala Slobozia mi-a făcut transfer din oficiu la Mărculeşti ca muncitor necalificat. Aici am fost repartizat ca vânzător la un mic magazin alimentar, aparţinând I.A.S. Mărculeşti, unde se vindea carne proaspătă şi produsede la grădinile I.A.S. N-am avut de ales, am acceptat postul cu un salariu de 575 de lei lunar. Îmi convenea postul, deoarece aveam mici avantaje din produsele grădini ca zarzavaturi, fructe, struguri, pe care nu le plăteam. Am luat magazinul cu inventar de la contabilul-şef Popescu, asistat de directorul I.A.S., Nedelcu, care era şi secretarul organizaţiei de bază P.C.R., care nu a ripostat numirii mele pe post de vânzător la magazin.Am fost susţinut de doi contabili, amândoi cu domiciliu forţat în Viişoara. M-am descurcat destul de bine, mai greu cu carnea pe care trebuia să o tranşez eu, conform cerinţei clientului. Era o muncă grea pentru mine, nefiind învăţat cu aşa ceva, dar trebuia să o fac, n-aveam încotro. De la grădini primeam zilnic roşii şi struguri. La Viişoara, soţiase ocupa de înjghebarea unei gospodarii care să poată satisface nevoile familiei. Ne-am aprovizionat cu făina şi porumb, care era foarte ieftin, 1-2 lei kilogram. Mai aveam şi în grădină porumb, dar şi pepeni verzi şigalbeni. Celelalte produse le cumpăram de la magazinul din comună, care era bine-aprovizionat. Curtea era plină de găini, raţe, gâşte, iar în cocină aveam doi porci, cumpăraţi de la o vecină cu 100 de lei unul. O duceam bine, având de toate şi o căsnicie armonioasă. Între timp a venit la Viişoara şi Georgică Constantinescu, având aceeaşisoartă ca şi mine. S-a întors „acasă”, împreună cu soţia, „Frusinica”, fostă salariată la Întreprinderea Locală Slobozia. Şi-au întemeiat şi ei o mică gospodărie, pentru cât mai aveau să stea aici în domiciliu obligatoriu. „Frusinica”, o fată înaltă, modestă, prietenoasă, s-a alipit repede de soţia mea şi de doamna Ambrozie, împreună formând un colectiv minunat şi nedespărţit. Cele doua fetiţe au devenit „mascota” lor, de bucurie şi haz. Li s-au alăturat şi o familie de basarabeni, familia Binoulski, care avea o fetiţă Paulina, de o seamă cu fetiţele mele. În

timp, Paulina împreună cu fetiţele mele au devenit prietene nedespărţite. Eu făceam naveta la I.A.S. Plecam dimineaţa la 6 şi mă întorceam searatârziu, pe la 9-10. La I.A.S. Mai lucrau câţiva oameni cu domiciliu obligatoriu, cu familiile stabilite tot în Viişoara: Ion Cretan, de meserie mecanic, ocupându-se cu utilajele din I.A.S., soţia sa fiind casnică, dar se ocupa de croitorie în comună, Vladescu M. şi Manea Ion, care lucraula tâmplărie. Ne întâlneam zilnic în pauza de prânz la atelier. Nu discutam politică, deoarece mai venea aici şi un vânzător gestionar de la „magazinul mare”, ce aparţinea de Cooperativa de Consum din Mărculeşti, la câţiva kilometri de la I.A.S. Nu aveam încredere în el şi după cum încerca uneori să ne tragă de limbă, îl bănuiam ca informator al Securităţii. Prin luna septembrie a apărut în magazin un civil bine îmbrăcat, care s-a prezentat a fi un localnic dintr-o comună vecină, Bucu, şi venea aici pentru cumpărături, în special pentru struguri, care erau în toi. Într-o zi i-am spus că dacă doreşte să cumpere struguri, să cumpere chiorchinele întreg, nu să ciugulească, deoarece aşa nu-i corect, ceilalţi oameni nu-i mai cumpără.În toamnă am reuşit să înjghebăm o mică gospodărie destul de promiţătoare, având găini, raţe, un purcelandru şi un purceluş. În grădine doua clai de tulei pentru foc şi lemne suficiente pentru a face faţă iernii ce urma. La sfârşitul lunii septembrie, nu-mi amintesc bine data, probabil 28-29, dimineaţa, când am ajuns la servici, am fost surprins că toţi muncitorii de la I.A.S. cu care mă întâlneam mă priveau curioşi şi întrebători. Mi-am închipuit că se întâmplase ceva, dar nu-mi puteam imagina ce. Într-un târziu intră la bufet un domn, Tâmpănaru, şi mă întreabă: „Nu ştii ces-a întâmplat astă-noapte la Viişoara?”. Îl rog să mă lămurească. Mi-a spus că spre miezul nopţii a venit Securitatea cu dubele şi a ridicat pe toţi D.O.-işti cu condamnări legionare din comună. Am înţeles că se facdin nou arestări, dar eram nedumerit cum de nu m-au ridicat şi pe mine.Nu gaseam răspuns. Deşi eram şocat de ce se întâmplase, mi-am văzut de treabă la bufet. Pe la amiază a venit soţia, era transfigurată la faţă, dar când m-a văzut s-a bucurat, îmbrăţişându-mă: „Eram distrusă, nu

ştiam ce-i cu tine. Bine că eşti aici!”. Mi-a spus că dintre cei pe care-i cunoaşte, a fost ridicat Georgică Constantinescu, Cheţea Ion, Nelu Oancea. S-a întors acasă oarecum liniştită pentru a linişti şi fetiţele pe care le-a luat Frusinica la ea. Încet, viaţa şi-a reintrat în normal, cu excepţia Frusinicăi, care era disperată şi fără mângâiere.Eu mi-am văzut de servici, iar soţia de gospodărie. Seara, până târziu, stăteam în bucătărie la foc. Pe o mică scenă improvizată dintr-un cufăr din lemn, care m-a însoţit peste tot în peregrinările mele din închisori, fetiţele cântau, spuneau poezii, iar noi le ascultam cu drag, sorbindu-le din priviri. O seară de vis într-o familie ce părea fericită.Era cam ora 9, când deodată uşa s-a deschis şi în bucătărie au intrat maimulţi civili şi militari, care ne-au somat să nu mişcăm. Unul dintre bărbaţi ne-a atenţionat că n-au venit să ne facă vreun rău ci doar o mică percheziţie, adresându-mi-se mie: „Ai pistol sau armă? Dacă ai predă-l de bunăvoie şi nu pateşti nimic”. I-am răspuns că nu am aşa ceva de când am fost militar şi că se poate convinge căutând. Au întors pe dos toată casa, perne, saltele sparte, paie împrăştiate peste tot, haine aruncate în mijlocul camerei, cărţi, caiete împrăştiate. S-au urcat şi în pod, noroc că nu s-a prăbuşit tavanul improvizat din scânduri lutuite pe dinauntru. După ce au terminat, m-au „invitat” la primărie pentru a da odeclaraţie după care voi fi liber. Nu m-am mai mai întors la Viişoara. M-au dus la Securitatea din Slobozia, unde m-au băgat într-o celulă fărănimic în ea, sub pază strictă. Nu m-au lăsat la toaletă pentru mica nevoie, fiind nevoit să urinez în bocanci. Eram într-o stare deplorabilă sufleteşte, facându-mi fel şi fel de supoziţii: de ce nu m-au ridicat odatăcu ceilalţi în septembrie? Ce au de gând să facă cu mine? Dar cele mai rele gânduri mi le făceam cu cei rămaşi acasă, soţia şi fetele. Ce vor face? Cum se vor descurca fără mine? Le vor ridica şi pe ele, dacă nu chiar au fost ridicate deja şi trimise cine ştie unde? Toate astea îmi sfâşiau sufletul, dar încercam să nu mă pierd, aşa cum nu m-am pierdut când şi însăşi viaţa mi-a fost împotrivă. M-am rugat lui Dumnezeu ca şi atunci când eram în mare cumpână: „Doamne, ajută-nesă trecem peste acest calvar, în special ocroteşte pe soţie şi fetiţe, cu Puterea şi Dragostea Ta de oameni. Facă-se Voia Ta, Amin!”. Astăzi când scriu aceste rânduri, în libertate, mă gândesc la toate suferinţele,

tratamentele inumane, atât fizice, cât şi sufleteşti prin care am trecut în cei 14 ani de „apocalipsa comunistă”, dar şi după aceea, iar mâna Lui Dumnezeu a fost permanent asupra mea, ocrotindu-mă. „Fie, Doamne, şi de-acum încolo”.A doua zi dimineaţa a fost băgat în celulă şi Manea Ion. Aşadar numai noi doi am rămas neridicaţi din prima serie de arestări. Pe la amiază a venit secretara primăriei de la Viişoara, şi anume Maricica Munteanu. Era membră de partid şi din câte ştiam şi „informatoare”, altfel nu se explică intervenţia ei. Au lăsat-o să-mi vorbească la geam, spunându-misă fiu liniştit că soţia şi fetele sunt bine, nu au păţit nimic, doar că sunt speriate, promiţându-li-se că voi veni cât mai curând acasă - „Vorba să fie!”. Mi-a lăsat un pachet cu mâncare, un pulover şi 10 pachete de ţigări „Marăşeşti”. Le-am primit, dar chibritele nu mi le-a mai dat. Erauobiecte periculoase, putând provoca explozii, incendii sau cine ştie ce alte dezastre, în mintea bolnavicioasă a comuniştilor. Asta conclude faptul că totuşi le era frică. Eu eram fumător pasionat, dar Manea nu fuma. Când ceream foc, gardianul îmi lua ţigara prin vizetă şi mi-o dădea înapoi aprinsă. Uneori îmi lua ţigara şi nu mi-o mai dădea înapoi,spunând că nu are chibrite. Spre seară, ne-au dat hrană rece – slănină, marmeladă şi o pâine rotundă. Ne-au dus la gară la Slobozia nouă, ne-au urcat în duba ataşatăla un tren şi am pornit spre o destinaţie necunoscută. Nu mai ştiu cât a durat drumul, doar că la coborâre ni s-au pus ochelari pe ochi şi urcaţi într-o altă dubă. Simţeam doar că mergem pe drum, după zgomotul motorului. Când ni s-au scos ochelarii, ne aflam într-o cameră mare cu mulţi miliţieni şi un birou la care era un ofiţer superior după grad. Ni s-a completat o fişă, luat amprentele şi pe urmă percheziţie corporală. Când mi-au luat buletinul, au constatat că nu era al meu, ci al soţiei. Din greşeală îl luasem pe al ei. Am aflat că noua noastră locuinţă este mânăstirea Văcăreşti, transformată în închisoare de către comunişti.La percheziţie s-a găsit un ac de siguranţă la puloverul trimis de la soţie. Fiindcă nu am declarat că îl am la mine, gardianul a început să mă bată cu pumnii şi picioarele: „Banditule, ai vrut să faci pe deşteptul, că ştiai că nu ai voie cu obiecte interzise, doar ai făcut ani mulţi de

puşcărie, mama şi p...”. La Văcăreşti am stat o lună de zile împreună cuManea. Nu ne-au tuns şi nici nu s-au purtat rău cu noi, doar că eu ceream mereu foc la ţigări, care nu mi se dădea. Mi-au lăsat ţigările în celulă intenţionat pentru a simţi lipsa fumului de ţigară. Pentru un fumător acest fapt era un adevărat chin. Nu ne-a întrebat nimeni nimic, nu ne-a cercetat nimeni, eram ca şi uitaţi. Nici măcar seara la închidere nu deschideau uşa, cum se obisnuieşte, ci doar vizeta, şi auzeam „doi”, eram număraţi la apel. Aveam „tinetă” în cameră pentru nevoile fizice, pe care o duceam dimineaţa afară la uşă. Mâncarea la fel, luam gamele cu mâncare tot de la uşă în prezenţa gardianului. În celulă erau doua paturi suprapuse cu saltea de paie, nimic altceva. Noaptea se dădeau des alarme şi trebuia să te întorci pe burtă, cu mâinile de-a lungul trupului, ore întregi, ceea ce era un adevărat chin. Eram scoşi tot a doua zi la plimbare o jumătate de oră într-o curte mică de unde nu vedeai decât cerul.Mai târziu, la eliberare, am aflat că ni se intentase un nou proces, cei cinci ce lucrasem la I.A.S., fiind învinuiţi de înfiinţarea unei noi organizaţii legionare, cooptând şi alţi muncitori. În urma decesului la Securitate a lui Cheţan Ion ca şef, omorât în bătâi şi din lipsă de probe, s-a renunţat la proces. După o lună de şedere la Văcăreşti, eu am fost trimis la „Noua Culme”, lagăr de exterminare, unde erau mii de legionari, ridicaţi din Bărăgan cudomiciliu obligatoriu. „Noua Culme” a fost ori un C.A.P. ori un I.A.S. desfiinţat şi transformat în lagăr. La început se spunea că e lagăr de exterminare a legionarilor, apoi că e lagăr de tranzit spre destinaţii necunoscute, mai frecvent deportare în U.R.S.S.Am întâlnit aici o seamă de prieteni şi cunoscuţi, cu care fusesem fie la Aiud, Canal, Baia Sprie, Gherla, printre care şi Raţec Iosif, verişor primar cu mine, Costică Lazăr, Dumitrescu, care fusese acuzat cu mine că am cântat la Gherla cântece legionare, demascat de către un turnător trecut prin Piteşti şi pentru care am luat o izolare severă la „Zarea” 10 zile, Jura Dumitru, legionar, vechi prieten din tinereţe şi mulţi alţii. Eram cazaţi în barăci câte 30-40 într-o cameră, având paturi de fier, cu

saltele. Aveam program de voie, nu ne purta nimeni de grijă. Mai târzius-a înfiinţat la câţiva kilometri un şantier în lucru, „Căprioara de piatră”, formându-se brigăzi care lucrau acolo, la dislocat un deal mare de piatră, care mai apoi era spartă şi concasată în nişte concasoare mari şi expediată în gară la Valea Neagră. Spre toamnă s-a mai deschis un şantier la „Grădini”, unde se culegeau fructe, în special mere, pere şi caise. Am fost şi eu la cules de caise. La cariera de piatră, munca era foarte grea şi viaţa era în permanent ameninţată de blocurile mari de piatră, care veneau la vale cu mare viteză, putând fi zdrobit dacă nu erai atent. Un astfel de bloc era să-mi fie fatal dacă Tie Jura nu striga „Fugi, mă, că vine!”. A trecut pe lângă mine, iar eu am tras o înjurătură din aia ca la noi în Banat, pentru care Tie m-a sărutat, zicând: „Mă, Nae, mă, mi-ai pus una la suflet că m-am simţit ca acasă când alergam după vaci să le prind”.La vreo lună după ce am ajuns la „Noua Culme”, am fost chemat la ofiţerul politic, care m-a băgat într-un birou, lăsându-mă singur, spunându-mi să astept până vine. S-a deschis uşa şi a intrat un maior, însoţit de un alt ofiţer. A venit către mine, mi-a întins mâna(lucru neobişnuit în puşcărie). Uitându-se la mine, m-a întrebat: „Mă cunoşti?”. Am stat o clipa nedumerit, apoi uitându-mă bine la el, am zis: „Cred că vă cunosc. Sunteţi civilul de la I.A.S. Mărculeşti, care venea zilnic să ciugulească din strugurii de pe tejghea”.A zâmbit şi mi-a spus să stau jos pe un scaun, urmând a mi se pune nişte întrebari. Citez din memorie:

1. Ce m-a determinat să pun pe picioare fabrica de cărămida de la Slobozia.

2. În ce scop mi-am apropiat muncitorii de la fabrică.3. Dacă am avut vreun rol la protest când am fost schimbat ca

normator.Am răspuns: „Am făcut la fabrică ceea ce trebuia să fac. Dacă nu făceam eram socotit ca «sabotor». Dacă am făcut sunt acuzat că am vrutsă-mi apropii oamenii pentru cine ştie ce răsmeriţă sau organizaţie clandestină – Nu! Apropierea oamenilor a fost pentru a-i capta şi convinge că numai realizând planul, starea lor se va îmbunătăţi. Nu am influenţat cu nimic protestul lor. Nici nu mai eram în Slobozia.

Consider totuşi că a fost normal protestul când li se aducea un acelaşi normator lipsit de scrupule şi de iniţiativă. Regretau plecarea mea, asta a fost. Nu i-am influenţat cu nimic, nici să nu-i mai întâlnesc vreodată”.Mi s-a spus că pot pleca la baracă, dar nu înainte de a-mi zice zâmbind: - Dar cu paraşutarea din Germania cum a fost? Cum şti şi tu, scrie în dosar...Cred că acea coincidenţă de nume ţi-a adus multe necazuri pe unde ai trecut.

Nu-i nimic, bine că s-a terminat.De atunci nu m-a mai chemat nimeni la niciun „interviu”.Deşi iarna a fost foarte rea, cu geruri cumplite, zăpadă şi viscole, muncala carieră nu a încetat. Încolonaţi câte cinci „la braţ”, ne duceam dimineaţa la muncă, iar seara uneori pe înnoptate înfruntam viscolul la strigătele miliţienilor: „La braţ, la braţ, nu vă împrăştiaţi şi mai repede!”. Le era teamă să nu ne piardă pe drum. Bieţii soldaţi, cu foaia de cort, răvăşită peste cap din cauza vântului, înaintau şi ei tăcuţi, cu gândurile la cei de-acasă. Uneori, când lipseau gardienii, ne lăsau mai în voie şi câte unul mai şoptea: „Lăsaţi că va trece şi asta şi ajungeţi acasă”. În colonie se instalase dizenteria, pe la toate barăcile. Infirmeriaera plină de bolnavi şi se amenajase o baracă unde erau izolaţi cei bolnavi. A început să scadă raţia de mâncare, „prea multă mâncare îmbolnăveşte burta”, aşa ziceau miliţienii când veneau prin barăci să vadă dacă mai au ceva de recrutat pentru munca de carieră. Celor bolnavi li se dădea numai cafea neagră, ori ceai pe care nu-l puteai distinge dacă e făcut, că n-avea niciun gust, apă fiartă. Am stat şi eu 2 săptămâni la izolare. Eram încuiaţi în barăci cu tinetă în cameră. Mă simţeam foarte rău, în primul rând că aveam o dizenterie foarte gravă, plus mă răzbise foamea, slăbisem mult, ceea ce îmi dădea senzaţia că încurând voi „pleca” şi mă voi scăpa de toate. N-a fost aşa. Lui Dumnezeu încă îi era mila de noi.Cei care ieşeam de la „izolare”, fiind prea slăbiţi pentru munca grea de la Carieră, eram repartizat la munci mai uşoare, la cules de caise şi mere, într-o livada foarte mare. Puteam mânca fructe cât ne ţineau burţile, dar nu aveam voie să luam cu noi în colonie, fiind aspru pedepsiţi cu zile de izolare la „Neagra” şi cu bătaie. În colonie miliţienii

băteau cu „pulanu'”, baston de cauciuc, dar numai noaptea, pe cei de la izolare.

Fiţuica din ziarÎntr-o zi, întorcându-ne de la grădină, ajunşi în colonie, am fost puşi pe un singur rând, ordonându-ni-se „culcat”, pe burtă. După câteva minute a aparut „politrucu'”, care ne-a ordonat să ne ridicam cu mâinile în sus, zicând: „Cine are la el o hârtie sau o fiţuică din ziar să o scoată afară!”.Tăcere deplină, nimeni nu mişca. Începe percheziţia corporală. La un moment dat, văd în faţa mea o bucată ruptă de ziar. Nu puteam face nimic să o îndepartez. Probabil a ajuns la mine prin mişcarea picioarelor celor din dreapta ori stânga mea. Deodată, unul din miliţieni vine în faţa mea, ridică graţia şi mă întreabă răstit: „Ce-i cu asta?”. Stupoare. Răspund: „Nu ştiu cum a ajuns aici”.Se da liber la barăci, eu fiind dus la „izolare” pentru cercetări. Nu am recunoscut nimic, de altfel nici nu ştiam ce să spun. Am fost pedepsit cu 3 zile de „Neagra”, nu înainte de a fi atenţionat: „O să spui tu la noapte totul”. M-am îngrozit la ce mi se va întâmpla noaptea. N-a venit nimeni, iar dimineaţa mi s-a dat drumul la baracă. Probabil n-au găsit nimic compromiţător în mica fiţuică, o hârtie oarecare, cine ştie cum ajunsă în drum, dar „vigilenţa” trebuia respectată - „bandiţii sunt periculoşi”.

Vizita

Nu-mi amintesc precis data, dar cred că era pe la sfârşitul lui noiembrie,ninsese puţin şi nu am fost scoşi la muncă. Semnul de întrebare: „de ce?” a fost lămurit la ora 12, când s-a dat adunarea pe platoul coloniei. N-a trecut mult timp, când dinspre poarta coloniei se vedea venind o suită de ofiţeri şi miliţieni, în frunte cu comandantul coloniei, tovarăşul Alexandru Drăghici, ministru de interne, care voia să vorbească. A vorbit scurt: „V-aţi ridicat din nou capetele, dar o să vi le strivesc ca la năpârci!”. Instantaneu din piepturile noastre, a celor ce ne aflam pe platou, a izbucnit un puternic huiduit. La un ordin am fost înconjuraţi de miliţieni, în timp ce marele criminal se îndrepta spre poartă. Aşteptam o reacţie dură din partea administraţiei, respectiv securităţii, dar nu s-a luat nicio măsură. Am fost trimişi „paşnic” la barăci, iar a doua zi scoşi la muncă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

~anii mei~ file~arborele genealogic~ ~al familiei tîrziu~ Încă din anii tinereţii mele, pe când...

Documents