anuarul arhivelor muresene 2012

412
ARHIVELE NAŢIONALE JUDEŢUL MUREŞ ASOCIAŢIA ARHIVIŞTILOR „DAVID PRODAN” FILIALA TÎRGU – MUREŞ A N U A R U L A R H I V E L O R M U R E Ş E N E Serie Nouă Nr. I (V) Tîrgu – Mureş 2012

Upload: gruianul

Post on 28-Nov-2014

4.993 views

Category:

Education


4 download

DESCRIPTION

 

TRANSCRIPT

Page 1: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

1

ARHIVELE NAŢIONALEJUDEŢUL MUREŞ

ASOCIAŢIA ARHIVIŞTILOR „DAVID PRODAN” FILIALA TÎRGU – MUREŞ

A N U A R U L A R H I V E L O R M U R E Ş E N E

Serie Nouă

Nr. I (V)

Tîrgu – Mureş2012

Page 2: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

2

ANUAR EDITAT DE

ARHIVELE NAŢIONALE JUDEŢUL MUREŞ ŞI

ASOCIAŢIA ARHIVIŞTILOR „DAVID PRODAN” FILIALA TÎRGU – MUREŞ

COLEGIUL DE REDACŢIE Prof. Dr. LIVIU BOAR – redactor şef

Dr. BEATRICE MILANDOLINA DOBOZIRAMONA CARMEN PĂCURAR

Drd. LÁSZLÓ MÁRTONDr. PETER MOLDOVAN

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC(În ordine alfabetică)

ANGHELESCU HERMINA GEORGETA BENEDICTA, Associate Professor (tenured), Wayne State University, School of Library and Information Science U.S.A.

BERENY MARIA, Doctor în istorie, Director, Institutul de Cercetări din Gyula al Românilor din Ungaria

BOCŞAN NICOLAE, Prof. Univ. Dr. Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj NapocaBOLOVAN IOAN, Prof. Univ. Dr. Prorector, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj -NapocaDOBRINCU DORIN, Doctor în istorie, cercetător, Institutul de Istorie” A.D. Xenopol, IaşiDRĂGAN IOAN, Doctor în istorie, Directorul Arhivelor Naţionale ale României, BucureştiEDROIU NICOLAE, Prof. Univ. Dr. Membru al Academiei Române, director, Institutul de

Istorie şi Arheologie „G. Bariţ” din Cluj NapocaFENEŞAN COSTIN, Doctor în istorie, medievistFLOREA PAVEL-MIRCEA, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Arhivistică, BucureştiGRAF RUDOLF, Prof. Univ. Dr. Prorector Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj NapocaNAGY MIHÁI ZOLTÁN, Doctor în istorie PÁL – ANTAL SÁNDOR, Doctor în istorie, arhivist, membru extern al Academiei Maghiare

din BudapestaPLATON FLORIN ALEXANDRU, Prof. Univ. Dr. Universitatea „Al. I. Cuza” IaşiPOP IOAN AUREL, Prof. Univ. Dr. Rectorul Universităţii „Babeş – Bolyai” Cluj Napoca,

Membru al Academiei RomâneSIGMIREAN CORNEL, Prof. Univ. Dr. Preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”

din Tîrgu Mureş, directorul Institutului de Cercetări Socio - Umane „Gheorghe Şincai” al Academiei, Tîrgu - Mureş

Corectura: Liviu Boar, Tehnoredactare: Achim Firuţa, Liviu BoarCoperta şi grafica: Liviu L. Boar jr.

ISSN 1583 – 1337

Copyrigt © Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean MureşAdresa pentru corespondenţă: [email protected]

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor revine în exclusivitate autorilor

Page 3: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

3

CUPRINS / CONTENU / INHALT / CONTENTS

LIVIU BOARUn nou început………………………………………………………………….…7A New Beging……………………………………………………………………..8Ein neuer Anfang………………………………………………...............................9Un nouveau débu............…………………………………………………………11Egy új kezdet……………………………………………………………………..12

ARHIVISTICĂ

NICOLETA LUIZA ILIEPsihologia iniţierii şi desfăşurării controlului la creatorii şi deţinătorii de documente………………………………………………………………….........17The psychology of the initiation and the development of the control at the creators and holders ofdocuments

BERNÁD RITAArhondologia. Sursele cercetării arhondologice în arhivele romano-catolice din Transilvania…………………………………………………………………........45The Archontology. Research Sources int the Roman-Catholic Archives of Transylvania

CONSTANTIN CHERAMIDOGLU Arhivele şi comunităţile locale……………………………………………….......54

Archives and Local CommunitiesCORNEL ŢUCĂIULIAN-STELIAN BOŢOGHINĂ

Cercul de Recrutare Mureş (1919-1940) şi Cercul Teritorial Mureş (1944-1950).Werbekreises (Zeitraum 1919-1940), Territorialwerbekreises(Zeitraum 1944-1950) Mureş................................................................................62

LAURENŢIU OVIDIU ROŞUFondul personal scriitor Petru Vintilă - structură şi valoare documentară………69Le fond personnel de l’ écrivain Petru Vintila - structure et valeur

documentaire

LIVIU BOARAspects of the relations between the archives of Romania and Hungaryafter 1989……..................................................................................................….80Aspecte privind relaţiile dintre arhivele româneşti şi maghiare după 1989

Page 4: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

4

ISTORIEIOAN LĂCĂTUŞUVASILE STANCU

Documente din Arhivele Naţionale Covasna referitoare la momente din istoria actualului judeţ Mureş (1526-1906)………………………………………...……93Documents from the National Archives of Covasna regarding moments from the history of the Mures County (1525 – 1906)

IOAN EUGEN MAN Casa Pálffy – cel mai vechi monument în stil baroc din Tîrgu – Mureş……………………......................................................................109

Pálffy House – The oldest Baroque monument in Tîrgu-Mureş

PÁL – ANTAL SÁNDOR Scaunele secuieşti - Istoricul instituţiei scăunale ……………………………….124 The Szekler system of SeatsMIHAI GEORGIŢĂ Un text polemic anticalvin anterior „Răspunsului” redactat de mitropolitul Varlaam..............................................................................................145

A polemic anti-calvin text prior to the „Response” written bymetropolitan Varlaam

BOGDAN DUMITRU ALECAAspecte referitoare la asigurarea ordinii şi liniştii publice în oraşul Râmnic în perioada regulamentară .......................................................................................153Des aspects relatives à l `assurance de l’ordre public et de la sécurité dans la ville de Râmnic pendant la période règlementaire

FLORIN BENGEANThe charitable and social asistance preocupation with the activity of the Romanian Orthodox Church from Transylvania XIX th century…………………………165Preocupări filantropice şi de asistenţă socială în activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul al XIX-lea

CLAUDIA SEPTIMIA SABĂU Atitudinea faţă de copii în satele năsăudene foste grănicereşti în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea……………………………………………………………175

L’attitude envers les enfants dans les anciens villages de frontière de Năsăud dans la 2ème moitiè du 19ème siècle

NICOLAE TEŞCULĂ Biserica ortodoxă din Saschiz în secolul al XIX-lea……………………………192 Die ortodoxiche Kirche aus Kesid im 19. Jh.FLORIN BENGEAN

Activităţi caritabile ale preoţimii din Protopopiatul ortodox român Reghin în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului

Page 5: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

5

al XX-lea…………..............................................................................................198Charitable activities of the priests of the Romanian Orthodox Archpriestship Reghin during the second half of the XIX century and the early years of the XX century

TUDOR RĂŢOIÎmprumutul maghiar din anul 1895 „zis al Porţilor de Fier” şi problema rambursării lui după 1920………………………………………………............219The Hungarian loan for „the Iron Gates” from 1895 and its payment after 1920

IONELA NIŢUDAN-OVIDIU PINTILIE

Istoricul societăţilor petroliere „ALPHA”, „COLOMBIA” şi „AQILA” între1904-1930………………………………………………………………………229The history of the oil companies “Alpha”, “Columbia” and “Aquila” between1904-1930

PETER MOLDOVANDaten betreffend die Regelung des Regimes des Eigentums der deutschen Bevölkerung in Rumänien in der Zeitspanne 1944-1948................................249Date privind reglementarea regimului proprietăţii populaţiei germane din România în anii 1944-1948

ADRIAN ONOFREIU Factori politici şi instituţionali în judeţul Bistriţa-Năsăud în perioada 1989-1992. Paradigme ale schimbării……………………...................…………………..…265Political and institutional factors in Bistriţa Năsăud County during 1989-1992. Paradigms of change

DOCUMENTELAURENŢIU OVIDIU ROŞU Pavel Jumanca – amintiri din cătănie……………………………………….….277 Pavel Jumanca – souvenirs de l’armèe AURELIA DIACONESCU Iustin Handrea „omul faptei bune” în documentele de arhivă (I)……………....295 Iustin Handrea the “good need” man in the archive documents (ILÁSZLÓ MÁRTON Un document inedit privind evenimentele din toamna anului 1944 din Tîrgu – Mureş …. ................................................................................................318An unpublished document about events from the autumn of year 1944 in

Tîrgu-Mureş

Page 6: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

6

ARHIVIŞTI ARDELENI

CORNELIA VLAŞIN IULIU MOISIL (1859 - 1947)…………………………………………...……339VIOREL VÂNĂTORU

IOAN FRĂŢILĂ (1932-1996)…………………………………………...……345ALEXIU TATU

NICOLAE NISTOR ( 1932-2007)....................................................................349LIVIU BOAR

AUREL MARC (1941-1997)………………………………………………......358IOAN LĂCĂTUŞU DAN V. BAICU (1944-2006)…………………………………………….……366KLARA GUSHET SABĂU V. IOAN (1930-2005)………………………………….………374 VASILE CĂPÂLNEAN (1934 –2005)…………………………………….......376 SCHREK VASILE (1935 – 1993)………………………………..………380

RECENZII ....................................................................................................................... 383

AUTORII, LES AUTEURS, DIE VERFASSER, THE AUTHORS………………………....................................................................................405

ANEXE, ANNEXES, BEILAGEN, ANNEXES………………………………………………................................................408

Page 7: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

7

UN NOU ÎNCEPUT

În urmă cu un deceniu, în anul de graţie 2002, apărea în peisajul publicistic mureşean o nouă revistă de specialitate editată de către Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş cu titlul Anuarul Arhivelor Mureşene.

Vedea lumina tiparului prima publicaţie de specialitate a arhiviştilor mureşeni şi printre primele şi puţinele publicaţii de acest gen din acea perioadă, editată de către o structură judeţeană a Arhivelor Naţionale.

Iată ce scriam în editorialul intitulat LA ÎNCEPUT DE DRUM: Suntem conştienţi de greaua misiune pe care ne-am asumat-o dar avem ferma convingere că în ciuda greutăţilor materiale, pe care le traversează instituţia noastră, vom reuşi să publicăm ritmic acest anuar, care să fie o oglindă a activităţii arhivistice româneşti. Anuarul este rezultatul îmbinării entuziasmului tinerei generaţii de arhivişti de după 1989, mulţi formaţi la Facultatea de Arhivistică din Bucureşti, înfiinţată în anul 1992, cu experienţa şi maturitatea arhiviştilor care şi-au început activitatea cu mulţi ani în urmă, punând bazele acestei instituţii menite să păstreze memoria scrisă a neamului românesc, pe baza căreia trebuie rescrisă adevărata istorie „sine ira et studio” eliberată de patimi de orice fel.

Am reuşit să publicăm doar 5 volume din anuar în perioada 2002-2005. În ciuda optimismului cu care am demarat acest proiect, greutăţile materiale

ne-au învins iar apariţia publicaţiei a fost din păcate suspendată.Iată că după zece ani de la apariţia primului număr şi după şapte ani de

la ultimul număr care a văzut lumina tiparului, am hotărât reluarea publicării SERIEI NOI a Anuarului Arhivelor Mureşene, apariţia acestuia făcându-se cu girul unui Consiliu Ştiinţific din care fac parte personalităţi marcante ale istoriografiei româneşti şi nu numai, academicieni, profesori universitari, cercetători, arhivişti cărora le mulţumim pentru onoarea pe care ne-au făcut-o acceptând să facă parte din acest consiliu, precum şi cu sprijinul financiar al unor sponsori generoşi, cărora le mulţumim încă odată şi pe această cale.

Vom păstra structura care s-a cristalizat în cele 4 numere anterioare. Vom avea o rubrică de Arhivistică, una de studii bazate pe documente de

arhivă, vom publica documente inedite de arhivă, recenzii şi prezentări de publicaţii de specialitate.

O noutate va fi o rubrică permanentă intitulată ARHIVIŞTI ARDELENI în care vom publica biografii ale unor arhivişti ardeleni care însă nu mai sunt printre noi.

Page 8: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

8

Aceste biografii vor fi publicate ulterior într-un volum cu acelaşi titlu. Este un proiect menit să cinstească memoria truditorilor, de multe ori anonimi din arhive, care au purces la adunarea documentelor, la păstrarea cestora, la inventarierea acestora şi punerea lor la dispoziţia cercetării ştiinţifice. Fără munca lor mulţi cercetători nu ar fi putut elabora lucrări fundamentale în domeniul istoriei naţionale.

La rândul lor, aceşti arhivişti erau unii adevăraţi erudiţi, cercetători ai istoriei, cunoscători ai limbilor şi paleografiilor documentelor păstrate în arhivele româneşti şi uneori şi străine.

Acestea fiind zise, să fie într-un ceas bun!

Tîrgu Mureş 14 septembrie 2012 la Sărbătoarea Sfintei Cruci

Dr. LIVIU BOAR Redactor şef

A NEW BEGINNING

A decade ago, in 2002, the Yearbook of the Mures Archives was first published in Tirgu Mures.

This was the first specialized publication of the Mures archivists and among the first and few of its kind in that period, published by a county branch of the National Archives.

Here is a fragment of my editorial STARTING OUT in its first issue: We are aware of our difficult mission but we are also convinced that, despite the material difficulties experienced by our institution, we will be able to publish this yearbook periodically and make it a mirror of Romanian archival activities. The yearbook is the result of mixing the enthusiasm of the young generation of archivists post-1989 with the experience and maturity of those who started out many years ago, establishing this institution whose aim is to keep the written memory of the Romanian people, based on which the true history should be re-written “sine ira et studio”.

We were able to publish 5 issues between 2002 and 2005. However, despite the optimism of the beginning, material difficulties led to our publication being suspended.

Now, 10 years after the publishing of its first issue and seven years since its last, we have decided to resume the publishing of the NEW SERIES of the Yearbook of the Mures Archives, under the supervision of a Scientific Council including reputed

Page 9: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

9

historians, members of the Academy, professors, researchers, archivists, whom we hereby thank for honoring us with their presence as members of the Council. We are also grateful for the financial support of our generous sponsors

We will keep the structure of our previous 4 issues.We will have one section on archival science, one of studies based on

archival records. We will include previously unpublished archival records, reviews and information on specialized publications.

A new permanent section, entitled TRANSYLVANIAN ARCHIVISTS will include biographies of Transylvanian archivists who have passed away.

These will later be published in a book bearing the same title. It is a project meant to honor the memory of those who have toiled, often anonymously, in the archives, gathered records, kept and inventoried them and prepared them for research. Many of the fundamental works of national history would not have been possible without their work.

These archivists themselves were truly erudite, competent researchers of history, experts in the languages and paleographies of documents kept in Romanian and foreign archives.

That being said, may this be a good new beginning!

Tîrgu Mureş, 14 September 2012, on the Elevation of the Holy Cross

Dr. LIVIU BOAREditor-in-chief

EIN NEUER ANFANG

Vor einem Jahrzehnt – im Jahre des Heils 2002 - erschien eine neue Fachzeitschrift in Neumarkt am Mieresch – Târgu Mureş, die von der Kreisdirektion Mureş der Nationalarchive Rumäniens mit dem Titel „Anuarul Arhivelor Mureşene“ (Jahrbuch der Archive des Kreises Mureş) herausgegeben wurde.

Damals erschien die erste Fachveröffentlichung der Neumarkter Archivare und eine der wenigen derartigen Publikationen jener Zeit, die von einer Kreisbehörde der Nationalarchive herausgebracht wurde.

In dem Leitartikel mit dem Titel „Am Beginn des Weges” schrieben wir damals1.

Wir sind uns der schweren Aufgabe voll bewußt, die wir übernommen haben, aber wir sind auch der festen Überzeugung, daß wir trotz der materiellen

Page 10: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

10

Schwierigkeiten, in denen sich unsere Istitution derzeit befindet, dieses Jahrbuch rhythmisch veröffentlichen können, damit es ein Spiegelbild der Tätigkeit der rumänischen Archivare sein wird

Dieses Jahrbuch ist das Ergebnis der Verbindung der Begeisterung der jungen Generation von Archivaren aus der Zeit nach der Wende von 1989, von denen viele in der im Jahre 1992 gegründeten Bukarester Fakultät für Archivwissenschaft ausgebildet wurden, mit der Erfahrung und der Reife der Archivare, die ihre Tätigkeit viel früher begannen. So konnten die Archivare Grundlagen legen für die Nationalarchive Rumäniens, die dazu berufen sind, die schriftliche Überlieferung der Bevölkerung Rumäniens zu bewahren, auf Grund derer die wahre Geschichte „sine ira et studio“ frei von allen Leidenschaften neu geschrieben werden kann. Es gelang uns nur fünf Bände dieses Jahrbuches in den Jahren 2002 – 2005. Obwohl wir voller Optimismus dieses Vorhaben begonnen hatten, überwanden uns die materiellen Schwierigkeiten und leider mußte die weitere Veröffentlichung unterbrochen werden.

Zehn Jahre seit dem Erscheinen des ersten Bandes und fünf Jahre seit dem letzten herausgebrachten Band haben wir die Wiederaufnahme der Veröffentlichung einer neuen Folge des Jahrbuches der Archive des Kreises Mureş beschlossen. Das Erscheinen dieses Jahrbuches erfolgt mit der Bürgschaft eines Wissenschaftlichen Beirates, dem bedeutende Persönlichkeiten der rumänischen Historiographie angehören, Akademiemitglieder, Hochschulprofessoren, Forscher und Archivare. All diesen danken wir für die Ehre, die sie uns erwiesen haben, indem sie die Mitgliedschaft in diesem Beirat angenommen haben, ebenso danken wir auch auf diesem Wege für die finanzielle Hilfe von großzügigen Spendern. Siehe ihre Liste am Ende dieses Bandes.

Wir werden die Struktur bewahren, die sich in den bisherigen vier Ausgaben herausgebildet hat.

Wir werden eine Rubrik Archivwissenschaft haben, eine weitere mit Abhandlungen die auf Grund von Archivdokumenten verfaßt sind, wir werden ungedruckte Urkunden veröffentlichen, Buchbesprechungen und Vorstellungen von Fachpublikationen.

Eine Neuigkeit wird die ständige Rubrik „Siebenbürgische Archivare” sein, in der wir die Biographien siebenbürgischer Archivare veröffentlichen werden, die nicht mehr unter uns weilen.

Diese Biographien sollen später in einem Band mit dem gleichen Titel veröffentlicht werden. Unser Vorhaben soll das Andenken unserer Vorgänger ehren, die die Archivdokumenrte gesammelt und bewahrt haben, die sie verzeichnet und der wissenschaftlichen Forschung zur Verfügung gestellt haben. Ohne die Vorarbeit

Page 11: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

11

der Archivare hätten viele Forscher keine grundlegenden historischen Arbeiten verfassen können.

Einige von diesen Archivaren waren wahre Gelehrte, Geschichtsforscher und Kenner der Sprachen und der Paläographien, in denen die Dokumente in den rumänischen und auch in ausländischen Archiven geschrieben waren.

His dictis et scriptis, sit in hora bona!Neumarkt am Mieresch, am 14. September 2012, am Festtage der

Kreuzerhöhung.Dr. Liviu Boar,

Herausgeber und Chefredakteur.

UN NOUVEAU DÉBUT

Il y a dix ans, en l’an de grâce 2002, une nouvelle publication spécialisée paraissait à Târgu Mureş. Éditée par la Direction départementale des Archives Nationales, la publication était intitulée Répertoire des Archives de Mureş.

Naissait ainsi la première publication spécialisée des archivistes de Târgu Mureş. À l’époque, ce répertoire édité par une structure départementale des Archives Nationales était une des rares publications de ce genre.

Voilà ce que nous écrivions dans l’éditorial intitulé UN NOUVEAU DÉBUT: Nous sommes parfaitement conscients de la lourde mission que nous avons assumée. Pourtant, nous avons la ferme conviction qu’en dépit des difficultés matérielles auxquelles est confrontée notre institution nous réussirons à publier régulièrement ce répertoire – un miroir de l’activité archivistique roumaine. Le répertoire est une fusion entre l’enthousiasme de la jeune génération d’archivistes (née après 1989), dont beaucoup sont diplômés de la Faculté d’Archivistique de Bucarest (créée en 1992) et l’expérience et la maturité des archivistes ayant commencé leur activité il y a longtemps, jetant les bases de cette institution. Cette institution est une mémoire écrite du peuple roumain. L’histoire objective, « sine ira et studio », sera écrite en s’appuyant sur ces bases.

Dans la période 2002-2005, nous n’avons réussi à publier que cinq numéros de ce répertoire.

En dépit de l’optimisme qui a marqué le début de ce projet, les difficultés matérielles nous ont terrassés. La parution de ce répertoire a malheureusement dû être suspendue.

Dix ans après la parution du premier numéro et sept ans après la parution du dernier, nous avons décidé de reprendre la publication de la NOUVELLE SÉRIE

Page 12: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

12

du Répertoire des Archives de Mureş. Cette démarche est soutenue par un Conseil Scientifique dont les membres sont des personnalités marquantes de l’historiographie roumaine, ainsi que des académiciens, des chercheurs, des archivistes. Nous leurs remercions de nous avoir fait l’honneur de faire partie de ce conseil. De même, nous tenons à remercier nos sponsors pour avoir soutenu financièrement notre projet.

Nous allons maintenir la structure adoptée pour les 4 numéros antérieurs (une rubrique d’archivistique; une rubrique dédiée aux études basées sur des documents d’archive). Nous allons publier des documents d’archive inédits, des recensions et des présentations de publications spécialisées.

Nous introduirons une nouvelle rubrique permanente intitulée ARCHIVISTES TRANSYLVANIENS, dans laquelle nous publierons des biographies d’archivistes transylvaniens qui, malheureusement, ne se trouvent plus parmi nous.

Ces biographies seront publiées par la suite dans un volume portant le même titre. Le but de ce projet est d’honorer la mémoire des archivistes, parfois anonymes, qui ont rassemblé, gardé et inventorié les documents, les mettant à la disposition des chercheurs. Sans ce travail, de nombreux chercheurs n’auraient pas pu élaborer des ouvrages fondamentaux pour le domaine de l’histoire nationale.

À leur tour, les archivistes étaient de véritables érudits, des chercheurs-historiens, maîtrisant les langues et les paléographies des documents gardés dans les archives roumaines et, parfois, étrangères.

Ceci dit, espérons que ce projet sera couronné de succès! Târgu Mureş, le 14 septembre 2012, Fête de la Croix Glorieuse

Dr. Liviu BOARRédacteur en chef

EGY ÚJ KEZDET

Egy évtizeddel ezelőtt, 2002-ben jelent meg a Maros megyei kiadványok között egy új szakfolyóirat, amelyet Románia Nemzeti Levéltára Maros Megyei Igazgatósága adott ki, A Maros Megyei Levéltár Évkönyve címmel. Napvilágot látott a Maros megyei levéltárosok első szakkiadványa, amely az időszak egyik első olyan szakfolyóirata volt amelyet a Román Nemzeti Levéltárak egy területi szerve adott ki. Íme, mit írtam akkor a kiadói előszóban, AZ ÚT KEZDETÉN címmel: Tudatában vagyunk a nehéz feladatnak amelyet felvállaltunk, de szilárd a meg győződásünk, hogy az anyagi nehézségek ellenére, amelyeken az intézményünk átmegy, sikerült majd időszakosan kiadnunk ezt az évkönyvet, hogy egy tükre legyen a román levéltárosok tevékenységének. Az évkönyv az 1989

Page 13: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

13

utáni ifjú levéltáros nemzedék lelkesedésének és a már sok éve tevékenykedő levéltárosok kiforrottságának eredménye, azon idős kollégáké, akik letették ezen intézmény alapjait. A levéltárunk célja hogy megőrizze a román nemzet írott emlékezetét, amely alapján újra kell írni az igazi történelmet „sine ira et studio” megszabadítva mindenféle elfogultságtól. Sajnos csak öt kötetet tudtunk közölni az évkönyvből 2002-2005 között, és azon optimizmus dacára, amellyel elindítottuk a sorozatot, az anyagi nehézségek erősebbnek bizonyultak, és sajnos fel kellett függesztenünk az évkönyv kiadását. De tíz évvel az első szám, és hat évvel az utolsó kötet kiadása után, újraindítjuk a Maros Megyei Levéltár Évkönyve Új sorozatát, amely minőségére garancia a szerkesztői Tudományos Tanács, amelynek tagjai a romániai és nemzetközi történetírás jeles személyiségei, akadémikusok, egyetemi tanárok, kutatók, levéltárosok, akiknek megköszönjük azt a megtiszteltetést, hogy elvállalták a részvételt. És itt köszönjük meg szponzoraink nagyvonalú anyagi támogatását. Az új sorozatban is megtartjuk azt a szerkezetet, amely kikristályosodott az előző négy kötetben: lesz egy levéltártan fejezetünk, egy másik, amelyben a levéltári kutatásokon alapuló tanulmányokat közlünk, egy harmadik, amelyben eddig ismeretlen levéltári dokumentumokat adunk közre, közlünk recenziókat, és szakkiadványokat is ismertetünk. Egy újdonság lesz az „Erdélyi Levéltárosok” – állandónak tervezett - fejezet, amelyben olyan erdélyi levéltárosok életrajzát közöljük, akik már nincsenek közöttünk. Ezeket az életrajzokat utólag egy azonos című kötetben tervezzük közölni. Ez egy olyan terv, amelynek célja a – sokszor ismeretlen – elődök emlékének tisztelete, akik hozzájárultak az iratok összegyűjtéséhez, megőrzéséhez, feldolgozásához és a tudományos kutatásra való közreadásához. Munkájuk nélkül sok kutató nem tudott volna a nemzet történelme szempontjából alapvető munkákat elkészíteni. A maguk során ezek a levéltárosok széleskörű tudással rendelkeztek, igazi történelemkutatók voltak, a romániai és külföldi levéltárakban őrzött iratok nyelvének és paleográfiájának jó ismerői. Ezeket előrebocsátva azt kívánom, hogy az új kiadvány szerencsés csillagzat alatt szülessen!

Marosvásárhely, 2012 szeptember 14, a Szent Kereszt ünnepén.

Dr. LIVIU BOARfőszerkesztő

Page 14: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

14

Page 15: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

15

A R H I V I S T I C Ă

Page 16: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

16

Page 17: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

17

PSIHOLOGIA INIŢIERII ŞI DESFĂŞURĂRII CONTROLULUI LA CREATORII ŞI DEŢINĂTORII DE DOCUMENTE

Nicoleta – Luiza ILIE

În cadrul atribuţiilor funcţionarului public din arhive, un rol determinant în proiectarea imaginii instituţiei îl are activitatea de îndrumare şi control la creatorii şi deţinătorii de documente. De modul de desfăşurare a întregii acţiuni şi de atitudinea adoptată de inspectorul de teren, depinde reuşita sau eşecul acestei activităţi. Relaţiile inter-umane sunt una dintre cele mai complexe şi sensibile laturi ale activităţii arhivistice. Accentul care se pune în ultimul timp pe relaţia cu cetăţeanul, atitudinea funcţionarului public în faţa cetăţeanului, reclamă un studiu aprofundat atât a metodelor de lucru în concordanţă cu legile arhivistice, cât şi analiza tipologiilor umane întâlnite în munca de teren, determinând în cele din urmă formarea unei personalităţi şi atitudini competente şi complete, din punct de vedere profesional, a lucrătorului din arhive. Formarea profesională a arhivistului începe întotdeauna cu aprofundarea legislaţiei în domeniu şi cunoaşterea întregii legislaţii de specialitate. Numai prin aplicarea legislaţiei, aceasta devine cunoscută şi respectată atât de cel care o promovează, cât şi de cel căruia i se adresează. Capacitatea de adaptare la situaţiile neprevăzute şi de reacţie la stres, profesionalismul în abordarea problemelor ridicate de partenerii de discuţie, sunt calităţi pe care legea le cere, dar care nu pot fi dobândite decât în urma experienţei profesionale şi cu implicarea activă în faţa provocărilor societăţii. Psihologia umană joacă un rol foarte important în activitatea publică pe care inspectorul de teren o dezvoltă în activitatea de control şi acordare a asistenţei de specialitate. De cele mai multe ori abordarea din perspectiva socio-umană este mai valoroasă şi cu rezultate mai rapide decât o abordare strict legislativă şi ultimativă. În activitatea sa, lucrătorul de teren are de înfruntat caractere umane şi situaţii determinate de factorul uman. Gestionarea acestor situaţii este un factor de evaluare ulterioară a acţiunii de control, iar rolul inspectorului de teren poate fi determinat şi de răspunsul (pozitiv sau negativ) al unităţii controlate. Contrar altor domenii de activitate, în care răspunsul pe termen scurt este cel mai bine evaluat, în domeniul arhivistic impactul pozitiv pe termen lung şi prelungirea în timp a activităţilor ce se efectuează asupra unei arhive este un factor pozitiv şi denotă o reuşită a inspectorului de teren pentru unitatea respectivă. Implicarea pe termen lung a factorilor de decizie şi condensarea permanentă a relaţiilor profesionale în domeniul prelucrării şi conservării documentelor, nu fac decât să confirme rolul deosebit de important al acţiunilor întreprinse de instituţia Arhivelor, prin intermediul inspectorilor de teren. Imaginea instituţiei este astfel susţinută şi îmbunătăţită permanent şi cu ajutorul profesioniştilor care sunt percepuţi numai din spatele uşilor

Page 18: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

18

care ascund dosare prăfuite de vreme. Privită din perspectiva legislativă, activitatea de acordare a asistenţei de specialitate la creatorii şi deţinătorii de documente are o sferă largă de acoperire, dezvoltând paleta relaţiilor sociale prin prisma abordării metodologice a problemelor arhivistice. Urmând firul metodologiei prin care un lucrător atinge pragul dezvoltării la cote optime a relaţiilor din afara unităţii, la nivel naţional au fost elaborate legi directe şi legi colaterale care aduc o imagine de ansamblu asupra cerinţelor ce trebuiesc îndeplinite pentru afişarea în cadrul legislativ a relaţiilor cu publicul.

Activitatea la creatorii şi deţinătorii de documente implică relaţiile cu organizaţii de stat şi private, cu creatori persoane fizice şi juridice. Din această perspectivă, legislaţia românească prevede o serie de norme şi reguli de conduită în cadrul relaţiilor cu publicul şi a relaţiilor publice. Prima categorie salarială care are prevăzută această activitate, este categoria funcţionarilor publici.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede, la art. 2 alin (3), activităţile desfăşurate de funcţionarii publici din perspectiva relaţiilor publice şi principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice1: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eficienţă şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetăţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică. Din analiza acestor principii se poate dezvolta o întreagă filozofie a exercitării atribuţiunilor de serviciu. Extinzând sfera aplicabilităţii şi depăşind cadrul legislativ, se poate afirma cu certitudine că aceste principii sunt mai mult decât necesare în desfăşurarea activităţilor în orice domeniu care presupune dezvoltarea unor relaţii inter-umane. Mai mult decât atât, privite strict din perspectiva semnificaţiei lor „literare”, aceste principii au guvernat dintotdeauna relaţiile dintre instituţii şi chiar mediul de afaceri. Privită din perspectiva reglementării unor standarde salariale, Legea privind Statutul funcţionarilor publici reflectă drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici. În ceea ce priveşte relaţiile ce le dezvoltă funcţionarii publici în virtutea principiilor care stau la baza funcţiei, legea defineşte câteva drepturi cu incidenţă asupra subiectului lucrării de faţă2: dreptul la opinie; interzicerea discriminării între funcţionarii publici, pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, origine socială sau de orice altă asemenea natură; dreptul la informare; dreptul la asociere sindicală; dreptul la salariu; timp de lucru de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână; autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică; dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii; dreptul la pensie şi alte drepturi de

1 Legea nr. 188/1999.2 Ibidem.

Page 19: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

19

asigurări sociale de stat, potrivit legii; funcţionarii publici beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de protecţia legii. Autoritatea sau instituţia publică este obligată să asigure protecţia funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii. Legea a fost modificată la alineatul 10, care se referă la dreptul la despăgubiri în cazul în care funcţionarul public a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu 3. În virtutea aceleaşi legi, sunt stabilite şi obligaţiile funcţionarilor publici4 : îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitatea cu legea a îndatoririlor de serviciu; abţinerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici; respectarea normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege; să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice; îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate; păstrarea secretului de stat, secretul de serviciu precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public; le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje; rezolvarea, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate; este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri; respectarea regimului juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii.

Cariera profesională este unul dintre elementele de bază în desfăşurarea activităţii. De modul cum sunt îndeplinite sarcinile de serviciu şi de calitatea lucrărilor efectuate, depinde evoluţia carierei profesionale. La toate acestea se adaugă ambiţia şi interesul pe care funcţionarul public le afişează în zona interesului personal pentru dezvoltarea carierei profesionale. Legislaţia românească are prevăzute, pentru categoria funcţionarilor publici, o serie de prevederi care stabilesc principiile, metodele şi mijloacele prin care este organizată şi se poate dezvolta cariera funcţionarilor publici. Legea defineşte cariera în funcţia publică ca fiind

3 Au fost menţionate doar drepturile care au incidenţă cu activitate de îndrumare şi control la creatorii şi deţinătorii de documente.4 Legea nr. 188/1999.

Page 20: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

20

ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu al funcţionarului public până în momentul încetării acestui raport, în condiţiile legii5. Prin aceeaşi reglementare sunt stabilite şi principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei funcţionarului public6: competenţa, competiţia, egalitatea de şanse, profesionalismul, motivarea, transparenţa. Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici cuprind o serie de elemente care stabilesc cadrul general pentru formarea unui corp profesionist de funcţionari publici. În conformitate cu prevederile legii, a fost elaborat Codul de conduită al funcţionarilor publici7, care reglementează normele de conduită profesională a funcţionarilor publici. Acestea sunt obligatorii pentru toţi funcţionarii publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome şi are ca obiective creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin8: reglementarea normelor de conduită profesională; informarea publicului cu privire la conduita profesională a funcţionarilor publici; crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici – pe de o parte – şi între cetăţeni şi autorităţile publice, pe de altă parte. Acelaşi Cod emite şi principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici9: supremaţia Constituţiei şi a legii; prioritatea interesului public; asigurarea egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice; profesionalismul; imparţialitatea şi independenţa; integritatea morală; libertatea gândirii şi a exprimării; cinstea şi corectitudinea; deschiderea şi transparenţa. Pe baza acestor principii, au fost elaborate Normele generale de conduită profesională a funcţionarilor publici10, care cuprinde 15 enunţuri de care funcţionarii publici se ghidează în desfăşurarea activităţilor stabilite conform fişei postului : asigurarea unui serviciu public de calitate, loialitatea faţă de Constituţie şi lege, loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice, libertatea opiniilor, respectarea eticii în activitatea publică, neefectuarea de activităţi politice, respectarea legii în folosirea imaginii proprii, conduita în cadrul relaţiilor internaţionale, interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor, participarea la procesul de luare a 5 Hotărârea nr. 611, din 4 iunie 2008, pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 530, din 14 iulie 2008, art. 2.6 Idem, art. 4.7 Codul de conduită al funcţionarilor publici, publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 525, din 2 august 2007, art. 2. 8 Ibidem. 9 Idem, art. 3.10 Ibidem.

Page 21: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

21

deciziilor, obiectivitate în evaluare, respectarea legii în exercitarea prerogativelor de putere publică, respectarea legii în utilizarea resurselor publice, limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri, coordonarea, monitorizarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională se efectuează prin Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Prima lege democratică a Arhivelor Naţionale, adoptată în 1996, stabileşte principiile de funcţionare ale acestei instituţii greu încercată de-a lungul timpului. Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale11 este baza legală în care se desfăşoară activitatea instituţiei şi care reglementează relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, inclusiv prin prisma acordării asistenţei de specialitate şi a relaţiilor cu publicul. Elaborarea acestei legi a fost punctul de plecare în schimbarea opticii în ceea ce priveşte relaţiile publice şi relaţiile cu publicul, în democratizarea instituţiei Arhivelor şi în afirmarea principiilor care, ulterior, au fost cuprinse în legile colaterale. Articolul 4 al legii are prevederi referitoare la creatorii şi deţinătorii de documente. Acest articol deschide calea acordării asistenţei la creatorii şi deţinătorii de documente şi trasează obiectivele controlului de specialitate. Activitatea de control şi asistenţă de specialitate este unul din atribuţiile Arhivelor Naţionale şi este cuprinsă în prevederile art. 5. Constatările de pe teren au demonstrat faptul că legislaţia arhivistică nu este pe deplin cunoscută, şi cu atât mai puţin aplicată la creatorii şi deţinătorii de documente, cu toate că legea are o prevedere specială pentru activitatea de arhivă de la aceştia, cuprinsă în art. 7–13 şi 23-2412. În ceea ce priveşte abordarea legislativă a activităţii de arhivă de la creatorii şi deţinătorii de documente, de-a lungul timpului s-au încercat îmbunătăţiri în funcţie de evoluţia societăţii. Una dintre problemele cu care se confruntă inspectorii de teren este problema spaţiilor de arhivă. Spaţiile de depozitare a arhivelor au fost întotdeauna „punctul slab” al creatorilor şi deţinătorilor de documente. Legislaţia de specialitate în domeniu construcţiilor nu a prevăzut şi o corelare cu Legea nr. 16/1996. Astfel, în cele mai multe cazuri, spaţiul de depozitare nu numai că nu corespunde din punct de vedere structural cu destinaţia acestuia, dar prezintă şi diferite grade de periculozitate pentru documente şi personalul responsabil din unitatea respectivă13. De cele mai multe ori, creatorii apelează la art. 13 al Legii nr. 16/1996 şi consideră că amenajarea unui spaţiu de depozitare a documentelor este o problemă „care mai poate aştepta”. Legislaţia arhivistică a încercat de-a lungul timpului să reglementeze cât mai bine şi să impună reguli de păstrare şi conservare a documentelor, astfel încât să se evite distrugerea fizică şi chimică a acestora. Legea nr. 16/1996 dezvoltă mult articolul

11 Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 / 1996, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 71, din 9 aprilie 1996.12 Ibidem.13 Ibidem.

Page 22: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

22

17 al Decretului nr. 472/1971, care cuprindea doar două rânduri în ceea ce priveşte păstrarea documentelor : „Documentele se păstrează în depozite construite special pentru arhivă sau în încăperi amenajate în acest scop. Depozitele de arhivă trebuie să fie dotate cu mijloace adecvate de păstrare şi prevenire a incendiilor.” Odată cu Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale se aduc foarte multe lămuriri atât în ceea ce priveşte spaţiul de depozitare a documentelor, cât şi în privinţa obligaţiilor creatorilor şi deţinătorilor de documente. O întreagă secţiune, Secţiunea a III-a, este dedicată păstrării documentelor. Art.12 al legii prevede, pe lângă obligativitatea păstrării documentelor în condiţii corespunzătoare astfel încât să fie evitate distrugerea, degradarea, sustragerea ori comercializarea ilegală, şi obţinerea unui aviz din partea Arhivelor Naţionale sau a direcţiilor sale judeţene, care condiţiona construcţia unui nou sediu de existenţa unui spaţiu destinat păstrării arhivei. Poate că şi formularea din lege a acestei condiţii „noile clădiri vor fi avizate de Arhivele Naţionale numai dacă au spaţii prevăzute pentru păstrarea documentelor”, a dat naştere la interpretări, în sensul că dacă nu era prevăzut un spaţiu de depozitare a documentelor nu mai era necesar avizul instituţiei Arhivelor şi, cu atât mai mult cu cât acesta era necesar numai pentru noile sedii, cele construite anterior elaborării Legii nr. 16/1996 fiind absolvite de această obligativitate. Pe baza acestei prevederi au fost elaborate Instrucţiunile privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naţionale prin Ordinul de zi nr. 217 din 23 mai 1996, care la art. 81 – 108 sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le întrunească depozitul de arhivă, pornind de la amplasarea acestuia şi până la dotarea sa interioară. Dezvoltarea art. 7 din Legea nr. 16/1996 şi stabilirea atribuţiilor personalului de la compartimentul de arhivă de la creatori, au deschis cu succes calea acordării asistenţei de specialitate din partea Arhivelor Naţionale14. Avizul din partea Arhivelor a fost obiectul unui Normativ privind caracteristicile tehnico-funcţionale ale spaţiilor şi echipamentelor de depozitare şi conservare a arhivelor aflate în administrarea creatorilor publici şi privaţi de arhivă15. Pentru că nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi mai ales din cauza omiterii prevederii şi în legile colaterale a acestei condiţii, Normativul a avut mai mult un caracter intern, aplicabilitatea acestuia fiind posibilă doar atunci când, în urma controalelor la creatori, acesta a fost adus la cunoştinţa lor. Acesta prevedea condiţiile pe care trebuia să le întrunească un spaţiu destinat păstrării arhivei precum şi formalităţile necesare avizului. Modificările ulterioare ale legii Arhivelor Naţionale nu au schimbat sau actualizat cu realitatea prevederile Normativului.

14 Idem, art. 5.15 Normativ privind caracteristicile tehnico-funcţionale ale spaţiilor şi echipamentelor de depozitare şi conservare a arhivelor aflate în administrarea creatorilor publici şi privaţi de arhivă, aprobat prin Ordinul de zi al Directorului general al Arhivelor Naţionale nr. 235 din 5 iulie 1996.

Page 23: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

23

Noţiunile privind evidenţa documentelor, gruparea documentelor în dosare, inventarierea documentelor, predarea acestora la compartimentul de arhivă, selecţionarea documentelor, folosirea documentelor, organizarea depozitului de arhivă, păstrarea documentelor şi depunerea acestora la Arhivele Naţionale, toate aceste probleme fac obiectul Instrucţiunilor care devin astfel un manual al lucrătorului în arhive şi, totodată, un îndrumător de valoare în organizarea activităţii. În încercarea de a reglementa cât mai eficient activitatea de acordare a asistenţei de specialitate din partea Arhivelor Naţionale, a fost emis un Ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, publicat în Monitorul oficial, prin care s-a încercat „oficializarea” documentelor de control întocmite de inspectorii de teren. La sfârşitul anului 2006, legislaţia arhivistică „s-a îmbogăţit” cu o nouă reglementare care adaugă la zestrea Patrimoniului Arhivistic Naţional şi documentele deţinute de A.V.A.S. Această ultimă reglementare în domeniu este benefică dacă privim lucrurile din punct de vedere al prelucrării documentelor. Se elimină – în mare parte – preluarea documentelor fără evidenţe, aşa-zisele preluări „în regim de urgenţă”, dar se introduce obligativitatea preluării de către instituţia Arhivelor a unor documente care nu prezintă importanţă documentar istorică foarte mare, dar care sunt încadrate, conform Nomenclatoarelor arhivistice, la termenul de păstrare permanent şi fiind astfel incluse în Fondul Arhivistic Naţional.

O altă reglementare se referă la arhivarea documentelor în formă electronică. Astfel Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică16 stabileşte regimul juridic aplicabil creării, conservării, consultării şi utilizării documentelor în formă electronică arhivate sau care urmează a fi arhivate într-o arhivă electronică. Se prevede că „operaţiunile de prelucrare arhivistică a documentelor în formă electronică se fac cu respectarea dispoziţiilor Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a reglementărilor în vigoare privind conservarea, accesul şi protecţia informaţiei cu caracter public sau privat”. Este definită terminologia de specialitate şi sunt reglementare metodele de lucru în domeniul arhivării electronice. Furnizarea serviciilor de arhivare a documentelor în formă electronică sunt un domeniu care încă nu intră în atribuţiile Arhivelor Naţionale. Cu toate că este prevăzut, în art. 4, că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a depune spre păstrare documente în formă electronică în cadrul unei arhive electronice, în condiţiile prezentei legi” se poate spune că aici s-a produs o ruptură de Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, nu neapărat din perspectiva legislativă, cât mai ales din punct de vedere logistic, întrucât Arhivele Naţionale nu deţin în prezent resursele necesare gestionării unei arhive electronice. Mai mult decât atât, la art. 5 legea precizează că „furnizarea

16 Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 345 din 22 mai 2007.

Page 24: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

24

serviciilor de arhivare electronică nu este supusă niciunei autorizări prealabile şi se desfăşoară în concordanţă cu principiile concurenţei libere şi loiale, cu respectarea actelor normative în vigoare.” În aceste condiţii, orice prelucrare a informaţiei în format electronic este liberă de orice răspundere pentru integritatea persoanelor care gestionează aceste programe. Cu toate că este invocată legislaţia arhivistică, anumite reglementări din această lege nu fac în totalitate obiectul prevederilor Legii nr. 16/1996.

Încă de la începuturi, instituţia Arhivelor şi-a impus norme de funcţionare şi planificare a activităţilor. Astfel, Jurnalul Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti din 9 iunie 1831, stabilea regulile pentru evidenţa arhivei. Pentru a „să păzi o bună orânduială şi a să găsi cu înlesnire orice hârtie va cere trebuinţă”, în Jurnal se fixează ca dosarele (deliile) ce urmau să fie depuse la Arhive să fie trecute în două inventare (opise), unul la arhivar iar al doilea la instituţia ce le depunea; arhivarul trebuia să le aranjeze pe ani şi pe dregătorii (instituţii) şi să le dea numărul Arhivei, pe lângă numărul lor; numărul se dădea de la 1 pentru un an întreg; pentru toate dosarele ce se primeau de la orice instituţie, trebuiau ţinute registre deosebite pentru fiecare an 17. Până în anul 1935 când apare prima lege a Arhivelor, s-a lucrat îndeosebi după acest jurnal, îmbunătăţit în 1840 şi 187218. Abia cu H.C.M. 1.119/1957 se stabileşte ca o sarcină de bază pentru toate instituţiile, obligaţia de a organiza arhive proprii, conform unui Regulament întocmit de comun acord cu Arhivele Statului, să înfiinţeze servicii, secţii, birouri de arhivă sau să desemneze un responsabil cu arhiva. În cazul când cantitatea de arhivă sau se desemneze un responsabil cu arhiva. În cazul când cantitatea de arhivă nu necesită o muncă intensă, responsabilitatea lucrărilor de arhivă poate şi trebuie să fie încredinţată unei persoane care îndeplineşte şi alte munci, numită printr-o decizie a conducerii19. În aceste condiţii, prelucrarea arhivei la creatori s-a efectuat alternativ cu efectuarea altor activităţi. Lipsa personalului sau distribuirea pe mai multe sectoare de lucru, între care şi „arhiva”, a dus la constituirea la unităţi a unei arhive răvăşite, ordonată incorect care, odată ajunsă în păstrarea Arhivelor, nu corespunde standardelor de prelucrare arhivistică. De aici şi până la elaborarea unui plan de prelucrare arhivistică a documentelor nu a fost decât un pas. Necesitatea planificării etapelor de prelucrare arhivistică a documentelor este cu atât mai imperativă cu cât numărul de solicitări de documente de importanţă ştiinţifică sau practică a crescut în procent covârşitor după anul 1990. Cantitatea şi varietatea materialului documentar aparţinând Fondului Arhivistic Naţional este foarte mare. Cercetarea şi folosirea acestei mari cantităţi de arhivă este

17 Marcel Dumitru Ciucă18 Idem.19 M. Soveja, M. Lăzărescu, Prelucrarea tehnico-ştiinţifică a materialelor documentare din Fondul Arhivistic de Stat, în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1962, p. 222.

Page 25: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

25

imposibilă fără instrumente arhivistice de evidenţă care să orienteze cercetătorul în cunoaşterea fondurilor şi a conţinutului lor 20. Prelucrarea documentelor trebuie să se facă într-o ordine prestabilită. Astfel, după elaborarea nomenclatorului arhivistic se trece la constituirea documentelor în dosare, pe direcţii, servicii etc.21 Dosarele trebuie să fie cusute, numerotate, certificate, îndepărtându-se toate acele, clamele şi filele nescrise. După terminarea acestor operaţiuni urmează inventarierea materialelor documentare. La prima vedere, până aici totul pare simplu, dar tocmai această constituire a dosarelor este problema principală a arhivisticii. Pornind de la elaborarea nomenclatorului arhivistic şi până la selecţionarea documentelor, sistemul de lucru este acelaşi, fiind bazat pe aceleaşi principii. Modul de aplicare a acestui sistem diferă de la un creator la altul şi, odată ajunse în depozitele Arhivelor Naţionale, aceste documente trebuiesc prelucrate corect de specialiştii noştri, conform instrucţiunilor în vigoare, pentru ca posteritatea să aibă o imagine cât mai fidelă asupra evoluţiei, pe ansamblu, a societăţii. Aici intervine rolul inspectorului de teren, de a cărui experienţă, dăruire şi abilitate depinde prelucrarea arhivistică a documentelor creatorului şi, implicit circuitul acestora până în depozitele Arhivelor Naţionale. De aceea, pornind de la planificarea activităţii de control şi terminând cu preluarea documentelor în depozitele noastre, întreaga activitate trebuie să se desfăşoare după o planificare bine stabilită, astfel încât să nu fie omis nici un aspect şi să nu fie trecută cu vederea nicio problemă sau prioritate în acordarea asistenţei de specialitate.

În ultimii ani, datorită reducerii activităţii la marile întreprinderi, controalele s-au axat în principal pe ramurile învăţământ, administraţie şi agricultură, pe considerentul că acestea acoperă aproape toate domeniile de activitate, atât la nivel comunal cât şi în mediul urban. Atenţia Arhivelor a fost îndreptată, după 1990, spre agricultură, ramura care a fost lovită din plin de urgia transformării. Desfiinţarea formelor de cooperativizare, transformarea întreprinderilor agricole de stat şi a staţiunilor de mecanizarea agriculturii în noi unităţi agricole, a aruncat valul arhivei asupra primăriilor, care s-au văzut nevoite să accelereze ritmul întocmirii evidenţelor pentru documentele proprii şi să preia din mers şi arhivele unităţilor desfiinţate. În aceste condiţii, lucrătorii din Arhive au fost puşi în faţa unor situaţii neprevăzute dar, cu o planificare realistă şi bine fundamentată legislativ, au reuşit stăpânirea şi preluarea controlului asupra întregului sistem de preluare şi prelucrare arhivistică a acestor documente. Planificarea controlului la unităţi este stabilită anual, pentru fiecare lucrător, în funcţie de următorii factori : situaţia juridică a unităţii, periodicitatea controalelor anterioare, importanţa unităţii, localizarea

20 C. Timaru, Despre pregătirea cadrelor de specialitate în domeniul arhivisticii, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1959, p. 165.21 M. Soveja, M. Lăzărescu, op.cit., p. 230.

Page 26: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

26

acesteia pe raza judeţului, cantitatea de arhivă, valoarea documentelor, personalul disponibil. Numai procedând astfel reuşim să distingem esenţialul de amănuntul neconcludent, fără caracter general. Desigur, atunci când dintr-un motiv sau altul se ivesc situaţii deosebite, asupra cărora trebuie luate măsuri pe loc şi fără ezitări, acestea stau în prim-planul asistenţei de specialitate şi, în funcţie de împrejurări, se iau măsurile corespunzătoare. La rândul său, fiecare inspector de teren îşi planifică, în funcţie de planul de muncă stabilit pentru fiecare trimestru, numărul unităţilor ce urmează a fi controlate lunar şi, în cadrul lunii având în vedere aceeaşi factori generali, data la care va efectua acţiunea de îndrumare şi control, întocmind un plan metodic de control. Consider că metoda ideală de efectuare a unui control este formarea de echipe de inspectori, care să aibă în componenţă reprezentanţi din toate forurile de control locale (administraţie, interne, sănătate publică, finanţe), pentru a sensibiliza creatorul în respectarea tuturor măsurilor stabile şi pentru a atrage atenţia reprezentanţilor instituţiilor din care fac parte membrii echipei de control, asupra obiectivelor ce ar putea face şi subiectul unor controale interne din partea conducerii ramurilor de activitate. Astfel, dacă în învăţământ, spre exemplu, la controlul efectuat la o şcoală ar participa şi un reprezentant al inspectoratului şcolar judeţean, un inspector de la Direcţia de Sănătate Publică şi un reprezentant al administraţiei locale alături de inspectorul coordonator al controlului din partea Arhivelor Naţionale, ar avea un impact mult mai mare constatările specialistului de la Sănătate Publică în materie de întreţinere a spaţiului de depozitare, igiena documentelor şi a muncii, apoi ale inspectorului şcolar privind probleme de personal şi gestiunea documentelor şi, nu în cele din urmă, ale reprezentantului administraţiei locale, care ar putea participa la stabilirea măsurilor şi termenelor în mod realist, astfel încât să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor factori responsabilităţile şi necesităţile unităţii controlate. În acest fel, fără a submina autoritatea Arhivelor în materie de acordare a asistenţei de specialitate la creatorii şi deţinătorii de arhivă, s-ar crea o sferă relaţională determinantă pentru respectarea în mod consecvent şi realist a prevederilor legale în materie de documente şi, totodată, ar putea fi o formă de popularizare a activităţii şi rolului Arhivelor în sistemul social, legislativ şi de administrare a Patrimoniului Arhivistic Naţional. Alternativa acestei soluţii de efectuare a unui control cu eficienţă maximă este informarea conducerii superioare unităţii controlate asupra neregulilor constatate de inspectorul de specialitate dar propagarea în rândul factorilor de decizie ar avea efect întârziat.

În cadrul activităţilor desfăşurate de Arhivele Naţionale, un spaţiu major îl ocupă activitatea de control la creatorii şi deţinătorii de documente. Cu toate că în legislaţia arhivistică această activitate cuprinde şi asistenţa de specialitate, consider că ar trebui acordată o atenţie specială numai controlului, pentru că numai în urma constatărilor efectuate în urma acestei acţiuni se poate determina măsura

Page 27: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

27

în care – ulterior – unitatea controlată are nevoie de asistenţă de specialitate din partea instituţiei noastre şi ce anume implică această asistenţă. În cadrul activităţii de planificare anuală a creatorilor şi deţinătorilor de documente care urmează a fi controlaţi, se urmăresc o serie factori determinanţi, care stabilesc atât importanţa unităţilor controlate, a documentelor create, cât şi „prezenţa” acestora în plan local. Astfel, nu se poate delimita criteriul importanţei documentelor de cel al activităţii unităţii. Din experienţa profesională în acest domeniu, pot afirma cu certitudine că o unitate care are o cantitate mare de documente este în aceeaşi măsură şi generatoare de documente istorice şi – implicit – necesită un mai mare interes din partea specialiştilor noştri. Dar, în aceeaşi măsură, şi o unitate care creează o cantitate mică de documente, poate avea importanţă pentru istoria locală. Există două categorii de unităţi care generează cantităţi mici de documente, dar care joacă un rol destul de mare în plan local : unităţile care nu sunt sedii centrale, ci doar puncte de lucru pentru sedii centrale aflate în alte locaţii şi unităţi care au o mare cantitate informaţională stocată în format electronic, care au creat arhivă curentă sub formă de copii (faxuri, xeroxuri, printări), iar arhiva istorică se află stocată în format electronic şi, astfel, cantitatea de arhivă existentă se rezumă – fizic – doar la câţiva metri liniari. Mai este o situaţie – destul de dificilă – şi cu care inspectorii din Arhivele Naţionale duc o bătălie nesfârşită : arhiva unităţilor aflate în lichidare judiciară. Aceste arhive sunt uneori dispărute fără urmă datorită neglijenţei foştilor lucrători şi, mai nou, datorită noilor proprietari care nu acordă importanţa cuvenită arhivei istorice.

Toate aceste probleme generează principii care stau la baza „alegerii” unităţilor ce vor face obiectul controlului periodic. Acestea se stabilesc ţinând cont de două elemente majore :

- numărul limită de unităţi la care un lucrător poate acorda asistenţă de specialitate într-un an calendaristic

- importanţa documentară a unităţilor de pe raza de competenţăAceste două elemente generează principiile după care sunt repartizate

unităţile pentru fiecare inspector :- teritorialitatea – acest principiu se aplică în cazul în care inspectorul de

teren a mai efectuat controale în anii anteriori la unităţile dintr-o anumită zonă şi care cunoaşte foarte bine atât problemele cu care se confruntă responsabilul cu arhiva din acea unitate, cât şi activitatea de arhivă de-a lungul unei anumite perioade de timp (verificare de nomenclatoare arhivistice, spaţii de arhivă, lucrări de selecţionare, instruiri periodice).

Este foarte bine ca atunci când se creează o punte de legătură viabilă între unitatea controlată şi inspectorul de teren, aceasta să fie menţinută şi frecvent verificată, astfel încât încrederea în stabilitatea şi profesionalismul lucrătorilor din Arhive să fie maximă şi să nu facă loc unor incertitudini şi instabilitate şi acordarea

Page 28: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

28

asistenţei de specialitate. Datorită acestor legături profesionale stabilite între reprezentantul instituţiei Arhivelor în relaţia cu creatorii şi deţinătorii de documente şi personalul din unitatea respectivă, se poate realiza o colaborare eficientă şi coerentă în problema desfăşurării activităţii de arhivă din fiecare unitate.

- frecvenţa controlului – are la bază sistemul repetabilităţii controlului la o unitate, la un interval mai mic de 3 ani. Acest principiu este în strânsă legătură cu principiul teritorialităţii, în sensul că, atunci când se planifică un control, automat se induce şi acest principiu, prin „vizitarea” şi celorlalte unităţi de raza localităţii unde se află unitatea controlată. Astfel, în cazul controlului la o instituţie administrativă (primărie, şcoală), se efectuează şi control la unitatea sanitară din acea zonă sau la o unitate bancară sau agricolă.

- distanţa – este un factor care este în strânsă legătură cu teritorialitatea. În condiţiile actuale, este mai important ca oricând. Acest factor determină, de multe ori, frecvenţa controlului.

Acest factor este în strânsă legătură cu factorul meteorologic În funcţie de vreme se poate determina şi raza de desfăşurare a controlului.

- importanţa unităţii - este determinant în stabilirea priorităţilor de control. Principalele elemente care determină importanţa unităţii sunt : cantitatea de documente creată, domeniul de activitate, numărul de personal, transformările istorice, zona de reşedinţă, importanţa sa în plan local.

- evoluţia istorică a unităţii – mai ales în cazul unităţilor în curs de lichidare, care necesită o atenţie sporită

- măsurile şi termenele stabilite la controalele anterioare – este un element de care se ţine cont mai ales în cazul controalelor tematice şi de revenire, precum şi în cazul acordării asistenţei de specialitate pentru întocmirea nomenclatoarelor arhivistice şi a lucrărilor de selecţionare.

- solicitarea din partea unităţii – sunt cazuri destul de frecvente în ultimul timp, în care unităţile solicită asistenţă de specialitate, mai ales unităţile nou înfiinţate şi care sunt „îndemnate” de forurile superioare să ia legătura cu unitatea teritorială a Arhivelor Naţionale pentru a-şi defini activitatea de arhivă. Aici există trei componente de care trebuie să ţinem seama.

Un prim element este vechimea unităţii. Dacă unitatea este nou înfiinţată şi nu are o vechime mai mare de 2 ani, se poate vorbi doar de acordarea asistenţei de specialitate şi finalizarea acestei activităţi cu o instruire colectivă pe probleme de arhivă. În cazul unei unităţi cu o vechime mai mare de 3 ani, atunci se impune – pe lângă instructajul efectuat la solicitarea unităţii – şi un control de specialitate pentru a depista eventualele probleme cu care se confruntă.

Al doilea element este cantitatea de arhivă creată. Acest criteriu îl întâlnim în aproape toate planificările de controale, fie ele tematice, de fond etc. Chiar dacă

Page 29: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

29

unitatea este nou înfiinţată sau chiar dacă nu are o activitate în urma căreia să rezulte o cantitate mare de documente cu caracter istoric, sunt cazuri în care sunt create foarte multe documente cu termen permanent, mai ales cele de genul financiar-contabil (acte justificative de cheltuieli). În acest caz, cele mai multe solicitări din partea acestor unităţi vin pentru asistenţa în cazul întocmirii lucrărilor de selecţionare pentru aceste documente. Şi se aici decurg o serie de înlănţuiri procedurale, pornind de la existenţa sau inexistenţa unor căi de soluţionare a acestei probleme: nomenclator arhivistic, comisie de selecţionare, spaţiu de arhivă etc.

Cel de-al treilea element îl constituie situaţia economică a unităţii, şi aici mă refer la unităţile aflate în procedură de lichidare judiciară, care necesită asistenţă imediată. La acest criteriu mai trebuie avut în vedere genul solicitării, care în funcţie de caracterul acestuia îi este alocat un anumit timp : Nomenclatoare arhivistice, lucrări de selecţionare, instruiri individuale sau colective, inventarierea documentelor, organizarea depozitului de arhivă, verificare spaţii de arhivă, solicitări de deplasare la sediul unităţilor pentru soluţionarea diferitelor probleme legate de activitatea de arhivă etc.

- personalul disponibil. În ultimul timp, lipsa personalului specializat care să efectueze controale la creatorii de documente, a devenit o problemă acută, în condiţiile în care numărul creatorilor se măreşte an de an şi, mai ales, creşte numărul unităţilor lichidate, care necesită atenţie imediată şi – de cele mai multe ori – fără a putea fi planificate la control periodic. În cazul unui personal redus, format din 2 – 3 inspectori de teren dintr-un judeţ, de exemplu, unde numărul unităţilor care funcţionează este de rangul sutelor, şi unde aceşti inspectori mai au şi alte sarcini se serviciu, într-un an calendaristic nu se pot planifica mai mult de 20 – 25 de unităţi pentru a fi controlate. Pe baza acestui criteriu (al numărului personalului disponibil) planificarea se justifică mai mult ca oricând, celelalte elemente componente fiind factori determinanţi în „alegerea” unităţilor dintr-un an calendaristic.

- situaţii neprevăzute – este un element despre care nu se poate spune că intră în planificarea anuală a controalelor la creatori, dar care influenţează realizarea planului. Este vorba de calamităţi naturale, accidente în urma cărora s-au produs incendii, inundaţii sau chiar furturi sau distrugeri de documente, toate acestea necesitând prezenţa la faţa locului a inspectorului de teren.

Planificarea lunară a controlului se face în funcţie de activităţile lunare, în ansamblul lor. Datorită numărului redus de personal cu studii superioare, într-o unitate judeţeană a Arhivelor Naţionale nu se pot delimita activităţile în funcţie de specializarea personalului. Pe lângă activitatea la creatorii şi deţinătorii de documente, un inspector trebuie să desfăşoare şi activităţi în interiorul unităţii cum ar fi : activitate de valorificare, activităţi la nivel de depozit (fondare, ordonare, inventariere, selecţionare, sistematizare), referate în urma verificărilor de spaţii de

Page 30: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

30

arhivă, lucrări de selecţionare etc., activitate în Comisia de selecţionare, sala de studiu, alte activităţi ordonate de conducerea unităţii. În funcţie de aceste activităţi, se poate face o planificare riguroasă a deplasărilor în teren, ţinând însă cont şi de criteriile de selecţie a unităţilor care au fost planificate. Astfel, în planificarea activităţilor, se poate realiza o balanţă între activităţile „de interior” şi cele „de exterior”, în funcţie de complexitatea acestora. În lunile de iarnă se poate rezerva timp pentru activităţile care solicită mai puţine deplasări în teren, sau care sunt cel mai aproape de sediu. În această perioadă este de preferat ca numărul unităţilor planificate la control să fie cât mai redus. De obicei, din experienţa profesională, am constatat că în lunile de iarnă de la începutul anului sunt cele mai multe solicitări din partea creatorilor pentru lucrări de selecţionare sau mutări de arhivă, în timp ce în lunile friguroase de la sfârşitul anului (noiembrie – decembrie) activitatea de arhivă de la creatori este foarte redusă. În lunile de primăvară şi toamnă sunt cele mai multe solicitări pentru inventariere, verificări de spaţii şi instruiri. În lunile de vară primează activitatea de selecţionare.

În funcţie de aceste estimări, se poate face o planificare lunară a genurilor unităţilor controlate. În funcţie de specificul activităţii creatorilor repartizaţi anual, se efectuează o analiză comparativă pe baza criteriilor de selecţie : domeniul de activitate, cantitatea de documente, activitatea personalului responsabil cu arhiva din unitate, spaţiul de depozitare şi dotarea acestuia.

Activitate complexă în cadrul activităţilor desfăşurate în cadrul Arhivelor Naţionale, controlul şi asistenţa de specialitate sunt reglementate legislaţia de specialitate. Această activitate este definită ca fiind forma specifică de aplicare concretă a legislaţiei în vigoare de către Arhivele Naţionale şi direcţiile judeţene 22. Conform prevederilor legale, toate tipurile de activităţi de asistenţă de specialitate se pregătesc în prealabil prin studierea dosarului creatorului şi deţinătorului de arhivă23. Toate dosarele creatorilor sunt evidenţiate într-un registru, de obicei inventariate alfabetic, pe localităţi. După depistarea dosarului în evidenţe, acesta se supune aceloraşi reguli de scoatere din depozit, ca la oricare unitate arhivistică solicitată pentru cercetare: completarea registrului de depozit, a foii de folosire, înlocuirea cu fişa de control.

În activitatea de îndrumare şi control, am deprins anumite „tehnici” de stabilire a unităţilor care vor fi supuse controlului într-un interval relativ scurt de timp. Astfel că, întotdeauna, îmi rezerv şi o a doua sau chiar o a treia unitate pentru efectuarea controlului. Situaţii neprevăzute pot face imposibilă realizarea acţiunii şi, pentru a nu înregistra un eşec în deplasare, mai ales în unităţile care necesită 22 Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Direc- Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Direc-torul general prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996, art. 138, p. 65.23 Idem, art. 139, p. 66.

Page 31: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

31

deplasarea pe o distanţă mai mare, analizez mai multe dosare ale creatorilor din zonă şi – în funcţie de situaţie – stabilesc ce acţiuni urmează a fi desfăşurate (de fond, tematice etc). În principiu, planul metodic de control trebuie să-şi propună parcurgerea întregii problematici ce face obiectul activităţii creatorului, să fie în conformitate cu prevederile Legii 16/1996, modificată şi completată prin Legea 358/2002 şi să respecte Instrucţiunile privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de arhivă, aprobate de conducerea Arhivelor Naţionale prin Ordinul de zi nr. 217 din 23 mai 1996. După completarea tuturor cerinţelor din planul metodic de control şi având în vedere criteriile de departajare a unităţilor repartizate, se stabileşte ordinea sau prioritatea executării acţiunii de control şi se trece la etapa următoare. Conform planificării activităţilor lunare, ziua destinată activităţii de control se planifică şi în funcţie de disponibilitatea conducerii unităţii care urmează a fi controlată. De obicei, anunţarea controlului se face în scris, cu cel puţin 15 zile înainte, timp în care unitatea trebuie să confirme faptul că a luat la cunoştinţă că în ziua planificată urmează a se desfăşura un control din partea Arhivelor Naţionale. O astfel de procedură, de cele mai multe ori, este greoaie în sensul că necesită foarte mult timp pentru planificare. Aşteptarea răspunsului din partea unităţii şi, în funcţie de acesta, planificarea datei la care urmează a se desfăşura controlul, implică o oarecare relativitate în aplicarea planului de muncă pentru celelalte activităţi. În situaţia în care mijloacele de comunicare au evoluat în ultimul timp, nu se mai pune problema metodei de anunţare a controlului ci mai degrabă a rapidităţii cu care se efectuează comunicarea între instituţii. De aceea, în ultimul timp, comunicarea în scris o aplic doar unităţilor la care urmează a se face un control tematic, sau o confirmare a deplasării pentru instruiri colective, verificări de spaţii, verificări lucrări de selecţionare etc. În cazul controlului de fond (aşa cum sunt majoritatea controalelor la creatori), anunţarea acestuia se poate face telefonic, prin comunicarea datei, a persoanelor de contact (atât din partea unităţii controlate, cât şi din partea Arhivelor Naţionale) şi a scopului deplasării. Convorbirea telefonică directă cu conducerea unităţii, scurtează atât timpul alocat corespondenţei, dar mai ales creează o legătură imediată între reprezentanţii instituţiilor implicate, deschizând astfel dialogul şi, din modul de anunţare a controlului, poate declanşa chiar interesul din partea unităţii respective. După stabilirea legăturii cu unitatea, se contactează conducerea unităţii pentru a se crea un prim feed-back privind anunţarea controlului, a datei la care urmează a avea loc acţiunea, precum şi în ce constă. De cele mai multe ori, conducerea unităţii se interesează mai degrabă „dacă durează mult” şi cine trebuie „să fie în unitate” decât în ce constă acţiunea. Am întâlnit multe cazuri în care conducerea unităţii chiar recomandă, telefonic, ca atunci când soseşte „controlul” în unitate, să se ia legătura direct cu responsabilul cu arhiva. Acest aspect induce două idei : fie că responsabilul cu arhiva „duce greul” întregii activităţi cu arhiva şi că implicarea

Page 32: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

32

conducerii este minimă, fie că întreaga activitate de arhivă din unitate decurge foarte bine şi implicarea permanentă a conducerii face ca – la data unui control – să nu fie nicio problemă care să necesite prezenţa conducerii. Totuşi, în cele mai multe cazuri, s-a constatat o indiferenţă sau o necunoaştere evidentă a problematicii referitoare la activitatea de arhivă, iar dialogul a dus la o implicare ulterioară mult mai mare. În ceea ce priveşte metodele de stabilire a contactului cu conducerea unităţii, se pot aborda aici mai multe aspecte. Privită din punct de vedere metodologic, stabilirea legăturii cu conducerea unităţii este foarte simplu de descris. Fie la anunţarea controlului, prin adresarea directă către reprezentantul unităţii, fie la sosirea în unitate. Cea mai bună opţiune se pare că este cea a contactului înainte de sosirea în unitate şi are la bază atât considerente ierarhice, cât şi „diplomatice”. Prin anunţarea controlului direct către conducerea unităţii nu numai că se creează o primă legătură cu reprezentantul unităţii, dar se şi deschide poarta dialogului şi colaborării la acest nivel. Anunţarea, fie telefonic, fie prin corespondenţă, face posibilă planificarea corespunzătoare a acţiunii de control, mergând până la fixarea orei la care urmează a începe acţiunea, precum şi persoanele care se solicită a fi în unitate la data controlului. În acest fel sunt evitate situaţiile neplăcute în care deplasarea la sediul unităţii ar putea fi cu un succes parţial sau chiar inutil, datorită lipsei de comunicare prealabilă cu conducerea unităţii. De multe ori evit să comunic secretarei sau altei persoane scopul pentru care solicit convorbirea telefonică cu reprezentantul unităţii, limitându-mă la a mă prezenta şi a solicita o convorbire pe probleme de arhivă cu conducerea unităţii. În funcţie de solicitudinea cu care reprezentantul unităţii este dispus să discute imediat cu inspectorul de teren, se poate deduce interesul şi deschiderea către dialog în problema arhivei, din partea unităţii. Din propria experienţă, am constatat că o astfel de atitudine poate descrie chiar şi ceea ce urmează a se constata pe teren. O atitudine binevoitoare nu este întotdeauna oglinda unei arhive ideale, dar în cele mai multe cazuri se poate constata o deschidere către dialog şi o reacţie destul de promptă la rezolvarea problemelor constatate în urma acţiunii de control. La fel cum, o atitudine de respingere a ideii de control din partea instituţiei Arhivelor, nu înseamnă în mod necesar că unitatea nu are idee de activitatea de arhivă, ci dimpotrivă o astfel de atitudine poate duce la concluzia că se cunosc foarte bine problemele unităţii pe această ramură şi că ceea ce va urma în timpul controlului nu va fi tocmai pe placul conducerii. Respingerea ideii de control înseamnă aproape întotdeauna că în acea unitate se cunosc foarte bine problemele care trebuie rezolvate şi nu este de dorit ca la un control pe această problemă să fie constatate neregulile pe care reprezentantul unităţii încearcă – prin atitudinea sa – să le diminueze sau chiar să le ascundă. Îngrijorătoare este atitudinea conducerii manifestată prin indiferenţă în faţa anunţării controlului. Atunci se poate pune problema unei dificultăţi în exercitarea atribuţiilor de control. Buna dispoziţie, furia, interesul exagerat sau

Page 33: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

33

negarea problemelor sunt reacţii care se pot modela în timpul controlului şi care se pot folosi de către un inspector de teren abil, pentru a rezolva multe dintre situaţiile cu care se confruntă unitatea. Dar un sentiment de indiferenţă este o adevărată provocare pentru cel care efectuează controlul. În acest caz este nevoie nu numai de cunoştinţe profesionale de neclintit din partea inspectorului de teren, dar şi abilităţi dezvoltate de comunicare şi de psihologie umană, astfel încât să trezească nu numai interesul pentru problematica în cauză, dar să obţină şi colaborarea conducerii în demersul pentru care militează. Aici se dă o adevărată bătălie psihologică şi dărâmarea barierei indiferenţei este o mare realizare în munca de teren. Acum se văd abilităţile dezvoltate de-a lungul timpului, în acest caz se dovedeşte profesionalismul inspectorului de teren şi, mai ales calităţile sale de „asamblare” a relaţiilor socio-umane cu activitatea de arhivă pe care o reprezintă în faţa conducerii unităţii care va face obiectul controlului. De modul în care se încheie convorbirea cu conducerea unităţii se poate deduce cum vor decurge celelalte etape ale controlului. De cele mai multe ori, atitudinea conducerii este reflectată şi în atitudinea personalului şi a responsabilului cu arhiva din unitate. Există şi excepţii care confirmă regula, dar acestea sunt din ce în ce mai rare într-o societate încărcată de priorităţi care reclamă soluţii şi rezolvări în fiecare moment.

La sosirea în unitate şi după anunţarea conducerii unităţii asupra scopului şi coordonatelor ce vor fi urmărite pe parcursul controlului, imediat se trece la contactarea persoanei responsabile cu arhiva. De obicei, persoana responsabilă cu arhiva este pusă în temă de către conducerea unităţii cu faptul că urmează să se desfăşoare un control pe probleme de arhivă în unitate şi, de cele mai multe ori, este deja la faţa locului pentru a oferi informaţiile necesare. Sunt rare sunt cazurile în care – la anunţarea unui control din partea instituţiei Arhivelor Naţionale – să nu se poată lua legătura cu responsabilul cu arhiva. Aceste situaţii sunt generate fie de concedii, probleme neprevăzute care implică prezenţa acestuia de urgenţă în altă locaţie şi – mai rar – lipsa interesului faţă de acţiunea de control. În acest din urmă caz – la care am avut neplăcerea să fac faţă de două ori – am insistat cu continuarea controlului (spre dezamăgirea conducerii unităţii) şi am deschis forţat depozitul de arhivă (după care a apărut imediat şi cheia care până atunci „fusese la responsabilul care nu era în unitate”) şi am continuat operaţiunea de control în prezenţa conducerii unităţii. De cele mai multe ori însă, am întâlnit o mare deschidere către dialog a persoanelor implicate în activitatea de arhivă, iar atitudinea manifestată a creat o relaţie de colaborare care a dus de multe ori către remedierea imediată şi cu destul de mult profesionalism a problemelor depistate în urma controlului. Pe lângă responsabilul cu arhiva, la acţiunea de control am recomandat întotdeauna să mai participe cel puţin trei persoane de la compartimente de lucru care generează cantităţi însemnate de arhivă cum ar fi, după caz: secretariat,

Page 34: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

34

resurse umane, contabilitate, laboratoare de lucru, şefi de compartimente, inspectori. Discuţiile cu personalul implicat în activitatea de arhivă dintr-o unitate, este recomandat a se purta într-un spaţiu cât mai aproape de depozitul de arhivă, sau chiar în incinta depozitului. Am observat că o discuţie purtată într-un spaţiu neutru (o sală de şedinţe, un birou de lucru) nu generează acelaşi interes pentru problema dezbătută, ca atunci când discuţia se axează pe exemplificarea la faţa locului. Această discuţie nu se pretează a fi o instruire colectivă, ci mai degrabă o încercare de responsabilizare faţă de materialul arhivistic creat în unitatea respectivă. În general, responsabilul cu arhiva este desemnat prin decizia conducerii. În cazul unităţilor din administraţia locală, responsabilitatea pentru activitatea de arhivă este stabilită şi prin fişa postului. Activitatea responsabilului cu arhiva se perfecţionează prin participarea la instruiri individuale sau colective şi prin asistenţa de specialitate pe care Arhivele Naţionale o acordă în cazul întocmirii nomenclatoarelor arhivistice, lucrărilor de selecţionare sau la orice solicitare din partea unităţii. În cadrul unităţii creatoare şi deţinătoare de documente, rolul responsabilului cu arhiva este esenţial în prelucrarea, păstrarea şi conservarea documentelor. De colaborarea acestuia cu compartimentele de lucru depinde fluidizarea activităţii de arhivare şi evidenţă a documentelor. În acest scop, la majoritatea instruirilor colective participă şi şefii de compartimente, care primesc aceleaşi informaţii ca şi responsabilul cu arhiva. Colaborarea nu numai între responsabilul cu arhiva şi compartimente, ci şi între compartimente şi implicarea conducerii în toate deciziile privind constituirea şi păstrarea arhivei dintr-o unitate, sunt cheia reuşitei în activitatea ce presupune grija faţă de documentele create şi deţinute într-o instituţie. Ca principale metode de implementare a legislaţiei arhivistice şi de responsabilizare a personalului implicat în crearea şi manipularea documentelor, se numără: participarea tuturor factorilor de decizie la acţiunea de control, exemple privind stabilirea indicativului dosarului după Nomenclator, participarea inspectorului de teren la câteva acţiuni de prelucrare a documentelor la compartimente (constituirea documentelor în dosare, legarea, numerotarea şi certificarea unităţilor arhivistice), familiarizarea personalului cu terminologia arhivistică şi cu legislaţia în domeniu, implementarea tehnicilor de lucru şi exemplificarea câtorva tehnici de inventariere a documentelor (ordonarea pe criterii a documentelor, folosirea formularelor de inventar conform Anexei 2 din legea nr. 16/1996, constituirea dosarelor în pachete sau aşezarea în cutii, sistematizarea documentelor în depozit), acordarea asistenţei în organizarea depozitului de arhivă descrierea sancţiunilor şi consecinţelor pentru nerespectarea legislaţiei arhivistice, explicarea rolului pe care îl joacă fiecare lucrător în crearea şi evidenţa propriei arhive, până la predarea acesteia la depozit, explicarea noţiunilor de protecţia muncii în arhive, deplasarea personalului din unitatea controlată, la sediul direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale pentru a lua contact cu un depozit de arhivă

Page 35: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

35

organizat şi întreţinut corespunzător şi pentru a participa la acţiuni de instruire în domeniu. Am observat că deplasarea personalului la sediul direcţiei judeţene a avut un impact major asupra responsabilizării şi, mai ales a prelucrării corespunzătoare a documentelor. Exemplul dat de Arhivele Naţionale prin deschiderea depozitelor către creatorii şi deţinătorii de documente este benefic din mai multe puncte de vedere :

- contactul direct cu instituţia care verifică activitatea unităţii;- accentuarea rolului coordonator al inspectorului de teren, prin

discuţiile personale cu fiecare responsabil cu arhiva, lucrătorul conştientizând importanţa rolului pe care îl are în unitatea din care face parte;

- prestanţa şi profesionalismul în discuţiile purtate, ridică nivelul de cunoaştere al responsabilului cu arhiva;

- contactul cu munca de arhivă din direcţia judeţeană constrânge la crearea unei legături între lucrător şi instituţia Arhivelor şi îl integrează în sistemul relaţiilor profesionale din acest domeniu, devenind parte integrantă din lanţul circuitului documentelor de la creator la cercetătorul de la sala de studiu a Arhivelor.

Întreaga activitate de control şi acordare a asistenţei are influenţe din domeniul psihologiei umane bazate pe relaţiile inter-umane şi pe stabilirea de priorităţi metodologice de aplicare a legii.

După încheierea controlului şi a discuţiilor cu personalul responsabil cu arhiva, urmează discuţiile cu conducerea unităţii, unde se face o prezentare pe larg a tuturor problemelor cu care se confruntă unitatea din punct de vedere arhivistic şi ce măsuri se pot lua pentru remedierea situaţiei. Rolul inspectorului de teren în această etapă a discuţiilor este esenţial în evoluţia ulterioară a relaţiilor cu unitatea şi pentru rezolvarea cu profesionalism a tuturor problemelor depistate. Dialogul cu conducerea unităţii ar trebui să cuprindă o serie de elemente definitorii pentru activitatea arhivistică, iar limbajul folosit de inspector trebuie să fie unul profesionist, coerent şi autoritar în acelaşi timp, dar cu implicarea factorilor de decizie în stabilirea măsurilor şi responsabilităţilor concrete. Abordarea discuţiei este în egală măsură influenţată de problemele constatate. Cu cât problemele depistate sunt mai numeroase şi mai greu de rezolvat, cu atât tonul folosit trebuie să fie mai grav iar implicarea inspectorului de teren în remedierea problemelor depistate să fie mai intensă şi cu dezvoltarea punctuală a soluţiilor oferite de acesta. După efectuarea acţiunii, se aduce la cunoştinţa conducerii rezultatul controlului. Concluziile desprinse din activitatea desfăşurată în unitate se consemnează într-un proces-verbal de control care cuprinde toate constatările începând cu profilul unităţii şi până la măsurile ce se impun pentru remedierea neregulilor. La stabilirea măsurilor se are în vedere importanţa activităţilor ce urmează a se efectua, precum şi logica evoluţiei acestora.

Page 36: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

36

Astfel, vor fi remediate întâi problemele de ordin formal (decizii pentru comisia de selecţionare, nomenclator, amenajare spaţii de arhivă) şi mai apoi cele de ordin practic, cum ar fi ordonarea, inventarierea, selecţionarea, predarea arhivei deţinute. În funcţie de complexitatea măsurilor stabilite, se repartizează şi competenţele. Ca un factor decisiv în implicarea întregului personal în activitatea de arhivă, este recomandat ca la stabilirea măsurilor urmate de acţiunea de control să participe toţi factorii de decizie din unitate şi în funcţie de opiniile acestora să fie „distribuite” sarcini de lucru personalului unităţii. Astfel, în procesul – verbal de control vor fi trecute, pe lângă măsura ce va fi dispusă spre rezolvare şi persoana care urmează să îndeplinească sarcina respectivă, împreună cu termenul de rezolvare. În felul acesta se realizează o responsabilizare maximă a personalului şi la următorul control acesta va face tot posibilul ca să arate remedierea corespunzătoare a problemei depistate anterior. Din propria experienţă am observat că o trecere generală în procesul-verbal a măsurilor şi termenelor de execuţie, duce la o responsabilizare minimă a întregii unităţi, conducerea fiind de multe ori acuzată, de personalul implicat în activitatea de arhivă, de neîndeplinirea măsurilor stabilite. Chiar conducerea unităţii încurajează uneori astfel de afirmaţii, pe considerentul că angajatul respectiv nu poate fi sancţionat atâta timp cât nu a putut îndeplini, din motive „obiective”, măsurile stabilite – la modul general – prin procesul-verbal de control. Nominalizarea factorilor de decizie şi a executanţilor reclamă o implicare activă a acestora în îndeplinirea măsurilor şi, mai mult decât atât, solicită şi o implicare afectivă astfel încât, la controlul următor să fie constatate nu numai remedierea situaţiei, dar şi o îndeplinire calitativă a măsurii respective. De asemenea, implicarea inspectorului de teren în îndeplinirea din partea unităţii a măsurilor stabilite, este esenţială în respectul şi încrederea cu care unitatea va credita instituţia Arhivelor.

Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 prevede la capitolul IV, art. 26 – 3324, sancţiuni şi contravenţii pentru25: sustragerea, distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României; scoaterea peste graniţă a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României sau înstrăinarea acestora către persoane fizice sau persoane juridice străine, fără autorizarea Arhivelor Naţionale; neinventarierea documentelor sau neîntocmirea de către creatorii acestora, persoane juridice, a nomenclatoarelor arhivistice pentru documentele proprii; nepredarea de către compartimentele unităţii creatoare, la arhiva proprie, a documentelor cu termen de păstrare permanent, pe bază de inventar şi proces-verbal de predare-primire; neîntocmirea nomenclatorului dosarelor; neselecţionarea documentelor 24 Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 / 1996, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 71, din 9 aprilie 1996.25 Responsabilităţile sunt trecute in ordinea importanţei şi a atribuţiilor conform funcţiei deţinute în unitate.

Page 37: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

37

create şi deţinute de către persoane juridice, la termenele prevăzute în nomenclatorul propriu, de către comisia de selecţionare a documentelor; neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de păstrare şi protejare a documentelor create şi deţinute de către creatorii şi deţinătorii de arhivă, persoane juridice sau persoane fizice; nepredarea, la Arhivele Naţionale şi, după caz, la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către creatorii şi deţinătorii de documente de arhivă, la expirarea termenelor prevăzute la art. 13 din Legea nr. 16/1996; oferta de vânzare sau vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către persoane fizice sau persoane juridice, fără respectarea priorităţii Arhivelor Naţionale de a le cumpăra, potrivit prevederilor art. 15 alin.2; nedepunerea la Arhivele Naţionale sau la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, după caz, de către creatorii şi deţinătorii de documente de arhivă, a inventarelor pe care le deţin la expirarea termenelor de depunere, în condiţiile prevăzute la art. 17 din Legea nr. 16/1996. În cazul aplicării sancţiunilor contravenţionale persoanelor juridice, amenzile se impută persoanelor fizice (director, patron, administrator, salariat), care nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu ce îi revin în baza unui act normativ, statut, contract etc.26 Constatarea contravenţiilor reprezintă prima fază procedurală privind răspunderea contravenţională; ea este dată în competenţa anumitor persoane prevăzute în actul normativ care reglementează contravenţiile într-un anumit domeniu de activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenţi constatatori. Constatarea contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 16/1996 se face de către împuterniciţii Arhivelor Naţionale sau ai direcţiilor judeţene, în urma împuternicirii anuale prin ordin de zi pe unitate dat de către conducerea unităţii. Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare 27.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul; amenda contravenţională; prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o

26 Idem, art. 227 Ordonanţa de Guvern nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţii- Ordonanţa de Guvern nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţii-lor, cu modificările şi completările ulterioare.

Page 38: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

38

sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare. Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică 28. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai contravenienţilor persoane fizice.

Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat. Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. cazul contravenţiilor continue termenul curge de la data constatării faptei. Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii. Procesul-verbal neatacat în termenul legal, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, sau de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.

La finalul acţiunii de control are loc acordarea asistenţei de specialitate. De cele mai multe ori discuţiile purtate în urma desfăşurării acţiunii concluzionează reuşita sau eşecul activităţii inspectorului de teren în unitatea controlată. Încă de la începutul acţiunii, impresia lăsată de inspectorul de teren îşi pune amprenta asupra desfăşurării ulterioare a controlului şi, implicit, a finalizării acestuia. Discuţiile purtate atât în timpul desfăşurării acţiunii, cât şi la finalul acesteia au rolul de a asigura o legătură permanentă între acţiunile desfăşurate în timpul controlului şi acordarea asistenţei de specialitate necesară în funcţie de situaţie. După încheierea procesului-verbal de control, se stabilesc şi acţiunile imediate. În cazul în care este necesară organizarea unei instruiri colective sau individuală cu personalul implicat în activitatea de arhivă din unitate, se pot stabili coordonatele desfăşurării unei astfel de acţiuni. În cazul lucrărilor de selecţionare care se impun în urma constatărilor controlului, se poate evalua încă de la încheierea acţiunii, cantitatea de documente ce urmează a face obiectul selecţionării şi, în funcţie de acest factor, se poate stabili o dată ulterioară pentru verificarea lucrării de selecţionare.

Tot la încheierea controlului se pot da relaţii cu privire la activitatea de ansamblu a unităţii în raport cu instituţia Arhivelor. Permanentizarea legăturii cu instituţia respectivă şi implicarea activă a factorilor de decizie în desfăşurarea

28 Idem.

Page 39: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

39

activităţii arhivistice în unitate sunt strâns legate de conştientizarea rolului pe care Arhivele Naţionale îl au în societate şi de importanţa activităţii desfăşurată de acestea. De impresia lăsată de inspectorul de teren, de limbajul folosit, comportamentul profesionist şi fără interpretări, precum şi de hotărârea în luarea deciziilor de moment, depinde imaginea pe care Arhivele Naţionale o dezvoltă în sistemul instituţional local şi naţional. Respectul faţă de instituţia Arhivelor şi faţă de personalul sau are la bază amprenta discuţiilor, atitudinilor, prezenţei fizice şi profesionalismului de care inspectorul de teren trebuie să dea dovadă în orice situaţie.

La întoarcerea la locul de muncă, inspectorul de teren completează instrumentele de evidenţă cu datele rezultate în urma controlului efectuat, aflate la dosarul creatorului.

Instruirea personalului desemnat cu munca de arhivă este o activitate care se organizează de obicei după efectuarea controalelor de fond şi care necesită o programare şi pregătire ulterioară, prin cursuri colective sau individuale. Instruirile colective sunt precedate de întocmirea următoarelor lucrări 29: raport cuprinzând data, scopul şi participanţii ce vor fi instruiţi; acesta se întocmeşte după solicitarea din partea unităţii a instruirii şi se aprobă de către conducerea unităţii; programul de desfăşurare a instruirii, pe ore şi teme ce urmează a fi abordate; lista participanţilor la instruire; materiale scrise ce vor fi prezentate participanţilor (instrucţiuni, formulare, inventare, nomenclatoare etc.); circulară privind instruirea, adresată instituţiei/instituţiilor creatoare şi deţinătoare de documente; adeverinţă-tip de participare la instruire, ce va fi înmânată cursanţilor; raport privind modul în care s-a desfăşurat acţiunea. Toată documentaţia rezultată în urma instruirilor susţinute se grupează într-un dosar şi se clasează la arhivă, conform nomenclatorului dosarelor. De remarcat aici sunt rolul instructorului şi abilităţile sale de pedagog în relaţia cu participanţii la instruire. De-a lungul carierei mele am efectuat peste 30 de astfel de instruiri şi pot spune că mi-am format o metodologie proprie de lucru, care se axează atât pe dezbaterea problemelor din punct de vedere legislativ, cât mai ales din punct de vedere tehnic şi socio-uman. Din astfel de instruiri colective se pot extrage foarte multe date, care de multe ori scapă în timpul desfăşurării controlului individual la o singură unitate şi în prezenţa unui număr redus de persoane. Astfel, mi-am constituit o „bază de date” despre problemele cu care se confruntă fiecare unitate cu care am intrat în contact, iar în urma instruirilor colective se pot colecta date importante privind relaţia responsabilului cu conducerea unităţii, receptivitatea conducerii unităţii faţă de problema arhivei deţinute, interesul personalului angajat faţă de prelucrarea, manipularea şi păstrarea documentelor, cunoaşterea legislaţiei arhivistice la nivelul unităţii, impactul acţiunii de control din partea Arhivelor

29 Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Direc-torul general prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996, art. 138, p. 67

Page 40: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

40

Naţionale. Rezultatul direct al acestor instruiri este responsabilizarea atât a responsabililor cu arhiva din unităţi, cât şi a factorilor de decizie. Drept urmare, din experienţa proprie, în urma organizării unor astfel de instruiri colective, s-a redus în mod constant spontaneitatea efectuării controlului, realizându-se o „aerisire” a solicitărilor în care este necesară intervenţia de urgenţă a Arhivelor, situaţiile neprevăzute fiind eliminate prin efectuarea operaţiunilor arhivistice la timp şi cu profesionalism.

Verificarea lucrărilor de selecţionare a documentelor30, se efectuează cu respectarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiilor de selecţionare din cadrul Arhivelor Naţionale şi a Procedurilor privind exercitarea atribuţiilor Arhivelor Naţionale în raporturile cu organizaţiile creatoare şi deţinătoare de documente în vederea administrării şi protejării Fondului Arhivistic Naţionale. Verificarea lucrărilor de selecţionare repartizate se efectuează la sediul creatorului şi deţinătorului de documente, în depozitul de arhivă. Constatările se consemnează într-un referat care se anexează la lucrare.

Verificarea nomenclatoarelor arhivistice 31 constă în analiza, din punct de vere forma şi de fond a proiectului de nomenclator înaintat pentru confirmare Arhivelor Naţionale, avându-se în vedere : modul în care proiectul de nomenclator întocmit acoperă întreaga schemă de organizare (direcţii, servicii, birouri etc.) a unităţii care l-a elaborat, modul de grupare a documentelor pe probleme şi termene de păstrare, modul în care este redactat conţinutul dosarelor, modul în care termenele de păstrare reflectă valoarea practică sau ştiinţifică a documentelor, verificarea modului de respectare, din punct de vedere formal, a cerinţelor legii nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale privind respectarea rubricaţiei din Anexa nr. 2.

Preluarea documentelor de la creatorii şi deţinătorii de arhivă 32 se efectuează pe baza unui plan de perspectivă, avându-se în vedere importanţa acestora din punct de vedere importanţa lor ştiinţifică şi starea lor de conservare. Preluarea documentelor cu valoare istorică de la creatorii şi deţinătorii de documente constă în verificarea inventarelor de preluare, confruntarea inventarelor cu unităţile arhivistice care urmează a face obiectul preluării, întocmirea procesului-verbal de predare-preluare, înregistrarea procesului-verbal în evidenţe, înscrierea inventarelor în Registrul inventarelor, întocmirea fişei „Situaţia fondului”. În cadrul acţiunilor desfăşurate după efectuarea activităţii de îndrumare şi control, se poate face o evaluare a gradului de impact a controlului efectuat de inspector în fiecare unitate repartizată.

La toate acestea se mai adaugă solicitările din partea unităţilor noi înfiinţate sau în curs de desfiinţare, care se confruntă cu diferite situaţii şi care apelează la 30 Ibidem.31 Idem, p. 68.32 Idem, p. 70.

Page 41: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

41

specialiştii din Arhive pentru soluţionarea problemelor. În aceste cazuri, se poate vorbi mai mult de acordarea asistenţei de specialitate care este precedată de activităţi de control la sediul unităţii respective. Procedura de acordare a asistenţei de specialitate este aceeaşi ca şi în cazul constatărilor de pe teren, aici intervenind mai mult legătura prin corespondenţă, dar odată intrată unitatea în sistemul de evidenţă al Arhivelor, aceasta beneficiază de acelaşi regim de control şi acordare a asistenţei de specialitate. Din acest punct de vedere, legislaţia arhivistică ar trebui să prevadă o conlucrare şi cu celelalte organe de evidenţă juridică a creatorilor de documente de pe raza unui judeţ. Astfel, se poate face o propunere ca viitoarea lege a Arhivelor să conţină, pe lângă obligaţia comunicării din partea unităţii a schimbărilor survenite de-a lungul timpului, şi obligativitatea organelor de evidenţă fiscală, a Registrului comerţului şi judecătoreşti ca, periodic, să comunice liste cu unităţile care au suferit transformări în ultimul an calendaristic. În acest fel ar putea fi efectuate prognoze corecte de preluări de documente, efectuarea controlului periodic la unităţi în funcţie de priorităţi, precum şi o mai judicioasă pregătire de specialitate a inspectorilor de teren, pentru a face faţă tuturor domeniilor de activitate de provenienţă a documentelor care fac obiectul controlului şi acordării asistenţei de specialitate.

Întreaga activitate de control şi acordare a asistenţei de specialitate se conturează într-un ansamblu de relaţii şi atribuţii care definesc specificul activităţii în Arhivele Naţionale. Activitatea de îndrumare şi control îmbină sfera relaţiilor cu publicul cu cea a relaţiilor publice. Problematica relaţiilor publice dezvoltată de legislaţia românească şi cea europeană pun accentul pe latura umană a activităţilor desfăşurate în acest domeniu, fără însă a diminua rolul corector şi de control legislativ de specialitate, cu respectarea şi aplicarea corespunzătoare a legilor în vigoare. De natura relaţiilor socio-umane dezvoltate în urma acţiunii inspectorului de teren, depinde evoluţia relaţiilor publice şi a relaţiilor cu publicul, reflectate în imaginea de ansamblu pe care o unitatea o realizează la nivelul comunităţii, atât din punct de vedere profesional, cât şi din perspectiva abordării în plan psihologic a tuturor problemelor întâlnite. Studiul temperamentelor umane ar trebui să fie o componentă de bază a formării profesionale a angajaţilor, îmbinată cu educaţia generală. La toate acestea se adaugă formarea profesională care, împreună, definesc şi formează caracterul „angajatului-model” al societăţii, care să facă faţă, cu ajutorul cunoaşterii, tuturor provocărilor profesionale şi, nu în ultimul rând, să facă faţă a stresului cotidian care, îmbinat cu stresul profesional, poate genera atitudini şi reacţii de moment care pot fi interpretate eronat şi care pot da naştere, la rândul lor, la acţiuni defensive sau chiar ofensive faţă de care societatea ar avea o imagine reflectată greşit atât asupra individului cât şi a comunităţii profesionale din care face parte. De aceea, legislaţia actuală a prevăzut condiţii şi caracteristici pe care funcţionarul public care are în atribuţii relaţiile cu publicul, trebuie să le întrunească astfel încât întreaga sa

Page 42: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

42

activitate să fie în completare şi în concordanţă cu nevoile societăţii şi, implicit, ale comunităţii locale. De formarea profesională a fiecărui angajat depind foarte mulţi factori care influenţează atitudini şi decizii cu incidenţă asupra întregii activităţi şi imagini asupra instituţiei, iar în mod particular cu formarea unei reflecţii corecte a imaginii în fata societăţii, privind competenţele, integritatea şi profesionalismul angajatului. Cunoştinţele profesionale temeinice şi principiile de viaţă ale fiecărui lucrător, determină formarea de atitudini şi aptitudini definitorii ale desfăşurării activităţii de specialitate în raport cu relaţiile inter-umane şi în raport cu cerinţele societăţii. Particularizând pentru lucrătorul din arhive, teoria trebuie îmbinată cu aplicaţiile practice, rezultanta fiind o calitate sporită a activităţilor desfăşurate şi o mai bună responsabilizare în raport cu atribuţiile în domeniul acordării asistenţei de specialitate şi a efectuării controlului la creatorii şi deţinătorii de documente.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAŢIE1. Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr.

71 din 9 aprilie 1996.2. Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale,

Bucureşti, 1996.3. Instrucţiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de

documente, în Broşura „Legislaţie arhivistică”, Bucureşti, 2001.4. Legea 182 privind protecţia informaţiilor clasificate, în „Monitorul Oficial”

nr. 248 din 12 aprilie 2002. 5. H.G. nr. 51/2003 privind procedura de predare-primire a documentelor

creatorilor şi/sau deţinătorilor de documente, persoane juridice, persoane care s-au desfiinţat, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 12.02.2003.

6. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr. 365/ 29. 05. 2007.

7. Legea nr. 7/ 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, Republicată în Monitorul Oficial nr. 157/ 23. 02. 2004, modificată şi completată prin L. 50/2007 – M. Of. 196/21.03.2007.

8. Norme privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de control asupra aplicării legislaţiei arhivistice şi de constatare a contravenţiilor la prevederile Legii nr. 16/1996, aprobate prin ordinul de zi nr. 336 din 25 martie 1998.

9. Proceduri privind exercitarea atribuţiilor Arhivelor Naţionale în raporturile cu organizaţiile creatoare şi deţinătoare de documente în vederea administrării şi protejării Fondului Arhivistic Naţionale.

Page 43: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

43

PERIODICE ŞI LUCRĂRI DE SPECIALITATEPERIODICE

1. Revista Arhivelor. 1924 – 1985. Bibliografie tematică, Bucureşti, 1988.2. Revista Arhivelor. 1986 – 1994. Bibliografie tematică, Cluj – Napoca, 1998.

LUCRĂRI DE SPECIALITATE1. Ciucă Marcel Dumitru, Arhivele existente în depozitele Arhivelor Statului şi la

alţi deţinători, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1978.2. Coman Voica, Metodologia de elaborare a nomenclatorului dosarelor, în

„Revista Arhivelor”, nr. 4/1984.3. Coman Voica, Selecţionarea documentelor la organizaţii, în „Revista Arhivelor”,

nr. 4/1982.4. Comănescu, Ion, Îndrumarea şi controlul muncii de arhivă la instituţii,

întreprinderi şi organizaţii socialiste, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1963, p. 189 – 196.

5. Couture Carol, Nomenclatoarele. Aspecte teoretice, în Revista de Arhivistică, Cluj-Napoca, tom IV, nr.1-2/1998.

6. Dinu Cristina, Nicula Vasile, Constituirea dosarelor pe termene de păstrare, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1978.

7. Mera Laurenţiu, Îndreptar arhivistic, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2001.8. Mircea Timbus, Aplicarea Legii Arhivelor Naţionale între cerinţe şi posibilităţi,

în „Revista Arhivelor”, Seria a III-a, vol. II, 1996, nr. 1-2, p. 27.9. Mocanu Marin Radu, Arhivele Naţionale şi societatea românească, Editura

Ministerului de Interne, Bucureşti, 1997.10. Necşa Teodor, Bolontoc Dumitru, Înregistrarea documentelor şi constituirea

arhivei curente, în „Revista Arhivelor”, nr. 3/1972. 11. Necşa Teodor, Precizări privind întocmirea şi folosirea nomenclatorului şi

indicatorului în arhivele curente, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1975.12. Nicula Vasile, Ordonarea şi inventarierea documentelor care nu au fost constituite

potrivit nomenclatorului dosarelor, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1972.13. Oprea Florea, Lungu Corneliu-Mihail, Conservarea şi restaurarea documentelor

de arhivă, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2008.14. Oprea Florea, O problemă de interes naţional: spaţiile de depozitare a arhivelor,

în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1993.15. Popa Gheorghe, Concepţia despre selecţionare în arhivistica românească

contemporană, în „Revista de Arhivistică”, nr. 1-2/1998.

Page 44: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

44

THE PSYCHOLOGY OF THE INITIATION AND THE DEVELOPMENT OF THE CONTROL AT THE CREATORS AND HOLDERS OF

DOCUMENTS

Summary

As an integral part of the activities carried at the National Archives, the activity of guidance and control is the image of the completely professional training of an archivist and, in the same time, it reunites personal abilities and qualities of great commitment in the relation with the society. This stuff wishes to be a pleading for the importance of this activity based on professional experience, being thoroughly got into methodological and psychological methods, techniques and approaches in the relation with the creators and holders of documents, an attempt to give form and content to the “backstage” activities, which an archivist carries on before and after the activity of control at the creators and holders of documents.

In the same time the paper, also contain appreciations on different classical working methods and puts forward some new ideas for carrying on, in good conditions, the activities programmed during the action of control.

We consider that in the activities of control and specialized assistance an important part plays not only the professional knowledge obtained during the years of study and the professional activity at the working place, but also the knowledge of human psychology and sociology, fields which weren’t approached at the courses of professional training performed at the National Archives. This paper approaches also from this point of view the whole methodology of initiation and development of the activity of control at the units, which create and keep documents.

The novelty of this paper consists in the description of the personal techniques used in the activity performed out of the working place, techniques trained during the years, with the purpose of solving the problems appeared practicing the duty of an archivist. The accent was set on the study of human psychology and on the adaptation of the specific legislation to the situations determined by the human types met, without diminishing the role of the archivist and the character of the action. The method of the ending the action of control defines, in most cases, the actions which can be planned afterwards and can make – in same time – a radiography of the development of the action on the whole.

The theme approached in the paper is far to be ended. The new provocations of the society and the modifications of the law, will give new dimensions to the activity of guidance and control. Although it seems not to be given so much importance, the role of the archivist becomes more and more important in a society in which the document (indifferent of support) and the proving value of this one, put more and more the mark on the relations among people.

Page 45: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

45

ARHONDOLOGIA. SURSELE CERCETĂRII ARHONDOLOGICE ÎN ARHIVELE ROMANO-CATOLICE DIN TRANSILVANIA

BERNÁD Rita

1. Arhondologia. Definiţie, metoda de lucru

Arhondologia, ştiinţa demnitarilor şi a purtătorilor de funcţii, este o ştiinţă auxiliară încă nerecunoscută sau mai degrabă prea puţin cunoscută în România. Astfel, prezentarea ei în acest subcapitol se consideră a fi o abordare de pionierat în ştiinţa istorică românească. Fără conştiinţa şi cunoştinţa tipologiei şi a metodei de lucru, practicarea şi dezvoltarea acestei ramuri ştiinţifice auxiliare a istoriei în ultimele secole nu poate fi negată, deoarece, după cum vom vedea în cele ce urmează, au apărut deja lucrări arhondologice şi pe teritoriul geografic discutat.

În primul rând vom defini în linii mari ce este arhondologia, când anume s-a format, cine şi când s-a ocupat de dezvoltarea acestei ştiinţe auxiliare în sfera ecleziastică şi care este metoda ei de lucru.

Conform definiţiei istoricului Fallenbüchl Zoltán, arhondologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu constituirea listelor demnităţilor oficiale şi cu analiza carierei lor oficiale. Ca ştiinţă auxiliară de sine stătătoare, arhondologia s-a separat de cronologie doar treptat. Ea este strâns legată de genealogie, de istoria oficiilor, de statistica istorică, prin urmare şi de istoria socială, de sociologia istorică, respectiv alte ştiinţe istorice.33

În definiţia lui Engel Pál, arhondologia este o ramură ştiinţifică, a cărei subiect îl constituie aşa-numitul archontes, care în limba greacă înseamnă “domnitor”, “conducător”, termen care, în limba latină, s-ar traduce în forma regentes. Arhondologia, din punct de vedere formal, înseamnă ştiinţa conducătorilor/domnitorilor. Arhondologia mai înseamnă şi acele liste care cuprind, în ordine cronologică, toţi purtătorii unei demnităţi (oficiu sau demnitate), cu marcarea hotarelor de timp a purtării demnităţii respective. Istoricul Engel Pál care defineşte arhondologia precizează că introducerea arhondologiei printre ştiinţele auxiliare ale istoriei nu este motivată, deoarece ea diferă de ele prin faptul că nu are un subiect dat, ca şi celelalte ştiinţe auxiliare reale (de ex. diplomatica are ca subiect al cercetării ei diplomele, sigilografia sigiliile etc.). Din contră, subiectul arhondologiei se formează pe parcursul activităţii propriu-zise de cercetare a ei. Astfel, ar fi mai oportun, dacă nu am considera-o ştiinţă auxiliară, ci doar o activitate

33 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, în Kállay István red., A történelem segédtudományai, Budapest, 1986, p. 124.

Page 46: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

46

ştiinţifică, al cărei scop este întocmirea unui repertoriu istoric de un anumit tip.34 Oriunde şi-ar avea locul arhondologia (ramură de ştiinţă auxiliară a istoriei sau o activitate ştiinţifică istorică), ea şi-a dobândit un loc aparte în cărţile de specialitate apărute în Occident, în volume care se ocupă de ştiinţele auxiliare ale istoriei. În manualului ştiinţelor auxiliare ale istoriei din ţară, publicat de Nicolae Edroiu, nu se află menţionată existenţa acestei ramuri auxiliare ale istoriei.35 Acest lucru se datorează faptului, că publicaţia respectivă este de fapt varianta îmbogăţită a unui curs universitar întocmit în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, elaborat cu două decenii înainte de apariţia rezultatelor preocupărilor arhondologice din ţara noastră.

Pe teritoriul românesc singurul reper în definiţia arhondologiei a constituit dicţionarul sţiinţelor speciale ale istoriei. Conform acestuia, arhondologia (archondologhia) este o denumire a unui tip de izvor diplomatic, arhondologia fiind de fapt un grecism preluat de limba română în timpul domniilor fanariote şi utilizat pentru a denumi registrul în care erau trecute toate familiile boiereşti din ţară. Acest registru se numea şi Condica rangurilor boiereşti.36 Prin această definiţie existentă în istoriografia românească, iese la iveală cunoaşterea termenului în sine, dar totodată şi lipsa informării asupra domeniului de cercetare – al subiectului şi al obiectivului ştiinţei auxiliare în sine – mult mai larg, acoperit de acesta.

În ceea ce priveşte metoda acestei mici ramuri de ştiinţă auxiliară, cele două scopuri de cercetare ale arhondologiei au fost conturate de către arhivistul Ember Győző în anii 1930’: cine şi ce au fost demnitarii? Ca şi primă informaţie trebuie relevat numele deţinătorului demnităţii şi perioada de purtare a demnităţii respective, iar toate acestea trebuie făcute în ordine strict cronologică şi cu precizie. Aceste informaţii sunt urmate de celelalte date biografice.37 Schiţa cercetării arhondologice este deci: funcţia, numele şi perioada de purtare a funcţiei respective.

Arhondologiile pot fi de cinci tipuri:1. Liste nominale conform funcţiilor, cu perioadele de purtare a

demnităţilor, în ordine cronologică 2. Liste nominale conform funcţiilor, cu perioadele de purtare a

demnităţilor, în ordine cronologică, completate cu date biografice şi cu date ale carierei profesionale

3. Liste nominale conform funcţiilor, cu perioadele de purtare a 34 Engel Pál, Archontológia, în Bertényi Iván red., A történelem segédtudományai, Buda-pest, 1998, p. 29.35 Nicolae Edroiu, Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, 1999.36 Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealo-gie, heraldică, paleografie, sigilografie, Bucureşti, 1982, p. 46.37 Ember Győző, A Commissariatus Provincialis felállítása Magyarországon 1723-ban, în A Gróf Klebelsberg Kuno Magyar Történetkutató Intézet Évkönyve, 1934, pp. 338–363; Ember Győző, A Magyar Királyi Helytartótanács ügyintézésének története 1742-1848, Budapest, 1940.

Page 47: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

47

demnităţilor, cu detalii narative biografice şi cu valorificarea minuţioasă a activităţii lor

4. Colecţii biografice şi de activitate a anumitor persoane cu o anumită funcţie de altă ordonare (alfabetică, teritorială etc.), prezentate în cadrul unei perioade de timp definite în prealabil

5. Tabele cu funcţii repetate anual, cu semnalarea schimbărilor în rândul persoanelor cu funcţia respectivă.38

La fiecare tip de arhondologie este extrem de importantă stabilirea formei corecte şi precise a numelui.

În ceea ce priveşte întrebarea ce au fost demnitarii, aici se pot culege diverse informaţii despre demnitarul respectiv privind: originea etnică sau teritorială, apartenenţa confesională, starea socială, anturajul financiar, formarea lui intelectuală şi spirituală, starea lui familială (legăturile de căsătorie), vârsta, gradul de eficienţă a activităţii sale (cariera), rezultatele profesionale, importanţa lui profesională, eventualele activităţi creatoare (literare, artistice etc.).

Arhondologii, care iniţiază o asemenea cercetare trebuie să ţină cont de faptul, că activitatea lor se bazează în primul rând pe istoricul de persoane în cadrul anumitor funcţii, şi nu pe istoricul instituţiilor şi organizaţiilor, aceasta din urmă aparţinând istoriei oficiilor şi a instituţiilor. Astfel, în timpul culegerii izvoarelor, beneficiază de prioritate datele arhivistice cu caracter personal.39

Întocmirea arhondologiilor prin urmare este o activitate ce necesită o muncă întemeiată şi serioasă, ca de altfel şi punctualitate în publicarea datelor, lucrările rezultate fiind indispensabile atât în scrierea istorică, cât şi în informarea culturală istorică. Practicarea acestei ştiinţe auxiliare poate fi realizată nu numai datorită rutinei tehnice, ci şi prin cunoştinţe aprofundate în mare măsură în ştiinţa istoriei şi în limbi străine.

2. Arhondologia ecleziastică. Evoluţia ei şi sursele cercetării arhondologice în arhivele ecleziastice din Transilvania

Rădăcinile arhondologiei se întind adânc în timp. Despre suverani pontifi şi domnitori s-au întocmit liste nominale încă în evul mediu, dar acestea erau numite cronologii şi nu arhondologii. Însuşi conceptul de arhondologie a fost introdus de către Johann Philipp Abelinus, cunoscut sub pseudonimul Johannes Ludovicus Gotofredi, istoric german şi geograf în lucrarea sa întitulată Archontologia Cosmica (apărută la Frankfurt am Main, 1638, 1649). Anterior apariţiei lucrării sale, prezentarea demnităţilor şi a activităţii aferente s-a efectuat în cadrul ştiinţei numită 38 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, în Kállay István red., A történelem segédtudományai, p. 124.39 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, p. 132.

Page 48: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

48

cronologie. Cu timpul însă, aceste conscripţii s-au extins şi la datele biografice ale demnităţilor, transformându-se în ştiinţa arhondologiei.

În cazul arhondologiilor ecleziastice, alături de pontifi, au fost prelucrate şi publicate şi datele arhiepiscopilor, episcopilor şi a abaţilor, iar în cazul împăraţilor, regilor şi principilor s-au întocmit înregistrări de tip arhondologic şi cu datele personale ale altor demnităţi ai curţii. Subiectul arhondologiei astfel s-a extins din sus în jos pe scara ierarhiei deja în secolele XVII-XVIII, devenind chiar o necesitate pentru administraţia oficială mai bună, întocmirea de liste nominale cu funcţionarii şi funcţiile lor deţinute în anumite perioade de timp în cadrul unei anumite instituţii sau oficii.

În cartea geografico-istorică a lui Bél Mátyás, la prezentarea comitatelor se află publicate nu numai listele nominale ale comiţilor, dar autorul a încercat să publice şi caracteristicile acestora în parte.40 Tot în această categorie se înscriu şi lucrările iezuiţilor Wagner Károly SJ şi Nicolaus Schmitth SJ. Primul a elaborat în manuscris în 1782 seria comiţilor din Ungaria, repartizaţi pe comitate, iar cel de al doilea a publicat arhondologii în mai multe domenii. Astfel de la Nicolaus Schmitth cunoaştem arhondologia palatinilor maghiari în două volume (Palatium Regni Hungariae, Cassoviae, 1739) şi sultanii turci prezentaţi în ordine cronologică (Imperatores Ottomanici, Tyrnaviae, 1747-1752). Numele lui Schmitth se remarcă şi în domeniul arhondologiei ecleziastice, publicând şi prelucrarea arhondologico-biografică a arhiepiscopilor de Strigoniu/Esztergom (Archiepiscopi Strigonienses, Tyrnaviae, 1752), precum şi a episcopilor de Eger (Episcopi Agrienses, Jaurini41, 1763). Metoda de lucru a lui Nicolaus Schmitth este caracterizată a fi strict cronologică şi narativă.42

În domeniul arhondologiei ecleziastice se consideră ca fiind o lucrare esenţială cea publicată în Franţa de către Boyer de Saint-Suzanne, intitulată Le personnel administratif sous l’Ancien Régime (Paris, 1868) precum şi seria de volume apărută în Germania, graţie demersului întreprins de către Pius Bonifacius Gams. Lucrarea se intitulează Series episcoporum Ecclesiae Catholicae (Regensburg, 1873-1886). Despre episcopii din Regatul Maghiar a apărut deja la sfârşitul secolului al XVII-lea o lucrare arhondologică întitulată Series episcoporum regni Hungariae ad annum 1696 păstrată în manuscris în Biblioteca Naţională din Zagreb.43

Scrierea istorică nu se poate imagina fără repertorii, cărţi auxiliare, indici, lexicoane, dicţionare de specialitate, toate fiind menite să contribuie la activitatea de cercetare şi de publicare a istoricului. Arhondologia, ştiinţa cercetării datelor 40 Bél Mátyás, Notitia Hungariae novae historico-geographica, I-V, Vindobonae, 1735-1742.41 Iaur = Győr (Ungaria).42 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, p. 138.43 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, pp. 137-138.

Page 49: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

49

demnităţilor, se poate mândri în Transilvania cu un volum editat pe linie ecleziastică, care însumează numeroase date privind funcţionarea ierarhilor catolici şi protestanţi în România. Ea a fost întocmită de către Excelenţa Sa Jakubinyi György, arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia, şi se intitulează Romániai katolikus, erdélyi protestáns és izraelita vallási archontológia, Cluj, 2010.44 Această lucrare, mult aşteptată şi indispensabilă în istoria ecleziastică a Transilvaniei, s-a născut din izvoare strict arhivistice, inclusiv cele ale Arhivei Arhiepiscopale şi Capitulare de Alba Iulia. Lucrarea are următoarea structură: mai întâi este prezentat Sfântul Scaun (Nunţiatura), apoi arhondologia întregii Biserici Catolice cu cele trei rituri, urmând după aceasta prezentările premergătorilor Bisericilor Reformate, Unitariene, Evanghelice şi Izraelite. Capitolele referitoare la personalităţile Bisericii Catolice nu au fost despărţite după rit, ele fiind detaliate în ordinea denumirilor latine ale eparhiilor. Seria demnităţilor ecleziastice ale Bisericii Protestante urmăreşte ordinea cronologică a înfiinţării lor. Arhondologia cuprinde, alături de lista nominală a nunţiilor din Viena şi Bucureşti, înşiruirea ierarhilor celor doisprezece dieceze catolice din România, episcopii celor cinci eparhii protestante, precum şi rabinii Principatului Transilvaniei. Fiecare dintre aceste capitole începe cu o scurtă prezentare istorică a diecezei sau a eparhiei tratate, după care urmează arhondologia propriu-zisă a ierarhilor ecleziastici.

După cercetările arhondologice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea ale canonicului Szeredai Antal arhondologia mai sus menţionată oferă o imagine cu certitudine mult mai amplă asupra conducătorilor diecezei de Alba Iulia, cuprinzând în acelaşi volum şi celelalte eparhii istorice din ţară.45

Iniţiativa Înaltpreasfinţiei Sale dr. Jakubinyi György nu este un debut în preocupările similare în domeniul arhondologiei, deoarece predecesorul său în sediul episcopal, eruditul episcop romano-catolic de Alba Iulia Batthyány Ignác (1741-1798) a mai publicat la sfârşitul secolului al XVIII-lea o arhondologie remarcabilă cu episcopii diecezei de Cenad.46

O altă lucrare cu privire la demnităţile preoţeşti ale diecezei a apărut în anul jubiliar milenar al Arhidiecezei de Alba Iulia, în 2009, şi cuprinde datele tuturor preoţilor romano-catolici care au funcţionat sau provin de pe teritoriul Arhidiecezei de Alba Iulia.47 O altă lucrare recent apărută în domeniul arhondologiei ecleziastice 44 Această lucrare a mai cunoscut încă două ediţii anterioare: Jakubinyi György, Romániai katolikus, erdélyi protestáns és izraelita vallási archontológia, Cluj, 1998 şi 2003.45 Szeredai Antal, Series antiquorum et recentiorum episcoporum Transilvaniae, Gyula-fehérvár, 1791.46 Ignatius de Batthyany, Sancti Gerardi episcopi Chanadiensis scripta et acta hactenus inedita cum serie episcoporum Chanadiensium, Albae-Carolinae, 1790.47 Ferenczi Sándor red., A gyulafehérvári (erdélyi) egyházmegye papi névtára, Budapest-Kolozsvár, 2009.

Page 50: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

50

romano-catolice din România este o prelucrare de date personale ale preoţimii cu provenienţă sau cu o activitate desfăşurată în Sighetu - Marmaţiei, prezentând după mai multe criterii (alfabetice, în ordinea hirotonirii lor etc.) preoţii hirotoniţi de-a lungul a două secole.48 Noile publicaţii în acest domeniu atestă interesul crescut pentru dezvoltarea şi practicarea acestei ştiinţe auxiliare încă anonime, dar totodată oferă şi rezultate utile care la rândul lor servesc mai ales istoriografia ecleziastică dar în acelaşi timp şi întreaga istoriografie din ţară.

Desigur, trebuie să constatăm că şi celelalte dieceze catolice ale Bazinului Carpatic s-au afirmat prin publicaţii de schematisme asemănătoare, realizate cu scurt timp înainte de demersul arhidiecezei noastre.49 Trebuie menţionat aici o iniţiativă cu succes a Bisericii Ortodoxe din România, şi-anume un dicţionar al teologilor români, care au activat pe teritoriul României, sau care îşi trag originea de pe aceste meleaguri. În această lucrare sunt prelucrate în ordine alfabetică datele biografice şi activităţile ştiinţifice ale teologilor (hirotoniţi) români.50 Desigur, şi acest repertoriu nominal ca şi orientare ştiinţifică, dar şi ca metodă de lucru, se înscrie în domeniul arhondologiei româneşti, indiferent de conştiinţa sau de neştiinţa practicării acestei ştiinţe auxiliare, şi indiferent de titlul principal al ediţiei.

Preotul greco-catolic şi istoricul Mircea Remus Birtz a realizat la rândul său în ultimii ani câteva lucrări în acest domeniu. Volumul său apărut în anul 2007 tratează succesiunea la conducerea episcopiilor greco-catolice, dar şi romano-catolice din România şi ale episcopiei Muncaciului (Мукачеве, Ucraina) în clandestinitate, de la momentul fatidic 1948 şi până la revoluţia din 1989.51 Într-o altă lucrare apărută în domeniul arhondologiei al autorului menţionat editat în coautorat cu Manfred Kierein sunt reconstituite şi prezentate succesiunile apostolice ale ierarhiei catolice orientale de pe teritoriul românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea, însă autorii se focalizează şi asupra perioadei de după 1948, pentru toate riturile catolice din ţara noastră, demersul ştiinţific dorind să ilustreze transmiterea Darului Apostolic în condiţii vitrege.5248 Jakubinyi György – Melega Péter: A máramarosszigeti római katolikus papság névtára (1804-től), Kolozsvár, 2012.49 Grossing József, Tabulae Chronologicae… Regni Hungariae… ab Anno Christi nato millessimo usque ad nostra… tempora (Pozsony, 1806) conţine şi datele cronologice ale arhie-piscopilor de Strigoniu. În şirul arhondologiilor cu preoţi ca şi exemplu menţionăm următoarele volume: Chobot Ferenc–Csáky Károly Emánuel, A váci egyházmegye történeti névtára, I-II, Vác, 1915-1917; Pfeiffer János, A veszprémi egyházmegye történeti névtára (1630-1950). München, 1987 (Dissertationes Hungariae ex historia ecclesiae, 8.); Balogh Margit-Gergely Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, Adattár, Budapest, 1996.50 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996. Cartea aceasta se poate accesa şi virtual pe pagina www.teologiromani.org. (Data accesării: 15 ianuarie 2012).51 Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi) 1948-1989. Încercare de reconstituire, Cluj Napoca, 2007.52 Mircea R. Birtz – Manfred Kierein, Câteva succesiuni apostolice catolice din România,

Page 51: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

51

Aceste lucrări sunt urmate acum de o arhondologie ecleziastică a întregii Românii, în care, după prezentarea nunţiaturii apostolice, figurează ierarhii romano-catolici, greco-catolici şi armeano-catolici, precum şi conducătorii eclesiastici ai Bisericilor Protestante, ai Bisericii Unitariene, precum şi rabinii izraeliţilor (evreilor). Pentru a oferi o formă completă a acestei lucrări, un loc important îl ocupă în această prelucrare episcopii greco-catolici şi episcopii diecezelor romano-catolice din Regat. Arhondologia Bisericii Ortodoxe nu figurează în această publicaţie, deoarece, cu opt ani mai devreme, aceasta a fost publicată deja de către Mircea Păcurariu.53

Pentru realizarea unei asemenea arhondologii în domeniul Bisericii Romano - Catolice din Transilvania este necesară cercetarea următoarelor surse arhivistice primare, existente în Arhiva Arhidiecezană de Alba Iulia:

- actele înregistrate ale Institutului Teologic din Alba Iulia (în cazul în care persoana respectivă şi-a efectuat studiile la Alba Iulia)54

- acte înregistrate episcopale (diplome de numiri în diferite funcţii, actele legate de decesul persoanei, inclusiv testamentul şi necrologul său)55

- acte înregistrate ale capitlului (diplome de numiri în diferite funcţii, decesul persoanei, inclusiv testamentul şi necrologul său)56

- lăsăminte personale (preoţeşti, ale canonicilor şi ale episcopilor)57- evidenţele personale ale preoţilor58În Transilvania, extrem de compozită şi astăzi din punct de vedere etnic,

de-a lungul secolelor, locuitorii erau formaţi din cele trei naţiuni recunoscute (Unio Trium Nationum: maghiari, secui şi saşi) şi cele patru religii recepte (Religio recepta: romano-catolică, reformată, unitariană şi evanghelică). Astăzi, în România, sunt recunoscute legal un număr de 18 religii.59

Atât demnitarii instituţiilor religioase de odinioară sau/şi actuale legal recunoscute, cât şi sursele arhivistice primare enumerate îşi aşteaptă prelucrarea ştiinţifică cu scopuri arhondologice.Cluj Napoca, 2011.53 Mircea Păcurariu, Enciclopedia de Istorie a României, Ed. III, Bucureşti, 2002, pp. 598-643.54 Arhiva Arhidiecezană Romano-Catolică de Alba Iulia (în continuare AARCAI): Actele Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia (/1738/1753-2002).55 AARCAI: Actele Oficiului Episcopal (/1224/1729-2010).56 AARCAI: Actele Capitlului (/1176/-1964).57 AARCAI: Lăsăminte personale (1728-2008).58 AARCAI: Evidenţele personale ale preoţilor (1715-1997).59 Conform noii legi cu nr. 489 votată pe 28 decembrie 2006 în România există legal urmă- Conform noii legi cu nr. 489 votată pe 28 decembrie 2006 în România există legal urmă-toarele religii: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, romano-catolică, greco-catolică, armeană (gre-gorian apostolic), rusă de rit vechi, reformată, evanghelică sasă, evanghelică maghiară, unitariană, baptistă, creştină evanghelic, evanghelică română, penticostală, adventistă, izraelită, musulmană şi martorii lui Iehova.

Page 52: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

52

Arhondologia este o activitate constituită din mai multe faze de lucru. Prima treaptă este constituită din culegerea datelor nominale ale persoanelor, care au activat în cadrul unui domeniu administrativ, sau al unei oficii. Mai apoi aceste date sunt completate cu cele biografice, urmând ca să se valorifice activităţile persoanelor tratate, care de fapt la rândul său însumează produsul final al cercetării arhondologice.

Înainte de toate trebuie menţionat faptul, că arhondologia necesită o activitate extrem de minuţioasă, presupunând o culegere şi o prelucrare conştiincioasă de date. Poate şi din aceste motive, puţini cercetători s-au încumetat să apeleze la cultivarea acestei ramuri auxiliare a cercetării istorice. De aceea istoricii nu au fost prea atraşi nici de arhondologia laică a Transilvaniei. Singura prelucrare de acest gen se datorează autorului Trócsányi Zsolt, care a publicat în cadrul istoriei instituţiei Principatului şi datele arhondologice ale mai importanţilor demnitari princiari.60

Arhondologia laică a Ungariei din perioada medievală a fost deja acum un deceniu şi jumătate prelucrată şi publicată.61

În ţara noastră a apărut acum patru decenii o lucrare, care prelucrează datele boierilor din Moldova, metoda de lucru fiind la hotarul ştiinţei auxiliare a genealogiei şi a arhondologiei, apelând la cronologie.62 Această publicaţie atestă faptul, că termenul de arhondologie nu este unul străin în istoriografia românească, şi există deja dovezi ferme ale preocupării în domeniu. Arhondologia ca şi ştiinţă auxiliară, deci, încă îşi aşteaptă doar recunoaşterea, şi apoi practicarea sa pe scară largă de către cei interesaţi de acest domeniu mai puţin cercetat.

Concluzii

În ceea ce priveşte cultivarea arhondologiei în cadrul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, opiniile publice ale istoricilor diferă de la caz la caz. Înainte de toate, trebuie subliniat faptul că, din moment ce izvoarele arhivelor bisericeşti abundă în date (diversele evidenţe personale), care contribuie îndeajuns la dezvoltarea arhondologiei, ea trebuie recunoscută ca ştiinţă auxiliară existentă şi îi trebuie acordat un loc de cinste între ştiinţele auxiliare ale istoriei. Sursele arhivistice păstrate în cadrul Bisericilor, inedite din această perspectivă, ar putea reprezenta puncte de sprijin pentru cei interesaţi de acest domeniu.

Arhondologia este, deci, o activitate constituită din mai multe trepte: prima

60 Trócsányi Zsolt, Erdélyi központi kormányzata 1540-1690, Budapest, 1980.61 Engel Pál, Magyarország világi archontológiája 1301-1457, I-II, Budapest, 1996.62 Costandin Sion, Arhondologia Moldovei – Amintiri şi note contemporane. Boierii moldo-veni, Bucureşti, 1973.

Page 53: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

53

treaptă este culegerea datelor nominale pure ale persoanelor, care au activat în cadrul unui domeniu administrativ, dezvoltând şi completând aceste date cu cele biografice; apoi aceasta este urmată de valorificarea activităţii persoanelor rând pe rând, care este de fapt produsul final al cercetării arhondologice.

Noi considerăm, totuşi, că arhondologia, în mod asemănător cu genealogia, este o ştiinţă aferentă istoriei, care are subiect de cercetare de sine stătător – şi anume demnitarii sau purtătorii unei anumite funcţii în cadrul unui oficiu. Aşadar, arhondologia îşi merită locul demn în cadrul ştiinţelor auxiliare ale istoriei şi în ţara noastră. Ca şi preocupare auxiliară istorică, aceste liste nominale ale diferiţilor demnitari, completate cu datele carierei şi informaţiile biografice ale persoanelor ale căror date se prelucrează, apărute fie în publicaţii separate dedicate, fie ca şi anexe la diverse lucrări de istorie instituţională, ele sunt realmente menite să sprijine şi să promoveze cercetarea istorică bazată pe documente arhivistice.

The Archontology. Research Sources int the Roman-Catholic Archives of Transylvania

Summary

Archontology, perhaps the most neglected science among the auxiliary sciences of history, not taught in the faculties of universities from our country, is presented based on Hungarian bibliography and on several recent works appeared in ecclesiastical archontology in Romania.

As regards the cultivation of archontology as an auxiliary science of history, the public opinion of the historians differ from case to case. Above all, be noted that since the church archives full of data sources (various personal records), which contribute to the development of archontology enough, it must be recognized as auxiliary science and its existing subsidiary should be given pride of place among the auxiliary sciences of history. Furthermore, we propose that it must be included in the range of auxiliary sciences of history taught in the Faculties of Romania. The archival sources kept in the churches, unique in this respect could be the points of support for those interested in this field.

Archontology is therefore an activity consisting of several steps: first step is purely nominal data collection of individuals who worked in an administrative domain, developing and completing these data with the biographical data, then it is followed by recovery activities of all persons turn, which is the end product of the archontological research.

Page 54: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

54

ARHIVELE ŞI COMUNITĂŢILE LOCALE

Constantin CHERAMIDOGLU

Evoluţia societăţilor moderne în ultimele decenii a creat posibilitatea dezvoltării unor activităţi de interes local, de către locuitorii unor oraşe sau regiuni, a transferat – putem spune – descentralizarea administrativă şi în domeniul cultural. E vorba aici de cultura locală, cea care oferă certitudini cetăţeanului, care îl face să-şi cunoască rădăcinile, să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte. Modernizarea mijloacelor media şi rapida extindere a internetului au permis accesul uşor la informaţii, au stimulat interesul locuitorilor dintr-o localitate oarecare pentru cunoaşterea istoriei locale, pentru realizarea de colecţii virtuale de obiecte şi imagini cu mare încărcătură emoţională, dar şi informaţională. Lumea arhivelor se îmbogăţeşte acum cu noi forme de manifestare a interesului pentru păstrarea documentelor trecutului, iar arhivistica – inclusiv cea de la noi – trebuie să aprecieze corect fenomenul, să-i sprijine evoluţia, adaptând normele clasice ale arhivisticii la condiţiile vieţii moderne. Acţionând la timp şi cu grijă, arhiviştii pot ajuta la îmbogăţirea bazei documentare de care va dispune societatea viitorului, într-un ritm nemaiîntâlnit încă.

Vom prezenta în continuare din experienţa ultimilor douăzeci de ani, de alcătuire a arhivelor comunităţilor locale, câteva cazuri care sunt reprezentative pentru înţelegerea fenomenului şi a evoluţiei sale.

The Buckley Society Archive (Societatea Arhivei din Buckley) a apărut de circa un deceniu, ca parte a programului Comma Net, din dorinţa membrilor ei de a strânge materiale şi informaţii referitoare la istoria localităţii Buckley. Având cam 290 de membrii, societatea a beneficiat de sprijinul bibliotecilor publice din localitate; aici se află şi locul de întâlnire a membrilor ei, iar site-ul propriu ne informează că “oricine este binevenit să ne viziteze la bibliotecă, să aducă materiale pentru a fi incluse în arhivă, să arunce o privire în arhiva existentă, sau doar să cunoască oamenii implicaţi în această activitate şi să discute cu ei despre vremurile trecute din Buckley.63

Ideea unei arhive a comunităţii, accesibilă pe internet (Community Multi Media Archive - COMMA), a fost emisă de Geoff Clout din Leeds, în 1995, dezvoltată apoi de Chris Levack şi Patsy Cullen, dar probleme de administrare a site-ului au făcut ca după câţiva ani această reţea să-şi înceteze activitatea, afectând astfel alte 65 de societăţi ce apelau la serviciile sale, pentru a pune în reţea arhiva virtuală pe care o deţineau. Este aici punctul slab al activităţilor de acest gen, lipsa unor resurse materiale constante afectând stabilitatea reţelelei şi a mediilor de stocare a arhivei.64 63 http://www.buckleysociety.org.uk/archive.htm, accesat la 25.09.2012.64 http://www.commanet.org/downloads/Comma_and_Commanet_-_the_future.pdf, accesat

Page 55: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

55

Un frumos exemplu pentru ceea ce se poate realiza pozitiv în acest domeniu, îl constiuie “Living Archive”, din Milton Keynes. O localitate tipică rurală cu ceva vreme în urmă, Milton Keynes, situat la 50 de kilometri nord de Londra, a devenit în ultimele patru decenii oraşul nou cu cea mai rapidă creştere. Populaţia sa în vârstă, a trăit într-o localitate pentru care schimbarea continuă a constituit principalul mod de viaţă. Oraşul a primit noi valuri de locuitori cu alte obiceiuri şi alte tradiţii. În aceste condiţii, prezentatorii site-ului organizaţiei, se întrebau: “cum să ajuţi vechii locuitori să-şi menţină tradiţiile de care sunt mândri şi vestigiile istorice distruse acum în numele progresului? Cum să dai noilor sosiţi posibilitatea să se adapteze unui loc ce are un trecut, în aceeaşi măsură în care are un viitor? Acestea au fost provocările care au condus la înfiinţarea ‘Living Archive’. Este o organizaţie a comunităţii, creativă şi culturală”, ce funcţionează formal din 1984. Partea creativă a activităţii societăţii a folosit articolele materiale din trecut, constituite într-o arhivă atipică. S-au strâns astfel 11 filme de lung metraj, documentare şi muzicale, alte 50 de filme şi peste 20 de cărţi bazate pe amintiri locale; localnicii sunt atraşi în aceste activităţi de recreare a evenimentelor din alte timpuri, se confecţionează costume, se organizează expoziţii, se editează cărţi şi se înfiinţează site-uri web pe asemenea teme.

Iniţial această activitate a pornit de la realizarea de documentare de interes local, unele pe baza programelor şcolare; s-a trecut aproape simultan şi la înregistrarea de mărturii orale ale oamenilor a căror viaţă a fost schimbată de afluxul de noi veniţi în localitate. Pe baza lor s-au alcătuit emisiuni radio, apoi chiar cărţi. Această activitate iniţiată în Milton Keynes a fost preluată şi de alţii, ceea ce a dus la înfiinţarea în 1984 a proiectului “The Living Archive Project” cunoscut acum ca “Living Archive”. Printr-un proiect de trei ani, s-au realizat peste 300 de casete audio cu înregistrări de istorie orală, colecţia fiind completată cu imagini şi documente; toate acestea constituie un fond documentar de istorie socială, surprinzând momente cheie în evoluţia zonei, declinul manufacturilor şi creşterea ramurii serviciilor, dar şi rolul organizaţiilor ce au omogenizat o societate formată din grupuri şi oameni izolaţi, provenind din culturi locale aparte. Accesul la această bază de date este liber fireşte, atât direct cât şi pe internet. Desigur, unele fotografii, unele produse (cataloage, afişe, etc.) se pot achiziţiona contra cost, aceasta fiind una din sursele de finanţare a activităţii.65

Cea ce caracterizează arhivele comunitare (colecţiile de fotografii şi filme video, înregistrările audio, dar şi alte articole, precum etichete, cutii de ambalaje, sticle, etc), este faptul că aceste arhive sunt creaţia unei comunităţi, care are în la 25.09.2012.65 http://www.livingarchive.org.uk/content/about-us/background-of-living-archive, accesat la 25.09.2012.

Page 56: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

56

consecinţă, controlul editorial, drepturile de proprietate asupra lor. Pe de altă parte, ele constituie un rod al activităţii unor grupuri sociale diverse, ca origine (socială, profesională), dar şi ca dimensiuni, animate de interese culturale comune, iar faptul că îşi desfăşoară activitatea în bună parte în şcoli, biblioteci sau muzee locale, măreşte impactul social al activităţii lor.

După cum spuneam, arhivistica actuală nu poate ignora fenomenul răspândirii arhivelor comunitare şi ca atare apar publicaţii ce urmăresc să instruiască pe cei implicaţi voluntar în activitatea de realizare a acestor baze documentare, pentru a crea un mod de lucru general acceptat, ce va asigura atât conservarea în bune condiţii a documentelor respective cât şi accesul facil la ele, datorat sistemului de descriere, catalogare, folosit. Lucrările de arhivistică apărute în ţările unde acest fenomen este evoluat, cuprind pe lângă principiile generale ale arhivisticii şi studii de caz asupra arhivelor comunitare; se explică specificul arhivelor comunităţilor diverse, al conservării înregistrărilor (articolelor) care nu se arhivează în mod obişnuit, cazurile de distrugere a arhivelor şi modul de restaurare a lor, arhivele on-line, etc.66

Astfel, Biblioteca Naţională din Noua Zeelandă pune la dispoziţie pe site-ul său, un adevărat manual pentru cei interesaţi de arhivele comunităţilor, intitulat “Managing and Preserving Community Archives”, care în 27 de pagini acoperă problemele cele mai importante de care se loveşte cel ce intenţionează să iniţieze formarea unei asemenea arhive. Enumerăm în continuare din cuprinsul lucrării: 1. Introducerea şi începutul activităţii; 2. Achiziţia şi prelucrarea arhivelor; 3. Conservarea; 4. Acces şi îndrumări; Apendice (conţinând şi un glosar).67

Unul din cei ce s-a preocupat de această în anii din urmă este Andrew Flinn, profesor la University College din Londra. În lucrările sale el a analizat importanţa acestor istorii comunitare şi situaţia lor în raport cu lucrările realizate de instituţiile acreditate, apreciind că, dincolo de impactul tehnologiei moderne, nu avem de-a face cu lucruri total noi, o istorie orală, precum şi o activitate ca a cercurilor de istorie, existând şi anterior.68

Acelaşi autor revine asupra temei într-un articol mai recent, analizând în primul rând terminologia folosită. Astfel, el arată modul diferit de înţelegere a expresiei “arhivele comunităţilor” (“community archives”), în lumea anglo-saxonă.

66 De ex.: Jeannette A. Basstian, Ben Alexander, Community archives: The Shaping of Memory (Principles and Practice in Record Management and Archives), London, Facet Publishing, 2009.67 http://www.natlib.govt.nz/catalogues/library-documents/managing-community-archives, accesat la 28.09.2012.68 Andrew Flinn, Independent Community Archives and Community-Generated Content. Writing, Saving and Sharing our Histories, în “Convergence”, februarie 2010, vol. 16, nr. 1, pp. 39-51. Vezi: http://con.sagepub.com/content/16/1/39.abstract?rss=1#aff-1, accesat la 29.09.2012.

Page 57: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

57

Chiar termenul de “comunitate”are un înţeles ambiguu, spune el, desemnând atât o “vecinătate locală”, cât şi – mai ales în limbajul politicienilor – un grup considerat “altfel”, din punct de vedere etnic, religios sau sexual. Se foloseşte simultan cu “arhivele comunităţilor” şi expresia “arhive conduse de comunităţi”, iar chiar folosirea termenului de “arhive” este pusă la îndoială în unele cazuri, de unii arhivişti, care consideră acest termen impropriu pentru a descrie colecţiile personale şi ale comunităţilor. “Este adevărat – spune autorul – că multe arhive comunitare adună documente de arhivă tradiţionale, documente personale sau ale unor organizaţii, dar şi o largă varietate de altfel de articole, inclusiv obiecte, lucrări de artă, haine, istorie orală, fotografii şi filme, prospecte, broşuri, insigne, ziare, cărţi, literatură fără valoare – toate aceste elemente luate individual, dar mai ales văzute ca o colecţie, sunt percepute ca reflectând aspectele semnificative ale vieţii comunităţii”.69

O altă opiniei asupra acestei definiţii vine de la Andrew Prescott, care scrie: “existenţa arhivelor comunităţilor presupune că se pot crea arhive şi de grupuri neoficiale, care pur şi simplu împărtăşesc experienţe şi interese comune.”Iar mai departe, observă: “Caracteristic pentru aceste arhive este că ele constituie un amestec de interviuri de istorie orală, cu fotografii şi documente scanate”. Exemplul cel mai elocvent în opinia autorului citat, îl constituie Arhiva diasporei cipriote.70

Dincolo însă de importanţa terminologiei folosite, de “istoria comunităţilor”, sau “moştenirea comunităţilor” repective, importantă este necesitatea ca specialiştii din arhive, biblioteci şi muzee să se implice în sprijinirea acestui gen de activităţi, care au menirea de întregi imaginea societăţii, văzută în diversitatea ei.71

Un alt teoretician scria referitor la arhivele comunităţilor: “Majoritatea acestor colecţii tind să apară şi “on-line”, creând astfel o comunitate virtuală, răspândită (locaţia geografică a celor ce le folosesc sau a participanţilor nefiind importantă). Partea bună însă este că aceste proiecte au puterea de a permite comunităţilor să intre în contact cu propria istorie, să dezvolte abilităţi de management informaţional şi sa obţină o largă audienţă”.72

La 27 iunie 2012 a avut loc la University College din Londra, a şasea 69 Andrew Flinn, Archival Activism: Independent and Community-led Archives, Radical Public History and the Heritage Professions, în “Interactions: UCLA Journal of Education and Information Studies”, 7 (2), 2011; vexi la: http://escholarship.org/uc/item/9pt2490x#page-1, accesat la 29.09.2012.70 Andrew Prescott, Archives of exile: Exile of archives, în Louise Craven (editor), What are Archives? Cultural and Theoretical Perspectives: A Reader, Ashgate Publishing Limited, 2008, p. 139.71 Pentru rolul arhivelor comunităţilor, cu exemple din Noua Zeelandă, vezi şi Joanna M.A. Newman, Sustaining community archives: where practice meets theory, la: http://www.ica2012.com/files/data/Full%20papers%20upload/ica12Final00190.pdf, accesat la 29.09.2012.72 Jerome De Groot, Consuming History, 2009, p. 100.

Page 58: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

58

Conferinţă a Grupului pentru Arhive comunitare şi Moştenire culturală, având ca temă, “problemele istorice”. S-a urmărit educaţia tinerilor în scopul implicării lor în activităţile legate de moştenirea culturală şi proiectele de arhive comunitare. S-au avut în vedere posibilităţile imense oferite de tehnologia informaţională modernă, necesitatea unor parteneriate care să facă posibilă reunirea colecţiilor diverse, cu un scop clar educaţional. Cu această ocazie, Geoff Young, un manager de proiect (“Making History Project”), a relatat despre succesul proiectului “Who Do You Think You Are for young people with a twist”, la şcolile din Londra şi Lincoln; elevii au cercetat istoria famililor lor, cu ajutorul calculatorului pentru arhivele disponibile on-line (recensăminte, acte de stare civilă, de la Arhivele Naţionale), dar şi documente aflate la îndemână. Au realizat apoi jurnale video, ce au fost postate pe You Tube. Un alt proiect realizat tot de elevi, (Planned Environment Therapy Trust) a studiat evoluţia unor copii din preventorii, elevi suferinzi de diferite boli şi care au avut o existenţă aparte în anii 1930-1980. Pe baza celor adunate de ei s-a realizat un film şi unul dintre copii a scris o carte.73

În Ţara Galilor a apărut o iniţiativă ce urmărea să întărească comunităţile locale, legându-le în acelaşi timp între ele, pe baza alcătuirii unei arhive digitale, considerată ca “o colecţie de materiale aflate în proprietate privată, dar folosite de grupuri comunitare, ce permit comunităţilor să-şi prezinte istoria cu propriile cuvinte.” Activitatea se desfăşoară de 11 grupuri dedicate anumitor domenii; de exemplu, “Simpy Us”, este un grup de 15-20 de femei tinere, care au urmat un curs de zece săptămâni de istorie, prin departamentul de formare continuă pentru adulţi, al Universităţii din Swansea. Acum se ocupă de cercetarea modului de desfăşurare a carnavalului tradiţional din Bonymaen, scop în care au adunat fotografii, programe şi costume, ce sunt apoi digitalizate pentru a intra în arhiva comunităţii.74

Un exemplu edificator îl constituie comunitatea de Morley, o localitate de 47000 de locuitori, aflată în zona metropolitană a oraşului Leeds, care a alcătuit un site intitulat “Morely Community Archives” şi cu motto-ul “salvând moştenirea noastră pentru generaţia viitoare”. Motivaţia acestei iniţiative este prezentată la început; “Mulţi dintre noi au cutii cu fotografii vechi, cărţi poştale, jurnale sau alte obiecte de istorie locală, ascunse în dulapuri, de multe ori moştenite de la părinţi sau bunici. Când nu vom mai fi pe aici, va putea cineva să identifice oamenii din acele fotografii, sau să cunoască poveştile din spatele lor?”. Şi după aceasta prezentarea continuă, clar, limpede şi la obiect, astfel ca trebuie pur şi simplu să redăm câteva din frazele respective: “Cine suntem? Suntem un grup de voluntari care şi-au luat 73 http://www.making-history.org/ şi http://georgepadmoreinstitute.org/node/150, accesate la 30.09.2012.74 http://www.ourwales.org.uk/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=1&Itemid=10, accesat la 26.09.2012.

Page 59: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

59

sarcina de a conserva materialul arhivistic referitor la Morley, pentru generaţiile viitoare şi să-l facă disponibil pentru uzul publicului, mai ales pentru localnici. Suntem o organizaţie non-profit. Ce facem noi? O mare parte din activitatea noastră este dedicată materialului lăsat moştenire de David Atkinson, un proeminent istoric local, dar scopul nostru este mult mai larg şi primim cu plăcere alte contribuţii arhivistice. Organizăm şedinţe ale colecţionarilor pentru a permite locuitorilor să contribuie cu fotografiile şi amintirile lor. La aceste şedinţe prezentăm şi documente din arhive, în moduri diferite, pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce facem.” Iar mai departe: “Cum puteţi să ne ajutaţi? Veniţi la şedinţele noastre, programul lor îl puteţi afla din pagina Evenimente şi vedeţi singuri ceea ce facem. Aduceţi cu dvs. orice mărturie de interes local, arătând viaţa în toate aspectele ei - oamenii obişnuiţi şi activităţile lor în legătură cu Morley sunt la fel de interesanţi ca şi evenimentele deosebite. Cu cât avem mai multe informaţii despre un articol, cu atât mai valoros el devine pentru arhive.”75

Un alt proiect este cel intitulat “East Midlands Oral History Archive”, ce îşi propune să adune şi să difuzeze pe website filme video realizate de amatori, referitoare la fenomenul migraţionist din zonă, alcătuind astfel o bază documentară pe baza experienţei trăite de locuitorii ce s-au stabilit în această regiune după cel de-al doilea război mondial. Beneficiind de fonduri din partea unor fundaţii, dar şi ale consiliului regional, programul poate asigura echipamentul necesar celor implicaţi în acest proiect, inclusiv instruirea lor în realizarea filmelor video şi a interviurilor. Prin acest program sunt încurajaţi indivizii şi grupurile din diferite sectoare ale comunităţii să îşi realizeze propriile proiecte de istorie orală.76

Pe coasta de sud a Angliei se află o localitate de mare interes turistic, Brighton and Hove, care cu suburbiile se apropie de jumătate de milion de locuitori. În anul 2000, cu ocazia sărbătorilor dedicate Mileniului, a fost lansat şi site-ul “My Brighton and Hove”, dedicat unei istorii vii a oraşului. În fiecare săptămână se adaugă noi amintiri, fotografii, cunoştinţe şi opinii despre oraş, aşa cum arată el astăzi, sau cum a fost în trecut. În anul 2007 avea deja 2500 de pagini, iat acum, în 2012, a trecut de 11000 de pagini. Trebuie să ţinem cont că nu este pagina oficială a localităţii, site-ul fiind construit în întregime şi editat de voluntari de la publicaţiile din Brighton and Hove, beneficiind şi de unele grant-uri din partea municipalităţii.77

Istoria recentă a României a cuprins şi ea fenomene migraţioniste interne, individuale sau organizate, voluntare sau datorate unor măsuri adminsitrative. Ar fi interesant ca asemenea acţiuni să se realizeze şi la noi, în scopul obţinerii unor baze documentare, a unor arhive referitoare la modul cum au trăit acei oameni experienţa 75 http://www.morleyarchives.org.uk/, accesat la 26.09.2012.76 http://www.le.ac.uk/emoha/, accesat la 27.09.2012.77 http://www.mybrightonandhove.org.uk/, accesat la 30.09.2012.

Page 60: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

60

dislocării în alte zone decât cele natale, a adaptării lor la condiţiile respective. Avem în vedere de exemplu refugiaţii din Basarabia, Ardealul de Nord, Cadrilater, apoi dislocaţii din Banat în Bărăgan, sau cei din Mangalia, de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, dar şi migraţiile voluntare din zonele mai sărace ale Moldovei în centrele industrializate din Transilvania, etc. Este limpede că arhivele instituţiilor administrative nu sunt suficente pentru întelegerea fenomenului şi ele trebuie completate cu mărturiile celor care au trăit din plin epoca respectivă. Pe de altă parte trebuie avut în vedere că ceea ce nouă, celor care am trăit epoca zisă “comunistă”, ni se pare simplu de înţeles, inutil de explicat, va fi greu sau chiar imposibil de înţeles de generaţiile viitoare, pentru care toate amănuntele existenţei noastre duble din acei ani terni, vor trebui recreate, ca într-un joc de piese.

Un alt aspect al acestor arhive de tip nou, este diferenţa în perceperea importanţei documentelor; dacă arhivele oficiale par unora – şi în bună măsură sunt – prea elitiste, prea depărtate de viaţa adevărată a oamenilor, aceste noi colecţii de documente – de diverse tipuri – sunt mai apropiate de traiul cotidian, de diversitatea existenţei umane. In programul de studii pentru persoanele cu handicap de la Arhiva Universităţii din Toledo, o dezvoltare a unei “istorii a poporului” a fost încurajată, pe când anterior, istoriile acestor categorii erau ignorate sau ascunse, acum sunt explorate şi puse la dispoziţie.78 Aceasta înlesneşte societăţii o mai bună privire retrospectivă a evolţiei sale, o mai corectă înţelegere a trecutului propriu. Se poate vorbi chiar de un principiu de justiţie socială în egala îndreptăţire de reprezentare în arhiva unei societăţi, precum există şi memoria colectivă a timpului şi locului respectiv. Ne putem întreba, care este locul în arhiva de acum al persoanelor cu handicap, al categoriilor sociale defavorizate, al foştilor şi actualilor deţinuţi, etc. Dacă necesitatea studierea acestor categorii şi a problemelor pe care ei le traversează, este unanim recunoscută, baza documentară pentru aceste studii este însă precară, pentru că legislaţia arhivistică nu li se adresează în particular, iar societatea nu îi consideră îndreptăţiţi a crea arhive instituţionalizate. Atunci ei trebuie încurajaţi sa arhiveze toate acele documente care îi reprezintă, care îi leagă de societate, care le explică existenţa cotidiană şi îi ajută să se identifice în timp şi spaţiu.

Unele iniţiative de acest gen au apărut şi la noi, cu precădere în învăţământul preuniversitar. Astfel, proiectul “Lumea lu’ bunicu”organizat de o şcoală din Galaţi79 şi un proiect similar, “Din cufărul bunicii” realizat de Inspectoratul Şcolar din Constanţa, au avut rezultate frumoase. S-au adunat şi expus apoi, fotografii alb-negru, diverse obiecte din gospodările rurale, etc. Amintim aici de o iniţiativă 78 http://www.prairienet.org/op/digarch/approaches-for-smaller-community-institutions/community-archiving/, accesat la 28.09.2012.79 http://www.viata-libera.ro/societate/29172-elevii-au-deschis-cufarul-bunicii, accesat la 29.09.2012.

Page 61: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

61

realizată mai mulţi în urmă în Anglia, pe când nu apăruseră încă proiectele în acest domeniu; la un moment dat, elevilor din anul terminal al liceului li s-a cerut să vină la începutul anului (ca temă de vacanţă) cu o casetă audio, pe care să înregistreze un vecin, o rudă, care să relateze simplu, cum a trăit anii de război. Ne putem imagina ce fonotecă deosebită s-a putut realiza astfel, fără cheltuieli, fără o metodă de lucru, dar de mare importanţă pentru o mai bună înţelegere a perioadei respective.Un punct de vedere ce poate fi considerat o concluzie, îl preluăm de la reprezentanţii CAHG din Anglia (Community Archives and Haritage Group): “Arhivele comunităţilor fructifică experienţa şi oferă o unică oportunitate de a dezvolta predarea şi învăţarea prin angajare activă, combinând reflecţia, înţelegerea şi şansa de a dezvolta noi competenţe, pe măsura avansării în cunoaşterea comunităţilor”80.

ARCHIVES AND LOCAL COMMUNITIES

Abstract:

Communities’archives have become more and more visible in the developed countries. What they have in common is that they belong to a certain community, geographical, ethnical, professional or religious defined. Sometimes they simply represent the common interests of its members. On the other hand, the archives made up of these associations do not deal with only official documents but also with unconventional ones, as posters, flyers, labels, photos, video films or audio-cassetes with oral history. Then these collections are organized and put on everybody’s disposal on the internet. The benefit is great for the whole society, from the middle of wich this activity appeared. The archivist must take into account this phenomenon and try to guide it and encourage it.

80 http://www.communityarchives.org.uk/page_id__1166_path__.aspx, accesat la 30.09.2012.

Page 62: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

62

CERCUL DE RECRUTARE MUREŞ (1919-1940) ŞICERCUL TERITORIAL MUREŞ (1944-1950)

Cornel ŢUCĂIulian-Stelian BOŢOGHINĂ

Prezentarea succintă a istoricului unui creator de fond are menirea de a asigura cercetătorului cunoaşterea evoluţiei structurale şi, în mod deosebit, atribuţiilor esenţiale şi rolului acestuia.

CERCUL DE RECRUTARE MUREŞ

Realizată Marea Unire, la 1 Decembrie 1918, în teritoriu s-a trecut la organizarea şi instalarea noului aparat de stat român. Drept urmare, unul dintre proiectele prioritare a fost cel privitor la reorganizarea administrativ-teritorială militară a provinciei. Urmare a tratativelor dintre reprezentanţii Marelui Cartier General român şi Consiliul Dirigent s-a hotărât înfiinţarea, la 1 ianuarie 1919, a 8 cercuri de recrutare, printre care şi Mureş81.

Ministerul de Război a dispus la data de 26 ianuarie 1919, prin Decizia nr.40, înfiinţarea în garnizoana Târgu-Mureş a Cercului de Recrutare Mureş82. Organigrama acestuia a fost fixată de către Serviciul Organizării VI-VII (ordinul nr.5889), la 7 martie 1919, conform tabelei de efective şi dotare83:

- Comandant- Biroul recrutare şi mobilizare- Biroul rechiziţii- Administrator.

În cadrul Cercului, la 1 iunie 1919, a fost constituit, identic pentru toate cercurile de recrutare din ţară, Biroul pensii84.

Cercul a fost subordonat direct Serviciului Organizării VI-VII până la data de 25.07.191985. De la această dată, respectivul serviciu încetându-şi activitatea, Cercul a fost subordonat direct nou înfiinţatului Corp 6 Armată, iar administrativ a trecut sub gestiunea Regimentului 98 Infanterie86. Structura organizatorică internă nu a înregistrat modificări87.81 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti, fond Corpul 6 Armată, dosar nr.89, f.20082 Ibidem, dosar nr.95, f.151-15383 Ibidem, dosar nr.92, f.46-4884 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 1, dosar nr.2641, f.7785 Loc.cit., fond Corpul 6 Armată, dosar nr.89, f.20086 Ibidem, dosar nr.94, f.23-25, 46, 4887 Ibidem, dosar nr.95, f.113-114

Page 63: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

63

Ierarhic, Cercul de Recrutare Mureş a fost subordonat, începând cu 1 octombrie 1920, Comandamentului 6 Teritorial88. Importanţa crescândă, de la an la an, a rolului cercurilor militare de recrutare în pregătirea de apărare a ţării, în general în sistemul militar, a determinat preluarea de către acestea a propriilor gestiuni. Astfel că, începând cu 15 septembrie 1921, Cercul a ieşit din administrarea Regimentului 98 Infanterie şi şi-a constituit propriile gestiuni (financiară şi materială)89. Structura organizatorică, pentru perioada următoare acestei date, a fost completată cu: „ofiţer contabil în bani şi materii”.

Importanţa pregătirii tineretului pentru apărarea ţării a cunoscut în perioada următoare noi valenţe. Ca urmare, în acest sens, s-a impus crearea unui cadru legal organizatoric adecvat. De la data de 1 noiembrie 1934 şi-a început activitatea în cadrul Cercului de Recrutare Mureş:

- Subinspectoratul de pregătire premilitară Mureş90.Creşterea atribuţiilor proprii şi importanţei acestei structuri militar teritoriale

a determinat Inspectoratul General al Comandamentelor Teritoriale să ordone, la 13 aprilie 1937, ridicarea Cercului de Recrutare Mureş la „categoria I”, cu următoarea structură organizatorică91:

- Comandant- Adjutant- Biroul 1 recrutare şi pensii- Biroul 2 organizare, mobilizare şi rechiziţii- Biroul 3 mobilizare teritorială, apărare aeriană şi protecţia populaţiei

civile- Biroul 4 adjutantură, informaţii şi registratură- Biroul administrativ- Plutonul trupei- Subinspectoratul de pregătire premilitară Mureş.

Neagra zi de 30 august 1940, rămasă în istoria noastră ca Ziua Dictatului de la Viena, a impus evacuarea de urgenţă a Cercului. La 31 august 1941, conform ordinelor Marelui Stat Major român, a început evacuarea Cercului de Recrutare Mureş de la Târgu-Mureş la Blaj92. Sosit la Blaj, personalul evacuat a lucrat la lichidarea gestiunilor Cercului până la data desfiinţării acestuia: 19 septembrie 194093. De la respectiva dată, încheiată cu predarea arhivei Cercului de Recrutare

88 Ibidem, dosar nr.89, f.201-20389 „Monitorul Oficial”, nr.126 din 8 septembrie 1921, p.4976-497790 „Monitorul Oastei”, nr.107 din 11 mai 1934, p.2919-292191 Loc.cit., fond Comandamentul 6 Teritorial, dosar nr.630, f.77, 13192 Loc.cit., fond Divizia 17 Infanterie, dosar nr.41, f.1-893 Loc.cit., fond Cercul de Recrutare Someş, dosar nr.71, f.147

Page 64: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

64

Târnava-Mică şi personalului către alte unităţi militare, şi-a încetat existenţa Cercul de Recrutare Mureş.

Cunoaşterea atribuţiilor unora dintre structurile organizatorice principale ale Cercului fac mai uşoară înţelegerea rolului şi importanţei acestuia. Tocmai de aceea, cât mai pe scurt, le prezentăm în continuare pe acestea:

Biroul recrutare şi pensii – lua în evidenţă militară tinerii încorporabili (recensământul clasei), stabilea aptitudinile acestora pentru serviciul militar, repartiza pe arme şi încorpora, întocmea dosarele de pensii Invalizi, Orfani şi Văduve de Război ( I.O.V.R.) şi evidenţa acestora. Scutirile de serviciul militar (dispensele) erau acordate de consiliile de recrutare ale fiecărui contingent.

Biroul mobilizare – pregătea lucrările de mobilizare pentru formaţiuni sanitare, de lucrători, de etape şi de pază a lucrărilor de artă, ţinea evidenţa mutaţiilor survenite în situaţia militarilor şi rezerviştilor, viza anuală a livretelor militare, efectua recensământul anual al bunurilor rechiziţionabile şi repartizarea lor pe unităţi pentru nevoile de mobilizare, urmărea dezertorii şi tinerii neprezentaţi la recrutare, încorporare sau concentrare.

Biroul mobilizare teritorială – efectua recensământul resurselor economice şi umane ale judeţului, evidenţa căilor de comunicaţie, aplicarea regulamentului de încadrare a autorităţilor civile în caz de mobilizare, întocmea planul de evacuare a populaţiei şi resurselor economice în caz de război şi a planului de apărare pasivă.

Întregul material arhivistic creat de către Cercul de Recrutare Mureş a fost constituit „cronologic - structural” şi păstrat ca atare până în prezent. Inventarierea acestui fond de arhivă s-a efectuat în decembrie 1977 de către: Cristescu Virgil, Dimcea Elena, Ivan Cornelia şi Sofronie Nicolae, iar selecţionarea lui în noiembrie 1981 de către regretatul profesor Popescu Corneliu, toţi din cadrul fostei Secţii 3 a Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. La ora actuală, după eliminarea materialului arhivistic cu termenul de păstrare expirat, în cadrul fondului mai sunt gestionate un număr de 300 unităţi arhivistice (dintr-un total iniţial de 1075).

Repartiţia pe ani a acestor unităţi arhivistice rămase păstrate la „permanent” este următoarea :

1921= 1 unitate arhivistică (în continuare se va folosi abrevierea : u.a.);1923= 1 u.a. ;1924= 3 u.a. ;1925= 2 u.a. ;1926= 1 u.a. ;1927= 6 u.a. ;1928= 6 u.a. ;1929= 7 u.a. ;1930= 7 u.a. ;1931= 4 u.a. ;1932= 7 u.a. ;1933= 11 u.a ;1934= 33 u.a. ;1935= 39 u.a. ;1936= 27 u.a. ;1937= 37 u.a. ;1938= 17 u.a. ;1939= 43 u.a. ;1940= 48 u.a.

Subliniem faptul că întreaga perioadă de funcţionare a Cercului, anii 1919-1940, nu are şi acoperire completă în materialul arhivistic existent în fondul propriu de arhivă.

Page 65: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

65

În ceea ce priveşte starea lor de conservare, mare majoritate a unităţilor arhivistice din acest fond de arhivă sunt apte pentru studiu, ele păstrându-şi coperţile şi conţinutul şi certificarea iniţiale.

O analiză, pe tipologii specifice, a documentelor existente în cadrul unităţilor arhivistice deţinute de fondul de arhivă creat de Cercul de Recrutare Mureş determină identificarea cu precădere de: ordine, instrucţiuni, rapoarte, tabele, situaţii, comunicate, adrese, buletine informative, dări de seamă, cereri, diferite tipuri registre control şi evidenţă etc.

Pe de altă parte, tipologia informaţiilor documentar-istorice, identificabile în această gamă atât de variată de documente, este foarte diversificată, reliefând în esenţă problematicile specifice însuşi scopului creării şi existenţei unei asemenea structuri militare. De aceea, ca tipologii problematice, informaţiile documentare, în marea lor majoritate, sunt axate pe obiectul activităţilor curente ale unui cerc de recrutare, în genere.

Tocmai de aceea, problematicile identificate în documentele de acest fond de arhivă sunt în linii generale, chiar dacă ne repetăm, cele referitoare la întocmirea lucrărilor de mobilizare, dispersare sau evacuare (umană sau materială); recrutare, încorporare, repartizare şi mutare la unităţi, concentrare şi desconcentrare, mobilizare şi demobilizare, clarificare situaţie militară şi actualizare mutaţii la partidă a personalului (activ/în rezervă); evidenţă pierderi şi clasări medicale, acordare pensii şi ajutoare; întocmire şi actualizare evidenţe (nominale/statistice) cu potenţial uman şi material (instituţii, întreprinderi, mijloace transport, spaţii cazare, depozitare, subzistenţe, furaje etc.) de pe raza de competenţă a Cercului şi alte activităţi de profil ale acestuia.

CERCUL TERITORIAL MUREŞ

Prezentăm în cele ce urmează, drept continuare a Cercului de Recrutare Mureş, evoluţia istorică a Cercului Teritorial Mureş.

După Actul de la 23 August 1944, concretizat prin trecerea României, cu întregul ei potenţial militar, economic şi uman, din tabăra Axei în cea a Naţiunilor Unite, a început imediat eliberarea, prin grele lupte şi multe jertfe umane, a teritoriului transilvan cedat la 30 august 1940.

Luptele ofensive ale armatelor române şi sovietice au creat posibilitatea, pe măsura înaintării lor spre vest, reinstalării fostelor cercuri de recrutare în garnizoanele de reşedinţă ale judeţelor ce constituiau aria lor de activitate. Trebuie subliniat faptul că denumirile acestora, pentru întregul teritoriu naţional, fuseseră schimbate din august 1942 din cercuri de „recrutare” în cercuri „teritoriale”.

Page 66: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

66

Reinstalarea cercurilor în teritoriul eliberat transilvan a fost concepută de Marele Stat Major ca o acţiune, tip „basculă” de la est la vest. Astfel, conform acestei concepţii, s-a ordonat ca, de la 12 septembrie 1944, (ordinul nr.65810) să înceapă dislocarea în Ardeal a cercurilor teritoriale din Bucovina şi Basarabia, ca o recunoaştere a trecerii implacabile a acestor provincii istorice în compunerea statului sovietic, precum şi preluarea de către acestea a arhivei fostelor cercuri de recrutare ardelene a căror rază de activitate o preluau94.

Comandantul Cercului Teritorial Ismail a primit ordinul de a reînfiinţa, cu personalul din subordine, Cercul Teritorial Mureş şi a se deplasa în acest sens spre garnizoana Târgu Mureş. Luând cunoştinţă de conţinutul ordinului Marelui Stat Major (nr.66870) din 29 septembrie 194495, comandantul Cercului Teritorial Ismail s-a deplasat, începând cu 16 octombrie 1944, împreună cu întregul personal din subordine, la Turda. Ziua de 29 septembrie 1944 o putem considera data oficială a înfiinţării Cercului Teritorial Mureş, dar – în acelaşi timp – şi cea a desfiinţării Cercului Teritorial Ismail. De la Cercul Teritorial Turda a fost preluată arhiva fostului Cerc de Recrutare Mureş, predată acestuia între timp de către Cercul de Recrutare Târnava Mică.

Comandantul Cercului Teritorial Mureş (fostului cerc Ismail) s-a instalat împreună cu personalul din subordine ( 22 ofiţeri, 35 subofiţeri şi 89 trupă), la sfârşitul lunii octombrie, în cazarma veche a cercului, Cetate, din Târgu Mureş.

Activităţile specifice unui cerc teritorial au început din primele zile ale lunii noiembrie 1944. Evidenţiem faptul că aceste activităţi s-au desfăşurat sub comandamentele reorganizării structurale a potenţialului militar, sarcinilor specifice legate de aplicarea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu şi începerii procesului de „democratizare” a armatei române.

Pe lângă atribuţiile principale ale structurilor organizatorice deja prezentate, datorită contextului politic şi militar specific perioadei post 23 august 1944, au fost necesare înfiinţarea unor noi compartimente de activitate în cadrul Cercului. Astfel, la 2 octombrie 1945 (Ordinul general nr.113) Ministerul de Război a dispus înfiinţarea în toate unităţile armatei române, inclusiv în cadrul Cercului Teritorial Mureş, a „Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă”96. Mai înainte cu câteva zile, la 28 septembrie 1945 (Ordinul nr.11228), Comandamentul 6 Teritorial a dispus înfiinţarea „Biroului pentru Aplicarea Armistiţiului”, considerat „organ de control al întregii activităţi desfăşurate pe raza judeţului” (Mureş) în acest sens97. Începând cu 1 iulie 1947, Cercul Teritorial Mureş a fost subordonat Regiunii a 3-a 94 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 1, dosar nr.4390, f.100-10295 Loc.cit., fond Cercul Teritorial Mureş, dosar nr.16, f.10,3896 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia Adjutantură, dosar nr.675, f.15397 Ibidem, dosar nr.228, f.91

Page 67: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

67

Militare ca urmare a desfiinţării comandamentelor teritoriale în armata română (Legea 206 din 21 iunie 1947)98. În anul următor, în luna martie 1948, Biroul 3 resurse şi mobilizare şi Biroul 4 organizare a armatei şi teritoriului s-au contopit într-un singur birou, intitulat: Biroul 3 evidenţă, resurse materiale şi teritoriu99.

După alte câteva mici modificări, de la 1 aprilie 1949 organigrama Cercului Teritorial Mureş, ordonată de Secţia 4 din cadrul Marelui Stat Major, a devenit următoarea100:

- Comandant- Secund politic- Ajutor tehnic- Ajutor administrativ- Ofiţer informator- Biroul 1 recrutare- Biroul 2 pensii, ajutoare- Biroul 3 mobilizare, organizare teritoriu- Biroul 4 organizare, mobilizare- Biroul 5 cadre- Biroul domenii militare- Biroul contabilitate- Ofiţeri cu: caseria, aprovizionarea, îmbrăcămintea, armătura, cazarmarea- Medicul cercului- Veterinarul cercului- Compania gospodărieAceastă organizare a fost modificată la 18 mai 1949 când funcţia de

„secund politic” a fost transformată în cea de „locţiitor politic al comandantului”101, iar începând cu 1 noiembrie 1949 a fost înfiinţat în cadrul Cercului : „Biroul 12 documente secrete”102.

Cercul territorial Mureş a fost desfiinţat începând cu data de 1 martie 1950 (conform prevederilor Decretului nr.93/1950), prin schimbarea denumirii în Comisariatul Militar Judeţean Mureş103.

Prelucrarea arhivistică a întregului fond de arhivă creat de către Cercul Teritorial Mureş s-a efectuat în aceeaşi perioadă şi de către acelaşi personal nominalizat pentru cercul de recrutare respectiv. În prezent, după eliminarea

98 Loc.cit., Biblioteca arhivistică, litera „L”, crt.35999 Loc.cit., Cercul Teritorial Arad, dosar nr.197 pe anul 1948, f.1100 Loc.cit., Cercul Teritorial Cluj, dosar nr.129 pe anul 1949, f.1-3101 Loc.cit., Cercul Teritorial Arad, dosar nr.4 pe anul 1949, f.31102 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 4, dosar nr.221 bis, f.504103 Loc.cit., „Buletinul Oficial al Republicii Populare România”, nr.36 din 20.04.1959, p.466

Page 68: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

68

materialului arhivistic cu termenul de păstrare expirat, în cadrul fondului mai sunt depozitate un număr de 724 unităţi arhivistice (din totalul iniţial de 1852).

Drept urmare, repartizarea pe ani a unităţilor arhivistice păstrate la „permanent” are compunerea :1944= 36 u.a., 1945= 171 u.a., 1946= 158 u.a., 1947= 85 u.a., 1948= 119 u.a.,1949= 112 u.a.1950= 43 u.a.

Menţionăm faptul că, spre deosebire de fondul de arhivă Cercul de Recrutare Mureş, fondul de arhivă Cercul Teritorial Mureş are acoperire completă în material arhivistic propriu pentru întreaga perioadă de funcţionare. Diversitatea tipologică atât a documentelor existente, cât şi al conţinutului informaţional al acestora din acest fond de arhivă este identică cu cea prezentată pentru fondul de arhivă precedent.

Documentele, în cele mai multe cazuri consemnate în conţinutul pe scurt al unităţilor arhivistice înscrise în inventarele acestor fonduri de arhivă, pot fi accesate – funcţie de tema fixată – de către cercetători la Sala de studiu a Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. Cercetarea poate fi efectuată numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Informativ, ne vedem obligaţi să specificăm că documentele solicitate spre studiu trebuie – obligatoriu – să fie în prealabil expertizate arhivistic şi, pentru cele clasificate, declasificate. Acest procedeu este valabil numai în cazul unităţilor arhivistice care nu au mai făcut anterior obiectul studiului.

Considerăm că, fondurile de arhivă create de către Cercul de Recrutare şi Cercul Teritorial Mureş, prezentate cât mai succint, pot constitui un izvor valoros pentru cercetarea şi cunoaşterea istorică a judeţului Mureş, raportat la intervalul de timp nominalizat.

Werbekreises (Zeitraum 1919-1940), Territorialwerbekreises (Zeitraum 1944-1950) Mureş

Werbekreises (Zeitraum 1919-1940), Territorialwerbekreises (Zeitraum 1944-1950) Mureş

ZUSAMMENFASSUNG

Im Aufsatz werden die geschichtliche Entwicklung und die Struktur des Werbekreises (Zeitraum 1919-1940) beziehungsweise, des Territorialwerbekreises (Zeitraum 1944-1950) Mureş behandelt. Der Autor stellt auch die zwei entsprechenden Archivsbestände vor, was den Umfang und den Inhalt betrifft.

Page 69: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

69

FONDUL PERSONAL SCRIITOR PETRU VINTILĂ, STRUCTURĂ ŞI VALOARE DOCUMENTARĂ

Laurenţiu Ovidiu ROŞU

Între materialele documentare păstrate în cadrul arhivelor fondurile şi colecţiile de documente personale sau familiale au o valoare aparte, datorită faptului că, alături de documentele create de către instituţii sau de către societăţi, contribuie la întregirea imaginii unei epoci sau perioade într-un anumit areal. Dacă din documentele oficiale poate fi deprinsă o anumită imagine, cele create de către personalităţi din domeniul culturii, religiei, economiei, sportului, ştiinţelor aduc lămuriri suplimentare despre viaţa cotidiană, credinţele sau năzuinţele oamenilor care au vieţuit într-o anumită perioadă şi care nu pot fi regăsite în altă parte. În speţă este vorba de o încercare de salvare a memoriei, a unei percepţii umane subiective, care în documentele oficiale nu putea fi exprimată liber, fără teama de repercusiuni. Un repertoar al „arhivelor personale şi familiale” a fost editat de către Filofteia Rânziş, în anul 2001, pentru Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Direcţia Municipiului Bucureşti şi direcţiile judeţene: Alba, Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Bistriţa Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Caraş Severin, Călăraşi, Constanţa şi Covasna104 şi în anul 2002 pentru Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale şi direcţiile judeţene Cluj, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita şi Hunedoara105 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin păstrează în depozitele de arhivă astfel de mărturii, în rândul cărora amintim documentele din cadrul Fondului Familial General Ioan Dragalina106, Colecţiei de Documente Romolus Novacovici107, Colecţiei de Manuscrise George Cătană108, Fondului Personal Învăţător Pavel Jumanca109, Fondului Familial Boşcaiu sau Fondului Personal Profesor Octavian Răuţ Reşiţa. Mai sunt şi altele pe care nu le-am menţionat, însă apreciem că ponderea acestora este destul de scăzută şi sunt încă <?> Filofteia Rânziş, Arhive personale şi familiale, Repertoriu arhivistic, volumul I, Bucu-reşti, 2001, p. 8.105 Idem, Arhive personale şi familiale, Repertoriu arhivistic, volumul II, Bucureşti, 2002, p. 7.106 Constantin Brătescu, Istorie şi cultură în arhivele Caraş Severinului, Bucureşti, 1997, p. 156-159.107 Ibidem, p. 160-164.108 Ibidem, p. 165-167.109 Ibidem, p. 168-169.

Page 70: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

70

multe asemenea fonduri şi colecţii a căror valoare le-ar permite includerea în cadrul documentelor Fondului Arhivistic Naţional.

Poetul, prozatorul şi dramaturgul Petru Vintilă a văzut lumina zilei la data de 12 iunie 1922 în localitatea Orşova din judeţul Mehedinţi, ca fiu al subofiţerului Petru Vintilă şi al Mariei, născută Barbeş şi a decedat la 7 august 2002 în Bucureşti.

A urmat liceul la Caransebeş şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, între anii 1942-1948. În paralel, este redactor la Luptătorul Bănăţean (1945-1946) şi Frontul plugarilor (1946-1948). A debutat în Fruncea, din Timişoara în anul 1939. A fost redactor la Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul (1958-1963), România liberă (1964-1965), redactor şef adjunct la Colocvii (1966-1968) şi Satul socialist (1968-1970). Scriitor cu activitate diversificată, în afară de poezie, proză şi teatru Petru Vintilă a mai scris literatură pentru copii, după reţeta genului Mai tare ca sfântul (1969) şi Călătorie pe planeta Zeta (1972), reportaje inspirate din noile realităţi social politice ale României Dobrogea în marş (1961), Şoseaua milionarilor (1961) şi Oraşe fără arhive (1964), publicistică 101 picături de cerneală (1973), un eseu confesiune Miliţa (1972), şi un roman cronologic Eminescu (1974), cercetare, compilaţie şi sistematizare cronologică a vieţii poetului. Prezent în numeroase antologii, autor de scenarii, a prefaţat ghiduri turistice sau a tradus singur şi în colaborare din H. Sienkiewicz, H. Lebrecht110.

Alături de cele de mai sus, din cele peste 60 de apariţii editoriale şi puneri în scenă, vădind o mare disponibilitate creatoare, unele scrieri suferind de influenţa spiritului prolecultist al vremii, mai amintim: Gheorghe Doja, piesă în trei tablouri (1944), Cinci dioptrii, poeme, (1945), Nepoţii lui Horea, roman (1951), Oraş de provincie, nuvelă (1954), Steaua magilor, nuvele, (1958), Oraşul încercuit, roman (1964), Zăpezile de altă dată, poezii, (1973), Pictor de duminică, amintiri(1983) ş.a.111.

În 4 ianuarie 1980, Petru Vintilă donează Filialei Arhivelor Statului Caraş Severin 68 de dosare, în cantitate de 1,25 m.l. create între anii 1874-1982. Cea mai mare parte a acestora au fost create sau sunt în directă legătură cu activitatea donatorului, o mică parte fiind colecţionate de către acesta.

Genurile de documente sunt diverse şi cuprind: acte personale şi familiale, afişe, invitaţii, corespondenţă, adeverinţe, manuscrise ale lucrărilor ştiinţifice şi literare, lucrări artistice, fotografii şi vederi.

Ordonarea şi inventarierea acestora a fost realizată de către şeful Filialei Arhivelor Statului Caraş Severin, Constantin Brătescu după cum urmează:110 Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 814.111 Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş Severin, Ed. Timpul, Reşiţa, 1998, p.283.

Page 71: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

71

A. Documente personale şi familiale;B. Documente rezultate din activitatea ziaristică;C. Manuscrise ale lucrărilor ştiinţifice;D. Manuscrise litarare. Proză. Scenarii. Poezii. Reportaje;E. Documente şi lucrări despre Petru Vintilă;F. Opere literare ale altor scriitori. Corespondenţă literară;G. Documente create de alte persoane;H. Lucrări artistice ale lui Petru Vintilă;I. Fotografii. Vederi.În prima categorie, Documente personale şi familiale, 1918-1982, se

păstrează o filă dintr-un jurnal intim al scriitorului, precum şi scrisori şi vederi trimise familiilor Vintilă şi Barbeş din ţară şi din străinătate şi invitaţii de a participa la conferinţa pe ţară a scriitorilor, la întâlniri ale lucrătorilor din gospodăriile de stat, la expoziţii comerciale, la sărbătoarea centenarului teatrului din Caransebeş şi la vernisarea unor expoziţii de pictură.

A doua categorie, Documente rezultate din activitatea ziaristică, 1952-1981, cuprinde corespondenţă literară şi publicistică cu Camil Baltazar, Radu Cârneci, Nicolae Crevedia, Mircea Şerbănescu şi Dragoş Vicol, cu teatre de stat, edituri şi Uniunea Scriitorilor din România în legătură cu punerea în scenă a unor piese de teatru, sărbătorirea unor scriitori sau participarea la întocmirea unor lucrări ştiinţifice, cu poetul Nichifor Mihuţa din Caransebeş privind întâlnirea scriitorilor caransebeşeni şi apariţia baladei Costa păcurariul, cu Horia Vasilescu despre înfiinţarea unei reviste literare în Caransebeş, cu juristul Antoniu Marchescu pentru colaborarea în vederea apariţiei unor studii cu caracter istoric, cu Aurel Cosma şi scriitori ţărani precum Ion Frumosu, Petru Petrica şi Ghiţă Bălan Şerban dar şi scrisori ale unor animatori culturali din Moldova, Dobrogea sau Transilvania despre colaborarea la diverse ziare şi reviste.

Page 72: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

72

Intrarea armatei române în Oraviţa, în 3 august 1919 primită de la scriitorul Petru Petrica112

În a treia categorie se regăsesc manuscrisele lucrărilor: Dicţionar de geografie literară, Dicţionarul literaturii bănăţene, Dicţionar de terminologie literară, Romanul cronologic Eminescu, Cum era Eminescu, evocări de I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, M. Sadoveanu, Gh. Teodorescu Kirileanu şi Mite Kremniz volumele I-VI, Călătorie la Parnas – fals tratat de istoria literaturii române şi Carte de excursii literare.

În Manuscrise litarare. Proză. Scenarii. Poezii. Reportaje întâlnim manuscrisele romanului Horea, povestirii Raiul pierdut, scenariului literar Hiena, poezii, epitaful O specie solitară, O lăptărie suprarealistă despre lăptăria de pe strada Bărăţiei, pe care o frecventau scriitorii, Cum mor scriitorii despre moartea lui Caragiale, Eminescu ş.a., Lecturi anodine despre poeţi români necunoscuţi, Paranoia şi literatura cu referiri la Saşa Pană şi Constantin Baclabaşa, Veteranul doctor Isac despre unul dintre medicii lui Eminescu, reportaje pentru România liberă, Satul românesc ş.a.

112 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul Personal Scriitor Petru Vintilă, inventar 382, dos. I 2, f. 1.

Page 73: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

73

La Sonnemberg împreună cu alţi scriitori 16-24 octombrie 1975113

A patra categorie - Documente şi lucrări despre Petru Vintilă cuprinde o lucrare de diplomă dedicată operei literare a lui Petru Vintilă114 şi o epigramă care i-a fost dedicată de către Gabriel Teodorescu cu următorul conţinut:

„De-mi dai un litru de absint,Eu sunt în stare să şi mint;Aşi spune în întregul burg:Vintilă-i mare dramaturg115.”Grupa F Opere literare ale altor scriitori. Corespondenţă literară strânge

laolaltă texte precum: Amar este drumul spre Palermo de J. Werterheimer-Ghika, Evocări literare de Aurel Cosma, Dor de Fănuş Neagu, lucrări transcrise de scriitorul ţăran Petru Petrica şi corespondenţa dintre Silvia Gruziu, fiica lui Dimitrie Birăuţiu şi I. L. Caragiale.

În grupa G, Documente create de alte persoane se află scrisori trimise între anii 1874-1880 de către locuitori din Bocşa, Lugoj şi Reşiţa.

113 Ibidem, dos. I 1, f. 3.114 Ibidem, dos. E 1, f. 1.115 Ibidem, dos. E 2, f. 1.

Page 74: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

74

În categoria Lucrări artistice ale lui Petru Vintilă se păstrează schiţe şi desene ale acestuia, dar şi două caricaturi aparţinând lui V. Mândra Crâiţa din Focşani.

Schiţă aparţinând lui Petru Vintilă116

Grupa I Fotografii. Vederi conţine o vedere a oraşului Sibiu, o carte poştală ilustrând portul popular din Bucovina, o fotografie care surprinde intrarea armatei române în Oraviţa, 3 august 1919, trimisă de scriitorul plugar Petru Petrica şi fotografii ale lui Petru Vintilă, Aurel Cosma Junior şi cu un grup de scriitori la Sonnemberg.

Vedere a oraşului Sibiu, începutul secolului XX117116 Ibidem, dos. H 1, f. 1.117 Ibidem, dos. I 3, f. 1.

Page 75: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

75

Deşi lucrarea de faţă are drept scop doar semnalarea bogatului material documentar din Fondul Personal Petru Vintilă, mă voi opri asupra unor documente semnificative.

Din scrisoarea118 pe care Petru Hamat i-o adresează din Caransebeş, la 28 septembrie 1976 obţinem informaţii inedite despre unchiul acestuia, inginerul silvic Simeon Simu119, despre viaţa şi despre preocupările ştiinţifice ale acestuia, dar şi despre intenţionata Enciclopedie bănăţeană pentru care Petru Vintilă strângea documente.

În octombrie 1970 Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Caraş Severin îi lansa invitatţia de a participa la aniversarea centenarului teatrului de amatori din Caransebeş:

„... ne-am simţi deosebiţi de onoraţi, atât noi, cât şi slujitorii scenei caransebeşene, dacă aţi consimţi să adresaţi mişcării teatrale din localitate un cuvânt de salut la împlinirea unui secol de activitate”120

Adresa era însoţită de un scurt istoric al mişcării teatrale în urbea de pe Timiş şi Sebeş.

„Vechi centru de cultură românească în această parte a ţării, oraşul Caransebeş... înregistrează cele dintâi manifestări ale artei teatrale de amatori în anul 1870. După numeroase trupe vieneze de teatru care susţin spectacole în oraş încă din prima jumătate a secolului trecut 121, localnicii atraşi de mirajul scenei, îşi constituie la rândul lor societăţi şi formaţii teatrale proprii, încercându-se, după cum era şi firesc, mai întâi pe tărâmul declamării.

Un document datând din 8 noiembrie 1869 atestă existenţa unei săli de spectacole, solicitată de trupa profesionistă a Ernestinei Schmidt pentru o perioadă de două luni.

La 1 decembrie 1871 ia fiinţă Cercul Român de Citit, iar un an mai târziu Societatea de Lectură a Junimii Române din Caransebeş, care includeau frecvent, în programele lor declamări şi lecturi dramatizate, contribuind la formarea unor buni interpreţi de teatru. Despre doi asemenea interpreţi pomeneşte Familia în numărul său din 6 mai 1877.

Societatea Română de Cântări şi Muzică, înfiinţată în 1876, ca şi Caransebeşer Gesang und Musikverein, creată în 1867, includ în repertoriul lor piese de teatru sau fragmente din operete. În ultimele decenii ale secolului văd lumina rampei comediile lui Vasile Alexandri, piese semnate de Iosif Vulcan sau Alexandru 118 Ibidem, dos. B 12, f. 1-4.119 Simeon Simu a fost unul dintre preşedinţii Comunităţii de Avere a fostului Regiment Grăniceresc din Caransebeş.120 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul Personal Scriitor Petru Vintilă, inventar 382, dos. A 5, f. 1.121 Este vorba despre secolul al XIX-lea.

Page 76: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

76

Cosma, pentru ca la începutul veacului nostru, artişti amatori să abordeze partituri dificile de talia celor ale lui I. L. Caragiale, alături de alte lucrări dramatice din repertoriul românesc şi străin (Haşdeu, V. Urechia, Kotzebue etc).

În decursul timpului, au fost montate, în afară de operetele reprezentative ale lui Offenbach, Lehar, Ciprian Porumbescu, Filaret Barbu etc, acte întregi din operele lui Wagner (Tanhauser, Lohengrin) sau Verdi (Trubadurul). Succesul remarcabil, consemnat în coloanele presei timpului, pe care l-au înregistrat spectacolele de operă şi operetă, atestă că aceste tentative temerare şi-au aflat acoperirea în calităţile şi pasiunea interpreţilor amatori.

Reprezentarea operetei Crai Nou de Ciprian Porumbescu, spre exemplu, a fost calificată, de către ziarele din Caransebeş, Timişoara şi Oradea ca o reuşită artistică certă”122. În final mă voi opri asupra câtorva gânduri dintr-un jurnal intim al scriitorului, datând din 2 octombrie 1949, care nu ar fi putut vedea necenzurate lumina tiparului în România perioadei comuniste: „2 octombrie 1949 Sunt de trei zile în Bucureşti. E prima zi în care nu mănânc decât doi covrigi la prânz şi beau apă de la izvorul lui Eminescu din Cişmigiu. M-am făcut proprietar pe o bancă între grilajele calicilor, lângă rotonda trandafirilor şi a scriitorilor de marmură. Banca e de piatră. E cam rece, îmi ajută însă prin temperatura ei joasă să fiu calm şi fatalist. Stau pe bancă de dimineaţa până seara. Unde-aş putea umbla? Pe străzi coşurile oltenilor încărcate cu pergamule şi cu struguri îmi fac rău. Nu mai am nici ţigări. Lângă mine un pensionar pufăie de zor dintr-o lulea cât un coş de locomotivă şi citeşte ziarul. Mă dau mai aproape de el, chipurile ca să citesc şi eu ziarul. În realitate stau cu gura căscată şi aspir pe furiş o bună parte din fumul slobozit de el. Pe aleea din mijloc trece un sergent de stradă. Priveşte profesional în dreapta şi-n stânga. Nu ştiu de ce, dar sunt neliniştit. E acelaşi sergent care a fost şi ieri şi alaltăieri pe aici. E a treia zi când mă vede în acelaşi loc. Îmi face impresia că m-a privit mai mult decât era necesar. De partea cealaltă a rotondei s-a aşezat o femeie. Picioarele şi le-a aşezat într-un fel atât de neglijent încât i se văd pulpele albe până sus unde se unesc într-un petic de negreaţă. N-are chiloţi. Privirile noastre s-au unit, ca două priviri care s-au căutat. Îmi face impresia că-mi zâmbeşte. E un limbaj interesant zâmbetul. Spune mult. Nu ştiu dacă am zâmbit şi eu. Îi privesc fascinat pulpele până sus de tot, până unde generozitatea ei caldă mi le oferă. În mine parcă e un şarpe ce zvâcneşte. Sângele, gândesc. E fierbinte. Moşul a lăsat ziarul şi priveşte şi el cu interes. Ne-am surprins unul pe altul şi roşim. Bâlbâie ceva. A, da, întreabă:

122 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul personal scriitor Petru Vintilă, inventar 382, dos. A 5/1970, f. 2-3.

Page 77: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

77

- Cât e ceasul? Răspund insinuant: N-am ceas. Ca şi cum i-aş spune: Dă-mi pace. A observat tonul. Mă priveşte chiorâş. Ne bănuim rivali... Câţiva vânzători de ziare au năvălit în rotondă cu ediţia Evenimentului de prânz.Stomacul mi-l simt ca un balon dezumflat, lipit de spate. E aşa de gol în mine. Moşul cumpără un ziar. Citeşte tare. Parcă-mi citeşte mie.

- Nu se mai termină războiul ăsta!...Răspund ceva neînţeles, privind picioarele femeii din faţă. Moşul nu mai

poate răbda nici el şi-mi spune:- Straşnică femeie, domnule!...”123.În concluzie, apreciem documentele create de către personalităţi din diferite

domenii sau colecţionate de către oameni obişnuiţi, care nu s-au remarcat în mod deosebit pe vreun plan, ca deosebit de importante pentru istorie, dar mai ales pentru acel segment al mentalităţilor, a vieţii private sau a cotidianului, care nu poate fi reconstituit din documentele oficiale. În mod particular, cele de faţă, reunite în cadrul Fondul personal scriitor Petru Vintilă permit reconstituirea unei lumi, a scriitorilor, publiciştilor, poeţilor sau artiştilor plastici din Bucureşti, dar şi din provincie

Fondul personal scriitor Petru Vintilă, structură şi valoare documentară

Între materialele documentare păstrate în cadrul arhivelor fondurile şi colecţiile de documente personale sau familiale au o valoare aparte, datorită faptului că alături de documentele create de către instituţii sau de către societăţi contribuie la întregirea imaginii unei epoci sau perioade într-un anumit spaţiu.

Poetul, prozatorul şi dramaturgul Petru Vintilă (12 iunie 1922, Orşova - 7 august 2002 Bucureşti) a urmat liceul la Caransebeş şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, între anii 1942-1948. În paralel, este redactor la Luptătorul Bănăţean (1945-1946) şi Frontul plugarilor (1946-1948). A debutat în Fruncea, din Timişoara în anul 1939. A fost redactor la Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul (1958-1963), România liberă (1964-1965), redactor şef adjunct la Colocvii (1966-1968) şi Satul socialist (1968-1970). Scriitor cu activitate diversificată, în afară de poezie, proză şi teatru Petru Vintilă a mai scris literatură pentru copii, după reţeta genului Mai tare ca sfântul (1969) şi Călătorie pe planeta Zeta (1972), reportaje inspirate din noile realităţi social politice ale României Dobrogea în marş (1961), Şoseaua milionarilor (1961) şi Oraşe fără

123 Ibidem, dos. A 2/1943, f. 1-1v.

Page 78: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

78

arhive (1964), publicistică 101 picături de cerneală (1973), un eseu confesiune Miliţa (1972), şi un roman cronologic Eminescu (1974), cercetare, compilaţie şi sistematizare cronologică a vieţii poetului. Prezent în numeroase antologii, autor de scenarii, a prefaţat ghiduri turistice sau a tradus singur şi în colaborare din H. Sienkiewicz, H. Lebrecht.

Alături de cele de mai sus, din cele peste 60 de apariţii editoriale şi puneri în scenă, vădind o mare disponibilitate creatoare, unele scrieri suferind de influenţa spiritului prolecultist al vremii, mai amintim: Gheorghe Doja, piesă în trei tablouri (1944), Cinci dioptrii, poeme, (1945), Nepoţii lui Horea, roman (1951), Oraş de provincie, nuvelă (1954), Steaua magilor, nuvele, (1958), Oraşul încercuit, roman (1964), Zăpezile de altă dată, poezii, (1973), Pictor de duminică, amintiri(1983) ş.a.

În 4 ianuarie 1980, Petru Vintilă donează Filialei Arhivelor Statului Caraş Severin 68 de dosare, în cantitate de 1,25 m.l. create între anii 1874-1982. Cea mai mare parte a acestora au fost create sau sunt în directă legătură cu activitatea donatorului, o mică parte fiind colecţionate de către acesta.

Genurile de documente sunt diverse şi cuprind: acte personale şi familiale, afişe, invitaţii, corespondenţă, adeverinţe, manuscrise ale lucrărilor ştiinţifice şi literare, lucrări artistice, fotografii şi vederi.

Deşi păstrat în cadrul Serviciului Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, fondul permite reconstruirea unei lumi a prozatorilor, poeţilor, publiciştilor, dramaturgilor şi artiştilor plastici din spaţiul românesc vreme de o jumătate de secol.

Le fond personnel de l’ écrivain Petru Vintilastructure et valeur documentaire

Parmi les documents conservés au cadre des archives les fonds et les collections de documents personnels ou familiaux ont une valeur particulière, parce que, à côté des documents créés par des institutions ou par des sociétés ils contribuent à compléter l’image d’une époque ou d’une période dans un certain espace. Poète, romancier et dramaturge Petru Vintila (Juin 12, 1922, Orşova - 7 Août 2002 Bucarest) a fréquenté l’école secondaire à Caransebes, puis la faculté de philologie de l’Université de Bucarest, entre 1942-1948. En parallèle, il était rédacteur en chef du Luptătorul Bănăţean (1945-1946) et Frontul plugarilor (1946-1948). Il a fait ses débuts dans Fruncea, à Timisoara en 1939. Il a été rédacteur en chef du Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul (1958-1963), Romania Libera (1964-1965), rédacteur en chef des Colocvii (1966-1968) et Satul socialist (1968-1970). Ecrivain d’une activité diversifiée, en dehors de la poésie, de la prose et du théâtre Petru Vintilă a écrit de la littérature pour

Page 79: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

79

les enfants, suivant la recette du genre de Mai tare ca sfântul (1969) et Călătorie pe planeta Zeta (1972), des histoires inspirées par les nouvelles réalités politiques et sociales de la Roumanie Dobrogea în marş (1961) Şoseaua milionarilor (1961) et Oraşe fără arhive (1964) publication 101 picături de cerneală (1973), un essai de confession Miliţa (1972), et un roman chronologique Eminescu (1974), de la recherche, de la compilation et systématisation chronologique de la vie du poète. Présent dans de nombreuses anthologies, auteur de scénarios, il a réalisé les préfaces de nombreux guides de voyage ou bien il a traduit seul et en collaboration H. Sienkiewicz, H. Lebrecht. Outre ce qui précède, de plus de 60 éditoriales et mises en scène, en manifestant une haute disponibilité créative quelques unes de ses écritures étant influencées par l’esprit prolecultiste de l’époque, on rappelle: Gheorghe Doja, pièce en trois tableaux (1944), Cinci dioptrii, poèmes, (1945 Nepoţii lui Horea, roman (1951), Oraş de provincie, roman (1954), Steaua magilor, histoires courtes, (1958), Oraşul încercuit, roman (1964), Zăpezile de altă dată, des poèmes, (1973), Pictor de duminică, des souvenirs (1983) etc. Le 4 Janvier 1980, Petru Vintila fait un don de 68 dossiers à la Direction Générale des Archives de l’Etat de Caraş-Severin, le montant de 1,25 ml créé entre 1874-1982. La plupart d’entre eux ont été créés ou sont directement liées à l’activité des bailleurs de fonds, une fraction recueillie par lui. Les types des documents sont variés et comprennent: les papiers personnels et familiaux, des affiches, des invitations, de la correspondance, des certificats, des manuscrits d’ouvrages scientifiques et littéraires, les œuvres artistiques, des photographies et des cartes postales. Bien que conservé au cadre du Service du Département de Caraş-Severin des Archives Nationales, le fonds permet de reconstruire un monde des romanciers, des poètes, des publicistes, des dramaturges et des artistes de l’espace roumain pour un demi-siècle.

Page 80: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

80

ASPECTS OF THE RELATIONS BETWEEN THE ARCHIVES OF ROMANIA AND HUNGARY AFTER 1989124

Liviu BOAR

Until 1989 - the year of radical political changes in the two neighboring, formerly socialist countries - Romania and Hungary had cooperated in the area of archives only as members of the International Council on Archives.125 Due to the events of 1989, border passing became less difficult and tourist passports were more easily issued therefore more and more researchers from Romania and Hungary were able to access the archives of each other’s countries. However no agreement regarding the institutional cooperation between the archives of the two countries was at that time in place. In 1991, the line of army officials appointed as general managers of the State Archives126 ended with the appointment of esteemed historian and professor Dr. IOAN SCURTU.127 As part of his policy of open archives in international relations,

124 This paper is based on offi cial documents drawn up following contacts between the mana-This paper is based on official documents drawn up following contacts between the mana-gements of the National Archives of Romania and of Hungary (quoted as such) and on my notes as member of the official delegations between 1994 – 2007. The photographs are from my personal archive. Being a speaker of Hungarian, I have also often acted as interpreter in official or private encounters between the delegations of the archives of Romania and Hungary. I would like to thank Dr. LAKOS JÁNOS for the photographs he provided from the meetings of the two delegations in 1994 in Budapest and in 1996 in Bucharest, as well as for the copies of the Hungarian and Roma-nian versions of the agreement signed in Bucharest in 1996, archived at MOL: Magyar Országos Levéltár irattára, 1994 - 21. tétel - 479/1994. (857/1996.) szám.125 Since 1956 Romania has been a member of the International Council on Archives (Conse-il International des Archives), an international organization created in June 1948 by the committee of archival experts convened by UNESCO which, acting as a constitutive assembly, adopted the provisional bylaws of ICA. The first International Congress on Archives (Paris, August 1950) established the legal status of the Council. The general aims of ICA are to convene an International Congress on Archives every 4 years, to establish and maintain relationships between archivists from all countries, to facilitate the progress of archives and professional development of archivists etc. In 1979 Romania became part of a regional organism of ICA, the CIBAL (International Infor-mation Center on the Sources of Balkan & Mediterranean History) seated in Sofia. It was created in 1976 on the initiative of the International Association for South and East European Studies and ICA. Its aim is to promote research on the history of balkan peoples and made its results available to the public through archives and libraries. 126 Since the establishment of the institution on May 1, 1831 based on the Organic Regu- Since the establishment of the institution on May 1, 1831 based on the Organic Regu-lations until the coming into force of the National Archives Law 16/1996 it was named STATE ARCHIVES. Afterwards its name was changed to NATIONAL ARCHIVES.127 Professor at the University of Bucharest, specialized in Romanian contemporary history, general manager of the State Archives between 1991 and 1996.

Page 81: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

81

the new general manager took steps to resume the official connection to the archives of Hungary and initiated the negotiation of a cooperation agreement. The agreement was preceded by an institutionally unofficial action, namely the visit of the students of the Course in Hungarian Paleography held at Cluj Napoca by the General Directorate of the State Archives, accompanied by the course coordinator, archivist Pál Antal Alexandru of the Tirgu-Mures Branch of the State Archives, between October 26 and 28, at the Székesfehérvár (Fehér county) town archives and the National Archives of Budapest, where they were received by the general manager Dr. Lakos János.128 Between June 7 and 11, 1994, at the invitation of the management of the National Archives of Hungary, Dr. Ioan Scurtu, the general manager of the State Archives of Romania, and Prof. Liviu Boar129, manager of the Mures Branch of the State Archives, paid an official visit in Budapest. On June 7 preliminary talks took place at the headquarters of the National Archives of Hungary at 4 Bécsi Kapu Tér, attended from the Hungarian side by Dr. Lakos János, general manager of the National Archives of Hungary, Molnár Jozsef, head of the Archive section of the Ministry of Culture and Education, Buzási János, first deputy general manager and Halász Hajnal, counselor on international issues and official interpreter, and from the Romanian side by Dr. Ioan Scurtu, Prof. Liviu Boar and Andrei Haţeganu, 1st secretary, cultural and press attaché of the Romanian Embassy in Budapest. Following the customary welcoming greetings, the program of the visit was presented. Then the two general managers gave short overviews of the activity of the archives and the status of the relations between the two institutions, pointing out the need for a development of bilateral relations and conclusion of a written agreement between the two Archives. On June 8, the Romanian delegation, accompanied by Buzási János, visited the archives of the city of Eger, capital city of the Heves county, where it was received by the manager Dr. Bán Péter and his deputy Csifári Gergely. On June 9 at 9.30 a.m. the official debates began, attended by Ioan Scurtu and Liviu Boar from the Romanian side and by Lakos János şi Molnár Jozsef from the Hungarian side, and by Ms. Halász Hajnal as interpreter130.

128 Information on this visit and related photographs were provided to me by my colleague Dr. Pál Antal Alexandru, to whom I am grateful. (L.B.)129 See Profesioniştii noştri, 2, LIVIU BOAR LA 60 de ani, coordinated by Dr. Ioan Lăcătuşu, published by the European Center for Studies Covasna Harghita, Eurocarpatica Publishing House, Sfântu Gheorghe, 2011, 555 p.130 Occasionally helped by myself.

Page 82: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

82

The first official cooperation act between Romania and Hungary, after 1989, in the field of archives was signed on June 10, 1994 in the protocol room of the National Archives of Budapest. Mr. Andrei Haţeganu, 1st secretary, cultural and press attaché of the Romanian Embassy in Budapest also attended the signing. It was entitled Pro Memoria and drawn up in Romanian and Hungarian, both versions being original ones.131 The document was signed on the Romanian side (in the order of the signatures) by Dr. Ioan Scurtu, general manager and Liviu Boar, branch manager, and from the Hungarian side by Molnár Jozsef, department head (in the Ministry of Culture, A/N L.B.) and Dr. Lakos János, general manager. The document stated that „talks were held in Budapest between June 7 and 10, 1994 regarding the relations between the two countries in the field of archives. The parties informed each other of the status of the archives in their respective countries, their aims, and reached the conclusion that it is in their interest to cooperate, and therefore believe that the conclusion of an agreement is necessary” It further shows that the Romanian party presented a written proposal for the contents of the agreement, which was discussed and accepted as basis of the future cooperation agreement to be signed in Bucharest after its finalization following an exchange of texts. A delegation of the National Archives of Hungary went to Bucharest to negotiate and sign the agreement, between November 4 and 8, 1996: Dr. Lakos János, general manager and Ms. Halász Hajnal, head of the External Relations Office. The representatives of the two countries had a useful exchange of expertise on issues of archival legislation, especially as new laws on archives had been recently passed in both countries (1995 in Hungary and 1996132 in Romania) as well as document conservation and restoration and archival informatics, both at the central headquarters in Bucharest and during their visit at the Galati Branch of the National Archives on November 6 and 7, 1996. The agreement was signed in Bucharest on November 8, 1996133 by the two general managers of the Archives of Romania and Hungary, Dr. Ioan Scurtu and Dr. Lakos János134.

131 The final version was written by myself and Ms. Halász Hajnal, on a typewriter that did not have Romanian diacritical marks, therefore these were added later, by pen. See the annex for a facsimile of the text.132 Archives Act LXVI/1995- Hungary, National Archives Act no. 16/1996 - Romania133 See the annex for the Romanian and Hungarian versions.134 On December 11, 1996 Dr. Lakos János sent Ioan Scurtu, general manager of the National Archives of Romania the following letter, in Romanian: „Stimate Domnule Director General ! Ţin

Page 83: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

83

This agreement was in force until March 21, 2007 when a new one was signed in Budapest by then general managers Corneliu Mihail Lungu and Gecsényi Lajos.135 Article 1 of the agreement stipulated that: „The Parties will initiate an exchange of expertise in areas of common interest of archival activities. In this respect, the Parties will organize periodical meetings between the managers of archival institutions in Romania and the Republic of Hungary and will exchange experts, archivists annually. The receiving Party shall cover the boarding and accommodation expenses, while the international travel expenses will be covered by the sending Party.” In 1995, shortly before the signing of the agreement which provided for an exchange of researchers, a delegation of the State Archives of Romania, made up of the managers of the Mures and Timis Branches, Liviu Boar and Gheorghe Mudura respectively, were able to perform research at the National Archives of Budapest between November 27 and December 11. A second research visit followed from October 22 to November 4, 1997. On this occasion I have researched various archival funds containing information regarding the history of Transylvania, as well as the relations between Romania and Hungary, such as: Departamentum religionare graeci ritus non unitorum (1793-1848), Departamentum scholarum Nationalium (1776-1848), Fassiones fundationum reformatorum (1784-1786), Fassiones monasteriorum graeci ritus non uniti in Regno Hungariae existentium anno 1785, Libri contoales (1782-1893), Indices mapparum (1724-1837), Acta regulationis parochiarum (1782-1801), Departamentum cehale (1783-1788) and a very important fund: The Royal Hungarian Ministry for Foreign Affairs, including documents from the 19th and 20th century, issued mainly by the Hungarian Embassy in Bucharest , provided for research purposes up to the year 1960. I was able to study most of the documents referring to the history of Romania, namely of Transylvania, as well as to the relations between the two states, from the Foreign Ministry fund and made up a list of documents to be copied, in exchange for those requested by the Hungarian archivists researching Romanian archives within the same project.136să Vă mulţumesc atît Dumneavoastră cît şi Colegilor Dumneavoastră pentru primirea extrem de amabilă pe care ne-aţi oferit(o) la Bucureşti şi Galaţi. Sînt sigur că pe baza Acordului semnat de noi, între instituţiile noastre se va desfăşura o colaborare fructuoasă. Budapesta, 11 dec. 1996. Cu stimă, Dr. János Lakos Director general (ss.LS)” (Dear sir, I would like to thank you and your col-leagues for being such gracious hosts during our visit in Bucharest and Galati. I am convinced that the agreement concluded by our institutions will lead to a fruitful cooperation. Budapest, December 11, 1996. Respectfully yours, Dr. János Lakos, general manager (ss. LS).)135 See the annex for the text of the Agreement, in Romanian and in English.136 The two Hungarian archivists researched the National Archives of Cluj Napoca and the

Page 84: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

84

At the invitation of the National Archives of Hungary, between March 20 and 22, 2007, a delegation of the National Archives of Romania made up of professor Dr. Corneliu Mihail Lungu, general manager, professor Dr. Costin Feneşan, senior counselor, former general manager and Dr. Liviu Boar, manager of the Mures Branch of the National Archives paid an official visit to the National Archives of Budapest in order to sign the „Agreement of Cooperation in the Field of Archives between the National Archives of Romania and the National Archives of Hungary”, previously negotiated by the management of the two institutions. The National Archives of Hungary were represented by Prof. Dr. Gecsényi Lajos, general manager of the National Archives of Hungary, Dr. Reisz Csaba, deputy general manager, Dr. Szabó Csaba, Dr. Kőrmendi Lajos and Ms. Halász Hajnal, counselor on international issues and official interpreter, On March 20, the Romanian delegation was received by professor Dr. Gecsényi Lajos, general manager of the National Archives of Hungary and Dr. Reisz Csaba, deputy general manager. The status of the relations between the Archives of the two countries was discussed, as well as relevant issues of the archival institutions in Romania and Hungary. The next day the Romanian delegation visited several archive storage facilities and the restoration and reprography lab of the National Archives of Hungary. Later on the same day the „Agreement of Cooperation in the Field of Archives between the National Archives of Romania and the National Archives of Hungary”137 was signed by the two general managers. In addition to the two official delegations, the signing was attended by Radojka Gorjanác from the Ministry of Education and Culture and Dr. Szász Zoltán of the Hungarian Academy, chairman of the Hungarian side of the joint Romanian and Hungarian history commission. The event was recorded on the official website of the National Archives of Hungary, where an official release and photographs of the signing were published. The agreement stipulated that „the Contracting Parties agree to carry out exchange of experience on archival theory and practice, on the basis of reciprocity, and in accordance with the legislation in force in both States” and to „exchange experts for documentary research in the archives under their administration” An important chapter of the agreement refers to additions to the archival

archive of the Ministry for Foreign Affairs in Bucharest. The scope of their research were the cen-suses from before 1876 and Romanian –Hungarian relations between 1918 and1960.137 Published in the Official Gazette no. 497 of July 25, 2007.

Page 85: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

85

fund. Thus: „The Contracting Parties agree to carry out an exchange, free of charge, of copies of the documents they keep, on the basis of reprocity, in conformity with the legal procedure in force in both States”. The Agreement also provides for the organization of documentary exhibitions in common, facilitates the exchange of archival publications, free of charge, as well as professional contacts and cooperation between the county archives departments of the two countries.

ASPECTE PRIVIND RELAŢIILE DINTRE ARHIVELE DIN ROMÂNIA ŞI UNGARIA DUPĂ 1989

Rezumat

Prezentul material se bazează pe documentele oficiale întocmite cu ocazia contactelor dintre conducerile Arhivelor Naţionale din România şi Ungaria pe care le-am citat ca atare, precum şi pe însemnările pe care le-am făcut eu în calitate de membru al delegaţiilor oficiale din care am făcut parte în perioada 1994-2007. Fotografiile provin din arhiva personală. Fiind cunoscător al limbii maghiare am asigurat de multe ori şi traducerea discuţiilor oficiale sau particulare dintre delegaţiile arhivelor din România şi Ungaria. Mulţumesc şi pe această cale domnului Dr. LAKOS JÁNOS pentru fotografiile pe care mi le-a pus la dispoziţie realizate cu ocazia întâlnirilor celor doua delegaţii din 1994 de la Budapesta şi 1996 de la Bucureşti şi de asemenea pentru facsimilele variantelor în limbile română şi maghiară ale acordului semnat la Bucureşti în 19946 aflate în arhiva MOL la cota: Magyar Országos Levéltár irattára, 1994 - 21. tétel - 479/1994. (857/1996.) szám.

Page 86: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

86

Székesfehérvár - 27 October 1993: Farkas Gábor (Manager of the Székesfehérvár City Archives), Kiss Andrei, Ioan Drăgan, Pál Antal Alexandru, Raab Ştefan

Budapest 10 June 1994: Andrei Haţeganu, Ioan Scurtu, Liviu Boar

Page 87: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

87

Page 88: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

88

Bucharest 8 November 1996: Gabriela Birceanu, counselor on international issues, Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, general manager, prof. Marin Radu Mocanu, manager, Dr. Lakos János, general

manager, Halász Hajnal, counselor on international issues

Budapest 20 March 2007: Dr. Reisz T. Csaba, Prof. Dr. Liviu Boar, Prof. Univ. Dr. Corneliu Mihail Lungu in the restoration laboratory of the National Archives of Hungary

Page 89: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

89

Budapest 20 March 2007: The reception hall of the National Archives of Hungary Prof. Dr. Szasz Zoltan, Prof. Dr. Gecsényi Lajos, Radojka Gorjanác

Budapest 20 March 2007. The reception hall of the National Archives of Hungary Dr. Costin Feneşan, Prof. Univ. Dr. Corneliu Mihail Lungu, ,Prof. Dr. Liviu Boar

Page 90: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

90

Budapest 20 March 2007. The reception hall of the National Archives of Hungary : Exchange of gifts between Prof. Dr. Gecsényi Lajos and Prof. Dr. Liviu Boar

Page 91: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

91

I S T O R I E

Page 92: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

92

Page 93: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

93

DOCUMENTE DIN ARHIVELE NAŢIONALE COVASNA REFERITOARE LA MOMENTE DIN ISTORIA ACTUALULUI JUDEŢ MUREŞ (1525-1906)

Ioan LĂCĂTUŞU Vasile STANCU

Prezentul studiu se referă la 71 de documente, emise în perioada 1525 – 1906, păstrate în fondurile Arhivelor Naţionale Covasna, care oglindesc aspecte diverse ale societăţii ardelene din teritoriul actualului judeţ Mureş. Documentele provin dintr-un număr de 19 fonduri, aflate în păstrare în depozitele A.N. Covasna; patru fonduri administrative: Scaunul Treiscaune, Primăria oraşului Târgu Secuiesc, Primăria oraşului Sfântu Gheorghe şi Prefectura judeţului Trei Scaune şi 15 fonduri familiale şi colecţii personale. (Anexa nr. 1)

Creatorii acestor documente sunt diverse instituţii ale statelor româneşti: Domni ai Ţării Româneşti şi Moldovei, Voievozi, Vicevoievozi, Principi, Guvernatori şi Guberniu Transilvaniei, autorităţile administrative, judecătoreşti, bisericeşti şi persoanele particulare din arealul scaunelor Mureş, Odorhei, Ciuc, Treiscaune şi a comitatelor Alba şi Târnava. În cazul a 35 de documente se specifică şi localităţile de unde s-a emite actul. (Anexa nr. 2)

Din cele 71 de documente 35 sunt originale, 15 sunt redactate pe suport filigran, 13 sunt semnate şi 14 sunt confirmate cu pecete sau sigiliu. Rezumatul acestora, la 31 dintre ele, specifică şi limba de redactare: 10 în limba latină, 9 în limba latină şi maghiară şi 12 în limba maghiară. Între acestea deosebim tipuri de documente diferite - 22 de scrisori, din care: scrisori de adeverire 14, scrisori testimoniale 3, scrisori personale 3, scrisoare de cercetare şi scrisoare de înştiinţare şi chemare în judecată câte una; 13 rapoarte ale juraţilor, asesorilor, pretorilor, vicejuzilor către autorităţile superioare;11ordine ale principilor şi guvernatorilor sau gubernelor; 6 extrase din procesele verbale; două porunci domneşti; două înştiinţări; două acte de garanţie-chezăşie; şi câte un document reprezentând: intentare de proces, hotărâre judecătorească, act de privilegii, adeverinţă de proprietate, conscripţie şi împărţirea bunurilor, registru de inventariere, monografia oraşului Târgu Mureş, epidemie de ciumă, cerere, petiţie, plângere, schimbare de domiciliu. (Anexa nr. 3)

Din cercetarea rezumatelor principalelor categorii de documente - scrisorile de adeverire, rapoartele şi ordine guberniale se desprind următoarele aspecte: opt dintre scrisorile de adeverire tratează chestiuni privind situaţia iobagilor în secolul al XVII-lea(17 decembrie 1607- 10 decembrie 1678): legarea de pământ, individual sau cu familia, pe viaţă sau pe o anumită perioadă de timp, vinderea ca iobag, garanţii pentru iobagi, convenţii între persoane private privind iobagii, iar 6 dintre acestea

Page 94: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

94

se referă la confirmarea unor învoieli asupra unor posesiuni, zălogirea sau cedarea unor terenuri arabile sau fâneţe şi convenţii între proprietari asupra unor posesiuni. Cele 13 rapoarte, situate în timp între 4 aprilie 1628 – 8 august 1804, reprezintă, în majoritate (9), audieri întreprinse de juraţi, asesori, pretori privind situaţia unor iobagi (4), litigii între persoane private (3) şi împărţirea unor posesiuni (2). Foarte interesante sunt documentele nr. 58/ 2 ianuarie 1784, 59/22 noiembrie 1784 şi 60/24 noiembrie 1784 prin care nobilimea locală raportează măsurile luate pentru a face faţă răsculaţilor lui Horea precum şi cererile acestora adresate comitelui suprem al Comitatului Turda, cu reşedinţa la Reghin, de a acorda ajutor în oameni, praf de puşcă şi arme.

Din totalul ordinelor, 7 sunt guberniale iar 4 sunt princiare. Cele guberniale, adresate autorităţilor administrative şi judecătoreşti locale, aduc la cunoştinţa locuitorilor chestiuni de importanţă locală şi regională: numiri în funcţii a unor persoane – medic oftalmolog al Transilvaniei, cu sediul la Târgu Mureş, consilier de Gealacuta (Fântânele); ridicarea în rang, de oraş, a localităţii Reghin şi de parohie independentă a celei de la Damieni-Mureş; schimbare a denumirii localităţii Rontas cu Troiţa (Sentharomsag); falimentele unor meşteşugari târgmureşeni şi răspunderea în faţa creditorilor a magistrului oraşului Reghin. În ansamblu, cele 71 de documente cuprind acte din domeniile: juridico-administrative – 27; sociale – relaţii între categorii, iobagi-proprietari şi mişcări sociale – 24; economico-comerciale – 4; diverse alte probleme 16.

În cuprinsul lor regăsim denumirea a 78 de localităţi ardelene, a 13 unităţi administrativ-teritoriale transilvănene şi a patru state. (Anexa nr. 4)

Cronologic, documentele se pot grupa pe secole: 9 documente din sec. al XVI-lea, 42 din sec. al XVII-lea, 10 din sec. al XVIII-lea, 9 din sec. al XIX-lea şi unul din sec. XX. Ultima poziţie a actualelor acte, cu numărul 72, reprezintă o colecţie de cărţi poştale ilustrate din diferite localităţi transilvănene printre care şi oraşul Luduş-Mureş, provenite din fondul familial Kovacs din Mărtineni.

Redăm în ordine cronologică rezumatele documentelor menţionate, indicând de fiecare dată, cota acestora, în vederea cercetării lor exhaustive.

1. (1525 sept. 28, STÂNA DE MUREŞ) Scrisoare de cercetare dată în numele vicevoivodului TRANSILVANIEI, TOMORI STEFAN, privind procesul dintre PALFI MIHAI şi KOZSOKAR IOAN cu ILLIESI VALENTIN şi alţii. Fond Familia KALNOKY, Fasc. 1, nr.2, fila 1, original, limba latină.

2. (1541 iul. 7, TG. MUREŞ) Porunca emisă de domnul Moldovei, PETRU RAREŞ1 prin care acordă protecţie oraşului TG. MUREŞ împotriva trupelor imperiale şi contra abuzurilor mercenarilor străini. Fond APOR, Fas. I/2, 1 filă, original, limba latină, semnătură, pecete aplicată.

Page 95: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

95

1Petru Rareş a avut două domnii în Moldova: 14 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538 şi 19 februarie 1541 – 3 septembrie 1546. După înfrângerea Ungariei la Mohacs, la 29 august 1526, şi moartea regelui, Ludovic al II-lea (1516-1526), pe câmpul de luptă, la începutul primei sale domnii, Petru Rareş a intervenit în luptele pentru succesiunea la tronul Ungariei sprijinindu-l pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, împotriva lui Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Carol al V-lea de Habsburg. Datorită ajutorului acordat lui Ioan Zapolya şi victoriilor sale din Ardeal, Petru Rareş îşi consolidează autoritatea asupra unei mari părţi a Transilvaniei stăpânind, pe lângă cetăţile moştenite de la Ştefan cel Mare, Ciceiul şi Cetatea de Baltă, cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraşul. Revenit în scaunul domnesc, cu sprijinul turcilor, la începutul anului 1541, nu este de mirare că Domnul emite astfel de acte târgumureşenilor pentru a le acorda protecţie şi privilegii împotriva abuzurilor trupelor imperiale austriece şi a mercenarilor străini. (Dr. Ioan Lăcătuşu, prof. Vasile Stancu, Documente din secolele XVI-XIX, aflate în Arhivele Naţionale Covasna, emise de Domnii Ţărilor Române sau referitoare la aceştia, în „Profesioniştii noştri 2, Liviu Boar, Arhivist, istoric, profesor”, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2011, p. 216-217);

3. (1554 nov. 11, TG. MUREŞ) Scrisoare testimonială referitoare la donarea tuturor drepturilor către DAMAKOS KATA soţia lui THAMASSI FERENC lui KAMARES NICOLAE. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. LI, lit. T, nr. 15 (cota nouă nr.136), original, limba latină

4. (1577 feb. 5, SIGHIŞOARA) Proces intentat de BOTSKAN ŞTEFAN şi hotărârea adoptată contra lui VERES PETRU, IANOŞY GHEORGHE şi FILE BENEDICT, pentru trei locuri de pădure. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. IV, lit. B, nr. 88(cota nouă nr. 44),, original, limba latină, sigiliu

5. (1586 feb. 9, TG. MUREŞ), Scrisoare de înştiinţare şi de chemare în judecată, dată în numele voievodului TRANSILVANIEI şi comite al secuilor, BATHORY SIGISMUND2, cu privire la împărţirea bunurilor între ILLIEŞI LAURENŢIU şi HENTAER BENEDICT. Fond KALNOKY, Fasc. 1, nr. 18, fila 19, original, limba latină, sigiliu, filigran

2Sigismund Bathory, de trei ori principe al Transilvaniei: mai 1581-1597; 20 august 1598-martie 1599; aprilie-iunie 1601. Este fiul principelui Transilvaniei Cristofor Bathory (1576-1581) şi al Elisabetei, provenită din puternica familie nobiliară Bocskai. A abdicat de două ori, în favoarea lui Rudolf al II-lea (1576-1612), împăratul Imperiului Roman de Naţiune Germană, şi a vărului său, cardinalul Andrei Bathory (mai - octombrie 1599). Revenit la tronul Transilvaniei cu sprijinul nobilimii maghiare în aprilie 1601, va fi înfrânt la Gorăslău (3 august 1601) de armatele lui Mihai Viteazul şi cele ale gen. Basta. De pe câmpul de luptă se refugiază în Moldova şi apoi în Cehia unde va muri în martie 1613.(Istoria României în date, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 130, 462)

6. (1592 ian. 28, TG. MUREŞ) Hotărâre judecătorească dată în numele voievodului TRANSILVANIEI şi comite al secuilor, BATHORY SIGISMUND, în procesul dintre CSEFEY IOAN cu ILLIESI CASPAR şi LAURENŢIU. Fond KALNOKY, Fasc. 1, nr. 25, fila 25, original, limba latină, filigran

7. (1592 feb. 1, TG. MUREŞ) Hotărâre judecătorească dată în procesul lui HENTER BENEDICT cu ILLIESI CASPAR, pentru moara şi posesiunile aflate în satul AITA MARE. Fond KALNOKY, Fasc. 1, nr. 26, fila 26, original, limba latină, sigiliu, filigran

Page 96: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

96

8. (1599 nov. 18, ALBA IULIA) Poruncă a domnitorului ŢĂRILOR ROMÂNE, MIHAI VITEAZUL3 către oraşul TG. MUREŞ în care se cere magistratului confecţionarea de steaguri pentru armata română. Cu aducerea la îndeplinire a poruncii este însărcinat IOAN TAMASFALVI. Fond APOR, Inv. 2, Fasc. 55, fila 1 -2, original, limba maghiară, semnătură, filigran, pecete aplicată

9. (1600 mar. 15) Privilegiu dat de MIHAI VITEAZUL, oraşului TG. MUREŞ, Fondul familial APOR, Inv. Nr.2, Fas. nr. .58, filele 1 -2

3 Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti (sept. 1593 – 9 aug. 1601). Realizează unirea celor trei ţări române în anii 1599-1600. Titulatura lui Mihai Viteazul, devenit conducător al Transilvaniei, este diferită: în hrisoavele slavone titlul său este de „Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti şi Ardealului”; în corespondenţa cu Rudolf al II-lea, Mihai se intitula „consilier şi locţiitor al împăratului” sau „căpitan general al oştilor imperiale”; Rudolf al II-lea i-a recunoscut doar calitatea de „guvernator”; Dieta transilvană îl numeşte „principele nostru milostiv” sau „milostivul nostru Domn”; nobilimea ardeleană i se adresa cu titlul de „principe”, care era titlul conducătorului unui stat, cu statut de principat. Mai târziu, după cucerirea Moldovei, în mai 1600, Mihai se intitula „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Indiferent cum se intitula sau i se adresa lumea politică, militară sau categoriile sociale, în practică el era stăpânul Transilvaniei şi putea da porunci oricăror instituţii politico-administrative şi judecătoreşti, asemenea celei adresate celor de la Târgu Mureş. (Dr. Ioan Lăcătuşu, Prof. Vasile Stancu, op. cit., p. 218)

10. (1607 dec. 17 – 1609 ian. 26) Scrisoare de adeverire dată de juraţi, referitoare la legarea mai multor iobagi pe vecie, în localitatea REMETEA (Scaunul MUREŞ).Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. XXII, nr. 1, filele 1 -2, original

11. (1628 apr. 4) Raportul juraţilor adresat Principelui GABRIEL BETHLEN4, cu privire la audierea martorilor privind situaţia lui BOSI PAUL, iobagul lui PATYO MELCIOR din satul CORUNCA (Scaunul MUREŞ) şi apoi a lui BORSOS TOMA, din oraşul TG. MUREŞ. Fondul Familial SZENTKERESZTY, Fac. XII, fila 9

4Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613-1629). El va da „mâna cu cei doi voievozi - Radu Mihnea din Ţara Românească şi Ştefan Tomşa din Moldova - şi s-au jurat că-şi vor fi fraţi unul altuia şi până la moarte nu se vor lăsa unul de altul”, cuvinte parafate şi de înţelegerile scrise munteano-transilvane din anii 1612 şi 1619. Va duce o politică antihabsburgică angajând Transilvania în războiul de 30 de ani împotriva Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.(Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a Românilor, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p.161);

12. (1630 feb. 28) Raport adresat comitatului TÂRNĂVENI prilejuit de litigiul dintre văduva lui ŞTEFAN KAROLY şi familia SULYOK ce a luat o nouă amploare după intervenţia nereuşită a lui TOMA KOPECZKY. Fond APOR, Inv. Nr.2, nr. 159, fila 1, pachetul 2

13. (1636 - 1875) Conscripţia şi împărţirea bunurilor între membrii familiei FEKETE-NAGY, din GĂLEŞTI, jud. MUREŞ; (...)lista răsculaţilor din anii 1752 – 1836, din registrele de stare civilă. Colecţia arhivelor familiale preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE. Fondul familiei FEKETE-NAGY, din GĂLEŞTI, jud. MUREŞ, nr. 199, limba maghiară – latină

Page 97: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

97

14. (1638 iul. 27, BOGAT, UNGARIA) Ordinul lui RAKOCZY GHORGHE I5, Principiile TRANSILVANIEI, către Magistratul oraşului TG. SECUIESC, prin care comunică faptul că, deoarece este un conflict între voievozii MOLDOVEI şi ŢĂRII ROMÂNEŞTI, să se trimită la SIGHIŞOARA în cel mai scurt timp, numărul de soldaţi, căruţe cu cai şi alimente pe care oraşul este dator să-i dea. Fond primăria oraşului TG. SECUIESC, Inv. Nr. 5, dos. 223/1638, filele 1-2, limba maghiară - latină, semnătură, sigiliu, filigran

5Gheorghe Rakoczy I, principe al Transilvaniei (1 dec. 1630 – 11 oct. 1648). A continuat politica predecesorului său încheind noi tratate cu Matei Basarab, „consolidând temporar poziţia celor două state cu prevederea, semnificativă, că ajutorul armat reciproc poate opera şi faţă de turci şi tătari, dacă aceştia nu ar respecta convenţiile existente.” (Dinu C. Giurescu, Op. cit,. p, 166);

15. (1638 nov. 19) Prin condamnarea la moarte pentru trădare, casa din TG. MUREŞ a lui ŞTEFAN BORSOS revine lui PETRU VALLON din VÂNĂTORI, ce trebuie să aibă grijă şi de familia rămasă în urma decapitării ginerelui său. Fond APOR, Inv. Nr. 2, dos.237, fila 1 -2, original, pachet 2

16. (1640 iul.8) ŞTEFAN PETRE SZOCS din TG. MUREŞ schimbă casa din strada POKLOS cu casa lui TOMA NYERGES, în partea de sus din faţa şcolii. Fond APOR, Inv. Nr. 2, dos.261, fila 1 -3, copie, pachet 4

17. (1645 mai 7) Scrisoare de adeverire prin care se comunică o convenţie încheiată între ISAK PETRU cu LAZAR GHEORGHE privind câţiva iobagi din satul SÂNTANA NIRAJULUI (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER, Fasc. XLI, fila 6

18. (1647 mai 27) Extras din procesul verbal al Scaunului MUREŞ, referitor la partea de posesiune a lui GH. LAZAR din MICEŞTI ( comitatul ALBA)Fond APOR, Inv. Nr. 2, dos.327, fila 1, pachet 4

19. (1647 iun.. 22) Urmaşii lui IEREMIA LAKATOS din TG. MUREŞ sunt mulţumiţi de modul în care s-a rezolvat succesiunea. Fond APOR, nr. 328, file 1, pachetul 4

20. (1649 apr. 12) Românii liberi din TG. MUREŞ depun chezăşie pentru iobagul român Andrei Pinteli, din acelaşi oraş, garantând că acesta nu va fugi. Fond APOR, Inv. Nr. 2, dos.348, fila 1 - 2, pachet 4

21. (1656 iun. 24) Scrisoarea lui MIKO NICOLAE din satul OROSFAIA (Scaunul MUREŞ) către FODOR BLAZIU din TURIA, prin care îl informează despre eliberarea iobagului român TOMA IOAN. Colecţia arhivelor preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE, nr.1/I, fila 1/15

22. (1657 ian. 7) Scrisoare de adeverire prin care se confirmă că numitul GARDA PETRU, proprietar în satul VĂDAŞ (Scaunul MUREŞ) a dat în zălog o fâneaţă proprietarului ISAK PETRU din satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER, Fasc. XVI, fila 7

Page 98: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

98

23. (1657 mai 6) Scrisoare de adeverire a juraţilor privind vinderea ca iobag a lui MOLDVAI THOADER, pe proprietatea VARVAREI, soţia lui TIRDAY FRANCISC, din localitatea SMIG (Comitatul TARNAVA). Fondul APOR Nr. 986, Fas. VII, nr. 3, f. 2

24. (1657 dec. 24) Scrisoare de adeverire dată de juraţi, despre înţelegerea convenită între SAROSI ŞTEFAN, PASZTOR GRIGORE şi MATHE FRANCISC, asupra unor posesiuni aflate în satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER, Fasc. XLI, fila 7

25. (1658 mar. 25) Raportul lui FODOR GRIGORE adresat Scaunului de Judecată MUREŞ, cu privire la litigiul dintre ISAK PETRU şi KIS IOAN, proprietari din satul VIFOROASA (Scaunul MUREŞ), pentru un teren dat în zălog. Fondul Familial SAMBLER, Fasc.XVI, fila 9

26. (1660 iun. 4) Ordin al lui ACATIU BARCSAI6 către oraşul TG. MUREŞ, privind trădătorul IOAN KOKOSI, căruia să nu i se restituie bunurile ci să întocmească o listă ce să fie trimisă lui ŞTEFAN DOBOLY.. Fondul APOR Nr. 422, file 2, pachetul 4

6Acaţiu Barcsa, principe al Transilvaniei (23 aug. 1658 – 31 dec. 1660). Ajunge principe cu sprijinul militar turco-tătar. Drept recompensă, pentru ajutorul acordat, va ceda turcilor Banatul de Lugoj-Caransebeş, care va fi încorporat Paşalâcului de Timişoara. În timpul domniei sale, scuteşte pe preoţii români din Transilvania de obligaţia de a da dijme şi none din cereale şi vite. Este silit să abdice de Ioan Kemeny (1 ian 1661 – 22 ian. 1662) fiind învins de acesta la Ormeniş. (Istoria României în date, p. 160; 462);

27. (1666 aug. 4) Trei iobagi din OROIU depun chezăşie pentru GHEORGHE LUPULUS iobag al oraşului TG. MUREŞ. Fond Apor, Inv. Nr.2, nr.468, 1 filă, original, pachetul 5

28. (1666 nov. 8) Scrisoare de adeverire prin care se confirmă o învoială între familiile ROMHANY, TARNOCZI şi HERENCZENI privind posesiuni aflate în localitatea ZAGĂR(comitatul TÂRNAVA). Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. B, VI, nr. 11, original, limba maghiară

29. (1667 ian. 21) Ordin al lui MIHAIL APAFFI7, adresat lui PETRU SZUCSAKI de la Tribunalul Princiar, de a preda oficialităţii din oraşul TG. MUREŞ, documentele referitoare la bunurile mobile depuse de soţia lui PETRU SZUCSAKI în cetatea din TG. MUREŞ, după ce în 1657 soţul ei fusese luat în robie de către tătari. Fond Apor, Inv. Nr.2, nr.473, 1 filă, fragment, pachetul 5

7 Mihai Apaffi I, principe al Transilvaniei (14 sep. 1661 – 15 apr. 1690), „om slab şi şovăitor, incapabil să facă faţă noilor sfidări politico-militare.... în timp ce trupele imperiale ocupa un şir de cetăţi, Transilvania a declarat la 9 mai 1688 că renunţă la suzeranitatea otomană şi trece sub protecţia împăratului Leopold I. Astfel pentru mai bine de două secole Transilvania intra sub stăpânirea imperiului habsburgic. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.165);

Page 99: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

99

30. (1669 - 1809) Informări în legătură cu epidemia de ciumă din satul VÂNĂTORI, precum şi măsurile de siguranţă ce trebuie luate pentru a proteja oraşul SIGHIŞOARA. Colecţia „CSUTAK VILHELM”, dos. nr. 2, file 94, limba maghiară, latină

31. (1671 apr. 6) Scrisoare de adeverire în care se arată că proprietarul KOZMA GHEORGHE din satul GĂNEŞTI (Scaunul MUREŞ) a dat în zălog un jugăr de pământ arabil lui SEPSI SUENTIVANI SAMULE DEAK, din aceiaşi localitate). Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. I, nr. 1, filele 31 -32, original

32. (1673 feb. 25) Scrisoare de adeverire referitoare la legarea ca iobag a unui român cu numele de BARRABAS, pe moşia lui SEPSI SENTIVANY SAMUILĂ, din Scaunul MUREŞ. Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. II, nr. 1, fila 20, original

33. (1673 dec. 19) Audiere în ALUNIS a martorilor văduvei ANA KALNOKY, conform ordinului principelui din 30 octombrie 1673, referitor la partajul unui munte din ALUNIS, DEDA şi TOPLITA. Fondul APOR, nr. 538, file 2, pachetul 5

34. (1674 mai 4, BODOC) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la contractul încheiat între MIKO ŞTEFAN din satul BODOC şi SZENTROTTA şi PETRU, din Scaunul MUREŞ, prin care ultimul se obligă ca iobag pe vecie cu soţia şi copii lui, la MIKO ŞTEFAN şi urmaşii acestuia. Fondul APOR, nr. 986, Fasc. VII, nr. 3, fila 2 -3

35. (1675 feb. 5) Proces verbal adresat Principelui TRANSILVANIEI, MIHAI APAFI I, referitor la audierea martorilor în cazul lui IGNA GAVRUIL şi fiii săi GRIGORE şi DUMITRU, iobagi fugari de pe moşia lui KALNOKI ŞTEFAN. Fondul APOR, nr. 988, Fasc. VII, nr. 5, fila 1 (REGHIN)

36. (1675 mar. 5) Proces verbal în legătură cu audierea martorilor, în vederea soluţionării reclamaţiei numiţilor DOSA TOMA şi DOSA FRANCISC din satul GHIBED (Scaunul MUREŞ), referitoare la iobagul NEMA MIHAI, a lui DOSA ANDREI. ). Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. I, nr. 1, filele 39 -40, original

37. (1675 mai 6) Scrisoarea de adeverire prin care se confirmă iobăgirea lui KIS IOAN pe moşia lui OZDI NICOLAE, din satul GĂLEŞTI (Scaunul MUREŞ) Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc.1/II.50, nr.15, original

38. (1677 mai 10) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la zălogirea unui teren, în hotarul satului GĂLEŞTI (Scaunul MUREŞ), de către KOZMA GHEORGHE, lui SZENTIVANY SAMUILĂ. Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. II, nr. 1, fila 69, original

39. (1677 iul 4) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la cedarea unui teren arabil de către CSUKA VALENTIN şi CSUKA MATEI, din satul GĂLEŞTI (Scaunul MUREŞ), lui SZENTIVANY SAMUILĂ. Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. II, nr. 1, fila 74, original

Page 100: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

100

40. (1677 iul.7) Scrisoare de adeverire a juraţilor cu privire la persoanele care au depus garanţie pentru SZIKRA ŞTEFAN, din localitatea ADĂMUŞ (Comitatul TÂRNAVA), iobagul lui KALNOKI ŞTEFAN, din localitatea VALEA CRIŞULUI. . Fondul APOR Nr. 987, Fas. VII, nr. 4, f. 5 (ADĂMUŞ)

41. (1678 aug. 5) Raportul pretorului GABOR MOISE, către Scaunul de Judecată al Comitatului TÂRNAVEI cu privire la împărţirea posesiunilor familiilor TARNOCZI, HERENCZI şi ROMHANYI, din localitatea ZAGĂR (Comitatul TÂRNAVA). Fondul Familial SZABO, Fas. I, fila 75

42. (1678 dec. 10) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la legarea ca iobag, pe termen de opt ani, pe moşia lui NITRAY GHEORGHE, din satul ADĂMUŞ (Comitatul TÂRNAVEI) a lui KOCSIS sau BARTHOS TOMA. Fondul APOR, nr. 988, Fasc. VII, nr. 5, fila 1 -2 (GHIJASA DE JOS)

43. (1679 dec. 20) Proces verbal transmis lui MIHAI APAFI I referitor la audierea martorilor privind fuga lui DEMETER IOAN, iobag pe moşia lui SULYOK ŞTEFAN din ADĂMUŞ (Comitatul TÂRNAVEI). Fondul APOR, nr. 988, Fasc. VII, nr. 5, fila 1 -2 (ADĂMUŞ)

44. (1680 iun. 7) Raportul juraţilor transmis Scaunului de Judecată MUREŞ, cu privire la audierea martorilor la cererea soţiei lui CIRE ŞTEFAN, ILEANA, născută KASA, din localitatea DROJDII (Scaunul MUREŞ)cu privire la proprietăţile deţinute de soţul său, KAŞA PAUL. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. I, nr. 13, original

45. (1681 ian. 4) Registrul oraşului TG. MUREŞ, conform privilegiului din anul 1623, a elibera o scrisoare testimonială despre comerţul oraşului TG. MUREŞ, mai ales cu bere, fier şi peşte din DUNĂRE. Fond Primăria oraşului TG. SECUIESC, Inv. Nr. 5, dos. 501, fila 1 – 3

46. (1684 mar. 8) Raport trimis Principelui TRANSILVANIEI, MIHAI APAFI I, cu privire la audierea martorilor, la cererea DRUJINEI soţia lui SAMUILĂ SZENTIVANI, născută MIKO, cu privire la iobagul MOLDOVAN GHEOTGHE a cărui tată MOLDOVAN NIKIFOR a venit din MOLDOVA şi a fost iobag la SAROSI IOAN, din localitatea BALA (Comitatul MUREŞ - TURDA). Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. III, nr. 1, filele 21 -22, original

47. (1693 mai 25) Raportul asesorilor transmis Scaunului de Judecată MUREŞ referitor la audierea martorilor în litigiul dintre ISAK GHEORGHE şi ISAK PETRU, din satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER, Fasc. XVI, filele 24 -25

48. (1696 mai 1) Raportul pretorilor din Comitatul ALBA DE SUS către Scaunul de judecată al Comitatului ALBA DE SUS, cu privire la audierea martorilor în legătură cu iobagii NASKUL GHEORGHE şi MIHAI, aserviţi pe moşia lui

Page 101: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

101

SIKES MIHAI, din localitatea BOTEZ (Scaunul MUREŞ). Fondul familial KONCZEI, nr. I/1, fila 2/152 -153

49. (1699 mai 6) Raport al asesorilor Scaunului ODORHEI, către magistratul oraşului SIGHIŞOARA referitor la audierea martorilor, la cererea văduvei lui CZERJEK IOAN, ELISABETA născută KALLAI, din satul SÂNTSIMION (Scaunul CIUC) în legătură cu iobagul OLA MIHAI de pe moşia nemeşului CZIRJEK ANDREI, din satul PĂLTINIŞ (Scaunul ODORHEI). Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc.1/II.54, nr. 5 -6, original

50. (1699 dec. 5)Scrisoarea lui HURKO GRIGORE din localitatea UNGHENI (Scaunul MUREŞ) către MIKO IOAN din JIGODIN în legătură cu unele relaţii personale. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. 1. II.49, nr. 23, original, limba maghiară

51. (1700 iun. 11) Scrisoare testimonială în numele Împăratului LEOPOLD I8, prin care soţia lui BERZENTZEI MARTIN, CATALINA născută OZDI din GURGHIU (Scaunul MUREŞ) îi desemnează pe BERZENTZEI MARTIN şi pe MIKO IOAN, din satul JIGODIN (Scaunul CIUC) ca reprezentanţi în cauzele sale procesuale. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. XXX,II.29 nr. 6, original

8Leopold I de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1658 – 1705). Reuşeşte să facă din Austria o mare putere europeană. Învinge pe turci în asediul Vienei (17 iulie-12 septembrie 1683) după care începe ofensiva împotriva Imperiului Otoman de cucerire a Europei Centrale şi sud-estice. În urma victoriilor obţinute la Buda (2 septembrie 1686) şi Mohacs (12 august 1687), impune principelui Transilvaniei, Mihai Apaffi I, Tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687), prin care 12 oraşe şi cetăţi ale principatului sunt puse la dispoziţia trupelor austriece, practic principatul intrând sub stăpânire militară habsburgică. La 9 mai 1688, Mihai Apaffi I este silit să accepte protecţia împăratului şi să cedeze cetăţile Chioar, Hust, Gurghiu şi Braşov. La 4 decembrie 1691 Leopold I emite actul cunoscut în istorie sub numele de „Diploma leopoldină” prin care principatul Transilvaniei este încorporat legislativ Imperiului Habsburgic şi subordonat direct împăratului. În urma victoriei obţinute împotriva turcilor la Zenta (11 septembrie 1697), Leopold I de Habsburg, impune Imperiului Otoman pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) prin care turcii sunt siliţi să recunoască stăpânirea austriacă asupra Transilvaniei, Croaţiei şi Sloveniei. (coord. Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 186).

52. (1713 iun. 9) Raport al asesorului SAMUIL FODOR către Scaunul MUREŞ privind situaţia unor familii iobăgeşti fugare. Fond APOR, Inv. Nr. 2, nr. 980, fila 1, original

53. (1717 oct. 20, CISTEIU DE MUREŞ) Cererea contelui MIKES MIHAIL adresată oficialităţii Scaunului TREISCAUNE prin care solicită să fie trimise căruţe pentru a se putea transporta vinul din cele două ŢĂRI ROMÂNE. Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.195/ nr.24, 2 file, original, limba maghiară, semnătură, sigiliu, filigran

54. (1728 aug. 4, MUREŞENI) Gubernatorul KORNIS SIGISMUND ordonă oficialilor Scaunului TREISCAUNE să-i trimită răspunsul la scrisoarea

Page 102: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

102

formulată cu privire la controversele de graniţă cu moldovenii. Se ordonă să se înceteze orice conflict şi ocuparea prin forţă a terenurilor moldovenilor, până când vor sosi comisarii, iar dacă s-a ocupat vreun teren, acesta să se restituie şi să se raporteze cazul. Fond Scaunul TREISCAUNE, nr. 9/1728, 2 file, original, limba maghiară, sigiliu, filigran

55. (1749 iunie 9 CRISTEŞTI, Scaunul MUREŞ) Adeverinţă dată de asesorul GYITRAI P MIHAI, juratul Comitatului Cluj, precum că DOMOKOS PETRU din satul CERNATUL DE JOS, posedă în satul RĂDEŞTI, Comitatul Cluj, 5 iobagi contribuabili, dintre care nici unul nu este scutit de plata impozitelor. Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.1, nr.1228 (46), 1 filă, original, limba maghiară şi latină, semnătură, filigran

56. (1764 mart. 16, SIBIU) Ordin gubernial prin care se cere scaunului TREISCAUNE să publice ordinul privitor la faptul că localitatea RONTAS din scaunul MUREŞ va relua numele său mai vechi TROIŢA (SENTHAROMSAG). Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.1, nr. 2565 (22), 2 file, copie, limba latină, filigran

57. (1766 mai 30, SIBIU) Ordin gubernial către Tabla continuă a Scaunului TREISCAUNE prin care se solicită publicarea faptului că împăratul a acordat lui IOAN LAZAR din comuna GIALACUTA (FÂNTÂNELE), scaunul MUREŞ titlul de consilier intem secret. Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.1, nr.2948 (61), 2 file, original, limba latină, filigran, sigiliu

58. (1784 ian 2, SUPLAC, TÂRNAVA) Raportul lui SZEPLAKI LUDOVIC către KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al comitatului TURDA, cu sediul în Reghin, cu privire la măsurile luate pentru împiedicarea noilor mişcări care se pot ivi în urma mişcării lui HOREA. S-au adunat trupe nobiliare care veghează drumurile şi trecătorile dintre oraşul şi districtul BISTRIŢA şi comitatul TURDA. Fond familial KALNOKY, inv. 18, Fasc. IX/2, original, limba maghiară - latină, semnătură, sigiliu, filigran, fila 37 -38

59. (1784 nov 22, PÎINGENI, Scaunul MUREŞ) Raportul nobilului SZANTO ALEXANDRU către KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al comitatului TURDA, prin care se comunică mobilizarea nobililor din ţinutul SAPARTOC şi se cere sprijinul oamenilor din alte localităţi, precum şi praf de puşcă şi muniţie, pentru a putea face faţă răsculaţilor. Fond familial KALNOKY, inv. 18, Fasc. IX/2, original, limba maghiară - latină, semnătură, sigiliu, filigran, fila 65 – 66

60. (1784 nov 24, BRÂNCOVENEŞTI, scaunul MUREŞ) Raportul nobilului SZANTO ALEXANDRU către KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al comitatului TURDA, prin care se comunică pregătirea nobililor din împrejurimi pentru întâmpinarea revoluţionarilor; cere praf de puşcă şi arme. Fond familial KALNOKY, inv. 18, Fasc. IX/2, original, limba maghiară, semnătură, fila 67

Page 103: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

103

61. (înainte de 1789) Plângerea lui CLARA, soţia lui PALKO STEFAN, născută SZAVA, din satul Ghelinţa către Tabla Districtuală din oraşul Tg. Mureş cu privire la cauza de proces cu LASZLO DRUJINA, asupra bunurilor aflate în satul Ojdula. Colecţia arhivelor familiale preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE, Fondul familiei HAMAR, nr. 139, file 2

62. (1823 aprl. 24, CLUJ) Ordin al guberniului ce informează magistratul oraşului SF. GHEORGHE, despre falimentul tăbăcarului NICOLAE URDA şi al blănarului IOAN SZENTPETERI, ambii din TG. MUREŞ, se menţionează că adunarea în 24 iunie 1823. Fond Primăria SF. GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 107, 1 filă, original, limba maghiară, latină, semnătură, sigiliu

63. (1823 sep. 23, CLUJ) Ordin al guberniului care comunică magistratului oraşului SF. GHEORGHE, decretul privind numirea ca medic oftalmolog în TRANSILVANIA cu sediul la TG. MUREŞ, a lui IZIDOR IABINI. Fond Primăria SF. GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 123, 1 filă, original, limba maghiară, latină, semnătură, sigiliu

64. (1804 aug.8, RECI, Scaunul TREISCAUNE) Raportul vicejudelui regesc al Scaunului SEPSI, SZEKELY FRANCISC, prin care se comunică că militarului NYSTOR GHEORGHE, din ALUNGENI, i s-a comunicat, prin pretor, faptul că în ziua de 1 septembrie 1804, să se prezinte la manevra militară din localitatea REGHIN. Fond Scaunul TREISCAUNE, nr.1172/1804, fila 148, original, limba maghiară, semnătură, sigiliu, filigran

65. (1816, dec. 10,CLUJ) Ordin al guberniului, prin care se trimite magistratului oraşului SF. GHEORGHE, scrisoarea de chemare a magistratului oraşului liber şi privilegiat REGHIN, pentru creditorii comerciantului decedat IONITA JURCA, care sunt convocaţi în 01 aprilie 1817, orele 9, la REGHIN. Fond Primăria SF. GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 36, 2 file, original, tipărit şi copie, limba maghiară, latină, semnătură, sigiliu

66. (1828 - 1829). Registru cu inventarierea şi conscrierea posesiunilor şi iobagilor răposatei ANA, soţia baronului LUSINTZKI ISTVAN născută HENTER, din localităţile SÂNTION LUNCA ( azi SÂNTIONLUNCA), BICFALĂU, ILIENI, COMOLĂU, BITA, PETENI, COVASNA, ANINOASA, MEGHERUS, LISNĂU, TALPATAK, MALNAS, BACIU, DOBÂRLĂU din SCAUNUL TREI SCAUNE şi din BUDIUL MIC, Scaunul Mureş. Colecţia arhivelor familiale preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE. Fondul familiei HENTER, nr. 38, file 393, limba maghiară

67. (cca. 1840) Monografia oraşului TG. MUREŞ redactată de GHEORGHE LOKODI. Colecţia „KISS ARPAD”, nr. 146, manuscris, original, limba maghiară, 37 file

Page 104: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

104

68. (1843, iun. 28, CĂLUGĂRENI, Scaunul MUREŞ). Scrisoarea lui IOAN JOSA, prin care comunică unele date istorice găsite în diferite cărţi despre mânăstirea construită în anul 1350 de către IOAN TOTH şi LADISLAU BOLGAR, în satul SÎNCRAI, Scaunul MUREŞ, pentru Ordinul Paulinilor. Colecţia KISS ARPAD, nr. 41, fila 2, original, limba maghiară, semnătură.

69. (1863 feb.20, CLUJ) Ordin gubernial prin care se comunică spre publicare Rescriptul regal referitor la ridicarea localităţii REGHIN la rangul de oraş. Fond Primăria oraşului TG. SECUIESC, nr. 1967, fila 2, copie, limba maghiară

70. (1868 mai. 22, CLUJ) Ordin gubernial prin care se comunică că parohia romano –catolică din DAMIENI, afiliată înainte parohiei romano –catolice din HODOŞA, Comitatul MUREŞ, a devenit parohie independentă conform hotărârii episcopului romano-catolic al TRANSILVANIEI. Fond Primăria oraşului TG. SECUIESC, înregistrat la nr. 2134, copie, fila 1, limba maghiară

71. (1906 iun. 30 – iul 18). Petiţia Comisiei pentru dezvoltarea industriei din judeţul MUREŞ-TURDA pentru împiedicarea emigrării muncitorilor agricoli. Fond Prefectura Jud. TREISCAUNE. Comisia Agricolă, dos. nr. 116, file 4

72. (1901 -1915) Cărţi poştale, ilustrate din oraşele Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc; Braşov, Oradea, Cluj şi Luduş. Fond Familial Kovats din Mărtineni, dos. 8, fila 29.

Anexa nr. 1.Fondurile de unde provin documentele aflate în Arhivele Naţionale Covasna

privitoare la istoria actualului judeţ Mureş.Fondul/Colecţia Nr. Documentului.Fam. KALNOKY 1, 5, 6, 7, 58, 59, 60.

Fam. APOR 2, 8, 9, 12, 15, 16, 18, 19, 20, 23, 26, 27, 29, 33, 34, 35, 40, 42, 43, 52

Fam. SZENTIVANYI 10, 31, 32, 36, 38, 39, 46.Fam. SZENTKERESZTY 11.

Fam. FEKETE-NAGY 13.Fam. SAMBLER 17, 22, 24, 25, 47.

Fam. SZABO 41.Fam. KONCZEI 48.Fam. HAMAR 61.Fam. HENTER 66.Fam. KOVACS 72.

Colecţia „Dr. NAGY EUGEN” 3, 4, 28, 37, 44, 49, 50, 51.

Page 105: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

105

Colecţia „ARHIVELOR MUZEULUI” 21.Colecţia „CSUTAK VILHELM” 30.

Colecţia „KISS ARPAD” 67, 68.Fond „Primăria TG. SECUIESC” 14, 45, 69, 70.Fond „Scaunul TREI SCAUNE” 53, 54, 55, 56, 57, 64.

Fond „Primăria SF. GHEORGHE” 62, 63, 65.Fond „Prefectura TREI SCAUNE” 71

Anexa nr. 2.Creatorii documentelor şi localităţile de unde s-au emis

A. Creatorul documentului Nr. DocumentuluiAutorităţile centrale ale Transilvaniei (principii, guvernatorul şi guberniu)

1, 5, 6, 14, 26, 29, 51, 54, 56, 57, 62, 63,

65, 69, 70.Domnii Moldovei şi Ţării Româneşti 2, 8. 9.

Instituţii locale judecătoreşti (asesori,juraţi, pretori)

7, 10, 11, 12, 15, 19, 23, 24, 25, 27, 28,

31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41,

42, 43, 44, 46, 47, 49, 52, 55.Instituţii locale administrative 13, 18, 45, 48, 58, 59, 64, 68,

71, 72.Particulari 3, 4, 17, 20, 21, 50, 53, 60, 61, 66,

67Neprecizat 16, 22, 30.

B. Localitatea emitentă a documentului Nr. DocumentuluiAlba Iulia 8, 48

Aluniş, Mureş 33Bodoc, Treiscaunne 34

Bogat, Ungaria 14Brâncoveneşti, Mureş 60

Călugăreni, Mureş 68Cisteiul de Mureş 53

Cluj 62, 63, 65, 69, 70Cristeşti, Mureş 55Găleşti, Mureş 13

Mureşeni 54Odorhei 49Orosfaia 21

Page 106: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

106

Pîingeni, Mureş 59Reci, Treiscaune 64

Sibiu 56, 57Sighişoara 4

Smig, Târnava 23Stâna de Mureş 1Suplac, Târnava 58

Târgu Mureş 2, 3, 5, 6, 7, 16, 19, 20, 22, 45Ungheni, Mureş 50

Neprecizat

9, 10, 11, 12,13, 15, 17, 18, 22, 28, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 44, 46,

47, 51, 52, 61, 67, 71, 72

Anexa nr. 3.

Tipuri de documenteTip de document Nr. Documentului

Scrisori:

- scrisori de adeverire 10, 17, 22, 23, 24, 28, 31, 32, 34, 37, 38, 39, 40, 42

- scrisori testimoniale 3, 45, 51- scrisori de înştiinţare şi chemare în

judecată 5

- scrisori pentru cercetare 1- scrisori personale 21, 50, 68

Rapoarte juraţi, asesori, pretori, hotărâri judecătoreşti, procese intentate

11, 12, 25, 41, 44, 47, 48, 49, 52, 58, 59, 60, 66

Ordine emise de principi, guvernatori sau guberniu Transilvaniei

14, 26, 29, 54, 56, 57, 62, 63, 65, 69, 71

Porunci şi hotărâri domneşti 2, 8, 9Extrase din procese verbale 18, 33, 35, 36, 43, 46

Cerei, plângeri, petiţii 53, 61, 71Conscripţii,registre de inventare,

împărţirea bunurilor, garanţii, adeverinţe de proprietate

13, 66, 20, 27, 55

Înştiinţări, schimb locuinţă 15, 19, 30, 16Monografii 67

Colecţie cărţi poştale ilustrate 72

Page 107: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

107

Anexa nr. 4. Localităţile, unităţile administrativ-teritoriale şi statele la care se referă

documentul

A - Localităţi Nr. documentAdămuş, Târnava 40, 42, 43

Aita Mare, Trei Scaune 7Alba Iulia 8

Alungeni, Treiscaune 66Aluniş 33

Aninoasa, Treiscaune 66Baciu, Braşov 66

Bala, comt. Mureş-Târnava 46Bicfalău, Treiscaune 66

Bita, Treiscaune 66Bodoc, Treiscaune 34

Bogat, Ungaria 14Botez, Mureş 48

Braşov 72Brâncoveneşti, Mureş 60

Budiul Mic, Mureş 66Călugăreni, Mureş 68

Cernatul de Jos, Treiscaune 55Cisteiu de Mureş 53

Cluj 62, 63, 65, 69, 70, 72Comalău, Treiscaune 66

Corunca, Mureş 11Covasna 66

Cristeşti, Mureş 55Damieni, Mureş 70

Dobârlău, Treiscaune 66Drojdii, Mureş 44Găleşti, Mureş 13, 37, 38, 39Găneşti, Mureş 31

Ghelinţa, Treiscaune 61Ghibed, Mureş 36Ghijasa de Jos 42

Gialacuta(Fântânele) Mureş 57Gurghiu, Mureş 51Hodoşa, Mureş 70

Ilieni, Treiscaune 66Jigodin, Ciuc 50, 51

Lisnău, Treiscaune 66Luduş, Mureş 72

Malnaş, Treiscaune 66Megheruş, Treiscaune 66Miceşti, comt. Alba 18

Mureşeni 54Neaua,Mureş 22, 24, 47

Niforoasa, Mureş 25Ojdula, Treiscaune 61

Oradea 72Oroiu 27

Orosfaia, Mureş 21Păltiniş, Odorhei 49Peteni,Treiscaune 66Pîingeni, Mureş 59

Rădeşti, Cluj 55Reci, Treiscaune 64

Page 108: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

108

Reghin 35, 58, 64, 65, 69Remetea, Mureş 10Routaş, Mureş 56Sâncrai, Mureş 68

Sântana Nirajului, Mureş 17Sântion Lunca 66

Sântsimion, Ciuc 49Sfântu Gheorghe 62, 63, 65, 72

Sighişoara 4, 14, 30, 49Smig, comt. Târnava 23

Stâna de Mureş 1Suplac, comt. Târnava 58

Talpatok (Floroaia Mare), Treiscaune 66Târgu Mureş 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 15, 16,

19, 20, 29, 45, 61, 62, 63, 68Târgu Secuiesc 14, 72

Topliţa 33Troiţa, Mureş 56

Turia, Treiscaune 21Ungheni, Mureş 50

Valea Crişului, Treiscaune 40Vădaş, Mureş 22

Vânători, Mureş 15, 30Zagăr, comt. Târnava 28

B – unităţi ad-teritoriale Nr. documentComitatul Alba 18

Comitatul Alba de Sus 48Comitatul Cluj 55

Comitatul Mureş-Târnava 46Comitatul Târnava 23, 28, 40, 41, 42, 43, 58Comitatul Turda 58, 59, 60Districtul Bistriţa 58

Judeţul Mureş-Turda 71Scaunul Ciuc 49, 51

Scaunul Mureş10, 11, 13, 17, 18, 21, 22, 24, 25, 31, 32, 34, 36, 37, 38, 39, 44, 47, 48, 50,51, 52, 55, 56, 57, 59, 60

Scaunul Odorhei 49Scaunul Treiscaune 53, 54, 56, 57, 64, 66

C – State. Nr. documentMoldova 14, 46, 53, 54

Transilvania 1, 5, 6, 35, 46, 63, 70Ţara Românească 14, 53

Ungaria 14

Page 109: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

109

Documents from the National Archives of Covasna regarding moments from the history of the Mures County (1525 – 1906)

Abstract

This study refers to 71 documents issued between 1525 and 1906, kept in the National Archives of Covasna, reflecting various facets of the Transylvanian society from the area of what is today known as the Mures County.

The annexes contain information regarding the funds in which the researched documents are included, the names of the issuers and of the places where they were issued, types of documents, towns, counties and states to which the analyzed documents refer. The summaries of the documents are in cronological order and indicate the document quota, so as to allow their research in full.

CASA PÁLFFY – CEL MAI VECHI MONUMENT ÎN STIL BAROC DIN TÂRGU-MUREŞ

Ioan Eugen MAN

În perimetrul vechiului centru istoric al municipiului Târgu-Mureş,138 pe latura de sud a străzii Bolyai, la nr. 12, se află una dintre cele mai vechi clădiri civile din localitate şi prima realizată în stil baroc. Clădirea face parte din lista monumentelor istorice şi de artă, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, având codul MS - II – B - 15483, ca monument caracteristic stilului baroc. Mai este cunoscută şi sub denumirea de Casa Pálffy, după numele de familie al ultimilor proprietari.139 Tema casei, în general, o abordăm cu grijă, deoarece nu avem a face cu un obiect neînsufleţit, din contră, casa constituie un spaţiu al vieţii, ea constituind un 138 Dintre cele trei nuclee ce constituiau localitatea medievală, zona pieţii Bolyai (fostă Sf. Nicolae) este cea mai veche, ea fiind pomenită începând cu anul 1567, însă o putem considera ca existentă încă în secolul al XIV-lea.”1567: platea Sancti Nicolai, 1586: Zen Miklos Vtczajaban, etc, în Vigh Károly, Marosvásárhelyi helynevek és földrajzi közszavak (Denumiri de locuri şi geo-ocuri şi geo-grafice din Târgu-Mureş), Miercurea Ciuc, Ed. Pallas-Akadémia, 1996, p.202-203 pentru strada Sf. Nicolae; Ioan Eugen Man, Aspecte privind evoluţia istorică a oraşului Tîrgu-Mureş pînă la 1848. I. De la începuturi pînă la sfîrşitul sec. XVI., în Marisia, XIII-XIV, 1984, p. 157, 160-161.139 În tradiţia orală a locuitorilor oraşului, s-a păstrat ideia că în această casă ar fi locuit ulti- În tradiţia orală a locuitorilor oraşului, s-a păstrat ideia că în această casă ar fi locuit ulti-mul călău al oraşului. Documentele nu confirmă tradiţia, ea putând fi pusă pe seama că de-a lungul anilor, în această casă, au locuit oameni ai legii, printre care un judecător suprem şi un avocat. De altfel, călăii îşi aveau locuinţa la marginea oraşelor, în zone izolate şi nici decum în centrul acesto-ra.

Page 110: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

110

cămin, locul de autorealizare a fiecărui membru al comunităţii. Totodată, casa poartă amprenta comunităţii din care face parte la un moment dat. De aceea, cunoaşterea trecutului acestei case devine o necesitate, la care considerăm că o contribuţie au descrierile, planşele, schiţele şi fotografiile, mai vechi sau mai noi, ce ne oferă ocazia de a face unele comparaţii. O reconstituire a fondului de locuinţe din Târgu-Mureş, aparţinând secolului al XVII-lea, dar şi celui următor, este destul de greu de realizat. Pe lângă clădirile distruse în urma numeroaselor războaie, dispariţia caselor construite, îndeosebi a celor din secolul al XVII-lea, este determinată şi de numeroasele accidente şi calamităţi naturale. Un prim factor de distrugere l-au constituit incendiile, datorate şi existenţei a numeroase construcţii din lemn. Fără a avea intenţia de a trata mai pe larg acest gen de accidente, amintim totuşi câteva. Un asemenea dezastru a avut loc în anul 1617, când ard două case în Piaţa Trandafirilor (Pocloş);140 un altul, la 2 aprilie 1623, provenit de la casa lui Gáll Mihai din strada Revoluţiei (Sf. Gheorghe), mistuie până la temelie un număr de 57 case;141 la 13 martie 1662 turcii stabiliţi în oraş produc un incendiu;142 ca, la nici un deceniu distanţă, un altul, să distrugă numeroase clădiri.143 La 3 ianuarie 1704, curuţul Kaszás Pál cu oamenii săi distrug numeroase clădiri, între care şi casa iezuiţilor,144 iar la 7 aprilie 1783, numai în strada Călăraşilor un puternic incendiu mistuie un număr de 12 case.145 Şi dacă la acestea mai adăugăm calamităţile naturale, la fel de distrugătoare, precum inundaţiile sau vânturile puternice, avem explicaţia numărului scăzut al clădirilor păstrate, provenite din secolul al XVII-lea sau cele anterioare. Pentru că, trebuie să menţionăm faptul că, din perioada anterioară clădirii ce formează obiectul prezentului studiu, s-au mai păstrat doar două clădiri civile: Casa Kőpeczi, din strada Revoluiţiei nr. 1, realizată în anul 1554 şi casa cronicarului Francisc Nagy Szabó din Piaţa Trandafirilor nr. 61, edificată în anul 1623.

140 Memorialul lui Nagy Szabó Ferencz din Tîrgu-Mureş (1580-1658), Bucureşti, Ed. Kriterion, 1993, p.168 (în continuare: Memorialul). Traducerea s-a făcut după lucrarea: Maros-Vásárhelyi Nagy Szabó Ferencz memorialéja, apărută în Erdély történelmi adatok (Izvoare istorice transilvănene), I, Cluj, 1855, p.39-168.141 „uliţa Sfântu Gheorghe s-a aprins de la casa lui Gál Mihály şi au ars 57 de case”, în Memorialul, p.189.142 Traian Popa, Monografia oraşului Târgu-Mureş, Târgu-Mureş, Ed. „Corvin”, 1932, p.126; SzOkl, VI, 1603-1698, Cluj, 1897, p.270-271.143 Sebestyen Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea, Bucureşti, Ed. Tehnică, p. 165.144 Orbán Balázs, A székelyföld leirasa (Descrierea secuimii), vol. IV, Pest, Ed. Ráth Mór, 1870, p.115145 Fodor István, Krónikás fűzetek (Caiete de cronicar), Seria II, nr.10, Târgu-Mureş, 1937, p.19

Page 111: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

111

Clădirea din strada Bolyai nr. 12 (corpul „A”) prezintă o indiscutabilă amprentă a spiritului baroc, fiind primul edificiu din oraş ce prezintă influenţe ale acestui stil. Clădirea se află în vecinătatea unor monumente de seamă din piaţa Bolyai, tot în stil baroc, dar mai târziu realizate, precum: Prefectura Veche (1745-1843), Biblioteca Teleki (1799-1803); Internatul Colegiului Reformat (1802-1803) sau Tabla Regească, iniţial Casa Kendeffi (1789). Născut în Italia, acel rezervor de unde apar toate mişcările importante în arta Apusului, barocul se răspândeşte în restul Europei, bineînţeles acomodându-se gustului public, împrejurărilor locale sau al temperamentului artiştilor. Cercetări mai vechi şi mai noi statornicesc începutul barocului din Transilvania în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, elemente răzleţe apărând la castelul din Sânmiclăuş, prin stucaturile complicate şi frontoanele cu vârful suprimat, însă primele forme perfect închegate ale barocului, pentru început le întâlnim în arhitectura miliară a principatului, la Cluj-Napoca şi Alba Iulia. Spiritul modern al epocii a putut pătrunde în Transilvania după înfrângerea turcilor, efectul înnoitor producându-se prin instalarea barocului austriac târziu în toate domeniile. Prin Diploma Leopoldină din 1691, se consfinţeşte noua „constituţie” a Transilvaniei, care dăinuie mai mult de un veac şi jumătate. Alături de celelalte măsuri politice şi economice luate de noua stăpânire, barocul – ca stil oficial – este aliniat noii tendinţe politice a imperiului austriac, astfel încât, cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, arhitectura şi decoraţia barocă dobândesc contururi tot mai pregnante în fenomenul artistic transilvănean. Deşi apreciat de biserică şi nobilime, barocul transilvănean, întârziat ca şi Renaşterea, a avut ca şi aceasta un caracter specific. Nu avem surse sigure care să ilustreze faza de început a barocului în Transilvania şi implicit la Târgu-Mureş. Ştim doar că dorinţa de decorare a casei s-a menţinut şi la edificiile noi, apărute în perioada „urbanizării” localităţii. Manifestându-se în toate domeniile, sociale şi spirituale, barocul devine un fenomen de ansamblu. În viziunea lui Alexandru Ciorănescu barocul este „epoca cea mai glorioasă şi mai fertilă pe care a cunoscut-o vreodată gândirea umană. Este vorba de două secole, sau poate numai de unul singur, care este posibil să nu aibă termen de comparaţie nici măcar în secolele cele mai strălucitoare din antichitate”.146 Cu excepţia unor elemente decorative întâlnite la porţile cetăţii din Alba Iulia, barocul transilvănean cuprinde forme relativ simple, cu o morfologie modestă, în care linia curbă apare doar la unele elemente de detaliu, fără a se ridica la formele exuberante, caracteristice monumentelor baroce din ţările Europei Centrale. O particularitate aparte o prezintă locuinţele realizate în mai toate oraşele, care păstrează tipologia tradiţională a casei simple orăşeneşti,

146 Alexandru Ciorănescu, Barocul sau descoperirea dramei, Ed, Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p.26.

Page 112: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

112

dispusă pe faţada principală, îngustă, intrarea fiind asigurată prin curte. Acestea prezintă numai incidental elemente stilistice cu o configuraţie şi o valoare deosebită, comparabile cu cele întâlnite în Europa Occidentală sau Centrală. Cât priveşte perioada realizării construcţiei de la Târgu-Mureş, executantul acesteia, proprietarii pe care i-a avut, ca şi alte date privind trecutul ei istoric, literatura de specialitate este deosebit de lacunară, iar documentele sunt puţine şi adeseori sărace în date. De aceea, prin intermediul actelor de carte funciară, a evidenţelor fiscale şi recensămintelor populaţiei aflate la Arhivele Naţionale din Târgu-Mureş, registrelor de stare civilă ale Primăriei Târgu-Mureş, precum şi a unor lucrări de specialitate, reconstituim în parte şirul proprietarilor clădirii.

În istoria dedicată oraşului Târgu-Mureş, publicată în anul 1942, Kiss Pál face menţiunea că această clădire a fost ridicată în urmă cu aproximativ 300 ani, adică în jurul anului 1640, de către judecătorul principal Tolnay János de Şilea Nirajului, într-un frumos stil baroc, fiind şi prima indicare a datei realizării clădirii. În anul 1885 trece în proprietatea familiei Pálffy.147 Fără a se mai aduce alte completări privitoare la cei doi proprietari, sau la alţii, care au mai fost, aceste date sunt preluate de unii autori.148 De un real folos, la cunoaşterea ctitorului, mi-a fost lucrarea lui Pálmay József privitoare la familiile nobiliare din fostul comitat de Mureş-Turda,149 deşi datele despre unele persoane sunt lacunare. Un Tolnay Miklós ce îndeplinea funcţia de arhivist la Conventul din Cluj-Mănăştur, probabil, este cel mai vechi şi mai cunoscut reprezentant al familiei. Cert este faptul că în anul 1609, Tolnay Imre Literatul (Literati Tolnay Imre) de Şilea Nirajilui şi Sânvăsii (selyei és szentlászlói), tatăl lui Tolnay János, este înnobilat. Din nefericire, despre János, ctitorul clădirii, autorul nu prezintă nici o dată, doar faptul că a avut un fiu, István, şi acesta cunoscut doar între anii 1660-1680. El a terminat academia în străinătate, ca în anul 1680 să se retragă pe moşia din Foi (Folyfalva), azi cuprinsă în comuna Crăciuneşti. Soţia lui era Judith din Ilieni (Ilefalva) din judeţul Harghita. La rândul său, István a avut doi copii, primul fiind Pál, căsătorit cu Miklósy Bóra, a decedat în anul 1690 în bătălia de la Zărneşti, al doilea, Ferencz, despre care nu avem nici o ştire. Analizând arborele genealogic al familiei Tolnay, putem aprecia că ctitorul clădirii a trăit cel puţin în primele şase decenii ale veacului al XVII-lea, deci datarea din jurul anului

147 „A Bolyai-utcában a több mint 300 éves, selyei Tolnai János itélőmester (1885-töl Pálffy) háza a maga ősi formájában tesz bizonyságot Vásárhely szép barokk épületeiről”, Kiss Pál, Maros-vásárhely története, (Istoria Târgu-Mureşului), Târgu-Mureş, 1942, p.54.148 Fodor Sándor – Balés Árpád, Marosvásárhely útikalauz (Ghidul Târgu-Mureşului), Târgu-Mureş, Ed. Impres, 1996, p.37, poziţia 81; Keresztes Gyula, Marosvásárhely régi épületei (Clădiri vechi din Târgu-Mureş), Târgu-Mureş, Ed. Difprescar, 1998, p. 119-120, poziţia 120.149 Pálmay Józef, Marostorda vármegye nemes családai (Familii nobiliare din comitatul Mureş-Turda), Târgu-Mureş, Ed. Adi Arpád, 1904, p.138.

Page 113: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

113

1640 o considerăm corectă.Însă, fişa tehnică a imobilului, aflată la SC. „LOCATIV” SA, ca fost

administrator al clădirilor intrate în proprietatea statului, indică clădirea ca fiind realizată în anul 1579, fără a exista un suport documentar care să confirme datarea. Opinăm însă că anul 1579 nu poate fi luat în considerare, întrucât în acea perioadă a secolului al XVI-lea barocul, ca artă acceptată şi dezvoltată în Europa Centrală, încă nu a pătruns în Transilvania. Nu putem să nu luăm în seamă aprecierile unor istorici, precum Pál – Antal Sándor, bun cunoscător al istoriei oraşului din perioada secolelor XVII - XIX- lea. Categoric o consideră ca fiind o casă particulară, fără a fi vreodată o clădire publică şi foarte apropriată de formele stilului baroc. În ceea ce priveşte data realizării o apreciază ca fiind produsul secolului al XVIII-lea, probabil după stabilirea Tablei Regeşti la Târgu-Mureş, în anul 1754, probabil de către sau pentru un înalt funcţionar al instituţiei respective. Nu exclude nici posibilitatea ca această clădire să fi fost ridicată de către cunoscutul meşter al epocii respective, numitul Türk Antal (1750-1798), care de la vârsta de 29 ani a activat şi la Târgu-Mureş. Aceasta ar presupune faptul că meşterul ar fi realizat casa Pálffy cel mai devreme în anii 1780-1785, după ce a trecut la realizarea unor importante lucrări la Târgu-Mureş. Privitor la acest meşter, în nici una dintre lucrările de specialitate consultate, nu întâlnim referiri cu privire la realizarea de către acesta la casa Pálffy.150 De aceea, apreciem perioada din jurul anului 1640 ca dată posibilă când a fost construită clădirea. Pentru un timp, destul de îndelungat, nu mai avem date privitoare la clădire sau la proprietarii acesteia. Conscripţia locuitorilor din 10 decembrie 1849 menţionează, ca proprietar, pentru imobilul nr. 1258 (571) din cartierul Sfântu Nicolae,151 pe văduva Tolnay Jánosne, născută Szentiváni Susana, care avea venituri de la ţară. În clădire locuiau: văduva Turi Istvánne născută Bors Ana, Domokos Lajos de profesie croitor şi Hegedüs Mária cu fiul Samuel. Potrivit datelor furnizate de Kiss Pál, în anul 1885 clădirea, atunci purtând adresa poştală: strada Bolyai nr.15, este cumpărată de Pálffy Mihály, cunoscut avocat din Târgu-Mureş, împreună cu soţia, Pálffy Juliánna. Tot în acest an sunt efectuate procedurile legale de luare a clădirii în evidenţa fiscală a municipiului cu stabilirea taxei de impunere.152 Născut la 11 mai 1843 la Tărceşti, lângă Odorheiu Secuiesc, acest Pálffy Mihály 153 urmează 150 Biró József, A Gernyeszegi Teleki – Kastély (Castelul Teleki de la Gorneşti), Budapest, 1938,. În lucrare, cât şi în altele, sunt enumerate numeroase construcţii realizate de către Türk An-tal, fără ca această clădire să fie amintită. 151 ANDJ Mureş, Fondul Conscripţii şi recensăminte, Recensământul populaţiei din cartierul „Sf. Nicolae”, nr. 37/1849, filele 56-57. Datele finale s-au încheiat la 20 decembrie 1849.152 ANDJ Mureş, Fondul Primăria municipiului Târgu-Mureş, Magistratul oraşului, Acte administrative, nr. 4920/1885, filele 2, 5, 6.153 Szinnye József, Magyar irók élete és munkái (Viaţa şi opera scriitorilor maghiari), vol. X. Ótócsa-Popea, Budapest, 1905, p. 178.

Page 114: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

114

şcoala primară la Cristuru Secuiesc, apoi la Cluj, ca, în iulie 1876, la Budapesta să-şi ia licenţa de avocat. După o perioadă de practică desfăşurată la Târgu-Mureş, rămâne în localitate îndeplinind funcţia de adjunct al Procurorului general din judeţul Mureş-Turda, precum şi Consilier juridic la Protopopiatul unitarian. Urmând firul cercetărilor, aflăm că Pálffy Mihály, căsătorit cu Juliánna, a trăit 65 ani, şi a decedat la Târgu-Mureş, la 27 noiembrie 1908.154 De la numele acestui proprietar s-a păstrat şi denumirea clădirii, de Casa Pálffy. Deşi 1885 este indicat ca anul când familia Pálffy cumpără casa, Registrul proprietăţilor oraşului,155 ca anexă la vasta lucrare topografică a oraşului terminată în anul 1898, indică totuşi faptul că imobilul din strada Bolyai nr. 15, la poziţia nr. 1147, cu casă şi curte de 1329 mp, şi poziţia nr.1148, cu grădină de 2140 mp, formează proprietatea lui Tolnai Regináld. Faptul ne surprinde, însă această catagrafiere o putem pune pe seama faptului fie că s-au menţinut datele ultimului proprietar al familiei Tolnai, fie că luarea în evidenţă a noului proprietar s-a făcut mai târziu.

Începând cu secolul al XX-lea datele privind proprietarii clădirii devin tot mai exacte. Foaia de Carte Funciară nr. 3762 Târgu-Mureş 156 indică faptul că asupra imobilului de sub top nr. 1222/2, ca teren în Pasajul Mare cu 158 mp şi top nr. 1223/1, ca teren cu casă în strada Sf. Nicolae, cu 673 mp, la 20 mai 1910, este înscris dreptul de proprietate în favoarea lui Pálffy Ilona, ca moştenitoare. La rândul său, Registrul de impuneri pe anul 1919, face menţiunea că imobilul din strada Bolyai nr. 15 (azi nr.12), formează proprietatea aceleiaşi Pálffy Ilona, cu un teren în valoare de 34650 coroane, pentru care achită un impozit de 259 coroane şi 88 fileri.157 Următoarea însemnare din Cartea funciară, din 30 octombrie 1946, arată că „În baza deciziunei de predarea moştenirii nr. 1116/1945 a Jud. Mixtă Tg.Mureş dreptul de proprietate asupra imobilului de sub nr. ord A+1. se intabulează cu titlul de drept de succesiune în favoarea văduvei lui Szabó Dionisie, născ. Pálffy Lenke.” Iar la 26 ianuarie 1956, în temeiul Decretului nr. 11/1951 şi a Sentinţei Civile nr. 1305/1955 a Tribunalului Popular al oraşului Tîrgu-Mureş, imobilul trece în proprietatea Statului Român, ca bun părăsit. Prin Hotărârea nr. 49 din 24 iulie 1997 a Consiliului local Municipal Târgu-Mureş, clădirea trece în administrarea Academiei de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, după care, noul administrator a trecut la realizarea unor lucrări de extindere şi amenajare la vechea clădire.

154 Conform Registrului de decese pentru anul 1908, poziţia nr. 505, afl at la Primăria muni- Conform Registrului de decese pentru anul 1908, poziţia nr. 505, aflat la Primăria muni-cipiului Târgu-Mureş.155 Arhiva compartimentului Arhitect Şef, al Primăriei municipiului Târgu-Mureş.156 Aflată la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară din Târgu-Mureş, Biroul de Carte Funciară.157 Maros-Vásárhely sz. Kir. Város telekérték-adójának kivetési lajstroma az 1919-ik évre, Târgu-Mureş, 1919, p. 10.

Page 115: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

115

La data realizării clădirii strada Bolyai încă nu exista, în locul ei fiind „Pasajul Mare” (Nagy-Köz), ce lega pietonal piaţa Bolyai (Sf. Nicolae) de piaţa Trandafirilor (str. Pocloş). Documentar, pasajul este amintit încă din anul 1575: „popular Ulicioara care duce până la strada Sf. Nicolae”, iar din 1676 ca Pasajul Mare.158 În ultimul sfert al secolului al XIX-lea s-a trecut la amenajarea pasajului, ca în anul 1882, odată cu terminarea lucrărilor de pavare a trotuarelor, acesta să primească denumirea de strada Bolyai. Lucrările de lărgire şi modernizare a noii străzi solicită demolarea, parţială sau totală, a mai multor clădiri din stradă, cu săpături masive de pământ, noul aliniament al străzii fiind mai retras, spre clădire, cu 3-4 m. Cel puţin pentru partea superioară a străzii, pe tronsonul cuprins între intersecţiile cu străzile Köteles Samuel şi Justiţiei, noul aliniament a fost, probabil, realizat după 1900, întrucât harta din 1898 indică încă vechea situaţie. Cu ocazia acestor lucrări, intrarea frontală de la demisol a fost înzidită, în dreptul acesteia, aproape pe întregul aliniament fiind realizat un zid de sprijin. Potrivit fişei tehnice a monumentului la care ne-am mai referit, în anul 1889 este realizat corpul de clădire („B”), situat în prelungirea monumentului, precum şi corpul „C”, amplasat lateral în curte. Această ultimă clădire este realizată însă mai târziu, după anul 1900, deoarece harta oraşului din anul 1898 nu o prezintă ca existentă. Din punct de vedere planimetric, casa orăşenească din secolele XVII-lea şi XVIII-lea, în general, cuprinde trei tipuri de planuri. O primă formă de plan este aceea rectangulară, compact grupată, ce dispune de un vestibul la parter, în jurul căruia sunt distribuite celelalte încăperi. Este tipul de casă de care aparţine şi edificiul ce face obiectul prezentului studiu. Următorul tip, destul de des întâlnit, este cel în formă de „L”, cu faţada principală dispusă în aliniamentul străzii şi faţada laterală dezvoltată în profunzimea curţii. Mai puţin folosit este planul în formă de „U”, el fiind tot mai mult întâlnit în secolul al XIX-lea, la casa patriciatului înstărit sau a casei nobiliare. Structural, clădirea se desfăşoară pe două niveluri. Grupată compact, pe un plan de formă dreptunghiulară, clădirea prezintă spre stradă latura îngustă, cu o lăţime de 9,41 m, laturile lungi fiind de 17,81 m. Demisolul, ce se întinde sub parter aproximativ pe 2/3 din suprafaţă, are pereţii perimetrali în grosimi de 80 cm, iar cei interiori de 78 cm, ce circumscriu trei încăperi: două a câte 5,01 x 5,60 m, respectiv 5,o1 x 3,7 m, aflate sub corpul principal, a treia încăpere de 10,25 x 2,21 m, aflată sub traveea mai îngustă a clădirii. Pe axa centrală, spre stradă, se află micul spaţiu de sub foişor, încăpere care, odinioară făcea legătura cu fostul pasaj. Odată cu realizarea actualei străzi, prin lucrări de aliniere şi terasamente, intrarea respectivă a

158 „1575: vulgo Szent Miklos Uttzára menő Sikátor”, „1676: mely házunk vicinussi ab una a fel menö nagy köz ab altera Deák András házok”, Vigh Károly, op.cit., p.151.

Page 116: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

116

fost înzidită, spre stradă fiind realizat un zid de sprijin. Zidăria de cărămidă, de 65 cm la pereţii perimetrali şi 50 cm la cei despărţitori ai parterului, cuprinde încăperile, toate structurate în două tronsoane paralele. Este tipul de casă a cărui plan menţine încă formele arhaice ale casei simple, realizată într-un singur tract, păstrând tradiţia locuinţelor ţărăneşti din zonă. Partea principală a construcţiei o constituie cele trei încăperi înşiruite, de formă aproximativ pătrată, respectiv de câte: 5,65 x 5,06 m, 4,10 x 5,60 m şi 5,70 x 5,08 m. Sistemul de acoperire a încăperilor propriu-zise, este cel al boltirilor cu calote boeme, „a vella”. Cel puţin bolţile încăperilor mai importante au avut stucaturi, care în zona lor centrală aveau frumoase decoraţiuni executate în stuc.

Încăperii de mijloc îi atribuim funcţia de hol principal, ea fiind compartimentată în două părţi prin intermediul unui arc dublou. Formele şi dimensiunile aproximativ identice ale celor trei încăperi, folosirea aproape raţională a spaţiului, alături de aproape austera înfăţişare a faţadelor, după părerea noastră se datoreşte nu atât opţiunii stilistice a ctitorului, cât specificului temei, acela de a-şi construi o casă nu pretenţioasă, dar confortabilă. Accesul în clădire se află pe axa de mijloc a holului, iniţial fiind direct din curte prin intermediul unor scări. În partea dreaptă acestor încăperi, pe toată lungimea clădirii, sunt situate alte trei încăperi, cu aceeaşi lungime, lăţimea acestora fiind doar de 2,52 m, desigur, ele având mai mult rolul de adăpostire a funcţiunilor de ordin gospodăresc ale locuinţei. Şi aceste încăperi preiau sistemul de acoperire cu calote boeme. Pe latura îngustă, dispusă spre stradă clădirea este întregită cu foişorul, menit să confere imobilului o funcţiune şi un aspect aparte, acesta având o lăţime de 3,10 m şi o lungime de 3,20 m, iar interiorul de 2,18 x 2,70 m. Pe cele trei laturi foişorul are arcade semicirculare, ale căror ancadrament, abia schiţat în partea superioară de un chenar de mortar care iese din planul peretelui, se încheie printr-un bolţar median. Şi foişorul este acoperit cu calotă boemă, care, împreună cu sistemul unitar constructiv, demonstrează faptul că acesta a fost realizat concomitent cu clădirea. Odată cu lucrările de amenajare a străzii cele trei deschizături arcuite ale foişorului sunt înzidite, fiecare primind câte o fereastră. Deasupra cornişei profilate se ridică acoperişul în patru ape, cu panta frântă, acoperit cu şindrilă, penetrat de golurile de aerisire a podului, formând un spaţiu mansardat cu o înălţime de peste 5,20 m, contribuind la particularizarea construcţiei. Dacă structura şi planimetria clădirii are mai puţine elemente caracteristice stilului baroc, exteriorul prezintă compoziţii şi forme surprinzătoare faţă de ceea ce s-a realizat până atunci. Faţada principală, în forme simetrice, prezintă cele trei axe. După cum am mai arătat, axa de mijloc cuprinde rezalitul foişorului, ca „accent” compoziţional. Pornind de la nivelul demisolului, corpul foişorului cuprinde

Page 117: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

117

deschizătura dreptunghiulară, marcând conturul intrării de odinioară (odată cu decaparea tencuielii s-a descoperit şi vechea intrare înzidită). La nivelul parterului se află golul semicircular al ferestrei, cu o deschizătură de 1,30 m, lateral având alte două deschideri arcuite, mai largi de până la 2,25 m. Deasupra cornişei profilate, ce se continuă pe toate laturile ale clădirii, se află frontonul, ca element esenţial al întregii compoziţii. Pornind de la traseul simplu al formei triunghiulare, frontonul înscrie o formă mai complicată, cuprinzând segmente drepte, datorită acoperişului în două pante frânte. În zona centrală a frontonului se află fereastra de aerisire a podului, de formă eliptică, mărginită de un chenar decorativ realizat în tencuială.

Cele două axe dispuse lateral foişorului, cuprind ferestrele ce străpung parterul şi care, printr-un interesant sistem de baghete, primesc un gen de ancadrament. Părţile laterale ale pridvorului, precum şi ale clădirii, sunt mărginite de pilaştri profilaţi (lesene), mărginite de două baghete semirotunde, realizate din mortar, ce se încheie printr-un segment de cerc. În mijlocul acestora se află cea de a treia baghetă, a cărei parte superioară de desparte în două ramuri ce se răsucesc, susţinând grupuri de frunze alungite, totul având rolul de a susţine pomul vieţii, sau a pomului-soare. Pomul vieţii este un arbore artificial, stilizat, din punct de vedere semantic fiind semnul cel mai complex, care, pe lângă elementele simbolice fitomorfe el conţinând şi elemente ce ţin de cultul solar, dar şi ca simbolică creştină. Mai remarcăm faptul că originea pomului vieţii este pusă în legătură cu anul solar, ca simbol al reînnoirii, a unei perpetue renaşteri. Faţada laterală din curte, prin intermediul a patru pilaştri, identici cu precedenţii ca formă şi mărime, are câmpul împărţit în trei panouri, având axele în ritmul 1 – 3 – 1. Pe axa de mijloc a panoului central se află intrarea în hol, acoperită cu o copertină sprijinită pe console, iar lateral mărginită de ferestre înguste, fără ancadramente. Panourile laterale au câte o fereastră identică cu cele de la faţada principală. Mai puţin cunoscută este decoraţia interioară şi anume, pictura decorativă. În studiul dedicat clădirii din strada Târgului nr. 1,159 respectiv a casei Bornemisza,160 Kiss Loránd, prezintă decoraţia picturală la această clădire, din care, la cel puţin două dintre ele face comparaţii cu două fragmente picturale de la casa Palffy din 159 Kiss Loránd, Casa Bornemisza din Târgu-Mureş. Sondaje stratigrafice, Târgu-Mureş, 25 ianuarie 2010. Studiu întocmit la solicitarea SC. „Proiect” S.A., ca proiectant general.160 Efectuând cercetări în vederea clarificării unor aspecte de periodizare a clădirii, istoricul din Târgu-Mureş, Orbán János, în studiul „Casa negustorului Csiki Márton” (strada Târgului nr. 1), Târgu-Mureş, 2010, constată că denumirea „Casa Bornemisza” este greşit atribuită, ca fiind a lui Bornemisza János. În realitate clădirea se afla în proprietatea comerciantului armean, Csiki Márton, în vecinătatea casei contelui Haller Gábor, cu care a avut diferende în ceea ce priveşte limita hotarului dintre cele două proprietăţi. Mărturie stă şi un raport al comisiei delegate pentru clarificarea divergenţei apărute, întocmit la 26-28 august 1813, aflat la Arhivele Naţionale Direcţia Judeţului Mureş, Acta Politica, nr. 81/1813.

Page 118: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

118

strada Bolyai nr. 12. Un prim decor, realizat în tehnica „a secco”, cuprinde o bandă decorativă, ce conţine elemente florale de culoare roşie, frunze verzi, realizate în parte cu şablonul, restul manual cu pensula, aflată fiind în una dintre încăperile mai mari ale clădirii. Al doilea element decorativ, este rozeta de pe bolta foişorului, a cărui fond verde conţine o floare deschisă cu opt petale albe, frunze de culoare verde mai deschis şi grupuri de puncte roşii. Pe baza analogiilor existente, autorul presupune că decoraţiile picturale ale celor două clădiri au fost realizate în prima parte a secolului al XIX-lea, deci mai târziu decât data ctitoririi clădirii din strada Bolyai nr. 12. Luând în considerare asemănarea dintre decoraţiile celor două clădiri, autorul presupune că ambele constituie opera aceluiaşi pictor, ideie ce o susţinem. Realizatorul acestor picturi ne este însă necunoscut, nefiind nici o însemnare în acest sens. Deşi la Târgu-Mureş nu se poate vorbi de o şcoală de pictură, totuşi, aici, au activat mai mulţi pictori, între care Boér Márton (Cluj, 1762-Târgu-Mureş 1830), Neuhauser Gottfried (Viena, 1772-1836), la Târgu-Mureş lucrând pentru contele Teleki, Sikó Miklós (1816-1900, Târgu-Mureş), sau Szabó János (1784 Odorhei-1851 Târgu-Mureş), ca să amintim doar pe cei mai cunoscuţi artişti.

Urmărind firul istoriei, după naţionalizare clădirea a păstrat funcţia de locuinţă. Datorită vechimii, dar mai mult neîntreţinerii îndelungate, îndeosebi a acoperişului şi învelitorii din şindrilă, în jurul anului 1970 în zidurile şi bolţile de cărămidă au apărut crăpături tot mai periculoase, determinând până la urmă recazarea locatarilor. Pentru salvarea clădirii, încă în anul 1967 se propunea transformarea acesteia în local de alimentaţie publică,161 sub denumirea de „La Cocoşul de Munte”, fără extinderi, ci doar lucrări de amenajare şi de terasamente a terenului, cu înlăturarea zidului de sprijin de la stradă şi redeschiderea vechiului acces de la demisol. Lucrarea propusă, deşi aprobată nu s-a mai realizat, determinând deteriorarea tot mai accentuată a edificiului. În anul 1982, la solicitarea proprietarului, în baza acordurilor de principiu date, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu din Bucureşti, întocmeşte o nouă documentaţie în vederea conservării şi amenajării clădirii într-un centru de cultură,162 proiect rămas tot nerealizat. O porţiune din zidul central al demisolului a suferit tasări însemnate, atrăgând după sine şi elementele portante superioare, astfel încât, bolţile şi-au pierdut capacitatea lor portantă, prăbuşindu-se parţial. Concomitent s-au degradat şi tencuielile interioare şi exterioare, astfel încât majoritatea elementelor decorative, pilaştrii şi ancadramentele, au dispărut. Lipsită de protecţia unei învelitori adecvate, structura de lemn a acoperişului s-a distrus în 161 Proiect nr. 4237/1967 întocmit de fostul institut de proiectare D.S.A.P.C, arhitect Havas A. şi Keresztes G, păstrat în arhiva compartimentului Arhitect Şef al Primăriei municipiului Târgu-Mureş, dosar nr. 20 privitor la evidenţa monumentelor. 162 Proiect nr. 128/1982, arhitect A. Teodorescu, aflat tot în arhiva compartimentului Arhitect Şef.

Page 119: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

119

întregime, astfel încât după anul 1995 acesta s-a prăbuşit, întregul edificiu fiind ca o ruină. În anul 1987, fosta Regie de Gospodărie Comunală şi Locativă, solicită ca această clădire, împreună cu casa „Haller” din piaţa Bernády György nr.2, cunoscut monument în stil baroc din secolul al XVIII-lea, să fie demolate, considerând renovarea lor ca nerentabilă. În calitatea mea de Şef serviciu la compartimentul de sistematizare şi arhitectură, precum şi de secretar al Comisiei de stabilitate a municipiului, am reuşit să salvez cele două edificii de la demolare, făcând propuneri de renovare şi punerea lor în circuitul civil. După anul 1990 s-au demarat formele de licitare a clădirii în vederea renovării, stabilindu-se şi lucrările de construcţie necesare. La 23 octombrie 1995, Guvernul României îşi dă acordul în vederea transferării clădirii Academiei de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, ca spaţiu de învăţământ. Ca urmare, Consiliul local Municipal Târgu-Mureş, prin Hotărârea nr. 49 din 27 iulie 1997, stabileşte ca începând cu data de 1 iulie 1997, casa „Palffy” din strada Bolyai nr. 12 (corpul „A”) să fie transferat, fără plată, Academiei de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, în anumite condiţii, între care şi prezentarea până la 31 mai 1998, a documentaţiei în vederea autorizării lucrărilor ce se impun. La 19 septembrie 1997, Consiliul local al Municipiului Târgu-Mureş, prin Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă, ca administrator al clădirii şi Academia de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, încheie protocolul de transfer al edificiului. Lucrările de consolidare, reparare şi amenajare sunt aprobate cu Autorizaţia de construire nr. 477/9585/2002, ele fiind finalizate la sfârşitul anului 2005.163 Pe considerente de ordin funcţional, dar şi pentru asigurarea unei stabilităţi a clădirii, la nivelul demisolului s-a construit o adăugire, care se desfăşoară aproape pe toată latura dinspre curte, partea superioară, respectiv terasa circulabilă, comunicând cu intarea de la parter. În acest nou spaţiu s-au amplasat grupurile sanitare, diferite anexe, astfel încât monumentul nu a suferit modificări structurale deosebite, iar aspectul general nu a fost afectat.

În concluzie, putem afirma că imobilul Pálffy ocupă un loc aparte în arhitectura oraşului, datorită elementelor arhitectonice şi decorative păstrate, prin formele ce le cuprinde, încadrându-se în şirul tipologiei caselor orăşeneşti, cu certe influenţe de trecere la palatele baroce ale nobilimii din Transilvania.

163 Potrivit datelor afl ate în arhiva compartimentului Arhitect Şef al Primăriei şi a SC. „LO- Potrivit datelor aflate în arhiva compartimentului Arhitect Şef al Primăriei şi a SC. „LO-CATIV” S.A.

Page 120: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

120

„PÁLFFY” HOUSE – THE OLDEST BAROQUE MONUMENTIN TÂRGU-MUREŞ

ABSTRACT

One of the oldest civil buildings in the city of Târgu-Mureş, the first accomplished in Baroque style, is located within the area of the historical center, at no. 12 on Bolyai Street. I was built around the year 1640 by judge Tolnay János. In 1885 the building was bought by Pálffy Mihály, a well known lawyer in the town, and that is how the building received its name. The building fully displays the characteristics of Transylvanian Baroque style: a simple approach, of humble presentation, preserving the traditional distribution and form of urban houses. At the time when it was built the street used to be only a pedestrian lane, known as „The Big Lane”. In the last decades of the 19th century when the street was set up the new alignment passed very close to the building and thus caused a close down of the access from the street to the basement. On that occasion the ground floor stoop was built in, too. The ground floor has a rectangular plan, marked by the open jutty stoop, with three rooms lined up and covered by „vella” vaults, doubled by three other narrower rooms, under the same cover. The basement, covering partially the underground of the ground floor has the same cover system. The main facade and the side looking over the yard are observed due to their pilasters which divide the sides into three panes; their upper decorations are flowers from mortar. The windows are also remarkable because an interesting headpiece system provides them some frame. Vast anchorage, repair and restoration works were started in 2002 by the Academy of Performing Arts from Târgu-Mureş which were finished in 2005 and thus the entire building regained its freshness and original artistic value.

Page 121: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

121

Page 122: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

122

Page 123: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

123

Page 124: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

124

SCAUNELE SECUIEŞTI – ISTORICUL INSTITUŢIEI SCĂUNALE

PÁL-ANTAL Sándor

În Transilvania feudală comunităţile diferitelor districte şi regiuni au format organe autonome care au funcţionat, în decursul timpului, sub controlul şi supravegherea puterii centrale. Comitatele nobiliare, districtele, scaunele săseşti şi secuieşti, în decursul formării şi funcţionării lor, au constituit autonomii locale, cu trăsături individuale şi, în multe privinţe, cu particularităţi esenţiale.

Aşezarea secuilor în partea de sud-est a Transilvaniei şi trecerea lor la viaţa sedentară agrară au atras după sine formarea organismelor săteşti şi crearea organelor autonome teritoriale. În documentele din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, ţinuturile locuite de secui au fost numite “pământuri” (lat. “terrae”), cum erau de exemplu “pământul secuilor din Sepsi” (lat. “Siculorum terrae Sebus”), sau, după organizarea bisericească romano-catolică, “districte”, “dioceze” (lat. “districtus”, “diocessis”).164 Iar de la sfârşitul secolului al XIV-lea au căpătat numele de “scaune” (lat. “sedes”). Menţionăm că sub denumirea de „scaun” s-a înţeles orice instituţie de dezbatere ori de judecată a vreunei autorităţi. Această denumire la saşii şi la secuii ardeleni a indicat totodată şi o organizare administrativ-teritorială.

Formarea scaunelor are loc în secolul al XIV-lea, primele atestări documentare însă păstrându-se de la începutul secolului al XV-lea.165 Până la sfârşitul veacului al XVI-lea au existat şapte scaune secuieşti: Odorhei, în Valea superioară a Târnavei Mari, Mureş, pe Valea Mureşului şi a Nirajului, Şepşi, pe şesul dintre Olt şi Râul Negru, Orbai, în partea stângă a Râului Negru, Kezdi, în partea de sus a Văii Râului Negru de sub arcul Carpaţilor, Ciuc, în văile intramontane ale cursurilor superioare ale râurilor Mureş şi Olt, Arieş, în Valea Arieşului. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea sau în prima parte a secolului al XVII-lea, scaunele Şepşi, Kezdi şi Orbai s-au unit sub denumirea de Trei Scaune. Data unirii celor trei scaune nu am putut-o stabili, ea, probabil, nici nu se lega de o anumită dată, constituind rezultatul unui proces mai îndelungat.

Între timp, câteva teritorii care, din punct de vedere geografic şi economic, au format unităţi aparte, au înfiinţat organe judecătoreşti-administrative proprii, dintre care unele au devenit scaune de rang egal scaunele existente deja, altele scaune filiale. Scaunele din prima categorie au rămas unite cu cele din care s-au desprins, menţinând organizarea internă proprie. Din această categorie făceau parte scaunul Micloşoara, unit cu scaunul Şepşi, şi scaunele Casin şi Giurgeu, unite cu scaunul 164 Szádeczky, Kardoss Lajos, A székely nemzet története és alkotmánya (Istoria naţiunii şi a constituţiei secuieşti), Budapest, 1927, p. 30. (În continuare: Szádeczky 1927.)165 Ibidem, p. 31.

Page 125: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

125

Ciuc. Scaunele Cristur şi, din secolul al XVII-lea, Bărduţ (sau Brăduţ) au devenit filii ale scaunului Odorhei. Scaunele filiale n-au obţinut independenţă în privinţa organizării şi a conducerii, fiind subordonate şi chiar conduse de dregătorii scaunului mamă.166

Scaunele Micloşoara şi Casin apar probabil la sfârşitul secolului al XIV-lea, iar drepturile lor autonome şi le-au asigurat prin diplome regale, confirmate şi de principii Transilvaniei.167

Raporturile dintre scaunele ulterior formate şi cele din care s-au desprins prezintă o serie de particularităţi. Astfel, cei din scaunul Micloşoara, în decursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, au fost nevoiţi să-şi apere, pe calea plângerilor şi a proceselor, dreptul lor de a ţine scaune de judecată. Prin diploma emisă la 5 iulie 1531, Ioan Zapolya menţine independenţa scaunului Micloşoara, dar pentru liniştirea celor din scaunul Şepşi dispune ca juzii celor două scaune să fie aceiaşi.168 În ceea ce priveşte scaunul de judecată, scaunul Micloşoara avea aceleaşi drepturi ca şi celelalte scaune secuieşti, dar, având aceeaşi conducere cu scaunul Şepşi, nu s-a putut separa complet de acesta din urmă.

Locuitorii din scaunul Casin au avut şi ei dreptul de a-şi alege juzi şi căpitani şi a ţine scaunul de judecată separat. În principiu, scaunul Casin era egal cu scaunul Ciuc, dar conducătorii acestuia din urmă au încercat, în repetate rânduri, să anihileze acest drept al celor din Casin, luându-le cu forţa chiar şi diploma regală emisă în acest sens.169

Apartenenţa scaunului Giurgeu de Ciuc până la mijlocul secolului al XVI-lea, rămâne discutabilă. În perioada Principatului este unit cu Ciucul.170 În rapoartele întocmite în 1552 de către comisarii imperiali se menţionează că Giurgeul şi Casinul fac parte din scaunul Ciuc.171 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea

166 Pál-Antal, Sándor, Székely önkormányzat-történet (Istoria autonomiei secuieşti). Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2002, p. 48-58. (În continuare Pál-Antal 2002a) 167 Despre scaunul Micloşoara vezi: Székely Oklevéltár (Diplomatariu secuiesc), (În conti- Despre scaunul Micloşoara vezi: Székely Oklevéltár (Diplomatariu secuiesc), (În conti-nuare: SzOkl), I, p. 181; II, p. 24; III, p. 20-21. În legătură cu scaunul Casin vezi: Szádeczky 1927, p. 27; SzOkl, I, p. 194; III, p. 341; IV, p. 16-18, 189; Benkő, Károly, Csik, Gyergyó és Kászon múltja és jelene (Trecutul şi prezentul Ciucului, Giurgeului şi Casinului), Kolozsvár, 1853, p. 65.168 SzOkl, II, p. 24.169 SyOkl, I, p. 194, 198-299. Prin, diploma din 18 august 1571, emisă de Ştefan Báthory, dar şi prin cea din 26 august 1626, obţinută de la Gabriel Bethlen, scaunului Casin reîntăreşte drep-tul de a-şi alege căpitanul şi pe juzi şi de a ţine scaun de judecată, de unde se putea apela direct la curtea princiară, fără obligaţia de a apela la vreun alt scaun de judecată. = SzOkl, IV, p. 16-18.170 În anul 1680 dieta Transilvaniei îi interzice să mai apeleze direct la tabla principelui pricinile dezbătute la scaunul de judecată propriu, şi îi obligă să recunoască autoritatea Scaunului general de judecată a scaunului Ciuc, ca for de apel şi pentru ei. Cf. Pál-Antal 2002a, p. 80.171 Kölönte, Béla, Gyergyó története (Istoria Giurgeului), Gyergyószentmiklós, 1910, p. 257.

Page 126: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

126

cele trei scaune formează scaunul Ciuc-Giurgeu-Casin. În 1587 ele aveau un singur prim-jude regal în persoana lui Bertalan Szemere – ceea ce este totodată şi prima menţiune scrisă a funcţiei de prim-jude regal (supremus judex regius)172 – dar aveau conducători (vicejuzi regali, notari şi asesori) proprii aleşi din sânul lor şi scaune de judecată proprii. Din diploma de libertăţi dată de Mihai Viteazul, la 7 martie 1600, rezultă că cele trei scaune de odinioară formau un scaun unit.173 Din punct de vedere judecătoresc scaunul Giurgeu şi-a păstrat independenţa până în anii 1680, când a fost obligat prin hotărâre dietală să recunoască ca for de apel scaunul general al scaunului unit. Caracterul unitar al jurisdicţiei scaunelor Ciuc, Giurgeu şi Casin era asigurat de instituţia prim-judelui regal (a cărui competenţă se extindea asupra tuturor celor trei scaune), de adunarea generală unitară şi de scaunul general de judecată.

Nu a fost unitar nici scaunul Odorhei. În perioada cercetată avea un scaun filial (lat. “sedes filialis”, ung. “fiúszék”) Cristur. Raporturile dintre ele în perioada voievodatului transilvănean nu sunt cunoscute. Pe linie judecătorească, dispunea de un organ propriu, dar judecata o făceau vicejuzii regali ai scaunului mamă (ung. „anyaszék”) Odorhei. În cazul ridicării la oaste, precum şi în alte probleme de interes comun, Cristurul făcea parte integrantă din scaunul mamă, nepericlitând unitatea administrativ-teritorială a acestuia. Scaunul filial Brăduţ (ung. “Bardocz”) s-a format târziu. Localitatea Brăduţ şi alte opt sate învecinate, cunoscute sub denumirea de „districtul Vargyas”, în anul 1635 au obţinut dreptul de a ţine scaun de judecată şi de a alege câte un vicecăpitan şi un vicejude regesc scăunal din rândul lor, prin diploma princiară acordă de Gheorghe Rákóczi I, fără să obţină dreptul de independenţă faţă de scaunul Odorhei.174

Scaunul Arieş a rămas unitar din punct de vedere organizatoric. Despre organizarea teritorială a scaunului Mureş avem pentru această perioadă date extrem de puţine. Există doar o singură menţiune în raportul comisarilor imperiali de la 1552 privind scaunul filial Miercurea.175 Funcţionarea acestuia o putem urmări însă numai din deceniul al patrulea al secolului al XVII-lea.176 El ne apare drept scaun de judecată, ca primă instanţă pentru întregul scaun, nu ca şi subunitate teritorială.172 SzOkl, V, p. 141.173 Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, Bucureşti, 1933, VI, p. 46.174 Jakab, Elek – Szádeczky, Lajos, Udvarhelyvármegye története a legrégibb időktől 1849-ig (Istoria comitatului Odorhei din cele mai vechi timpuri până la 1849), Budapest, 1901. Ediţie reprint, Editura Pallas–Akadémia, Csíkszereda, 1994, p. 355-357. (În continuare Jakab–Szádeczky 1901, p. 355-357.175 SzOkl, II, p. 99.176 Pál-Antal, Sándor, Arhiva Scaunului Mureş, = Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare în România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română. Naţionalitatea maghiară, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 20.

Page 127: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

127

La secui, conducerea „naţională”, adică armonizarea activităţilor de interes general a tuturor secuilor, era asigurată de adunarea obştească generală a secuilor, iar în scaune, de adunările şi scaunele de judecată scăunale şi de dregătorii militari şi civili aleşi. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, la adunări luau parte membrii celor trei stări: fruntaşii, primipilii şi secuii de rând. Termenele pentru adunările scăunale erau, probabil, stabilite de la o adunare la alta sau ocazional, când era necesar.

Instituţia scaunului de judecată a juzilor şi asesorilor aleşi, separată de cea a adunării generale scăunale, apare după 1562. Excepţie fac scaunele de judecată ţinute de comitele secuilor atunci când el se deplasa dintr-un scaun în altul. Până la construirea reşedinţelor scăunale în secolul al XVIII-lea locul ţinerii adunărilor nu era fix. Acestea erau convocate, de obicei, în localităţi care ocupau un loc mai central în cadrul scaunului, sau unde se afla reşedinţa primdregătorilor.

În competenţa adunărilor scăunale (lat. “congregatio generalis”, ung. “közgyűlés”, “közönséges gyűlés”), intrau chestiunile judiciare, militare şi administrative ale scaunului. Astfel, scaunul secuiesc era, pe lângă adunarea generală a tuturor secuilor, forul care dirija orice manifestare publică pe teritoriul administrat.

Viaţa publică la secui poartă în sine trăsăturile specifice ale unei societăţi organizate milităreşte. Ca autoritate militară, scaunul a ţinut sub supravegherea sa puterea armată a secuilor. Prin căpitanul său, numit la început şi „locotenent scăunal” (ung. “hadnagy”), verifica periodic pregătirea lor militară.177 În timp de război, ordinul de mobilizare a fost dat, în timpul regatului ungar, de rege, comitelui secuilor, acesta l-a transmis căpitanilor de scaune, iar în timpul principatului de principe. Înainte de pornire în tabăra militară, ori la începutul acesteia, avea loc trecerea în revistă a unităţilor, pe baza registrelor militare (numite în latineşte “lustra”). Atunci se verifica prezenţa celor obligaţi de a purta arme şi înzestrarea lor cu armamentul necesar pentru cavalerie ori pedestrime.

Funcţia de bază a scaunului ca instituţie a constat în aceea a judecării pricinilor. Sentinţele se aduceau şi se pronunţau de către dregătorii aleşi, adică de căpitanul şi de judele scaunului, cu fruntaşii (lat. “seniores”) din scaun. Presupunem că transformarea sfatului fruntaşilor într-o instituţie de juraţi, formată dintr-un număr stabilit de reprezentanţii aleşi, a avut loc în secolul al XV-lea. Scaunul, ca organ de judecată – asemănător scaunelor săseşti – dezbătea şi dădea sentinţe în general, în tot felul de pricini, atât în cele de drept privat şi public, cât şi în cele civile şi penale. În urma procesului de dezvoltare a raporturilor feudale la secui şi, legat de acesta, a transformărilor economico-sociale, numărul pricinilor a crescut, în primul rând 177 Connert, János, A székelyek alkotmányának históriája különösen a XVI. és XVII. század-ban (Istoria constituţiei secuieşti în special în secolele XVI şi XVII), Székelyudvarhely, 1906, p. 27-28.

Page 128: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

128

al celor privind dreptul de proprietate, formând o parte tot mai considerabilă din activitatea adunării scaunului. Se pronunţau sentinţe în chestiuni de moştenire, în probleme de hotărnicii, în pricini privind proprietatea, defăimarea, crima, imoralitatea, furtul şi alte cazuri penale, sau în cauze privind comerţul cu sare, apărarea libertăţii individuale şi altele. Numai cu duelurile nu se ocupau scaunele. Conform statutului Municipalis consuetudo Siculorum ex Juridicis (1555.) în „Secuime se poate judeca orice chestiune, numai duelul nu se poate judeca şi sentinţă nouă nu se poate da”.178 Cu excepţia pricinilor ce ţineau de competenţa judelui sătesc, orice acţiune trebuia începută în faţa judelui regal sau direct la scaun, care era instanţa obligatorie pentru toţi secuii. De aici recursurile se puteau face la Odorheiu Secuiesc, la adunarea generală a secuilor, iar de aici la comitele secuilor şi apoi la rege.

În atribuţiile scaunului intrau şi problemele economice, menţinerea ordinii publice şi altele. Ca autoritate ce era chemată să asigure ordinea şi liniştea, scaunul îi urmărea pe răzvrătitori, pe cei ce se făceau vinovaţi de omucidere, pe hoţi, pedepsindu-i pe cei prinşi. Strângerea dărilor – datul boilor – iar în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, al dărilor în bani, de către comisarii trimişi de puterea centrală cădea de fapt tot în sarcina scaunului. De averea comună a scaunului dispunea adunarea scaunului care intervenea şi în problemele economice ale satelor.

Activitatea curentă a scaunului ca instituţie era asigurată de dregători.. Corpul dregătorilor consta, în secolul al XVI-lea, din puţine persoane: locotenentul, zis şi căpitanul, judele scaunului, judele regesc şi juraţii. În cazuri excepţionale mai erau desemnaţi notari sau persoane ce împlineau o anumită misiune pe o perioadă limitată.

Dregătorul principal al scaunului era locotenentul sau căpitanul. Denumirea lui în documentele vremii nu este uniformă. În documentele scrise în limba latină este amintit şi sub denumirea de maior exercitus, capitaneus, ba chiar şi de primipilus. În documentele în limba maghiară figurează mai des sub denumirea de hadnagy sau főhadnagy. El îndeplinea funcţia conducătorului militar-administrativ al scaunului. În afară de atribuţiile sale militare amintite mai sus, el prezida adunările scaunului, dădea sentinţe în procese împreună cu judele scăunal şi cu juraţii, iar în caz de nevoie, lua parte şi la executarea sentinţelor. În exercitarea funcţiei sale militare, căpitanul – până în anul 1562 - nu acţiona singur, ci însoţit de alţi fruntaşi (primipili). Acest fapt rezultă dintr-o menţiune din anii 1569–1571, când se menţiona că: „locotenentul avea consorţi în exercitarea funcţiei de locotenent, la fel şi judele în exercitarea funcţiei sale de judecător.”179 Aceştia erau reprezentanţii celor 24 de neamuri secuieşti.

178 SzOkl, II, p.123.179 Ibidem, II, p. 282.

Page 129: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

129

Alături de căpitan, al doilea dregător în scaun era judele scăunal (lat. “iudex terrestris”, ung. „székbíró”). Atribuţia sa, după cum arată şi denumirea, era de a judeca. El prezida scaunul de judecată împreună cu căpitanul, ţinea zile de judecată împreună cu asesorii şi executa sentinţele date. Dregătoriile superioare din scaun, cel de căpitan şi cel de jude scăunal au fost îndeplinite chiar şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, conform obiceiului strămoşesc, prin rotaţie, pe neamuri şi ramuri.180

După obiceiul tribal, reprezentanţii celor 24 de ramuri din cele şase neamuri ale primipililor au purtat, cu schimbul, dregătoria de căpitan şi de jude scăunal, dar niciodată nu le-au purtat pe amândouă în acelaşi an. Ocuparea dregătoriilor în secolul al XV-lea era legată deja de proprietate, de aşa numitul „primipilat” (lat. “primipilatus”). Achiziţionarea acestei proprietăţi prin vânzare-cumpărare, moştenire etc., a asigurat pentru proprietarii lor şi dreptul de a purta dregătorii care, până la urmă, a devenit privilegiul câtorva familii care, de multe ori, nici nu erau de origine secui, ci dintre nobilii din comitate.181

Juraţii sau asesorii (zişi „juzii consorţi”, ung. „bíró társak”), la început, erau reprezentanţii ramurilor. La începutul secolului al XVI-lea numărul lor se reduce la 12 (împreună cu căpitanul şi cu judele). Aceste funcţii puteau fi ocupate doar de cei din starea primorilor şi a primipililor. A treia stare, cea a secuilor de rând, care alcătuia majoritatea secuimii, era exclusă de la purtarea dregătoriilor. Excepţie s-a făcut în cele trei scaune sudice atunci, când în anul 1466 adunarea scaunelor Şepşi, Kezdi şi Orbai, ţinută la Zăbala, la insistenţa stării a treia a hotărât ca juzii să fie aleşi anual, numărul lor să fie de 12 şi să aibă următoarea componenţă: 1/3 fruntaşi şi 2/3 secui de rând.182

Pe lângă dregătorii scăunali, încă din secolul al XV-lea, a apărut o altă funcţie, cea a judelui regal (lat. “iudex regius”). Judele regal, cum arată şi denumirea sa, a reprezentat puterea regească, iar ca om al comitelui secuilor – numit de lege – a îndeplinit rolul de supraveghetor acolo unde era trimis. El controla modul în care se desfăşura judecarea pricinilor, modul de aplicare a dispoziţiilor date de comitele secuilor, executa poruncile acestuia, încasa veniturile care i se cuveneau comitelui secuilor.

Înainte de 1562, scaunul secuiesc avea o autonomie numai în măsura în care nu afecta întreaga comunitate a secuilor. El nu putea avea raporturi directe cu puterea

180 Ibidem, II, p. 78-79, 139-143, 282.181 Ibidem, V, p. 28; Elekes, Andor, Szemelvények a székelyek sajátságos jogtörténetéből (Pa-gini din istoria dreptului propriu al secuilor), în Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum ötvenéves jubileumára (Volum omagial editat cu prilejul jubileului de 50 de ani al Muzeului Naţional Secu-iesc), Sfântu-Gheorghe, 1929, p. 119.182 SzOkl, I, p. 205-206.

Page 130: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

130

centrală şi cu alte autorităţi, ci numai prin comunitatea secuilor celor trei stări (lat. “trium generum Siculorum”), prin aşa-numita „naţiune secuiască”. În raporturile cu comunitatea săsească (lat. “Universitas Saxonum”), cu comitatele şi cu puterea centrală, secuimea apărea ca o comunitate nedivizată. În această privinţă există o asemănare cu comitatele din Transilvania istorică care, în timpul voievodatului, pot fi considerate, toate împreună, o singură instituţie aflată sub autoritatea voievodului, ca reprezentant al regelui.183

Chestiunile care priveau întreaga comunitate secuiască în ansamblu erau dezbătute de organul principal al autonomiei lor, de adunarea obştească numită „adunarea naţională”. Adunările obşteşti erau ţinute de regulă într-una din localităţile din scaunul Odorhei. După 1562 rareori au avut loc astfel de adunări generale, ultima fiind cea de la Lutiţa din 15-16 octombrie 1848.

Secuimea se afla în perioada voievodatului sub supravegherea şi controlul comitelui secuilor (lat. “comes siculorum”, ung. “székelyek ispánja”), reprezentant al puterii centrale. El era numit de rege, mai întâi dintre magnaţii din Ungaria, apoi din Transilvania, dar niciodată dintre secui. Începând cu Ioan de Hunedoara, voievozii din Transilvania purtau şi demnitatea de comite al secuilor. De la 1571, Ştefan Báthory şi principii care i-au succedat, apoi în secolul al XVIII-lea împărăteasa Maria Tereza şi urmaşii ei au luat între titlurile lor şi pe cel de comite al secuilor. Sediul obişnuit al comiţilor era cetatea Gurghiului al cărei domeniu îl stăpâneau, beneficiind de veniturile acestuia. Odată cu formarea Principatului Transilvaniei competenţa comitelui secuilor a trecut direct asupra suveranului.

După constituirea Principatului Transilvaniei, în comunitatea secuiască au avut loc schimbări profunde. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Ioan Sigismund, „regele ales” a procedat la reglementarea impunerii secuilor şi la restrângerea autonomiei lor. A pus în vedere introducerea şi în Secuime a dreptului regesc (lat. “ius regium”) şi a mărit competenţa juzilor regali în dauna dregătorilor aleşi ai scaunelor.184 Schimbarea hotărâtoare a intervenit în anul 1562, în urma înăbuşirii marii răscoale a secuilor, care a adus chiar lichidarea parţială a autonomiei lor şi extinderea unui control sever de la centru. Între hotărârile dietei din 1562, ţinută la Sighişoara, se află şi unele dispoziţii referitoare la activitatea de organizare treitorială.185 Conform acestora, în fiecare scaun juzii regali şi asesorii scăunali trebuiau să se întrunească odată la 15 zile şi să ţină scaun de judecată, ca şi în comitate. Numărul asesorilor aleşi din rândul fruntaşilor şi a primipililor a fost stabilit la 12. De la forul de judecată al scaunului, apelul se făcea acum nu la scaunul de judecată din Odorheiu Secuiesc 183 Szolnok-Doboka 1901, I, p. 320.184 Monumenta comitialia regni Transsylvaniae – Erdélyi Országgyűlési Emlékek. 1540-1699, Szerkesztette Szilágyi, Sándor, Budapest, 1875-1898. vol. II, p. 75, 122-126.185 SzOkl, II, p. 163-164.

Page 131: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

131

– care, prin urmare, a rămas fără obiect – ci direct la principe. Hotărârea a stabilit şi înfiinţarea dregătoriei de notar al scaunului.

Faţă de adunările deliberative şi judiciare de până atunci ale scaunelor, au fost înfiinţate acum organe pur judiciare care să se ocupe numai de chestiuni procesuale, îmbunătăţind activitatea de organizare şi accelerând rezolvarea proceselor. Dregătoriile de căpitan şi de jude scăunal au fost lichidate, excepţie au făcut o vreme scaunele Arieş şi Casin.

Pentru supravegherea secuilor „neastâmpăraţi”, se construiesc în sânul Secuimii două cetăţi (la Odorheiu Secuiesc şi la Varheghi din Trei Scaune), în fruntea cărora principele a numit pârcălabi, numiţi şi căpitani. Aceşti căpitani au exercitat o vreme şi funcţia de juzi regeşti într-unul sau în mai multe scaune. Căpitanul cetăţii din Odorheiu Secuiesc era şi jude regal al scaunelor Ciuc, Odorhei şi Mureş, iar căpitanul de la Varheghi, jude regal ale scaunelor Şepşi, Kezdi şi Orbai. Pârcălabii, în calitate de căpitani, erau şi comandanţii militari ai forţelor armate secuieşti din scaunele mai sus menţionate.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, judele regal devenise o autoritate administrativă şi judiciară cu puteri depline în scaun, dar ca funcţionar numit şi nu ales. După anul 1562 se lărgeşte treptat sfera de activitate administrativă a scaunelor secuieşti. În rezolvarea sarcinilor pur administrative a crescut tot mai mult rolul judelui regal. Din acest motiv la sfârşitul secolului al XVI-lea apare şi dregătoria vicejudelui regal (lat. „vice judex regius”, ung. „vice királybíró”, „alkirálybíró”), câte unu-doi pe scaun.

În urma restabilirii drepturilor de libertăţi ale secuilor de către Sigismund Báthori la sfârşitul anului 1601, s-a restabilit şi autonomia activităţilor instituţionale ale scaunelor. De acum, corpul dregătorilor scăunali, în afară de căpitan, va fi ales din sânul comunităţii scaunului, iar viaţa instituţională va cunoaşte o înflorire semnificativă. Organele scaunului secuiesc erau: adunarea generală, scaunele de judecată şi dregătorii cu atribuţii multiple: judecătoreşti, militare şi de altă natură. Numirea căpitanului a devenit un privilegiu al principelui, dar cu rescripţia ca acesta să fie unul dintre primorii secui propuşi de comunitatea scăunală şi să fie proprietari în scaunul respectiv,.

În a doua jumătate a secolului XVII, corpul dregătorilor scăunali se lărgeşte. Începând cu anul 1657, şi secuii sunt impuşi la plata despăgubirilor de război faţă de turci şi a dării faţă de Poarta otomană. Pentru repartizarea şi strângerea sumelor impuse, a apărut strângătorul de dări, perceptorul.

În general adunarea generală era principalul organ al autonomiei scăunale trata şi rezolva problemele esenţiale ale vieţii publice din scaun. În secolul al XVII-lea la adunările generale, luau parte nu numai primele două stări – a primorilor

Page 132: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

132

(fruntaşilor) şi a primipililor (călăreţilor) – ci şi cea a pedestraşilor. Acestea se ţineau de mai multe ori pe an (nu avem informaţii despre numărul adunărilor scăunale din această perioadă), fiind prezidate de căpitanul scaunului. În adunările generale se hotăra ţinerea lustrelor, se stabilea numărul celor mobilizaţi la armată, se fixa modul executării dispoziţiilor primite de la comitele secuilor, se rezolvau plângeri şi se judecau procesele legate de dreptul patrimonial, vânzări-cumpărări, silnicii etc. În adunările generale se luau şi hotărâri cu caracter normativ, zise „constituţii”, considerate părţi componente ale „dreptului secuiesc”, fiind de fapt consemnarea în scris a unor practici consuetudinare.

Activitatea judecătorească în secolul al XVII-lea se amplifică. Pentru a face faţă cerinţelor crescânde ale activităţii judecătoreşti, apar noi instanţe, ierarhizate. Astfel, chiar de la începutul secolului al XVII-lea, vom cunoaşte scaunul ambulant ca for penal (lat. “inquisitio generale malefactorum”) şi vicescaunul de judecată, ambele ca foruri inferioare, şi scaunul general de judecată, ca for de apel.

Scaunul general de judecată ( lat. „Sedes Generalis”, ung. „Derek Szék”). apare menţionat în documente mai întâi în scaunul Odorhei la sfârşitul secolului al XVI-lea, apoi în Mureş în anul 1612, apoi şi în celelalte scanune.186 În urma ierarhizării a devenit instanţa de apel. Acest for de judecată se compunea din căpitan şi prim-judele regal ca prezidenţi, 12 asesori juraţi şi notarul. De aici se putea apela doar la Tabla principelui.

Vicescaunul de judecată (lat. „vice sedes judiciaria”, ung. „viceszék”, „Szereda szék”) era instanţa de fond. Aici se dezbăteau cauzele indiferent de natura lor. În scaunul Mureş practica era puţin diferită de restul secuimii. Aici unele cauze puteau fi soluţionate doar la scaunul general de judecată. Crimele de omor, dacă era vorba de nobili, până în anul 1656, nu puteau fi dezbătute decât la scaunul general, procesele patrimoniale cu o valoare mai mare de 100 de florini, potrivit hotărârii din anul 1657, intrau de asemenea numai în atribuţiile acestui for.187 Dezbătea cauze de zălogire pentru valori mai mici, acte de violenţă, datorii mai mici de 100 florini etc. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea corespondentul acestui for la comitate era scaunul parţial. De obicei, vicescaunul de judecată era prezidat de cei doi vicejuzi regali, dar avem cazuri când era prezent şi prim-judele regal, sau din anumite motive numai unul dintre vicejuzi. Forul de apel era Scaunul general de judecată.

Scaunul ambulant (lat. „inquisitio generale malefactorum”, ung. „cirkálás”) judeca cazurile de nerespectare a legilor scrise şi nescrise, deci de urmărire a răufăcătorilor. Menirea „anchetărilor generale ale răufăcătorilor” era înfrânarea

186 Pál-Antal, Sándor, Sistemul instituţional al scaunului secuiesc Mureş în perioada prin-cipatului autonom al Transilvaniei, în Medievalia Transilvanica, tom. III, 1999, nr. 1-2, p. 113-114.187 Ibidem.

Page 133: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

133

criminalităţii, reglementată şi prin Aprobate.188 Acest for judecătoresc era alcătuit din dregătorii scaunului: cei doi prim-dregători – căpitanul şi prim-judele regal –, care însă deseori lipseau fiind ocupaţi cu alte treburi, cei doi vicejuzi regali, notarul şi trei-patru asesori. Componenţa scaunului ambulant era stabilită de fiecare dată de adunarea generală, care hotăra şi data deplasărilor la faţa locului. Acest scaun de judecată se deplasa de la o localitate la alta şi dezbătea toate cazurile prezentate lor de juzii şi juraţii satelor. În scaunul Mureş, spre deosebire de celelalte scaune secuieşti, scaunul ambulant putea dezbate orice problemă în afară de cea a caselor şi a succesiunilor care erau obiectul „moştenirilor secuieşti”. Scaunul ambulant şi-a pierdut caracterul de instanţă penală la începutul secolului al XVIII-lea. Cu anchetarea cazurilor de contravenţii ne vom întâlni şi mai târziu, chiar până în anul 1848, dar aceasta nu mai era efectuată de funcţionarii superiori ai scaunului, ca şi instanţă de judecată, ci de către comisarii de plăşi (dullo commissarius, dullones), care dădeau amenzi contravenţionale. Numai cazurile mai grave erau transpuse instanţelor de judecată.

În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, ca urmare a evenimentelor militare şi a schimbării statutului Transilvaniei, au suferit modificări şi instituţiile administrativ-judecătoreşti. Activitatea administrativă a sporit mult, fiind orientată spre strângerea impozitelor şi la rezolvarea plângerilor făcute împotriva abuzurilor armatei încartiruite ori în mişcare prin scaun.

Odată cu instalarea şi consolidarea ocupaţiei habsburgice în Transilvania după pacea de la Satu Mare din 1711, noua stăpânire s-a amestecat tot mai mult în viaţa internă a jurisdicţiunilor din principat, ceea ce a atras după sine încheierea unei epoci şi începerea alteia cu trăsături noi, adecvate noii situaţii. În aceste împrejurări instituţiile jurisdicţiunilor vor cunoaşte o serie de transformări legate de sfera lor de activitate şi o perfecţionare a mecanismului lor administrativ-judecătoresc.

Curtea din Viena, renunţând la serviciile militare ale secuilor, a desfiinţat instituţia primului dregător al scaunului, astfel că din anul 1711 dispare căpitanul scaunului (în funcţiile devenite libere nu s-au mai făcut denumiri noi). De acum scaunul va avea un singur oficial superior, prim-judele regal, şi unu-doi viceoficiali, numiţi, în continuare, vicejuzi regali. Prim-judele regal va fi numit de suveran dintre trei candidaţi aleşi de adunarea generală a scaunului. Restul funcţionalilor, la rândul lor, erau aleşi tot de adunarea generală, dar vicejuzii regali trebuiau confirmaţi de Curte.

În timpul regimului austriac Adunarea generală (căreia mai nou i se spunea în lat. „Congregatio Marchalis” sau „Congregatio Gyralis” şi în ung. „Marchalis 188 Pentru activitatea scaunelor ambulante din Secuime vezi Aprobate Constitutiones. Partea V, ed. 52-54 şi 61. = Corpus Iuris Hungarici. 1540–1848. évi erdélyi törvények (Corpul de legi al Ungariei. Legile Transilvaniei. 1540–1848), Budapest, 1900, p. 114-115, 232-233.

Page 134: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

134

gyűlés” sau „Gyrás gyűlés”), pe lângă probleme privind alegerea funcţionarilor, trimiterea de delegaţi în dietă şi hotărâri în probleme juridice sau administrative apelate aici, în cadrul adunărilor generale apar la ordinea zilei, altele noi, legate de îmbunătăţirea funcţionării aparatului administrativ. În perioada guberniului, adunarea generală a fost mult preocupată de problema încartiruirii şi alimentării armatei şi de strângerea impozitelor foarte ridicate. Tot acum creşte preocuparea pentru sănătatea publică, se iau măsuri pentru combaterea epidemiilor. Adunarea generală se ocupă de asemenea şi de efectuarea diferitelor conscripţii (de ex. în 1750), ca şi de probleme de ordin religios (neînţelegerile dintre catolici şi protestanţi, conflictele dintre greco-uniţi şi ortodocşi în primul rând pentru biserică etc.).

În secolul al XVIII-lea a devenit mai dinamică şi mai profundă activitatea instanţelor de judecată, dar şi mai „birocratizată”. Procesele intrate pe rol au început să fie dezbătute şi rezolvate cu mai multă competenţă. Au dispărut din registrele de procese verbale (zise protocoale) cazurile pornite şi neterminate ş. a. În unele cazuri creşterea numărului proceselor a fost urmată de unele schimbări survenite în organizarea instituţională. Vicescaunul de judecată a scaunului Mureş se divizează în două. Între anii 1725-1732 pe lângă cel din Miercurea Nirajului, se înfiinţează una şi la Târgu Mureş, apoi cel din Miercurea Nirajului se desfiinţează definitiv în 1805.189 După influenţa practicii juridice ele comitatelor în scaunul Mureş, tot la începutul secolului al XVIII-lea, apare scaunul filial (lat. „sedria filiales”, ung. „filiális szék”, „fiúszék”) pentru dezbaterea cauzelor penale ale ţăranilor aflaţi în dependenţă feudală. Cauzele civile ale iobagilor le rezolva scaunul dominal sau senioral (lat. “sedria dominales”, ung. “úriszék”). În restul scaunelor atribuţiile scaunului filial este exercitată de vicescaunele de judecată.

Modificările de natură organizatorică n-au atins procedura juridică, iar pe la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a dovedit că aceasta este, în genere, greoaie şi învechită. Procesele decurgeau încet, anevoios, sentinţele erau aduse în sesiuni ţinute periodic care le prelungeau durata. Vrând să modernizeze justiţia, Maria Tereza a desfiinţat instanţele de judecată mai sus amintite, înlocuindu-le la 1763-64 cu Tablele Continue, înfiinţând de regulă una la un comitat sau scaun. De acum adunările se ţin exclusiv pentru alegerile de funcţionari, iar problemele dezbătute şi rezolvate până acum în adunări intră în competenţa Tablei Continue, cu un corp restrâns de funcţionari. În felul acesta Tabla Continuă, pe lângă sarcini juridice, se ocupa şi cu probleme administrative, economice şi fiscale. Reşedinţe de Table Continue erau Şumuleu Ciuc pentru scaunul Ciuc, Târgu Mureş pentru scaunul Mureş, Odorheiul Secuiesc pentru scaunul Odorhei, Sfântu Gheorghe pentru Trei

189 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş, Scaunul Mureş, Organe reprezentative, nr. 10. (Protocolul adunărilor generale din 1718 – 1744), p. 122, 262.

Page 135: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

135

Scaune şi Bădeni pentru scaunul Arieş, dar s-a înfiinţat o tablă continuă cu personal redus şi pentru scaunele Brăduţ-Micloşoara şi una pentru scaunul Giurgeu.

Membrii Tablei se compuneau din 12 asesori ordinari şi 12 supranumerari. Preşedinte era prim-judele regal. Vicejuzii regali, notarul, vicenotarul şi perceptorii regali intrau în categoria asesorilor ordinari. Restul asesorilor ordinari şi a celor supranumerari se alegea dintre nobilii scaunului. Personalul subordonat Tablei îl formau comisarii de plăşi, comisarii rectificatori sau de dări, avocaţii scaunului şi cei orfanali, scribii etc. Membrii ordinari ai Tablei primeau salar anual, iar cei supranumerari plată zilnică.190

În şedinţele juridice, care se ţineau în şase sesiuni pe an, se dezbăteau procesele mai vechi, după care urmau cele noi. În afara ordinii de zi, se tratau cauzele deţinuţilor aflaţi în închisoarea scaunului şi cele care erau repartizate de Guberniu. Procesele urgente ale parohiilor, văduvelor şi orfanilor se dezbăteau extraordinar în orele de după amiază.191

Până la începutul secolului al XVIII-lea lucrările de cancelarie erau rezolvate de notarul însuşi. De acum sarcinile notarului se înmulţesc. Pe lângă faptul că el trebuia să fie prezent la adunarea generală şi la scaunele de judecată, era tot mai mult ocupat cu emiterea şi transcrierea actelor. De multe ori era solicitat şi pentru rezolvarea altor obligaţii. Din acest motiv pe la mijlocul secolului în unele scaune, cum a fost cazul scaunului Mureş, apare şi vicenotarul, ales, împreună cu ceilalţi funcţionari, la adunarea generală.

Aparatul fiscal al scaunului s-a dezvoltat concomitent cu creşterea obligaţiilor fiscale ale locuitorilor. Până la mijlocul secolului al XV-lea, impozitul secuilor consta din darea de boi, dare care se strângea de către comisarii regali cu ajutorul funcţionarilor scăunali. Perceptorii regali permanenţi apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, având sarcina de a strânge impozitul pentru Poarta otomană. În secolul al XVIII-lea aparatul fiscal s-a dezvoltat semnificativ. În anul 1702, se înfiinţează funcţiile de conumeratori (lat. “connumeratores”) pentru împărţirea impozitului stabilit de scaun, de strângerea lui ocupându-se perceptorii şi strângătorii de dări (lat. “perceptores et exactores”), numiţi apoi viceperceptori, conduşi de perceptorul general (lat. “generalis perceptor”).192 Fiecărui viceperceptor îi era repartizat un teritoriu de 10-15 sate denumit „plasă” (lat. „processus”, ung. „járás”). Din anul 1753 în ajutorul perceptorilor regali, în locul comisarilor strângători, respectiv viceperceptori vor fi aleşi comisari de dări (lat. „rectificator commissarius”,

190 Benkő, Josephus, Trannsilvania sive Magnus Transylvaniae Principatus. Pars genera-lis, Vindobonae, 1778, vol. II, p. 33-47; Jakab–Szádeczky 1901, p. 525.191 Jakab–Szádeczky 1901, p. 525. 192 Jakab–Szádeczky 1901, p. 410.

Page 136: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

136

ung. „adóíró biztos”), câte unul pentru fiecare plasă.193 După această dată, până în anul 1849, aparatul fiscal al scaunelor secuieşti n-a suferit modificări esenţiale.

La începutul secolului al XVIII-lea, împărţirea administrativ-teritorială a scaunului Mureş suferă unele modificări. A fost împărţit în două cercuri (lat. “circumscriptio”) în fruntea cărora stătea câte un vicejude regal, deveniţi independenţi unul de altul. În celelalte scaune se menţine în continuare sistemul scaunelor asociate, ori a scaunelor filii conduşi de câte un vicejude regal. Scaunele asociate, scaunele filii cât şi cercurile (în cazul scaunului Mureş), la rândul lor, se împărţeau în plăşi formate din câte 12-18 sate. Fiecare plasă era condusă de un comisar de plasă (ung. “dullo biztos”, “dúlóbiztos”), ales anual în adunările generale, care trebuia să fie originar din plasa respectivă.194 Comisarii aveau sarcina de a controla şi a urmări pe „răufăcători şi pe hoţi”, de a sancţiona vătămarea integrităţii corporale, pe prevaricatorii de păduri şi de sare, pe desfrânaţi etc. şi a raporta cele constatate vicejudelui regal. Sub îndrumarea comisarilor se alegeau juzii şi juraţii săteşti. Aceştia controlau hotărârile luate de antistia comunală şi modul de repartizare şi strângere a impozitelor la sate. Tot ei se îngrijeau de bunăstarea drumurilor şi podurilor şi controlau instrumentele de măsurat ale cârciumarilor. În prezenţa lor se încheiau contractele cu ciobanii, se căutau animalele dispărute, se curăţau cuptoarele şi hornurile etc. Ei aveau obligaţia să participe la scaunele dominale ţinute de stăpânii feudali şi aveau dreptul să participe la scaunele de judecată ale scaunului. Comisarul era şi organul executor al ordinelor date de scaun. Neavând dreptul de a pedepsi pe nimeni fără ştirea superiorului său, era obligat să predea în casieria scaunului toate amenzile strânse.

Reforma administrativă introdusă de Iosif al II-lea, în anul 1784 a uniformizat sistemul teritorial-administrativ din Transilvania. Ca urmare au fost desfiinţate toate jurisdicţiunile necomitatense, între care şi scaunele secuieşti, fiind create în locul lor comitate. În urma acestor măsuri, scaunul secuiesc Mureş s-a unit cu comitatul Târnava, scaunul Odorhei cu Ciucul şi Giurgeul formând comitatul Odorhei, Trei Scaune împreună cu scaunul Casin, vicescaunul Bărduţ ţi o parte a Ţării Bârsei constituind comitatul Trei Scaune, iar scaunul Arieş a inclus în comitatul Cluj.

Şi organizarea judecătorească a suferit modificări. În 1785 au fost reorganizate Tablele Continue. De acum o Tablă Continuă se compunea din vicecomite, ca prezident, 6 asesori ordinari şi 6 supranumerari, notarul şi acuzatorul public (lat. “fiscalis procurator”, ung. “közvádló”) al comitatului. În anul 1786 administraţia propriu-zisă s-a separat de justiţie. Locul Tablelor Continue a fost fost create 193 Benkő, Károly, Marosszék ismertetése 1861-1862-ben (Prezentarea Scaunului Mureş din anii 1861-1862), I-II, Kolozsvár, 1868-1869, p. 79.194 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş, Scaunul Mures, Organe reprezentative nr. 14 (1755-1760), p. 161 şi nr. 67 (1795-1803), p. 226.

Page 137: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

137

judecătorii ale comitatelor subordonate unuia dintre districtele înfiinţate la Târgu Mureş şi la Cluj în locul Tablei Regeşti din Târgu Mureş Tot de atunci, corpul funcţionarilor care rezolvau chestiunile administrative, a fost organizat instituţional în oficialitatea comitatului (lat. “officiolatus”, ung. “tisztség”).

Noua organizare a administraţiei a dat naştere la generalizarea birocratismului şi a lărgit foarte mult activitatea de cancelarie. În cadrul Cancelariei comitatului (germ. “Komitats-Kanzlei“) funcţionau diferite birouri nou create. Prim-notarul era referentul oficial al problemelor administrative şi trebuia să stea continuu la reşedinţa comitatului împreună cu vicecomitele (până acum el putea sta pe moşie şi să se prezinte numai la adunări şi şedinţe). Vicenotarul trebuia să fie în permanenţă la reşedinţa comitatului, întocmind procesele-verbale, formulând hotărâri şi sentinţe. Notarii erau ajutaţi de scribi, care conduceau registrele de intrare-ieşire şi transcriau actele.

Iosif al II-lea a dispus ordonarea arhivelor şi întocmirea instrumentelor de evidenţă a actelor. Acum se reînfiinţează şi postul de arhivar, înfiinţat prima dată cu zece ani în urmă. Arhivarul, pe lângă treburile de arhivă, ajuta şi pe notari, fiind subordonat acestora. Pe lângă arhivari erau angajaţi, mai ales pentru arhivarea actelor juridice, diurnişti. Funcţionarii din cancelarie lucrau în birouri separate (prim-notarul, vicenotarul, perceptorii şi arhivarul). La registratură, pe lângă registrele de intrare-ieşire era ţinută şi arhiva. Şeful cancelariei era prim-notarul, în păstrarea căruia era şi sigiliul scaunului.

Pe lângă funcţionarii sus-amintiţi, de Oficialitatea comitatului aparţinea personalul de specialitate: medicul (lat. “phisicus”), şi chirurgul (lat. “chirurgus”) şi personalul auxiliar: uşieri (lat. “ianitor”), curieri călare (lat. “obequitatores”), temniceri (lat. “carcerarius”), dorobanţi (lat. “haidones”) şi executori judecătoreţti (lat. “instantiae executor”). Astfel, personalul total al unui comitat nou, fiind inclus aici şi personalul plăşilor, s-a ridicat la un număr de 70-80 funcţionari plătiţi, la care se mai pot adăuga şi unii practicanţi onorifici ori diurnişti.

Reformele iosefine au fost de scurtă durată. La 28 ianuarie 1790 au fost revocate de însuşi împăratul. Nobilimea victorioasă s-a grăbit să restabilească vechile instituţii administrative. Cu data de l mai 1790 au fost reînfiinţate şi scaunele secuieşti cu funcţiile administrative existente în 1780, înaintea urcării pe tron a lui Iosif al II-lea.195 Funcţionarii s-au ales, din nou, în adunările generale, candidând pe religii, fiind confirmaţi de Guberniu. Funcţiile înfiinţate după 1784 au fost desfiinţate, cum a fost cazul arhivarului. Funcţionarii administrativi, recrutaţi din rândul nobilimii, alcătuiau Oficialitatea scaunului (ung.”Tisztség”, „Tiszti Szék”). Înlocuirea judecătoriilor comitatense cu vechile instanţe judecătoreşti scăunale s-a

195 Ibidem, Organe reprezentative, nr. 22 (1788-1795), p. 69-70, 214.

Page 138: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

138

făcut cu o oarecare întârziere, fiind aşteptată reglemetarea situaţiei pe cale legislativă. Funcţionarea vechilor instituţii scaunale au fost reglementate prin legile XII, XCVI şi XCVII, aduse în anii 1790-1792.

Din 1791 începând adunările generale se ţineau, potrivit prevederilor legale, de patru ori pe an. La adunări puteau participa numai nobilii. Prin această hotărâre au fost îndepărtaţi din „comunitatea nobilului scaun” chiar şi foştii primipili. A fost acceptată participarea primipililor şi pedestraşilor secui doar la alegerea prim-judelui regal, şi aceasta numai prin reprezentanţi. Cele două stări neîndreptăţite n-au renunţat la vechile lor drepturi şi în anii 1832–1834, sprijiniţi de nobilimea liberală din scaune, dar şi din întregul Principat, au pornit o amplă acţiune de revendicare, dar fără rezultat. Guberniul, motivând refuzul său cu lipsa unor reglementări legislative al chestiunii (cele două legi votate de dieta din anii 1790-1792 n-au fost sancţionate de împărat), n-a acceptat reprimirea celor două stări secuieşti în rândul „comunităţii nobilimii”.196

Scaunul general de judecată se ţinea de patru ori pe an, sesiunile având loc imediat după adunări. În componenţa lui intrau 12 asesori juraţi care, sub preşedinţia prim-judelui regal sau a locţiitorului acestuia, împreună cu notarul, dezbăteau procesele amânate de la sesiunea anterioară şi a celor deschise între cele două sesiuni. Judecata se făcea în prezenţa a cel puţin şapte asesori. Aici se dezbăteau cauzele apelate de la scaunele de judecată inferioare, cauzele de hotărnicie, cauzele penale ale nobililor şi, în general, procesele care nu intrau în competenţa altor instanţe.

Vicescaunul de judecată s-au reînfiinţat în anul 1791 cu structura avută în anul 1763. Şi această instanţă se întrunea în intervalele dintre adunări, lucrând în sesiuni (numărul sesiunilor depindea de numărul proceselor) şi nu câte o zi pe săptămână, ca odinioară. Instanţa era compusă din preşedinte în persoana unui vicejude regal, şapte asesori şi un vicenotar. Atribuţiile ei erau cele avute înaintea înfiinţării Tablei Continue.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea au luat fiinţă sedriile orfanale, câte una la fiecare scaun centru. Activitatea acestora s-a reglementat, pe baza legii LII din 1791, prin ordinul Guberniului 446 J/1806 şi 1428/1829. Potrivit acestor instrucţiuni pe lângă sedrii la scaunul centru, s-au înfiinţat sedrii orfanale cu caracter permanent şi la scaune asociate ori filii, cât şi la circumscripţii (acestea din urmă la scaunul Mureş). Fiecare sedrie se compunea din trei juzi orfanali, egali în rang cu perceptorii regali şi cu asesorii scaunului general de judecată. Juzii orfanali erau aleşi în adunarea generală, trebuind să depună jurământ în faţa ei. Aceştia erau scutiţi de orice fel de munci publice şi puteau participa la Scaunul general de judecată cu drept de vot.

196 Pál-Antal 2002a, p.175-177.

Page 139: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

139

Sedria orfanală era instanţa tutelară pentru administrarea, rezolvarea şi reprezentarea tuturor treburilor privind cauzele de tutelă (minori) şi curatelă (neputincioşi, infirmi, condamnaţi, risipitori etc.)

Ocuparea funcţiilor la scaune dina doua parte a secolului al XVIII-lea se făcea prin alegeri organizate din doi în doi ani. Candidări se făceau, de regulă, separat pe culte (romano-catolică, reformată şi unitariană), acolo unde populaţia cu drept de vot era divizată pe religii (cum a fost cazul scaunului Mureş, Odorhei s-au Trei Scaune. Candidaţii pentru funcţia de conducător al scaunului, adică pentru prim-judele regal se alegeau în adunarea generală pe religii, lista lor fiind înaintată guberniului. Guberniul, la rândul lui, înainta lista Curţii din Viena, cu recomandarea celui mai potrivit pentru scaun, după care Curtea desemna unul, care în unele cazuri nu era cel dorit de majoritatea alegătorilor. Acesta era ales pe o perioadă nelimitată şi deţinea funcţia, de obicei, până la sfârşitul vieţii.

Revoluţia din anul 1848, a avut un rol determinant cu privire la schimbarea vechii organizări instituţionale. După unirea Transilvaniei cu Ungaria, a urmat aplicarea şi în Principat a legilor votate la Pojon in domeniul administraţiei. Primele măsuri în această privinţă a fost crearea comisiilor electorale pentru alegerea deputaţilor la dietă. A urmat apoi, în vara-toamna anului 1848, înfiinţarea comitetelor reprezentative (ung. „képviseleti bizottmány”), în locul adunărilor generale şi desfiinţarea scaunelor de judecată.197 Continuarea reorganizării administraţiei şi a justiţiei în toamna anului 1848 a fost împiedicată de izbucnirea războiului civil din ţară. Ea a fost reluată doar în primăvara anului 1849. În februarie-martie 1849 în locul instanţelor vechi de judecată au fost create tribunale civile şi penale, precum şi tribunale statariale, impuse de împrejurarea războiului civil din ţară. La sfârşitul lunii aprilie 1849 s-a trecut şi la reorganizarea administrativă, scaunele fiind transformate în comitate de tip nou. Această din urmă acţiune n-a reuşit să fie efectuată peste tot, doar acolo unde situaţia o permitea (scaunul Mureş şi Odorhei), nefiind afectate de teatrul de război. Acum are loc şi crearea, respectiv reînfiinţarea a organelor reprezentative ale autonomiei jurisdicţionale, a comitetelor reprezentative, organe al căror membri erau, pe lângă nobili, şi reprezentanţii comunelor, precum şi unii aleşi dintre contribuabili mai mult plătitori.198

Înăbuşirea revoluţiei din Transilvania de către trupele intervenţioniste ţariste şi de cele imperiale habsburgice a fost urmată de introducerea bruscă a absolutismului. A fost introdusă şi menţinută, ani de-a rândul, starea de asediu, trecându-se direct sub administraţie austriacă timp de 12 ani tot Principatul, instituţiile vechi jurisdicţionale (comitatele, scaunele săseşti şi secuieşti, cât şi districtele) sunt desfiinţate şi

197 Pál-Antal 2002a, p. 193-195. 198 Pál-Antal 2002a, p. 203-206.

Page 140: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

140

înlocuite cu altele militaro-administrative (districte militare, comisariate cercuale şi subcercuale).

*Privind în ansamblu organizarea scaunelor secuieşti, constatăm că în general

dispunea, asemănător celorlalte jurisdicţiuni comitatense, ori scăunale săseşti, de o autonomie locală largă, caracteristică obştilor libere din acea vreme. Lăsând neatins dreptul de control şi supraveghere al puterii centrale, scaunul a funcţionat ca autoritate autonomă administrativ-judecătorească, având dreptul de a alcătui statute, de a reglementa raporturile juridice ale comunităţilor din subordine, de a alege din sânul său juzi, asesori şi alţi conducători civili şi militari, adică de a se administra singur în cadrul statului feudal.

Ca o trăsătură specifică, scaunul poartă amprenta străvechii organizări gentilico-tribale de până la mijlocul secolului al XVI-lea, concretizată prin ţinerea, şi după cristalizarea organizării teritoriale, a adunărilor scăunale, după vechiul obicei, cât şi prin dăinuirea obiceiului ocupării funcţiilor de conducători, prin rotaţie, pe neamuri şi ramuri. O altă trăsătură este cea legată de sarcinile militare ale secuilor reflectată şi în organizarea scăunală, căpitanul fiind principalul dregător al scaunului, cu rol preponderent militar, şi nu judele, cum se întâmpla de obicei în cazul altor obşti libere.

Apariţia şi generalizarea relaţiilor feudale în Secuime şi-a pus amprenta şi asupra organizării instituţionale a scaunelor secuieşti. Ele s-au transformat în instituţii organizate pe principiile stărilor, excluzând din organele de conducere starea a treia, adică pe secuii de rând, care formau majoritatea secuimii.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, puterea princiară, urmărind o subordonare cât mai strânsă a secuilor, le-a desfiinţat organele superioare de autonomie (adunarea obştească generală şi scaunul de judecată de apel), a intervenit brutal în viaţa internă a scaunelor secuieşti şi chiar în cea a comunităţilor săteşti. Au fost lichidate de asemenea, vechile dregătorii de conducători militari şi judecătoreşti scăunali, fiind înlocuite cu altele, dependente direct de puterea centrală. Noii dregători – juzii regeşti numiţi – au fost înzestraţi cu puteri depline de către principe. La rândul lor, scaunele de judecată au avut o activitate în permanentă sporire. Scaunul de judecată format din asesorii aleşi dintre fruntaşii şi primipilii secui, era – ca şi întreaga conducere scaunală – în mâna juzilor regali, oameni de încredere ai principelui. Deci transformările din viaţa social-politică a secuilor, petrecute în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au provocat schimbări substanţiale în modul de organizare a societăţii lor.

Secolul al XVII-lea s-a dovedit a fi o epocă de înflorire a instituţiilor scăunale. În această perioadă scaunul şi-a dezvoltat instituţiile proprii, potrivit cerinţelor

Page 141: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

141

vremii. Adunarea generală a scaunului a redevenit principalul organ deliberativ, unde se dezbăteau toate problemele importante legate de viaţa publică din scaun şi unde, pentru menţinerea pe un făgaş bun a manifestărilor publice, s-au creat reglementări numite „constituţii”. Justiţia locală a evoluat mult în comparaţie cu epoca anterioară, atât din punct de vedere procedural, cât şi organizatoric, urmărind să ţină pasul cu evoluţia pretenţiilor vremii, iar prin crearea forurilor diferenţiate de judecată (scaunul general şi vicescaunul) s-a asigurat posibilitatea aplicării unei judecăţi mai drepte pentru împrocesuaţi.

Trebuie să menţionăm că instituţiile scăunele n-au fost peste tot uniforme. Cele ale scaunului Mureş au avut în acea vreme unele trăsături specifice, diferite de ale celorlalte scaune secuieşti, cu asemănări parţiale de cele comitatense. Scaunul Mureş, din punct de vedere teritorial, nu era divizat în subunităţi, numite scaune filii; cu ocazia deplasărilor în teritoriu, scaunul ambulant dezbătea nu numai cauzele penale, ci şi alte chestiuni; instanţa inferioară de judecată, numită vicescaun, avea o competenţă mai limitată decât organele similare ale celorlalte scaune secuieşti, iar scaunul general de judecată funcţiona pentru cazurile importante ca prima instanţă.

Ocuparea funcţiilor de conducere, în afară de cea a primului dregător, adică a comandantului militar, se făcea prin alegeri, candidaţii fiind membrii obştii scaunului. Dar şi în cazul căpitanului, suveranul era într-o oarecare măsură îngrădit, persoana aleasă şi numită de el trebuia să fie nobil proprietar în scaun. Încălcarea acestei îngrădiri a avut de fiecare dată urmări neplăcute.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea legată de administraţia din scaune secuieşti se lărgeşte. Apare un nou domeniu pentru care trebuie asigurat personal adecvat, şi anume fiscalitatea. În urma impunerii secuimii la dări, apar perceptorii cu sarcini legate de repartizarea şi strângerea dărilor. În acelaşi timp, înmulţindu-se treburile cu carater administrativ, se creează şi funcţia ajutorului vicejudelui regal care, cu timpul, va deveni şef al unei plăşi, numit comisar de plasă. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primul deceniu al secolului următor, din cauza evenimentelor conflictuale, activitatea instituţiilor locale a fost dereglată; a fost îngrădită, mai ales, afirmarea autonomiei scăunale. Aceasta s-a rezumat la problemele legate de încartiruirea şi aprovizionarea armatei, la repartizarea şi strângerea dărilor şi la rezolvarea plângerilor făcute împotriva abuzurilor săvârşite în aceste domenii.

În timpul stăpânirii habsburgice, instituţiile scăunale, ca şi ale celorlalte jurisdicţiuni din principat, suferă esenţiale transformări în mai multe privinţe. În urma renunţării la serviciile militare ale secuilor, scaunul îşi pierde trăsăturile de ordin militar, ceea ce atrage după sine dispariţia dregătoriei de căpitan al scaunului. Se înmulţesc şi cresc mereu sarcinile de ordin fiscal şi administrativ, necesitând

Page 142: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

142

dezvoltarea adecvată a organelor interne care să facă faţă cerinţelor impuse. Ca urmare, teritoriul scaunelor va fi divizat în subunităţi fiscale şi administrative (în plăşi), asigurând pentru conducerea acestora şi personal adecvat (perceptori, comisari de plăşi şi de dări). Corpul funcţionarilor, sub povara treburilor administrative în creştere, va fi constrâns să se organizeze într-o instituţie administrativă aparte, numită Oficialitate, şi să rezolve actele primite de la Guberniu, dar şi din partea altor autorităţi sau de la populaţie, în şedinţe ţinute sistematic.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, instanţele de judecată s-au dovedit a fi arhaice, depăşite de cerinţele epocii. De aceea, prin intervenţie puterii centrale, justiţia locală se reorganizează. Se creează aşa numitele Table continue, adică instanţe cu activitate permanentă.

În timpul iluminismului absolutist, promovat de Iosif al II-lea, se încearcă chiar lichidarea vechiului sistem instituţional-teritorial din Transilvania, bazat pe larga autonomie locală, măsură care a avut şi scopul lichidării cuiburilor de rezistenţă ale nobilimii faţă de politica de centralizare a monarhiei absolutiste. Tot atunci, mai precis în anul 1786, are loc pentru scurtă vreme şi separarea pentru prima dată a justiţiei de administraţie.

În perioada ce a urmat după Iosif al II-lea, reînvie viaţa publică din scaunele secuieşti. Sunt reînfiinţate instituţiile anterioare aplicării reformelor administrativ-judecătoreşti iluministe. De data aceasta, activitatea instituţiilor şi instanţelor scăunale, ca şi cele comitatense sunt reglementate prin legi aduse în dieta ţării. Astfel, vechiul sistem administrativ-judecătoresc repus în funcţie şi-a putut continua activitatea, fără modificări esenţiale, încă mai bine de o jumătate de secol, adică până la revoluţia din 1848-1849.

La rândul său, cancelaria scaunului a apărut odată cu notarul scăunal la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar mult timp a rămas o instituţie unipersonală. Doar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, activitatea scriptică la scaune se desfăşoară într-un atelier de creare a actelor, într-o cancelarie adevărată, după ce apar, funcţionarii necesari pentru desfăşurarea activităţii de cancelarie, ca vicenotarii, scribii, protocoliştii ş.a.

Publicat în limba germană sub titlul: Die Herausbildung der Szeklerstühle în volumul de studii Roth, Harald (Hg.) Die Szekler in Siebernbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe. Böhlau Verlag Köln Weimar Wien, 2009, 126–148.

Page 143: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

143

THE SZEKLER SYSTEM OF SEATS

Summary

This study surveys the development of the Szekler system of seats from the settlement of the Szeklers in the southeastern part of Transylvania until the revolution of 1848/1849. After their settlement they organized themselves into territorial unities called “lands” (“földek”, “terrae”), and from the end of the 14 century “seats” (“székek”, “sedes”). The seats were governed by institutions with rights of self-government. The main instrument of the local government was the general assembly, in which they made decisions about the most important issues of the public life of the seat and enacted mandatory rules of law. Legal issues were managed through their own judicial institutions. Until the middle of the 16 century, military and administrative superiors and judges were elected according to the custom preserved from the clan system of the primores class, on the basis of the pre-ordained order of the “nems” and “kars”. Their executive officer were lieutenants and captains of the seat who administered the tasks of military leaders, and judges of the seat.

The Szekler seats went through significant changes during the second part of the 16th century. they became institutions with the features of feudal society. The traditional way of electing superiors was abolished. Until the beginning of the 17 century the seats were governed by captains and government official (királybíró) appointed by the prince, and the functioning of judicial institutions were systematized.

At the beginning of the 17 century they switched to the free election of the superiors. As a result of the growing number of the tasks, the network of judicial institutions and the scope of the duties of officialincreased. Government officials (alkirálybíró) became the keystone of the administration of the seat

During the 18th century the scope of the authority of the institutions of the seats went through basic changes in the same way as in case of other municipalities of Transylvania. Because of the centralizing policy of the Viennese Court, their administrative and executive roles increased, and an institutional network was created to manage the difficultasks of taxation. As a result of the reform policies of Marie Theresa and Joseph II, the structure of the institutions went through changes as well.

The Szekler seats were basic institutions of autonomy during the centuries. As regards their form, they went through a relatively small number of changes, but as regards the scope of their authority they always conformed to the changing requirements of the ages.

Page 144: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

144

ÖsszefoglalásA székely székrendszer

A fennebbi tanulmány a székely székrendszer alakulását követi nyomon a székelyeknek Erdély dél-keleti részére való letele pedé süktől az 1848-1849-es forradalom és szabadságharcig. Letelepedésük után a székelyek előbb „földek”-nek (lat. terrae), majd a 14. század végétől „székek”-nek (lat. sedes) nevezet területi egységekbe szerveződtek. A székeket önkormányzati jogokkal ren delkező intéz-ményeik révén igazgatták. Az önkormányzat fő szerve a széki közgyűlés volt, ahol a szék közéletének fő kérdéseiben döntöttek és kötelező jogszabályokat alkottak. Peres ügyeiket saját bírósági szerveik révén intézték. Katonai és igazgatási elöljáróikat, bíráikat a 16. század közepéig a nemzetségi szervezetből megmaradt szokás szerint a lófők rendjéből tették a „nemek” és „karok” előre meg állapított sorrendje alapján. Fő tisztség viselőik a katonai vezetők feladatait végző széki hadnagyok, akiket később kapitányoknak neveztek, valamint a székbírók voltak.

A 16. század második felében a székely székek jelentős válto záson estek át. A hűbéri társadalom jegyeit magán viselő intéz ményekké váltak. Megszűnt az elöljárók régi választási módja. A 17. század elejéig a székek élén a fejedelem által kinevezett kapitányok és királybírák működtek, ugyanakkor rendszeresítették az ülnökök alkotta bírósági szerek tevékenységét.

A 17. század elején áttértek az elöljáróknak a katona rendűek közül való szabad választására. A megszaporodott teendők intézésére bővült a bírósági szervek hálózata és a tisztviselők feladatköre. Az alkirálybírók a széki igazgatás alappilléreivé váltak.

A 18. században a székely székek intézményei, akárcsak Erdély más törvény hatóságaié, alapvető hatásköri átalakulást szenvedtek. A bécsi udvar központosító politikája következtében megnőtt a közi gazgatási, főként a végrehajtó szerepük, a terhes adózási feladatok elvégzésére adózási intézményhálózatot építettek ki. Maria Terézia és II. József reformpolitikája következtében intézményszer vezeti változásokat is szenvedtek.

A székely székek az évszázadok során a székely önkormányzat érvényesítésének alapvető szervei voltak. Formailag viszonylag kevés átalakuláson estek át, de hatáskör tekintetében a változó korszakok igényeihez igazodtak.

Page 145: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

145

UN TEXT POLEMIC ANTICALVIN ANTERIOR „RĂSPUNSULUI” REDACTAT DE MITROPOLITUL VARLAAM

Mihai GEORGIŢĂ

Apariţia catehismului atribuit patriarhului Kiril Lukaris la Geneva, în care punctele de doctrină înrâurite de calvinism nu erau puţine, a produs un moment de mare tensiune în biserica ortodoxă. Replica la acest catehism a dat-o imediat mitropolitul Petru Movilă, care la Kiev redactează împreună cu teologii de la Academia movileană o Mărturisire ortodoxă, rămasă până astăzi la baza dogmei ortodoxe. Prima variantă a fost aprobată de un sinod local de la Kiev în septembrie 1640, însă era nevoie de o consacrare de rang superior, ce putea decurge doar din întrunirea unui sobor general al reprezentanţilor bisericii răsăritene. Neputând fi organizat la Constantinopol, Vasile Lupu, cel mai mare protector de atunci al patriarhiilor răsăritene, l-a organizat în 1642 la Iaşi, întrucât biserica Moldovei avea rang autocefalic. Între 15 septembrie şi 26 octombrie au dezbătut pe baza Mărturisirii lui Petru Movilă, teologii din Ucraina, mitropolitul Varlaam al Moldovei cu episcopii săi, Porfirie, fost mitropolit de Niceea şi reputatul teolog şi marele predicator al Patriarhiei ecumenice, Meletie Syrigos. Acesta din urmă a avut câteva obiecţii de fond, deoarece Mărturisirea lui Movilă, combătând învăţăturile calvine din catehismul lui Lukaris, făcea concesii catolicismului, acceptând dogma Purgatoriului şi precizarea momentului epiclezei. Astfel, Syrigos a introdus anumite modificări, acceptate de sinod, şi a tradus textul în greceşte, confirmat mai apoi de cei patru patriarhi ai răsăritului199.

După tipărirea Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, ea a fost adoptată ca operă normativă a bisericii ortodoxe. De acum acţiunea de contracarare a prozelitismului protestant este susţinută aproape sistematic, urmând în această perioadă de maximă afirmare a propagandei calvine reacţii ortodoxe extrem de ferme. Există date care confirmă faptul că, după încheierea lucrărilor sinodului de la Iaşi, la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi, în 20 decembrie 1642, s-a imprimat un decret în limba greacă al patriarhului Partenie, care în anul următor a apărut în versiune latină la Paris, emis împotriva învăţăturilor calvine şi a scrierilor de nuanţă calvină a patriarhului Kiril Lukaris, peste care s-a aruncat în acelaşi timp anatema200. Tot în aceeaşi zi, adică 20 decembrie 1642, a ieşit de sub teascurile tipografiei ieşene un 199 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, Partea I, Bucureşti, 1994, p. 329-330. 200 B ibliografia Românească Veche, editat de I Bianu, N. Hodoş, tom I, Bucureşti, 1903, p. 119, 536.

Page 146: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

146

Catehism slav, sub auspiciile comune ale bisericilor din greceşti şi ruseşti adunate în sobor, având un conţinut polemic îndreptat împotriva luteranilor şi calvinilor201, deci o lucrare care nu mai urmărea să stabilească dogmele credinţei răsăritene în raport cu celelalte confesiuni, ci să le combată. Desigur, Catehismul slav a fost alcătuit în preajma sinodului ţinut în Moldova în acelaşi an, iniţiat, de asemenea, împotriva protestanţilor. Cuprinsul cărţii, împărţit pe întrebări şi răspunsuri, era o replică la mărturisirea de credinţă tipărită de luteranul Conrald Teodorie. Textul sistematizat pe întrebări şi răspunsuri scurte era menit pentru „oricine dintre creştini, doritor a învăţa, să poată răspunde de la sine, fără nici o altă cârmuire, împotriva mai sus-pomeniţilor luterano-calvini”. Dacă Mărturisirea ortodoxă era o lucrare profund teologică destinată slujitorilor altarului, acest Catehism slavon era un simplu instrument cultural-religios pus la dispoziţia credinciosului ortodox cu o minimă educaţie pentru a face faţă singur într-o dispută confesională cu un protestant. Fireşte, credinciosul trebuia să fi fost educat în mediul cultural slavon, dar nu era eficient pentru românii care în mare majoritate nu cunoşteau slavona.

Atitudine împotriva propagandei protestante nu s-a luat doar în afara Transilvaniei, ci şi în interiorul ei. Foarte probabil, ca un ecou al Sinodului de la Iaşi şi desigur împotriva prozelitismului calvin promovat acum agresiv de principii Ardealului, s-au alcătuit texte polemice anticalvine, anterior scrierii mitropolitului Varlaam: Răspuns împotriva Catehismului calvinesc.

La mijlocul veacului al XVII-lea cărturarul Mihai Românul, bun cunoscător al limbilor slavonă şi română, copia cărţi româneşti în zona Munţilor Apuseni, în Zarand şi Bihor. Primul manuscris care s-a păstrat de la acesta a fost copiat pe valea Crişului Negru şi este o Carte de învăţătură având la bază Cazania a I-a a lui Coresi202, dar amplu prelucrată, dând o versiune locală cu toate trăsăturile lingvistico-dialectale203. Această Cazanie (Tâlcul evangheliilor), după cum se cunoaşte, a fost tipărită de Coresi împreună cu un Molitvelnic, şi el puternic calvinizat. Nu ştim dacă Mihai Românul le-a copiat laolaltă, deoarece manuscrisul nu păstrează Molitvelnicul. Totuşi, şi aşa, copia Cazaniei, chiar dacă a fost prelucrată, rămâne o mărturie a influenţei calvine. Astfel, putem presupune că la începutul activităţii sale a lucrat într-un mediu înrâurit de protestantism, însă mai apoi se va distanţa treptat pentru a adopta o atitudine anticalvină în scrierile sale ulterioare.

Un miscelaneu, descoperit la Ighiel, a fost atribuit, după toate caracteristicile scrisului şi ale însemnării, lui Mihai Românul. Miscelaneul a fost copiat în jurul anului 1647 în zona Brad, iar în 1672 este cumpărat de Nistor Magda din Brotuna (

201 Ibidem, tom IV, Bucureşti, 1944, p. 23-24. 202 Florian Dudaş, Urme din trecutul Transilvaniei, Timişoara, 2004, p. 205. 203 Idem, Vechile manuscrise din Ţara Bihorului, vol. I, Oradea, 2008, p. 38-40.

Page 147: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

147

20 de km vest de Brad) şi donat popii Mihai din Bucureşti ( 10 km est de Brad), de unde trece în posesia popii Ion din Ampoiţa (15 km de Alba Iulia ) pentru ca în 1684 să ajungă de ziua Sfintei Crucii în mâinile popii Ion din Ighiel204. Pentru investigaţia noastră este interesant fragmentul din slujba cununiei. Slujba de cununie apare şi în Molitvelnicul lui Coresi, pe care presupunem că Mihai Românul îl cunoştea, aşa cum a cunoscut şi Cazania. În copia sa, de data aceasta, Mihai Românul aduce multe corecturi textului coresian, încercând să-l purifice de ingerinţele calvine. Chiar dacă nu a reuşit întrutotul, se poate constata o redresare spre ortodoxie.

Dar textul cel mai cunoscut anticalvin, copiat de Mihai Românul într-un miscelaneu, în intervalul 1640-1644, se intitulează Spunerea legiei creştine cu răspuns. Alexandru Mareş, primul care a făcut o cercetare filologică asupra textului şi l-a datat, a dovedit că este o copie şi nu compoziţia proprie a lui Mihai Românul205. Copia întregului miscelaneu s-a făcut în grabă, căci, exceptând Psalmi din Catisma întâi, restul textelor nu se păstrează integral. Interesant este faptul că Spunerea legiei…, a fost integrată într-un manuscris, în care toate celelalte texte aveau în mare parte o destinaţie identică, fiind întrebuinţate în slujba religioasă. Ce l-a determinat pe copist să alăture un fragment dintr-un text polemic, putem doar presupune. Era foarte probabil o nevoie imperioasă în utilizarea acestuia într-un timp şi într-o zonă, unde existau confruntări cu calvini. Referitor la sursele acestei scrieri polemice, Alexandru Mareş a dovedit că nu e vorba de o traducere din Catehismul slavon, apărut la Iaşi în 1642, deoarece vizează în primul rând stări de lucru din Transilvania. Critica textului arată, pe de altă parte, că este o elaborare românească, în care citatele evanghelice sunt preluate după versiuni româneşti contemporane ale Noului Testament, iar faptul că trimiterile la capitole şi versete sunt omise uneori, indicate eronat şi inversate de cel care a alcătuit textul –chiar dacă indicaţiile cifrice greşite le putem pune pe seama copistului-, dovedeşte în plus că un text tipărit de genul Catehismului slavon nu se putea dispensa de trimiteri clare şi exacte la Sfânta Scriptură. În acelaşi timp, putem remarca aici, că asemenea greşeli, la fel ca şi transcrierea, sunt rezultatul grabei cu care a fost alcătuit textul, grabă impusă de confruntarea teologică a bisericii ortodoxe cu cea calvină. Totuşi, scrierea putea fi şi o prelucrare după un Catehism polemic, de genul celui slavon, publicat la Iaşi, cu fragmente din traduceri româneşti ale părţilor din Biblie, adaptate la realităţile şi nevoile din Transilvania, lucru sugerat de faptul că intervenţiile celor doi parteneri de polemică sunt notate constant în limba slavonă, iar forma liutur 204 Ioan Turcu, Popa Mihai, un interesant copist din secolul al XVII-lea. Fragmentul său din slujba cununiei, păstrat în miscelaneul din Ighiel, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI, Nr. 11-12, 1973, p. 1268-1273.205 Alexandru Mareş, Un text polemic românesc din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în „Limba Română”, an XX, nr. 6, 1971, p. 589-592.

Page 148: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

148

sau liuter, prezintă fonetismul lui l din slavonă206. Dacă persoana copistului o cunoaştem, nu-l cunoaştem însă pe autor. Presupunem, alături de Alexandru Mareş, că lucrarea trebuie să fi fost emanată de la un ierarh ( mitropolit, episcop, protopop), care îşi putea permite să adreseze sfaturi la persoana întâi. Particularităţile de limbă şi referirile la stări de lucru din Transilvania ne demonstrează că izvodul după care a copiat Mihai Românul provine din aceeaşi regiune, de unde trăia acesta. Utilizarea fragmentelor dintr-un Apostol moldovenesc, îl determină pe Alexandru Mareş să presupună, la nivel ipotetic, că autorul textului polemic putea fi mitropolitul Ilie Iorest, fost călugăr la Putna şi cunoscător al realităţilor confesionale din Trasilvania, dar nu exclude, în acelaşi timp, ipoteza ca textul să fi fost alcătuit de vreun protopop sau de un egumen al mănăstirii Prislop, de lângă Haţeg207.

Nu atât aspectele formale ale textului, analizate cu mult profesionalism de Alexandru Mareş, ne interesează, cât conţinutul său. Analiza discursului polemic şi al conţinutului trebuie aprofundate, din punctul nostru de vedere, pentru a releva nivelul la care se purta confruntarea doctrinară dintre ortodocşi şi calvini, precum şi mijloacele intelectuale şi ale argumentării teologice puse în dezbatere. Pentru toate acestea am consultat originalul manuscrisului, aflat la biblioteca Academiei române din Bucureşti.

În mare parte, Spunerea legiei…este un dialog polemic între Hristiian, înţeles prin ortodox şi Liuter, înţeles prin calvin. Termenul liuter, folosit în text, trebuie luat cu accepţiunea generică de protestant, iar dacă avem în vedere faptul că luteranii nu mai făceau prozelitism la mijlocul secolului al XVII-lea, cu certitudine acest termen se poate atribui calvinilor208. De fapt, acest termen era mai uzual în limbajul românilor. Varlaam, deşi combate în Răspunsul său Catehismul calvin publicat în 1642, îi aminteşte rar pe calvini şi atunci alături de luterani. Dar preferă să le spună luterani, aşa cum îi menţionează în scrisoarea adresată Ţarului Rusiei, cerându-i milostenie pentru Ilie Iorest; despre superintendentul calvin George Csulay, afirmă că „este în eresul luteran, în care sunt şi craiul şi toţi unguri”, iar că Ilie Iorest a fost întemniţat împreună cu alţi preoţi, „pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism”209. Înşiruirea „ ereziilor” din Transilvania în textul Spunerii legiei…, fără să-i menţioneze pe calvini, reprezentanţi principalului curent reformat, întăreşte ideea că termenul de liutur îl substituia pe cel de calvin210. Textul este alcătuit în mare parte din citate şi reproduceri din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament, 206 Ibidem, p. 593-596.207 Ibidem, p. 596-598.208 Ibidem, p. 590-591. 209 Silviu Dragomir, Relaţiile bisericii româneşti cu Rusia, în „ Analele Acedemiei Române. Memoriile secţiunii istorice”, seria a II-a, tom XXXIV, 1911-1912, p. 1169-1170.210 BIblioteca Academiei Române Bucureşti, Manuscrisul românesc 4818, fila 48.

Page 149: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

149

însoţite de scurte comentarii. Pentru că propagandişti calvini le reproşau ortodocşilor o credinţă „fără de Scriptură”, teologii ortodocşi considerau că îi combat cel mai eficient cu propriile instrumente, făcând referiri numai la textul scripturistic, însoţit de argumente logice, fără a invoca tradiţia şi învăţăturile sfinţilor părinţi, contestate vehement de calvinism

Scurte pasaje din primul răspuns oferit de partea ortodoxă ne indică faptul că Spunerea legiei…avea menirea să servească ca un ghid pentru a purta o dispută într-un loc public, eventual o adunare a unui sobor, convocat la cererea principelui, unde să se poată demonstra adevărurile de credinţă între calvini şi ortodocşi: „ce de ne întrebaţi, noi ne cearem la dumneavoastră cu numele lui Hristos să nu ne fie oprit cuvântul ce vom grăi, nice cu numele lui Dumnezeu, nice cu numele craiului” sau „în cinste ne întrebaţi, de nu ne lăsaţ să ţinem cum am apucat dintâiu de la sfinţii apostoli”211. De asemenea, tot din acest pasaj se desprinde ideea că ortodocşii erau adesea defavorizaţi în timpul confruntărilor publice.

Spunerea legiei…începe cu o introducere, în care autorul invită pe cititor şi auditor să ispitească scripturile „ca să nu ne cumva smentim, că mulţi s-au smentit din scriptură”, aluzie clară la reformaţii, arătând prin profeţiile apostolilor Petru şi Pavel că „unii carii sânt neîntăriţ şi neînvăţaţ, ei le strâmbeadză ca şi alte scripturi către perirea lor”, iar alţi se vor ridica „ de vor grăi srâmb”. Autorul scoate în relief profeţia lui Petru, care spunea că la „dzilele din apoi vor veni ocarnicii de vor umbla după voia sa şi după pohtele sale”, profeţie adeverită acum când s-au „rădicat vrăjmaş credinţei”… „şi de toate părţile ca nişte lupi cască spre creştini şi vor să răsipiască beseareca lui Hristos şi să piardză lauda lui”. Astfel, atrage atenţia că biserica ortodoxă şi învăţătura ei este asaltată din toate părţile de răuvoitori. Dar cel mai periculos duşman este identificat în calvin (luteran): „Că carii sânt mai vrăjmaş lui Hristos decât liuturii, carii strâmbeadză scripturile şi le strică după cum li-i voia lor cum au dzis Petru apostol şi unde le place cred, iar unde nu le place nu cred. Şi din afară să arată credincioş, iar din lontru cugetă spre credinţă ca şi lupul spre oaie. Printru acea şi Domnul ne învaţă să ne păzim de unii ca aceştia”212. Calvinii pot fi recunoscuţi, în principal, pentru că „vieţuiesc ca şi păgânii şi nice o pocăianie n-au printru greşealele lor niceodinioară”, adică pentru faptul că nu mărturisesc niciodată păcatele şi nu au taina spovedaniei. Autorul se arată alarmat de faptul că unii dintre creştinii ortodocşi îşi leapădă credinţa şi îi urmează pe calvini. Această nelinişte este o dovadă în plus că, în acea vreme, aveau loc convertiri printre ortodocşi: „ce încă şi din noi ia oameni şi samănă erese într-inima lor şi-i învaţă să hulească moartea şi răstignirea lui Hristos, adică crucea”. Rezultă, în egală măsură, că prima

211 Ibidem, filele 47-54.212 Ibidem, filele 42-44.

Page 150: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

150

manifestare şi cea mai vizibilă a noilor convertiţii era dispreţul faţă de cinstirea Crucii, una din principalele dogme care despărţea ortodoxia de calvinism şi, în general, de protestantism, generatoare de numeroase polemicii interconfesionale, ce antagonizau permanent biserica ortodoxă şi cea protestantă.

Pe lângă faptul că nesocotesc învăţătura cea dreaptă, calvini sunt mereu gata de polemici şi dezbateri confesionale pentru a denigra credinţa ortodoxă. „Aceştia toţi nu părăsesc de a facerea sfadă şi pâră asupra creştinătăţei şi-s gata a întreba şi pritci în toată vreamea”. De aceea, ortodocşi trebuie să fie pregătiţi la nevoie şi strâmtorare să dea răspuns acestora. Însă, autorul, în temeiul epistolelor lui Pavel, le recomandă, totuşi, când nu este nevoie şi strâmtorare, mai bine să-i ocolească pe calvini şi să se ferească să intre în dispute şi polemici cu aceştia. De aici putem deduce, pe de o parte, că autorul recunoştea înclinaţia calvinilor spre polemică şi iscusinţa lor în dispute teologice, iar, pe de altă parte, poziţia defensivă a bisericii ortodoxe în confruntarea cu alte confesiuni213. Cu toate acestea, tonul nu este unul resemnat în faţa profeţiei apostolilor, potrivit cărora la vremea din urmă se vor înmulţi ereticii: („ să vor rădica eretici, cum vedem că să rădică liuturii şi sâmbotaşii şi arianii şi alţi ca aceştia”), şi nici catastrofic cum înţelege traducătorul unui text din Codicele de la Cohalm214.

Îngrijorarea şi, în egală măsură, indignarea, se manifestă mai ales faţă de ortodocşi care cad în apostazie pentru a-şi satisface măruntele scopuri lumeşti: „şi din noi să vor rădica unii de vor grăi strâmb, în ce chip vedem acmu mulţi. Că printru că-ş împle voia pre toate poftele lumiei şi să fie slobodzi de sub giugul cel bun şi uşor a lui Hristos, ci să leapădă de credinţa cea dreaptă şi luminată. Şi ocarnicii şi hulitorii legiei lui Hristos mai răi-s decât ceia ce-s din naştere necredincioş”. Mai ales cu aceştia din urmă trebuia să se confrunte preotul ortodox din Transilvania. Pentru a face faţă satisfăcător disputelor doctrinare cu calvinii, autorul îşi prezintă şi structurează scrierea în opt puncte dogmatice, toate ireconciliabile pentru cele două confesiuni, anume: crucea, postul, preotul căsătorit doar o dată, interdicţia căsătorie pentru episcop, mântuirea ortodoxului, cultul sfinţilor, pomenirea morţilor şi sfintele taine. Cu explicaţia că acestea vor fi discutate sub formă de întrebări şi răspunsuri, se încheie introducerea215.

Din păcate nu s-a copiat decât răspunsul la dogma sfintei cruci. La argumentele liuturilor, extrase din Biblie, pentru ce nu trebuie cinstită sfânta cruce, care simbolizează osânda lui Isus şi nu biruinţa morţii şi a păcatului, autorul aduce contrargumente tot din Biblie. Ideea de bază în jurul căreia acest teolog ortodox 213 Ibidem, filele 45-47.214 Eufrosina Simionescu, Manuscrise literare vechi-codicele de la Cohalm, Huşi, 1924, p. 14.215 BAR, Manuscrisul românesc4818, filele 48-49.

Page 151: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

151

îşi construieşte întrega argumentaţie, destul de amplă şi nuanţată, este, la început, aceea că nu se cinsteşte lemnul crucii, ci obiectul ca simbol şi altar al mântuirii216. Însă răspunsul nu se limitează doar la autoritatea textului biblic, ci se caută argumente logice pentru a justifica şi apăra dogma sfintei crucii. Spre exemplu se face o comparaţie a crucii cu steagul şi arma. „Spune-mi, o, liuture, spune-mi, steagul împărătesc sau crăiesc pentru pândza lui să închină toţ au printru puterea împăratului? Sau arma cu care biruieşte craiul vrăjmaşii lui, printru herul este cinstită sau printru vitejia craiului? Ştim că nice steagul, nice arma n-are cinste printru sine, ce printru biruirea şi putearea craiului. Aşea şi noi nu iaste credinţa noastră în lemnul cruciei, ce în putearea lui Hristos ce-au făcut pre cruce”217. Aşadar, crucea era cinstită pentru că prin ea şi pe ea Hristos a adus mântuirea lumii. De aceea, tot crucea va fi semnul care se arată înaintea celei de a doua Veniri218. Ultima frază de unde apoi se întrerupe textul, ne dovedeşte că scrierea era adresată românilor, fireşte celor din Ardeal: „Voi, rumânilor, deacă vă închinaţ crucei, treabuiaşte să vă închinaţ tuturor leamnelor, că pre lemnu s-au răstignit domnul Hristos…”219. Prin îndemnul final de a duce credinţa în Sfânta Cruce până la paroxism, îndemn ce pare să contrazică afirmaţiile anterioare despre cinstirea crucii ca simbol, autorul vrea să sublinieze incompatibilitatea totală cu doctrina calvină şi, în subsidiar, dispreţul pentru reproşurile calvinilor. Aşadar, românii ortodocşi sunt sfătuiţi, pentru a se deosebi categoric de protestanţii calvini, să se închine „tuturor lemnelor”, adică să nu fie respectată şi cinstită doar Crucea ca simbol şi obiect pe care s-a răstignit Isus, ci şi materia din care a fost alcătuit obiectul sacrificial.

Chiar dacă s-a păstrat numai un fragment copiat din această scriere, ea ne dezvălui nivelul discursului polemic anticalvin din acea etapă culminantă a confruntării cu propaganda calvină, unul destul de bine articulat, în măsură să dea oricând replică provocărilor doctrinare de substanţă. Spunerea legiei reprezintă, totodată, o iniţiativă locală a bisericii ortodoxe din Transilvania, născută din necesitatea de a face faţă prozelitismul făţiş, promovat de principe şi superintendenţa calvină.

216 Ibidem, filele 50-62.217 Ibidem, fila 63. 218 Ibidem, fila 64.219 Ibidem, fila 65.

Page 152: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

152

A POLEMIC ANTI-CALVIN TEXT PRIOR TO THE „RESPONSE” WRITTEN BY METROPOLITAN VARLAAM

Abstract

It was taken an attitude against the Calvinist propaganda not only out of Transylvania but inside too. As an echo of the synod from Iaşi and of course against the Calvinist proselytism promoted by the princes of Transylvania, there were made up polemical and anticalvinist texts, previous to the polemical writing of the archbishop Varlaam: “Answer against the Calvinist catechism”. The most known anticalvinist text, copied by Mihai Românul in a miscellany in the period 1640-1644, it is called ,,Spunerea legiei crestine cu raspuns’’. The writing could be a processing after a polemical Catechism, with fragments from Romanian translations of Bible parts, adapted to the realities and requests from Transylvania.

In great part, the text ,,Spunerea legiei…’’ is a polemical dialogue between Hristiian, understood as orthodox and Liuter, understood as Calvin. The term liuter, used in the text, must be taken generically as protestant, and if we take into consideration the fact that the Lutherans didn’t make proselytism anymore in the middle of 17th century, certainly this term could be attributed to Calvinists. The author is alarmed by the fact that some of the orthodox Christians disavow their faith and follow the Calvinists, what proves that there have been convertionson. On the one hand, that the author recognized the inclination of Calvinists to polemic and their skill in theological contests, and on the other hand, the defensive position of the orthodox church in the confrontation with other confessions In order to cope with the doctrinal contests of Calvinists, the author presents and consists his writing in eight points : the cross, the post (the Lent), the priest married just once, the interdiction of marriage for the bishop, the salvation of the orthodox, the worship of the saints, the prayer for the dead and the holy mysteries. Unfortunately, it was copied only the answer to the dogma of the holy cross Even if it was kept only a fragment copied from this writing, it reveals us the level of the polemical anticalvinist discourse from that culminate stage of the confrontation with the Calvinist propaganda

Page 153: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

153

ASPECTE REFERITOARE LA ASIGURAREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE ÎN ORAŞUL RÂMNIC ÎN PERIOADA REGULAMENTARĂ

Bogdan Dumitru ALECA

Poliţia oraşului Regulamentul Organic a legiferat, prin reformele propuse, o nouă abordare a controlul spaţiului public de către puterea politică, în acord cu spiritul veacului. În capitalele judeţelor Ţării Româneşti a fost înfiinţat un serviciu de poliţie alcătuit dintr-un „poliţ–maister” şi 6 dorobanţi, aflat în subordinea Cârmuirii Judeţene. Obiectivul noii instituţii era „paza bunei orânduieli şi apărarea oraşului de orice bântuire şi asuprire”. În plus, în sarcina Poliţiei cădea „îngrijirea închisorilor de prin oraşe”. Poliţia orăşenească, prin întreaga sa activitate, era însă strâns legată de Magistratul oraşului, pe care îl seconda în îndeplinirea multitudinii de îndatoriri prevăzute de Regulamentul Orăşenesc220 pentru aceste noi instituţii administrative municipale. În acest sens, Regulamentul Organic prevedea expres obligaţia că „Poliţia şi sfatul orăşenesc trebuie să se ajutoreze întru toate câte privesc paza bunei orânduieli”. În realitate, au existat numeroase dispute între cele două instituţii, în măsura în care consolidarea rolului instituţiei municipale determina tendinţa subordonării Poliţiei oraşului şi transformarea ei într-un auxiliar al administrării oraşului, cu atât mai mult cu cât Magistratul asigura fondurile necesare funcţionării serviciului poliţienesc: chiria localului, achiziţionarea de mobilier şi lemne de foc. Aceste tendinţe au determinat rezistenţa poliţiştilor râmniceni, care îşi apărau cu ardoare autonomia şi locul în cadrul instituţional local. Sediul Poliţiei

Ca toate instituţiile din perioada regulamentară, Poliţia orăşenească nu beneficia de un sediu propriu, desfăşurându-şi activitatea în case închiriate de la particulari. La 2 decembrie 1831, poliţaiul oraşului atrăgea atenţia Magistratului asupra faptului că sediul acestei dregătorii nu beneficia de spaţiul necesar desfăşurării activităţii, şi anume: câte o încăpere pentru odihnă, „trebile poliţieneşti”, cancelarie şi dorobanţi. La 22 noiembrie 1831, Dvornicia din Lăuntru cerea municipalităţii Râmnicene să pună la dispoziţia Poliţiei orăşeneşti o încăpere în imobilul „unde să caută trebile sale”, tocmai în scopul unei bune conlucrări între cele două instituţii221. Astfel, Sfatul Orăşenesc a închiriat, contra sumei de trei sute şaizeci de taleri pe an, două odăi şi un beci în hanul lui Zisu Papastate, poliţia având dreptul de a „ţinea şi 220 Acesta legifera modul de alegere, organizare şi atribuţiile organelor de conducere ale oraşelor Ţării Româneşti. 221 Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Vâlcea (în continuare A.N.- S.J.V.), fond Primă-ria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 5/1831, f. 1.

Page 154: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

154

doi cai în grajd şi căruţa sub şopru”. Contractul prevedea ca încăperile să fie predate, la expirarea contractului, „întocmai precum le dau, adică cu geamurile ferestrelor şi broaştele uşilor”222. În anul 1852, Magistratul plătea suma de 500 de lei pentru închirierea, în hanul Stăncuţei Capeleanu, pe durata unui an, a câtorva încăperi pentru cancelaria Poliţiei, odihna angajaţilor Comenzii de Foc, a unui şopron şi a unui grajd pentru adăpostirea materialelor şi cailor acestui serviciu public aflat în coordonarea Poliţiei.

La 6 noiembrie 1854, Take Borănescu închiria casele părinteşti, cu toate anexele, pentru sediul Poliţiei şi Comenzii de Foc din Râmnic, pe trei ani. În aprilie 1856 cele două instituţii s–au mutat, însă, în casele Marghioalei Chiovici din Râmnic223. La sfârşitul anului 1858, Administraţia Judeţului Vâlcea cerea ca sediul Poliţiei şi al Comenzii de foc să fie în acelaşi local cu al său, dar Magistratul nu a fost de acord să plătească suma de 500 de lei pe an pentru satisfacerea cererii instituţiei judeţene. Neînţelegerile au degenerat într-un conflict deschis între poliţistul Solomonescu şi municipalitate, aceasta reclamând faptul că „poliţaiul ş-au însuşit de la o vreme încoace ca să facă adică observaţii municipalităţii”224 şi cerând ca acesta „să-şi modereze scrierile şi să se mărginească numai în cercul datoriilor de are, neavând mai mult drept de a cere de la municipalitate încăperi după gustul dumisale”. Conflictul se pare că i-a cauzat comandantului Solomolescu, mutarea din Râmnic, din iunie 1859 funcţia fiind ocupată de Nicolae Stavrescu.

Aspecte ale activităţii poliţieneşti în Râmnic Documentele de arhivă conţin amănunte referitoare la modul de acţiune al Poliţiei orăşeneşti. La nivelul anului 1832, căpitanul (un anume Iovan) împreună cu dorobanţii, pleca la două ceasuri din noapte „a se preumbla cu straja” pe uliţele oraşului, „spre a nu să întâmpla vreo pricină”225. De multe ori, metodele de acţiune ale Poliţiei erau brutale, iar mulţi cetăţeni cădeau victime abuzurilor angajaţilor săi. În noiembrie 1837, Petru Băcanu mărturisea că „aseară, viind de la prăvălie, m-am pomenit cu doi dorobanţi luându-mă de gât şi de păr ca să mă ducă la poliţie cu atâta zor şi necinste pă uliţe, mai rău ca tâlharii, fără să ştiu pentru ce, şi ducându-mă tot în bătăi până la poliţie unde nici mai puteam să mai vorbesc, au poruncit dumnealui poliţai ca să mă dezbrace să mă bată … văzându-mă într-atâta osândă în care nu am fost nici în vremea stăpânirii turcilor”226. Cauza corecţiei aplicate de dorobanţi în acest caz o constituia „silnica înpilare” prin care negustorii erau obligaţi de Poliţie a

222 Ibidem, f. 6. 223 Ibidem, dos. 6/1856, f. 249. 224 Ibidem, dos. 2/1859, f. 36225 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 86/1831, f. 55. 226 Idem, fond Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 11/1833, f. 60.

Page 155: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

155

plăti „de fieşcare doi sfanţi în plata a doi îngrijitori pentru aprinderea felinarelor”. Modalităţilor brutale de coerciţie îi cădeau victime şi angajaţi ai Magistratului. În ianuarie 1838, vătăşelul de vopseaua roşie reclama „bătăile şi înjurăturile” cu care „dumnealui poliţaiul îl silea a sluji”227. Mai mult, vătăşelul de culoarea neagră se jeluia că „au pus dorobanţul în casă pă mine şi m-au bătut de moarte făcându-mă numai sânge şi să-mi scoaţă şi ochii”. În acest caz, Magistratul a atras atenţia Poliţiei locale „a să mărgini de asemenea asprime pă viitor, căci va fi silit Magistratul a încunoştinţa unde să cuvine pentru neîncuviinţatele prepurtări ale domniei sale”. În faţa acestei ameninţări, şeful Poliţiei neagă acuzaţiile, arătând că „vătăşelul nu s-au bătut vreodată, ci numai prin grai s-au dojenit pentru neîmplinirea datoriilor sale”.

Perioada Regulamentelor Organice a fost percepută de populaţie ca începutul unei epoci în care cetăţeanul era apărat de abuzurile şi arbitrariul funcţionarilor publici. „Pus în puşcărie la un loc cu vinovaţii”, negustorul Gheorghe Atanasie Canaforu arăta Magistratului orăşenesc „că în vremile trecute, fără regulaţie, şi tot era mai apărată aceste întinderi de la partea neguţătorească ca acum, când cunoaştem patria noastră fericită şi norocită cu regulament şi cu hotărâri de orice bune orânduieli şi aşezate complecturi, ca nişte părinţi ai fieşcăruia oraş, ca să privească cu ochii plini de milă şi de adevăr la nişte asemenea sfârşituri, să fim osândiţi la pedepse şi trăsuri de dorobanţi.”228.

Un raport al Cârmurii Judeţene din anul 1846 atrăgea atenţia asupra „slabei îngrijiri a lucrurilor poliţieneşti în coprinsul acestui oraş, încât fără sfială cei cu cugete rele îndrăznesc a face călcări şi feluri de furtişaguri”. În faţa valului infracţional s-au luat o serie de măsuri vizând ordinea publică:

- s-a interzis orăşenilor „a umbla de la 9 ceasuri evropeneşti seara prin uliţi, fără felinar”;

- s-a interzis hangiilor şi cârciumarilor din cuprinsul oraşului să „primească slugi sau ţigani boiereşti în petrecere la ale lor hanuri, precum nici să nu cumpere de la dânşii orice lucruri vor arăta că au de vânzare”, în acest din urmă caz având obligaţia de a anunţa imediat Poliţia locală;

- hangii erau obligaţi să înainteze Poliţiei lista musafirilor „ce vor primi în locuinţele lor”. Aceasta urma să cuprindă informaţii referitoare la locul de unde veneau, destinaţia, actele pe baza cărora călătoreau, ziua în care era cazat. Pe baza acestor situaţii, Poliţia raporta Cârmuirii judeţene, de două ori pe săptămână (lunea şi joia), numărul celor care intrau şi ieşeau din oraş;

- efectivele de patrulare nocturnă ale Poliţiei au fost întărite, în fiecare noapte, cu câte un dorobanţ şi un căprar ai Cârmuirii judeţene.

227 Ibidem, f. 64. 228 Ibidem, dos. 2/1838, 344.

Page 156: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

156

Documentele vremii conţin informaţii referitoare la atribuţiile Poliţiei oraşului în privinţa prevenirii incendiilor, asigurarea condiţiilor decente de trai pentru deţinuţii din arestul judeţean, verificarea activităţii corporaţiei brutarilor, a „contracciilor” de carne şi lumânări, pentru ca oraşul „să fie îndestulat despre aceste articole şi toate în calitate bună”. 229

Toate aceste prerogative ajutau forţele de poliţie să realizeze, periodic, informări asupra stării de spirit a populaţiei, trimise Departamentului Treburilor din Lăuntru.

Instituţia Poliţiei era însă implicată în tot ceea ce reprezenta în prima jumătate a secolului XIX administrarea unui oraş: realiza săptămânal rapoarte despre starea de sănătate a populaţiei, ajutându-se în îndeplinirea acestei activităţi de doi vătăşei, câte unul pentru cele două vopsele ale oraşului. Aceşti doi funcţionari erau plătiţi de Magistrat, dar activitatea şi-o desfăşurau într-o strictă subordonare faţă de Poliţie. Toate înscrisurile cu caracter contractual erau certificate de Poliţia orăşenească, iar încasarea amenzilor aplicate de Magistrat împotriva celor care încălcau diferite norme legale cădea tot în sarcina acestei instituţii230. Apăreau şi situaţii deosebite, aşa cum arată un raport al poliţaiului orăşenesc către Magistratul oraşului, prin care cerea „ajutorul ce se cuvine a se slobozi pentru întâmpinarea răului unei streine” găsită de dorobanţi „plină de răni şi foarte bolnavă, petrecând afară în dureri şi chinuri, fără nicio îngrijire”. Poliţia, „mişcată de a sa datorie”, a plasat bolnava în îngrijirea unei locuitoare a Râmnicului pentru două zile, dar pretenţiile financiare ale acesteia de 10 sfanţi pe lună pentru „a o căuta cu toate cele trebuincioase” au determinat apelul la intervenţia forului orăşenesc, instituţia nedispunând de resursele financiare necesare unor astfel de acţiuni231.

Poliţia oraşului primea semnalmentele unor persoane căutate pentru diferite fărădelegi şi efectua cercetări pentru posibila identificare a lor în cuprinsul oraşului. În ianuarie 1843 a primit semnalmentele lui Nastase a lui Gheorghe suditu, autor de „omoruri şi alte nelegiuiri dosit în această ţară: în vârstă de ani 22, la stat înalt şi subţire, părul capului scurt tăiat şi negru, fruntea lată, ochi mici şi înfundaţi, nasul lung şi ascuţit, obrazul prelung, mustăţile scurte rase şi negre, deasupra sprâncinii negre are un neg lung de un ţol şi obrazul stricat de vărsat, poartă haine rumâneşti, cu o cămaşă de pânză proastă, murdară, cu o pereche pantaloni albi şi la mai multe părţi cârpiţi şi un chimir roşu, în cap cu o căciulă albă de miel, la picioare cu opincă, vorbeşte rumâneşte şi bine ungureşte”232. O adevărată fotografie „scrisă” a celui în cauză. 229 Ibidem, dos. 2/1843, f. 128-128v. 230 Ibidem, dos. 3/1837, f. 115.231 Ibidem, dos. 12/1848, f. 94. 232 Idem, Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 28/1843, f. 4.

Page 157: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

157

Afrontul adus angajaţilor Poliţiei orăşeneşti atrăgea amenzi consistente. În noiembrie 1855, Ghiţă Arsenie şi Radu Cojocarul au fost amendaţi de autorităţi cu treizeci de lei „pentru nemoderatele ecspresii cu care s-au adresatu către nişte dorobanţi”.

Primii poliţişti ai RâmniculuiMemoria documentelor de arhivă păstrează numele primelor persoane care

au ocupat funcţia şef al Poliţiei oraşului Râmnic. Până la data de 10 iunie 1834, poliţai al oraşului a fost boierul Matache Greceanul, ulterior„aşezat la Poliţia Craiovei”. În locul său, Ocârmuirea de Vâlcea a numit pe ceauşul Gheorghe Capeleanul, pomojnicul cancelariei Judecătoriei Judeţului Vâlcea. La 14 iunie 1834, Magistratul atrăgea atenţia Marii Dvornicii din Lăuntru asupra conflictului de interese în care se afla persoana numită, aceasta ocupând cele două funcţii simultan şi împiedicând Magistratul „a se ajutora fără împiedicare cu poliţia la cerutele întâmplătoare trebuinţe, după regulament”233. Aceste duble însărcinări determinau disfuncţionalităţi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu de către angajaţii Poliţiei: şeful instituţiei se afla „când la cancelaria cinstitului Tribunal, când afară, la moşie, rămâind într-acest chip tahtul poliţiei nelucrat”; „cele ce ating de Poliţie se săvârşeşte în cancelaria Tribunalului”; vătăşeii orânduiţi pentru „cercetarea sănătăţii hălăduitorilor” erau folosiţi pentru „împlinirea de bani” datoraţi ca impozite către Ocârmuire de cetăţeni, Poliţia refuzând însă sprijinul pentru „împlinirea” banilor datoraţi de râmniceni Magistratului234.

Din toamna anului 1835 şi în 1838, postul de poliţist al Râmnicului a fost ocupat de Alecu Ralea235. În lipsa titularului de post, instituţia era coordonată de un fel de adjuncţi ai poliţistului orăşenesc, nume precum Costache Pleşoianu, Nicu Vlădescu (iunie 1835) sau Dimitrie Dobriceanu236 ocupând vremelnic această funcţie. Din luna martie a anului 1838, atribuţiile au fost încredinţate lui Dimitrie Dobriceanu, înlocuit din luna octombrie de titularul Moise Rădulescu237. Au mai ocupat acest post Ioan Radovici (1843-1844), Ştefan Dobriceanu (1844- iunie 1845), Matache Fizul (iunie 1845-martie 1846), Alecu Sterian (martie 1846 – iulie 1848), P. Bezeanu (în timpul Revoluţiei de le 1848), C. Tămăşescu (noiembrie 1848- ianuarie 1849), Săndulache Piteaşteanu (ianuarie 1949 – 5 septembrie 1850), pitarul Gheorghe Râmniceanu ( 5 septembrie 1850- 22 aprilie 1851), Ghiţă Pietraru (22 aprilie 1851- octombrie 1852), Costache Deşliu (octombrie 1852 – decembrie 233 Idem, Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 5/1831, f. 7.234 Ibidem, f. 8. 235 Ibidem, dos. 8/1833, f. 156.236 Ibidem, dos. 5/1835, f. 2. 237 Ibidem, dos. 3/1838, f. 101.

Page 158: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

158

1856), A. Solomonescu (decembrie 1856 – aprilie 1859) şi Nicolae Stravescu (din iunie 1859).

Paza de noaptePersonalul insuficient al Poliţei orăşeneşti în raport cu atribuţiile sale

diverse, a determinat autorităţile centrale să suplinească efectivele de ordine publică prin organizarea unui serviciu de pază de noapte a oraşului, iniţial instituindu-se obligativitatea tuturor locuitorilor de a-şi aduce aportul material sau fizic la această acţiune. La 20 noiembrie 1835, în „urma unor furtişaguri ce s-au urmat în nopţile trecute”, Ocârmuirea Judeţului Vâlcea „a pus în îndatorire Magistratului ca prin înţelegere cu deputaţii şi neguţătorii oraşului să întocmească prin toate mahalalele câte un comisar şi vătăşel care cu calfe după la prăvălii şi lăcuitori să străjuiască cu voiciune fieşcare mahalale şi chiar Târgul”. Măsura se dovedea necesară din pricina faptului că „poliţia, cu dorobanţii care-i are, nu poate întâmpina ocolirea şi strejuirea de noapte în tot cuprinsul oraşului, având asupră-i şi îngrijirea strejuirii arestului”238.

În urma acestei solicitări, Sfatul orăşenesc a orânduit câte un vătăşel pentru fiecare din cele două mahalale ale oraşului, plătiţi cu „câte trei parale de la fiecare casă din oraş pe săptămână”, a căror obligaţie consta în a păzi, „pe toate nopţile şi zilele, mahalalele pe care sunt rânduiţi”. Zilnic, vătăşeii înaintau Magistratului orăşenesc rapoarte referitoare la „strejuirea şi starea mahalalei sale”. În sarcina Poliţiei orăşeneşti urma să rămână paza târgului şi a două mari uliţe ale oraşului, „adică uliţa de la Biserica Maicii Domnului până la căpitan Ioan Jugravu şi Uliţa Mare din Târg, pănă la casăle dumnealui medelnicer Costache Sterian, cu care se încheie complectul uliţelor oraşului”239. Cei doi paznici aveau şi sarcina de a aprinde felinarele pentru iluminarea de noapte a oraşului. Acesta a fost un prim pas în organizarea unui serviciu profesionist de pază a oraşului şi în asigurarea unui climat de siguranţă în Râmnic. Eforturile s-au dovedit insuficiente, de vreme ce în luna iulie a anului 1839, Ocârmuirea a cerut Magistratului, pentru stăvilirea valului de „furtişaguri ce să urmează de către cei rău nărăviţi”, să impună obligaţia ca întreaga suflare a oraşului să participe la paza obştească prin organizarea unui serviciu de „păzitori atât pă la răspântii, cât şi la mijlocul uliţilor, care să fie datori a străjui de seara până dimineaţa”240. În anul 1840, în condiţiile în care rata criminalităţii nu a scăzut, fiecare locuitor a fost obligat să îndeplinească acest serviciu de strajă nocturnă, astfel încât la fiecare „cap de uliţă şi colţuri să se afle negreşit strejari ca să nu să poată strecura vreun om fără de a fi văzut de strejari”241. 238 Ibidem, , dos. 11/1833, f. 3.239 Ibidem, f. 6. 240 Ibidem, f. 86. 241 Ibidem, f. 110.

Page 159: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

159

În luna noiembrie a anului 1843 Cârmuirea Judeţului Vâlcea a cerut Magistratului să „întocmească o strejuire de noapte în coprinsul oraşului, care în unire cu Poliţia capitală să poată asigura mai lesne averea şi odihna lăcuitorilor despre aceia ce uneltesc şi cugetă să săvârşească fapte rele”242. Se dorea desemnarea unui paznic de noapte la un anumit număr de case şi organizarea lor „in patru cete, însoţiţi cu măsurile ce se vor lua din partea Poliţiei”. Au fost angajaţi patru paznici de noapte ai oraşului, aceştia asumându-şi prin contract şi responsabilitatea aprinderii felinarelor din cuprinsul oraşului.243 În anul 1846, Poliţia oraşului a făcut demersuri pentru angajarea a nu mai puţin de opt paznici, „deosebit de straja ei de acum”, dar Magistratul a refuzat iniţiativa, arătând Cârmuirii judeţului că în acel an „orăşenii erau împovăraţi cu răspunderea banilor pentru încăperile de la şcoală pentru dumnealui profesor şi nu să pot înpovăra”244 cu alte contribuţii. S-a încercat angajarea a doi paznici, al căror salariu să fie plătit de negustorii cu prăvălie în piaţă centrală a oraşului. Din cauză că „nu s-au putut găsi alţi paznici decât ţigani de-ai Sfintei Episcopii şi ai Coziei, neavând încredere neguţătorii”245, proiectul a fost abandonat. Numai în luna mai a anului 1847 au fost angajaţi cei opt paznici de noapte necesari, ale căror salarii anuale ajungeau la suma de 1056 lei, bani asiguraţi prin contribuţia proprietarilor de prăvălii din cuprinsul oraşului şi plătiţi în tei rate fixe anuale. Prin jurnalul încheiat în cancelaria Magistratului, celor opt paznici li s-au fixat zone de pază la „câte o răspântie a oraşului”246.

Starea de insecuritate din oraşele Ţării Româneşti determinat Departamentul Treburilor din Lăuntru să schiţeze liniile generale ale unei noi organizări ale acestui serviciu public de pază de noapte a oraşelor. Aceasta urma să se realizeze „cu oameni tocmiţi cu anul, vrednici şi chezăşiţi pentru ecsacta slujbă şi bună purtare”, stabiliţi în fiecare mahala a oraşului, în funcţie de întinderea acesteia. Contribuţia bănească pentru salariile angajaţilor a fost extinsă asupra „domnilor orăşani, proprietari de case de orice condiţie, fără vreo altă osăbire, afară din văduvele ce sânt scăpătate”. Stabilirea sumei datorată „pentru fiecare casă sau prăvălie” urma să se facă în funcţie de mărimea încăperilor fiecărui imobil, grupate în patru clase, astfel încât diversele contribuţii să „poată însuma banii trebuincioşi simbriei chibzuită” de autorităţile fiecărui oraş. Proiectul prevedea un număr „îndoit de strejuitori, ca unii să străjuiască de seara până la miezul nopţii şi ceilalţi de la miezul nopţii până la ziuă sub îngrijirea Poliţii, peste putinţa oamenilor fiind ca un

242 Ibidem, dos. 16/1843, f. 5. 243 Ibidem, f. 29.244 Ibidem, f. 73v.245 Ibidem, f. 119. 246 Ibidem, dos., f. 123.

Page 160: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

160

singur om să păzească o noapte întreagă, mai cu seamă iarna, pe vreme aspră”247. Magistratul oraşului Râmnic nu a putut respecta această ultimă prevedere referitoare la numărul paznicilor248 din cauza „mijloacelor foarte împiedicătoare pentru acest oraş, împovărat de văduve şi alte individe scăpătate”249. În luna septembrie a anului 1851 au fost angajaţi unsprezece paznici ai oraşului, numărul lor scăzând în anul 1852 la nouă, pentru „apărarea bântuirii focului şi faptele tâlhăreşti”: patru dintre ei erau însărcinaţi cu paza centrului oraşului, iar alţi cinci au fost angajaţi „să păzească necontenit oraşul cu ceilalţi oameni ai Poliţii”. Salariul celor patru paznici era asigurat prin contribuţia proprietarilor de prăvălii din centrul oraşului, iar pentru plata celorlalţi cinci contribuiau ceilalţi locuitori ai oraşului250. La nivelul anului 1857 fiecare proprietar plătea anul suma de 8,37 lei, pentru asigurarea veniturilor acestui serviciu. În anul 1853 a apărut primul epistat al oraşului, iar în anul 1856 s-a hotărât crearea celui de al doilea post de epistat, câte unul pentru fiecare vopsea a oraşului, de roşu şi de albastru. Atribuţiile acestora erau diverse: „noaptea toată de caraulă cu patrula prin toate colţurile oraşului pă jos; dimineaţa până la ziuă la scaunul de carne să privegheze a să împăca toţi şi a nu să întâmpla neorânduială şi de la nouă ceasuri dimineaţa şi până la unu şi două după prân,z la prescris” 251. În plus, epistatul vopselei de roşu strângea taxa de la contribuabili pentru salariile paznicilor de noapte, făcea plata simbriei către acuştia, administra activitatea Comenzii de Foc a oraşului, fiind „supus poruncilor dumnealui poliţai şi îndatorat a îndeplini orice porunci i se va da pentru ceea ce se va atinge despre Comanda de Foc şi despre ce se va atinge de furtişaguri şi paza oraşului, atât ziua, cât şi noaptea, despre bântuiri tâlhăreşti”252. Primul epistat al mahalalelor oraşului a fost Costache Georgescu, din data de 3 februarie 1853. Cei nouă paznici ai oraşului erau organizaţi în două grupe: cinci dintre ei erau puşi la dispoziţia Poliţiei pentru serviciul de pază de zi şi de noapte, iar patru asigurau serviciul de pază numai noaptea, în Piaţa Târgului, toţi fiind direct subordonaţi epistaţilor. Cei cinci paznici de zi şi de noapte puteau fi întrebuinţaţi numai pentru paza contra „focului şi furtişagurilor”, fiindu-le interzis a participa la „alte treburi ale Poliţiei”. Din anul 1857, aceştia au fost folosiţi şi la intervenţiile Comenzii de Foc a oraşului; o parte din paznici „şedeau la puncturile ştiute” din cuprinsul oraşului, iar datoria lor era să „strige”, pentru a-i descuraja pe răufăcători.

247 Ibidem, dos. 13/1848, f.70v.-71. 248 Pentru Râmnic urmau a fi angajaţi 25 de paznici, câte cinci pentru fi ecare mahala a oraşu- Pentru Râmnic urmau a fi angajaţi 25 de paznici, câte cinci pentru fiecare mahala a oraşu-lui.249 A.N.- S.J.V., fond Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 8/1855, f. 46. 250 Ibidem, dos. 13/1848, f. 181v. 251 Ibidem, dos. 8/1855, f. 155. 252 Ibidem, dos. 4/1854, f. 14v.

Page 161: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

161

Întreg personalul de pază era obligat ca din „iconomiea lefii să-şi facă uniforma cuvenită care să va compune dintr-un spenţer253 de postav sur cu guler negru sau roşu, o pereche de pantaloni din nou de postav, fie şi de dimie văpsită, de cisme lungi şi de căciulă de hârşie254 în cap” 255.

Primii paznici angajaţi s-au dovedit însă „nişte ticăloşi beţivi, care în toate nopţile îi găsesc adormiţi şi câte odată şi lipsă cu totul câte unul sau câte doi”, aşa cum arăta un raport al epistatului către Magistratul oraşului Râmnic256. Sumele plătite de râmniceni pentru asigurarea funcţionării acestui serviciu apăsau greu asupra unei părţi a populaţiei, banii se colectau cu greutate, salariile erau plătite cu întârziere şi erau atât de mici încât mulţi renunţau la slujbă „nemaiavând cu ce să îşi întâmpine hrana”257. În luna noiembrie a anului 1856, chiar Episcopul de Râmnic intervenea pentru scutirea preoţilor din oraş de plata sumelor datorate pentru paza de noapte, dar Magistratul a refuzat să accepte orice excepţie de la obligaţiile legale. În plus, modul în care angajaţii îşi îndeplineau atribuţiile lăsa de dorit, aşa cum aflăm dintr-un raport de inspecţie al cinovnicului orăşenesc, care arăta că paznicii se sustrăgeau obligaţiei de „preumblare prin oraş”, mulţumindu-se numai „să strige”. Ei invocau în apărarea lor dispoziţiile epistatului date pentru organizarea serviciului din acea noapte, epistat care, „aprins de beţie în birtul lui Niţă Temelie”, l-a atacat pe angajatul Magistratului „cu feluri de vorbe necuvenite”258.

În anul 1854 au fost „înfiinţaţi” doi dorobanţi călări pe lângă Poliţia orăşenească, plătiţi din casa municipalităţii. Posturile au fost însă desfiinţate în ianuarie 1856 din lipsă de fonduri şi pe motiv că „nici nu s-au cunoscut trebuincioşi”259.

Infracţionalitatea Jalbele adresate de râmniceni Magistratului orăşenesc lasă să se întrevadă o serie de probleme reale cu care cetăţenii oraşului se confruntau în privinţa infracţionalităţii. Încartiruirea soldaţilor din armata pământeană în casele locuitorilor oraşului, în schimbul a 16 parale de soldat pe zi, a reprezentat o ameninţare permanentă în privinţa securităţii în oraşul nostru. În ciuda documentelor oficiale eliberate de Sfatul Orăşenesc, prin care se adeverea că militarii „s-au purtat cu bună orânduială şi cu dragoste către noi, nici un fel de supărare şi asuprire lăcuitorilor nu au făcut”260, conflictele dintre soldaţi şi cetăţeni erau frecvente. Atacurile asupra

253 Haină scurtă, ca o vestă. 254 Piele fină de miel.255 Ibidem, dos. 4/1853, f. 14.256 Ibidem, f. 68. 257 Ibidem, dos. 8/1855, f. 48.258 Ibidem, f. 226. 259 Ibidem, dos. 6/1856, f. 1. 260 Ibidem, dos. 6/1831, f. 3.

Page 162: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

162

femeilor şi furturile mărunte dominau paleta infracţională descrisă în documente. Mihai Iovepali jeluia, la 28 mai 1834, despre un incident ale cărui victime au fost soţia sa şi slujnica ce o însoţea „pă vale, pă la Sf. Dumitrie către soţia dumnealui Iordache Olănescu de aici, să facă dulceaţă şerbet de trandafiri”, moment în care „câţiva militari (…) nu numai că s-au repezit la slujnică supărând-o, dar cu mare obrăznicie au început a presăra vorbe nesimţitoare şi către soţia mea”261. Acelaşi Mihai Iovepali reclama un incident mai grav al cărui protagonistă a fost tot o slujnică a sa. Trimisă să aducă „două urcioare de apă de la fântâna dintre râuri”, aceasta s-a întors după „un ceas jumătate (…) cu rochia ruptă în câteva locuri”, arătând că „abia a scăpat în asemenea hal de la militarii care era<u> la fântână şi trăgea ca să o aducă înapoi ca să o siluiască”. În scurt timp, locuitorii se văd obligaţi să evite acel loc din cauza soldaţilor ce „strejuiesc la acea fântână seara spre săvârşire de asemenea întrebuinţări”. De multe ori, soldaţii aplicau corecţii fizice locuitorilor cu care intrau în conflict. Un anume Gheorghe Tâmplarul a avut parte de o bătaie „straşnică” în momentul în care a intervenit în apărarea soţiei, pe care un soldat dorea să o ia în braţe într-un moment de relaxare al militarilor, când „un soldat cânta cu fluierul, iar ceilalţi jucau joc pă drum”. Tot cu o agresiune fizică s-a terminat şi conflictul dintre Gheorghe Cojocaru şi soldatul încartiruit în casele sale, acesta din urmă refuzând spălarea hainelor de către o ţigancă, pălmuindu-l şi „necinstindu-l” pe cel care s-a opus ca aceste servicii să fie făcute de soţia sa. Pentru descurajarea neorânduielilor din oraş, dar mai ales a furturilor, gazdele soldaţilor au fost obligate „a încunoştinţa cinstitul Magistrat în orice noapte va lipsi un soldat de la cfartir şi nu va rămânea în casă decuseară, de la două ceasuri turceşti înainte”262. Rezultatele nu au întârziat, denunţurile a doi orăşeni în privinţa soldaţilor ce „au lipsit de acasă de cum au cinat” determinând identificarea celor, în aceeaşi noapte, „au spart la Dincă Olănescu, luând mai multe lucruri”263.

În anul 1834, o plângere colectivă a locuitorilor adresată Magistratului orăşenesc împotriva încartiruirii militarilor în oraş arăta că „ne este destul nouă şi peste puteri supărările ce am purtat până acum cu cfartiruirea lor, cum şi cu alte neîntocmite îndepliniri de cereri”. În urma acestui demers, o parte a soldaţilor a fost mutată „prin sate cu apropiere de oraş”.

În anul 1843, Poliţia Râmnicului s-a confruntat cu o situaţie deosebită creată de supuşi austrieci şi prusieni aflaţi în Râmnic şi care tulburau liniştea locuitorilor. Rapoartele instituţiei arătau că în oraşul de sub Capela „se aflau adunaţi un număr însemnat de supuşi străini, cei mai mulţi aplecaţi la patima beţiei; aceştia toţi să 261 Ibidem, f. 134. 262 Ibidem, dos. 11/1833, f. 7. 263 Ibidem, f. 12.

Page 163: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

163

protejează de starostea supuşilor KK, de mai multe ori fac gâlcevuri prin cârciumi şi atât Ocârmuirea, cât şi Poliţia primesc jălbi din partea lăcuitorilor oraşului pentru bătăi săvârşite sau înşelătorii urmate de dânşii prin luare de bani pentru facerea unor lucruri care nu le săvârşesc”264. Mai mult, „unii dintre ei erau proprietari de„cârciumă şi nu voiesc a se supune regulilor poliţieneşti (…) şi de mai multe ori bate şi pe dorobanţi şi necinstesc şi pă însuşi poliţaiul cu vorbe proaste”. Din corespondenţa autorităţilor române aflăm că reacţia acestora, în cursul anului 1843 a fost dură, pe măsura actelor de nesupunere a cetăţenilor străini, cinci dintre cei vinovaţi fiind osândiţi la câte trei zile de arest. „Această măsură a Ocârmuirii au produs doritul sfârşit, căci numiţii s-au încredinţat că calitatea lor dă streini nu este pentru dânşii un mijloc de apărare, când se abat din datoriile lor. Au încetat şi bătăile ce săvârşea prin cârciumi şi înşelătoriile ce urma către orăşeni, prin luare de bani pentru lucrarea unor obiecturi, care niciodată nu le săvârşa şi prin furtişaguri de bucăţile din materiale de haine ce să încredinţa”. Cu acest prilej, a fost realizată şi o verificare atentă a tuturor supuşilor prusieni din oraş, iar ancheta a scos la iveală că între ei figura „şi Alecsandru Androne cofetarul, român născut în Râmnic, având patentă prusăcească subt. no. 384, eliberată lui acum de curând, înpotriva tuturor formelor, de către prusanescul consulat ”.

Întregul material documentar păstrat în arhive referitor la perioada regulamentară înfăţişează cercetătorilor „filmul” a aproximativ 30 de ani de istorie în care Principatele Române au cunoscut o transformare substanţială pe diferite paliere: instituţional, social, economic, al mentalităţii colective. S-au născut şi maturizat instituţii moderne, s-a afirmat o nouă clasă socială foarte dinamică, burghezia, românii s-au conectat din ce în ce mai mult la realităţile occidentale ale veacului. Realitatea românească, în special în zona urbană, s-a schimbat rapid, iar efortul colectiv de construire a acestei noi realităţi a fost deosebit.

Des aspects relatives à l `assurance de l’ordre public et de la sécurité dans la ville de Râmnic pendant la période règlementaire

Résumé

Le Règlement Organique a organisé une vie municipale moderne dans les villes et bourgs de Valachie. Les autorités de l’époque ont imposé une nouvelle conception en ce qui concerne le contrôle de l’espace publique et la Police était l’institution qui pouvait remplir cette tâche. Dans chaque ville du pays a été organisé un service de police subordonné à l’Administration du district, c’est-à-dire au

264 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 28/1843, f. 53v.

Page 164: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

164

pouvoir central. Mais ses attributions la transformaient dans une institution presque municipale : veiller à la sûreté générale de la ville, arrêter les malfaiteurs, assurer l’ordre dans les attroupements publiques, prendre les mesures en cas d’inondation ou d’incendie, surveiller les manufactures, la qualité et les prix des marchandises, assurer la garde de la prison de la ville. Les fonctionnaires de Police exécutaient les débiteurs et avaient des attributions notariales. La Police faisait faire exécuter les ordonnances à toutes fins utiles du Magistrat de la ville.

Pendant toute cette période de l’histoire de notre pays, le vol a sévi un peu partout dans la ville de Ramnicu Valcea. Les six agents demeuraient inaperçus dans une ville habitée par 1500 âmes. Les rues étroites, la nuit sans lumières constituaient un refuge universel pour les voleurs. A partir de 1835, cette situation a crée un climat d’insécurité dans la ville et les autorités ont pris des mesures pour suppléer cette manque d’effectifs. On a attaché au service de Police des gardes de nuit avec des attributions de police municipale. L’étude présente ses attributions, les moyens d’action, ses effectifs. Les autorités ont adopté des règlements pour les auberges et les tavernes, considérés comme des lieux ou la criminalité était présente.

Les documents de la période continent les plaintes des citoyens contre les abus des fonctionnaires de la Police et surtout contre l’utilisation des châtiments physiques, défendus par la législation du temps.

La Police coordonnait l’activité de la Compagnie d’incendie. A partir de 1853, on a ajouté au service de Police un commissaire, puis deux commissaires de quartier qui organisaient l’activité de cette Compagnie et celle des gardes de nuit, mais sous la coordination de la Police.

Page 165: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

165

THE CHARITABLE AND SOCIAL ASISTANCE PREOCCUPATIONS WITH THE ACTIVITY OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

FROM TRANSYLVANIA XIXTH CENTURY

Florin BENGEAN

Interweaving from an organically point of view its mission with the aspirations of the community in which it lives, the Orthodox Church is by definition a Church of the worship, in its hesitating aspect: the worship of God and the worship of the people. Because worship is in connection with the communitarian and ecclesiastical aspect of the Christian life. The Christian community is realized as “ecclesia” not only by the confession of faith and by cult, but also by the worship towards the world. Worship is, in fact, the expression of the inner life of the Christianity and of the Church, in their relation with the world. In this sense, Orthodoxy does not have a formulated doctrine of the worship, but it has the experience of the worship, that can be formulated if it is needed. In order to underline the Christian perspective of worship and its dynamism, the orthodox theology had to analyze a series of fundamental, biblical and patristic notions. Being preoccupied to answer to the problems concerning the commitment of the Church in the worship of world, it has been put in the situation where it had to demonstrate the evangelical basis of worship, as well as its directions. Orthodoxy was always careful to keep the worship on an ideological basis and in a Christian perspective, because the Church’s relation with the world had and still has a profound dialectical character. In the Orthodox Church, worship is not determined from a sociological point of view with the purpose of saving the Church from a crises generated by its confrontation with the world, but, more likely, worship is the pastoral form that keeps the Church opened to humanity, in an adequate manner to the situations through which it is passing in its historical evolution. The Christian worship can be heading towards two concrete, essential forms that blend: individual and collective. Individual worship has first of all in its center the charitable deed of Christianity towards its people, and then the creative, personal contribution, at the increase of the spiritual goods and commonly used materials. At the elaboration of this work, we have used o great variety of historical sources: archives, collections of documents, press, iconography, memoirism. Of a real use was proven to be the study undertaken in the background of the Metropolitan Archives of Ardeal and Sibiu. The periodical religious publications and some secular publications were also studied, in which were presented information concerning the subject, or different collections of archived documents were published. Thereby the

Page 166: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

166

following publications were analyzed: The Romanian Telegraph, The Theological Magazine, Psychology, Theological Studies, Orthodoxy, The Metropolitan Church of Moldavia and Suceava, The Metropolitan Church of Ardeal, The Metropolitan Church of Oltenia, The Romanian Orthodox Church, The Voice of the Church, Transylvania, The Metropolitan Church of Banat, Banat’s Altar, etc. Works concerning history and religious history that include relevant information regarding the researched subject, have also been studied. In the introduction we have presented the structure of the work and the sources of information regarding the elaboration of this work. Further on we have a few elements of philanthropy. The social assistance is reality as ancient as the history of the humanity, at least for two reasons: first of all, all the collectivities had in their component individuals that, because of genetic causes, natural or social, have found themselves in the impossibility of satisfying their own needs by their own means; secondly, in no type of civilization what so ever, was there a total lack of concern towards its members that were in difficulty. After the birth of Christianity, for almost two millenniums, the protection of the persons, groups and communities that found themselves in difficult situations was the exclusive preoccupation of the Church. The political power from certain countries (especially Protestant ones) had manifested a certain interest for the social problems, but from another point of view and for other reasons then those of the Church. We also observe a “positive” conception about poverty. On one hand, being born and living in poverty represented a chance to gain never-ending life after death; one the other hand, poverty gave the chance to those who were rich to practice compassion, charity, without which they couldn’t hope at the salvation of their soul. Convents, churches, hospitals and other institutions kept by the Church had become the national assistance network of the poor. Poverty was no longer seen as a chance and a virtue, but, on the contrary, as a result of the laziness, as a moral mistake and even as a crime and a subversion that had to be repressed. Referring to the origins of the philanthropy we say that in the pre-Christian world, the care for the human being was insufficiently developed. At the ancient Jews, pagans, Egyptians, Indians, ancient Chinese, Assyrians and Babylonians, at the ancient Greeks, Romans, there can be seen actions of charity. A very important aspect is represented by the social concern in the primary Church. A huge spring regarding the growth of the social concern was represented by the anthropological principles of Christianity and by the new order of love. The first Christians in Jerusalem have presented an exemplary unity. The Christian community from Jerusalem had everything in common as a result of the good willing manifestation of love. The community from Jerusalem has been poor from the beginning, but this

Page 167: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

167

state had got worse because of the hunger. Because of this the Christian communities from outside of Palestine have supported it by means of collections. Each Sunday or once a month, or, each time it was necessary, they brought gifts in the Church during the religious service (money and natural produces) and they gave them to the priest who put these gifts on the Holy Table, in order to be consecrated to God and for those who took them, to take them from the hand of God. From the beginning the Church took care of the widows and orphans. There were also clerk doctors, who medically attended the ill ones. The bishop had to be “loving the poor”, according to the apostolic dispositions. The etymological senses of the word philanthropy (fileo = to love; filo = loving; antropos = human being; philanthropist = loving the man) reflects the richness of its content: a feeling of humanity- benevolence, goodwill, generosity, clemency, charity, kind actions in the use of the needy: generosity, devotion, sacrifice. The philanthropist loves people, he is a devoted friend of the people, maker of the social Good, creator of material and spiritual goods. He is the open-handed man, magnanimous, generous, he is benevolent, charitable and merciful. We have also analyzed a few interesting aspects such as: From the philanthropy as an attribute of God, to the philanthropy as relations among humans; From anthropocentrism to hristocentrism; From particular to universal; From individual philanthropy to institutionalization. At the beginning Sunday collections were practiced, and then the Church took care to have a permanent fund for philanthropical actions. The Church even had an institution named “diaconia”. The elements of philanthropy and social assistance have also existed in the XIX th century Europe. After we have presented general issues concerning the XIX th century Europe, we have also analyzed a few elements regarding assistance in the XIX th century Europe. The interest that was manifested by the Church for “the social question” marks in the mean time the awakening of the catholic conscience in front of the problems concerning the exploitation of the industrial workers, evoked in the great encyclical Rerum novarum (1891),but also a confirmed repulsion of the modernism. As a matter a fact, the researches that were undertaken have led to the development of a concept of social Catholicism. These social problems are also being referred to in the encyclical La civilta cattolica. Enciclica Graves de comuni, emitted by the pope Leon the XIII th (1878-1903), admits the democrat- Christian movement but he limits its ray of action. Pius the X th admits the survival of some organisms of research, such as les Semaines socials, but most of all of the catholic unions which, in Germany, already know a real success. The growing discrepancy between the welfare of the industrialists and the miserable conditions of living of the workers had led to a growth concerning the dissatisfaction among them. Hospitals,

Page 168: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

168

that take in the needy, ill people, asylums in which old people are placed, crippled persons, abandoned and found children, bureaus of benevolence, that partially take back the role of the former parochial bureaus of the Ancient Regime, remain the essential reinforcement of the social politics of the XIX th century. The 1848 Revolution clearly shows to the industrial society the maladjustment of the works of benevolence. An idea is imposed from 1848 to 1851: social protection must be a collective business that implies the state. The idea of a mutual insurance at the scale of the social structure is slowly making its place. In Germany, the revolutionary spring from 1848 confirms the rejection of the liberal option. It is intended for a “providence-monarchy” to be promoted, being capable to organize a true collaboration between the “crown” and the proletariat against the liberal bourgeoisie. The laws of Bismarck, establishing compulsory regimes of insurance in case of illness, accident, pensions, suggest to the working Europe an unusual model of protection. Bismarck, very amazed by the Commune from Paris and confronted with a rapid affirmation of the German socialism, was quickly convinced by the necessity of a much more interventionist politics in a society tried by the changes of the capitalism. The end of the century brings with itself the search for social peace. In the United Kingdom, the faith in self-assistance is progressively contested by the idea of collective action. In Belgium, The national Belgian League helps the working societies and understand to restore “the social harmony”. In France, the liberal tradition, although solidly installed, is put to the test. An important turning point is made in 1898, when, after the German model, a law concerning work accidents that introduces in France the principle of professional risk is introduced. France develops a panoply of laws of assistance. The German model that consists in the application of a regime of insurance in the case of illness and old age was compulsorily followed by several other countries. Then we have presented the activity of the Romanian Orthodox Church from Transylvania in the first half of the XIX th century. We have presented here several aspects such as: the situation of the Romanian Church before 1848, the Romanian Revolution from Transylvania between 1848-1849, the Romanian Orthodox Church from Bihor during the revolution from 1848-1849, the unity of thought and feeling of the Romanians from everywhere in the revolution from 1848, bishop Vasile Moga – an outstanding personality of the first half of the XIX th century. Then we have presented the charitable acts of the Transylvanian priesthood in the first half of the XIX th century. Here we have presented a few aspects such as: the concern of the Transylvanian Orthodox Church towards its members, the pastoral activity of bishop Vasile Moga, the contribution of bishop Vasile Moga

Page 169: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

169

at the development of the Romanian education in Transylvania. Then we have emphasized the activity of the orthodox priesthood in Transylvania in the period of the absolutism (1851-1860) and in the “liberal period”. A part of the work is represented by the so-called activity of the Romanian Orthodox Church from Transylvania in the period between 1867-1900. After we have made a presentation of ensemble of the situation in Transylvania between 1867-1900, we have referred to the organization of the Romanian Orthodox Church from Transylvania between 1864-1900, observing the activity of the hierarchs, especially the activity of the great metropolitan bishop Andrei Saguna. We have to notice the manner in which the problem of philanthropy and social assistance is regulated in the Statute of Organization of the Romanian Orthodox Church. Article VIII from the Statute refers to this problem as follows: “The above mentioned organic parts of the metropolis will be responsible for the intellectual and material means that are necessary in order to be able to reach the religious, scholastic and foundational goals; and because the expenses cannot be covered only by the collections made inside and outside the metropolitan Church, they will ask for financial support from the state.” This article expresses on one hand the necessity, on the other hand the right of the Church to procurate the necessary means to be able to reach its religious, scholastic and foundational goals. By Article VIII from the organic Statute, the Church has the right to make collections inside and outside the metropolitan Church. Referring to the surrounding dioceses we can say that the Episcopate of Arad was grazed in the second half of the XIX th century, by three hierarchs who were later placed in the metropolitan chair from Sibiu namely: Procopie Ivascovici, Miron Romanul and Ioan Metianu. At the Episcopate of Caransebes have grazed: Ioan Popasu, his descendant, Nicolae Popea, and lastly Miron Cristea. We have also made an ensemble presentation of the Romanian orthodox priesthood from Transylvania from the period 1867-1900, referring especially to the state’s relation with the priesthood and to the wage system regarding priests. Until the last years of the XIX th century the Romanian priesthood from Transylvania did not beneficiate of salaries paid by the state, but it maintained itself from with its own resources, meaning parochial funds and especially with the donations made by the believers. The confessional teachers were also paid by the parishes in which they functioned. From 1898 the state was giving to the Romanian and Serbian Orthodox Churches an annual subvention for the support oh the rural priests. Only in 1898 was introduced the filling or the supplementing of the priestly incomes up to a certain sum, based on the scholastic preparation of each priest (Article of law XIV). We have highlighted the manner in which the Priesthood from Transylvania was present in the whirl of the events from the second half of the XIX th century,

Page 170: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

170

emphasizing here a few significant moments such as: The Romanian Priesthood from Transylvania and the War of Independence; The Priesthood and the memorandist movement. Then we have showed at length the charitable actions of the Transylvanian priesthood in the second half of the XIX th century. The chief target of the priestly endeavors is represented in fact, by the spiritual part from our being: the human soul and its salvation. But the priest also cannot ignore the material side concerning the lives of his believers, because it represents the indispensable foundation of spiritual lives, and the man’s cultural, moral and religious progress depends on his wellbeing, his contentment and his happiness. In the social actions undertaken by the Church during this period we have to observe two extremely important factors namely: the extremely hard period through which the entire Transylvania was passing through, and implicitly its Romanian Church; and also the poverty state, also generalized over the Romanian Transylvanian priests. There have existed permanent circulars from the part of the Metropolitan Church to the Protopopiates to help the poor ones and to gather money and necessary things for the survival of the oppressed. From the documents we discover information about the helping of those who have suffered after the nature’s disasters: terrible fires, floods, hails, etc. We must also mention the manner in which the widow priestesses were materially helped and supported consistently by the Church. A lot of demands of the priestesses made to the Arch pries and Metropolitan Churches were registered, demands due to which they were helped with certain limitations, but pretty substantially. The Metropolitan Church constantly makes appeals to the archpriests to send lists with the widow priestesses in order to be helped. From the documents of the Metropolitan Archives from Sibiu we discover information about a lot of these widow priestesses who have beneficiated of help from the part of the Church. The Metropolitan Church demands the creation of parochial funds in order to have a better administration of each parish. Also, through another circular the Metropolitan Church urges each protopresbitarial organization to allocate 60 florins annually for a son of the protopresbitariat for the preparandial course. In the Archive of the Metropolitan Church of Ardeal from Sibiu, as well as in the published documents, of the Arhidiecezan Consistorium we come upon a lot of demands for help coming from parishes, schools, priests or really poor teachers. Great efforts were made to solve these demands as well as possible, the majority was helped, some of them even several times, some had to wait because of the multitude of demands, but it is certain that a lot of the needy people have beneficiated of help coming from the Metropolitan Church’s funds or from the funds that it administrated. From the documents we also discover information about the help given to some teachers. It is appropriate to remind also the fact that the people

Page 171: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

171

of the Church have made a lot of donations to these institutions, some of these donations being constituted in foundations that helped a lot of needy people. In this sense is remarkable the generosity of the members of the Mocioni family. An important chapter from the work is represented by the social assistance of the Orthodox Church from Transylvania during the War of Independence. The activity of the Romanian clerics during the war of independence has manifested itself through divine services and prays for defeat, through the hierarch’s pastorals and the discourses of the priests, through articles and appeals, through urges and gathering supplies in the use of the soldiers from the front, of their families, through gifts and sanitary material for the wounded, through services fulfilled as military confessors on the battle field, through the acts of bravery made by some of the priests on the front, through the appointment of the monks and nuns in the sanitary body. The soul and the sacrifice with which the Romanian Orthodox clergy has answered to the call of the country, has embraced the holy cause and has fought for the undeniable right of the people to freedom and independence, has proven that “being chosen and coming from the nation, it supported the nation in all the circumstances through which Romania has passed through since centuries.” The war of independence has represented a new occasion for the Orthodox Romanian clerics to prove the continuation of the ancient customs that demonstrated the fact that priests represent an integral part of the people and that the Church fulfils an effective role in the Romanian society. In Transylvania was born the campaign of fund raising for the supplies destined for the army on the front and for the wounded in the hospitals. In this sense comities were organized, appeals were published and lists of subscription have circulated. In the comities organized in Transylvania, a lot of priests and priestesses were members, and on the lists of subscription are inscribed names of bishops, archpriests, priests and religious singers, alongside the great number of Romanian believers. On the nearly 300 lists of subscription, published, from which 90 were organized and held by archpriests and priests, and 20 priestesses, figure hundreds of names belonging to the servants of our Church. The support of the Church also went to the families of the ones on the front, widows and orphans. The Church urged their servants to support the families, widows and war orphans, showing to the clergy and its believers the ways and means of serving them. A chapter from the work is dedicated to the social assistance in the preoccupations of the Astra. Although only at the end of the XIX th century and at the beginning of the XX th century some juridical regulations regarding the right to social assistance have appeared, philanthropy based on moral and religion was always practiced, sometimes sporadically, other times systematically. The protection of the persons

Page 172: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

172

and collectivities disadvantaged by ignorance and pauperism, of the dependants (orphans, crippled, ill people, and old people) was imposed by necessity, and the “Transylvanian Association” got involved in this painful subject. The main directions of action taken by the “Transylvanian Association” on the field of social assistance and demographical politics are the following: the sanitarian-medical education of the people; the guidance of the demographical processes; the woman’s emancipation the education of the children in the family; sheltering from poverty the socially disadvantaged ones, the dependents: orphans, crippled, ill people and old people. The philanthropic actions of the Astra were headed towards helping poor people, widows, orphan children, students and future young craftsmen with little material possibilities. By means of press (The Romanian Telegraph, The Sheet of the People, Transylvania Magazine, The Scholastic Hearth, The Pedagogical Sheet) the public opinion got touched in order to found and maintain asylums and orphanages. The feminine section of Astra acted through women’s reunions, sustaining the foundation of asylums and orphanages in Sibiu, Cluj, Brasov, Targu-Mures, Dej, Gherla, Lugoj, Beius, Arad, Oradea, Alba Iulia, Cernauti and Chisinau. First of all we have to remember about de stipends and the supplies given by the “Association for the Romanian Literature and for the Culture of the Romanian People”. Then we also remind about the supplies for the journeymen and for the young pupils. There were also supplies given to schools. Among Astra’s scholars we remind: Andrei Barsanu; Iuliu Hatieganu; Elie Daian; Stefan Pop-Cicio; Gavril Todica, Eugen Piso; Alexandru Liuba; Rea-Silvia Radu. We must also refer to the Reunion of the Romanian soldiers from Sibiu, a social-cultural-trade ship organization affirmed with Astra’s support. In another chapter from this work we have analyzed the role of the foundations of stipends in the formation of the Romanian intellectuality from Transylvania. In the second half of the XIX th century as well as in the first two decades of the XX th century the formation of the Romanian intellectuality was the result of the collective effort of the Romanian nation, expressed by dozens of foundations that assured the scholar and university education of the young Romanians. In the second half of the XIX th century a true rebirth of the Romanian Orthodox Church has produced, a rebirth that was profoundly marked by the personality of the metropolitan bishop Andrei Saguna, who has created new funds of stipends. In 1853 Saguna has put the basis of the “Francisc Iosif” Foundation. Also from the fund of the episcopate, Saguna has sent the first scholars at studies in Germany, Ioan Popescu at Leipzig and Jena and Zaharia Boiu and Nicolae Cristea at Leipzig. Over the years, the Metropolitan Orthodox Church from Sibiu has registered in its administration new foundations such as : ‘Cologea’, “Peiovici”, “Ecaterina Ratiu”, ”Ioan Popescu”,

Page 173: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

173

“Nicolau Putnoky”, “Miron Romanul”, “Ioan Hania”, “Nicolau Vlad”, “Manovici”, “Mihai”, “Cora”, “Absolon Todea”, etc. After the constitution of the Orthodox episcopates from Arad and Caransebes foundations similar to those from Sibiu were also created here. It has to be especially remarked the role of the Gojdu Foundation. To be able to develop its activity in optimum conditions, according to Emanuil Gojdu’s will and its precautions, the representation of the foundation has elaborated in time, a series of normative acts. Between 1871-1918 the Gojdu Foundation has granted 37.776 scholarships and support, for pupils and students, for diploma taxes, rigorous and doctorate. According to the estimations, over 967 Romanian students, from the future Romanian intellectuals, were beneficiaries of the Gojdu Foundation. Also other foundations had an important role. For example the ones administrated by the Metropolitan Church, from which significant support were granted in time. Nevertheless we must mention the fact that the material possibilities were pretty reduced, money was short, but the Church tried to handle the demands as much as possible. At the end of the XIX th century and the beginning of the XX th century, an important factor of encouragement of the Romanian cultural phenomenon, implicitly of the formation of the intellectuality, was represented by Romanian bancs from Transylvania. The “Ardeleana” Banc has donated in 25 years the sum of 69.061,69 crowns for cultural purpose, representing shares between 3-7% of its annual profit. The”Albina” Banc has allocated for cultural and charity purposes, between 1872-1918, the sum of 684.540,27 crowns. Therefore we can say that the Church being poor couldn’t fulfill on this realm as much as it would have wanted or as much as it would have been necessary. The general conclusion that results from what we have presented is clear: the priesthood stood by the people in the crossroad moments of its history, supporting its aspirations to a better, more human life, has struggled for his members to have everything that is necessary for a decent living.

Page 174: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

174

Preocupări filantropice şi de asistenţă socială în activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul al XIX-lea

Rezumat

Trebuie să menţionăm faptul că activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în prima jumătate a secolului al – XIX – lea este una foarte rodnică. Menţionăm şi aici câteva aspecte pe care le-am dezbătut în lucrare, cum ar fi: situaţia Bisericii româneşti înainte de 1848, Revoluţia românească din Transilvania de la 1848-1849, Biserica Ortodoxă Română din Bihor în timpul revoluţiei din 1848-1849, unitatea de cuget şi simţire a românilor de pretutindeni în revoluţia de la 1848, episcopul Vasile Moga – personalitate marcantă a primei jumătăţi a secolului al XIX – lea. Merită să amintim faptul că actele caritabile ale preoţimii transilvănene în prima jumătate a secolului al XIX – lea sunt remarcabile. Aici amintim câteva aspecte cum ar fi: grija Bisericii Ortodoxe transilvănene faţă de păstoriţii săi, activitatea pastorală a episcopului Vasile Moga, contribuţia episcopului Vasile Moga la dezvoltarea învăţământului românesc din Transilvania. Este remarcabilă de asemenea activitatea preoţimii ortodoxe din Transilvania în perioada absolutismului (1851-1860) şi în „perioada liberală”. În întreaga perioadă 1867-1900 românii transilvăneni au desfăşurat o vie activitate de organizare politică a mişcării de eliberare şi unitate naţională, şi-au concentrat în bună măsură energia de luptă pe terenul vieţii cultural-naţionale, cultura constituind unul din cele mai puternice mijloace de afirmare naţională, au depus eforturi susţinute în împrejurări deosebit de potrivnice, în vederea înaintării materiale, economice, dar cu deosebire au declanşat mari momente de manifestare a luptei şi solidarităţii naţionale, care au apropiat mult momentul suprem --- desăvârşirea unităţii statale. Biserica ortodoxă din Transilvania a venit sub diferite forme, în sprijinul celor năpăstuiţi, pe unii i-a ajutat cu bani deoarece au suferit de pe urma inundaţiilor, a incendiilor, a grindinei sau a altor calamităţi, locuinţele acestora fiind atât de afectate încât nu mai erau locuibile. Foarte multe văduve, fie de preoţi, fie de învăţători, fie de oameni simpli au fost ajutate în limita posibilităţilor, fie li s-a dat o sumă de bani, fie li s-a găsit un domiciliu unde să stea, pentru că multe preotese au rămas văduve destul de tinere şi cu copii mici şi nu aveau unde să se ducă. Preoţii Bisericii au înţeles să vină şi în ajutorul celor ce luptau pentru libertate şi independenţă ca să întărească şi să sporească în sufletul apărătorilor curajul şi bărbăţia, încrederea în biruinţa lor deplină şi în dreptatea cauzei pe care o apărau. Prin servicii divine săvârşite şi prin rugăciuni înălţate către Dumnezeu în biserici pentru izbânda armatei române, prin îndemnuri şi acţiuni în strângerea de ajutoare în folosul soldaţilor de pe front, prin

Page 175: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

175

ofrande dăruite şi adunate pentru cei răniţi, Biserica şi-a arătat slujirea ei faţă de credincioşii şi poporul cărora ea aparţine. De asemenea afirmăm că „Asociaţiunea transilvană”--- Astra s-a implicat în toate domeniile vieţii social-economice şi culturale ale ţării, onorându-şi apelativul de „academie de cultură” a românilor din toate zonele ţării. Meritul „Asociaţiunii transilvane” este şi acela de a fi conturat o concepţie teoretică de asistenţă socială şi o practică constantă de filantropie din caritate morală şi religioasă. În a doua jumătate a secolului XIX s-a produs o adevărată renaştere a Bisericii Ortodoxe Române, renaştere profund marcată de personalitatea mitropolitului Andrei Şaguna, care a creat noi fonduri de stipendii. Din fondurile şi fundaţiile Mitropoliei s-au acordat foarte multe burse la tineri, pentru studii, un rol foarte important avându-l fundaţia Gojdu. După constituirea episcopiilor ortodoxe de la Arad şi Caransebeş s-au creat şi aici fundaţii similare celor de la Sibiu şi acestea acordând numeroase ajutoare.

ATITUDINEA FAŢĂ DE COPII ÎN SATELE NĂSĂUDENE FOSTE GRĂNICEREŞTI ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Claudia Septimia SABĂU

Folosind documente de arhivă inedite (procese pentru neglijenţă, maltratare şi crimă; porunci vicariale; dispense) şi edite (porunci ale primăriei Năsăud), dar şi scrieri folclorice (cântece de leagăn, bocete), corespondenţă privată şi articole din presa vremii, în cuprinsul acestui studiu urmărim modul în care era acceptat, înţeles şi tratat copilul, mai întâi în sânul familiei (spaţiul privat), şi apoi din perspectiva autorităţilor bisericeşti şi civile năsăudene (spaţiul public), în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pe parcursul acestei cercetări nu de puţine ori am întâmpinat dificultăţi, deoarece spre deosebire de oamenii mari care au lăsat suficiente mărturii pe baza cărora se pot reconstitui principalele lor atitudini şi manifestări, „oamenii mici”, autori eminamente ai unei istorii orale, nu ne spun aproape nimic despre primii lor ani de viaţă. Surprinderea copiilor năsăudeni în documente s-a transformat deseori într-un joc „de-a v-aţi ascunselea” pe care l-am jucat cu adulţii: părinţi, dascăli sau preoţi care s-au „încăpăţânat” să ţină pruncii departe de trecerea timpului şi a istoriei şi implicit, departe de ochii istoricului de astăzi. Iar când ies la iveală, de regulă, o fac, după cum vom vedea, în situaţii limită şi pentru a servi intereselor adulţilor. În consecinţă, în paginile următoare, fără a avea pretenţia de exhaustivitate, vom reda doar „vocile auzite” ale micuţilor năsăudeni, începând cu câteva consideraţii

Page 176: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

176

privind atitudinea faţă de copii atât în familiile ţăranilor, cât şi ale intelectualilor năsăudeni; vom continua cu prezentarea destinului a trei copii, ajunşi personaje principale în trei procese judecate la Sedria Districtului Năsăud şi vom încheia cu câteva consideraţii legate de modul în care era receptat, înţeles şi tratat copilul în spaţiul public năsăudean în cea de-a doua parte a secolului XIX.

1.Copilul în familia ţăranilor năsăudeni„Datorinţa întâie şi cea mai de căpetenie a părinţilor către copiii lor este

iubirea. Părinţii au să-şi iubească copiii lor, atâta pentru că-s copiii lor, cât şi că aceştia sunt copiii lui Dumnezeu.”265. Dar oare putem vorbi despre iubire în relaţia părinte-copil în societatea năsăudeană266 în intervalul de timp studiat? Şi asta în contextul în care opinia consacrată în istoriografia copilăriei este că, de regulă, în societăţile tradiţionale, nivelul de trai precar şi grija zilei de mâine făceau ca sentimentul de grijă şi afecţiune, de dragoste faţă de copii să nu fie prea intens. Acest indiferentism era provocat de diverse cauze, printre care se pot enumera, numărul mare de prunci născuţi într-o familie şi mortalitatea infantilă foarte ridicată care îi priva pe părinţi de posibilitatea ataşării de copii267.

Totuşi, cel mai probabil sentimentul de iubire era resimţit de mama care aducea pe lume, hrănea şi îngrijea pruncul în primii ani de viaţă: „În adevăr, cine ne naşte, cine ne creşte, cine ne poartă pe braţe cu atâta căldură, cine ne învaţă a vorbi, cine în fine ne pune în contact cu cei ce ne înconjoară? Mama: mama dar este [cea, n.n.] care ne formează şi ne dă societăţii”268. Iar cântecele de leagăn din ţara Năsăudului din cea de-a doua jumătatea a secolului XIX sunt dovada de netăgăduit a puternicei relaţii afective mamă-copil, căci în mentalitate epocii, numai mama era cea care scăpa „sufletul de urât, trupul de boală şi casa de sărăcie”269. Cuvintele de alint şi scenariile imaginate de aceasta reflectă locul primordial avut de copil în viaţa cotidiană a mamei, iar melodicitatea versurilor avea rolul de a linişti şi adormi 265 „Amicul Şcolei”, Gherla, nr. 2, an III, 13 ianuarie 1862, p. 11. 266 Prin folosirea sintagmei de „societate năsăudeană”, „ţinut năsăudean” sau „sate năsăudene foste grănicereşti” facem referire la cele 44 de comunităţi cuprinse în Regimentul II românesc de graniţă (1762-1851): Rodna-Nouă sau Şanţ; Rodna-Veche; Maieru; Ilva-Mare; Sîngeorz; Sîniosif sau Poiana-Ilvei; Măgura-Ilvei; Leşu; Ilva-Mică; Feldru; Rebrişoara; Rebra; Nepos; Parva; Năsă-ud; Salva; Hordou sau Coşbuc; Telciu; Bichigiu; Romuli; Zagra; Poieni; Găureni; Suplai; Mo-cod; Runc; Mititei; Tiha-Bârgăului; Prundul-Bârgăului; Mureşenii-Bârgăului; Bistriţa-Bârgăului; Josenii-Bârgăului; Susenii-Bârgăului; Rusu-Bârgăului; Mijlocenii-Bârgăului; Nuşfalău; Sîntioana; Budac; Gledin; Monor; Ragla; Şieuţ; Morăreni şi Ruşii-Munţi.267 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2001, p. 147.268 „Biblioteca familiei”, cartea I, Gherla,1882, p. 58.269 Anton Buta, George Coşbuc – Autor de manuale şcolare, în „Studii şi cercetări etnocultu-rale” (în continuare „SCEB”), Bistriţa, XI, 2006, p. 29.

Page 177: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

177

pruncul: „Haida liulea, şi te culcă,/ Până mâne la ziucă,/ Haida, liulea, cu mama,/ Că mama te-a legăna/ Şi copilul s-a culca”270. În multe dintre ele este invocat soarele pentru a scurta ziua mamei aflate la câmp, nerăbdătoare să revină la copilul lăsat acasă: „Cobori, soare, mai spre vale/ Că-i bugăt ziua de mare./ Cobori, soare, mai spre luncă,/ Ca şi oile la strungă,/ Ca şi vacile la junci/ Şi ca maicile la prunci.”. În cuprinsul altora, mama îşi alină odrasla şi îi promite toată dragostea în speranţa că va deveni un om bun: „Haida, buia cu mama,/ Că mama te-a dezmierda/ Şi în braţe te-a purta,/ În braţe şi-n legănuţ,/ Şi te-a purta şi prin munţi,/ Şi de-i creşte om de bine/ Ferice atunci de mine,/ Dar de ti-i face om rău/ Vai şi-amar de capul meu”271. Şi din textul bocetelor locale desluşim puternicele sentimente afective, care o legau pe mamă de pruncii săi: „ – Să fii’n lume orice ai fi/ Numai mamă să nu fii./ Să nu fii să creşti copii./ Până-s mici îi creşti cu greu,/ Dacă mor îţi pare rău./ Până-s mici îi creşti greu tare,/ De trăiesc ai supărare”272.

În mentalitatea timpului, tinerele copile trebuiau pregătite încă din fragedă copilărie, pentru „rolul” suprem al vieţii lor – acela de mame – şi unde altundeva decât la şcoală şi la biserică se puteau pune bazele unei educaţii propice în acest sens: „Între scopurile cele varii ce are să le ajungă Şcoala noastră de fetiţe cel mai nobil şi mai sublim e de a creşte din fetiţe nu numai mame adevărate române, ci mai vârtos mame pie şi moralii”, scria Cosma Anca (directorul Şcolii Normale şi a celei de fetiţe din Năsăud) la 8 aprilie 1872. Frecventarea Şcolii de fetiţe, a bisericii şi exemplul personal oferit de învăţătoare erau, în opinia intelectualului năsăudean, principalele repere în formarea unei „mame model”: „Baza simţului de moralitate şi religiozitate se poate pune mai vârtos în biserică unde elevele au să înveţe pietate mai cu seamă de la învăţătoare care are nu numai să le conducă la acel loc sfânt, dar acolo are prin exemplul său să stârnească întră-nsele simţul de religiozitate”273.

În adolescenţă, prin cursurile de catehizare desfăşurate în biserici, în duminici şi sărbători274, tinerele fete erau atenţionate „să se silească mai cu de-a dinsul la catehizare”, pentru că mamele, „care de comun”, stau mai mult acasă sunt primele învăţătoare ale pruncului şi „cei dintâi păstori sufleteşti şi docenţi de religiune” ai acestora, spre deosebire de bărbaţi, care „după chemarea lor sunt siliţi mai adesea ori a se duce de acasă la nevoi”275.270 Liviu Păiuş, Folclorul Ţării Năsăudului, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2009, p. 172, apud I. P. Reteganul, Ms. 4.540, Biblioteca Academiei Bucureşti, f. 45.271 Ibidem, p. 173.272 Sever Hurdea, Bocete culese de Floarea Turşan din Zagra, judeţul Bistriţa-Năsăud, în „SCEB”, Bistriţa, VII, 2002, p. 404.273 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud (în continuare ANSJBN), fond Şcoala normală primară din Năsăud, dos. 77, f. 12.274 Idem, fond Oficiul parohial greco-catolic Mureşenii Bârgăului, registrul 5, f. 37. 275 Mihail Velceanu, Educaţiunea de şcoală şi acasă compusă după datele, cunoştinţele şi

Page 178: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

178

Tatăl nu se implica în creşterea copilului, căci această îndeletnicire nu interfera cu sfera preocupărilor sale „bărbăteşti” şi, din documentele consultate, putem surprinde doar fragmentar sentimentele şi trăirile acestuia pentru cel mai mic membru al familiei. Pruncul era o prezenţă constantă în casă, în leagăn sau în braţele mamei, dar până la vârsta la care putea fi folositor în gospodărie – adică de pe la 4-5 ani – acesta era exclusiv al mamei, al bunicii, al surorii mai mari care îl îngrijeau şi supravegheau. Abia de la această vârstă, copiii deveneau parte componentă a vieţii tatălui, care avea datoria să îi înveţe „de mici, dar treptat şi potrivit cu vârsta şi sexul lor, la lucrul câmpului, precum: la plug, la grăpat, la sapă, la secere, apoi la coasă, la fân, la cules şi la cărat”276.

Copiii foştilor grăniceri constituiau o forţă de lucru valoroasă în epocă, ei participând la toate muncile câmpului, cu atât mai mult, cu cât, conform spuselor vicarului Grigore Moisil, „poporaţiunea acestui district fiind în mare parte avizată la economia rurală, iar nefiind aici în uz semănăturile de toamnă”, cea mai mare parte din provizii se obţine din semănăturile de primăvară, care împreună cu fânul se adună de pe câmp în luna octombrie. Date fiind aceste realităţi, în scrisoarea adresată Ordinariatului episcopesc la 17 octombrie 1875, vicarul solicita ca începerea „cursului scolastic” în şcolile populare grănicereşti să se facă la 1 noiembrie, nu la 1 octombrie, deoarece „în acesta timp, dar, când economii noştri sunt ziua şi noaptea ocupaţi cu strângerea bucatelor de pe câmp e imposibil a-i astrânge ca tocmai în această lună să-şi dea pruncii la şcoală, când mult, puţin, tocmai acum au mai mare lipsă de dânşii la economie, ba orice silă sau forţă întrebuinţată în astă privinţă ar rămânea fără efectul dorit”277.

2. Atitudinea oamenilor educaţi faţă de copiii din viaţa lorCorespondenţa privată din cea de-a doua jumătate a veacului studiat, în

măsura în care s-a păstrat, reprezintă o sursă valoroasă de informaţii în ceea ce priveşte atitudinea oamenilor educaţi faţă de copiii din viaţa lor. Grija pentru creşterea şi îndrumarea acestora, interesul pentru parcursul şcolar şi comportamentul lor cotidian, dar şi durerea profundă cauzată de pierderea copiilor, sunt sentimentele ilustrate de exemplele de mai jos.

Astfel, la 3 aprilie 1889, Artemie Cârcu, căpitan pensionar, locuitor din Vincovce (Slavonia) adresează 2 scrisori familiei sale din Rebrişoara şi, din experienţele educatorilor celor mai probaţi, Sibiu, Imprimeria şi provedietura lui W. Krafft, 1877, p. 10. 276 Macedon Maniu, Descriere scurtă din monografia comunei Zagra, în „Periplu istorico-to-ponimic: valea Zăgrii”, vol. îngrijit de Mircea Prahase, Cluj-Napoca, ed. Napoca-Star, 2003, p. 167. 277 Simion Retegan, În umbra clopotniţelor. Şcolile confesionale greco-catolice din dieceza Gherlei între 1875-1885, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2008, p. 10.

Page 179: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

179

conţinutul lor răzbate interesul şi grija semnatarului pentru nepotul său Artene, despre care spune că dacă va auzi că învaţă bine îi va trimite „veşminte de vază”, dar mai întâi aşteaptă „testimoniu de la profesorul lui” ca să fie convins „că e bun şcolar şi student”. Pentru a fi sigur de informaţiile primite, îl roagă şi pe preotul din localitate să îi scrie despre „cum se poartă şi cum învaţă pruncul Artene, pentru care mare grijă port ca să nu fie în zadar frecventarea gimnaziului”278.

În epistola trimisă unui amic din Rebrişoara, la 29 decembrie 1896, preotul Ioan Rebreanu deplânge profund pierderea a doi copii în cursul anului respectiv: „Grigore mi-a murit în aprilie în urma unui morb de creier primit din cori [varicelă, n.n.]; iar o mândrucă copiliţă, Otilia, de 12 ani, în 25 octombrie când îmi era mai dragă am pus-o la odihnă, pe lângă toate opintirile cu medicii cei mai distinşi […]”. Suferinţa tatălui e nemărginită: „mi-au cauzat atâta durere, cât credeam că nu mă voi reteurna pururea: Cine nu practisează asta nici nu-şi poate închipui”. Singura alinare a preotului rămân ceilalţi doi copii şi preoteasa alături de care „cu anevoie am putut învinge pierderile familiale”279.

În anul 1872, învăţătorul şcolii din Rodna trimite Senatului scolastic din localitate o epistolă prin care îşi anunţă demisia din postul ocupat vreme de 15 ani. Motivaţia sa este determinată de „frustrările casnice şi familiare”, care decurg din salariul său foarte mic, care nu îi permite să-şi întreţină familia: „Sunt părinte a cinci prunci micuţi despre a căror creştere trebuie ca părinte adevărat a mă îngriji, apoi salariul care-l trag ca învăţător nu-mi este de ajuns spre a putea susţine familia mea şi aşa mă văd silit a mă îngriji în alt mod”280.

3.Copiii – actori principali în trei procese judecate la Sedria Districtului Năsăud Totuşi, atât documentele de arhivă, cât şi sursele folclorice sunt sărace

în exemplificări privind atitudinile şi sentimentele părinţilor şi ale comunităţii năsăudene faţă de copii, acestea fiind detectabile doar în situaţii de criză, determinate, în principal, de moartea violentă a acestora. Afirmaţia noastră este susţinută de inventarul a trei procese judecate la Sedria generală (instanţa juridică supremă) a Districtului năsăudean281: primul, intentat în anul 1869, de către preotul din Rebrişoara, lui Maftei şi Maria Barbura, prin care îi acuză de neglijenţă, ceea cea determină moartea fiicei lor în vârstă de 7 luni; al doilea, este cel declanşat contra conducătorului poştalionului din Rodna pentru uciderea unei fetiţe de 6 ani, în localitatea Sângeorz, în anul 1867, şi, al treilea, este cel iniţiat de judele din Zagra, 278 ANSJBN, fond Emil Precup, dos. 4, f. 8-10.279 Ibidem, dos. 3, f. 1-2.280 ANSJBN, fond Titus Pop, dos. 12, f. 171.281 Districtul Năsăud (1861-1876) a fost o unitate administrativ-teritorială şi politică care s-a suprapus peste teritoriul Regiment II românesc de graniţă de la Năsăud după desfiinţarea acestuia.

Page 180: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

180

tot în 1867, pentru a se ancheta maltratarea cauzatoare de moarte pentru un băiat de 12 ani.

Aşadar, neglijenţa, crima şi maltratarea sunt evenimentele care scot din negura istoriei destinul copiilor foştilor grăniceri, ilustrând, pe de-o parte, nu numai viaţa lor cotidiană, ci şi a părinţilor, a vecinilor, a celorlalţi oameni din sat, iar pe de alta, mentalitatea „omului mare”, atât a celui din familie, cât şi a celui din exterior, faţă de copil.

În lumea satului năsăudean, preotului sau judelui local le revenea obligaţia de a anunţa forurile superioare despre orice eveniment care întrerupea mersul firesc al lucrurilor şi încălca legislaţia scrisă sau nescrisă a locului, fie că era doar un zvon, fie că era realitate, şi cu atât mai mult, moartea suspectă a unui copil nu putea fi trecută cu vederea de cei responsabili cu păstrarea moralităţii şi siguranţei în sânul comunităţii. Astfel, din înştiinţările trimise de către aceştia oficiilor cercuale din Năsăud, Feldru şi Mocod facem cunoştinţă cu „personajele” povestirii noastre.

Din plângerea întocmită de preotul din Rebrişoara, Ştefan Pop, în data de 31 decembrie 1868, reiese că locuitorului de acolo, Maftei Barbura „i-au repausat [murit, n.n.] una pruncă în zilele trecute şi după ştiri private, silniceşte, la care faptă ar fi fost părinţii vinovaţi”. În plus, parohul îl acuză pe părintele fetei că a înmormântat-o fără a primi atestat mortuar de la Inspectorul de morţi, dar şi fără ceremonialul religios specific282.

Cel de-al doilea caz se petrece astfel: în data de 5 iulie 1867, Nastasia Costan, o fetiţă de 6 ani din localitatea Sângeorz, a fost ucisă, prin călcare, de către teleaga şi calul poştalionului care venea din Rodna, singura ei vină fiind aceea că se afla pe marginea drumului împreună cu alţi copii de vârsta ei. Prima sesizare privind această tristă întâmplare a venit din partea judelui local, care la 6 iulie 1867 anunţă oficiul cercual din Feldru despre contextul în care fata a decedat solicitând „[…] cercetare oficiosă şi satisfacţiune din cauză că poştalionul numai din răutate - fiind drumul la locul întâmplării de tot larg şi la timp de zi – a mânat calul de a trecut cu căruţa peste copilă de a omorât-o”283.

Despre soarta celui de-al treilea copil aflăm din „arătarea” [document, n.n.] înaintată Sedriei la 29 iulie 1867, de către judele cercual din Mocod care, pe baza „relaţiunii antistiei comunale Zagra”, anunţă că în această localitate a murit un copil orfan, servitor, în vârstă de 12 ani, Ioan Eremia, ca urmare a maltratărilor suferite de la stăpânul său, Axinte Logigan284.

Pe baza acestor plângeri, judecătoria a decis numirea de comisii care să întreprindă cercetări preliminare (desfăşurarea lor a fost însă condiţionată de 282 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, LXIV/dos. 50, f. 10-11.283 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 3. 284 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 1.

Page 181: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

181

împrejurările producerii deceselor celor trei copii), primul pas fiind deplasarea comisiilor de investigare în fiecare localitate pentru a constata decesul, a realiza autopsia şi a interoga persoanele implicate.

Pentru că prunca decedată din Rebrişoara era înmormântată deja, soluţionarea acestui caz se va face doar prin audierea preotului şi a tatălui, restul martorilor citaţi neprezentându-se în faţa instanţei. La interogatoriul preotului Pop, desfăşurat în 1 februarie 1869, prima întrebare care i s-a adresat a fost: „că de unde ştie dânsul despre moartea silnică a repausatei”? Acesta afirmă că însuşi tatăl fetei, „a recunoscut singur înaintea mea că copila ce a murit fiind în braţele unei alte copile a scăpat-o pe o oală mare cu apă fierbinte, care spărgându-se de capul copilei s-a ars”, şi, din această cauză, preotul crede că părinţii sunt responsabili „de neglijenţă faţă cu copila lor pentru că dânsa în ori ce caz numai din neglijenţa lor a murit”. În plus: „[…] io i-am pârât pe dânşii pentru că ei au îngropat-o fără de ceremonialul religios, ce şi dânsul, adică Maftei Barbura recunoaşte şi numai la intervenirea judelui comunal s-a dezgropat şi apoi îngropat a doua oară după ritul bisericii”285.

„Acuzat de neglijenţă şi vină la moartea copilei”, la 6 februarie 1869, a fost audiat tatăl respectivei, căruia i se cere să prezinte amănunţit cauza decesului acesteia. Pe parcursul mai multor file, bărbatul relatează cu lux de amănunte împrejurările nefericite care au dus la tragicul eveniment: într-o după-amiază de miercuri, la finele lunii decembrie 1868, în timp ce soţia sa Maria era la vale şi spăla cămăşi cu o altă fiică, Firoana, în vârstă de 15 ani, acasă se afla doar el împreună cu fratele său Simion, şi o altă fată, Ana, care ţinea în braţe şi îngrijea pe copila mai mică, Marinca. Cel mai probabil, dorind să se urce pe vatră, Ana a scăpat-o pe fetiţa de 7 luni într-o oală mare, care fierbea pe foc, iar copila s-a lovit cu capul de aceasta şi s-a fript pe obraji: „Din această arzătură apoi copila mea Marinca într-a 5-a zi a murit”. Tatăl crede că lui nu i se poate imputa nici o vină în legătură cu moartea fetei, deoarece el a fost „ocupat cu lucruri bărbăteşti, n-am putut io să ţin băeta în braţe, făr’ precum e la noi la români datina, copiii cei mai mici sunt în grija muierii şi a băieţilor mai mărişori” [subl. n.]. Cu seninătate, omul spune că nu s-a dus după doctor, deoarece „n-am avut nici un crucer şi aşa n-am cutezat pentru că am fost sigur că doctorul fără plată şi câştig nu va veni la copila mea în Rebrişoara”. În legătură cu acuzaţia că şi-ar fi înmormântat fata fără slujbă religioasă, Maftei Barbura se justifică spunând că preotul nu a vrut să îndeplinească cele prescrise de canoanele bisericeşti fără plata pe care bărbatul a promis să i-o dea după 3 zile, cerere neacceptată de paroh, şi, în consecinţă, lipsit de bani, omul şi-a îngropat singur copila286.

285 Ibidem, LXIV/dos. 50/1868, f. 5-6.286 Ibidem, f. 12-15.

Page 182: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

182

Cercetarea preliminară a acestui caz fiind încheiată, judecătoria decide urmărirea penală a lui Maftei şi Maria Barbura, în concordanţă cu paragrafele 360 şi 376 din Codul Penal287, însă cu toate că acuzele aduse celor doi părinţi au fost grave, ei scapă nepedepsiţi, deoarece la 8 decembrie 1870, Judecătoria din Năsăud decide sistarea urmăririlor penale288.

Nu la fel de uşor se vor soluţiona celelalte două cazuri. Cum am afirmat mai sus, după constatarea decesului şi identificarea cadavrelor, „pricepătorii de lucru” [medicii, n.n.] din comisii au înfăptuit autopsia acestora, pentru a confirma sau infirma acuzaţiile aduse conducătorului poştalionului din Rodna, respectiv lui Axente Logigan din Zagra.

Membrii comisiei o găsesc pe fetiţa din Sângeorz în casa părinţilor, „în tindă, pusă pe năsălie, îmbrăcată cu o cămaşă, încinsă cu o pânzătură şi încălţată cu opinci; pe cap a avut o cunună de flori”289, în vreme ce orfanul din Zagra se afla în clădirea antistiei comunale [primăriei, n.n.] „într-o căsuţă [cu sens de cameră, n.n.] unde zace pe una laiţă”, îmbrăcat doar într-o „cămaşă curată şi acoperit cu un lepedeu de pânză”290.

Dacă rezultatul autopsiei Nastasiei confirmă moartea violentă produsă de călcarea ei de poştalion şi cal: „[…] pe partea dreaptă s-a aflat o julitură şi contuzie de forma unei potcoave, corespunzătoare unei vătămări externe, apoi lobul din afară a plămânului drept, cât şi diafragma zdrobit, apoi ficatul dimpreună cu beşica de fiere şi cu începutul maţului duoden, zdrobit”291, în cazul orfanului Ioan, concluzia medicilor a fost că, „pentru că în exteriorul corpului nu s-a văzut nici o urmă de maltratare”, cauza morţii a fost „una emphyzema a plămânilor în legătură cu o boală de plămâni şi de pericard”292.

După finalizarea cercetărilor preliminare, partea cea mai consistentă a dosarelor celor două cazuri este reprezentată de depoziţiile celor apropiaţi copiilor

287 În Codul Penal austriac, Viena, 1853, p. 131, § 360 preciza: „Când se va comproba că aceia din care sau din datorinţă naturală sau din sarcină luată asupră-le să ţină grija de un părinte, au neîngrijit cu totul de a-i aduce ajutorul medical, când acest ajutor se poate aduce, comit abatere şi se vor pedepsi cu arest de la una până la şase luni, după cum vor fi împrejurările”. Iar la p. 136, § 376 spune: „Peste toţi aceia care sau din datorinţă naturală sau din obligaţiune luată asupră-şi poartă grijă de prunci, ver de alţi oameni, care nu sunt în stare de a prevedea singuri pericolul, de a se feri şi de a se apăra de el sunt răspunzători pentru neglijenţă în împlinirea acestei datorii. Prin urmare dacă un atare prunc, ver om, s-ar omorî sau s-ar vulnera greu, acela despre care s-a compro-bat că dator fiind a priveghea nu a îngrijit cum se cade se va trata după § 335”.288 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, LXIV/dos. 50/1869, f. 2.289 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 4-6.290 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 8.291 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 4-6.292 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 8.

Page 183: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

183

morţi şi a martorilor care, frază după frază, prin spusele lor reconstituie fragmente din microcosmosul cotidian năsăudean.

Primul caz: Sângeorz; 5 iulie 1867; între 6 şi 7 seara; pe drum în dreptul morii Licanilor;

Pe drumul care vine de la Rodna spre Sângeorz se iveşte poştalionul (o teleagă cu un cal), cu scopul de a ridica corespondenţa din această localitate. Ileana Haliţa, soţia notarului din Sângeorz, terminându-şi vizita la o vecină, când iese din ocolul (curtea) acesteia aude un clopoţel şi vede pe drum vehiculul menţionat. În acelaşi timp, câteva case mai departe, Precup Varvari, aflat în casă, aude şi el clopoţelul şi, lăsându-şi lucrul, vine, curios, la „fereastra de glajă” pentru a vedea cine trece pe drum. Vede şi el poştalionul care mergea la trap. În tot acest timp, pe drumul colbuit se aflau 4 copii cu vârsta între 5 şi 8 ani şi, în momentul când calul ajunge în dreptul lor, unul îi aruncă cu ţărnă în ochi. Calul se sperie, o ia la fugă şi calcă o fetiţă care se afla în drum (sau după spusele lui Precup, după ce doi copii au trecut drumul şi al treilea vrea să îi urmeze, dar nu mai are timp, pentru că poştalionul îl ucide).

Copilul ucis este o fetiţă de 6 ani, Nastasia. După săvârşirea accidentului, nici Calistru Flămând, conducătorul telegii, nici cei doi martori nu aleargă la copilă să constate ce s-a întâmplat. Unul din martori spune că i-a văzut pe cei doi copii cum încercau să o ridice de la pământ, iar celălalt că a zărit-o pe mama ei cum „a ridicat-o pe umeri şi a dus-o ca un îmblăciu în casă”293.

În timpul interogatoriului, Calistru Flămând spune că nu este vinovat cu nimic, pentru că nu şi-a putut controla calul speriat, dar Precup Varvari îl consideră vinovat de producerea accidentului, pentru că „nu a băgat de seamă” şi nu a încetinit când a văzut copiii pe drum, motiv pentru care, conducătorul poştalionului este acuzat de delict contra siguranţei de viaţă (§ 335 din Codul penal294). Sentinţa contra lui s-a pronunţat în 7 martie 1868, şi îl recunoaşte de vinovat la delictul de mai sus, motiv pentru care este condamnat la „6 săptămâni de arest aspru, cu 2 posturi şi un pat dur pe săptămână, apoi, la dezdăunarea [despăgubirea, n.n.] lui Lazăr Costan cu 12 florini şi plata cheltuielilor judecătoreşti de la care fiind inculpatul miser se absolvă”295.

293 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 7-20.294 Codul penal austriac, Viena, 1853, p. 124: „Ver ce fapte sau omise, despre care autorul au după naturalele lor urmări ce se pot cunoaşte uşor de ver cine, au după prescripte publicate anume, au după statul oficial, profesiunea, meseria, ocupaţiunea sa şi peste tot după specialele sale referinţe poate pricepe cum că ele sunt în stare de a produce ver de amărire vreun pericol de viaţă, sănătate sau securitatea trupească a oamenilor – dacă din ele va urma vreo grea stricăciune trupească (§ 152) pentru vreun om, se vor pedepsi ca abateri cu arest de la o lună până la şase; iar dacă dintr-însele va fi urmat moartea cuiva se vor pune ca delicte cu arest riguros de la şase luni până la un an”. 295 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, XLIX/dos. 13/1867, f. 51.

Page 184: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

184

Pe lângă declaraţiile Ilenei Haliţa, a lui Precup Varvari şi Calistru Flămând, la dosar se păstrează şi depoziţia tatălui fetei, care nu a fost de faţă când s-a produs accidentul. Tranşant, cu sânge rece şi parcă fără nici o urmă de regret, acesta pare interesat numai în a-şi recupera cheltuielile şi timpul pierdut cu înmormântarea ei: „De cumva însă se va afla că poştalionul e de vină la moartea copilei mele, adică că nenorocirea s-a întâmplat din nebăgarea lui de seamă, io pretind de la dânsul următoarele despăgubiri:

a) pentru băutura, mâncarea şi luminile de s-au petrecut în acele zile cât a fost copila moartă, apoi pomenile făcute şi plata la preot, 12 fl. v. a.

b) mi-am pierdut eu, muierea mea, un fecior şi o fată a mea mare 3 zile de lucru în timpul în care a zăcut copila moartă şi pentru aceea pretind pe zi pentru fiecare persoană a 40 cr. v.a…….4 fl. 80 cr. v. a.”296.

Şi astfel, în opinia sa, moartea fetei pare să se reducă doar la câţiva florini…iar în ceea ce priveşte reacţia mamei, unul dintre martori relatează că, după accident, a văzut-o cum şi-a ridicat copila de pe jos şi a dus-o pe umăr în casă.

Această „lipsă a sentimentelor”, mai ales din partea tatălui poate fi explicată prin greutăţile ridicate de asigurarea traiului cotidian, în contextul în care, după desfiinţarea regimentului, principalele surse de venit ale familiilor au rămas doar ocupaţiile agro-pastorale. Tatăl era cel care muncea în permanenţă ca să „pună pâinea pe masă”, nu avea timp să se ataşeze de copii, şi, dacă se întâmpla ca unul să moară, cel mai probabil în scurt timp se năştea un altul, şi după el un altul, şi tot aşa, viaţa îşi urma cursul firesc.

Martorii reconstituie în amănunt împrejurările producerii accidentului, a faptului de senzaţional din localitate, conţinutul depoziţiilor concentrându-se mai mult pe momentul anterior întâmplării, decât pe tragedia în sine sau pe urmări. Doar într-un loc apare exprimarea „nenorocita copilă”, iar într-un altul se pomeneşte despre accident, ca fiind o „nenorocire”.

Desfăşurarea cazului orfanului din Zagra are un alt parcurs. Într-o zi de iunie a anului 1867, judele din Zagra, pentru că a auzit prin sat că orfanul Ioan Eremia de 12 ani a fost maltratat pe câmp de stăpânul său, se duce să îl vadă pentru a verifica dacă ştirea este adevărată. Copilul îi confirmă zvonurile, şi cu toate că judele nu descoperă nici un semn de maltratare pe corpul acestuia, pentru că „era un copil tare sărac, fără părinţi şi văzând că n-are nimeni grija lui”, îi dă o scrisoare pentru a se duce la Năsăud, să fie consultat de medic. Acesta îl consultă şi descoperă că de fapt tânărul are o boală de plămâni, nu urme de violenţă pe corp.

Dar, în ciuda acestui diagnostic, când la sfârşitul lui iulie Ioan moare, judele şi notarul sătesc consideră că ar fi necesar să se declanşeze o anchetă pentru a se

296 Ibidem, f. 13-14.

Page 185: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

185

afla cauza reală a decesului celui care, după ce s-a reîntors de la Năsăud la Zagra, „a umblat din căsi în căsi pentru că loc permanent nu a avut şi aşa fiind dânsul sărac, fiecare i-au dat ce au avut de mâncare”. Înduioşat de soarta sa, judele va ruga o familie de bătrâni din sat să îl primească la ei şi copilul se stinge în casa acestora.

Pentru a elucida cauzele decesului au fost interogaţi mai mulţi localnici, care l-au primit şi hrănit pe copilul bolnav, din iunie şi până când a murit, şi toţi ştiau, din spusele copilului, că era suferind din cauza maltratării de către numitul Axente. Numai că, din interogatoriul bărbatului acuzat şi al soţiei sale, aflăm altceva. Cei doi l-au angajat pe Ioan să le aibă grijă de capre, la câmp şi, într-o zi, mergând să vadă ce face, Axente descoperă că Ioan nu supraveghează animalele şi, ca să îl pedepsească, „am luat o jordă şi i-am dat de vreo două ori cu ea peste cur ”, fără a-i face altceva. După ce bărbatul a dus „oile pe brânză”, nemaiavând nevoie de serviciile lui Ioan, acesta pleacă şi din acel moment începe să răspândească prin sat zvonul maltratării sale.

Invocând rezultatul autopsiei orfanului şi declaraţiile oamenilor din Zagra, Sedria decide la 21 august 1867, încetarea urmăririi penale împotriva lui Axente şi a soţiei sale, care sunt găsiţi nevinovaţi pentru moartea nefericitului orfan297.

Din cuprinsul tuturor declaraţiilor înregistrate în acest caz răzbate cu putere compasiunea pentru soarta acestui copil orfan şi bolnav, nevoit să cerşească pentru a-şi susţine existenţa. Oamenii îl primesc în casele lor, îl hrănesc şi, chiar mai mult, după ce moare, propun declanşarea unei anchete pentru a se descoperi dacă spusele sale, cum că ar fi fost maltratat, se verifică. Neştiind de unde vine durerea lui „dinlontru”, în mintea lui de copil o asociază cu gestul lui Axente şi, poate din neştiinţă, poate din răzbunare, că acesta l-a lăsat pe drumuri, stârneşte un zvon care, uluitor, mobilizează autorităţile satului de pe valea Ţibleşului pentru a descoperi adevărul.

Acest caz fiind din păcate singular, este irelevant pentru a emite păreri legate de felul în care erau priviţi copiii orfani în spaţiul năsăudean după 1850. Ştim că, cel puţin în perioada de funcţionare a Districtului Năsăud, de soarta lor, îndeosebi de drepturile lor ereditare se ocupa Sedria Orfanală298 şi, până la vârsta de 24 de ani, fiecare dintre ei avea un tutore, care îi administra averea, asigurându-se că interesele materiale ale copilului sunt bine protejate. 4.Prezenţa copiilor în spaţiul public năsăudean

Atitudinea forurilor bisericeşti şi a celor civile faţă de copiii în răstimpul dat se conturează, cu predilecţie, din cuprinsul cererilor de dispensă, din poruncile vicariale, respectiv din hotărârile primăriilor comunităţilor foste grănicereşti. Din

297 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 11-27.298 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu (vol. îngrijit), Districtul Năsăud. 1861-1876. Contribuţii documentare, Năsăud, ed. Fundaţiei „George Coşbuc”, 2003, p. 34.

Page 186: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

186

păcate, nu am găsit prea multe informaţii despre evoluţia copilăriei în faza preşcolară, adică până la 6 ani, deoarece abia după înmatricularea în sistemul educaţional al vremii, timpul copilului şi activităţile sale încep să fie supravegheate şi dirijate de biserică şi primărie, şi, în consecinţă, copilul apare înseriat în documentele elaborate de aceste foruri.

Imediat după ce se nasc, pruncii intră în atenţia reprezentanţilor bisericii, deoarece aceştia sunt investiţi cu misiunea sacră de a-i transforma din păgâni în creştini, prin taina sfântului botez, de a-i înregistra în „matricula botezaţilor” şi de a le conferi, astfel, o identitate. După primirea copiilor în sânul bisericii, într-o lume caracterizată de insecuritate, principala datorie a acesteia era de a-i ajuta şi proteja, uneori chiar şi faţă de comportamentul părinţilor, influenţat de superstiţii şi interese materiale. O „primă intervenţie”, dacă o putem numi aşa, în viaţa copilului apare la câteva luni după naştere, prin campania intensă desfăşurată continuu în spaţiu şi timp pentru înlăturarea superstiţiilor şi convingerea părinţilor să accepte vaccinarea împotriva variolei (,,ultuirea cu vărsat”)299.

Prin intermediul poruncilor bisericeşti, atât în zonele greco-catolice, cât şi în cele ortodoxe din Transilvania, promotorii politicii de introducere a „ultuirii” au fost preoţii, în calitate de lideri locali. În multe cazuri, pentru a-i convinge pe oameni de necesitatea injectării pruncilor, tonul folosit în cuprinsul poruncilor a variat de la explicări amiabile, până la exagerări pătimaşe şi sancţiuni scandalizatoare300.

Încă din perioada de funcţionare a Regimentului oficiul vicarial a susţinut cu tărie, în comunităţile locale necesitatea vaccinării contra „vărsatului”. În 1812, vicarul Ioan Nemeş solicita preoţilor să se străduiască a-i convinge pe oameni să aducă ,,pruncii la oltuit [...] care scapă pruncii de multe chilăvii”, pentru că cei care nu îi aduc sunt ca nişte ,,ucigaşi a pruncilor când mor de vărsat”. Din trei în trei luni, preoţii aveau datoria de a citi în biserică numele tuturor copiilor care au murit din cauza acestei maladii, iar părinţii ,,cari se vor lenevi şi împotrivi a-şi oltui pruncii se vor scrie în uişaguri spre batjocuri”. În plus, ajunşi la vârsta maturităţii, tinerii neimunizaţi în copilărie, nu primeau permisiunea de căsătorie. Dacă toate aceste directive nu vor avea efect, vicarul ameninţa că din ,,1-ma Noiembrie”, copiii care vor muri ,,neoltuiţi”, nu mai beneficiau de serviciile religioase ale preotului la înmormântare: ,,îi vor duce ca pe nişte trupuri jidoveşti fără popă, ba nici la neam nu a fi slobod a-i petrece la mormânt”301.299 Vaccinarea devenise obligatorie în Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea, con- Vaccinarea devenise obligatorie în Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea, con-form Aurel Răduţiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română (1701-1847), Bucureşti, 1981, pp. 248-249.300 Ana Grama, Copiii – Într-o lume reală complexă, schimbătoare şi mereu asemenea. Con-tribuţii documentare, în vol. Luminiţa Dumănescu (coord.), „9 ipostaze ale copilăriei româneşti. Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi”, Cluj-Napoca, ed. International Book Acces, 2008, p. 16.301 Iulian Marţian, Documente bisericeşti, în ,,A.S.”, Năsăud, nr. 9, 1928, p. 125.

Page 187: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

187

Prejudecăţile oamenilor simpli faţă de acest act rămân de neclintit şi pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, deoarece ierarhii greco-catolici trimit frecvent porunci (cum este cea din 20 feb./8 martie 1855), în care insistă asupra necesităţii vaccinării şi cer preoţilor să îi sprijine pe medici când încep „împunsura cu vărsat”, punându-le la dispoziţie evidenţa pruncilor „neultuiţi” din matricola botezaţilor302. Pentru că, „în mai multe părţi s-a arătat boala vărsatului, ba în unele locuri au luat şi un caracter periculos”, la 19 martie 1857, preoţii sunt din nou îndemnaţi să înveţe poporul despre folosul imunizării şi să îi sprijine pe doctori în această acţiune303.

Simion Stoica, medic cercual la Rodna în ultimele decenii ale veacului XIX, publică o lucrare despre igiena copilului, de la naştere şi până la vârsta de 7 ani, în cuprinsul căreia rezervă un capitol şi bolilor copilăriei, inclusiv „vărsatului” sau „bubatului”. Pentru a-i convinge pe părinţi să-şi vaccineze odraslele, el avertizează în primul rând asupra consecinţelor acestei boli: „[…] mulţi dintre prunci rămân orbi, surzi, muţi şi cu gropi deformate în faţa obrazului”304. Părinţii erau greu de convins să accepte injectarea copiilor, probabil şi din cauză că, în epocă, procedura era dureroasă şi rudimentar aplicată: „Operaţiunea se face prin înţeparea ori crestătura epidermului pe suprafaţa externă a ambelor braţe superioare, la fiecare în câte 2-3 locuri, cu distanţă de câte 1-2 cmetri, cu băgare de seamă ca să nu curgă sânge. În momentul operaţiunii, braţul individului se ţine în mâna stângă. Vârful acului de altuit (lancetta) se unge cu materia necesară. În pielea întinsă cu ajutorul degetelor, se face o împunsătură sau tăietură superficială, în epiderm […]. Pe această rană se unge limfa de altuire”305.

Conform unei relatări din „Gazeta Transilvaniei” din anul 1892, se pare că în pofida intensei campanii de prevenire a acestei boli, vărsatul de vânt continuă să facă victime în satele năsăudene: „Bubatul, ni se scrie, că bântuie în comuna Ilva Mare în dimensiuni mari. Au murit până acum 9 copii şi mulţi alţii sunt bolnavi. Chiar şi între adulţi s-au ivit câteva cazuri de bubat, ba o nevastă, în etate de 21 de ani a şi murit. De la 14 februarie n. şcolile sunt închise din cauza bolii”306.

302 ANSJBN, fond Anton Coşbuc, dos. 269, f. 149.303 Ibidem, f. 176.304 Simion Stoica, Higiena copilului de la nascere până la al 7-lea an al etăţii, Sibiu, 1895, p. 54.305 Idem, Tratatul bolelor acute infectătore cu privire la istoricul şi la descrierea lor spe-cială, la vindecarea principală şi sistematică, conform sciinţei şi invenţiunilor mai recente, cu medicamente aprobate parte de casă, parte de farmacie, în adaus cu recepte numeroase, cu regule de precauţiune şi cu dietetică descris pentru poporul şi cărturarii români, Sibiu, 1891, p. 29. 306 „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 45, miercuri, 26 feb. (9 Martie) 1892, p. 3.

Page 188: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

188

Ţăranii localnici acceptă cu foarte mare greutate prezenţa şi utilitatea medicului în mijlocul comunităţii, deoarece, aproape sigur, fiecare comunitate avea o femeie bătrână, aşa cum era Tecla Griga, din Ilva Mare, care strângea ierburi şi îi ajuta pe bolnavi, iar medicamentele de căpetenie ale oamenilor erau „cetania, Sf. Liturghie şi maslul”. Şi atunci la ce mai era bun doctorul? Mai ales că Tecla „era şi doctor de vite, le străpungea în limbă, în splină, le freca şi tare pe mulţi ajuta”307.

Preoţilor le revenea datoria ca în duminici şi sărbători să le aducă aminte părinţilor despre datoriile şi responsabilităţile pe care le au faţă de odraslele lor, iar de se va întâmpla „ceva primejdie unui prunc din nebăgare de seamă a părinţilor din care să urmeze moartea sau altă vătămare trupească, atunci îs răspunzători nu numai înaintea judecăţii dumnezeieşti, ci şi înaintea mai marilor lumeşti căci […] părinţii care vor lăsa pruncii singuri pe uliţe, lângă apă, fântâni, focuri etc. şi li se va întâmpla ceva, aspru se vor pedepsi”308.

Un alt gen de documente bisericeşti în care copiii sunt prezenţi, e adevărat, de multe ori doar numeric, sunt cererile de dispensă pentru căsătorie, fie de la un anumit grad de rudenie, fie de la perioada de doliu, „soarta nefericită” a acestora (fără a se insista asupra altor amănunte din viaţa lor), fiind unul din principalele argumente care asigura succesul obţinerii actului amintit.

De exemplu, tinerii Ioan şi Eudoxia Curtuiuşiu din Romuli, rude de gradul al doilea, solicită dispensă, deoarece „având moşiile pe lângă olaltă, din fragilitatea omenească, laolaltă am progenerat 2 prunci prin incest şi rogătorea cu al 3-lea e îngreunată. Soarta pruncilor prin dezbinarea oratorilor şi neîmpărtăşirea dispensaţiunii ar fi periclitată”309; la şase luni după moartea soţiei, văduvul Toma Adaos din Maieru se roagă de dispensă de la „timpul jelei”, pentru a se putea recăsători, fiindcă a rămas singur „cu un prunc micuţ ca de 9 luni împovărat”, şi avea nevoie de cineva să îl ajute la creşterea acestuia, şi la „purtarea sau conducerea economiei”310.

Dar, de departe, cel mai mare număr de documente bisericeşti din cea de-a doua jumătate a secolului XIX, care fac referire la copii, sunt în legătură cu preocuparea pentru educarea acestora. Insistenţa pentru frecventarea şcolii şi susţinerea materială a dascălilor a fost determinată de interesul pentru dezvoltarea unui învăţământ sistematic şi dirijat, moştenire a mentalităţii habsburgice, care încă din timpul Regimentului a încetăţenit obligaţia de a-i forma pe copii, ca buni cetăţeni viitori ai Imperiului. 307 Ieronim Slavocă (editor), Istoria parochiei Ilva Mare, Bistriţa, tiparul Tipografiei „G. Matheiu”, 1906, p. 37.308 ANSJBN, fond Anton Coşbuc, dos. 269, f. 31-32.309 Idem, fond Oficiul parohial greco-catolic Romuli, dos. 3, f. 25. 310 Idem, fond Oficiul parohial greco-catolic Maieru, dos. 10, f. 10-11.

Page 189: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

189

În opinia ierarhilor bisericeşti, principala datorie a părinţilor era de a creşte pruncii ca buni creştini, cunoscând de timpuriu datoriile faţă de Dumnezeu, de împărat, de ,,cei mai mari şi către de-aproapele”. Pentru aceasta erau obligaţi (sub ameninţarea de pedepse) să îşi trimită copiii la şcoală şi la biserică, ,,înduplecând din tinereţele lor grumazii lor întru cărările Domnului cele plăcute”, oprindu-i şi certându-i de la obiceiurile rele fie cu ,,dojana”, fie cu ,,varga”311, căci „copilul nepedepsit, rămâne nepricopsit, copilul răzgâiat rămâne neînvăţat”312.

Pe de altă parte, mentalitatea ţărănească de acum, a neglijat necesitatea sau chiar utilitatea operei de instruire şcolară, deoarece oamenii de la sate erau ,,contaminaţi” în timp de ideea că, ceea ce a fost bun pentru ei va fi şi pentru urmaşii lor. Bazându-se pe hărnicia propriilor mâini, muncind pământul şi crescând animale, ţăranii puteau supravieţui şi fără şcoală. În cuprinsul instituţiei confiniare năsăudene, autorităţile locale au dus o bătălie aprigă împotriva acestor idei, prin mari eforturi şi sacrificii materiale reuşind înfiinţarea unui sistem şcolar puternic, care a rezistat în timp şi s-a bucurat de un prestigiu remarcabil. Pentru ca acesta să rămână viabil şi după desfiinţarea graniţei, forurile bisericeşti şi civile vor folosi toate mijloacele, oscilând între convingere şi ameninţare, pentru a-i determina pe părinţi să le permită copiilor frecventarea şcolii.

Rezultatul inspecţiei efectuate de către Moise Panga (directorul Şcolii Normale din Năsăud), în anul 1852, în instituţiile de învăţământ existente pe teritoriul fostului Regiment de graniţă, ne oferă imaginea veridică a situaţiei în care se găseau şcolile năsăudene la aceea dată. Pe lângă activitatea didactică desfăşurată de învăţători şi implicarea preoţilor în procesul de învăţământ, un alt subiect care l-a preocupat pe directorul Panga a fost frecvenţa şcolară, cu atât mai mult cu cât situaţia întâlnită local era îngrijorătoare: în 22 de comunităţi prezenţa la cursuri a fost slabă sau ,,mediocră”, iar în 15 ,,îndestulitoare” spre bună. Din fericire, inspectorul consemnează în raportul său şi cauzele acestui fenomen, pe primul loc fiind sărăcia şi ,,scumpetea” produselor, familiile nefiind capabile să procure copiilor îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare pentru şcoală şi, în plus, aceştia erau folosiţi de timpuriu la muncile gospodăreşti şi paza animalelor. Acestor motivaţii li se adaugă, în unele comunităţi, şi pagubele provocate de desfăşurarea Revoluţiei din 1848-1849 (Năsăud, Rebrişoara etc.), utilizarea foştilor grăniceri ,,extrem de mult la încartiruirea trupelor”, la cărăuşii şi la construcţia şoselelor (Mijlocenii Bârgăului, Josenii Bârgăului etc.) dar şi obligaţia de a plăti impozite ,,neobişnuite” (Ragla). În cinci localităţi, Moise Panga constată progrese ,,mulţumitoare” sau ,,îmbucurătoare” ceea ce demonstrează o bună prezenţă la cursuri, numai în două comunităţi (Poiana-311 Iulian Marţian, Documente bisericeşti, în ,,A.S.”, Năsăud, nr. 7, 1926, p. 42. 312 J. C. Hinţescu, Proverbele românilor, Sibiu, editura şi Tipografia eredei de Closius, 1877, p. 38.

Page 190: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

190

Ilvei şi Prundul Bârgăului) frecvenţa şcolară a fost foarte bună. Actul întocmit privind rezultatul examenelor desfăşurate în şcolile năsăudene, în anul 1852, ne oferă imaginea veridică a situaţiei acestora, dar şi a societăţii năsăudene imediat după evenimentele din anii 1848-1849 şi după desfiinţarea Regimentului din 1851. Dacă consecinţele Revoluţiei pot fi constatate îndeosebi ,,fizic”, prin distrugerile suferite de edificiile şi grădinile şcolare, urmările desfiinţării graniţei sunt resimţite ,,psihic”, la nivelul mentalului omului de rând. Anularea privilegiilor condiţionate de starea militară şi introducerea obligaţiilor regimului civil determină, cel puţin pentru o vreme, tendinţa de îndepărtare a foştilor grăniceri de instituţiile şcolare, necesitatea şi utilitatea operei de instruire şcolară fiind înlocuite cu credinţa conform căreia muncind pământul şi crescând animale, oamenii pot supravieţui şi fără şcoală313.

Cunoaştem faptul că, cel puţin între 1863-1867, în atitudinea forurilor civile, îndeobşte a primăriei năsăudene, stricteţea şi intransigenţa militară, moştenite din timpul existenţei graniţei, îşi vor pune amprenta asupra deciziilor ce îi vizau pe copii şi, drept urmare, viaţa cotidiană a acestora era strict reglementată. Atât programul şcolar, cât şi timpul liber erau organizate după reguli stricte: cu excepţia vacanţelor, copiii trebuiau să frecventeze regulat cursurile şcolii populare, de luni până sâmbătă; pentru absenţa pruncilor erau pedepsiţi părinţii cu amenzi în bani sau zile de lucru: „Părinţii pruncilor ce or absenta de la şcoală se vor pedepsi dintâi cu 1 florin, a 2-a oară cu 2 florini, a 3-a oară cu 3 florini şi aşa mai încolo, în favoarea casei comunale”. După câtva timp, o nouă reglementare amintea părinţilor că: ,,Acuma a intrat timpul călduros, unde fiecare îşi poate trimite copilul la şcoală, fără de a se escusia că nu are cu ce-l încălţa, deci se aduce aminte că fiecare părinte ce în repetate rânduri nu-şi va trimite copilul la şcoală, în toate zilele, sau duminicală, se va globi, pentru toată ziua absenţă, cu o zi de lucru”.

Duminica dimineaţa, de la ora 7, trebuiau să urmeze cursurile şcolii „de duminică” sau „repetitoare” şi, după terminarea acestora, „spălaţi” şi „curăţaţi”, în prealabil, de către mame, mergeau la biserică. În acest caz, pentru absenţa „nemotivată”, mama era responsabilă şi pasibilă de pedeapsă: „Fiecare mamă a pruncilor umblători de şcoală capătă poruncă, ca pe prunci să-i spele şi să-i curăţească în toate duminicile şi sărbătorile legale; să meargă la biserică; de or rămâne vreun prunc de la biserică, atunci s-a pedepsi mama pruncului, de toată ziua cu una zi de lucru”.

Li se interzicea cu desăvârşire să meargă pe câmp: „de s-or afla copii prin mălaie, atunci se vor aresta şi se vor pedepsi”. Şi părinţii erau consideraţi responsabili: „Se republicadia ca pruncii să nu meargă în ţarini; care se vor afla se vor zălogi şi 313 Claudia Septimia Peteanu, Raportul lui Moise Panga privind rezultatul examenelor desfă- Claudia Septimia Peteanu, Raportul lui Moise Panga privind rezultatul examenelor desfă-şurate în şcolile năsăudene în anul 1852, în „A.S.”, Cluj-Napoca, seria III, VII, Ed. Mega, 2008, pp. 33-58.

Page 191: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

191

părinţii se vor pedepsi cu una zi de lucru la comună”. Nu aveau voie să iasă pe stradă după ora 9 pentru că riscau să fie arestaţi: „Care pe preparand sau şcolar l-or afla după 9 ore seara pe uliţe, să se aresteze”. Chiar şi colindatul era interzis: „Precum în anul trecut, aşa şi acum se opreşte colindatul, pentru aceea se demandă aspru juraţilor ca pe care îi vor vedea prin fârtaiele sale, să-i aducă la dregătoria opidană”314.

Nu aveau voie să se joace în locurile publice: la 1 aprilie 1868, Vasile Năşcuţ, judele opidan din Năsăud, invocând plângerile primite la primărie, cere direcţiunii Şcolii Normale din Năsăud să interzică junimii şcolare să se joace pe stradă de-a „amicia (hapuciu)” şi alte jocuri, deoarece acestea împiedică „trecerea fără periclitare de sănătate pe unde se află uzitate acele jocuri” şi în acelaşi timp îi „împiedică pe trecătorii pe acolo de la mergerea liberă”315. Totodată, prin ordinaţiunea împăratului din 12 ianuarie 1857, pruncilor (fetele sub 15 ani şi băieţii sub 17) nu le era permisă prezenţa la „jocurile teatrale”316.

În ciuda acestor restricţii şi interdicţii, cei mai mici locuitori din Năsăud aveau din când în posibilitatea şi bucuria de a participa la petrecerile şi balurile organizate special pentru ei de către primăria opidană sau şcolile năsăudene, aşa cum a fost cel din 5 martie 1863, la care au fost invitaţi să participe, contra unei taxe de 20 creiţari: ,,toţi locuitorii mari şi mici, tineri şi bătrâni”317 sau cel din 6 februarie 1875, intitulat „Balul pruncilor”, desfăşurat în sala Casinei, cu începere de la ora 4 p.m. (taxa de participare era de 40 cr. de copil, respectiv 80 cr. de adult), continuat de la ora 8 p.m., cu balul celor mai „înaintaţi în etate”318.

În concluzie, în documentele studiate, prezenţa copiilor se face resimţită în două contexte. Mai întâi, în cazul unor întâmplări tragice, care impun atât reacţia părinţilor, cât mai ales a forurilor militare şi bisericeşti, iar acest gen de mărturii ilustrează faptul că societatea năsăudeană nu era indiferentă faţă de soarta copiilor, „actori influenţi, activi, în societăţile trecute”; aceştia apar, în opinia lui William A. Corsaro drept „contribuitori la producţia şi schimbarea socială şi creatori ai propriei culturi”319. Îi regăsim pe copii, apoi, ca actori principali ai măsurilor adoptate de biserică şi stat, care reglementează strict timpul şcolii, cel dedicat bisericii şi cel liber personal, ceea ce denotă, pe lângă o veritabilă politică demografică, grija generală, vizibilă prin măsuri concertate sau individuale, de a asigura protecţia copiilor, dar şi buna lor educaţie morală şi şcolară.314 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu, Poruncile…, p. 84, 107, 117, 116.315 ANSJBN, fond Şcoala primară normală din Năsăud, dos. 74, f. 60-61. 316 Mirela Andrei Popa, Aurelia Mariana Dan, Şcoală şi biserică. Circularele şcolare din Vicariatul Rodnei (1850-1918), Clu-Napoca, vol. I, ed. Argonaut, 2008, p. 72. 317 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu (studiu introductiv, note şi text), Poruncile..., p. 168.318 ANSJBN, colecţia Iuliu Moisil, dos. 175, f. 165-166.319 William A. Corsaro, Sociologia copilăriei, Cluj-Napoca, ediţia a II-a, ed. International Book Access, 2008, p. 82.

Page 192: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

192

L’ATTITUDE ENVERS LES ENFANTS DANS LES ANCIENS VILLAGES DE FRONTIÈRE DE NĂSĂUD DANS LA 2ÈME MOITIÉ DU

19ÈME SIÈCLE

Résumé

Au long de cette étude, en employant des documents d’archives édites et inédites et des écritures folkloriques aussi, on poursuit la manière dont l’enfant était accepté, compris et traité au sein de la famille (dans son espace privé) et puis de la perspective des autorités religieuses et civiles de Năsăud (espace public), dans la 2ème moitié du 19ème siècle. En général, dans les sources ci-dessus citées, la présence des enfants apparait dans deux contextes. Tout d’abord, en cas d’événements tragiques, qui exigent tant la réaction des parents, tant la réaction des forums militaires et religieux. Ce genre de témoignage montre que la société de Năsăud n’était pas indifférente au sort des enfants. Ensuite, les enfants apparaissent comme les acteurs principaux des mesures adoptées par l’Église et l’État qui réglementaient rigoureusement le temps passé à l’école, à l’église et le temps libre personnel. Ces décisions montrent, outre une véritable politique démographique, la préoccupation générale, visible à travers les mesures concertées ou individuelles, pour protéger les enfants mais aussi pour leur donner une bonne éducation morale et scolaire.

BISERICA ORTODOXĂ DIN SASCHIZ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Nicolae TEŞCULĂ

Prezenţa românilor la Saschiz o găsim din punct de vedere documentar abia în secolului al XVIII, când în urbarii sunt pomenite prezenţa a 20 de familii de români. Se presupune că primii români stabiliţi pe teritoriul actual al comunei au fost iobagi, care au slujit până atunci pe moşi nobiliare. Folosindu-se de dreptul de concivilitate acordat de împăratul Iosif al II-lea, aceştia s-au aşezat aici, profitând de statutul de oameni liberi de pe Fundus Regius.

Asupra istoricului comunităţii avem mai multe surse. În primul rând este cronica scrisă de preotul Ioan Boiu pe la 1840, apoi monografia părintelui Romul Pulca, din jurul anului 1911-1913, după unele surse aflate în arhiva parohiei ortodoxe locale. Nu în ultimul rând avem de a face Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz scrisă de Alexandru Enache, păstor al Bisericii Ortodoxe

Page 193: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

193

în anii 50 ai secolului XX. Această ultimă lucrare se găseşte în colecţia Bibliotecii Muzeului de Istorie Sighişoara.

Conform acestor surse documentare, evoluţa demografică a credincioşilor ortodocşi se dovedeşte a fi extrem de ridicată, deoarece în jurul anilor 1800-1820 erau deja 80 de familii româneşti, la care se adăugau 30 de familii de rromi.320

Pe la 1770 existau în jur de 20 de familii româneşti şi tot atâtea rrome. Venirea românilor de pe moşiile nobiliare din vecinătate este trădată, conform mărturiei preoţilor însăşi de numele de familie al acestora, de ex. Haler –ceea ce atestă prezenţa acestora pe moşia contelui Haller din Albeşti. Ei au profitat de pe urma dreptului liber de concililitate din timpul lui Iosif al II-lea şi au ajuns aici, într-un teritoriu administrat de saşi. 321

De altfel ocupaţia principală a românilor saschizeni în secolul al XVIII-lea era păstoritul, lucru evidenţiat şi din numele de persoane. Se pare că numărul mare de animale deţinute de saşi a necesitat o forţă de muncă mai mare şi de acea vor sosi în Saschiz români din satul vecin Feleag.

Cele două grupări de români au format comunitatea ortodoxă română din Saschiz. Din punct de vedere bisericesc până în 1785, comunitatea a fost dependentă de biserica ortodoxă din Vânători, din Protopopiatul Paloş. După aceea intră în componenţa Protopopiatul din Sighişoara, care a hotărât ca Saschizul să devină filie a Bisericii din Daia. Preotul de acolo o dată la trei săptămâni ţinea slujba în Saschiz. Din această cauză mulţi oameni au murit neîmpărtăşiţi sau chiar fără preot, de aceea din 1820 a devenit parohie de sine stătătoare. 322

Conform uzanţelor Guberniului Transilvaniei o comunitate primea dreptul de a avea loc de biserică şi de a avea preot propriu, doar dacă dispunea de 100 de membrii capi de familie. Îndeplinind condiţiile legale au făcut demersuri pentru crearea unei parohi independente şi încă din anii 1818-1819 aşteptau prezenţa comisiei de validare. La mijlocul anului 1819 aceasta a venit şi a dat un aviz favorabil, deoarece erau 85 de familii de români şi 35 familii rrome şi au îndeplinit baremul fiind 120 de famili.323

Acest barem era foarte greu de obţinut deoarece în cadrul comunităţii, după cum atestă matricolele Bisericii Ortodoxe, mortalitatea infantilă era foarte mare. De multe ori depăşea jumătate din numărul total al deceselor. Pentru a exemplifica acest lucru pentru anii 20 ai secolului XIX avem următoarea statistică:324 320 Alexandru Enache, Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz, mss. 1956, Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p. 1. 321 Ibidem,322 Ibidem, p. 2. 323 Ibidem324 Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea

Page 194: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

194

An Total nr. decese Nr. decese copii1823 9 71824 20 111825 11 31826 13 91827 10 51828 15 71829 16 71830 16 91831 8 31832 12 5

Aşadar până la 1820 ortodocşi saschizeni nu au avut nici preot, nici biserică, slujbele ţinându-se in diverse case. Astfel, începe activitatea misionară a cântăreţului bisericesc din Haşfalău ( azi Vânători n.n.) Ioan Şoneriu, originar din Daneş, iniţial în calitate de dascăl. Aici se căsătoreşte cu Ana Sechel şi în 1822 devine preot, iar în anul următor se pune temelia bisericii comunităţii. Cu mari eforturi reuşeşte să ridice biserica în anul 1825, însă ea rămâne netencuită deoarece apare o dispută în sânul comunităţii.325

După alegerea lui sa ca preot, în funcţia de dascăl ajunge tânărul saschizean Emanoil Călugăr. Acesta cere comunităţii salariu de dascăl, care consta intr-o felderă326 de cereale de fiecare familie. O parte dintre credincioşi se opun acestei dări socotită a fi prea mare şi drept urmare, învăţătorul îi cheamă în judecată. Nemulţumiţi cei 20 de dizidenţi vor adera la Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică. Majoritatea dintre ei, în frunte cu epitropul Ioan Maftei Haler formau comitetul bisericii, care a construit biserica. De aici vor apare nenumărate scandaluri şi nemulţumiri, ce a determina decesul prematur al preotului ortodox.327

Certurile vor determina intervenţia autorităţiilor guberniale şi între anii 1827-1828 se stabileşte ca biserica să fie deservită o săptămână de comunitatea unită şi două săptămâni de comunitatea ortodoxă.

Când spiritele erau pe cale să se liniştească a intervenit acelaşi Emanoil Călugăr. Acesta între timp a fost hirotonit preot ortodox şi a ajuns capelan al parohiei

Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908. pp. 2-7. 325 Alexandru Enache, op.cit., p. 3. 326 O felderă reprezintă aproximativ 15 kilograme.327 Ibidem.

Page 195: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

195

ortodoxe din Nadeş, unde slujea socrul său, Mailat. Trece la Biserica Greco-Catolică, şi se întoarce la Saschiz cu gândul de a deveni preot unit aici. Fracţiunea unită a comunităţii se revoltă şi este pe punctul de a reveni la ortodoxie. Nereuşind planul, Călugăr trece din nou la ortodoxie şi încearcă să devină preot paroh ortodox, după decesul lui Ioan Şoneriu în 1837.328

Pentru comunitatea neunită este numit Ioan Boiu din Hetiur. Călugăr încearcă să-i submineze autoritatea însă, noul preot Ioan Boiu va reuşi cu ajutorul episcopului ortodox Andrei Şaguna să rezolve disputele confesionale în 1846. În urma reglementărilor, uniţii pierd orice drept asupra bisericii din localitate, care este atribuită greco-orientalilor. Şicanele lui Călugăr continuă, fapt care îl determină pe Ioan Boiu să se mute la Săcel. Călugăr încearcă din nou să devină preot paroh ortodox, dar nu reuşeşte. În locul lui Ioan Boiu este numit Gheorghe Şoneriu, moment care determină finalul disputelor şi al dezbinării religioase. 329

Dincolo de aceste probleme vedem că anumite registre bisericeşti sunt folosite în comun de către comunitate. De pildă, în registrul de înmormântări completa atât preotul ortodox cât şi cel unit. 330

Aceasta este situaţia comunităţii româneşti din Saschiz înaintea revoluţiei de la 1848/49. După revoluţie în protopopiatul ortodox Sighişoara, de care depindea parohia Saschiz face un inventar. Cu această ocazie aflăm la anul 1854 că în comună existau 96 de familii româneşti la care se adăugau 82 de familii de rromi. Aflăm că biserica se găseşte: „ ... pe un costiş frumos, spre răsărit în rândul curţilor româneşti închisă cu pălan slab, curte(a) bisericii împrejur are 22 de st(ânjeni), lăţimea 10. Biserica e zidită din piatră, coperită cu ţigle, cu 9 fereste, neboldivită, nepodită, nevăchluită, acoperişul pus pe zidirile ei neisprăvite (...). Turn neisprăvit (...) 2 clopote (...), cel mai vechiu ca de 45 de fonţ(i) din annul 1806, la acesta aveau parte şi uniţii, altul mai nou, numai al neuniţilor de 57 fonţ(i) din anul 1852, toacă din fier de 7 fonţ(i).”331

Mai aflăm din inventar că în biserică sunt patru „ icoane proaste gherleşti...”, deci icoane pe sticlă de la centrul iconografic Nicula, două sfeşnice din lemn, iconistasul e din lemn. Urmează apoi două candele, şi o listă impresionată de cărţi

328 Ibidem. 329 Ibidem, p. 4. 330 Pentru anul 1847 semnează Emanoil Călugăr în calitate de preot unit, după ce înainte şi după el a semnat preotul Ioan Boiu, conform: Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Pro-tocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnu-lui 1822 până la 1908.p. 44. 331 Ana Grama, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania. Protopopiatul Sighişoara 1854-1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.183.

Page 196: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

196

de cărţi de cult. La Biserica Ortodoxă din Saschiz erau atunci: Evanghelia de la Sibiu din 1806, Apostolul din Blaj din 1814, „ ...numai al neuniţilor...”, Liturghia de la Sibiu din 1835 dăruită de „...Rahira, moueria morarului Ioan Roman”, Octoihul mare de la Buda din 1846, Triodul de la Blaj din 1813, Penticostariul din Bucureşti, „ Predica lui Petru Maior din annul 1810, obştească şi a uniţilor”, Dreptul canonic de la Sibiu din 1834, despre căsătorie din anul 1854 de la Sibiu, „... toate obşteşti al(e) neuniţilor.” 332

Parohia mai dispunea de o casă parohială: „ ... a şaptea de la biserică (...) într-on costiş de faţă cu grădină”. Casa era din lemn „ lipită şi vălurită”, acoperită cu ţiglă, cu „ pevniţă cu crinţi” şi cu şură şi grajd acoperit cu paie. Comunitatea nu dispunea de moşie, dar avea cimitir. 333

Acest inventar a fost făcut la: „ Szasskiz în 5 devemvrie 1854” şi semnează pe lângă protopotul Zaharie Boiu din Sighişoara, preotul paroh Gheorghe Şoneriu şi Mihail Haler „ gojman”, deci epitrop, Constantin Prunea, Bucur Costea, Ion Spornic, Lazăr Haler, Ilie Ciulei, toţi în calitate de juraţi, deci membrii ai consiliului parohial. 334

Prezenţa preotului Gheorghe Şoneriu se dovedeşte a fi benefică pentru comunitate. El este cel care reuşeşte să împace taberele şi dizidenţii vor reveni la Biserica Ortodoxă. În timpul păstoririi sale între 1850 şi 1907 se vor termina lucrările la biserică. În acest sens, în anul 1873 adresează un memoriu Universităţii Naţionale Săseşti prin care solicită un împrumut de 3000 de florini pentru terminarea turnului bisericii. Deşi nu primeşte banii cu eforturile comunităţii reuşeşte să termine lucrarea. De asemenea, la 1890 se reface iconostasul bisericii cu ajutorul meşterului şi sculptorului Nicolae Fleşariu, care va realiza şi celelalte picturi existente în biserică. 335

Preotul Şoneriu se retrage din activitate in anul 1907 din cauza bătrâneţii. Moare la Saschiz in anul 1909 fiind în vârstă de 80 de ani. Îi urmează preotul Romul Pulca336 originar din Stena, de lângă Rupea. 337

În timpul păstoririi sale se va adăuga un clopot la biserică şi se va pune bazele edificiului şcolar ortodox inaugurat în anul 1911. De asemenea moşia parohială ajunge să posede 170 de iugăre de teren agricol, fâneţe şi 100 de iugăre de pădure. De asemenea de acest vrednic slujitor se leagă modificarea bisericii în anul 1935. 338332 Ibidem. 333 Ibidem. 334 Alexandru Enache, Op. cit. p. 4. 335 Tatăl renumitului artist Ion Dacian.336 Ibidem. 337 Ibidem,p.5.338 Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decem- Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decem-Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decem-

Page 197: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

197

Se va implica în viaţa politică şi naţională a românilor din Saschiz organizând şi conducând în noiembrie 1918 comitetul naţional român local şi va organiza mica gardă naţională de aici. 339

Preotul Romul Pulca va sluji 42 de ani, doi ani capelan pe lângă preotul Gheorghe Şoneriu şi 40 în calitate de preot până în 1949, când moare bolnav de cancer. 340

Se va dovedi a fi un foarte bun administrator, reuşind în anii tulburi de la începutul secolului XX să menţină în Saschiz o şcoală confesională ortodoxă şi chiar să reclădească edificiul şcolii între anii 1910-1910.

A preluat o parohie închegată, dar care mai avea nevoie de lucrări de întreţinere a edificilor. Cu ocazia vizitei canonice făcute de către protopopul Demetriu Moldovan la 8 octombrie 1903 referitor la Biserica ortodoxă din Saschiz arăta:

„ 1. Biserica în interior şi exterior să se repare şi vrăjbile din biserică să se curmezească;

1. Curtea şcoalei să se cureţe de buruieni şi de alte murdării...”341 Munca sa de slujitor pe tărâm spiritual o va duce cu destoincie şi nu doar că

va curăţa, repara biserica şi va reface edificiul şcolii, ci se va evidenţia ca învăţător pentru generaţiile de tineri saschizeni, învăţându-i pe aceştia taina cititului şi socotitului cu o abnegaţie desăvârşită, după cum menţioneză preotul Herţioagă din Daia, în calitatea sa de inspector şcolar din partea Mitropoliei Sibiului în anul 1921. Dar, mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... s-a ţinut examenul final al şcolii noastre primare gr. ot. române din Saschiz sub conducerea învăţătorului (...). Rezultatul examenului cl. I şi a II-a, unde a predat preotul nostru Romul Pulca şi a fost foarte bun, iar al claselor III şi IV în care învăţământul a fost predat de învăţătorul Nicolae Dragomir a fost neîndestulător.”

Din această scurtă analiză asupra Bisericii Ortodoxe din Saschiz vedem că avem de a face cu o comunitate închegată cu toate că o serie de probleme interne au făcut ca o parte dintre credincioşi să adere la Biserica Greco –Catolică Unită cu Roma. O comunitate care încearcă să reziste şi să îşi dezvolte sistemul şcolar confesional în ciuda problemelor determinate de lipsa banilor şi de legile statului maghiar, care impunea noi standarde la nivel educaţional.

brie 1918” în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.314.339 Alexandru Enache Op. cit. p.5. 340 Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Parohia ortodoxă română Saschiz. Jurnalul de casă şcolar şi alte însemnări ( 1908-1923), f. 44. 341 Ibidem, f. 42.

Page 198: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

198

DIE ORTODOXISCHE KIRCHE AUS KESID IM 19. JH. ZUSAMMENFASSUNG

Dieser Artikel untersucht die Geschichte der orthodoxen Kirche von Keisd in 19. Jh. Beschäftigen wir uns mit einer geschlossenen Gemeinschaft, obwohl einige internen Probleme einige Christen, die griechisch-katholischen Kirche unierte beitreten geführt haben. Eine Gemeinschaft, zu widerstehen und die Entwicklung seiner religiösen Schulsystem trotz der Probleme, die durch Mangel an Geld und Recht des ungarischen Staates, das Maßstäbe setzt in Bildungs-Ebene verursacht versucht.

ACTIVITĂŢI CARITABILE ALE PREOŢIMII DIN PROTOPOPIATUL ORTODOX ROMÂN REGHIN ÎN TIMPUL CELEI DE A DOUA

JUMĂTĂŢI A SECOLULUIAL XIX – LEA ŞI PRIMII ANI AI SECOLULUI AL XX – LEA

Florin BENGEAN

Activităţi filantropice ale preoţimii ortodoxe române din Reghin şi împrejurimi în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX – lea şi primii ani ai secolului al XX – lea. Ţinta de căpetenie a strădaniilor preoţeşti este, în fond, partea spirituală din fiinţa noastră: sufletul omenesc şi mântuirea lui. Dar preotul nu se poate dezinteresa nici de latura materială a vieţii credincioşilor săi, pentru că aceasta constituie temelia indispensabilă a vieţii lor sufleteşti, iar de bună-starea, mulţumirea şi fericirea omului atârnă în bună parte şi progresul său cultural, moral şi religios. Nu poţi propovădui pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Hristos asistând nepăsător la suferinţele, lipsurile şi mizeria materială a credincioşilor tăi. Nu poţi să spui că iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni --- care sunt fiii Lui --- dacă tolerezi sau rămâi pasiv în faţa urii care învrăjbeşte şi desparte pe oameni, a lăcomiei şi a asupririi, care împarte pe oameni în bogaţi şi săraci, în stăpâni şi robi, în exploatatori şi exploataţi. Preoţimea, care în majoritatea ei a fost recrutată din mijlocul poporului e datoare deci să împărtăşească din toată inima, dreptele năzuinţe ale poporului muncitor spre o viaţă mai bună şi să se alăture la strădaniile acestuia spre împlinirea lor. Idealurile veşnice de dreptate socială, de pace şi de iubire între toţi oamenii şi toate popoarele de pe faţa pământului, egal îndreptăţite la viaţă sunt în definitiv şi ale Bisericii creştine, ele

Page 199: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

199

fiind înscrise în învăţătura Mântuitorului şi în Sfânta Scriptură încă de acum mai bine de două mii de ani. Preoţia creştină, din perioada în care ne ocupăm, nu putea rămâne una exclusiv ritualistă, mărginită adică la îndeplinirea îndatoririlor rituale prevăzute în Molitfelnic, ci a trebuit să iasă pe şantierul larg al vieţii sociale, să se alinieze în rândurile luptătorilor pentru înfăptuirea idealurilor de progres şi dreptate socială. În acţiunile sociale întreprinse de Biserică în această perioadă trebuie să ţinem cont de doi factori extrem de importanţi: perioada extrem de grea prin care trecea întreaga Transilvanie, deci implicit şi Biserica românească de aici; precum şi starea de sărăcie, generalizată şi asupra preoţilor români transilvăneni. Au existat circulare permanente din partea Mitropoliei către Protopopiate ca să îi ajute pe cei săraci şi să adune bani şi cele necesare vieţii pentru cei năpăstuiţi. La 10/22 martie 1879 se trimite de la Sibiu înştiinţare despre inundaţiile provocate de Tisa şi îndemnul mitropolitului Miron Romanul către credincioşi ca să adune bunuri şi bani, să le ducă la protopopiat ca apoi să ajungă la cei năpăstuiţi. Protopopii şi preoţii, prin scrisori adresate Mitropoliei anunţă că au efectuat aceste colecte pentru cei afectaţi de inundaţii, colecte pe care le-au predat deja la protopopiat sau urmează să le predea în cel mai scurt timp cu putinţă, ba mai mult unii au adunat şi bunuri (haine, mâncare) care au fost trimise către cei năpăstuiţi. Trebuie să menţionăm şi modul în care preotesele văduve au fost ajutate şi susţinute material în mod consistent de către Biserică. Se înregistrează foarte multe cereri ale preoteselor văduve către protopopiate şi către mitropolie, în urma cărora au fost ajutate în limita posibilităţilor, dar destul de substanţial. Mereu mitropolia face apel la protopopi ca să trimită liste cu preotesele văduve spre a fi ajutate. S-au mai întâmplat astfel de cazuri şi în alte locuri, cazuri în care preoteasa văduvă, cu copii mici, a rămas să locuiască pe mai departe în casa parohială pentru că nu avea o casă personală. Acest lucru s-a întâmplat în condiţiile în care s-a putut, fie preotul nou venit făcea naveta, fie preoteasa văduvă rămânea să locuiască în casa parohială (un timp, până ce se rezolva problema) împreună cu familia noului preot numit în acea parohie. De asemenea Mitropolia cere protopopiatului Reghin liste cu preotesele văduve ca să le dea ajutor din veniturile Tipografiei Arhidiecezane. Aflăm mai multe ştiri despre ajutorarea unor preotese văduve din acest protopopiat. De la Sibiu se trimite înştiinţare către protopop despre ajutorul acordat văduvelor preotese din veniturile tipografiei arhidiecezane din anul 1876, în sumă totală de 24 florini. Se trimit protopopului aceşti bani spre a-i distribui, urmând ca apoi să fie trimise la mitropolie documentele din care să reiasă că banii au ajuns unde trebuia. Circulara este trimisă de la Sibiu la 10 februarie 1877 şi este semnată de către Miron Romanu342. 342 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu-Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin,

Page 200: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

200

De asemenea la 27 februarie 1877 se anunţă de la Mitropolia din Sibiu către Protopopiatul Reghin că se acordă ajutor către preoteasa văduvă Ioana Popoviciu. Mitropolia trimite înştiinţare către Protopopiat cum că din fondul de pensiuni arhidiecesan pe baza ordinului 32 din statut s-a votat un ajutor văduvei preotese Elisaveta Fulea din Jabeniţa în sumă de 15 fl.343. De asemenea înregistrăm un ajutor văduvelor preotese Elisa Popescu din Topliţa Română în sumă de 40 coroane şi Elisaveta Fulea din Jabeniţa în sumă de 20 coroane344. Din documentele Arhivei mitropolitane de la Sibiu aflăm date despre foarte multe preotese văduve care au beneficiat de ajutor din partea Bisericii. Mitropolia solicită crearea de fonduri parohiale pentru mai buna gospodărire a treburilor administrative ale fiecărei parohii. Mitropolia trimite de asemenea circulară către toate oficiile protopopeşti să facă „disc” (o colectă specială) în 6 ianuarie în fiecare an pentru sporirea fondului mitropolitan, circulară dată la Sibiu în 30 decembrie 1881 şi semnată de Miron Romanul. Şi cu alte ocazii se solicită efectuarea de colecte pentru fondul mitropolitan. Din documente aflăm că aceste colecte s-au făcut în mai multe etape. Dintr-o circulară aflăm o listă cu protopopiatele care au predat colecta la un moment dat. În 1872 Mitropolia cere înfiinţarea de fonduri proprii locale din care să fie ajutat preotul, învăţătorul, lucrările de zidire de biserici, să se acorde ajutoare pentru văduve, săraci etc. În 1881 întâlnim circulare către toate oficiile protopresbiterale, ca inspectorate districtuale de şcoli, şi către toţi învăţătorii de la şcolile confesionale gr. or. române din arhidieceza Transilvaniei ca să vegheze asupra stării şcolilor345. De asemenea printr-o altă circulară Mitropolia îndeamnă fiecare tract protopresbiteral să aloce câte 60 florini anual unui fiu al protopresbiteratului pentru cursul preparandial. Mitropolitul solicită protopopilor, ca oficiile parohiale să urmărească cu atenţie tinerii meseriaşi subvenţionaţi din Fundaţia ,,Andronic”. Întâlnim de asemenea o mulţime de circulare prin care se solicită parohiilor să facă colecte pentru zidirea de biserici, reparaţii, ajutorarea celor nevoiaşi etc. În 1911 întâlnim o cerere a Consistoriului către toţi protopopii să facă colecte pentru ridicarea unui monument pentru arhiducele Iosif346. Întâlnim colecte în acest sens în: Potoc, Râpa superioară, Hodac, Deda, Urisiul superior şi în multe ale localităţi din această zonă.

D. 1443/1877, f. 30. 343 Idem, D. 1461/1895, f. 114. 344 Idem, D. 1472/1906, f. 62. 345 Idem, 1881. 346 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Târgu Mureş, D. 353, f. 6.

Page 201: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

201

Tot atunci avem o circulară către toate oficiile parohiale să vorbească despre iubirea aproapelui şi despre importanţa instituţiei pompierilor347, pentru a putea preveni necazurile provocate de foc. De asemenea, Mitropolia solicită colectarea de fonduri pentru construirea catedralei mitropolitane din Sibiu. Şi acum protopopiatele şi parohiile au recurs la adunarea de fonduri pe care apoi le-au predat mitropoliei împreună cu listele cu cei care au contribuit. În Arhiva Mitropoliei Ardealului de la Sibiu, precum şi în documentele publicate, ale Consistoriului Arhidiecezan întâlnim foarte multe cereri de ajutor fie de la parohii, fie de la şcoli, fie de la preoţi sau învăţători foarte săraci. Amintim aici astfel de câteva cazuri: cererea învăţătorului Mateiu Radu din Meşterhaza pentru un ajutor; cereri ale preoţilor şi învăţătorilor cu posibilităţi materiale reduse pentru primirea unui ajutor. Preotul Ioan Branea din Măierău îi scrie protopopului că în comuna sa a bătut gheaţa cât ouăle de găină şi a distrus recolta, încât ei sunt expuşi chiar foametei. De asemenea preotul mai spune că trebuie să-şi ţină soţia la băi, adică la tratament, pentru că aceasta este foarte bolnavă. Aşadar preotul cere ajutor de la protopop şi mitropolit. Scrisoarea preotului a fost trimisă de la Măierău la data de 3 iunie 1898348. S-a încercat pe cât s-a putut ca să se rezolve aceste cereri cât mai bine, majoritatea au primit ajutoare, alţii au primit chiar de mai multe ori, unii au trebuit să aştepte până ce au primit din cauza multitudinii de cereri, cert este că foarte mulţi nevoiaşi au beneficiat de ajutoare din fondurile mitropoliei sau din fondurile administrate de aceasta. Dăm în continuare câteva exemple de acte de caritate în urma unor cereri ca cele de mai sus. Mitropolia trimite o circulară prin care înştiinţează că, Consistoriul arhidiecesan a acordat din fondul şcolar eparhial pentru anul 1894, un ajutor catehetului Iacob Stavilă, paroh în Lueriu, în sumă de 50 fl.349. La 10 decembrie 1894 mitropolia înştiinţează pe protopopul Şagău că a primit 100 florini din fondul Rudolfin. Parohia Cuieşdiu anunţă la 22 mai 1895 că a colectat o sumă de bani pentru construirea unei biserici. Din circulară mai aflăm că suma adunată este de 80 cr. şi este destinată pentru a ajuta la construirea unei biserici din Reghin, de asemenea mai aflăm că preot era un anume Nicoară350. La fel şi alte parohii au făcut acelaşi lucru: Râpa de Sus, Râpa de jos etc. 347 Ibidem, fila 29.348 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin, 1898, D. 1103, f. 11. 349 Idem, D. 1461/1895, f. 137. 350 Ibidem, f. 84.

Page 202: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

202

De asemenea trebuie să menţionăm că circularele, rapoartele pe care protopopii le trimit periodic către mitropolie prezintă o importanţă semnificativă. Astfel, în multe rapoarte către mitropolie, protopopii solicită ajutor în numele multor preoţi şi credincioşi săraci, din cuprinsul protopresbiteratului lor. După ce se trimit ajutoare de la mitropolie, protopopii trimit îndărăt chitanţele din care să rezulte că banii au ajuns la destinaţia cerută de mitropolie. Protopopii înştiinţează mitropolia despre tot ce se petrece în viaţa unei parohii, despre situaţia preotului, mai ales despre starea materială a acestuia, despre situaţia credincioşilor, despre modul cum se desfăşoară serviciul liturgic, despre situaţia şcolilor, a învăţătorilor. Protopopii trimit de asemenea periodic la mitropolie liste cu preotesele văduve, cu scopul ca acestea să beneficieze de un oarecare ajutor material pentru asigurarea traiului de zi cu zi. De asemenea se informează mitropolia de către protopopi că s-au efectuat colectele generale solicitate de mitropolie şi de asemenea protopopii trimit banii rezultaţi din aceste colecte precum şi documentele adiacente către centrul mitropolitan. Protopopii anunţă de asemenea mitropolia că toate cele cerute de aceasta spre comunicare preoţilor şi credincioşilor din cuprinsul întregii mitropolii au fost duse la îndeplinire numaidecât. Trebuie să ne referim şi la rolul mănăstirilor în acţiunea de ocrotire, ajutorare şi îndrumare a creştinilor. Monahii au fost în toate timpurile suflete dornice de desăvârşire creştinească şi morală, idealul lor era acela de a împlini prin cuvânt şi prin fapte porunca iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii oamenilor, după cuvântul Sfintei Scripturi. Monahismul a constituit întotdeauna puterea înflăcărată a credinţei, căldura şi lumina dragostei, râvna neobosită pentru câştigarea virtuţilor, eroismul în muncă şi jertfă, dăruirea pentru păstrarea nestricată a credinţei creştine, iubirea care n-a cunoscut margini pentru interesele neamului şi ale ţării. Se ştie că în trecutul nostru istoric şi bisericesc mănăstirile au fost aşezăminte creatoare şi păstrătoare a învăţăturii de carte ca şi a culturii, care prin rostul monahilor, în perspectivele de viaţă pe care le aveau şi le trăiau, au făcut să răsară cele dintâi raze ale unei lumini binefăcătoare, au luminat cărările existenţei şi vieţii poporului nostru. Mănăstirile şi monahismul transilvănean au fost totuşi asemenea unui frumos răsărit de soare pentru neamul românesc, au fost focare nestinse din care au iradiat necontenit energii de spiritualitate ortodoxă şi românească. Monahismul transilvănean a adus multe servicii neamului, a format suflete de îndârjiţi eroi şi apărători ai credinţei, eroi ai neamului şi a apărat cu toată împotrivirea nu numai legea noastră strămoşească ci şi unitatea sufletească între toţi românii. Trebuie să ne referim şi la circularele prin care Mitropolia îndeamnă pe protopopi şi pe preoţi să lucreze pentru „lecuirea plăgilor sociale”. Atunci când se constată apariţia în popor a unor fapte imorale, apar imediat astfel de îndemnuri prin

Page 203: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

203

care slujitorii altarelor sunt chemaţi să vegheze mai atent asupra stării credincioşilor lor, şi dacă aceştia au apucat pe o cale mai greşită să se lucreze cu atenţie pentru aducerea lor către starea de virtute. Activitatea preoţimii din Protopopiatul Ortodox Reghin în timpul Războiului de Independenţă. Activitatea clericilor români din tot spaţiul românesc – implicit şi cei din Transilvania şi cu siguranţă şi cei din cadrul protopopiatului ortodox român Reghin – în timpul războiului de independenţă s-a manifestat prin servicii divine şi rugăciuni pentru biruinţă, prin pastoralele ierarhilor şi cuvântările preoţilor, prin articole şi apeluri, prin îndemnuri şi strângeri de ajutoare în folosul ostaşilor de pe front, ale familiilor lor, prin ofrande şi material sanitar pentru răniţi, prin serviciile împlinite în calitate de confesori militari pe câmpul de luptă, prin faptele de vitejie săvârşite de unii preoţi pe front, prin încadrarea în corpul sanitar a călugărilor şi călugăriţelor. Însufleţirea şi jertfelnicia cu care clerul ortodox român a răspuns la chemarea ţării, a îmbrăţişat cauza sfântă şi a luptat pentru dreptul de netăgăduit al poporului la libertate şi independenţă, a dovedit că <<fiind ales şi ieşit din naţiune, a fost alături cu naţiunea în toate împrejurările prin care a trecut România de secole>>. Războiul de independenţă a constituit un nou prilej pentru clericii ortodocşi români să dovedească continuarea străvechilor datini care demonstrau că preoţii fac parte integrantă din popor şi că Biserica îndeplineşte un rol efectiv în societatea românească. Preoţii Bisericii din Reghin şi împrejurimi, ca şi cei din alte părţi, au înţeles să vină în ajutorul celor ce luptau pentru libertate şi independenţă ca să întărească şi să sporească în sufletul apărătorilor curajul şi bărbăţia, încrederea în biruinţa lor deplină şi în dreptatea cauzei pe care o apărau. Ei au îmbrăţişat cu entuziasm cauza dreaptă a întregului popor, sprijinind pe cei care au luat ferma hotărâre de a fi stăpâni pe destinele lor, de a fi liberi şi independenţi. Şi acţiunile prin care Biserica şi clerul ei, de la înalţii ierarhi şi până la slujitorii altarelor din sate şi cătune, şi-au dovedit dragostea prin sprijinul moral şi material faţă de popor au fost diferite şi multiple. Prin servicii divine săvârşite şi prin rugăciuni înălţate către Dumnezeu în biserici pentru izbânda armatei române, prin îndemnuri şi acţiuni în strângerea de ajutoare în folosul soldaţilor de pe front, prin ofrande dăruite şi adunate pentru cei răniţi, prin dărnicia faţă de lipsurile şi necazurile celor rămaşi acasă, prin serviciile împlinite de confesorii militari pe câmpul de luptă în mijlocul soldaţilor, ca şi prin fapte de vitejie ale unor preoţi de pe front, Biserica şi-a arătat slujirea ei faţă de credincioşii şi poporul cărora ea aparţine. Aşa după cum mărturisesc vechile cronici şi mărturii ale vremurilor, în clipele mari din istoria neamului, clipe de bucurie sau de restrişte, Biserica Ortodoxă Română a fost continuu alături de cei ce luptau să-şi apere ţara şi legea strămoşească. Ea s-a rugat neîncetat pentru biruinţa românilor, aşa după cum

Page 204: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

204

s-a rugat şi pentru biruinţa ostaşilor care, prin grelele lupte de la Griviţa, Rahova şi Plevna, au făurit un viitor mai strălucit pentru ţara şi neamul lor. Cu rugăciuni către Cel Atotputernic ca să trimită ajutorul Său, Biserica a însoţit pe soldaţii plecaţi pe front; cu rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu a cinstit biruinţele ostaşilor şi cu rugăciuni de pioasă reculegere a petrecut la mormânt pe cei ce şi-au jertfit viaţa în lupte. Biserica a însoţit cu rugăciunile ei armata română pe toată durata campaniei de război, de la trecerea Dunării şi până la încheierea păcii, împlinind îndemnul Sfântului Apostol Pavel, de a face <<cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii>>. Entuziasmul patriotic care a însufleţit pe români n-a rămas fără răsunet în sufletele celor din Transilvania, căci dragostea de neam şi legătura de sânge şi limbă îi unea pe toţi. Ei vor veni în ajutorul armatei şi al răniţilor cu ofrande în bani şi diferite lucruri, dacă situaţia nu le-a îngăduit să fie pe front alături de fraţii lor. Paralel cu acţiunea voluntarilor a luat naştere în Transilvania campania de strângere a ajutoarelor pentru armata de pe front şi pentru răniţii din spitale. În acest sens s-au organizat comitete, au fost publicate apeluri şi au circulat liste de subscripţie. Din comitetele organizate în Transilvania au făcut parte numeroşi preoţi şi preotese, iar pe listele de subscripţie sunt înscrise nume de vlădici, protopopi, preoţi şi cântăreţi bisericeşti, alături de marele număr al credincioşilor români. Biserica nu şi-a îndreptat acţiunea ei de slujire şi sprijinire numai a acelora care luptau pe front sau erau răniţi în spitale, ci sprijinul ei s-a îndreptat şi spre familiile celor de pe front, văduve şi orfani. Biserica a îndemnat pe slujitorii ei să vină în sprijinul familiilor, văduvelor şi orfanilor de război, arătând clerului şi credincioşilor ei căile şi mijloacele de slujire a acestora. În centrele de colectare din Budiul de Câmpie şi Reghin, conduse de Carolina Pop, Amalia Crişan şi avocatul Patriciu Barbu, întâlnim de asemenea printre colectanţi nume de preoţi cum ar fi preotul Alexandru Boeriu din Grebenişul de Câmpie care a colectat suma de 2,11 florini. Găsim şi alte multe nume de preoţi care au colectat şi au donat însemnate sume de bani, precum şi diferite obiecte, pentru folosul celor care au avut de suferit de pe urma războiului. Contribuţia protopopiatului Reghin la construirea catedralei din Sibiu. Andrei Şaguna a iniţiat aşadar o colectă pentru zidirea catedralei încă din anul 1857. Între primii donatori s-a numărat însuşi împăratul Francisc Iosif I cu 2000 de galbeni (4833 florini). Şaguna a oferit 2000 fl., iar guvernatorul Transilvaniei Karl Schwarzenberg 50 de galbeni (241 florini). La aceşti bani se adaugă şi contribuţiile venite din partea celor 40 de protopopiate ale Arhiepiscopiei. Din tabelele cu contribuţii din anii 1858-1864, rezultă că sumele oferite au fost destul de modeste, venite mai ales de la preoţi, dar şi de la credincioşii din localităţi mai

Page 205: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

205

înstărite. În anul 1862 fondul de zidire al catedralei a fost încredinţat de Şaguna, pentru a fi administrat, unei „eforii” speciale; el se ridica pe atunci la 44.072 florini. Datorită dobânzilor obţinute şi în urma unor donaţii, la moartea lui Şaguna, fondul catedralei se ridica la aproximativ 70.000 florini. La sfârşitul anului 1901, deci înainte de începerea lucrărilor de construcţie, fondul se ridica la 507.837 coroane (valută maghiară). Desigur, fondul nu era suficient. De aceea, în cursul anului 1902 s-a iniţiat o nouă colectă, de data aceasta de mari proporţii, în toată Arhiepiscopia Sibiului. La 5/18 august 1902 mitropolitul Ioan Meţianu a adresat o emoţionantă pastorală clerului şi credincioşilor, îndemnându-i să ofere, după posibilităţi, o sumă de bani pentru fondul catedralei: protopopi, preoţi, învăţători, credincioşi. Preoţii şi învăţătorii erau îndrumaţi să umble „pe la casele credincioşilor noştri cu stare mai binecuvântată de Dumnezeu pentru a aduna oferte benevole”. Sumele mai mari puteau fi plătite în decurs de 3 ani. În vederea realizării în bune condiţiuni a acestei colecte, mitropolitul a delegat pe asesorul Dr. Elie Miron Cristea să prezideze câteva conferinţe preoţeşti la sediile unor protopopiate, ca să-i îndrume pe toţi să contribuie cu bani pentru fondul catedralei. Îndemnul mitropolitului Ioan Meţianu şi al asesorului său Elie Miron Cristea a găsit ecoul dorit în sufletul clerului şi al credincioşilor din Arhiepiscopia Sibiului. Mitropolitul Ioan Meţianu a oferit 5.000 de coroane. Dintre asesorii „ordinari” (titulari) şi onorari notăm pe următorii: arhimandritul-vicar Dr. Ilarion Puşcariu (1.000 cor.), Dr. Elie Miron Cristea (1.000 coroane), Nicolae Ivan, viitorul episcop al Clujului (600 cor.), Zaharia Boiu (500 cor), Matei Voileanul (500 cor.), Moise Lazăr (500 cor.). Protopopii Arhiepiscopiei au oferit sume între 100 şi 1.000 de coroane. Notăm între ei şi pe protopopul Galaction Şagău din Reghin care a donat suma de 400 coroane pentru construirea catedralei din Sibiu, o sumă destul de importantă. Au contribuit, cu sume cuprinse între 50 şi 600 de coroane, toţi preoţii din Arhiepiscopia Sibiului, doar câţiva au putut oferi 20-40 coroane, mai ales tinerii „capelani” sau preoţi din parohii mai sărace, unde veniturile erau mai mici. Merită să menţionăm faptul că venitul anual al unui preot într-o parohie de „clasa III” era de aproximativ 600 coroane anual, deci practic ei ofereau salariul lor pe două luni. Cei mai mulţi dintre preoţi au oferit câte 100 de coroane. Suma totală încasată de la preoţi se ridica la 131.677 coroane. Învăţătorii confesionali au contribuit cu sume mai modeste, în funcţie de posibilităţile lor materiale, au putut oferi maxim până la 125 coroane (o singură excepţie s-a înregistrat, de 200 coroane). S-au organizat colecte şi în parohiile celor 34 de protopopiate pe care le avea atunci Arhiepiscopia Sibiului. Între acestea se află bine-nţeles şi Protopopiatul ortodox român Reghin.

Page 206: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

206

Se cuvine să ne referim întâi la colecta veche. În anul 1859 între colectanţi întâlnim pe părintele protopop din Gurghiu Ştefan Branea, care a colectat suma de 50 fl. şi pe Vasilie al lui Vas. Simon din Porceşti care a colectat 2 fl. Tot în 1859 obştea din Porceşti a colectat suma de 109 fl. 74 cr., parohia Idicel (prot. Gurghiului) 17 fl. 48 cr., iar V. Gliga, dascăl din Deda a colectat 2 fl. 10 cr. În anul 1860 între colectanţi întâlnim pe D. George Moldovanu din Băiţa cu 10 fl. şi pe Toma Filip, paroh în Porceşti cu suma de 10 fl. În 1861 apar ca şi colectanţi: parohul Toma Filip din Porceşti cu suma de 10 fl. şi Ioan Simon, paroh Porceşti cu 5 fl. În 1862 întâlnim iar pe Toma Filip, paroh în Porceşti, cu suma de 10 fl. În anul 1863 între colectanţi întâlnim pe Teodor Stoica, capelan în Filea, cu 10 fl., iar în 1864 pe Ioana lui Ioanu Stoişoriu, din Porceşti cu 10 fl.351. Între protopopiatele din arhidieceză, în colecta din 1858-1864, întâlnim şi protopopiatul Gurghiului (cum se numea atunci) cu suma de 83 fl. 44 cr.352. Referitor la colecta propriu-zisă pentru catedrala din Sibiu, în cele ce urmează menţionăm pe preoţii din cadrul protopopiatului ortodox român Reghin care au luat parte la această colectă precum şi suma colectată, astfel: Ioan Branea, paroh în Măiereu a colectat suma de 100 cor.; Mihail Brătianu, paroh Potoc, 120 cor.; George Căzan şi soţia Lucreţia, parohia Filea, 40 cor.; Toma Dragomir şi soţia Valeria, parohia Porceşti, 100 cor.; Ioan Duma, paroh în Săcal, 100 cor.; Vasilie Duma, parohia Jabeniţa, 40 cor.; Nicolae Gliga, parohia Râpa-superioară, 100 cor.; Zaharie Lupu, paroh în Hodac, 40 cor.; George Maier, parohia Topliţa-română, 100 cor.; Vasilie Mateiu, paroh în Râpa-inferioară, 30 cor.; Zaharie Mateiu, paroh în Urisiul-superior, 50 cor.; Nicolae Naşcu, paroh în Poleţ, 30 cor.; George Nicoară, capelan în Ibăneşti, 50 cor.; Alexandru Nicolescu, parohia Meşterhaza, 20 cor.; Alexandru Oltean, parohia Jabeniţa, 100 cor.; Ioan Petru, paroh în Ibăneşti, 100 cor.; George Popescu, parohia Topliţa-română, 4 cor.; Leon Popescu, paroh în Deda, 150 cor.; Iosif Popescu, paroh în Dumbrava, 100 cor.; Grigore Popovici, paroh în Murăş-Cueşdiu, 30 cor.; Dionisie Radu, paroh, şi soţia Cornelia, din Nadăşa-română, 30 cor.; Iacob Stavilă, paroh în Lueriu, 100 cor.; Mihail Todea, paroh în Idicel, 100 cor.; Ioan Vodă, paroh în Deda, 150 cor.353, menţionăm aici între colectanţi şi pe Zaharie Frandeş, învăţător în Hodac, cu suma colectată de 20 cor.354 şi pe Pavel Şendrea, învăţător în Râpa-superioară cu 30 cor.355.

351 Dr. Ilarion Puşcariu, Dr. E. Miron Cristea şi Mateiu Voileanu, Biserica Catedrală de la Mi-tropolia Ortodoxă Română în Sibiu, Istoricul zidirii 1857-1906, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidie-cezane, 1908, p. 189-192. 352 Ibidem, p. 193. 353 Ibidem, p. 155-164. 354 Ibidem, p. 167. 355 Ibidem, p. 170.

Page 207: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

207

Situaţia cu colecta efectuată în cadrul protopopiatului ortodox român Reghin se prezintă astfel:1. DEDA …………………….34,22 cor.2. DUMBRAVA……………..19,70 cor.3. FILEA…………………….10 cor.4. HODAC…………………..231,42 între care Cassa bisericii 100, Floare Lupu, cantor 20.5. IBĂNEŞTI………………..152,30 cor., între care: E. Gliga lui Vasilie 10.6. IDICEL: Biserica …………50 cor.7. JABENIŢA………………..61,66 cor.8. LUERIU…………………..16,40 cor.9. MĂIERĂU………………...3,60 cor.10. MEŞTERHAZA………….82,90 cor., între care: Nuţ Toderică 20, Cadar Petru I. Cirila 20, Cadar Maria a Petri 10.11. MURĂŞ-CUIEŞD………...60,60 cor.12. NADĂŞA-ROMÂNĂ…….52 cor., între care Biserica gr.-or. 40.13. POTOC……………………27,10 cor.14. RĂSTOŞNEA cu filia POLEŢI….60,50 cor., numai de la filie tot. 15. RÂPA-INFERIOARĂ…….56,32 cor., între care B. Grigore, epitrop 10.16. RÂPA-SUPERIOARĂ…….61 cor.17. SĂCAL…………………….34 cor., între care G. Duma, propr. 10.18. TOPLIŢA-ROMÂNĂ……..229,80 cor., între care I. Bucur, notar 10.19. URISIUL-SUPERIOR…….33,80 cor., între care Biserica 20356. Trebuie să amintim aici şi câteva aspecte legate de sfinţirea catedralei. După o muncă intensă care a durat mai puţin de patru ani, Consistoriul arhidiecezan a stabilit sfinţirea catedralei în ziua de 30 aprilie st. v. (13 mai st. n.) 1906, la Duminica Samarinencii. S-a instituit din timp o „comisiune consistorială pentru aranjarea festivităţilor”, formată din arhimandritul Dr. Ilarion Puşcariu, vicarul Arhidiecezei, protopopii Nicolae Ivan, Matei Voileanu şi ieromonahul Dr. E. Miron Cristea, asesori, precum şi Ioan de Preda, Dr. Liviu de Lemeny, Pantaleon Lucuţa, Dr. George Proca (secretar consistorial) şi Lazăr Triteanu (referent şcolar la Consistoriu, viitorul episcop Lucian al Romanului). Serbările au început în ajunul sfinţirii, sâmbătă 12 mai 1906 st. n., ora 16,00 când s-a întrunit Sinodul arhidiecezan în sesiune extraordinară, în sala de festivităţi a „Casei naţionale” a Asociaţiunii (inaugurată în 1905). Şedinţa a fost deschisă de mitropolitul Ioan Meţianu, care a subliniat importanţa evenimentului în istoria Bisericii şi a neamului românesc din Ardeal.

356 Ibidem, p. 182.

Page 208: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

208

Protopopul Reghinului Galaction Şagău a prezentat apoi un „proiect de rezoluţiune”, care – cu neînsemnate modificări – a fost acceptat ca act oficial, în 9 puncte. Se exprima recunoştinţă principalilor binefăcători: împăratul-rege Francisc Iosif I pentru cei 2.000 de galbeni şi Guvernului pentru suma de 15.000 coroane şi – în mod deosebit – familiei Mocsonyi pentru donaţia de 60.000 coroane. De asemenea se exprima recunoştinţa faţă de mitropoliţii Ardealului Andrei Şaguna, „iniţiatorul fondului de zidire”, Miron Romanul „ca bun chivernisitor al aceluia” şi mai ales lui Ioan Meţianu, „pentru bunăvoinţa şi rezoluţiunea (devotamentul, n.n.) cu care a stăruit pentru facerea bisericii catedrale… cea mai frumoasă coroană cu care şi-a împodobit creştetul la bătrâneţele adânci cu care l-a înfrumuseţat Dumnezeu”. În continuare, actul exprima recunoştinţă Consistoriului arhidiecezan din anii 1898-1906, îndeosebi vicarului arhiepiscopesc Dr. Ilarion Puşcariu, referenţilor (asesori, consilieri, n.n.) Nicolae Ivan şi Dr. E. Miron Cristea şi membrilor din comisiunea de clădire, Partenie Cosma şi Pantaleon Lucuţa, „care în special au stat cu sfatul lor şi cu munca lor spirituală într-ajutor capului Bisericii, ca să asigure reuşita întreprinderii în modul cel mai strălucit”. Se aduceau apoi cuvinte de apreciere „preoţimii întregi şi protopopilor cari, în virtutea poziţiunii lor oficiale, au contribuit în măsură mare, ca să facă posibilă zidirea, care, fără al lor puternic concurs ar fi trebuit să sufere amânare”. Actul festiv se încheia prin aceste cuvinte emoţionante: „Cu ziua de mâine predă biserica catedrală cu hramul „Sfintei Treimi” drept locaş sfinţit şi o închină sfintei ei destinaţiuni, ca izvor nesecat pentru cultura fiilor Bisericii noastre şi pentru întărirea în credinţa strămoşească. Ea ne-a salvat limba şi datinile în trecut; şi în viitor ea să ne asigure păstrarea acestor comori, ca şi condiţii de viaţă şi de existenţă”357. Sfinţirea a avut loc în ziua de duminică, 30 aprilie/13 mai 1906. Au slujit mitropolitul Ioan Meţianu cu episcopul Ioan Papp de la Arad, înconjuraţi de un impunător sobor de arhimandriţi, protopopi şi diaconi, între aceştia regăsindu-se şi protopopul Galaction Şagău al Reghinului. Activitatea socială a preoţimii ortodoxe din zona Reghinului în timpul primului război mondial. Confruntarea militară între marile puteri imperialiste, declanşată prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei la 28 iulie 1914, a determinat angajarea în luptă şi a unor naţiuni şi state ale căror obiective nu aveau nimic comun cu caracterul imperialist al războiului. Asemenea obiective erau caracteristici ale îndelungatei lupte pentru afirmarea principiului naţionalităţilor; în anii primului război mondial, lupta cu arma în mână pentru dezrobirea teritoriului naţional ţinut prin forţă între hotarele marilor împărăţii, lupta diplomatică pentru recunoaşterea dreptului naţiunilor de a trăi într-un stat naţional unitar, lupta prin cuvântul scris sau vorbit pentru susţinerea şi apărarea drepturilor de întregire 357 Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu 1906-2006, Editura An-dreiana, Sibiu, 2006, p. 50-51.

Page 209: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

209

naţională şi politică erau mijloace şi metode prin care se exprima în fond, în condiţiile şi împrejurările create de război, aceeaşi multilaterală activitate pentru triumful principiului naţionalităţilor. Iată pentru ce obiectivul central al politicii externe a României --- eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţie străină şi reîntregirea ţării --- s-a pus cu acuitate deosebită în anii primei conflagraţii mondiale. Acesta a fost motivul pentru care, în fapt, încă înainte de declanşarea ostilităţilor militare, România se desprinsese de obligaţiile ce-i reveneau prin tratatul de alianţă cu Puterile Centrale, ca şi Italia de altfel, rămânând timp de doi ani în atitudine de expectativă armată. Decizia României de a pregăti intrarea sa în război pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei – dezideratul unităţii naţionale însufleţind masele cele mai largi ale poporului român –, colaborând în acest scop cu Puterile Antantei, era practic doar o chestiune de timp, până când acestea îşi vor asuma obligaţii precise, cuprinse în tratate, cu privire la recunoaşterea dreptului României de a readuce la patria-mamă teritoriile de dincolo de Carpaţi. În timpul neutralităţii s-au luat ample măsuri privind buna dotare şi înarmare a armatei şi instruirea sa, aşteptându-se momentul potrivit pentru a intra în acţiune. După intrarea României în războiul drept de eliberare a fraţilor din Austro-Ungaria şi de întregire a unităţii naţional-statale, românii din Transilvania au fost mereu cu revolverul la tâmplă, deasupra lor plana umbra sinistră a spânzurătorilor sau măcar cea a închisorilor şi deportărilor. Conform măsurilor excepţionale instituite de oficialităţile ungare, se alcătuiau în fiecare plasă şi judeţ listele „infidelilor”, se înregistra cu migală fiecare exponent al conştiinţei româneşti, din orice colţ al teritoriului său. Procesele „de agitaţie” care acuzau „inculpaţii” că exprimau într-un fel sau altul încrederea în viitorul luminos al poporului român, în eliberarea Transilvaniei de către România deveniseră un fel de monedă curentă. În acest context, nu putem să omitem drama preoţimii române în anii primului război mondial. Înţelegând prea bine faptul că preoţii au fost vestalele care au menţinut pururi vie flacăra credinţei naţionale în poporul român, din toamna anului 1916 – îndeosebi –, furia stăpânirii ungare s-a dezlănţuit cu putere împotriva lor. Pentru că şi-au manifestat bucuria firească la pătrunderea trupelor române eliberatoare în Transilvania, au ajutat prin diverse mijloace pe soldaţii români şi s-au rugat pentru izbânda adevărului şi dreptăţii, au îndemnat la rezistenţă şi au menţinut trează speranţa în apropierea ceasului dezrobirii naţionale şi a unirii tuturor românilor, zeci şi zeci de preoţi români – nefiind ocoliţi nici octogenarii, nici cei cu mulţi copii, nici soţiile lor cu copil în pântec sau la sân – au fost aruncaţi în temniţele şi în lagărele de deportare ungare, au avut de îndurat schingiuiri şi umiliri inimaginabile, au fost omorâţi în chip barbar, după reţete medievale, avutul le-a fost prădat.

Page 210: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

210

Din Transilvania propriu-zisă, un număr de peste 140 de preoţi români au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Târgu-Mureş, Odorhei, Braşov, iar cei din Banat, Arad şi Bihor la Seghedin, Vaţ, Timişoara, Caransebeş. Toţi erau acuzaţi de „trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”. Cei mai mulţi au fost judecaţi de „tribunalul Diviziei honvezilor” din Cluj, câţiva de tribunale civile şi condamnaţi la ani şi ani de „temniţă grea. Unii au fost arestaţi şi închişi luni de zile, chiar până la sfârşitul războiului, fără a fi judecaţi. Peste 200 de preoţi, mai ales din judeţele situate la graniţa cu România de atunci (Braşov, Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) au fost deportaţi – unii cu familiile – în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest, în judeţul Şopron (înspre Austria, într-un ţinut cu o climă insalubră). Unii dintre ei făcuseră şi câteva luni de închisoare în Transilvania. Acolo au trăit într-o mizerie cruntă, fără nici un ajutor, supravegheaţi cu străşnicie, lăsaţi la discreţia populaţiei locale (unguri şi şvabi), cu domiciliul în oraşul Şopron sau în unele localităţi din judeţ (îndeosebi în orăşelul Rust). Mulţi din preoţii din Ţara Haţegului – în care au intrat masiv trupele române în 1916 – au fost deportaţi în lagărul deţinuţilor sârbi de la Nazsider, în aceeaşi zonă. Câţiva preoţi din judeţul Sibiu au fost deportaţi la Zombor şi în Becicherecul Mare. Alţi 100 de preoţi, mai ales din judeţele Braşov şi Făgăraş, mai puţin din Sibiu, au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile şi să se retragă în vechea Românie, odată cu trupele române. Mulţi dinre ei au fost nevoiţi să pribegească până în Ucraina, de unde s-au reântors abia la sfârşitul anului 1918 sau începutul lui 1919. Câţiva au avut ghinionul de a fi arestaţi de autorităţile germane de ocupaţie din vechea Românie şi trimişi în Transilvania, unde au fost închişi şi condamnaţi de tribunalele maghiare ca „trădători de patrie”; câţiva au murit în Moldova în timpul refugiului. Opt preoţi au fost ucişi de jandarmi, de către maghiari sau secui, în perioada de destrămare a imperiului Austro-Ungar, la sfârşitul anului 1918 sau la începutul anului 1919. Mulţi dintre ei închişi sau deportaţi s-au reântors cu sănătatea grav zdruncinată şi destui dintre ei nu s-au mai întors deloc, intrând în galeria miilor de eroi cărora le datorăm Unirea. Procesele intentate românilor, ca cel de la Curtea marţială a Diviziei a V –a honvezi din Cluj, în care din cei 16 „inculpaţi” pentru „trădare de patrie” sau „spionaj românesc”, 9 persoane au fost condamnate la pedeapsa cu moarte prin ştreang, iar ceilalţi la închisoare pe diferite termene şi pierderea funcţiei publice, dovedesc împotrivirea românilor faţă de statul austro-ungar şi dorinţa lor de a contribui cât mai mult la sprijinul României. Din liste, dar care sunt departe de a prezenta o situaţie completă, rezultă că: au fost internaţi 140 preoţi în total 113 ani, 2 luni, 14 zile; un alt număr de 112 preoţi internaţi, fără date precise; 85 preoţi închişi în temniţă, însumând în total 65 ani, 6 luni şi 21 zile de detenţie; preoţi duşi în pribegie, 106; preoţi omorâţi, 4 şi un cleric; preoţi osândiţi la moarte, 4; preoţi osândiţi la închisoare, 15, în total la 85 de

Page 211: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

211

ani şi 6 luni; au murit în închisoare trei preoţi; au murit în pribegie 7 preoţi; au stat în închisoare 3 preotese, în total 1 an, 3 luni şi 8 zile; au fost internate 16 preotese, în total făcând 14 ani, 4 luni şi 8 zile358. Din numărul extrem de mare al preoţilor care au avut de suferit, reţinem doar câteva cazuri şi din zona de care ne ocupăm în prezenta lucrare: „Preoţi internaţi sunt: Octavian Petra – Ibăneşti; Alexandru Nicolescu – Măierău; Mihail Todea – Idicel Pădure; Ioan Branea – Măierău; Petru Cădar – Polăţi; Nicolau Gliga – Râpa superioară”359. Se cere ajutor pentru aceştia. Bine-nţeles, lista preoţilor din această zonă care au suferit în perioada aceasta este mult mai mare, noi oferind aici câteva date pentru exemplificare. Menţionăm de asemenea faptul că Octavian Petra, preot ortodox în Ibăneşti, având neplăceri cu notarul maghiar din sat, a fost deţinut la 1 septembrie 1916 în comuna Şamşud şi expediat la Târgu Mureş. A fost închis în temniţa poliţiei împreună cu alţi 14 preoţi şi cu mai multe prostituate, care, dezbrăcându-se în pielea goală, îşi băteau joc de preoţii români cu vorbe şi gesturi triviale. După trei zile a fost escortat la Şopron şi internat în Fertomegyes, de unde a scăpat la 1 august 1918. Deprimat sufleteşte din cauza devastărilor aflate acasă şi de mizeriile internării, a murit curând. Se cuvine să amintim aici faptul că preoţii din protopopiatul Reghinului – ca de altfel toţi preoţii din Transilvania – fac pe timpul războiului rapoarte despre cei morţi în război, despre răniţi, despre cei care s-au întors acasă schilozi, dacă aveau familii, toate acestea se făceau pentru a fi ajutaţi cei suferinzi de către oamenii Bisericii. Preoţii întocmesc liste pe care le înaintează la protopopiat cu cei plecaţi la război, astfel de liste întâlnim în sate precum: Deda, Ibăneşti, Luieriu, Hodac, Mureş Cuieşd, Nadăşa Română, Potoc, Meşterhaza, Răstoşnea-Polăţi, Râpa Inferioară, Râpa Superioară, Săcalul de Pădure etc. Astfel, desprindem constatarea că şi mulţi preoţi au avut de suferit pe perioada războiului, fiind internaţi sau suferind alte greutăţi. În lipsa acestor martiri ai cauzei naţionale româneşti, grija mângâierii sufletelor credincioşilor români a fost preluată de soţiile preoţilor rămase acasă şi care, în plus, au luat asupra lor povara întreţinerii gospodăriilor, în condiţiile în care salariul soţilor lor era sistat, sesiile parohiale în bună măsură luate, ba adeseori scoase din casa parohială, la care se adăuga supravegherea poliţiei sau a autorităţilor locale. Să ne mai gândim şi la faptul că fiii unor astfel de „trădători de patrie” au fost eliminaţi din şcolile ungare, indiferent de treapta de învăţământ pe care se aflau. Nu este deci de mirare faptul că multe din 358 Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spiritu-ală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 162. 359 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin, D. 1120/1916, f. 127.

Page 212: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

212

preotesele rămase acasă fără sprijin şi-au pierdut viaţa, altele s-au îmbolnăvit grav, iar peste 100 au trecut munţii în vechea Românie, împreună cu soţii şi copii lor, trăind din tot felul de expediente. Dar au fost destule preotese care au fost aruncate în închisori sau deportate împreună cu soţii lor, nu arareori şi copiii. O pomenim acum pe mama poetului Octavian Goga, preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată la Ruszt între 28 august 1916 – 10 mai 1918, pentru vina de a fi mama „poetului pătimirii noastre”, care, aflat în România, prin înflăcărata sa propagandă în favoarea cauzei naţionale, a grăbit momentul intrării României în război. După patru ani de suferinţă a urmat însă marea bucurie românească a realizării statului naţional român unitar, prin Unirea Transilvaniei cu România, proclamată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. În luna noiembrie a acelui an, când administraţia Transilvaniei era preluată de Consiliul Naţional Român Central, „unicul for care reprezintă voinţa poporului român din Transilvania”, şi se făceau febrile pregătiri pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost trimis la Iaşi pentru a se coordona de comun acord cu bărbaţii de stat ai României acţiunea de afirmare a voinţei poporului român din Transilvania de autodeterminare şi de Unire cu Ţara, profesorul de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, deja cunoscut militant pentru drepturile naţionale ale poporului român, Nicolae Bălan, care va fi primul mitropolit ortodox al Ardealului în România întregită. Iar ca o supremă recunoaştere a rolului pe care Biserica Română l-a avut în procesul secular al rezistenţei românilor împotriva asupririi străine şi al luptei sale pentru libertate şi unitate naţională, reprezentanţii săi (ierarhii şi protopopii) au fost membrii de drept ai Adunării constituante care a decretat Unirea, mai mult, episcopii Ioan I. Papp şi Demetriu Radu au deţinut preşedinţia Adunării, alături de George Pop de Băseşti; de asemenea, între delegaţii aleşi ai satelor au fost printre primii preoţii. Hotărârile luate în sala Unirii au fost aduse apoi la cunoştinţa imensei mulţimi de peste 100.000 de români care aşteptau pe câmpul lui Horea vestirea lor, printre oratori fiind episcopii Miron Cristea şi şi Iuliu Hossu. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, la ora 7, s-a săvârşit câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului, Miron Cristea a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, o patetică rugăciune de mulţumire care a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor care se aflau de faţă. În rugăciunea sa, Miron Cristea scoate în evidenţă atotputernicia lui Dumnezeu, în opoziţie cu micimea omului, şi Îl roagă pe Părintele luminilor să nu-şi întoarcă faţa nici o clipă de la încercatul şi oropsitul popor român360. Cei doi înalţi ierarhi vor face parte şi din delegaţia care va duce la Bucureşti actul Unirii.

360 Pr. Florin Bengean, Patriarhul Miron Cristea – dincolo şi dincoace de timp, Editura Lira, Târgu Mureş, 2003, p. 33-34.

Page 213: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

213

Preoţimea a fost aşadar alături de poporul român în grelele împrejurări ale primului război mondial, fie luptând alături de popor pe câmpul de luptă, fie rugându-se în biserici pentru izbânda armatelor române, fie adresând cuvinte de îmbărbătare pentru cei rămaşi acasă, fie organizând colecte în bani şi produse pentru cei nenorociţi din pricina războiului sau pentru cei orfani, bătrâni, bolnavi, văduve rămaşi acasă. Mitropolia, permanent, a adresat circulare şi pastorale către preoţi şi protopopi îndemnându-i ca să fie alături de popor în aceste momente extrem de dificile. În 1914, mitropolitul Ioan Meţianu trimite o circulară în care se adresează tuturor protopopilor şi la toată preoţimea din arhidieceza transilvană. Mitropolitul spune că mulţi dintre cei ce au trebuit să plece la trupe pe neaşteptate, vor fi lăsat acasă, în mare mizerie, părinţi bătrâni şi neputincioşi, soţii cu copii mici, dar vor fi lăsat pe câmp, încă neadunat, şi rodul muncii lor de peste an. Pentru alinarea durerilor celor rămaşi în mizerie – spunea mitropolitul – s-au deschis liste de subscripţie pretutindeni în ţară şi cei cu dare de mână jertfesc sume frumoase în scopul acesta. Pentru a fi exemplu, mitropolitul a contribuit şi el, deocamdată cu o mie de coroane. Se vor aduna deci sume frumoase de bani, care la timpul potrivit vor fi împărţiţi cu dreptate între cei lipsiţi, ai căror capi de familie îşi fac datoria pe câmpul de luptă. Mitropolitul îi îndeamnă pe preoţi să le întindă cel mai urgent şi mai necesar ajutor, care nu poate suferi amânare, anume să nu le lase pe câmp, pradă nimicirii, roadele pe care le au, ci să le dea tot sprijinul şi ajutorul, ca să şi le poată aduna de pe câmp. Mitropolitul îi sfătuieşte pe preoţi ca în proxima Duminică, în sfânta biserică, de pe amvon, să îndemne şi să anime poporul, să facă fapta bună şi frumoasă creştinească, bineplăcută Domnului şi oamenilor, şi anume să sară în ajutorul celor rămaşi acasă fără braţe destoinice şi suficiente de lucru dintre consăteni, şi din facere de bine să adune de pe câmp şi roadele acestora. În acest scop, preoţii să se pună în înţelegere cu primăria şi cu fruntaşii comunei, şi ascultând şi pe cei lipsiţi, să stabilească cu aceştia împreună planul de lucrare. Mitropolitul dă exemplu că aşa au făcut şi românii din regatul vecin, când au avut război, şi aşa au făcut şi bulgarii, şi alţii. Mitropolitul spune de asemenea că, pentru aceia, care n-ar avea roade pe câmp, ori acelea n-ar fi suficiente la susţinerea lor, să se facă şi colecte, în bani şi produse naturale, prin epitropiile parohiale, din care apoi nevoiaşii să fie ajutaţi după putinţă. Circulara a fost trimisă de la Sibiu, la 21 iulie 1914 şi este semnată de Ioan Meţianu, arhiepiscop şi mitropolit361. Întâlnim de asemenea circulare prin care mitropolitul îndeamnă pe preoţi să facă colecte pentru „cei nenorociţi din războiu”, astfel să adune bani şi produse pe listele de subscripţie deschise în acest scop pentru ca apoi cele colectate să ajungă

361 Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Circulare, Nr. 9207 Pres. 1914.

Page 214: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

214

la cei oropsiţi din război. Unor astfel de solicitări, preoţii au dat curs imediat şi au adunat cele solicitate. Din documentele Arhivei Mitropoliei Ardealului de la Sibiu aflăm date despre colectele efectuate pentru „cei nenorociţi în războiu”. Toată suflarea preoţească din Transilvania a luat parte la aceste acţiuni. S-au făcut colecte după cum urmează: „În Protopresbiteratul Reghin, în parohiile: Deda, Dumbrava, Filea, Idicel, Jabeniţa, Lueriu, Potoc, Săcal, Răstoşnea, Urisiul-superior, Urisiul-inferior, Reghin, Caşva etc… .”362. Deci şi preoţii şi credincioşii din protopopiatul Reghinului şi-au adus darul lor celor ce au au avut de suferit de pe urma rîzboiului. Se observă de aici faptul că întreaga suflare creştinească din Ardeal a participat la această acţiune de întrajutorare a celor suferinzi de pe urma cruntului război. Aflăm date despre aceste colecte şi din circularele pe care preoţii le trimit fie protopopiatelor, fie Consistoriului Arhidiecezan prin care informează despre colecta efectuată şi raportează suma adunată. Avem foarte multe astfel de documente. Pe lângă aceste înştiinţări pe care le trimit spre protopopiat sau mitropolie, mulţi preoţi adaugă la acestea şi listele pe care sunt înscrişi cei care au contribuit la aceste colecte precum şi suma cu care au contribuit. De cele mai multe ori în capul listei este preotul şi de asemenea în aceste liste se regăsesc şi multe văduve care şi-au adus contribuţia lor la ameliorarea stării celor care au avut de suferit de pe urma războiului. De asemenea preoţii, urmând îndemnurilor venite de la mitropolie, au fost cei care i-au mobilizat pe oameni ca să ajute familiile celor plecaţi pe front, ca şi aceştia să fie în rând cu lucrările câmpului, să adune roadele de pe ogoare şi să facă însămânţările pentru anul următor. Astfel că preoţii în fruntea credincioşilor lor au sărit numaidecât în ajutorul celor oropsiţi de pe urma războiului, au sprijinit familiile afectate să-şi poată aduna roadele de pe ogoare să aibă cu ce supravieţui, şi să fie cu toate lucrările câmpului cât de cât la zi. Menţionând că înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, prin activitatea lor patriotică au adus o mare contribuţie din partea Bisericii la purtarea războiului din anii 1916–1918, şi că alţi numeroşi slujitori ai altarului au ilustrat activitatea lor în acest timp prin acte de eroism şi sacrificiu se poate afirma că la purtarea războiului care a dus la făurirea măreţului act al unirii, care este cel mai de seamă eveniment din istoria poporului român, slujitorii Bisericii au adus o mare şi importantă contribuţie, pregătind sufleteşte poporul pentru dezrobirea fraţilor români din Transilvania, suferind până la sacrificiu alături de ostaşii ţării, în momentele cele mai grele din timpul războiului. Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia înscrie o pagină de nepieritoare glorie în istoria poporului român, demonstrând viabilitatea şi trăinicia sentimentului

362 Idem, Colecta pentru cei nenorociţi prin războiu, nr. 6375/1915.

Page 215: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

215

naţional. Lanţurile robiei s-au rupt, zăgazurile nedreptăţii s-au sfărâmat, naţiunea română priveşte înainte cu demnitate şi cu încredere în viitorul său. Actul unirii a fost un act firesc şi a întrunit adeziunea întregii suflări româneşti de pe cele două versante ale Carpaţilor, el demonstrează totodată lumii întregi că legăturile sufleteşti dintre fraţi nu au putut fi rupte de vitregia istoriei, că asuprirea pe care guvernele claselor dominante au exercitat-o asupra fiilor naţiunii române din acest colţ al pământului strămoşesc nu a făcut altceva decât să consolideze ideea unităţii naţionale a românilor. Căci cu cât asuprirea era mai mare, cu atât mai dârză era lupta pentru libertate, în suferinţă se călesc sufletele tari, prin suferinţă la biruinţă, spune atât de plastic înţelepciunea poporului nostru. Jertfele celor mai buni fii ai neamului românesc aduse pe altarul patriei nu au fost în zadar, ele au constituit un exemplu de urmat, un îndemn la luptă, căci zorile biruinţei vor apărea să aducă răsplata acestor sacrificii pe care naţiunea română le-a adus în lupta sa pentru libertate. Alba Iulia este cetatea neamului românesc, Alba Iulia, cetatea jertfei celor trei martiri ai neamului, Alba Iulia, al cărei pământ răsuna la 1600 de zăngănitul armelor oştirii voievodului cu nume de arhanghel, Mihai Viteazul, sub a cărei glie dorm soldaţii Legiunii a XIII – a Gemina, ca şi atâţia eroi anonimi care s-au jertfit în decursul veacurilor sub flamurile aceluiaşi drapel care chema la libertate şi înfrăţire. Cetatea străbună trăia la 1 Decembrie 1918 cea mai glorioasă zi a existenţei sale, zi care a deschis calea spre noile zori de libertate a poporului român. Actul unirii este opera întregului popor român care a avut o comportare eroică şi o voinţă de fier, înţelegând că numai prin unire şi înfrăţire se va putea realiza adevărata libertate, ideal de secole al poporului român. Contribuţia protopopiatului Reghin la înfiinţarea primului orfelinat românesc ortodox în Sibiu, în 1916. Trebuie să prezentăm aici faptul că înfiinţarea primului orfelinat românesc ortodox în Sibiu, în 1916, este un moment deosebit de important în ceea ce priveşte implicarea Bisericii în acte de caritate. Urmând pilda înălţătoare a religiei creştine, care se bazează pe cea mai largă iubire a aproapelui, şi socotind că omul nu este numai o fiinţă care, în mijlocul celorlalte vieţuitoare nu urmăreşte de cât un rost cât mai îmbelşugat în viaţă, Biserica a înţeles şi s-a pătruns de adevărul că fiinţa umană, cu conştiinţa, superioară pe care o poseda, are menirea şi datoria să fie de ajutor şi altor semeni ai săi, mai ales celor slabi şi neputincioşi, celor neajutoraţi şi nesprijiniţi, celor săraci şi părăsiţi. Noua instituţie filantropică fu pusă de iniţiatorii ei sub scutul Bisericii, deoarece prin însăşi natura ei Biserica este chemată în prima linie a da mână de ajutor celor nenorociţi, a svânta lacrimile orfanilor şi văduvelor, şi a-i lua sub părinteasca sa ocrotire; de altă parte, prin organizarea ei, Biserica este mai lesne în stare a afla, unde într-adevăr este lipsă de ajutor, prin organele ei poate mai uşor

Page 216: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

216

aduna în jurul său, întocmai ca o mamă bună, pe copilaşii rămaşi fără tată şi fără sprijin, şi aflându-se în strânsă legătură cu şcoala, le poate da mai bine acestora creşterea trebuincioasă şi-i poate face cu timpul membrii folositori ai societăţii omeneşti. Şi autoritatea bisericească solicitată îşi înţelese imediat însemnătatea situaţiei, ce-şi cerea dezlegarea cu atâta stăruinţă, şi fără amânare şi luă măsurile necesare pentru întruparea instituţiei atât de reclamate de împrejurări. Încă în cursul sărbătorilor Naşterii şi ale Botezului Domnului – şi cum se puteau cinsti mai bine aceste sărbători – Consistoriul arhidiecezan hotărî înfiinţarea unui orfelinat pe seama copiilor ostaşilor căzuţi pe câmpul de luptă sau ajunşi incapabili de muncă şi de câştig, şi spre acest scop decretă deschiderea unei colecte pentru adunarea fondurilor necesare. <<E vorba de un orfelinat românesc şi creştinesc>>, zice neuitatul Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Meţianu, în apelul său către preoţime, unul din cele din urmă acte ale vieţii sale, – <<ce Consistorul nostru plenar a decretat să înfiinţăm şi susţinem aici în Sibiu, şi încă cu posibilă grabă. Orfanii după cei căzuţi în război ridică mâinile lor nevinovate către Tatăl cel ceresc şi reclamă ajutor. Cine le va putea da creştere, hrană, îmbrăcăminte, dacă nu Biserica, şi prin ea totalitatea fiilor ei rămaşi în viaţă, cu puţină avere şi cu dare de mână? Cine îi va putea ocroti mai ales pe aceia, care au rămas câte 4-5-6 sub grija unei mame văduvite, slăbită trupeşte şi istovită de durere, – dacă nu noi, ceice suntem datori să fim milostivi şi cu îndurare faţă de cei nenorociţi şi în dureri? – Iată deci, onorată preoţime, un nou teren, ce ni se deschide de a face binele, de a ocroti şi milui pe toţi ceice azi au pierdut pentru Tron şi patrie pe părintele lor iubit>>363. Menţionăm aici faptul că şi protopopiatul ortodox al Reghinului şi-a adus contribuţia sa la întemeierea acestui orfelinat. Protopopul Vasile Duma convoacă conferinţe preoţeşti şi învăţătoreşti din protopopiatul Reghinului pe 29 februarie/13 martie 1916, la ora 2 p.m. în Reghin pentru a discuta problema orfelinatului, iar în urma acestor discuţii s-au făcut donaţii importante din partea protopopiatului Reghin pentru orfelinat364. De asemenea se cer date de copii orfani din zona aceasta pentru orfelinat, pentru a fi trimişi la orfelinat. Preoţii din cadrul protopopiatului Reghin întocmesc liste cu copii orfani pe care le înaintează orfelinatului. Cu siguranţă că şi unii copii orfani din această zonă vor fi fost duşi la orfelinatul de la Sibiu pentru a fi crescuţi şi educaţi acolo. Se cuvine să mai amintim aici faptul că se trimite circular către oficiile parohiale şi protopresbiteriale din Transilvania, prin care se solicită ajutor pentru orfelinatul din Sibiu (1916). 363 Andrei Bârseanu, Orfelinatele noastre, în Transilvania, nr. 1-6, 1916, p. 4-5. 364 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin, D. 1120/1916, f. 67.

Page 217: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

217

La 23 decembrie 1915, Dionisiu Radu, paroh în Mureş Cuieşd înştiinţează că „s-au trimis la Cassa Consistorială Arhidiecezană în favorul copiilor orfani … cor 14,60. Donaţiunea s-a făcut din partea preotului, învăţătorului, biserica şi unii dintre poporeni. Obiecte: cojoc, peptar.În favorul văduvelor şi orfanilor cor. 16”365. La 13 martie 1919, se trimite de la Sibiu o adresă protopopului Reghinului, Vasilie Duma, prin care mitropolia confirmă primirea sumei de 810 coroane 70 fileri colectată în parohiile din tractul Reghinului în favorul orfelinatului din Sibiu366. Rezultă aşadar că, iată, şi preoţii şi credincioşii din zona Reghinului şi din împrejurimi şi-au adus darul şi jertfa lor la realizarea orfelinatului din Sibiu pentru a-şi găsi alinare suferinţelor cei care au rămas orfani şi pentru ca aceştia să poată beneficia de creştere şi educaţie moral creştinească. Un gest nobil! Concluzia care se desprinde din cele prezentate este limpede: preoţimea din zona Reghinului a fost alături de popor în momentele de răscruce ale istoriei sale, sprijinindu-i aspiraţiile spre o viaţă mai bună, mai omenească, s-a zbătut ca enoriaşii săi să aibă cele necesare unui trai decent.

Charitable activities of the priests of the Romanian Orthodox Archpriestship Reghin during the second half of the XIX century

and the early years of the XX century

Summary The clerics from Romanian Orthodox Archpriestship Reghin helped the poor in different ways ,some were helped with money because they had suffered the destructive effects of floodings , fires, hail or other calamities,their dwellings being no longer habitable. In this meaning the fraternal solidarity is remarcable , the manner in which the Church through its sons rushed to help those of the same kind and belief. Compassion is one of the basic virtues for a christian and it has to come from the heart and be charaterized by love and humbelness. Many widows , of priets, of teachers,simple people were helped according to possibilities, with money , a dwelling to live in, because many priestesses remained widows quite young with littte children not having where to go.

365 Ibidem, f. 15. 366 Idem, D. 1122/1918, f. 23.

Page 218: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

218

The priests of the Church understood that they had to help also those who were fighting for freedom and independence to consolidate and strengthen in the soul of the defenders the courage and manliness , the confidence in their victory and in the justice of the cause they were defending.They embraced enthusiastically the right cause of the people, supporting those who took the determined decision to be the masters of their own destiny , to be free and independent .The actions through which the Church and clerics , from the highest ones to those serving in villages, proved their love through moral and material support , were different and multiple.Through divine services and prayers to God in churches for the victory of the Romanian , through impulse and charity actions for the soldiers on the front , through gifts for those who were wounded , through charity towards the discomfort and the troubles of those who remained at home, through the services done by military priests on the battle field, as well as heroic deeds of some priets on the battlefield , the Church showed her servitude towards its believers and the people it belonged to.The clerics from the Romanian Orthodox Archpriestship Reghin contributed substantially to the building of the metropolitan cathedral from Sibiu.. The priests from the Reghin area were alongside Romanian people in the hard circumstances of the first World War , fighting on the battle field ,praying in the churches for the victory of the Romanian Army ,encouraging those who remained at home , organizing money collection and products for those affected by the war or the orphans ,the old ,the sick , widows The Mitropoly addresed permanently circular letters and pastorals for the priests and protopopes encouraging to be alongside the people in difficult moments.We can also notice circular letters through which the metropolitan encourages priests to make collections for those ‚’affected by the war ‚’to collect money and products on the subscription lists opened for this purpose for sending them to those affected by the war. These demans were immediately answered by the priests and they gathered everything required. The priests following the impulses from the Mitropoly , were the ones who mobilized people to help the families or those who left for the battlefront ,to keep up with the work of the field , to harvest the crops from the field and to plant the seeds for next year.Thus the priests leading the believers helped the poor ones affected by the war , supported their families to harvest the crops in order to survive and to keep up with the works of the field.We also mention here the fact that the priests from Romanian Orthodox Archpriestship brought their contribution to the foundation of the orthodox orphanage from Sibiu where many orphans were raised .The general conclusion is clear; the priests were together with Romanian people in the decisive moments of its history , supporting its aspirations for a better ,more human life , it strove for her believers to have a decent life.

Page 219: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

219

ÎMPRUMUTUL MAGHIAR DIN ANUL 1895 „ZIS AL PORŢILOR DE FIER” ŞI PROBLEMA RAMBURSĂRII LUI DUPĂ 1920

Tudor RĂŢOI

În cele următoare vom supune atenţiei unul dintre aspectele semnificative ale problematicii Dunării aşa cum s-a cristalizat ea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale celui următor. Este vorba despre împrumutul maghiar în aur cu dobândă de 3% zis şi al „Porţilor de Fier” sau „Obligaţiunile Porţilor de Fier”, contractat în anul 1895, în numele Ungariei, de către monarhia bicefală, pe fondul sporirii traficului comercial prin acest tronson dunărean şi al susţinerii financiare a absolut necesarelor lucrări de regularizare a căii navigabile în cel mai dificil dintre sectoarele fluviului367.

Împrumutul a fost contractat, de asemenea, în condiţiile generate de efectele Congresului de la Berlin din 1878, care, după cum se ştie, a prilejuit Austro–Ungariei adjudecarea dreptului de a executa, singură, lucrările tehnice şi de a percepe taxe pe tronsonul Porţile de Fier, drept pe care, în 1879, guvernul de la Viena l-a transferat Ungariei, iar aceasta l-a conservat până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Pe baza prevederilor Tratatului de la Berlin, în 1883 Ungaria a definitivat planul lucrărilor de la Porţile de Fier, punerea lor în operă începând în septembrie 1890368. Era pentru prima dată când se depăşea nivelul declaraţiilor de intenţii, după încercări eşuate datând din anii 1857, 1871 şi 1873-1874, iniţiate ca efecte ale conferinţelor internaţionale precedente. Timp de aproape un deceniu, în anii 1890-1898, Ungaria a desfăşurat lucrări care, deşi n-au întrunit toate exigenţele tehnice ale timpului, au adus îmbunătăţiri sensibile navigaţiei, dar au fost exploatate discriminatoriu de către partea ungară, mai cu seamă după 14 iulie 1899, când au fost puse în aplicare cinci regulamente cu privire la navigaţia şi perceperea de taxe în sectorul Porţile de Fier, toate în avantajul net al părţii maghiare369. 367 În acest sector, greutăţile principale erau provocate de stânci, adâncimea variabilă a apei şi viteza curenţilor (de la 0,3 la 50 m/sec.) – vezi Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria popo-rului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 93. 368 Ibidem, p. 94. După alţi autori, lucrările hidraulice au început în anul 1895 şi s-au terminat în 1899 – vezi Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale,Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 156. 369 Aceste regulamente au fost: Regulamentul taxelor de navigaţie şi taxelor de remorcaj de perceput pe sectorul Dunării între Moldova Veche şi Turnu Severin, Regulamentul pentru stabilirea, perceperea şi ţinerea în evidenţă de către autoritatea regală ungară de navigaţie a Dunării de Jos a taxelor de navigaţie, de remorcare şi pilotaj de perceput de la vasele circulând între Moldova Veche şi Turnu Severin, Regulamentul de organizare a autorităţii regale ungare de navigaţie a Dunării de Jos, Dispoziţiile speciale pentru politica de navigaţie pe porţiunea de Dunăre supusă supravegherii superioare de către autoritatea regală ungară de navigaţie la Orşova şi Regulamentul serviciului

Page 220: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

220

Acest regim a suferit schimbări în cursul Primului Război Mondial, periclitând şi mai grav interesele statelor riverane mici şi mijlocii - printre ele şi România -, pe fondul poziţiei privilegiate a Puterilor Centrale în sud-estul continentului. La sfârşitul războiului, situaţia s-a modificat în favoarea puterilor victorioase ale Antantei, şi ele interesate în a-şi asigura supremaţia pe fluviu. Comandamentul trupelor aliate a împărţit Dunărea în mai multe sectoare, iar acestea au fost puse sub controlul unei Comisii Interaliate a Dunării, organism militar creat ad-hoc, cu sediul la Budapesta370. Tronsonul Porţilor de Fier şi Cataractelor a intrat în sectorul ce se întindea, în principiu, de la Orşova până la Ulm, şi care s-a aflat sub comanda amiralului englez Troubridge. În pofida noilor realităţi politice şi naţionale din regiune, după 1918 Troubridge a păstrat la Porţile de Fier şi Cataracte vechea administraţie maghiară, pe care a sobordonat-o Comisiei Interaliate, nesocotind aproape tendenţios interesele noilor state riverane sectorului, România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe care nici măcar nu le-a consultat în legătură cu modul în care înţelegea să administreze porţiunea fluviului de sub autoritatea sa.

Până la stabilirea statutului definitiv al Dunării, în 1921, Comisia Interaliată a luat şi alte măsuri care au echivalat, practic, cu scoaterea sectorului Porţilor de Fier şi Cataractelor de sub jurisdicţia riveranilor şi punerea lui sub control străin, de fapt sub controlul Puterilor Aliate. O serie de chestiuni importante privind acest tronson şi care-i interesau direct pe riverani, cum a fost organizarea serviciilor la Porţile de Fier, au fost discutate în lipsa acestora. România a protestat energic, inclusiv la Conferinţa Păcii de la Paris, împotriva acestor decizii ce fuseseră luate de Comisia Interaliată în două şedinţe, din 29 noiembrie şi 2 decembrie 1919, desfăşurate la Belgrad, apreciind măsurile iniţiate ca fiind cel mult provizorii, până la definitivarea regimului Dunării.

La rândul lor, cele două Mari Puteri Aliate şi-au menţinut poziţia de până atunci, justificând deciziile luate prin preţul pe care riveranii erau datori să-l plătească pentru internaţionalizarea inevitabilă şi completă a Dunării371.

Până la urmă, din fericire, Comisia Interaliată a trebuit să-şi încheie misiunea şi să fie desfiinţată, în mai 1920, urmare a ratificării de către Germania, în ianuarie 1919, a Tratatului de la Versailles, care prevedea, între altele, şi crearea Comisiei Internaţionale a Dunării372.

Pe de altă parte, sectorul Porţilor de Fier şi Cataractelor a intrat şi sub incidenţa prevederilor Tratatului de la Trianon, din iunie 1920, dintre Puterile Aliate şi Ungaria, unde, la articolele 287-289, s-a prevăzut scoaterea lui de sub mandatul de pilotaj stabilit la Porţile de Fier şi la alte cataracte de la Dunărea de Jos – vezi Paul Gogeanu, op.cit., p. 154. 370 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, op.cit., p. 127.371 Ibidem, p. 137-138.372 Prima reuniune a acesteia s-a deschis în iunie 1920 la Paris.

Page 221: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

221

maghiar, bunurile, instalaţiile şi toate celelalte amenajări puse aici în slujba navigaţiei trecând în administrarea Comisiei Internaţionale a Dunării.

S-a sperat acum, ca şi mai înainte, că tronsonul în discuţie va intra, în sfârşit, sub controlul ţărilor care ar fi trebuit, de drept, să-l stăpânească, România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Dorinţei celor două state i s-au opus, însă, atât unele state aliate neriverane, cât şi unele state riverane învinse, îndeosebi Ungaria. Iată de ce prevederile menţionate, din Tratatul de la Trianon, n-au adus împlinirea acestei dorinţe. În acelaşi spirit, prin articolul 350 al Tratatului de la Versailles, deşi s-a reiterat scoaterea Porţilor de Fier de sub mandatul încredinţat Ungariei, tronsonul în discuţie n-a fost atribuit, nici prin acest tratat, statelor riverane, ci, în mod provizoriu, cum spuneam, Comisiei Internaţionale a Dunării (C.I.D.), care a înlocuit Comisia Interaliată ce o precedase. Ulterior, după fixarea, în 1921, a statutului definitiv al Dunării, potrivit articolelor 32 şi 33 din tratatul încheiat în acest scop, s-a stabilit ca la Porţile de Fier să se constituie şi să se organizeze servicii speciale pentru administrarea acestui sector, ca sarcină comună a României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi C.I.D., sediul administraţiei fiind aşezat la Orşova. Din păcate însă, deşi a însemnat un progres sensibil faţă de situaţia anterioară, punerea în aplicare a acestor dispoziţii a întârziat, pe de o parte din cauza C.I.D., iar pe de alta şi din cauza unor asperităţi apărute între cele două state riverane373.

A urmat o perioadă de mai bine de un deceniu, caracterizată, concomitent, de insistenţele României pentru rezolvarea problemei serviciilor la Porţile de Fier şi Cataracte prin exercitarea unei administraţii bilaterale, româno-sârbe, în acest sector, dar şi de ezitări şi de amânări repetate din partea regatului vecin, deşi, în principiu, acesta împărtăşea poziţia României. Asperităţilor româno-sârbe li s-a adăugat opoziţia C.I.D. şi mai ales a unor state precum Anglia, Ungaria, Italia şi chiar Franţa la teza românească. Această opoziţie a sfârşit prin a determina Belgradul să iasă din expectativă şi, în anul 1925, după tratative bilaterale desfăşurate în capitala sârbă, s-a ajuns să se semneze un proiect de convenţie privind serviciile pe sectorul în discuţie374.

Proiectul semnat a stârnit din nou reacţia negativă a adversarilor tradiţionali ai suveranităţii riveranilor în regiune, astfel că în decembrie 1925 C.I.D. a decis rediscutarea şi modificarea acordului româno-sârb. După mai multe runde de negocieri, în care România a refuzat constant să accepte diluarea drepturilor sale la Porţile de Fier, cum cereau mai cu seamă Marea Britanie şi Ungaria, în martie 1927, în urma unei sesiuni a C.I.D. desfăşurată la Strassburg, susţinerile engleze şi maghiare au fost respinse, ajungându-se la un acord care recunoştea caracterul interriveran al serviciilor preconizate a se înfiinţa, dreptul riveranilor de a executa

373 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, op.cit., p.289-290.374 Ibidem, p. 293.

Page 222: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

222

lucrările, de a-şi numi personalul, de a arbora un pavilion special, de a folosi limbile română şi sârbă ca limbi oficiale etc. Cu titlu de compensaţie acordată celor ce apăraseră vechile teze referitoare la astfel de servicii, C.I.D. era însărcinată cu supravegherea activităţii acestora, cu avizarea lucrărilor şi a cuantumului taxelor, cu numirea şefilor de servicii etc.

După aprobarea, în 1928, a acordului realizat, la 28 iunie 1932, Comisia Internaţională a Dunării, întrunită în sesiunea de la Semmering, a adoptat în unanimitate acordul pentru înfiinţarea serviciilor speciale de la Porţile de Fier. Împreună cu un regulament de aplicare pendinte, acordul a prevăzut modul de organizare a serviciilor bilaterale româno-iugoslave, raporturile lor cu C.I.D., condiţiile de executare a lucrărilor în defileul Dunării, supravegherea şi poliţia navigaţiei, taxele de navigaţie şi, în general, tot ceea ce se subsuma aspectelor de natură administrativă.

Organismul creat prin acordul de la Semmering a purtat denumirea de „Administraţia Porţilor de Fier şi Cataractelor” (A.P.F.) şi a avut sediul central la Orşova, în timp ce Serviciul lucrărilor a fost fixat în dreapta fluviului, la Tekja, ca expresie a egalităţii perfecte în drepturi a celor două state.

Acordul de la Semmering, din 28 iunie 1932, a avut darul de a încheia o perioadă nedreaptă pentru statele din regiune, România şi Iugoslavia intrând, în sfârşit, în drepturile lor fireşti, suverane, asupra acestui sector375. El a pus, de asemenea, bazele unei colaborări bilaterale româno-iugoslave cu bune rezultate, administraţia comună a celor două ţări durând până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi la ocuparea Iugoslaviei de către trupele hitleriste.

Pe tot acest parcurs în care s-au luat decizii organizatorice de felul celor menţionate, printre problemele care au intrat în atenţia organismelor dunărene, având tangenţe şi cu configuraţia relaţiilor postbelice dintre ţările regiunii, s-au numărat şi cele generate de monarhia bicefală şi, în numele ei, de Ungaria, înainte de 1914, când tabloul Europei centrale era cu totul altul comparativ cu cel de după Conferinţa Păcii. Este vorba, din acest punct de vedere, despre obligaţiile şi datoriile asumate de monarhia bicefală – şi, în spiritul Tratatului de la Berlin, în mod concret, de partea maghiară - în regularizarea cursului Dunării la Porţile de Fier şi Cataracte, obligaţii şi datorii a căror stingere a dat naştere după război unor vii polemici şi dezbateri de ordin juridic, diplomatic şi politic.

Parte din aceste dezbateri s-a concentrat asupra chestiunilor privind lucrări începute de firmele particulare şi întinse pe perioade îndelungate, înainte şi după război. S-a dovedit că decontarea cheltuielilor ocazionate de asemenea lucrări întâmpina obstacole nebănuite, neputându-se clarifica în mod cert proprietatea asupra lor, asupra materialelor întrebuinţate sau rămase şi, mai cu seamă, în legătură cu cine

375 Ibidem, p. 299-300.

Page 223: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

223

avea obligaţia plăţilor. Expresia sintetică a acestei situaţii a fost aşa-numita „Afacere Freund”, derulată în anii 1922-1925 şi relativă la revendicarea, ca proprietate privată, de către firma omonimă, a unor bunuri constând în materiale din piatră folosite la lucrările de regularizare. Revendicarea menţionată intra în opoziţie cu pretenţiile C.I.D. de a le considera proprietatea sa, ca moştenitoare a statului ungar, potrivit art. 288 din Tratatul de la Trianon, însă, cum chestiunile rămâneau neclare sub aspect juridic, fiind aproape imposibil să fie procurate dovezi credibile de o parte sau de alta, restul materialelor nu puteau fi întrebuinţate, iar dosarul risca să se întindă pe un termen nedefinit376. În anul 1924, Serviciul de Navigaţie al Porţilor de Fier descoperea în arhivele sale şi trimitea Comisiei Internaţionale a Dunării la Bratislava raportul şefului acestuia, Tompa, odată cu alte două documente din care rezulta că firma «Freund şi Fiii» încasase în anii 1912 şi 1914 sume importante din partea statului maghiar pentru lucrările executate la Porţile de Fier şi pentru materialul strâns şi depozitat în acest sens377, însă mai mult decât atât părea să nu se poată face nimic. Afacerea a fost, totuşi, lichidată până în anul 1925378.

Un dosar asemănător şi infinit mai important decât cel referitor la „Afacerea Freund” a fost acela având în centru împrumutul maghiar din anul 1895, în aur şi cu dobânda de 3%. Problema a ieşit la suprafaţă pentru prima dată în anul 1920, cu prilejul şedinţei din 4 decembrie a C.I.D., împrejurare în care în atenţia participanţilor a intrat, în principiu, chestiunea moştenirii obligaţiilor contractate de Ungaria înainte de război şi a transmiterii lor către statele succesoare ale acesteia la Porţile de Fier, România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven379. În septembrie 1923, dosarul a început să prindă contur după solicitarea «Societăţii de Bancă Elveţiene» pentru clarificări cu privire la împrumut. Punându-se problema rambursării lui, chestiunea a ajuns în faţa Comisiei Reparaţiilor care, în martie 1923, a decis ca plata să fie făcută de către statele succesoare pe teritoriul cărora se aflau după război lucrările de regularizare, respectiv de România380. La 10 aprilie 1924, în şedinţa Comitetului executiv al C.I.D. de la Praga, reprezentantul Cehoslovaciei pe lângă Comisie a ridicat din nou problema împrumutului 3% al „Porţilor de Fier”. S-a aflat atunci că Ungaria făcuse acest împrumut în anul 1895, la valoarea de 45 de milioane coroane aur şi că serviciul său fusese transferat în 1923, de către Comisia Reparaţiilor, României, ca

376 Arhivele Naţionale Drobeta-Turnu Severin, fond Administraţia Porţilor de Fier şi Catarac- Arhivele Naţionale Drobeta-Turnu Severin, fond Administraţia Porţilor de Fier şi Catarac-telor Orşova, dosar nr. 62/1922, f. 116-119 şi nr. 65/1923, f. 31-32; (vezi şi Tudor Răţoi, Regimul Dunării la Porţile de Fier şi Cataracte (1891-1924). Documente. Vol. I. Craiova, Editura ALMA, p. 123-130). 377 Ibidem, dosar nr. 105/1924, f. 458-461; (Ibidem, p. 179-182).378 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 110-111.379 Ibidem, dosar nr. 31/1920, f. 28-38; (Ibidem, p. 86-92).380 Ibidem, dosar nr. 65/1923, f. 151-152; (Ibidem, p. 155-157).

Page 224: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

224

stat succesor al Ungariei la Porţile de Fier381. Încercând să pună mai bine în lumină amănuntele afacerii, Constantin Contzescu, reprezentantul României la C.I.D., şi Vilfan, reprezentantul Regatului sârbo-croato-sloven, constatau dificultatea întreprinderii şi informau la 16 aprilie acelaşi an Comisia cu privire la greutăţile întâmpinate în cercetarea arhivelor Serviciului Porţilor de Fier, absolut necesare în clarificarea problemelor relative la împrumut. În parte, aceste greutăţi decurgeau din pierderea parţială a documentelor în timpul războiului, însă nu mai puţin pernicioasă era şi lipsa de cooperare a părţii maghiare în identificarea arhivaliilor evacuate din cauza evenimentelor militare. În opinia celor doi reprezentanţi era urgentă angajarea a doi ingineri, unul român şi altul sârb, pentru traducerea documentelor redactate în limba maghiară382, ceea ce s-a şi acceptat în şedinţa Comitetului executiv din 23-24 aprilie 1923383. Cu acest prilej, reprezentantul Cehoslovaciei a readus în discuţie problema cadrului de analiză şi a competenţelor în soluţionarea litigiului, motiv pentru care în iunie-iulie 1924, Seeliger, reprezentantul german pentru Bavaria la C.I.D., ca preşedinte de şedinţă al Comitetului executiv al Comisiei, s-a adresat şi Comisiei Consultative şi Tehnice a Comunicaţiilor şi Tranzitului de pe lângă Societatea Naţiunilor pentru lămuriri cu privire la împrumutul maghiar 3% în aur numit “Obligaţiile Porţilor de Fier” şi la sarcinile pendinte ale României384. Până să se primească un punct de vedere oficial, în şedinţa Comitetului executiv al C.I.D. din 17 iulie 1924 s-a hotărât lansarea unui chestionar al documentelor de identificat vizând regimul maghiar şi internaţional în domeniu, situaţia şi regulamentul conturilor de cheltuieli şi aspectele de natură juridică, financiară, administrativă, economică şi tehnică ale împrumutului, scontându-se că desluşirea acestor aspecte era de natură să clarifice întreaga problematică a stingerii obligaţiilor menţionate de către ţările succesoare ale Ungariei la Porţile de Fier385. Până la sfârşitul anului 1924, au mai intrat pe ordinea de zi priorităţile, din punctul de vedere al şefului Serviciului, Tompa, la traducerea în limba franceză a documentelor administraţiei maghiare din perioada 1889-1918386, operă ce implica delimitarea precisă a atribuţiilor celor doi ingineri traducători387 şi subordonarea preferenţială, în pofida atitudinii potrivnice a unor delegaţii, cum era acea engleză388, a muncii de traducere necesităţii de lămurire a tuturor aspectelor pendinte împrumutului.

381 Ibidem, dosar nr. 85/1924, f. 113-114; (Ibidem, p. 172-173).382 Ibidem, f. 115-116; (Ibidem, p. 173-176).383 Ibidem, f. 100-102; (Ibidem, p. 176-179).384 Ibidem, f. 150-153; (Ibidem, p. 187-189).385 Ibidem, f. 154-158; (Ibidem, p. 199-202).386 Ibidem, dosar nr. 105/1924, f. 463; (Ibidem, p. 258-259).387 Ibidem, dosar nr. 85/1924, f. 162, 171, 174-180, 221-222; (Ibidem, p. 212-224).388 Ibidem, f. 162, 171, 174-180; (Ibidem, p. 212-221).

Page 225: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

225

Desfăşurarea afacerii în primii ani postbelici arăta, aşadar, diferenţe majore de interpretare juridică a acesteia din partea statelor membre ale C.I.D., problematica dezvoltată în jurul împrumutului rămânând în suspensie în primii patru ani de după Tratatul de la Trianon. Începând cu anul 1925, documentele pun în evidenţă că, în mai acelaşi an, problema rambursării intrase în vizorul Asociaţiei Naţionale a Deţinătorilor Francezi de Valori Mobiliare şi Lloyds Bank Limited389 şi că demersul întreprins în aplicarea deciziei din iulie 1924 a Comitetului executiv al C.I.D. a primit un răspuns negativ. La 2 februarie 1925, Tompa, şeful Şerviciului Porţilor de Fier, îi scria reprezentantului C.I.D. la Orşova că în arhiva Serviciului nu se găsea nici un document referitor la împrumutul maghiar 3% aur, « zis al Porţilor de Fier »390. De menţionat, însă, că activitatea de căutare şi identificare a unor astfel de documente întâmpina dificultăţi serioase, din cauza redactării lor în limba maghiară. Dacă pentru depăşirea impasului, în anul 1924, se hotărâse traducerea documentelor în limba franceză, în anul următor s-a constatat că activitatea s-a împotmolit aproape definitiv. Nemulţumiţi de salariul primit, în august 1925, traducătorii şi-au încetat activitatea391, fapt ce l-a determinat pe şeful Serviciului să propună înlocuirea lor cu interpretul său oficial, Breg, urmând ca acesta să fie plătit la nivelul care-i făcuse pe traducători să se retragă392.

În paralel, serviciul rambursării împrumutului maghiar a continuat să aibă o derulare incertă. O chestiune pendinte a fost, totuşi, clarificată în anul 1925 şi anume aceea a băncilor unde urmau să fie păstrate fondurile de rulment, de rezervă şi fondul special de rezervă constituite pentru serviciul amintit. Astfel, potrivit hotărârilor din 24-26 februarie 1925 ale Comitetului executiv al C.I.D., fondul de rulment al împrumutului trebuia să fie depus, în cont curent pe bază de lei şi dinari, pentru cheltuieli previzionate pe timp de patru luni, până la concurenţa sumei de 25000 de franci elveţieni, la Banca « Timişoreana » şi la sursala ei din Orşova, iar restul fondului de rulment la Banca Naţională a României; fondul de rezervă trebuia depus la Banca Franco-Sârbă din Belgrad, iar fondul special de rezervă la una dintre băncile care ofereau cele mai bune condiţii393. Pe parcurs, rambursarea împrumutului a întâmpinat, cu siguranţă, dificultăţi, ceea ce a dus la intervenţia Comisiei Reparaţiilor. Un memorandum şi rezoluţii adoptate de C.I.D. în cea de-a 23-a ei sesiune plenară394, desfăşurată în 1929, fac vorbire depre schimburi de scrisori intervenite la 27 iulie şi 25 ocotmbrie acelaşi an între C.I.D. şi Comisia Reparaţiilor pe tema împrumutului. C.I.D. informa cu acest prilej că nu uitase să examineze 389 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 230-231.390 Ibidem, dosar nr. 126/1925, f. 92-93.391 Ibidem, f. 418, 420-422.392 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 340.393 Ibidem, f. 142-179.394 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 54, 56-57, 64; dosar nr. 23/1928-1929, f. 112, 116.

Page 226: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

226

cu cea mai mare atenţie considerentele expuse încă din 18 mai 1924, pe această temă, de către Comisia Reparaţiilor, care stabilise că sarcina achitării împrumutului maghiar de 3% aur, « zis al Porţilor de Fier », revenea, indiscutabil, României. Statul român încercase să conteste această obligaţie, însă Comisia Reparaţiilor se opusese, pe temeiul convenţiei din 23 iulie 1927 potrivit căreia guvernul român şi celelalte guverne semnatare aveau a ţine cont că, chiar de la contractarea împrumutului, taxele de navigaţie percepute pe sectorul Porţilor de Fier fuseseră destinate să reprezinte sursa de bază a achitării împrumutului, iar România era principalul beneficiar al acestor taxe. Era ceea ce şi făcuse C.I.D., alocând produsul net pe taxele percepute la Porţile de Fier serviciului împrumutului. Modalităţile de vărsământ al acestui produs au fost fixate prin acordul din 27 aprilie 1927, elaborat şi pus în aplicare sub egida Comisiei Reparaţiilor şi cea a asociaţiilor deţinătorilor de titluri la împrumutul menţionat. La 11 iulie 1929, Comisia Reparaţiilor informa C.I.D. că împărtăşea teza ce susţinea acoperirea serviciului împrumutului din taxele în discuţie, considerate suficiente în această direcţie. În context, C.I.D. observa, însă, că plata dobânzilor anuale şi cea a amortismentelor la împrumut fusese garantată în trecut nu numai prin produsul taxelor de navigaţie, pe care guvernul regal maghiar fusese autorizat să-l preleveze, dar şi prin alte venituri ale statului. Se crease astfel o situaţie de drept în legătură cu produsul taxelor serviciului împrumutului, care nu putea fi schimbată de faptul substituirii statului maghiar. Nici un stat substituent n-avea dreptul să ignore obligaţiile ce i se transmiteau ca stat succesor şi a căror respectare decurgea în ordinea prevederilor Tratatelor de Pace şi a deciziilor Comisiei Reparaţiilor. România şi Iugoslavia au consimţit să respecte această situţie de drept semnând acordul bilateral din 28 aprilie 1927, prin care îl recunoşteau şi ratificau pe cel semnat în ziua precedentă.

Din întreaga jurisprudenţă astfel constituită, s-au desprins necesitatea ineluctabilă a respectării stricte a obligaţiilor generate de acordul din 27 aprilie 1927 şi în egală măsură nevoia activităţii de supraveghere a acoperirii cheltuielilor cu întreţinerea şi administrarea sectorului Porţilor de Fier. În decursul anilor, deşi o astfel de jurisprudenţă n-a fost eludată, totuşi, probabil din cauză că achitarea anuităţilor a avut la bază exclusiv produsul net înregistrat pe perceperea taxelor de navigaţie iar acesta a fost insuficient, rambursarea împrumutului a acumulat un deficit asupra căruia, în iulie 1929, Comisia Reparaţiilor s-a simţit datoare să atragă atenţia. Că achitarea scadenţelor n-a fost în nici un fel neglijată, este un fapt dovedit de documente. Nu este exclus ca, pentru mărirea veniturilor acumulate din taxele de navigaţie în perspectiva achitării ratelor împrumutului, dar şi din alte raţiuni, să fi fost avută în vedere o majorare a taxelor, aşa cum par să sugereze consideraţiile semnate de trei funcţionari ai Serviciului Porţilor de Fier care, folosind tabele comparative ale tarifelor navale şi C.F.R. practicate pe traseie comune, în 1925, au abordat metoda

Page 227: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

227

de urmat în identificarea posibilităţilor de mărire moderată a tarifelor de navigaţie corespunzătoare percepute în zona de competenţă a Serviciului395. Cum majorarea tarifelor a rămas în faza de studiu, fiind discutată, fără rezultat, şi în 1928, de această dată în Comitetul executiv al C.I.D.396, în paralel, s-a procedat ca şi până atunci, adică, vărsându-se, periodic, prin Serviciul Porţilor de Fier, în contul împrumutului, sume reprezentând produsul net la taxele de navigaţie încasate. Exempli gratia, în anul 1926 s-a depus suma de 567459,59 franci elveţieni397, aferentă tarifelor încasate pe întregul an, în 1928 suma de 90000 de franci elveţieni, doar ca aconto la serviciul împrumutului398, în 1929 suma de 75000 de franci elveţieni, tot ca aconto399, iar în anul 1930 suma de 150000 de franci, cu acelaşi regim, în contul anului respectiv400. Urmare a ratificării, la 28 aprilie 1927, a acordului din ziua precedentă, în septembrie 1928, Casa Comună cu sediul la Paris a Deţinătorilor de Obligaţiuni Publice Austriece şi Ungare emise înainte de război a anunţat că renunţa la reluarea serviciului cupoanelor întârziate la plată şi că acestea erau lichidate începând cu data de 10 august 1928401. Ar mai fi de adăugat, tot în legătură cu constituirea resurselor subsumate împrumutului Porţilor de Fier, că, începând cu ianuarie 1927, lunar, la Banca Naţională a României, au fost transferate sume reprezentând excedentul bugetar estimat pe patru luni şi care au contribuit la alimentarea fondului de rulment al împrumutului402. Alte sume s-au prelevat şi vărsat în contul fondului special de rezervă al împrumutului, cum este atestat pentru luna august 1925, când secretarul general al C.I.D. îi scria din Bratislava reprezentantului său la Orşova, Etling, cu privire la suma de 450905,24 de franci elveţieni plătită fondului special constituit 395 Ibidem, dosar nr. 119/1925, f. 79-84.396 Ibidem, dosar nr. 2/1928, f. 9, 14-16.397 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 3, 9.398 Ibidem, dosar nr. 24/1928, f. 4; dosar nr. 27/1928, f. 5, 8, 12, 17, 21, 23, 31, 37, 42, 52, 55, 60, 62, 65, 68, 71, 96, 110, 113, 125, 131, 139, 167, 192, 221, 256, 290, 295, 296.399 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 41, 46-47.400 Ibidem, f. 68, 70, 73.401 Ibidem, dosar nr. 2/1928, f. 86, 89.402 În decembrie 1926 a fost vărsată suma de 45000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 170/1927, f. 12, 13, 15), în ianuarie 1927 suma de 30000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 56, 58, 59), în februarie 30000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 149), în martie 35000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 190, 192-194), în aprilie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 223, 225, 227-228), în mai 80000 de franci (Ibidem, f. 25-28), în iunie 100000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 171/1927, f. 55-56, 59-60), în iulie 80000 de franci (Ibidem, f. 127-129, 131), în august 100000 de franci (Ibidem, f. 198-200, 202), în septembrie 100000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 285-286), în npiembrie 100000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 432-433, 435), în mai 1928 suma de 15000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 21/1928, f. 116-118), în iunie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 235-238), în iulie 60000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 339-340, 344), în august 40000 de franci (Ibidem, f. 431-432, 434), în septembrie 50000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 20/1928, f. 1, 2, 7), în octombrie 40000 de franci (Ibidem, f. 138-19, 146-147), în noiembrie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 367-368, 374).

Page 228: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

228

pentru serviciul ulterior al împrumutului maghiar. Suma nu trebuia luată în calcul la alcătuirea bilanţului mensual al Serviciului Porţilor de Fier403. De asemenea, este atestat că, în august 1927, s-au vărsat 567459, 58 de franci elveţieni la Casa Comună a Purtătorilor de Titluri Austro-Ungare din Paris404, după cum, pentru ianuarie 1925, un alt arhivaliu, printre cele mai interesante prin conţinutul său, documentează în legătură cu raportul înaintat de delegaţia României Comisiei Internaţionale a Dunării, la Bratislava, cu privire la bunurile rămase pe teritoriul maghiar şi adjudecate prin Tratatul de Pace de la Trianon în favoarea României. Raportul era trimis la cererea guvernului de la Budapesta şi era menit să constituie o piesă importantă a dosarului constituit cu privire la despăgubirile maghiare, ţinând seama că valoarea amintitelor bunuri se cifra la 37484557 coroane aur, valuta anului 1914, adică atingea un nivel relativ apropiat cuantumului împrumutului maghiar « zis al Porţilor de Fier »405. Pe capitole, suma de mai sus era formată din 36602557 coroane aur – bunuri imobile (iar dintre acestea, printre cele mai semnificative componente figurau: clădirile de la Orşova ale Serviciului Porţilor de Fier – 202 255 de coroane aur, cheiul Orşovei – 1 963 013 coroane aur etc.) şi bunuri mobile – 982000 de coroane aur406.

În concluzie, la începutul deceniului patru al secolului trecut, rambursarea împrumutului maghiar din 1895, zis al « Porţilor de Fier » era în plină desfăşurare. Conform prevederilor Tratatelor de Pace această obligaţie trecuse asupra României şi se baza, ca şi înaintea războiului, în principal, pe veniturile nete rezultate din taxele de navigaţie. Insuficienţa acestora a avut ca efect acumularea unui deficit semnificativ al serviciului rambursării, însă, ca parte componentă a relaţiilor internaţionale având în centru Dunărea şi sud-estul Europei, România a făcut în aşa fel încât să-şi onoreze ritmic obligaţiile, atitudinea ei, cristalizată în consens cu cea a ţărilor din componenţa C.I.D., contribuind la prevenirea dezvoltării unui posibil factor de criză în regiune.

THE HUNGARIAN LOAN FOR «THE IRON GATES» FROM 1895 AND ITS PAYMENT AFTER 1920.

Abstract

The article deals with an interesting topic for the historiography of the Danube at the Iron Gates and Cataracts. It concerns the loan that the Austro-Hungarian monarchy contracted in 1895, on behalf of Hungary, for the regulation of the Danube’s navigable waterway in its most difficult section at Moldova Veche 403 Ibidem, dosar nr. 126/1925, f. 492.404 Ibidem, dosar nr. 171/1927, f. 127-129, 131.405 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 102-105.406 Ibidem.

Page 229: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

229

and Gura Văii. Contracted to a value of 45 million gold crowns, after World War I the loan payment gave rise to a lively debate on who to repay it, considering that the bicephalous monarchy was gone. The quasi-unanimous opinion was that the payment was due, as an obligation, by the successors of Austria-Hungary at the Iron Gates, i.e. Yugoslavia and Romania, although the legal and diplomatic settlement was not the easiest.

ISTORICUL SOCIETĂŢILOR PETROLIERE „ALPHA”, „COLOMBIA” ŞI „AQUILA”

ÎNTRE 1904-1930 Ionela NIŢU

Dan-Ovidiu PINTILIE

După apariţia în România a Legii minelor din 1895 se constată o pătrundere a capitalurilor străine, interesate de sectorul petrolier, la început mai puţine, până în 1903, apoi într-un număr din ce în ce mai mare putându-se vorbi şi de o colaborare cu capitalurile româneşti, precum şi de ajutorul şi cooperarea unor oficialităţi româneşti, în special din PNL407.

Dacă valoarea capitalurilor româneşti investite cresc de la 12.800.000 lei în 1903 la 31.000.000 lei în 1908, capitalurile străine investite cresc şi ele spectaculos de la 46.000.000 lei în 1903 la 191.000.000 lei în 1908408. Pe locul întâi, în 1903 era capitalul german cu 87,5 milioane lei, apoi cel francez cu 33 milioane lei, olandez cu 22 milioane lei, american cu 15 milioane lei, italian cu 13 milioane lei, belgian cu 7,9 milioane, englez cu 6 milioane lei şi austro-ungar cu 5 milioane lei.

Din anul 1904, câteva capitaluri franceze vin în România după ce Compania franceză „Desmarais Frères” (constituită în 1861) era deja interesată de sectorul petrolier şi rafinarea de petrol pentru piaţa Franţei409. În 1905, capitalul francez constituie societatea Colombia, iar în 1906, grupul „Desmarais Frères” constituie societatea Aquila Franco-Română cu un capital de 3.000.000 lei şi care repede va ajunge la 6.000.000 lei410. Cu capitaluri mai mici au fost create şi alte societăţi cum ar fi Alpha (1905), Gallia, Steaua Franco-Română, Independenţa Franco-Română411.

407 Monitorul Petrolului Român, nr. 1 din 1905, p. 25. 408 Industria Petrolului în România în 1908, p. 287. 409 Monitorul Petrolului Român, nr. 9 din 1904, p. 278. 410 Idem, nr. 33 din 1905, p. 949-950; nr. 1 din 1908, p. 11. 411 Idem, nr. 1 din 1908, p. 6, nr. 2 din 1908, p. 42-43.

Page 230: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

230

Societatea petrolieră franco-română Colombia, constituită în noiembrie 1905 cu concursul societăţii Crédit Foncier d’Algérie et de Tunisie şi Banca Louis Hirsch et Cie pentru exploatarea terenurilor petrolifere în judeţul Prahova, la Buştenari, Bordeni, Băicoi şi Moreni-Ţuicani412. Constituirea societăţii s-a hotărât în 22 octombrie 1905, iar Actul constitutiv şi Statutele au fost publicate în „Monitorul Oficial” în 16 decembrie 1905413. Societatea avea ca obiect de activitate explorarea şi exploatarea de terenuri petrolifere şi „toate operaţiunile relative la industria şi comerţul petrolului”. Capitalul său era la început era de 1.200.000 lei divizat în 2.400 de acţiuni la purtător la câte 500 lei fiecare.

Principalii acţionari ai societăţii au fost de la început următorii: 1. Firma Ruzicka, Elias & Taubes – industriaşi, Bucureşti, care primea

2000 de acţiuni. Firma aducea ca aport la societate conform inventarului din 22 octombrie 1905, puţuri, 5 sonde, trăsuri, căruţe şi terenuri la Buştenari şi Telega;

2. Banca Marmorosch Blank & Co, Bucureşti care primea 40 de acţiuni;3. Emil Samuel – rentier, Paris care primea 12 acţiuni;4. Robert Schumann – bancher, Paris care primea 238 acţiuni; 5. Stanislas Badel – bancher, Paris care primea 62 acţiuni;6. Louis Hirsch – bancher, Paris care primea 38 acţiuni;7. Achille Levy-Strauss – rentier, Paris care primea 10 acţiuni. Societatea a fost înregistrată la Tribunalul Ilfov, Secţia Comercială, sub

nr. 2.458/1905. Actul constitutiv a fost transcris la nr. 286 din 1905, iar în registrul societăţilor a fost înregistrată la nr. 125 din 1905.

Primii administratori pe patru ani au fost desemnaţi: Achille Levy-Strauss, Herman Spayer şi Lazare I. Elias414. Preşedinte a fost ales Achille Levy-Strauss, administrator delegat Lazare I. Elias iar cenzori Leon Ruzicka, Marcel Hisch şi M. Pragel. Supleanţi au fost aleşi Victor Raţiu, Armand Taubes şi A.G. Carissy415. În anul 1907, preşedinte al consiliului de administraţie era Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar Dumitru Zarifopol şi Achille Levy-Strauss, vicepreşedinţi. Membri în consiliu erau Lazare I. Elias, S. Rosenthal. H. Spayer şi A. Blank. Director al societăţii era francezul D.G. Many profesor de Poduri şi Şosele care a predat atât la Paris cât şi la Bucureşti.

În primii ani exerciţiul financiar a fost stabilit între luna octombrie şi luna aprilie a anului următor.

412 Serviciul Judeţean Argeş al Arhivelor Naţionale (în continuare SJAN Argeş), fond Socie-tatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f.n. 413 Monitorul Oficial nr. 206 din 16 decembrie 1905, p. 7010-7011. 414 Ibidem. 415 Monitorul Oficial, 7 iunie 1906, p. 2143.

Page 231: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

231

În august 1906 s-au mai cumpărat alte terenuri la Buştenari sporindu-se capitalul la 2,8 milioane lei, exploatând un număr de 17 sonde. Apoi capitalul a fost sporit prin depuneri succesive la 3,5 milioane lei, iar apoi la 5.000.000 lei fiind rambursat în proporţie de 90%.

Alături de societăţile petroliere Steaua Română, Româno-Americană şi Aurora, în anul 1908, Colombia participă la crearea societăţii petroliere „Distribuţia” destinată distribuirii produselor petroliere pe piaţa internă din România.

Din anul 1905 până în anul 1912, activitatea societăţii a mers în creştere continuă, datorită activităţii rafinăriei construită între 1905 şi 1907, dar care va fi distrusă în timpul războiului şi reconstruită în 1919-1920. De asemenea, societatea a beneficiat de legea pentru încurajarea industriei conform jurnalului nr. 1014 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 28 din 6/19 mai 1919. Rafinăria se afla la o distanţă de 2.100 metri faţă de Gara Sud Ploieşti având linii de garaj având linii de garaj cu ecartament normal în lungime de 3.609 metri416.

La începutul existenţei sale, societatea a achiziţionat concesiuni în apropierea vechilor sale proprietăţi precum şi în alte regiuni în special la Moreni-Bana, Cricov, Băicoi, Ţintea, Runcu-Scorţeni, Păcureţi, Copăceni. A instalat pe concesiunile sale sonde care au forat 26.000 metri precum şi rezervoare, ateliere, clădiri, depozite de produse şi materiale.

Anul 1912 a fost de o prosperitate excepţională, societatea dominând cu producţia ei piaţa petrolului din România. Sonda nr. 1 din Moreni, răzbită în acel an, a dat timp de 10 luni cca. 1.000 tone pe zi iar producţia totală a acestei sonde a atins aproape 40.000 vagoane417. Beneficiul brut al exerciţiului 1912-1913 a fost de peste 13.000.000 lei aur, ceea ce era o cifră foarte importantă faţă de cele 5.000.000 lei capitalul social. Producţia societăţii „Colombia” a reprezentat în 1914, 13% din producţia totală a României.418

În anul 1913 conform bilanţului societăţii, capitalul social era de 5.000.000 lei iar valoarea terenurilor, sondelor, cai, trăsuri, puţuri, rezervoare, maşini, conducte, vagoane cisternă, imobile, instalaţii se ridicau la 1.517.050 lei419. Producţia societăţii reprezenta 18% din producţia totală a României. Producţia societăţii ocupa locul 4 din totalul societăţilor, societatea Alpha, locul 9 iar societatea Aquila locul 12, reprezentând 15,4% din totalul producţiei obţinute de România420.

416 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 1/1930, f.n. 417 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 108.418 Balkan Compas, teil I, Rumänien , 1914-1915, Wien, 1914, p. 236-237.419 Monitorul Oficial, nr. 59 din 18 iunie 1913, p. 2727. 420 Daniela Buşă, Investiţiile străine de capital în economia României la începutul secolului XX.

Page 232: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

232

În 1913, mobilizarea armatei române a făcut ca cea mai mare parte a personalului societăţii să fie chemat sub drapel. Ca urmare, lucrările de foraj şi exploatare au fost suspendate astfel că multe sonde au fost oprite din activitate. La sfârşitul mobilizări, exploatările au început să-şi reia activitatea normală până la sfârşitul lunii iunie 1914, când declanşarea războiului european a exercitat asupra societăţii o influenţă defavorabilă în sensul că unii ingineri, funcţionari şi muncitori străini au fost chemaţi în ţările lor, iar cei români, în cea mai mare parte, la concentrări.

Cu toate acestea, societatea „Colombia” continuă să se dezvolte până în anul 1916, începând numeroase şi importante lucrări de foraj şi exploatare în regiunile Moreni, Gropi şi Buştenari, îşi asigură concursul rafinăriei „Traian”, din Cernavodă, din 1913 care aparţinea Societăţii „Alpha”, precum şi al rafinăriei din Plopeni, îşi procură vagoane-cisternă şi rezervoare necesare înmagazinării produselor sale, la Constanţă, în vederea exportului. Staţia de Export Constanţa a fost înfiinţată în anul 1904, de către Societatea „Aquila Franco-Română”, fiind preluată în anul 1928 de „Colombia”. Tot la Constanţa a funcţionat până în anul 1931, o fabrică de bidoane care ulterior a fost demontată şi vândută, iar până în 1922 o fabrică de ambalaje din lemn421.

Pentru depozitarea produselor petroliere, în anul 1916, avea închiriate de la stat, pe 25 de ani un număr de trei rezervoare cu o capacitate de 10.000 m.c. Avea de asemenea, spaţii de depozitare particulare în cantitate de 26.300 m.c. pentru depozitarea ţiţeiului. Pentru transportul ţiţeiului şi produselor petroliere a cumpărat şi închiriat vagoane-cisternă care au crescut de la un număr de 9 în 1908 la 174 în 1916, iar numărul acestora va continua să crească în anii următori422. În sfârşitul anului 1930, societatea transporta pe calea ferată produsele petroliere cu 318 vagoane423.

La începutul războiului, societatea este defavorabil influenţată de evenimentele politice. O mare parte din lucrători şi din personalul tehnic este mobilizat, producţia scade în mod simţitor din cauza unor accidente survenite la sondele nr. 1 şi 2 din Moreni, care cereau reparaţii dificil de executat precum şi piese de schimb.

Deteriorarea continuă a situaţiei militare şi pierderea a 2/3 din teritoriul ţării a impus o evaluare rapidă a şanselor României de a păstra petrolul pentru nevoile ei şi ale Antantei. Ideea de a distruge sondele, pentru a nu mai fi folosite de inamic era susţinută în mod special de Anglia care era direct interesată ca germanii 421 SJAN Argeş, fond Societatea „Colombia”, dosar 10/1932, f. 13-15; dosar 1/1930, f.n. 422 Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, Şt. Mocuţa, Şt. Stirimin, M.P. Coloja, Istoria petrolului în Ro-mânia, Editura AGIR, Bucureşti, 2004, p. 164-172. 423 SJAN Argeş, fond Societatea „Colombia”, dosar 9/1931-1944, f. 94.

Page 233: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

233

să nu mai dispună de carburantul necesar, mai ales pentru submarine424. Dându-se garanţii de către guvernul englez, că România va fi despăgubită pentru pierderile ce urmau să rezulte din această măsură, s-a trecut la incendierea sondelor, depozitelor şi „să se distrugă rafinăriile (…), pe care inamicul ar putea să le utilizeze”425. De distrugerile instalaţiilor petroliere s-a ocupat Batalionul de specialităţi comandat de locotenent colonel Ştefan Botez, însărcinat de Comisia pentru Industria Petrolului pentru a experimenta şi studia modul de utilizare a benzinei volatilizată cu aparatele „Schilt”. Pentru a întrebuinţa această tactică, comandantul urma să se deplaseze cu compania de „aruncători de gaze” în misiuni speciale, după ce experimentul era terminat426. La distrugerile din zilele de 20-21 noiembrie şi 3-5 decembrie 1916 au participat şi comandanţii Comisiei de distrugere şi anume: coloneii englezi Christopher Thompson, ataşatul militar la Bucureşti şi John Griffiths, inginer şi genist, Norton Griffiths, Thomas Masterson, Philippon şi căpitanul George Valentin Bibescu, detaşat pe lângă ofiţerii britanici „pentru a supraveghea distrugerea grâului britanic şi petrolului”, prin adresa nr. 13.999 din 29.12.1916 a Marelui Cartier General427.

Pentru fiecare regiune mai importantă, Comisia de supraveghere a numit însărcinaţi cu conducerea lucrărilor pregătitoare. Astfel, pentru regiunea Buşteanri a fost numit inginerul A. Puşcariu, pentru Băicoi, Ţintea şi Filipeştii de Pădure, inginerul I. Dinu, pentru Moreni, Ochiuri, Gura Ocniţei, ing. Ţânţăreanu, V. Tacit pentru conducte şi distrugerea stocurilor de petrol, ing. Stoica pentru zona Târgovişte, ing. Iorgovici pentru regiunea Arbănaşi şi Buzău, dr. C. Zamfirescu pentru rafinării, ing. Mazarie pentru Vega şi dr. Bossel, directorul rafinăriei Aquila Franco-Română428.

Cu ocazia retragerii armatei, societatea a suferit pierderi foarte însemnate din cauza distrugerilor făcute atât la schele cât şi la rafinăria din Cernavodă care se afla în zona ostilităţilor. S-au distrus maşini, motoarele au fost sparte cu lovituri de ciocan, staţiile de pompare, uzinele de gaz, centralele electrice, sondele productive şi sondele în sapă care au fost înfundate. Toate articolele de pielărie, sârmă, bronz, alamă, cupru au fost demontate de la piese şi de la motoare şi au fost transportate cu motoarele şi aparatele de rezervă în magaziile şi schelele fabricilor din Moldova.

424 A. Pandea, Arde Valea Prahovei! Îndeplinirea unei hotărâri dramatice (1916), în “Lupta întregului popor. Revistă Română de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 3, 1987, p. 15. 425 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti (în continuare C.S.P.A.M.I. Piteşti), fond 949, dosar 716/1916, f. 207. 426 C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond Marele Stat Major, Comandamentul General al Etapelor, dosar 87/1916-1917, f. 71. 427 Ibidem, dosar 28/1916-1917, f. 6, 193; 428 Ibidem, f. 93-97.

Page 234: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

234

Totul a fost distrus şi ars pe loc în afară de cablurile de oţel care au slujit apoi la reluarea exploatărilor. Direcţiunea şi majoritatea personalului tehnic au urmat armata română în Moldova şi timp de 2 ani, schelele societăţii au rămas părăsite în mâinile inamicului.

În timpul ocupaţiei, „Colombia” a fost pusă sub sechestru şi toate bunurile ei au fost vândute societăţii „Erdoel Industrie Anlagen Gesellschaft”, creată de germani pentru cumpărarea tuturor întreprinderilor petroliere cu capital aliat şi lichidate de inamic. Aceste instalaţii vor fi reconstruite, iar materialele şi sondele rămase vor fi puse în exploatare.

După bilanţul din 28 februarie 1919 valoarea activului la această dată cuprindea: Terenuri petrolifere …………………………………. 9.515.090 lei Sonde şi puţuri ……………………………………… 27.222.084 leiRezervoare, conducte, clădiri, maşini etc. ………….. 784.743 lei Rafinăria de la Cernavodă ………………………….. 285.867 leiTotal 37.807.785 lei

Din această sumă, pasivul reprezenta 7.807.785 lei429. Producţia de ţiţei obţinută de societate în perioada 1906-1919 a fost

următoarea:1906 28.059 tone 1907 30.718 tone1908 26.280 tone1909 34.333 tone1910 26.708 tone1911 18.211 tone1912 209.630 tone1913 226.770 tone1914 26.084 tone1915 34.710 tone1916 39.309 tone1917 4.259 tone1918 13.630 tone1919 1.667 tone

Rafinăria societăţii de la Cernavodă a prelucrat în 1913 – 47.067 tone, în 1914 – 31.769 tone iar în 1915 – 24.742 tone430.

Principalele produse obţinute din prima distilare au fost următoarele (în tone):

Anul Benzină Petrol distilat Uleiuri Reziduri 1913 11.372 10.827 2.935 20.0751914 7.149 6.937 2.588 13.8851915 8.333 7.472 4.168 20.255

429 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f.n.430 Ibidem.

Page 235: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

235

Rezultatele financiare în lei au făcut ca societatea să obţină următoarele beneficii în lei:Anul Beneficiu (lei) 1905-1906 57.096 1906-1907 301.7631907-1908 401.6621908-1909 501.2601910-1911 591.1751911-1912 255.5291912-1913 12.000.6361913-1914 1.314.0031914-1915 1.113.6811915-1916 1.141.0001916-1919 (28 februarie) 1.359.192

În februarie 1919, „Colombia” a putut reintra în posesia bunurilor sale, activitatea ei mergând din nou, în mod crescând când, graţie avansurilor şi creditelor acordate de societatea franceză „Omnium International de Petroles”. Dacă în anul 1922 datoriile la societatea franceză erau de 12.347.393 lei (pentru achiziţii de terenuri, sonde, maşini, materiale etc.), în anul 1927 aceste datorii se vor ridica la 38.780.234 lei. Sumele disponibile în valută erau depuse de către societate la băncile Creditul Român, Marmorosch Blank, Banca Românească, Banca Centrală din Ploieşti şi Banca Comercială Română. Operaţiunile cele mai numeroase, precum şi disponibilul cel mai mare era depus la Banca Creditul Român ale cărei acţiuni, în majoritate, erau deţinute începând cu 1920 de Banque de Paris et des Pays-Bas (Parisbas). În cursul anului 1921 se va încerca crearea unei bănci noi mai puternică şi mai echilibrată rezultată din unificarea Băncii de Credit cu Banca Comercială Română a căror acţiuni erau deţinute în proporţie de 30% de Banque de l”Union Parisienne (BUP), a doua mare bancă din Franţa după Banca Parisbas. Cu toate tratativele şi intervenţiile făcute, unificarea va cădea datorită opoziţiei BUP de a intra în negocieri cu Parisbas. De asemenea, aceasta din urmă, controla în România Banca Marmorosch şi Banca Berkowitz.

La terminarea războiului, guvernul român trebuia să plătească pentru distrugerile de război din industria petrolieră, efectuate în 1916. Sumele au fost repartizate în proporţie de 40% pentru societăţile grupate în „Grupul sinistraţilor francezi din industria petrolieră din România” şi 60% pentru statul francez. La propunerea lui Léon Wenger (mandatat din partea guvernului francez, în calitatea sa de reprezentant al Ministerului Comerţului din Franţa să discute şi să trateze direct cu Guvernul României), din cei 40% acordaţi sinistraţilor, se scădea 5%

Page 236: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

236

pentru operaţiuni curente şi nevoi ale grupului. În iunie 1930, sumele vor fi împărţite astfel: 1.093.000 lire sterline societăţilor sinistrate şi 657.300 lire sterline statului francez, reprezentat prin Oficiul Naţional al Combustibililor Lichizi înfiinţat în 10 ianuarie 1925 şi condus de Louis Pineau. La 5 iunie 1930, Societatea „Aquila Franco-Română” va primi 194.250 lire sterline, Societatea „Colombia”, 111.500 lire sterline, iar Societatea „Alpha”, 16.250 lire sterline431.

În data de 28 mai 1920 prin fuziunea între societăţile Alpha şi Colombia se constituie noua societatea franco-română Colombia. Iniţiativa a aparţinut unui grup financiar franco-belgian care cuprindea Banque de Paris et des Pays-Bas, Societe d’Etudes et d’Entreprises, Societe des Petroles de Roumanie, Banca Mirabaud şi Louis Hirsch. Acest grup era reprezentant de Omnium International des Petroles care deţinea majoritatea acţiunilor.

La data fuziunii, Colombia care avea un capital de 30.000.000 lei a primit 60.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare prin contribuţii de la Societe Francaise et Roumaine de Petroles. Societatea Alpha, cu tot pasivul greu ce greva inventarul averii deţinute, avea un capital de 13.500.000 lei şi a primit 27.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare. Restul de 13.000 acţiuni valorând 6.500.000 lei a fost subscris de membri fondatori conform actului constitutiv şi a statutelor, respectiv de Omnium International des Petroles432.

Capitalul societăţii, prin aporturi succesive va creşte la 100.000.000 lei (divizat în 200.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare), apoi la 120.500.000 lei în mai 1921, la 138.000.000 lei în mai 1922 (prin atribuirea de către societatea Omnium a sumei de 10.577.000 franci francezi) şi la 175.000.000 lei în 1927433.

Pe exerciţiul financiar 1919-1920 care cuprindea 22 luni, societatea a avut un beneficiu de 64.170.689 lei şi s-au acordat dividende în valoare de 20%. Cursul acţiunilor în 1921a oscilat între 340 lei şi 750 lei, iar pe primul semestru din 1922 între 331 lei şi 875 lei.

După anul 1920, rafinăria de la Cernavodă prelucrează pentru societatea Colombia 28.900 tone şi în 1923, 40.000 tone ceea ce era mult sub capacitatea acesteia. Acest lucru se va repeta şi în anul 1924 când se va ajunge la o producţie de 58.500434. Pentru extinderea rafinăriei consiliul de conducere va aproba în anul 1925 cumpărarea unui teren de 15.000 m.p. conform actului autentificat sub nr. 282 din 29.09.1925 a Judecătoriei de Ocol Cernavodă, transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 2738 din 30.09.1925. 431 Ibidem, dosar 9/1930-1933, f. 5-6; dosar 11/1931-1940, f. 10-11.432 Ibidem, dosar 55/1942-1949, f. 34. 433 Ibidem, dosar 55/1942-1949. 434 Monitorul Petrolului Român, nr. 11/1921, f. 521; nr. 12/1924, f. 956.

Page 237: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

237

Începând cu anul 1926, rafinăria va ajunge pe locul 10, producţia acesteia aproape dublându-se la o capacitate de 435.000 tone faţă de 209.566 tone în 1916. La 4 noiembrie 1926 se va pune în funcţiune o instalaţie de cracare Dubbs, prima de acest fel din Europa pentru prelucrarea păcurii. Prin intermediul societăţii Omnium International şi după unele oferte venite din Cehoslovacia, se va ajunge la o colaborare cu renumita firmă americană „Universal Oil Product” din Chicago, Illinois care se va ocupa de montarea instalaţiei sub supravegherea unui inginer american. Aceeaşi firmă va monta instalaţia Dubbs, în 1936 la rafinăria societăţii de la Ploieşti, instalaţie care va începe să funcţioneze în 1938435. Capacitatea de prelucrare a rafinăriei de la Cernavodă va ajunge la 95.700 tone în 1928 şi care coroborată cu cantităţile rafinate la Ploieşti, care puteau ajunge la 216.000 tone pe an, făceau din Colombia o societate foarte puternică, iar din grupul Standard Oil-Parisbas unul din marii producători mondiali de petrol. Cu toate acestea, începând cu anul 1929, rafinăria de la Cernavodă nu a mai produs nimic şi rămasă fără producţie va fi desfiinţată.

Conform statisticii industriale din data de 31 decembrie 1930 înaintată Regiunii a 3-a Industrială cu sediul la Galaţi, rafinăria a fost oprită în iunie 1929 fiind în curs de demontare. Valoarea totală a investiţiilor se ridicau la 17.246.110 lei. Situată la 2 km de portul şi gara Cernavodă, fabrica avea două linii de garaj în lungime de 1139 metri. Puterea motrică era asigurată de 9 maşini cu abur şi combustie internă cu o putere de 208 CP. Existau 7 cazane în demontare, precum şi 2 motoare electrice şi 4 generatoare electrice. Mai erau trei funcţionari tehnici administrativi şi 10 lucrători necalificaţi. Salariile personalului administrativ erau între 6000 lei minime şi 18.000 lei maxim, iar al lucrătorilor necalificaţi, plătiţi cu ziua, între 90 şi 200 lei. Se demontau, pe lângă cele 7 cazane de distilaţie amintite, cu o capacitate de 5 vagoane fiecare, 3 rectificatoare pentru benzină cu o capacitate de 4 vagoane fiecare şi 4 agitatoare pentru rafinat, tot de 4 vagoane fiecare. Fabrica mai poseda şi locuinţe pentru 24 de familii436.

În anul 1922, după fuzionarea cu societatea Alpha, Colombia s-a situat pe locul al optulea între societăţile producătoare de petrol din România437.

Colombia va fi prima mare societate petrolieră care va respecta prevederile art. 32 şi 33 din Legea Minelor din 1924 astfel încât la 15octombrie 1924, Adunarea generală extraordinară a hotărât naţionalizarea societăţii prin sporirea capitalului social de la 138.000.000 lei la 300.000.000 lei şi cooptarea a şase membri noi, români, în Consiliul de administraţie. Au fost aleşi dr. I. Cantacuzino ca preşedinte, iar membri G. Balş, C. Argetoianu, V. Antonescu, C. Alimănişteanu, V. 435 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 143/1935-1936, f.n. 436 Ibidem, dosar 1/1930, f.n. 437 Analele Minelor din România, nr. 10/1923, p. 759.

Page 238: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

238

Goldiş438, prin mărirea numărului de membri la 21 şi modificarea art. 12 din statute. Vicepreşedinte va deveni E. Mercier, iar administrator delegat colonel M. Andriot.

În şedinţa Consiliului de administraţie din 4 iunie 1925 se arăta că în urma primirii de la Stat în concesiune a două perimetre petrolifere pentru exploatare de 10 ha fiecare la Moreni, şi Runcu-Chiciura, din cele 43 ha ale statului român care întruneau aproximativ 500 ha439.

Omnium International era dispusă să acorde societăţii un împrumut de 10.000.000 franci francezi care se putea ridica şi la 15.000.000 franci francezi dacă se mai primeau şi alte perimetre. Se dorea în schimb, după stabilirea redevenţelor datorate statului şi a impozitelor miniere care priveau tot societatea, o redevenţă de 7% din tot petrolul extras, pe toată perioada exploatării. Pe lângă redevenţă, dobânda datorată societăţii franceze se păstra la aceeaşi valoare urmând ca la de 1 ianuarie 1928 să se plătească semestrial dobânda şi amortismentul în 10 ani440. De pe perimetrul de la Moreni unde au fost instalate 11 sonde producţia a fost în total de 72.000 tone care au acoperit sumele cheltuite cu forajul apoi debitul lunar a scăzut la 6 tone pe zi şi de sondă441.

După 1929, societatea va primi de la stat noi perimetre la Ceptura, Gorgota şi Tocilele, iar în anul 1933, prin Decretul regal nr. 1600 din 26.05.1933, reînnoit în 7 octombrie 1939, în zona Voineşti-Aninoşani-Cândeşti.

În anul 1927, concesiunile societăţii se aflau la Gura Ocniţei, Apostolache, Glodeni, Urlaţi, Băicoi-Ţintea, Telega, Moreni, Gorgota, Buştenari, Chiciura. Au fost construite trei „uzine” de degazolinare la Chiciura, Moreni şi Mislea. Gazolina recuperată de pe şantierul Moreni a fost de 203 tone în 1925, 99 tone în 1926 şi 186 tone în 1927 şi 7 tone în 1928. Iar de pe şantierul de la Mislea abia în 1928 s-au recuperat 754 tone de gazolină. Din totalurile indicate de noi, cantităţile obţinute includ şi cele obţinute de Aquila şi 70% (1.009 tone) din totaluri au revenit societăţii „Gazolina”442.

Din toate şantierele, producţia societăţii s-a limitat aproape exclusiv la două terenuri din Moreni şi Gura Ocniţei din care numai Gura Ocniţei producea 56% din producţia totală. Prin reţelele de conducte se transportau aproximativ 350.000 tone produse petroliere, cantităţi care vor creşte la peste 448.000 în anul 1931. Sondele societăţii erau legate între ele, cu rafinăria din Ploieşti şi cu Staţia

438 Monitorul Petrolului Român, nr. 20 din 15 octombrie 1924, p. 1642-1643; nr. 22 din 15 noiembrie 1924, p. 1808-1809. 439 Gheorghe Buzatu, România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 183. 440 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 1/1920-1942, f. 33. 441 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 126. 442 Ibidem, f. 115; Monitorul Petrolului Român, 13 iunie 1931.

Page 239: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

239

de încărcare din Gara Băicoi unde se găseau rezervoarele statului. De aici existau conducte care duceau produsele spre conducta Constanţa sau spre Giurgiu. Numărul total al salariaţilor societăţii era la sfârşitul anului 1928 de 1.170 persoane.

Pentru refacerea drumurilor Băicoi-Moreni-Gura Ocniţei, precum şi pentru construirea conductei la Constanţa, societatea va acorda sume mari de bani şi va fixa o super-taxă de 10 lei/tonă pentru conductă. În 1925, erau în producţie între 18-20 sonde noi care dădeau o producţie zilnică de 280 tone, iar în 1928 erau peste 79 sonde din care în mare parte în producţie iar restul în sapă.

Între anii 1921 şi 1930 nu s-au acordat dividende. Acţiunile societăţii erau cotate la bursele din Bucureşti, Paris şi Anvers.

Între anii 1920 şi 1928 cantităţile de ţiţei produse şi prelucrate de societate, au fost următoarele443:

Anul Producţia de ţiţei (tone) Prelucrare ţiţei (tone)1920 12.918 -1921 27.148 -1922 74.820 -1923 87.620 -1924 82.420 58.0001925 106.720 85.6401926 95.880 95.9301927 133.440 92.4141928 219.860 263.910

Principalele produse obţinute la rafinăria din Ploieşti erau: benzine, petrol, motorină, păcură şi cocs.

Afară de producţia sa proprie, societatea a mai prelucrat şi cantităţi mari de ţiţei cumpărate. În baza unui contract încheiat cu societatea Foraky Românească a preluat spre prelucrare şi vânzare o parte din producţia acestei societăţi. Graţie legăturilor comerciale deţinute de societatea franceză Omnium International, societatea a făcut export în Franţa şi bazinul mediteranean, în Anglia şi în ţările din Imperiu, Italia, Germania, Spania, Austria, Belgia, Olanda, Argentina, Marina Franceză444 etc. Exportul se făcea prin porturile Constanţa şi Giurgiu, în special cu ţările cu devize libere, dar şi în ţările cu devize convertibile sau pe bază de clearing.

În şedinţa Consiliului de administraţie din 5 ianuarie 1926, ţinută la Paris, societatea Omnium International a hotărât să lase posibilitatea societăţii Colombia ca în operaţiunile sale comerciale, să facă vânzări mai ales în dolari sau lire sterline. Vânzările numai în franci francezi, impuse la începutul activităţii societăţii în 1920 au redus partea de participare a societăţii franceze care era interesată acum de orice sume în dolari sau lire sterline care erau puse la dispoziţia ei. Ca urmare, de la 1 ianuarie 1926 s-a întocmit un cont curent unic numai pentru dolari unde 443 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 95. 444 Ibidem, f. 101.

Page 240: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

240

s-a trecut soldul evaluat la 31 decembrie 1925, la suma de 785.670 dolari. Toate sumele care urmau să fie primite în diverse monede şi care reprezentau debite sau credite, se vărsau în acest cont unic, transformarea în dolari făcându-se la cursul zilei depunerilor445. Atunci când avea nevoie, societatea franceză putea să solicite conversiunea în acţiuni a unei părţi din creditul său. Valoarea creditului pe care îl declara că vrea să-l convertească în acţiuni urma să fie împărţit la cursul mediu al dolarului, al acţiunilor Colombia la Bursa din Paris în timpul a 90 de zile şi micşorat cu 15%. Rezultatul rotunjit urma să dea numărul de acţiuni pe care Colombia trebuia să le predea societăţii Omnium.

În 12 mai 1927 se sporeşte capitalul social de la 138.000.000 lei la 175.000.000 lei prin emiterea a 74.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare şi care se vor preda societăţii franceze pentru stingerea unei părţi din datorii.

În şedinţa din 26 mai 1926, se decide constituirea unui Comitet Special, compus din administratorii rezidenţi în România, precum şi din administratorii delegaţi, care „să aibă în vedere susţinerea şi mai mult a unor relaţii particulare între societate şi autorităţile publice române”446. Pentru plata serviciilor corespunzătoare acestor atribuţii se aloca comitetului suma globală de 1.000.000 lei, anual împărţită între membri comitetului, preşedintele urmând să primească echivalentul a doi membri din comitet.

Beneficiile realizate de societate în perioada 1926-1928 au fost următoarele447:Anul Beneficiu (lei)1926 23.169.8971927 18.213.0071928 49.396.878

În şedinţa din 2 noiembrie 1928 ţinută la Bucureşti, Consiliul de administraţie hotărăşte în unanimitate unificarea societăţilor Colombia şi Aquila prin încorporarea activului şi pasivului acestei din urmă societăţi şi emiterea a unui număr de 334.375 acţiuni Colombia a câte 500 lei fiecare. În urma absorbţiei capitalului societăţii Aquila, capitalul societăţii Colombia va creşte la 380.000.000 lei împărţit în 760.000 acţiuni. Din acestea, 344.375 acţiuni reveneau societăţii Aquila şi 415.625 rămâneau societăţii Colombia.

Deoarece majoritatea capitalului societăţii Aquila era deţinut de Compagnie Français des Petroles, în urma fuziunii, Consiliul de administraţie al societăţii Colombia în 5 decembrie 1928, aprobă ca cele 344.375 acţiuni ale societăţii

445 Ibidem, f. 34-38. 446 Ibidem, f. 37. 447 Ibidem, f. 113.

Page 241: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

241

Aquila să fie cesionate societăţii Omnium International de Petroles la preţul de 1260 franci francezi de fiecare acţiune ceea ce însemna suma de 433.912.500 franci francezi dintr-o singură lovitură448. Societatea Colombia hotărăşte trimiterea în Franţa la Banca Parisbas a unui număr de 20.625 acţiuni a câte 500 lei fiecare.

Totodată, în şedinţa din 5 decembrie 1928, sub preşedinţia lui I. Cantacuzino, Consiliul de administraţie, în conformitate cu art. 18 din statute sunt cooptaţi în consiliu: A. Brisson, P. Fenaille, Th. Ficşinescu, G.A. Mavrocordat, E. Saladin, J. Vidal şi V. Meganck care vor deveni administratori în noua societate. Conform art. 19 din statute, Th. Ficşinescu şi E. Saladin devin şi directori ai societăţii: J. Coulon – director tehnic, A. Bonafous – director comercial şi Soutzu – secretar general.

Activitatea societăţii va continua şi după anul 1928 până în anul 1948 graţie unor ingineri şi tehnicieni de excepţie, absolvenţi ai Academiei de Mine din Freiburg şi a Şcolilor Politehnice şi de Arte şi Meserii din Paris, Liège, Bucureşti, Timişoara, Saint Etienne şi Charlottenburg. Din păcate, personalul tehnic francez va fi expulzat la mijlocul anului 1940 din cauza războiului cu Germania. Amintim pentru pentru perioada de până la 1928 pe: H. Bouteloup, E. Chappelet, E. Wechsler, F. Thiers, L. Simulin, A. Maratier, Guigue, Giraz, precum şi personal românesc: Marinescu, Georgescu, Vorunca, Strat şi dr. Roseanu. Aceştia au activat atât pe şantiere cât şi la rafinării.

În 1928, preşedinte al Consiliului de administraţie era dr. I. Cantacuzino, vicepreşedinte E. Mercier şi colonelul M. Andriot, administrator delegat. Admnistratori erau: Josse Allard449, Victor Antonescu, C. Argetoianu, G. Balş, M. Champin, P. Chapuy, J. Chevalier, Lazare I. Elias, N. Hiott, A. Levy-Strauss, I.M. Waterkeyn, D.G. Zafiropol, Al. Zănescu. Director general era Th. Ficşinescu, absolvent al Şcolii de Mine din Liège, iar J. Coulon, director tehnic, absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, iar I. Soutzu, secretar general, absolvent al Şcolii Superioare Naţionale de Mine din Paris450.

Societatea „Alpha”–Româno-Belgiană de Petrol a fost fondată în ianuarie 1906 de către Société Belge Petroles de Roumanie şi de către Banca Josse Allard din Bruxelles pentru exploatarea unui complex de drepturi miniere aferente

448 Ibidem, dosar 1/1920-1942, f. 48. 449 Josse Allard (9 mai 1868 - 26 aprilie 1931), bancher şi filantrop belgian, a fost unul dintre cei cinci fondatori ai societăţii belgiene financiare de transport şi întreprinderi industriale (SOFI-NA), administrator la numeroase societăţi, membru în numeroase consilii, el apărea ca un mare animator al societăţilor financiare din lumea întreagă, în asociaţie cu capitalurile franceze care lu-crau cu întreprinderile lor, apud Marie-Thérèse Bitsch, La Belgique entre la France et l’Allemagne, 1905-1914, Publications de la Sorbonne, 1957, p. 134. 450 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f. 133-134.

Page 242: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

242

terenurilor situate în regiunea Ţintea451. Grupul belgian reprezentat de Josse Allard după ce a constituit în 1911 L’Omnium International des Pétroles în 1911 a ajuns să deţină în România, alături de francezi două „implantări” majore şi anume: societăţile Colombia, care exploata concesiunile de terenuri petrolifere şi Alpha care deţinea o rafinărie la Cernavodă.

În 15 septembrie 1899, Consiliul comunal Cernavodă atribuie o suprafaţă de teren de 5 ha domnului C. Langeveld pentru construirea „unei fabrici de distilare a petrolului”, nimeni alta decât viitoare rafinărie. Acesta vinde la rândul său terenul pentru rafinărie Societăţii „Helios” din Cernavodă. La rândul ei, în anul 1900, societatea a vândut terenul şi construcţiile societăţii olandeze „Cernavodă” care se va desfiinţa în 1902.

Rafinăria numită „Traian” construită în 1901 este vândută în anul 1903 societăţii Hagianoff & Câmpeanu înfiinţată în 1898 cu un capital de 2.000.000 lei şi care deţinea un teren petrolifer la Poiana-Câmpina452. De aici, ţiţeiul extras se transporta cu vagoane cisternă pe calea ferată până la rafinărie. Proprietarii se ocupă de completarea rafinăriei ce avea numai aparate de distilat, o instalaţie de rafinat petrol şi benzină şi alta pentru fabricat uleiuri minerale începând să funcţioneze în anul 1904453. Rafinăria era amplasată într-un mic golf devenit „găzărie” ce producea 10.000 vagoane derivate pe an care erau livrate cu navele pe Dunăre spre diferite puncte sau la Constanţa454. Atunci când Dunărea îngheţa vasele româneşti şi străine iernau în micul golf petrolier care avea amenajate dane de acostare. Ani de-a rândul rafinăria a prosperat, a plătit salarii bune angajaţilor şi a adus prosperitate oraşului.

Rafinăria era un complex imens pentru acele vremuri, care se va extinde de la 5 ha la 10 ha, având conducte de suprafaţă, cazane sub presiune, pompe de distilare, de distribuţie, de decantare, depozite, clădiri administrative, inclusiv o centrală telefonică proprie. Directorul rafinăriei a fost dr. ing. Rosenfeld-Roseanu, tatăl multiplei campioane mondiale de tenis Angelica Roseanu455.

În anul 1906 exploatarea rafinăriei se va face de societatea română de petrol „Traian” în statutele căreia era prevăzut exploatarea fabricii „Helios”, Hagianoff & Câmpeanu. Conform statutelor, capitalul social aparţinea lui Marinovschi Blarik şi I.N. Hagianoff.

Fiind una din cele mai moderne rafinării, a ocupat locul 5 în anul 1908 şi locul 7 în anul 1909 în cadrul rafinăriilor din România456. În anul 1911, 451 Monitorul Oficial, ianuarie 1906, p. 7408. 452 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit., p. 103, 118, 127.453 Monitorul Petrolului Român, nr. 1/1903, p. 55, nr. 11/1903, p. 332, nr. 12/1903, p. 367. 454 Nicolae Petrescu, Cernavodă: De la stăpânirea turcească până în zilele noastre, p. 6. 455 Stăvaru Teodorof Vasile, Puntea dintre zări – Cernavodă, dragostea mea, Editura Dobro-gea, Constanţa, 1996, p. 27. 456 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit, p. 118.

Page 243: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

243

societatea Traian intră în lichidare iar rafinăria este cumpărată în 1913 pentru preţul de 2.000.000 franci plătibil 800.000 în numerar şi 1.200.000 în acţiuni de grupul financiar francez care deţinea societăţile Colombia şi Alpha457. Rafinăria a funcţionat şi pentru societatea Alpha până în 1920 când societatea va fi absorbită de Colombia. Aprovizionarea cu ţiţei se făcea prin conducta naţională Băicoi-Constanţa iar prelucrarea anuală a fost în 1920 de 98.000 tone ţiţei.

Capitalul său a fost la început fixat la 1.000.000 lei, apoi a crescut în martie 1911 la 2.500.000 lei iar apoi la 4.500.000 lei. Principalii creditori erau Banca Generală Română şi Societe de Petroles de Roumanie.

La 31 decembrie 1909 se obţinea un beneficiu de 104.337 lei din care 12.016 se raporta pe anul 1910. Din suma rămasă de 92.320 lei se repartiza toată pentru amortizări, societatea deţinând terenuri, imobile, sonde, atelier, magazin. Director al societăţii era Louis Schaffers, iar contabil şef Leon Guttmann458.

Domeniul minier pe care societatea îl exploata avea o suprafaţă totală de 34,3148 ha care forma concesiunea C. Langeveld şi de 8,7567 ha la Ţintea şi Băicoi concesionate în 1907 de la Herescu. Concesiunea Herescu cuprindea o suprafaţă globală de 13 ha terenuri cumpărată cu preţul de 500.000 franci urmate de numeroase proprietăţi de 17 ha (concesiunea) Hamilton, 48 ha la Proviţa de Jos, 374 ha la Poseşti, 550 ha la Nucet, 15 ha la Bana-Ograda în locul numit Cricov.

Activul societăţii cuprindea de asemenea un parc de 106 vagoane cisternă pentru transportul ţiţeiului. S-a luat în concesiune pe 20 de ani începând cu 19 ianuarie 1906, o conductă de la Moreni la Ploieşti, rezervoare şi o conductă de la Recea la Ţintea pentru captarea apei necesare funcţionării atelierelor de reparaţii, birourilor şi magaziilor. În anul 1916 deţinea spaţii de depozitare a produselor petroliere în cantitate de 5.354 mc459. În decembrie aceste instalaţii au fost incendiate din iniţiativa misiunii franco-britanice. În timpul ocupaţiei germane activul a fost pus sub sechestru, lichidat şi vândut societăţii „Erdöl Industrie A.G.” care a primit şantierele în exploatare.

La 28 februarie 1919, valoarea acestui activ era format din:Terenuri petrolifere …………………………………. 4.923.430 lei Sonde şi puţuri ……………………………………… 7.932.551 leiRezervoare, conducte, clădiri, maşini etc. ………….. 488.593 leiRafinăria de la Cernavodă ………………………….. 1.525.120 lei Vagoane cisternă …………………………………… 500.000 leiTotal 15.369.695 lei

Din această sumă, pasivul constituia între 1.869.695 lei şi 13.500.000 lei. 457 Monitorul Petrolului Român, nr. 35/1911, p. 1343; nr. 34/1912, p. 1427. 458 Monitorul Oficial, nr. 53 din 10 iunie 1910, p. 2342-2343. 459 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit., p. 166-167.

Page 244: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

244

Producţia, în tone, între 1906 şi 1919 a fost următoarea: 1906 -1907 4.6121908 19.8521909 20.8701910 28.3011911 16.5281912 16.4021913 27.8881914 14.9731915 31.6261916 30.6301917 2.6051918 14.6531919 1.122

Rezultatele financiare în lei ale societăţii au fost următoarele460:Anul Beneficiu (lei) 1907 Pierderi 37.2291908 Pierdere 172.268 1909 Pierdere 104.3371910 Pierdere 262.6781911-1912 10.3041912-1913 340.8641913-1914 1.055.0041914-1915 599.1611915-1916 818.5121916-1919 399.205

La data de 28 februarie 1920, în urma hotărârii Adunării Generale Extraordinare, societatea Alpha cu un capital de 13.500.000 lei va fi absorbită de societatea Colombia. Ea va aduce ca aport la noua societate înfiinţată rafinăria de la Cernavodă „Traian” 106 vagoane cisternă şi terenuri petrolifere în Băicoi, Gropi, Chiciura, Copăceni şi la Valea Portarului461.

Ambele societăţi erau controlate financiar de societatea Omnium Internationl de Petroles. Această societate era la rândul ei controlată de Banca Parisbas fondată în 1872 şi care din 1914 avea câteva participări de mică anvergură în România. Din 1919 ea a pus la punct o reală politică petrolieră prin preluarea a două societăţi petroliere româneşti: Colombia şi Steaua Română.

Societatea petrolieră „Aquila Franco-Română”, cu sediul în Bucureşti, strada Alexandru Lahovari, nr. 11, a fost fondată de firma „Desmarais Freres” în anul 1904, alături de capitaluri româneşti administrator delegat şi director

460 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f.n.461 Ibidem, f. 104.

Page 245: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

245

general fiind timp de 25 de ani Eugen Saladin462. A fost Cavaler al Legiunii de Onoare, Ofiţer al Stelei României şi Mare Ofiţer al Ordinului Coroana României. Societatea pe care a condus-o cu multă pricepere a avut o activitate foarte însemnată şi a fost societatea cu capital francez dintre cele mai importante de la noi din ţară. El a creat la Constanţa o staţie de export importantă iar la Ploieşti – Plopeni o rafinărie înzestrată cu instalaţii moderne şi o reţea de conducte din cele mai complete.

Grupul „Desmarais Freres” şi-a exercitat controlul asupra societăţii Aquila printr-o altă societate membră a grupului şi anume Compagnie Française des Petroles.

Aquila, a fost una din cele mai vechi întreprinderi de petrol din ţară care a dezvoltat o importantă activitate atât sub raportul forajului, a exploatării cât şi sub cel al prelucrării ţiţeiului brut. A obţinut pentru produsele sale medalia de aur la Expoziţia Internaţională din 1905 de la Liège şi diploma de onoare la Expoziţia Generală Română din 1906 de la Bucureşti. La început capitalul social a fost de 12.000.000 lei după care a fost sporit la 48.000.000 lei, divizat în acţiuni nominative a câte 500 de lei fiecare.

Societatea nu deţinea perimetre de la stat. Din prima distribuţie a perimetrelor de explorare, statul le-a atribuit două, unul la Runcu şi altul la Ochiuri care însă au fost refuzate463. A solicitat din nou, alte două perimetre, care însă nu i-au fost acordate, restul fiind cumpărate de la particulari.

Societatea a prelucrat ţiţeiul cumpărat de la rafinăria din Plopeni pe care a luat-o în arendă de la societatea Petrolul Românesc fostă societate Belgo-Română464. Dorind să prelucreze cât mai mult ţiţei, conducerea societăţii a hotărât să construiască o rafinărie la Ploieşti, numită „Colombia” care în 1911 îşi va mări capacitatea de prelucrare de 141.000 tone pe an la 235.000 tone pe an prin transformarea sistemului de distilare discontinuă în sistem continuu465. Director al rafinăriei era inginerul şi profesorul Theodor Ficşinescu care după preluarea societăţii de către Colombia, în 1928, va lucra în cadrul acesteia. Theodor Ficşinescu este cunoscut şi ca creatorul în anul 1929 a primului Club Rotary din România.

Staţia de export de la Constanţa avea o capacitate de depozitare de aproximativ 23.500 tone, multe din rezervoarele sale fiind închiriate altor societăţi.

462 . Născut în anul 1871, la Breslau, ia parte la fondarea, în 1904 a Societăţii „Aquila Fran-. Născut în anul 1871, la Breslau, ia parte la fondarea, în 1904 a Societăţii „Aquila Fran-co-Română” a cărui administrator-delegat şi director general a fost timp de 25 de ani. Cetăţenii francezi din România l-au ales preşedinte al coloniei lor. El a creat „Casa Francezilor” şi „Uniunea Francezilor din România” instituţii menite să strângă relaţiile dintre membrii lor, precum şi să între-ţină legături din ce în ce mai cordiale cu România.463 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 4/1926-1943, f. 387. 464 Monitorul Petrolului Român, nr. 10/1905, p. 293 şi nr. 22/1906, p. 612.465 Gh. Ivănuş, ş.a., op.cit, p. 124.

Page 246: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

246

În anul 1916 închiriase de la stat pe 25 de ani un număr de 4 rezervoare cu o capacitate de 16.250 mc şi deţinea de asemenea 13 rezervoare particulare cu o capacitate de 32.000 mc. Pentru transportul ţiţeiului ajunsese să deţină 213 vagoane cisternă de la un număr de 98 câte avea în anul 1908466. Deţinea o fabrică de bidoane şi una de lăzi, staţia din port fiind legată de conducta Băicoi-Constanţa.

Societatea a întreprins cu succes lucrări de exploatare în regiunile Buştenari, Chiciura, Gropi, Moreni, Bordeni şi Arbănaşi pe perimetre luate de la particulari, operând cu 7 sonde. Abia prin petiţiile nr. 1099 din 2 iulie 1927 şi 1154 din 4 iulie 1927 adresate Inspectoratului III Minier Târgovişte, în conformitate cu dispoziţiile Legii minelor, art. 33 şi în speranţa că va primi perimetre bogate în ţiţei de la stat cum au primit de altfel şi alte societăţi a dat dispoziţiile necesare pentru naţionalizarea capitalului său467.

Cu toate că s-a adresat în diferite rânduri la ministerul de Industrie, declarând că va respecta şi se va conforma art. 32 şi 33 din Legea minelor, societatea nu a putut obţine decât promisiuni „că i se va acorda un perimetru de exploatare îndată ce unul din perimetrele aflate în exploatare va fi pus în valoare prin lucrările întreprinse”468. Perimetrele solicitate se aflau în regiunea Ochiuri-Gorgota (Dâmboviţa) în suprafaţă de 40 ha.

Exploatarea de la Moreni era legată de Rafinăria Ploieşti printr-o conductă de 6 ţoli având pompele necesare pentru satisfacerea unui debit de până la 140 de vagoane pe zi. Depozitele de materiale de la Băicoi şi Moreni erau înzestrate cu toate materialele necesare unei exploatări în stil mare.

Din 1919 şi până în 1928, deşi posedând foarte puţine terenuri, societatea a forat 20.000 metri şi a produs circa 270.000 tone ţiţei. În anul 1922 s-a situat pe locul al 10-lea între societăţile producătoare de ţiţei din România cu un capital de 72.000.000 lei469.

Societatea a beneficiat de ajutoare financiare importante acordate de Grupul „Desmarais Freres”, Omnium International de Petroles, Banque de Paris et des Pays Bas, Societe d’Etudes et de Participation Industrielles et Commercialles, Fenaille et Despeaux, G. Lesieur & Fils, Societe Générale des Petroles de Marseille, Raffinerie des Pétroles du Nord, Dutch etc., firme foarte serioase şi puternice care de la înfiinţare au susţinut şi dezvoltat patrimoniul societăţii.

466 Ibidem, p. 164, 166, 170, 172. 467 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 4/1926-1943, f. 352.468 Ibidem, f. 359-360. 469 Gheorghe Buzatu, Op.cit., p. 80 şi Monitorul Petrolului Român, nr. 3/1923, p. 159-160.

Page 247: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

247

Situaţia financiară a societăţii la 31 octombrie 1928 era următoarea:

Depozite în numerar la bănci ……… 22.250.278 lei Materiale noi în magazii …………... 97.101.172lei Stoc de produse …………………… 44.933.280 lei Total 164.284.730 lei

Adunarea generală extraordinară din data de 5 decembrie 1928, a hotărât să mărească capitalul, cu ocazia fuziunii cu Societatea „Colombia”, de la 225.000.000 lei (divizat în 600.000 acţiuni nominative în valoare de 350 lei fiecare) la 347.187.500 lei.

Avantajul acestei fuziuni a fost concentrat spre o singură direcţie şi anume de a reduce cheltuielile generale şi de a permite societăţii să dea un nou impuls exploatării şi activităţii sale comerciale. Prin această fuziune, tot inventarul mobil şi imobil al acesteia a trecut în posesia Societăţii „Colombia”, inclusiv rafinăria „Aquila” din Ploieşti.

În 1928, consiliului de administraţie era format din următorii: preşedinte – G.P. Olănescu (care a decedat fiind înlocuit tot de un român), Eugen Saladin – administrator delegat (francez), G.A. Mavrocordat470, generalul G. Cantacuzino, Ion Pillat, Al. Zănescu, membri, români şi Andre Brisson, Jaques Vidal, Pierre Fenaille471 şi Edomnd Paix472, membri francezi.

Directorul rafinăriei Aquila era Pierre Bouvier, administrator Paul Brissot iar ingineri şefi Raul Chapellet şi Jean Lensseigne.

Unificarea celor trei societăţi şi continuarea activităţii de către societatea Colombia a fost gândită de către investitorii francezi ca o eficientizare a activităţii, reducerea cheltuielilor de personal, precum şi a investiţiilor şi canalizarea acestora spre mai multe direcţii: explorare, foraj, exploatare şi vânzarea produselor spre Franţa. Cu toate că societatea Colombia s-a declarat în 1924 ca societate „naţionalizată”, în toate documentele încheiate în cursul activităţii ea apare ca o societate cu capital majoritar francez, proporţia celui românesc fiind extrem de mică.

Din păcate, înfrângerea şi ocuparea Franţei a făcut ca societatea să treacă sub control german iar exportul spre Franţa să fie aproape stopat. Dacă până în

470 A fost preşedinte al societăţii pentru multă vreme, având un spirit clar şi mare experineţă în afaceri. A făcut parte şi din Consiliul de Administraţie al societăţii Colombia până la decesul din martie 1939. 471 Pierre Fenaille (1888-1937), industriaş francez, întemeiază Societatea Anonimă „La Pétroléenne” ca va fuziona cu l’Economique şi apoi cu Standard Oil în 1936 formând Standard Francais des Petroles, iar în final cu ESSO. Vezi şi Fenaille et Despeaux, societate franceză de distribuţie. 472 Edmond Paix, industriaş francez, întemeiază societatea Paix et Cie, deţinând rafinăria de la Douai. În 1918, societatea reprezenta 7,46% din livrările toatele de petrol în Franţa.

Page 248: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

248

vara anului 1941, Franţa avea nevoie de aproximativ 6.000.000 tone de petrol anual, Guvernul de la Vichy va importa cu aprobarea autorităţilor germane aproximativ 600.000 tone în total până la sfârşitul războiului. Cercetările făcute în laboratoarele societăţii, produsele obţinute prin activitatea inginerului chimist George Boldescu, demonstrau capacitatea societăţii de a obţine produse noi care ar fi fost cerute pe piaţa internaţională şi care ar fi dus la o perspectivă de dezvoltare deosebită a societăţii.

Anul 1948 va însemna sfârşitul activităţii acestei societăţi care a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea industriei petroliere din România.

THE HISTORY OF THE OIL COMPANIES “ALPHA”, “COLUMBIA” AND “AQUILA” BETWEEN 1904-1930

Summary

Following the promulgation, in Romania, of the mines’ Law, in 1895, the foreign oil and bank companies, interested in the oil sector, have reached the country, fewer initially, by 1903, and increasingly, starting with 1904.

The situation applies also to the French groups (such as: Alpha, Colombia and Aquila), that have founded several oil companies with the aim of exploiting, refining and, in the end, selling the raw oil and oil products. These will exist, separately, by 1928, when they will join to form a strong company, Columbia, owned entirely by the French groups Omnium Francaise de Petroles and Societe Francaise et Roumaine de Petroles, by 1940.

The company’s shares will be owned further by the German company Kontinentale Oel AG Berlin, by 1944, and starting with 1945, by the soviets within the company Sovrompetrol. The company, that will play an important role in the oil sector in Romania, by providing production, export, research and refine activities, will dissolve in 1948.

Page 249: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

249

DATEN BETREFFEND DIE REGELUNG DES REGIMES DES EIGENTUMS DER DEUTSCHEN BEVÖLKERUNG IN RUMÄNIEN IN

DER ZEITSPANNE 1944-1948 473*

Peter MOLDOVAN

Nach einer Neutralitätsperiode von mehr als einem Jahr schloß sich Rumänien im Oktober 1940 den Achsenmächten an und trat an ihrer Seite im Juni 1941 in den Krieg ein mit dem Ziel, wenigstens die von der Sowjetunion besetzten Gebiete zurückzugewinnen. Nach mehr als drei Jahren Kriegshandlungen gegen die Sowjetunion, trat Rumänien am 23. August 1944 auf die Seite der Allierten, während die sowjetischen Truppen schon in der Moldau waren, und brach die Beziehungen zu Deutschland und seinen Satelliten ab. Am 12. September 1944 schloß die rumänische Regierung in Moskau das Waffenstillstandabkommen mit dem Vertreter des Allierten (sowjetischen) Oberkommandos. Durch das Waffenstillstandsabkommen wurde Rumänien wie ein besiegter Staat behandelt und es wurde ihm eine Kriegsentschädigung von 300 Millionen Dollar auferlegt. Der rumänsiche Staat wurde verpflichtet mit allen Kräften mit den Allierten am Krieg zur Niederwerfung Deutschlands und Ungarns mitzuwirken. Durch den Friedensvertrag von Paris vom Jahre 1947 bestätigten die Vereinten Nationen den Status Rumäniens als besiegter Staat, und verweigerten Rumänien - beeinflußt durch die Sowjetunion - die Eigenschaft eines mit-kriegsführenden Staates. Nach der Wende von 1989, als die Archive in Osteuropa stufenweise geöffnet wurden, wurden umfangreiche Forschungen unternommen betreffend die Geschehnisse, die die deutsche Bevölkerung in Rumänien in den letzten Monaten des Zweiten Weltkriegs und in der darauf folgenden Zeit direkt betrafen. Es wurden Abhandlungen veröffentlicht, einige auf Erinnerungsberichte gegründet, andere auf Archivdokumente, betreffend die Evakuierung der deutschen Bevölkerung, die Deportation zur Zwangsarbeit in der Sowjetunion der Siebenbürger Sachsen oder über die Enteignung der deutschen Bevölkerung als Folge der Agrarreform vom Jahre 1945. In unserer Mitteilung werden wir auf einen bisher weniger behandelten Aspekt eingehen und zwar werden wir die gesetzgeberischen Maßnahmen vorstellen, die der rumänische Staat unter dem Druck der Bestimmungen des Waffenstillstandsabkommens getroffen hat betreffend die Verwaltung der Güter der

473 * Publiziert, ins Rumänisch, in: Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Band VI, Cluj-Napoca, 2011, S. 53-64.

Page 250: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

250

Untertanen oder Staatsbürger der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustand sowie betreffend die Güter der ehemaligen prohitleristischen Organisationen, die auf dem Gebiete Rumäniens bis zum 23. August 1944 bestanden. Als Fallbeispiel werde ich die Lage im Judetz (Kreis) Großkokeln untersuchen, dessen Vorort Schäßburg war474. Gemäß den Angaben der Bevölkerungszählung vom Jahre 1941 hatte das Judetz Großkokeln eine Bevölkerung von 164.646 Einwohnern, von denen mehr als ein Drittel, nämlich 60.141 Bürger deutscher Volkszugehörigkeit waren. In dieser Arbeit werden die unveröffentlichten Quellen namhaft gemacht, die im sich Archivbestand des Judetzes Großkokeln befinden, die bezeugen, wie die rumänische Regierung die Bestimmungen des Waffenstillstandabkommens erfüllte. Ein Teil dieser Quellen sind Normativakten und sind für die Forscher unerläßlich zum Verständnis der Tätigkeit jener Strukturen, die der rumänische Staat durch Sondergesetze ins Leben rief, die im Gesetz als „Feindesgüter“ eingestuften Güter zu verwalten oder die Güter der ehemaligen Deutschen Volksgruppe in Rumänien zu liquidieren. Durch einige Rumänien aufgezwungene Bestimmungen des Waffenstillstandabkommens wolte die Sowjetunion sicherstellen, daß der rumänische Staat den Zugang der deutschen Kräfte zu Ressourcen blockieren werde, und sie zum Nutzen seiner neuen Verbündeten verwenden werde, und daß der rumänische Staat die deutsche Propaganda, die von den prohitleristischen Organisationen unterstützt wurde, unterdrückte. Zu diesem Zweck gründete die rumänische Regierung zwei Sonderstrukturen; die Kasse für die Verewaltung und Überwachung der feindlichen Güter (CASBI) und das Generalkommissariat für die Verwaltung und Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien.

Die Kasse für die Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter (CASBI)

Die Existenz und die gesamte Tätigkeit der CASBI475 war gegründet auf die Bestimmungen des Artikels 8 des Waffenstillstandabkommens476 Dieses bestimmte:

„Die rumänische Regierung und das Rumänische Oberkommando verpflichten sich, 474 Nach der Abtretung von Nordsiebenbürgen an Ungarn auf Grund des Zweiten Wiener Schiedsspruches vom 30. August 1940, wurde das Judetz Großkokeln teilweise Grenzgebiet zu Ungarn und sein Gebiet wurde durch die Übernahme von 9 Ortschaften aus dem früheren Judetz Oderhellen erweitert.475 - Dekret-Gesetz betreffend die Gründung der Kasse zur Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter (Gesetz Nr. 91) veröffentlicht M.O. Nr. 33, 10. Februar 1945, S. 941 - 944.476 Waffenstillstands-Abkommen zwischen der rumänischen Regierung einerseits und den Regierungen der Sojetunion, des Vereinigten Königreichs ind der Vereinigten Staaten von Amerika andererseits, veröffentlicht M. O. Nr. 219, 22. September 1944, S. 6372 - 6374

Page 251: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

251

nicht zu gestatten die Ausfuhr oder die Enteignung in jeder Form von Eigentum (einschließlich Wertgegenstände und Münzen die Deutschland und Ungarn und ihren Staatsbürgern gehören, an Personen mit dem Wohnsitz auf ihrem Gebiet, oder in den von ihnen besetzten Gebieten, ohne die Genehmigung des Allierten (sowjetischen) Oberkommandos. Die rumänische Regierung und das Rumänische Oberkommando werden diese Güter in den Bedingungen aufbewahren, die künftig vom Allierten (sowjetischen) Oberkommando festgesetzt werden“.

Im Sinne des Artikels 8 war vor allem das Gebiet von Nordsiebenbürgen angesprochen, das früher zu Rumänien gehörte und von Ungarn im September 1940 auf Grund des Zweiten Wiener Schiedsspruches besetzt wurde, und das schließlich von Deutschland im Frühjahr 1944 militärisch besetzt wurde477. Konkret konnten in die Bestimmungen des Artikels 8 des Waffenstillstandabkommens diejenigen Güter von rumänischen Staatsbürgern - unabhängig von ihrer Volkszugehörigkeit - eingegliedert werden, die am 12. September 1944 ihren Wohnsitz im feindlichen Gebiet oder in dem vom Feinde besetzten Gebiet hatten478. Damit wurden sowohl jene Personen verstanden, die das Landesterritorium mit den deutschen Truppen verlassen hatten, die sich nach dem 23. August 1944 auf dem Rückzug befanden, als auch jene, die nach dem 30. August 1940 nach Nordsiebenbürgen flüchteten. Der rumänische Staat hatte schon in der vorherigen Zeit eine Reihe von Gesetzen erlassen, die Güter blockierten, nachdem die Untertanen der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustande befand, gezwungen wurden ihre Güter aller Art zu erklären (Aktiengesellschaften, bewegliche und unbewegliche Güter, Wertgegenstände, Aktien, Kapital usw.)479 Was die Effekte betrifft, brachten diese Gesetze zur Blockierung der Güter der Untertanen der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustand befand, sowohl während des Ersten Weltkrieges auch während des Zweiten Weltkrieges Vorteile und Einkünfte für den rumänischen Staat. Die Struktur CASBI war jedoch von Anfang an den Interessen der Sowjetunion untergeordnet, d.h. die blockierten und bewahrten Güter der deutschen Staatsbürger, 477 Durch den Friedensvertrag von Paris vom Jahre 1947 wurde die Rückstellung Nordsie- Durch den Friedensvertrag von Paris vom Jahre 1947 wurde die Rückstellung Nordsie-benbürgens an Rumänien festgeschrieben.478 Zuschrift der Waffenstillstandskommission an das Ministerium für Landwirtschaft und (Staats-)Domänen.Staatsarchiv Neumarkt am Mieresch, Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 266 - 267.479 Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Güter der Untertanen der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustand befindet (Gesetz Nr. 498), veröffentlicht im M.O. Nr. 152, 3. Juli 1942, S. 5406 - 5408; Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Untertanen mit denen sich Rumänien sich im Kriegszustand befinder (sic) (Desetz Nr. 443), veröffentlicht im M.O. Nr. 202, 2. September 1944, S. 6234

Page 252: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

252

einschließlich die Safes mit Wertgegenständen sollten in den Staatsschatz der Sowjetunion übergehen480. Diese Bestimmungen wurden bestätigt durch die Beschlüsse der Potsdamer Konferenz, wo festgelegt wurde, daß die deutschen Aktiva auf dem Gebiete Rumäniens in das Eigentum der Sowjetunion übergehen481. Die Übergabe der deutschen Güter aller Art und jeden Wertes erfolgte auf Grund der von der CASBI erstellten Inventare. Es gab jedoch zahlreiche Fälle, in denen die auf dem Gebiete Rumäniens befindliche Sowjetarmee durch Übergriffe einige Güter direkt übernahm, die unter die Bestimmungen des Artikels 8 fielen. Nach dem 23. August 1944 wurden einige Unternehmen, in deren Verwaltungsräten deutsche und ungarische Staatsbürger waren, unter die Verwaltung und die Kontrolle des rumänischen Staates gestellt. Dieser setzte zwangsweise Verwalter ein mit der Begründung, dies im Interesse der Volkswirtschaft zu tun482. Im Dezember 1944 gründete die rumänische Regierung - in die auf Befehl von Moskau auch Kommunisten aufgenommen wurden - das Generalkommissariat für die Übernahme, Bewahrung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidierung einiger Unternehmen und Güter483. So wurde der gesetzliche Rahmen dafür geschaffen, daß einiges Privateigentum unter die Kontrolle des Staates gestellt wurde. Die Prozedur kann auch mit einer Nationalisierung gleichgesetzt werden, die der allgemeinen Nationalisierung vom 11. Juni 1948 vorausging484. Nach dem Wortlaut des Gesetzes wurden die von den deutschen oder ungarischen Staatsbürgern - die man später „Absenteisten“ (= Abwesende) nannte - verlassenen Unternehmen und Güter zum Staatsaeigentum erklärt. Die Art der Gesetzgebung zeigt einen deutlichen sowjetischen Einfluß, und in ähnlicher Weise wurde auch in anderen von der Sowjetunion betzten Gebieten vorgegangen, wie zum Beispiel in Albanien und Ostdeutschland.485 Das Gesetz Nr. 826/1946486 sah die Rückstellung einer Reihe von beweglichen 480 Dekret-Gesetz betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, Panzerkassen (Safes) zu verwenden (Gesetz Nr. 453), veröffentlicht M. O. Nr. 209, 11. September 1944, S. 6285.481 Dekret-Gesetz betreffend die Übergabe der deutschen Aktiva, die auf Grund der Beschlüsse der Konferenz von Potsdam Eigentum der UdSSR geworden sind (Gestz Nr. 182), veröffentlicht im M.O. Nr. 70 vom 23. März 1946, S. 2656 - 2657.482 Dekret-Gesetz betrefffend die provisorische Verwaltung einiger Aktiengesellschaften (Gesetz Nr. 478), veröffentlicht M. O. Nr.231, 6. Oktober 1944, S. 6531 - 6532.483 Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des General-Kommissariats für die Übernahme, Konservierung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidierung einiger Unternehmen und Güter (Gesetz Nr. 615), veröffentlicht M. O. Nr. 281, 3. Dezember 1944, S. 7863 - 7864.484 Vgl die Abhandlung von Bartos Zoltán, Naţionalizarea în fostul judeţ Mureş. 11 iunie 1948, Cluj-Napoca, 2008, 372 S.485 Bartos Zoltán, a.a.O., S. 14 - 15.486 Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren

Page 253: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

253

und unbeweglichen Gütern oder die Einstellung der Verwaltung durch die CASBI vor, nahm davon aber die Handels- und Industrieunternehmen aus. Diese blieben unter der Kontrolle des Staates, der sie ausbeutete, indem er sie durch öffentliche Ausschreibungen verpachtete. Eine spätere Ergänzung dieses Gesetzes nahm von dieser Ausnahme die ungarischen Staatsbürger aus487. Nach einem Jahr kam auch der gesetzliche Rahmen, durch den die Rückstellung der Handels- und der Industrieunternehmen auf dem Gebiete Rumäniens an die Eigentümer, die ungarische Staatsbürger waren488. Die deutschen Staatsbürger waren von dieser Regelung gemäß den oben erwähnten Bestimmungen der Konferenz von Potsdam ausgenommen. Durch den Beschluß zur Gründung der CASBI, die nicht zufällig dem Finanzministerium unterstellt war, waren in einem einzigen Gesetz zusammengefaßt die Bestimmungen betreffend die Verwaltung der Personen mit deutscher oder ungarischer Staatsbürgerschaft oder von anderer Staatsbürgerschaft, die in Deutschland oder in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten wohnten. So übernahm und beschlagnahmte der rumänische Staat kurzerhand das Eigentum der Personen von deutscher und ungarischer Staatsbürgerschaft und anderer, die ihre Unternehmen in den Dienst der Wirtschaft von Nazideutschland gestellt hatten. Die CASBI wurde eine Behörde mit vermehrter Macht, die die uneingeschränkte Unterstützung anderer Staatsbehörden hatte: Präfektur, Handels- und Industriekammer, Staatsanwaltschaft, Gerichte usw. Auf lokaler Ebene arbeitete die CASBI durch die Kreisämter für feindliche Güter489. Diese Ämter wirkten anfangs als Außenstellen des gewesenen Generalkommissariats für feindliche Güter, das inzwischen aufgelöst wurde, Diese Kreisämter hatten die Aufgabe, die Personen und Güter festzustellen, die unter die Bestimmungen des Artikels 8 des Waffenstillstandabkommens fielen, und zwar die Deutschen, die Ungarn und die sogenannten „präsumptiven oder mutmaßlichen Feinde”, das waren jene Personen,

Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 826), veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230.487 Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem Gesetz Nr. 826 veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 30. November 1946 für die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Krieg-shandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946, S.12460 - 12461488 Gesetz betreffend die Ergänzung und Veränderung der Gesetze Nr. 826/1946 und 998/1946 (Gesetz Nr. 333), veröffentlicht im M.O. Nr. 236 vom 13. Oktober 1947, S. 9186 - 9189.489 Journal des Ministerrates Nr. 238 betreffend die Gründung der Kreisämter für feindliche Güter, veröffentlicht im M.O. Nr. 37 vom 15. Februar 1945, S. 1067.

Page 254: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

254

die aus Rumänien nach Nordsiebenbürgen geflüchtet waren in der Zeitspanne vom 30. August 1940 bis zum 23. August 1944. Dann sollten diese Ämter diese Güter verzeichnen und schätzen, wie sie am 12. September 1944 beschaffen waren, am Tag der Unterzeichnung des Waffenstillstandabkommens. Nichts wurde ausgelassen. Jeder Gegenstand wurde in die Listen der Rezensoren eingetragen. An städtischen Gütern wurden beschlagnahmt Gebäude, Grundstücke im Weichbild der Stadt, Möbel, Teppiche, Bilder, Rundfunkempfänger, Nähmaschinen, Bettwäsche und Leibwäsche, Geschirr und Besteck, Lebensmittel, bewegliche Güter, Edelmetalle, Schmuckstücke usw. An ländlichen Gütern wurden beschlagnahmt490 landwirtschaftliche Flächen oder Ackerland, Wiesen, Weinberge, Wälder, Ställe, Keller, bäuerliche Mühlen, Ölpressen, Branntweinkessel, Krempelmaschinen, Sägewerke, Zug- und Mastvieh, landwirtschaftliche Maschinen und Geräte, Weinkeller und Lagerräume für landwirtschaftliche Produkte. Die von den Kreisämtern übernommenen Güter wurden Kustoden und Verwaltern übergeben, die sie bewahren sollten491. Die von der CASBI ernannten Verwalter beuteten die Liegenschaften aus, indem sie sie vertragsmäßig vermieteten. Die Zuständigkeiten der Kreisämter für feindliche Güter waren jedoch beschränkt, denn die Kontrolle über die Handels-, Industrie-, Bank- und andere Betriebe aller Art fielen in die Zuständigkeit der CASBI492. Im Zusammenhang mit der Niederwerfung Hitler-Deutschlands gab es verschiedene Situationen, die eine Änderung der Vorgangsweise der CASBI notwendig machten. Da gab es Rückkehrer ins Land, die in der deutschen Armee gedient hatten, oder Staatsbürger, die mit den deutschen Truppen das Land verlassen hatten, ebenso kam ein Teil der deportierten Juden zurück, dann war es auch das Gesetz über die Agrarreform, die Änderungen bedingten. Im Oktober 1946 genehmigte die sowjetische Regierung auf Intervention der rumänischen Regierung, daß die gemäß Artikel 8 des Waffenstillstandabkommens blockierten Güter deblockiert wurden und den rechtmäígen Eigentümern zurückgestellt werden konnten493. Es gab aber

490 Die feindlichen Güter die unter die Bestimmungen des Gesetzes Nr. 187 betrfffend die Durchführung der Agrarreform fielen, veröffentlicht im M.O. Nr. 68/23. März 1945, bzw. des Re-glements zum Gesetz über die Durchführung der Agrarreform nr. 187 von 1945 (Reglement Nr. 4), veröffentlicht im M.O. Nr. 85 vom 12. April 1945, S. 2980 - 2982, fielen nicht in die Zuständigkeit der Verwaltung und der Kontrolle durch die CASBI.491 Beschluß der CASBI Nr. 4501 betreffend die Verwaltung der unbeweglichen Güter, die feindliches Eigentum sind, veröffentlicht im M.O. Nr. 93 vom21 April 1945, S. 3346 - 3347.492 Befehl CASBI Nr. 5822, 25. April 1945: Instruktionen betreffend die Gründung und Tätigkeit der Kreisämter für feindliche Güter. (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 183 – 186.493 Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren

Page 255: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

255

auch Ausnahmen, die die deutsche Bevölkerung Rumäniens direkt betrafen. Und zwar wurden von der Rückstellung ausgenommen und blieben unter der Kontrolle des Staates bzw. in der Verwaltung der CASBI die Güter jener Personen, die sich freiwillig zum Dienst im deutschen Heer oder in den paramilitärischen deutschen Organisationen gemeldet hatte.

Das Generalkommissariat für die Verwaltung und Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien.

Am 30. August 1940, gleichzeitig mit dem zweiten Wiener Schiedsspruch, zwang Deutschland Rumänien und Ungarn zur Unterzeichnung einiger Verträge betreffend die Behandlung der Volksdeutschen. Das mit Rumänien abgeschlossene Protokoll sah vor, daß Rumänien die Volksdeutschen auf allen Gebieten den Rumänen gleichstellen werde. Die Einführung des Antonescu-Regimes in Rumänien am 14. Oktober 1940 erleichterte die Anwendung des Wiener Protokolls494. Durch das Gründungs-Gesetz vom 21. November 1940 wurde die Deutsche Volksgruppe in Rumänien (künftig angekürzt: DVR) als juridische Person anerkannt495. Das gleiche Gesetz gestattete die Gründung und die Tätigkeit der Nationalsozialistischen Deutschen Arbeiterpartei der DVR. Gleichzeitig mit dem Bestreben, zum einzigen Führungsfaktor der Sachsen und aller Deutschen in Rumänien zu werden, schuf die DVR sich auch eine solide materielle Grundlage. Durch das Gesetz zur Aufhebung des Gesetzes über die Bildung und Funktionsweise der DVR vom November 1944 wurde der rumänische Staat Eigentümer aller Güter der aufgelösten DVR496. Zur Verwaltung und zur Liquidierung der Güter der DVR gründete die rumänische Regierung schon im November 1944 eine eigene Behörde497 Die Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Ge-setz Nr. 826), veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230. Siehe auch: Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem Gesetz Nr. 826 veröffent-licht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946 für die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946, S.12460 - 12461.494 Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918 - 1944, Sibiu 2001, S. 236 - 237.495 Dekret-Gesetz betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht im M.O. Nr. 275 vom 21. November 1940, S. 6530.496 Dekret-Gesetz betreffend die Aufhebung des Gesetzes Nr. 830 vom 21. November 1940 betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 485), veröffentlicht im M.O. Nr. 233 vom 10. Februar 1945, S. 941 – 944.497 Dekret-Gesetz betreffend die Abänderung einiger Artikel aus den Gesetzen betreffend die

Page 256: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

256

Kontrollezuständigkeiten über diese Güter wurden eine kurze Zeitspanne vom Generalkommissariat für die Übernahme, Konservierung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidierung eniger Unternehmen und Güter ausgeübt, bis Anfang Januar 1945 die neue Behörde ihre Tätigkeit aufnahm, deren ausschließlicher Zweck es war, die Güter der DVR zu nationalisieren bzw. zu verstaatlichen: das Generalkommissariat für die Verwaltung und Liquidierung der Güter der DVR498. Die Regierenden gaben sich Rechenschaft, daß die Güter der DVR nicht unter die Bestimmungen des Waffenstillstandsabkommens fielen und als „feindliche Güter“ betrachtet werden konnten, weil diese Güter einer Organisation gehört hatten, deren Mitglieder rumänische Staatsbürger waren. Daraus erwuchs die Notwendigkeit der Gründung einer besonderen Behörde, die die Güter der DVR verwalten und liquidieren sollte im Einklang mit den Bestimmungen eines anderen Artikels des Waffenstillstandabkommens, auch wenn das nicht ausdrücklich erwähnt wurde.

„Art. 15. Die rumänische Regierung verpflichtet sich, sofort alle pro-hitleristischen Organisationen von faschistischem Typ auf dem Gebiete Rumänien aufzulösen, sowohl die politischen, militärischen und paramilitärischen, sowie alle andern Organisationen die Propaganda gegen die Vereinten Nationen und besonders gegen die Sowjezunion betreiben, und wird auch in Zukunft das Bestehen solcher Organisationen nicht gestatten.“

Die Regionalverwaltung mit dem Sitz in Schäßburg - dem Vorort des Kreises Großkokeln - war diejenige Behörde, die vor Ort im Namen des Generalommissariats wirkte, und hatte in ihrer Zuständigkeit fünf Kreise. Bis zu ihrer Gründung war es die Gendarmerie-Legion mit ihren lokalen Posten, im Zusammenwirken mit den Verwaltungsbehörden499, die auf höheren Befehl, für die Inventarisierung und die Versiegelung der Güter der DVR500. Die Regionalverwaltung übernahm diese Tätigkeit mit zusätzlichen Zuständigkeiten. Sie hatte auch die Pflicht, die Archive der örtlichen Organisationen der DVR sicherzustellen, die inzwischen noch nicht Organisation der Ministerien (Gesetz Nr. 575), veröffentlicht im M.O. Nr. 264 vom 14. November 1944, S. 7344 – 7345.498 Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des Generalkommissariates zur Verwaltung und Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 2) veröffentlicht im M.O. Nr. 2 vom 3. Januar 1945, S. 16 – 17.499 Zuschrift der Präfektur des Kreises Großkokeln an die untergeordneten Behörden betreffend die Inventarisierung aller beweglichen und unbeweglichen hinterlassenen Güter von Deutschen, Ungarn, Schwaben und Rumänen, die das Land mit den feindlichen Truppen verlas-sen haben. 24. November 1944, Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 132.500 Kreisstaatsarchiv Mureş, Prefectura Târnava Mare, Dossier 3458, Blatt 329.

Page 257: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

257

vernichtet worden waren. Die Regionalverwaltung sollte Inventare der beweglichen und unbeweglichen Güter erstellen, die Eigentum der gewesenen DVR waren501. Es wurde eine Kommission von Fachleuten gebildet, die alle Kategorien von Gütern schätzten502. Es gibt eine reichhaltige Archivüberlieferung betreffend die Behandlung der Güter der gewesenen DVR auf dem Gebiet des Kreises Großkokeln. Die Behörden sammelten zuerst Informationen über die Leiter der örtlichen Organisationen der DVR503 und verlangten dann Ausweise über die kulturellen, Sport- und Hilfsvereine, die im Rahmen der DVR gewirkt hatten504. Die Gendarmerieposten sammelten aus den Sitzen der DVR in dem Zuständigkeitsbereich der Regionalverwaltung das sogenannte hitleristische Propagandamaterial und verbrannten es. Es wurden verbrannt 908 Hitler-Bilder, 4568 verschiedene Broschüren und 8098 Fotografien, was einen großen Archivverlust darstellt505. Die Geldkonten der DVR bei verschiedenen Bankinstitutionen wurden blockiert. Das Generalkommissariat verlangte, daß ihm der Kontostand der Bankkonten der DVR und der ihr unterstehenden Gruppierungen und Vereinen bei den Banken am 23. August 1944 mitgeteilt werden sollte506. Zahlreiche Güter, die ehemals Eigentum der DVR waren, wurden sehr gesucht. Einige Institutionen oder Organisationen waren daran interessiert, sie zu mieten oder zu kaufen. Zu diesen Kategorien gehören die Schreibmaschinen507, Fahrzeuge508, Kinoprojektoren509, sowie Möbel. Einige sächsische Gemeinden widersetzten sich der Abgabe der Projektionsapparate510. Die Organe des Generalkommissariats behandelten diese Gegenstände als gewesene prohitleristische Propagandamittel.

501 Instruktionen des Generalkommissariats betreffend die Feststellung der beweglichen und unbeweglichen Güter sowie auch aller Verpflichtungen oder Einkünfte bewirkende Verträge und Obligationen, die das Patrimonium (Vermögen) der Deutschen Volksgruppe in Rumänien bildeten (April 1945). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 249 - 250).502 Die Einsetzung der Kommission zur Schätzung von Gütern bei der Regionalverwaltung Schäßburg, veröffentlicht im M.O. Nr. 73 vom 19. Oktober 1946, S. 11225 - 11230. Kreisstaatsar-chiv Muresch, Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic Gernan, Dossier 3456, Blatt 240 - 250.503 Kreisstaatsarchiv Muresch, Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic Gernan, Dos. 3456, Blatt 84.504 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 334, 364 - 368; Dossier 3458, Blatt 22 - 26, Blatt 192 - 194; Dossier 3459, Blatt 102 - 104.505 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 76.506 Ebenda, Dosier 3458, Blatt 158 - 273, Blatt 278 - 279, Blatt 285, Blatt 306, Blatt 328.507 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 11, Blatt 12, Blatt 61, Blatt 128, Blatt 174, Blatt 326, Blatt 330, Dossier 3459, Blatt 149 - 151.508 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 26, Blatt 126.509 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 15 - 19, Blatt 37, Blatt 79 - 80, Blatt 120 - 121, Blatt 123.510 Ebenda, Dossier 3456, Blatt379 - 380; Dossier 3458, Blatt 9.

Page 258: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

258

Die vom Staat übernommenen Liegenschaften und Gebäude wurden verwaltet durch Vermietung, Verkauf oder durch Übergabe in Kustodie an natürliche oder juridische Personen511. Später, nachdem die Kommunisten die ganze Macht in Rumänien übernommen hatten, wurden diese Güter in die kostenfreie Benützung einiger Ministerien, Institutionen oder linksgerichteten politischen Organisationen übergeben512. Die wöchentlichen Berichte über die Inventarisierungstätigkeiten der Güter in den Städten Mediasch und Schäßburg, die von den Beamten der Regionalverwaltung verfaßt wurden, sind ergiebige Quellen, weil sie die übernommenen Güter beschreiben513. Der Gleichstellung der konfessionellen evangelischen Schulen mit Gütern der DVR, und als solche ihre Überführung in das Eigentum des Staates wurde von der Evangelischen Kirche widersprochen. Die Vertreter der Kirche erklärten, daß die konfessionellen evangelischen Schulen niemals grundbücherliches Eigentum der ehemaligen DVR geworden sind, sie wurden ihr nur zur Nutznießung übergeben, Eigentümer blieb die Evangelische Kirche A. B. in Rumänien. Die Staatsbehörden begründeten ihre Maßnahme mit dem Gesamtabkommen das zwischen dem Volksgruppenführer Andreas Schmidt und den Vertretern der Evangelichen Kirche Wilhelm Staedel und A. Scheiner am 11. August 1942 abgeschlossen wurde514. Gemäß diesem Gesamtabkommen übergab die Evangelische Kirche der Volksgruppe die von der Kirche erhaltenen und geführten Schul- und Erzeihungsanstalten515. Die gesetzliche Grundlage dafür, daß die DVR das Recht erhielt deutsche Schulen aller Kategorien zu gründen und durch ihr eigenes Schulamt anzuleiten bot das Gesetz betreffend die Organisierung des deutschen Schulwesens in Rumänien, das im Jahre 1941 angenommen wurde516. Die Streitfrage wurde endgültig durch das kommunistische Regime auf brutale Art gelöst, als im August 1948 das gesamte konfessionelle Unterrichtswesen nationalisiert bzw. verstaatlicht wurde517. Die 511 Ebenda, Dossier 3457, Blatt 173 - 174, Blatt 252 - 263, Blatt 309, Blatt 415 - 416.512 Ebenda, Dossier 3457, Blatt 11 - 13, Blatt 20, Blatt 29 - 30, Blatt 56, Blatt 58 - 59.513 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 46, Blatt 111, Blatt 142, Blatt 143, Blatt 162 - 164, Blatt 187, Blatt 210 - 212, Blatt 284; Dossier 3459, 84, Blatt 85, Blatt 90, Blatt 94, Blatt 130, Blatt 184.514 Gesamtabkommen für die Regelung der Beziehungen der Evangelischen Landeskirche Augsburger Bekenntnisses zur Deutschen Volksgruppe in Rumänien (11. August 1942) (Bestand: Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 560 - 565).515 Die Landeskirchenversammlung der Evangelischen Kirche hatte am 2. Juni 1942 be- Die Landeskirchenversammlung der Evangelischen Kirche hatte am 2. Juni 1942 be-schlossen, das ganze Schulwesen an die DVR zu übergeben. Vgl. Der Übergang der Schulen ( Grund-, Sekundür- und Normal-Schulen) von der Autorität und der Leitung der Evangelischen Kirche A.B. in Rumänien unter die Leitung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht im M.O. Nr. 188 vom 14. August 1942, S. 6776 - 6780.516 Dekret-Gesetz betreffend die Organisation des deutschen Unterrichtswesens in Rumänien (Gesetz Nr. 977), veröffentlicht im M.O. Nr. 266 vom 8. November 1941, S. 7000 - 7001.517 Dekret Nr. 175 betreffend die Reform des Unterrichtswesens, veröffentlicht im M-O. 177

Page 259: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

259

beweglichen und unbeweglichen Güter der konfessionellen Schulen wurden in das Eigentum des Staates übertragen518. Die evangelischen deutschen Schulen, die Lehrerwohnungen und die deutschen Gemeindesäle wurden in die Verwaltung des Ministeriums für öffentlichen Unterricht überführt519. Eine Reihe von Bestimmungen des Gesetzes über die Agrarreform vom Jahre 1945 führten zur einer anderen Form der Enteignung für einen Teil der deutschen Bevölkerung Rumäniens. Der große Umfang und die Vielschichtigkeit des Problemkomplexes damit im Zusammenhang erfordern jedoch eine besondere Untersuchung, weshalb wir sie in unserer Abhandlung nicht auch behandelt haben.

Die Gesetzgebung betreffend die Kasse zur Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter (CASBI), die im Amtsblatt Rumäniens (Monitorul Oficial =

M.O.) veröffentlicht wurde.

• Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Güter der Untertanen der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustand befindet (Gesetz Nr. 498), veröffentlicht im M.O. Nr. 152, 3. Juli 1942, S. 5406 - 5408.

• Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Untertanen mit denen sich Rumänien sich im Kriegszustand befinder (sic) (Desetz Nr. 443), veröffentlicht im M.O. Nr. 202, 2. September 1944, S. 6234.

• Dekret-Gesetz betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, Panzerkassen (Safes) zu verwenden (Gesetz Nr. 453), veröffentlicht M. O. Nr. 209, 11. September 1944, S. 6285.

• Waffenstillstands-Abkommen zwischen der rumänischen Regierung einerseits und den Regierungen der Sojetunion, des Vereinigten Königreichs in der Vereinigten Staaten von Amerika andererseits, veröffentlicht M. O. Nr. 219, 22. September 1944, S. 6372 - 6374.

• Dekret-Gesetz betrefffend die provisorische Verwaltung einiger Aktiengesellschaften (Gesetz Nr. 478), veröffentlicht M. O. Nr.231, 6. Oktober 1944, S. 6531 - 6532.

• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des General-Kommissariats für die Übernahme, Konservierung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidation einiger

vom 3. August 1948, S. 5322 - 6324.518 Dekret Nr. 176 betreffend den Übergang in das Staatseigentum der Güter der Kirchen, der Kongregationen, der Gemeinden oder der Privatpersonen, die zur Funktionierung der allgemeinen, technischen und Lehrlingsschulen gedient haben, veröffentlicht im M.O. Nr. 177 vom 3. August 1948, S. 6324 .- 6355.519 Kreisstaatsarchiv Muresch, Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 64 - 66, Blatt 77, Blatt 79 - 79, Blatt 80, Blatt 85 - 92.

Page 260: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

260

Unternehmen und Güter (Gesetz Nr. 615), veröffentlicht M. O. Nr. 281, 3. Dezember 1944, S. 7863 - 7864.

• Dektret-Gesetz zur Ergänzung des Gesetzes Nr. 498 vom 3. Juli 1942 betreffend das Regime der Güter der Untertanen von Staaten, mit denen Rumänien sich im Kriegszustand befindet, der Gesetzes Nr. 453 vom 11. September 1944 betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, über Panzerkassen (Safes) zu verfügen, und des Gesetzes Nr. 478 vom 6 Oktober 1944 betreffend die provisorische Verwaltung einiger Aktiengesellschaften (Gesetz Nr. 644) veröffentlicht M.O. Nr. 294, 19. Dezember 1944, S. 8240 - 8242.

• Dekret-Gesetz betreffend die Organisation der Rumänischen Kommission zur Anwendung des Waffenstillstandes zwischen Rumänien und den Vereinten Nationen (Gesetz Nr. 454), veröffentlicht M.O. Nr. 298, 23. Dezember 1944, S. 8372 - 8373.

• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung der Kasse zur Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter (Gesetz Nr. 91) veröffentlicht M.O. Nr. 33, 10. Februar 1945, S. 941 - 944.

• Journal des Ministerrates Nr. 238 betreffend die Gründung der Kreisämter für feindliche Güter, veröffentlicht im M.O. Nr. 37 vom 15. Februar 1945, S. 1067

• Gesetz Nr. 187 betreffend die Durchführung der Agrarreform, veröffentlicht M. O. Nr. 68, 23. März 1945.

• Anwendungsordnung für die Durchführung der Agrarreform Nr. 187 von 1945 (Reglement Nr. 4), veröffentlicht M. O. 85, 12. April 1945, S. 2980 - 2982.

• Verwaltung durch Konvention der Liegenschaften im Stadtgebiet, die feindliches Eigentum sind, durch den Städtischen Finanzkredit Bukarest, veröffentlicht M.O. Nr. 110, 18. Mai 1945, S. 4062 - 4063.

• Reglement für die Reglementierung der Staatsbürgerschaft der Bewohner von Nordsiebenbürgen (Reglement Nr. 12), veröffentlicht M. O. Nr. 182, 13. August 1945.

• Dekret-Gesetz betreffend die Übergabe der deutschen Aktiva, die auf Grund der Beschlüsse der Konferenz von Potsdam Eigentum der UdSSR geworden sind (Gestz Nr. 182), veröffentlicht im M.O. Nr. 70 vom 23. März 1946, S. 2656 – 2657.

• Gesetz betreffend die Ergänzung und Veränderung der Gesetze Nr. 826/1946 und 998/1946 (Gesetz Nr. 333), veröffentlicht im M.O. Nr. 236 vom 13. Oktober 1947, S. 9186 - 9189.

Page 261: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

261

• Dekret-Gesetz für den Übergang der Kasse für die Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter zum Ministerium für Volkswirtschaft (Gesetz Nr. 127), veröffentlicht M.O. Nr. 90, 1. April 1947, S. 3085.

• Dekret-Gesetz für den Übergang der Kasse für die Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter zur Rumänischen Verbindungskommission mit der Allierten Kontrollkommission (Gesetz Nr. 194), veröffentlicht M. O. Nr. 134, 16. Juni 1947, S. 4848.

Unveröffentliche Instruktionen und Rundschreiben betreffend CASBI, die sich im Kreisstaatsarchiv in Neumakt am Mieresch befinden

• Befehl CASBI Nr. 5822, 25. April 1945: Instruktionen betreffend die Gründung und Tätigkeit der Kreisämter für feindliche Güter. (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 183 - 186).

• Befehl CASBI Nr. 1188/1. Juli 1945 betreffend die Feststellung von landwirtschaftlichen Produkten und Lebensmittel, die feindliche Güter sind. Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 192 - 193).

• Instruktionen betreffend die Anwendung der Inventarisierungsmaßnahmen und Verzeichnung der Güter von ungarischen Staatsbürgern aus Nordsiebenbürgen 3. Juli 1945. (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 230 - 232).

• Instruktionen für die Organisation der Erfüllung des Waffenstillstandsabkommens (1. Oktober 1945). Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 270 - 285).

• Zuschrift der Rumänischen Waffenstillstandkommission, betreffend die Güter gemäß Artikel 8 des Waffenstillstandabkommens, die Gegenstand des Artikels 3 des Gesetzes für die Agrarreform (Oktober 1945) (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 266).

• Rundschreiben Nr. 3940 vom 18. April 1947 betreffend die Auslegung der Bestimmungen der Gesetze Nr. 826/1946 und 998/1946, betreffend die Freistellung der Güter der abwesenden rumänischen Staatsbürger, im Zusammenhang mit den Bestimmungen des Gesetzes für die Agrarreform (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 10).

• Instruktionen betreffend die Strafklagen der CASBI (März 1948). (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 35 - 39)

• Instruktionen betreffend die Anwendung der Gesetze 182/1946, 826/1946, 998/1946 und 333/1947, zwecks Übergabe der deutschen Güter an die UdSSR, die Freistellung der anderen Güter und ihre Unterstellung unter die Kontrolle des Staates (April 1948) (Bestand Prefectura Târnava Mare,

Page 262: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

262

CASBI, Dossier 3565, Blatt 50 - 55).• Arbeitsvorschriften für die Durchführung der Bestimmungen des Artikels

8 des Waffenstillstandsabkommens (ohne Datum), (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 61 - 62).

Die Gesetzgebung betreffend die Verwaltung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, die im Amtsblatt Rumäniens (Monitorul Oficial =

M.O.) veröffentlicht wurde.

• Dekret-Gesetz betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht im M.O. Nr. 275 vom 21. November 1940, S. 6530.

• Dekret-Gesetz betreffend die Organisation des deutschen Unterrichtswesens in Rumänien (Gesetz Nr. 977), veröffentlicht im M.O. Nr. 266 vom 8. November 1941, S. 7000 - 7001.

• Der Übergang der Schulen ( Grund-, Sekundär- und Normal-Schulen) von der Autorität und der Leitung der Evangelischen Kirche A.B. in Rumänien unter die Leitung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht im M.O. Nr. 188 vom 14. August 1942, S. 6776 - 6780.

• Dekret-Gesetz betreffend die Aufhebung des Gesetzes Nr. 830 vom 21. November 1940 betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 485), veröffentlicht im M.O. Nr. 233 vom 10. Februar 1945, S. 941 - 944.

• Dekret-Gesetz betreffend die Abänderung einiger Artikel aus den Gesetzen betreffend die Organisation der Ministerien (Gesetz Nr. 575), veröffentlicht im M.O. Nr. 264 vom 14. November 1944, S. 7344 – 7345.

• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des Generalkommissariates zur Verwaltung und Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 2) veröffentlicht im M.O. Nr. 2 vom 3. Januar 1945, S. 16 – 17.

• Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus den Gesetzen über die Organisierung der Ministerien (Gesetz Nr. 188), veröffentlicht im M.O. Nr. 69 vom 24. März 1945, S. 2218 - 2220.

• Die Einsetzung der Kommission zur Schätzung von Gütern bei der Regionalverwaltung Schäßburg, veröffentlicht im M.O. Nr. 73 vom 19. Oktober 1946, S. 11225 - 11230.

• Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den

Page 263: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

263

von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 826), veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230.

• Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem Gesetz Nr. 826 veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946 für die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946, S.12460 - 12461.

• Dekret-Gesetz betreffend die Auflösung des Generalkommissariates für die Verwaltung und für die Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 1022), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946, S. 12474 - 12475.

• Dekret Nr. 175 betreffend die Reform des Unterrichtswesens, veröffentlicht im M-O. 177 vom 3. August 1948, S. 5322 - 6324.

• Dekret Nr. 176 betreffend den Übergang in das Eigentum des Staates der Güter der Kirche, Kongregationen, der Gemeinden oder der Privaten, die für den Unterhalt und für die Instandhaltung der Lehranstalten für allgemeinen, technischen oder beruflichen Unterricht gedient haben, veröffentlicht im M.O. Nr. Nr. 177 vom 3. August 1948, S. 6324 - 6355.

Unveröffentlichte Instruktionen und Rundschreiben betreffend die Verwaltung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, die sich im

Kreisstaatsarchiv von Neumarkt am Mieresch befinden

• Gesamtabkommen für die Regelung der Beziehungen der Evangelischen Landeskirche Augsburger Bekenntnisses zur Deutschen Volksgruppe in Rumänien (11. August 1942) (Bestand: Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 560 - 565)

• Rundschreiben der Präfektur des Kreises Großkokel an die untergeordneten Behörden betreffend die Inventarisierung aller beweglichen und unbeweglichen Güter, die von Deutschen, Ungarn, Schwaben und Rumänen geblieben sind, die das Land mit den feindlichen Armeen verlassen haben (24. November 1944). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 132).

• Die Zuständigkeiten der Rumänischen Kommission für die Anwendung des Waffenstillstandes (Januar 1945). (Bestand: Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 538 - 539).

Page 264: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

264

• Instruktionen des Generalkommissariats betreffend die Feststellung der beweglichen und unbeweglichen Güter sowie auch aller Verpflichtungen oder Einkünfte bewirkende Verträge und Obligationen, die das Patrimonium (Vermögen) der Deutschen Volksgruppe in Rumänien bildeten (April 1945). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 249 - 250).

• Instruktionen des Generalkomissariats betreffend die Übernahme und Inventarisierung der unbeweglichen und beweglichen Güter swie der Außenstände (Schuldforderungen) der gewesenen Deutschen Volksgruppe in Rumänien (19. Mai 1945). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 511 - 513).

• Rundschreiben des Generalkommissariats im Zusammenhang mit den Zuständigkeiten der regionalen Verwalter betreffend die Evidenz des Physischen und rechtlichen Zustandes der Güter, die Abschließung und Beendigung von Verträgen, Evidenz des jährlichen Einkommens, die Liquidation der beweglichen und unbeweglichen Güter (21. Juli 1945), (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 490 - 492).

DATE PRIVIND REGLEMENTAREA REGIMULUI PROPRIETĂŢII POPULAŢIEI GERMANE DIN ROMÂNIA ÎN ANII 1944-1948

-Rezumat-

La 23 august 1944 statul român şi forţele sale armate au trecut de partea Aliaţilor, rupând relaţiile cu Germania şi sateliţii săi. Prin Convenţia de Armistiţiu, încheiată cu Puterile Aliate la Moscova, la 12 septembrie 1944, România a fost tratată ca un stat învins. Astfel i s-a impus o despăgubire de război către URSS şi obligaţia de a participa cu toate forţele sale alături de Puterile Aliate la războiul pentru înfrângerea Germaniei şi a Ungariei. Prin unele condiţii impuse României prin Convenţia de Armistiţiu, URSS dorea să se asigure că statul român va bloca accesul la resurse a forţei germane, întorcând-le pe acestea în folosul noilor săi aliaţi şi că va sugruma propaganda germană susţinută de organizaţiile pro-hitleriste. În acest scop guvernul român a înfiinţat două structuri speciale: Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI) şi Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor Grupului Etnic German.

Page 265: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

265

Prezentul studiu face o introducere în măsurile legislative pe care statul român le-a luat, sub presiunea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, în privinţa administrării bunurilor supuşilor statelor cu care România se afla în război şi în privinţa bunurilor fostelor organizaţii pro-hitleriste ce au funcţionat pe teritoriul ţării până la 23 august 1944. Ca reper s-a utilizat situaţia judeţului Târnava Mare care şi-a avut reşedinţa la Sighişoara.

FACTORI POLITICI ŞI INSTITUŢIONALI ÎN JUDEŢUL BISTRIŢA-NĂSĂUD ÎN PERIOADA 1989-1992. PARADIGME ALE SCHIMBĂRII

Adrian ONOFRERIU1.1. Consideraţii generale.Reconstituirea faptelor din judeţul Bistriţa-Năsăud în timpul desfăşurării

lor începând cu luna decembrie 1989 este greu de realizat din punct de vedere documentar. Aceasta se datorează mai multor factori.

Primul este cel al cantităţii infime de documente păstrate. Înţelegem aici documente scrise, elaborate în acele zile de principalii „actori” implicaţi, pe de o parte, autorităţile constituite pe baza derulării procesului de la nivel central520, pe de altă parte, mărturii scrise ale diferitelor persoane fizice sau juridice, constituite şi activând în această perioadă şi care au elaborat apeluri, manifeste, proclamaţii şi alte documente programatice.

Alături de aceste surse – reduse cantitativ –în completare putem menţiona informaţiile conţinute în presă, care reflectă transformările acelei perioade.

Suntem convinşi că fără accesul la documentele create de instituţiile statului de atunci, cu referire directă la miliţie, armată, organele informative, ale căror documente sunt protejate sub diferite forme prin reglementări legale, nu se poate reconstitui decât parţial, la nivelul secvenţial al accesului la informaţie modul în care s-au derulat evenimentele.

520 Deşi reglementări au fost făcute încă în acele zile. În adresa – nedatată, dar pe care o pu- Deşi reglementări au fost făcute încă în acele zile. În adresa – nedatată, dar pe care o pu-tem localiza la începutul lunii februarie 1990 când s-au constituit primăriile comunale – a Primăriei comunei Rebrişoara - se preciza că aceasta „depune dosarul Frontului Salvării Naţionale de pe lân-gă primărie, la dispoziţia Frontului Salvării Naţionale Judeţean, fiind solicitat de D-vs”; Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, fond Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale Bistriţa-Năsăud, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, municipii, oraşe; în continua-re, C.F.S.N. B-N, dosar…

Page 266: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

266

De aceea încercarea de creionare a modului în care au decurs evenimente are ca bază ceea ce s-a păstrat şi este cunoscut luând în considerare gradul limitat de acces la informaţia acelei perioade şi analiza transformărilor petrecute la nivelul instituţional şi impactul asupra acţiunii mentalului colectiv, care au avut ca punct determinat reşedinţa judeţului, oraşul Bistriţa.

2.1. Mutaţii la nivelul instituţional. Consiliul Frontului Salvării Naţionale.După Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22

decembrie 1989 în care erau expuse principiile programatice ale evoluţiei ţării521, la nivelul judeţului s-a constituit Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale Bistriţa-Năsăud. Potrivit presei, acesta s-a constituit nu întâmplător, totul a fost organizat, şi nu oricum, până în cele mai mici amănunte. Sarcina noii structuri a fost de a coordona activitatea social-politică din judeţ, până la organizarea de alegeri libere, democratice. Populaţia judeţului şi armata erau chemate să urmeze acest consiliu, să respecte măsurile stabilite, în vederea menţinerii ordinii, liniştii şi a desfăşurării normale a tuturor activităţilor.

Aceste cerinţe generale se regăsesc în Apelul adresat cetăţenilor din municipiul Bistriţa şi judeţul Bistriţa-Năsăud. Documentul – nedatat – preciza că „pentru stabilizarea ordinei de care depinde soarta revoluţiei noastre, facem un apel călduros ca să vă adunaţi la locurile dumneavoastră de muncă, unde se vor desfăşura alegerile pentru constituirea Comitetului provizoriu Judeţean al Frontului Judeţean al Salvării Naţionale”. Alături de aceste îndemnuri, era solicitat concursul pentru a păstra disciplina pe stradă, să nu se consume nici un fel de băuturi alcoolice, „pentru a nu da prilej criminalilor să destabilizeze reuşitele tinerei noastre democraţii. Acum este timpul vigilenţei de fiecare clipă – concluziona documentul – zi şi noapte. Ţara are nevoie de noi. Să răspundem cu toată forţa noastră chemărilor ei”522.

Cerinţe oarecum asemănătoare s-au regăsit în Apelul studenţilor liberi din România din data de 22 decembrie 1989. Printre puţinele documente datate şi păstrate ale acelor zile, apelul - adresat „către colegii noştri studenţi, elevi, tineri de bună credinţă din municipiul şi judeţul nostru” - chema la „a aduce contribuţia la normalizarea vieţii sociale, economice şi culturale din această zonă a ţării. Să păstrăm liniştea şi ordinea publică, să canalizăm întreg efortul nostru în scopuri constructive. Tot ceea ce facem, facem de acum înainte pentru noi”. Documentul se încheia prin asumarea răspunderii pentru conţinut, în numele „studenţilor liberi din Bistriţa” şi cu o formulare care va deveni consacrată în acele zile, trăiască România liberă523.521 „Monitorul Oficial al Românei”, anul I, nr. 1, 22 decembrie 1989; în continuare, „M.O”.522 C.F.S.N. B-N, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, muni-cipii, oraşe. 523 Ibidem.

Page 267: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

267

În documentul-apel publicat în 23 decembrie 1989 de către Consiliul Provizoriu Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, erau anunţate direcţiile de acţiune care cuprindeau: 1. apelul la populaţie, pentru a păstra calmul, ordinea şi disciplina; 2. evitarea provocărilor care impuneau intervenţia justificată a forţelor de ordine; 3. asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţilor economice; 4. solicitarea celor cu funcţii de conducere de a participa la normalizarea în mod democratic a vieţii social–politice, a pazei şi ordinii în unităţi şi localităţi; 5. organizarea comitetelor cetăţeneşti de autoapărare, recunoscute după banderola tricoloră purtată pe braţ; 6. asigurarea concursului armatei, miliţiei şi securităţii; 7. apelul la vigilenţa cetăţenilor; 8. informarea corectă şi reală a populaţiei prin intermediul presei şi celorlalte mijloace de informare în masă; 9. apelul ca populaţia să ajute la păstrarea ordinii şi liniştii publice, identificarea şi neutralizarea elementelor rău intenţionate; 10. cetăţenii să transmită comitetului toate propunerile şi cererile lor în scris, prin reprezentanţi aleşi de aceştia524.

Nu aceeaşi percepţie s-a realizat la nivel instituţional. Pe data de 28 decembrie 1989 a avut loc şedinţa de lucru a Consiliului Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale; această nouă instituţie a fost constituită „şi prin voinţa maselor, şi prin încrederea în el a acelor tineri, oameni ai muncii, care au participat la declanşarea sau la susţinerea acţiunii de înlăturare a dictatorului”, iar modul de lucru era definitoriu pentru întreaga perioadă ce a urmat. „Vă propunem să rămânem cu cei care i-am propus în consiliu şi în comitetul de sprijin – menţiona documentul – şi să acţionăm ulterior, pe baza precizărilor care vor mai veni”525. În acelaşi timp erau exprimate şi speranţele în evoluţia ulterioară, prin încrederea că „ziua de 22 Decembrie 1989 ne-a adus libertate, democraţie, speranţa într-un viitor la care de multă vreme aveam dreptul”526.

În acelaşi timp, pentru încetarea acţiunilor teroriste, comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 26 decembrie 1989 stabilea constituirea în capitală şi toate judeţele ţării a tribunalelor militare extraordinare, care judecau după o procedură de urgenţă toate actele de terorism iar executarea sentinţelor se făcea imediat; termenul limită pentru încetarea acţiunilor teroriste a fost fixat pentru data de 28 decembrie 1989527.524 Apel semnat de Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale, în „ Ecoul Nou”, Bistri-ţa, nr. 1, 23 decembrie 1989, p. 1. Ca şi caracteristică a materialelor apărute în primele numere din ziarul Ecoul Nou, menţionăm faptul că acestea nu erau semnate în nume propriu, ci în numele unor instituţii sau organisme nou create !; formarea legală a noului organism a fost înregistrată la data de 6 ianuarie 1990 când a avut loc sesiunea de constituire la nivelul judeţului; C.F.S.N. B-N, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, municipii, oraşe.525 C.F.S.N. B-N, .dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale.526 Idem, dosar procese-verbale de şedinţă ale Primăriei Judeţene.527 Idem, dosar alegeri conducători de unităţi.

Page 268: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

268

Două zile mai târziu, Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale revenea cu „probleme de rezolvat pentru etapa imediat următoare”, document în care în 10 puncte se cerea: respectarea apelurilor şi a sarcinilor comunicate prin radio şi televiziune de către Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale; muncitorii să dea dovadă de calm, disciplină şi să-şi aducă aportul la îndeplinirea sarcinilor de plan; constituirea de pichete de apărare din gărzi patriotice şi întregul personal de la locurile de muncă; conducătorii să se preocupe de asigurarea tuturor componentelor pentru desfăşurarea normală a activităţii economice; raportarea zilnică, prin telex, până la ora 19, respectiv 21, a situaţiei fiecărei unităţi; asigurarea produselor strict necesare la valoarea cotelor de plan stabilite anterior şi cel puţin cu 15% suplimentat; asigurarea energiei, gazului şi apei necesare locuitorilor; organizarea activităţii în perioada Crăciunului în unităţile cu foc continuu; asigurarea condiţiilor de funcţionare în fermele agricole; poşta trebuia să instaleze în locuri mai frecventate (pieţe, artere principale) megafoane, pentru a comunica hotărârile Consiliului judeţean al Frontului Salvării Naţionale - care erau transmise şi prin reţelele de radio-amplificare ale întreprinderilor şi instituţiilor - cât şi comunicatele difuzate prin radio528.

Apelul a fost preluat de unităţile industriale ale oraşului Bistriţa. La aceeaşi dată Comisia Provizorie a Frontului Salvării Naţionale din Întreprinderea Mecanică Bistriţa chema - „în aceste momente deosebit de fierbinţi pentru naţiunea noastră, când a luat naştere România Liberă, şi tirania a fost înlăturată” – muncitorii, maiştri, tehnicienii, toţi oamenii muncii, indiferent de naţionalitate, vârstă, religie şi apartenenţă politică să asigure „desfăşurarea producţiei la fiecare loc de muncă în bune condiţii, în vederea normalizării cât mai repede a vieţii social-economice interne” şi să aibă deplină încredere „în Comisia Frontului Salvării Naţionale pe care aţi ales-o, într-adevăr democratic”, care va avea ca bază a activităţii sale „decretele şi hotărârile Comitetului Frontului Salvării Naţionale şi a legislaţiei rămase în vigoare”529.

La fel au fost făcute precizări în Hotărârea Comitetului de Sprijin al Frontului Salvării Naţionale din cadrul Institutului de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică pentru electrotehnică – I.C.P.E. – filiala Bistriţa. „În consens cu toată suflarea românească – se sublinia în hotărâre – întregul colectiv de specialişti, muncitori, tehnicieni, ceilalţi oameni ai muncii, îşi exprimă libera şi deplina adeziune la platforma-program prezentată poporului de Consiliul Frontului Salvării Naţionale”, continuând cu precizarea că „în aceste clipe de veritabilă inflexiune (sic !) a istoriei noastre, ne angajăm fără rezerve şi preget, ca parte a detaşamentului 528 „Ecoul Nou”, nr. 3, 26 decembrie 1989, p. 1.529 C.F.S.N. B-N, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, muni-cipii, oraşe.

Page 269: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

269

cercetării ştiinţifice naţionale, să contribuim prin truda minţii şi braţelor noastre la renaşterea României libere şi democrate”530.

La data de 8 ianuarie 1990 prin hotărârea Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale s-a constituit Comandamentul Judeţean pentru primirea, transportul, depozitarea şi distribuirea ajutoarelor din străinătate, în care au fost incluşi – pentru gestionarea şi distribuirea acestora - reprezentanţi ai Comitetului Judeţean al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ministerului Apărării Naţionale, Poliţia, Crucea Roşie, Direcţia Sanitară, Inspectoratul Teritorial pentru Finanţe, Direcţia Comercială Judeţeană, I.C.R.A., I.C.R.M., I.C.R.T.I, Insepctoratul Învăţământului, Direcţia Agricolă, Oficiul Naţional de Turism, Căile Ferate Române, Intreprindera de Transporturi Auto, ROMTRANS, Vama531.

Reglementarea constituirii şi funcţionării Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale s-a făcut prin decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989. După ce în preambul se aratau principiile de acţiune în viitor erau fixate atribuţiile la nivel naţional şi în teritoriu, La articolul 4 erau enumerate comisiile pe domenii de activitate. La articolul 6 se preciza că, în unităţile administrativ–teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale se constituie Consilii ale Frontului Salvării Naţionale, organe ale puterii locale, subordonate ierarhic Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La articolul 7 se preciza componenţa acestora, astfel: la nivel judeţean, între 35–51 de membrii; consiliile municipale, între 15 şi 27 de membrii; consiliile orăşeneşti, între 11 şi 21 de membrii; consiliile comunale, între 9 şi 15 membrii. Dintre membrii acestor consilii se alegea un birou executiv, format din 1 preşedinte, 2 vice-preşedinţi, 1 secretar şi 3–5 membrii; preşedintele consiliului era şi preşedintele biroului executiv. Atribuţiile acestor noi organisme erau definite în articolul 8, care preciza că „răspund pe plan local de organizarea şi desfăşurarea activităţii economice, comerciale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ şi cultură, edilitar-gospodăreşti, precum şi de apărarea avuţiei poporului, de ocrotirea drepturilor cetăţeneşti, de asigurarea legalităţii şi menţinerii ordinii publice în unităţile administrativ – teritoriale în care sunt constituite”. Pentru realizarea acestor atribuţii, consiliile adoptau hotărâri, care erau luate cu majoritatea simplă a voturilor membrilor acestora; îşi desfăşurau activitatea în sesiuni, precum şi prin comisii de specialitate. O prevedere interesantă – reflectând ideea de continuitate în plan funcţional a instituţiilor principale economico-sociale şi culturale – era cuprinsă în alineatul următor, care preciza că „aparatul propriu al comitetelor şi birourilor executive ale fostelor consilii populare, cel al organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat, precum 530 Ibidem.531 C.F.S.N. B-N, dosar organizatoric – Consiliul Frontului Salvării Naţionale.

Page 270: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

270

şi al instituţiilor social–culturale locale, îşi vor desfăşura activitatea în actuala lor structură”532.

În acest mod şi prin prevederile ultimului alineat al acestui punct - „sunt şi rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial” – se separa latura administrativă, care a fost încredinţată instituţiilor şi autorităţilor de specialitate de latura politică, rezervată Consiliilor Frontului Salvării Naţionale.

În acelaşţi timp, activităţile economice administrate de fostul Comitet judeţean de partid (Partidul Comunist Român) au fost trecute prin decizia Primăriei judeţului Bistriţa-Năsăud nr. 55 din 9 martie 1990 în administrarea Trustului Întreprinderii Agricole de Stat Bistriţa – pentru activitatea agroindustrială (fermele Monari şi Budurleni, atelierul de blănuri şi confecţii din piele şi cantina), Întreprinderea Judeţeană de producţie prestaţii „Rapid” – sectorul mecanic, transporturi şi prestări industriale, Oficiul Judeţean de Turism – hotelul şi bufetul din incinta acestuia533.

Procesul de constituire a noilor structuri politico-administrative la nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud s-a derulat în două etape distincte.

Prima, în perioada 22-23 decembrie 1989 când au fost constituite comitete locale ale Frontului Salvării Naţionale, fie prin adunări ad-hoc cetăţeneşti, fie prin întocmirea unor tabele nominale de înscriere în aceste comitete, pe baza Platformei Program a Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989534.

A doua etapă, după 24 decembrie 1989, a fost cea a activităţii elaborate, cu acte concepute pe baze legale şi redactate corect din punct de vedere administrativ-juridic. Aceasta s-a datorat şi existenţei la nivelul fiecărei localităţi a Îndrumarului privind desfăşurarea activităţii consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, transmis de Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale. Acesta arăta că urmau să se constituie consilii locale cu participarea locuitorilor din toate satele aparţinătoare comunelor şi că acestea trebuiau să constituie următoarele comisii de specialitate: dezvoltare economică, agricolă şi industrială; organizatorică şi pentru administraţia locală de stat; învăţământ, cultură, ştiinţă, tineret, sănătate şi ocrotiri sociale.

Pe baza acestui îndrumar s-au constituit consilii locale ale Frontului Salvării Naţionale. La Bistriţa s-a constituit în data de 25 decembrie 1989 Consiliul Municipal Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, format din 18 membri; la 9 ianuarie 1990 componenţa acestuia a fost lărgită la 27 de membri, număr confirmat prin hotărârea 532 „M.O.”, nr. 4, 27 decembrie 1989, p. 2-3.533 C.F.S.N B-N, doasr procese-verbale ale Primăriei Judeţene.534 Este interesant cazul localităţii Sânmihaiul de Câmpie, unde au fost identificate mai multe asemenea tabele, tipărite şi completate în baza platformei-program a Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989. Au mai fost identificate asemenea tabele pentru localităţile Rebrişoara, Rebra.

Page 271: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

271

nr. 1/9 ianuarie 1990 prin care era creat Consiliul Municipal al Frontului Salvării Naţionale, cu un birou executiv format din 7 membri.

La nivelul localităţilor judeţului s-au constituit consilii locale după cum urmează: 23 decembrie 1989, Chiuza, Urmeniş; 24 decembrie: Braniştea, Budeşti, Cetate, Ilva-Mică, Nuşeni, Romuli, Salva, Zagra; 25 decembrie: Petru-Rareş; 31 decembrie: Ilva-Mare, Telciu; 3 ianuarie: Năsăud; 4 ianuarie 1990: 7 ianuarie: Leşu, Parva, Rebra, Urmeniş; 8 ianuarie: Ciceu-Giurgeşti, Dumitra, Josenii-Bârgăului, Lechinţa, Măgura-Ilvei, Monor, Prundu-Bârgăului, Sângeorz-Băi, Şieu-Măgheruş ; 9 ianuarie: Beclean, Chiochiş, Galaţii-Bistriţei, Livezile, Maieru, Miceştii de Câmpie, Milaş, Nimigea, Şieu, Şieuţ, Teaca, Zagra; 15 ianuarie: Tiha-Bârgăului; 18 ianuarie: Feldru; 20 ianuarie: Miceştii de Câmpie; 21 ianuarie: Lunca-Ilvei; 22 ianuarie: Silivaşu de Câmpie; 29 ianuarie: Rebrişoara; 30 ianuarie: Şieuţ. Majoritatea celor constituite în perioada 22-24 decembrie 1989 au fost reconstituite după 8-9 ianuarie 1990535.

2.2. Organe locale ale administraţiei de stat.În ceea ce priveşte constituirea organelor locale ale administraţiei de stat, deşi

prin decretul Consiliului Frontului Salvării Naţionale nr. 1/26 decembrie 1990 s-a numit primul-ministru al guvernului536 acesta nu avea guvern! Abia prin decretul aceluiaşi organism nr. 10/31 decembrie 1989 s-a constituit şi organizat Guvernul României537.

În 7 ianuarie 1990, prin decretul-lege nr. 8 s-a reglementat organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. Potrivit acestui act normativ la nivelul judeţelor, a municipiului Bucureşti, oraşe şi comune s-au constituit primării, ca organe locale ale administraţiei de stat538. Decretul prevedea atribuţiile acestora: exercitarea atribuţiilor administraţiei de stat, pe baza hotărârilor consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale; rezolvarea problemele economiei locale, sociale, culturale, de învăţământ, sănătate, comerţ, asistenţă socială, muncă, asigurări sociale, financiare, gospodărire comunală, transport local. Componenţa lor era, la nivel de judeţe, 1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 6 membrii; la nivel municipii,

535 Este interesantă şi denumirea noilor organisme create; la Nuşeni s-a constituit „Consiliul Provizoriu Sătesc al Frontului Salvării Naţionale, la 24 decembrie 1989; la Rusu de Sus, Consiliul Sătesc al Frontului de Salvare Naţională, la data de 24 decembrie 1989; la fel în Mălin, Beudiu, în data de 24 decembrie 1989; C.F.S.N. B-N., dosar procese-verbale ale Primăriei judeţene; dosar Consilii Comunale ale Frontului Salvării Naţionale – oraşe, municipii, comune.536 „M.O”, nr. 5, 27 decembrie 1990, p. 1.537 Ibidem, nr.9, 31 decembrie 1989, p. 3-4.538 Fără a „sonda” realitatea interbelică, decretul prevedea constituirea de primării, la nivelul judeţelor; acestea au funcţionat până la 19 iulie 1990, când prin Legea nr. 5/1990, s-au creat la nivelul judeţelor, prefecturile; „M.O.”, nr. 92/20 iulie 1990.

Page 272: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

272

1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 4 membrii; la nivel de oraşe şi comune, 1 primar, 1 secretar şi 3 membrii. O prevedere importantă avea ultimul alineat al art. 4, care preciza că „primarii, vice-primarii, secretarii şi membrii organelor locale ale administraţiei de stat nu pot fi membrii ai consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale. Această cerinţă era anulată însă de următoarele prevederi, stipulate în art. 5-6, care subordonau activitatea lor consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, ce stabileau componenţa pe funcţii şi în faţa cărora membrii primăriilor erau răspunzători539.

Pe baza acestui act normativ şi bazat pe prevederea din Îndrumarul amintit – care întărea prevederea că funcţionarii primăriilor nu puteau fi membrii ai consiliilor locale ale Frontului Salvării Naţionale - s-au organizat organele locale ale administraţiei de stat în judeţ.

La nivelul municipiului Bistriţa primăria s-a organizat prin hotărârea nr. 3/10 ianuarie 1990 a Consiliului Municipal al Frontului Salvării Naţionale şi a avut în componenţă 1 primar, 1 vice-primar şi 1 secretar; prin hotărârea nr. 5/6 februarie 1990, componenţa s-a lărgit prin cooptarea a 4 membrii.

În localităţile judeţului s-au organizat, prin decizii ale consiliilor locale ale Frontului Salvării Naţionale primării, după cum urmează: 2 ianuarie 1990: Nuşeni; Milaş; 7 ianuarie: Salva, Urmeniş; 8 ianuarie: Ciceu-Giurgeşti, Dumitra; 9 ianuarie: Budeşti, Braniştea, Zagra; 10 ianuarie: Galaţii-Bistriţei; 11 ianuarie: Leşu; Petru-Rareş; 13 ianuarie: Chiuza; 14 ianuarie: Prundu-Bârgăului; 17 ianuarie: Josenii-Bârgăului; 20 ianuarie: Miceştii de Câmpie, Rebrişoara; 25 ianuarie: Cetate; Galaţii-Bistriţei; 30 ianuarie: Şieuţ; 1 februarie: Sânmihaiul de Câmpie540.

Constatăm că atât în plan politic – prin crearea consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale – cât şi în plan administrativ – prin crearea primăriilor, organe ale administraţiei de stat, uneori – am preciza noi, nu întâmplător – evenimentele au luat-o înaintea reglementărilor legale; chiar şi aşa însă, nu s-au abătut de la două din caracteristicile perioadei: îndrumarea şi controlul de la centru – transmise de la Bucureşti la Bistriţa - şi inerţia, specifică perioadei, care conserva trecutul, din frică şi neştiinţă faţă de ce va aduce viitorul !

În plan practic, prin decretul-lege nr. 38/22 ianuarie 1990 „privind abrogarea Legii nr. 2/1989 referitoare la organizarea administrativă a teritoriului ţării”541 s-a repus în vigoare Legea nr. 2/1968 iar anexa acesteia s-a modificat în mod corespunzător; judeţul avea 3 oraşe şi 53 de comune542.539 Ibidem, nr. 4, 8 ianuarie 1990, p. 4-5.540 Pentru reconstituirea acestor aspecte s-au utilizat fondul documentar Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, păstrat la Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud.541 „M.O.”, nr. 14, 23 ianuarie 1990.542 Direcţia judeţeană de Statistică a judeţului Bistriţa-Năsăud, Recensământul populaţiei – 1992.

Page 273: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

273

Ulterior, la nivelul unităţilor administrative de bază – comunele – se produc transformări, prin desprinderea unor localităţi care au devenit noi comune. S-au înfiinţat comunele Dumitriţa543, Negrileşti544, Poiana-Ilvei545, Ciceu-Mihăieşti şi Runcu-Salvei546.

2.3. Consiliile Provizorii de Uniune Naţională.În plan legislativ, prin decretul-lege nr. 81 s-a modificat componenţa Consiliului

Frontului Salvării Naţionale prin cooptarea, pe baze paritare, a jumătate dintre membrii consiliilor existente şi jumătate, din reprezentanţii partidelor politice. Astfel realcătuit, noul organism a fost numit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională547. Prin decretul-lege nr. 82/13 februarie 1990 a fost stabilită componenţa acestuia, a biroului executiv şi a comisiilor de specialitate548.

După aceleaşi proceduri ca şi la constituirea consiliilor locale ale Frontului Salvării Naţionale s-au constituit Consilii Provizorii de Uniune Naţională la nivelul întregului judeţ. Activitatea lor s-a desfăşurat până la adoptarea legii privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale, nr. 5/19 iulie 1990. Conform articolului 1, pe data intrării în vigoare a legii, Consiliile de Uniune Naţională constituite provizoriu la nivelul unităţilor administrative–teritoriale, îşi întrerupeau activitatea. Până la formarea viitoarelor organe locale, ca rezultat al alegerilor, administrarea unităţilor teritoriale urma să fie realizată de către prefecturi - la nivel de judeţe - şi primării, la nivel de municipii, oraşe şi comune. Misiunea acestora era consta în a rezolva – în condiţiile legii – problemele privind dezvoltarea economico-socială a unităţilor administrativ-teritoriale, să urmărescă respectarea cadrului legal, să asigure gestionarea bugetelor locale şi să asigure menţinerea ordinii publice. Prefecturile erau constituite din 1 prefect, 2 sub-prefecţi, 1 secretar şi 7 membrii, iar primăriile, la nivel de oraşe, din 1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 4 membrii, iar la nivel de comune, 1 primar, 1 secretar şi 3–4 membrii, în funcţie de numărul locuitorilor. Numirea şi eliberarea din funcţie se făcea de primul–ministru, la propunerea Direcţiei Administraţiei Locale din cadrul Secretariatului General al Guvernului549.

543 „Legea nr. 537 din 24 septembrie 2002”, în „Monitorul Oficial”, nr. 707/2002.544 „Legea nr. 530 din 3 octombrie 2002”, în Ibidem, nr. 720/2002.545 „Legea nr. 262 din 13 iunie 2003”, în Ibidem, nr. 434/2003.546 „Legea nr. 67 din 23 martie 2005”, în Ibidem, nr. 251/2005. Vezi pentru detalii şi Ioan Bâca, Adrian Onofreiu, „Evoluţia teritorial-administrativă a judeţului Bistriţa-Năsăud”, în „Revista Bistriţei”, Bistriţa, XX, 2006, pp. 368-371.547 Ibidem, nr. 27, 10 februarie 1990, p. 8; CJ. B.-N., doasr procese-verbale ale Primăriei Judeţene.548 „M.O.”, nr. 28, 14 februarie 1990, p. 1.549 Ibidem, nr. 92, 20 iulie 1990, p. 1-2.

Page 274: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

274

2.4. Consiliul Judeţean.Prin legea administraţiei publice locale nr. 69/26 noiembrie 1991 a fost

statuat principiul autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemelel locale de interes deosebit. Au fost create, ca organe ale autonomiei locale consiliile locale – ca autorităţi deliberative – şi primării – ca autorităţi executive; la nivelul judeţului, urma să se constituie Consiliul Judeţean, care trebuia să coordoneze activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean550.

În baza articolelor 17 şi 18 din această lege, la data de 11.04.1992, prin hotărârea nr. 3 s-a constituit Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud551. Atribuţiile şi funcţionarea noului organism au fost stabilite prin hotărârea nr. 6 din 15 mai 2002 privind aprobarea Regulamentului de funcţionare al Consiliului Judeţean552. În temeiul articolului 59, litera k din aceeaşi lege a fost adoptat Regulamentul de funcţionare a aparatului de execuţie a Consiliului Judeţean. Delegaţia permanentă avea rolul de a îndruma şi coordona întreaga activitate a direcţiilor din subordine: administraţie locală; control–comercial, buget-finanţe; urbanism, amenajarea teritoriului şi lucrărilor publice; biroul relaţii cu publicul şi mass-media553.

În acest mod s-a încheiat procesul de reglementare a organizării, funcţionării şi stabilirii atribuţiilor autorităţilor la nivel central şi local, proces care a evoluat de la elementele spontane din decembrie 1989, trecând prin primele reglementări legislative din 1990 şi apoi, din anul 1992 - aplicarea principiului eligibilităţii autorităţilor la nivel local - comună, oraş şi judeţ - pe baza legii 69 din 1991.

POLITICAL AND INSTITUTIONAL FACTORS IN BISTRITA-NĂSĂUD COUNTY DURING 1989-1992. PARADIGMS OF CHANGE

Abstract

The changes determined by the events that took place in December 1989 had influenced the political and institutional forme at the county levels. The investigation reveals the evolution of these transformations in the county of Bistriţa-Năsăud between 1989 and 1992, bringing forward the main role that Bistriţa had.

550 Ibidem, nr. 233, 28 noiembrie 1991, p. 1-11.551 C.F.S.N. B-N, secretariat, registru hotărâri, nr.1/1992, textul a fost publicat şi în „Monito-rul Oficial” al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud”, anul 1, nr. 1, p. 3-4.552 Textul în „Monitorul Oficial” al Consiliului Judeţean…p. 7-20.553 C.F.S.N. B-N, - administraţie locală, dosar nr.1/1992.

Page 275: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

275

D O C U M E N T E

Page 276: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

276

Page 277: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

277

PAVEL JUMANCA - AMINTIRI DIN CĂTĂNIE

Laurenţiu Ovidiu ROŞU

Pavel Jumanca s-a născut în data de 3 noiembrie 18861, după calendarul vechi, ca fiu al Ilenei şi al economului Ioan Jumanca, din Caransebeş. Pregătirea şcolară a lui Pavel Jumanca începe la şcoala românească, frecventată de copiii din familii cu condiţii materiale modeste. Continuă cu cele patru clase elementare la Şcoala Ungurească din Caransebeş, iar apoi, la îndemnul unchiului său, Tata Gheorghe, care fusese şi el învăţător scurt timp, a intrat la Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeş. Aici şi-a atras, în scurt timp, aprecierea şi dragostea profesorilor, poate şi pentru modestia şi altruismul său, însuşiri potrivite pentru un viitor învăţător. După absolvirea Institutului Pedagogic Diecezan din Caransebeş, este repartizat ca învăţător la Şcoala Confesională Ortodoxă din Maciova2, unde funcţionează între 10 octombrie - 17 decembrie 1907. La scurt timp este ales de către Sinodul Parohial Ortodox Român din Caransebeş, cu 220 de voturi din 240 exprimate, învăţător la Şcoala Primară Confesională Ortodoxă din Caransebeş. Aici, tânărul învăţător Pavel Jumanca începe una dintre cele mai rodnice activităţi de apostol al culturii româneşti, pe lângă activitatea şcolară, unde s-a remarcat printr-o seriozitate deosebită, se implică activ şi în activităţile extraşcolare3. Astfel, în anul 1909 înfiinţează un curs seral de alfabetizare, iar în anul 1910 o cantină şcolară şi o Tovărăşie pentru asigurarea vitelor, în care s-au înscris peste 250 de membrii. Ca învăţător confesional a condus cantoratul bisericii ortodoxe din Caransebeş până la plecarea pe front, în anul 1914. În anul 1912, contribuie la înfiinţarea unei secţii Astra, sub conducerea protopopului Andrei Ghidiu, care devine şi preşedinte al acesteia, ajutat ca secretar de către profesorul Moise Ienciu şi de meşteşugarul Simion Mageriu, cu local propriu, bibliotecă şi ziare. Încă de la începerea războiului, din anul 1914, îl găsim soldat la un regimentul de honvezi, dar numai până la 17 octombrie 1915, când a dezertat, trecând Carpaţii în România4.

1 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin Fond Familial Boşcaiu, Oţelu Roşu , dosar F55/f.d., f. 1. În studiul Pavel Jumanca o viaţă închinată cu modestie neamului şi şcolii profesorul Ion Fiat precizează ca dată a naşterii 15 noiembrie 1887.2 Ibidem, f. 2.3 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3. (Colecţia personală Liviu Groza Caran-sebeş) 4 Ibidem, p. 3

Page 278: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

278

Pavel Jumanca funcţionează ca învăţător la Coşovăţ până la 1 decembrie 1915, când pleacă la Bucureşti, de unde trebuia să ajungă la Armăşeşti, în judeţul Ialomiţa, ca învăţător, sperând ca, cu ajutorul consulatului, să-şi poată aduce în România soţia şi cei doi copii. Cu sprijinul lui Cassian Munteanu este angajat la o pulberărie a armatei din Lăculeţe, în apropiere de Târgovişte. Aici lucrează într-un atelier de confecţionare a grenadelor câte 11 ore pe zi. La 5 octombrie 1915 apar trupele ruseşti venite în ajutorul românilor. Sunt întâmpinate cu urale şi cu flori, speranţa renăscând în sufletele tuturor, dar în 2 noiembrie se află vestea că frontul românesc a fost rupt la Jiu şi că duşmanul a intrat adânc în Oltenia şi, în plină iarnă, începe retragerea.. Timp de 3 luni, cât a durat retragerea spre Moldova, cei evacuaţi din pulberăria de la Lăculeţe, le-au petrecut în vagoane de marfă deschise, acoperite pe apucate cu scânduri înţesate cu dârze, împotriva unui ger cumplit. Au fost trei luni de mizerie, de foamete incredibilă, de infern. Abia în preajma datei de 1 martie 1917 fabrica s-a instalat în nordul Moldovei, la Dângeni, fiind anexată la Pulberăria armatei de la Budeşti. Întors acasă, în toamna anului 1918, este numit învăţător la Şcoala Primară Urbană de Stat din Caransebeş5. Între 1923-1926 funcţionează că subrevizor şcolar de control în cadrul Preturii Plasei Caransebeş6, după care demisionează, fiind ales deputat în parlament7. În anul 1933 este numit din nou subrevizor de control, funcţie pe care o va deţine până la 15 octombrie 1937, când îşi dă demisia8. În anul 1938 este numit inspector şcolar general pentru învăţământul primar din cadrul Inspectoratului Regiunii I Şcolare Timişoara9, pe care o va deţine până la data pensionării, 1 martie 1943. Din punct de vedere al activităţii publicistice, Pavel Jumanca a întemeiat şi redactat revista „Şcoala Bănăţeană”, organ oficial al Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Caraş Severin, între 1922-1924 şi apoi al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, între 1924-1930 şi a întemeiat şi condus revista „Învăţătorul Bănăţean”, organ oficial 5 Notiţe autobiografice ale învăţătorului Pavel Jumanca. (Colecţia personală Liviu Groza Caransebeş)6 Decizia Revizoratului Şcolar al Judeţului Caraş Severin nr. 2.154/9 august 1923. (Colec-ţia personală Liviu Groza Caransebeş)7 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3; Notiţe autobiografice ale învăţătorului Pavel Jumanca. (Colecţia personală Liviu Groza Caransebeş)8 Copia adresei Ministerul Educaţiunii Naţionale, Direcţiunea Învăţământului Primar - Normal nr. 185.411/4 decembrie 1937, certificată conform cu originalul de către inspectorul şcolar Tiberiu Stan. (Colecţia personală Liviu Groza Caransebeş)9 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3. (Colecţia personală Liviu Groza Caran-sebeş).

Page 279: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

279

al Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Severin, între 1937-1938. În colaborarea cu Gheorghe Neamţu a publicat: „Almanahul învăţătorilor pe anul 1930”, Lugoj, 1929, „Carte de cetire pentru clasa I-a a şcoalelor de ucenici”, Tipografia Diecezană Caransebeş, „Geografia judeţului Severin”, Scrisul Românesc, Craiova, iar cu Dănilă Iliţescu „Geografia judeţului Caraş”, Scrisul Românesc, Craiova. În colaborare cu S. Spulbereanu, I. Popescu-Teiuşan, Vasile Niculescu şi Ion Cioată au întocmit „o serie întreagă de manuale pentru şcoalele primare”, publicate la Editura Scrisul Românesc din Craiova10. De la data pensionării şi până la data morţii, 1 aprilie 1975, în liniştea casei sale redactează cu multă grijă şi migală cele câteva mii de pagini de amintiri din frământata sa viaţă11. În acest material voi prezenta memoriile învăţătorului despre cele 56 zile de instrucţie militară, pe care erau obligaţi să le urmeze învăţătorii în acea perioadă, dar mai ales despre atmosfera care domnea între naţionalităţile conlocuitoare din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Fără nicio îndoială, acestea sunt caracterizate prin puternice accente naţionaliste, pe care nici perioada în care au fost scrise, probabil între anii 1954-1956, nu a reuşit să le risipească.

În vacanţa anului 1908, mi-am făcut cele 56 de zile de instrucţie militară, câte se cuvenea să le facă învăţătorii şi profesorii pe acele vremi. N-am avut noroc să fiu împărţit la infanteria comună a împărăţiei austro-ungare, ci am căzut la armata teritorială ungurească. Făceam serviciul la Caransebeş şi într-o atmosferă mai curată, mai lipsită de şovinismul sălbatic, care se practica în toate instituţiile statului ungar. Ne-au adunat la Lugoj, pe învăţătorii recruţi din divizia de la Seghedin, făcând parte din regimentele 5 din Seghedin, 6 din Szabadka, 7 din Vârşeţ şi 8 din Lugoj. Eram în număr de 56, opt români, şase sârbi, un slovac şi restul şvabi şi unguri, cam egal la număr. Ne-au echipat în cazarmă. Îmbrăcămintea noastră era compusă din ce era mai rău. Ni s-au aruncat acolo, de către plutonierii companiilor, toate efectele grămadă, bucată cu bucată. Nici habar n-aveam noi de rosturile lor. Au venit soldaţii, ni le-au legat între ele şi ni le-au pus în spinare, cum împovărezi măgarii. Ne uitam unul la altul şi nu ştiam să râdem sau să plângem, când ne vedeam îmbrăcaţi că pare că ieşiserăm dintr-o hală de vechituri şi aveam înfăţişarea unor sperietoare de păsări, de pe câmpul cu semănături. Petru Bizerea, învăţătorul meu de la şcoala 10 Pavel Jumanca, Organizaţii şi instituţii învăţătoreşti, Imprimeria Editurii Vrerea, Tipogra-fia Victoria, Timişoara, 1944, p. 72-73.11 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin Fond Familial Boşcaiu, Oţelu Roşu , dosar F55/f.d., f. 9.

Page 280: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

280

de aplicaţie, mă pune să-i număr petele de pe pantalonii albi de pânză, cu care era îmbrăcat. Erau în număr de 33. Din întregul de odinioară nu mai rămăsese nimic. Echipaţi cum ne găseam, ne-au încolonat şi ne-au trimis la barăcile de sub „Dealu Viilor”. Ne-au adăpostit în două cămări ale barăcii cu numărul unu. Aveam fiecare patul său de fier cu salteaua umplută cu paie, o perină tot cu paie şi o pătură de lână. Între câte două paturi aveam o măsuţă şi câte un lighean de spălat. Eram îndeajuns de bine aşezaţi. Comandant aveam pe un locotenent Iovanovicz, sârb de origine de prin părţile Vârşeţului. Acum făcea parte din Regimentul 8 din Lugoj. Nu era om rău, dar era cam urâcios şi... era ofiţer de honvezi, cu porunci şi rânduieli după croiala celor de la Budapesta. Era simţitoare deosebirea între mediul ce stăpânea la armata austro-ungară şi cel de la honvezi. Acolo tratamentul era cu mult mai civilizat, atmosfera mai familiară, mai apropiată de sufletul omului - cel puţin aşa era la regimentul din Caransebeş. Dincoace totul mai rigid, mai aspru, mai străin de sentimentele omeneşti. Ungurii se sileau să prefacă armata lor teritorială într-o maşinărie mai precisă, mai lipsită de individualitatea omenească, într-un automat perfect, lipsit de conştiinţă. Ne veniră instructori de la fiecare regiment, care trimisese aici recruţi. Aveam un sergent venit de la Regimentul 5 din Seghedin. Îl chema Szabó, deşi era neamţ de origine. De meserie era bărbier. De înălţime mijlocie, blond şi frumos la chip, era bun instructor şi foarte cum se cade. Cu dânsul venise de la Seghedin un alt Szabó, ungur mic, negru; acesta era caporal, blând domol şi de-o bunătate rară. N-ar fi fost în stare să ridice glasul sau să ocărască pe cineva. De la Regimentul din Szabadka, Subotiţa de azi, ne venise un caporal înalt, de origine slavă din aşa numiţii bunicvăţ. Avea nasul turtit şi era tare repezit şi nervos. Era trăznit rău, dar nu avea răutate într-însul. Regimentul de la Vârşeţ ne fericise cu un caporal neamţ, Müller, îngâmfat, răutăcios şi greu de fire. Inteligenţă nu se prea găsea în capul său de şvab. Ţi se punea pe nervi cu felul său de a fi. Lugojul ne trimisese un instructor român Mihai Ciolac, un băiat înalt, oacheş frumos la chip şi un corp minunat zidit. Foarte inteligent şi bun instructor militar, în acelaşi timp foarte cum se cade şi cu suflet românesc. Dintru început nimerisem în „grupa căprarului Müller”. Eram îndemânatic în mişcări şi nu-mi prea găsea motiv de ocară. Se nimerise să mi se dea de la magazie, o pereche de bocanci nepotrivită. Cel din piciorul stâng era cu vreo două degete mai lung şi când mi se comanda poziţie de drepţi stângul se părea că e mai înainte. Mi-l împingea şi atunci era călcâiul meu mai în urmă şi înjura şvabul meu. Dar ce era să fac. Cu greu s-a putut dumiri, care e cauza acestei mici, dar „importante” abateri. Se nimerise cu mine în grupă Petru Bizerea. Scurt la vedere

Page 281: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

281

era cu „ţvicării” pe nas şi legaţi la un capăt cu un şnur, de un nasture al hainei. La toată mişcarea îi cădeau şi înjura neamţul de se prăpădea. Bizerea făcea anume ca să-l necăjească. Când dădea comanda „drepţi”, Petru mormăia „brânză”, o vorbă pe care o folosea adesea când era în voie bună, profesorul Bălan de la pedagogia noastră din Caransebeş. Şi noi, care cunoşteam înţelesul cuvântului, izbucneam în râs, nu ne puteam stăpânii şi Müller al nostru turba. În îngâmfarea lui, instructorul nostru spunea multe prostii: „Nu numai când vorbeşti cu mine să stai în poziţia de drepţi, ci şi când pândeşti la mine”. Şi când aveam repaus, deodată se punea câte unul în poziţie de drepţi. - Ce te-a apucat? - M-am gândit la dumneata. Înţelegea neamţul ironia şi făcea spume. Avea ce avea cu prietenul meu Moise Băcilă. Se cam legăna în mers şi ţinea capul plecat într-o parte, aşa cum umbla el întotdeauna. Îi făcea mereu mizerii. Odată, într-un repaus, îi spune lui Moise: „Dacă dumneata crezi, un aşa om cum sunt eu, atunci eşti un mare măgar...” Am izbucnit într-un hohot de râs cu toţii şi bietul nostru căprar n-a înţeles de ce râdeam, el n-a putut pătrunde dublul înţeles al frazei şi noi luasem partea opusă de la ce vroise el să spună. Într-un rând ne spusese: „Cu cătane ca voi nu m-aş duce la război în ruptul capului. Voi sunteţi toţi nişte domnişoare fricoase, voi nu sunteţi ostaşi de îndrăzneală şi fapte ostăşeşti.” Peste câteva zile, ne găseam în marginea taberei, pe care se aflau barăcile. Soarele era la scăpătat. Grupurile toate se aflau în repaus. Noi nu ne mai găseam în grupă lui Müller. Instructorul nostru era acum Mihai Ciolac. Grupa lui Müller era chiar lângă gardul barăcilor, cu spatele spre gard. Müller, cu puşca pe umăr, le spunea ceva, de bună seamă vreo laudă de-a lui. Dinspre „Moara şpănească”, venea ciurda de vaci a lugojenilor. Doi tăuraşi, cam de vreun an, se jucau, alergându-se pe câmpie. Trece prin faţa noastră, de-a dreptul către căprarul Müller. Nu cu porniri războinice, doar în joc, că erau încă viţei. Bizerea strigă: „Honvéd, fül a feie, jör a hida” (Honvezi, sus în prun, că vine bica). Era o veche poveste că un regiment întreg de honvezi fugise din faţa unui taur înfuriat. Müller al nostru, când s-a trezit cu tăuraşii în spatele său, n-a mai avut vreme să raţioneze, a luat puşca în mână şi s-a repezit, ca o vijelie, prin gardul de spini deşi al barăcilor, zburând ca o săgeată peste şanţul lat şi plin de apă. A fost un hohot de râs. Au râs şi gradaţii ceilalţi, râdea cu hohot şi locotenentul. Şi bietul nostru erou, stătea dincolo de gard şi se uita prostit la lumea care hohotea în chicote zgomotoase.

Page 282: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

282

De atunci i s-a tăiat piuitul lăudărosului nostru şvab. Când începea să ocărască pe cineva, să facă gură sau să se laude cum avea obiceiul, dintr-un colţ îi venea pe neaşteptate duşul rece: „Fozedos ùr, jöna, hika” (Domnule căprar, vine bica). Scrâşnea din dinţi, înjura. Din ce înjura, lumea mai mult râdea. Şi nu-l mai lua nimeni în seamă. Deja în a doua săptămână a instrucţiei, locotenentul a făcut din noi, românii un grup şi ne-a pus sub comanda caporalului Mihai Ciolac. Acesta nu ştia ungureşte. Doar cunoştea comanda, dar explicaţiile ce se cuvenea să le facă nu putea să le facă pe ungureşte şi nu putea fi înţeles. Le făcea pe româneşte şi de acea ne-a dat pe noi elevi, ca să-l putem înţelege. Eram opt români în această unitate. Profesorul Enache Ţepeneag de la şcoala civilă din Modor, comitatul Pojon, originar din Mehadia. Moise Băcilă, originar din Petroşniţa, făcuse cu doi ani înaintea mea pedagogia din Caransebeş şi era învăţător la Duboz, în Timiş. Teodor Savescu, caransebeşean, absolvent al pedagogiei noastre şi învăţător la Macedonia, în comitatul Torontal. Mihai Vlăduceanu, originar din Mehadia, învăţător la Domaşnea. Dimitrie Petcu, terminase institutul pedagogic din Arad şi era dascăl la şcoala confesională Beucesul Român. Petru Bizerea, învăţătorul nostru de la şcoala de aplicaţie. Bizerea s-a dus... la comisia de supra revizitaţie de la Seghedin şi a fost reformat pentru vedere slabă. Mai târziu a venit Cornel Mircea, care - nu ştiu din ce pricină - rămăsese cu instrucţia militară incompletă şi venise să şi-o isprăvească. Al optulea român era Constantin Răcădeanu. Făcea parte din regimentul 5 din Seghedin, era în altă sală şi nu era cu noi în grupa lui Ciolac. Ceilalţi eram toţi din regimentul 8 al Lugojului. Răcădeanu era originar din comitatul Aradului şi funcţiona la o şcoală aşezată pe cursul Mureşului, în Hunedoara. Era un om bun, blând, harnic dascăl şi cu bun cuprins gospodăresc. Am nimerit la dânsul când eram inspector regional şi Hunedoara ne aparţinea nouă, Inspectoratului Regional de la Timişoara. Întâlnindu-mă la inspectoratul şcolar judeţean din Deva, a stăruit să mă duc la dânsul, să-i văd familia şi gospodăria. Instrucţia era grea, programa încărcată. În 56 de zile trebuia să învăţăm de toate. Ne sculam la 4 dimineaţa şi ne osteneam până către 12 şi o porneam pe la două după amiaza până la şase. Mie nu-mi cădea aşa de greu, eram antrenat la muncă.

Page 283: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

283

Mihai Ciolac, instructorul nostru avea un deosebit dar de a ne stimula. Mânuia arma împreună cu noi, ne arăta mereu şi ne îndemna. „Nu vă lăsaţi să vă întreacă şvabii şi ungurii. Să le arătăm că noi, românii nu ne dăm pe ei, că suntem mai iscusiţi la toate şi mai bune cătane.” Şi ne reuşise. Eram mereu daţi pildă de către locotenentul nostru. Făcea bună treabă şi micul căprar Szabó cu liniştea şi răbdarea lui. Şvabul ocoş Müller şi trăznitul de bunicvăţ Tanerik erau mereu ocărâţi de comandant: caporal Müller, vă mişcaţi par-c-aţi fi nişte babe. Uită-te la băieţii aia români, cum lucrează ei... Luaţi pildă de la dânşii. Şi Müller se înfuria şi ieşea şi mai rău. Mâncare aveam bună şi suficientă, mâncare fără pretenţii, dar hrănitoare şi mâncam cu poftă după mişcarea care-o făceam toată ziua în aer liber şi soare. Seara aveam câteva ceasuri libere. Dacă nu aveam de spălat şi de cârpit sau alte îndatoriri, să ne punem la rând echipamentul, ne adunam pe iarba din jurul barăcii şi stăteam de vorbă. De obicei eram numai între noi, românii. Şvabii şi ungurii aveau o conduită duşmănoasă faţă de noi şi ne ţineau la distanţă. Era o vreme de mari şi încordate lupte politice în ţară. De câţiva ani românii intraseră în activitate, se constituise, în dieta ungurească „blocul parlamentar al naţionalităţilor”, din români, sârbi şi slovaci. Ziarele duceau o luptă vijelioasă şi foarte învolburată împotriva legilor asupritoare de naţionalităţi. Legea şcolară „Apponyiană”, era în prima sa frământare, în cel dintâi început de haos şi rătăcire. În sala noastră se nimerise să fim români şi şvabi. Rătăcise doar un sârb şi vreo doi unguri. Şvabii au început prin a ne interzice să vorbim între noi în româneşte. Nu i-am ascultat. Cum era s-o facem? Nici nu ne puteam închipui ca doi români să vorbim între noi altă limbă decât a noastră. „Vorbeam într-o zi, în baracă cu Moise Băcilă, care era cu patul lângă mine. Cum se poate ca într-o baracă militară ungurească să se vorbească altă limbă decât cea ungurească? - izbucneşte şvabul Fucks Iános, care avea patul în rândul din faţa noastră. Nu se poate admite ca în Ţara ungurească, un învăţător să vorbească altă limbă, decât limba statului maghiar! Cunoşteam cântecul, era mereu cântat de toţi ungurii şi ungurizaţii. Nemţii noştri, învăţători ai satelor şvăbeşti, mulţi din ei plătiţi de comună, vorbeau între ei numai ungureşte. Nicio singură vorbă nemţească nu şi-ar fi adresat. Fucks Iános era un tânăr bine legat şi frumos, cu o mustaţă neagră încârligată spre ochi şi foarte băţos. Nu m-am pus cu el în discuţie, i-am răspuns doar scurt: „Du-te în... mânta.” - Cum? Mi-a ripostat el - mă înjuri, crezi că eu nu ştiu româneşte? - Dacă ştii româneşte cu atât mai bine. Îţi spun mai odată să te duci în... mânta şi să-ţi astupi gura. Dacă voi nemţii sunteţi nişte ticăloşi şi vă negaţi neamul

Page 284: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

284

vostru, e destul de ruşinos, dar e treaba voastră, nu ne priveşte pe noi. Noi însă nu vom fi niciodată aşa de păcătoşi să ne fie ruşine sau teamă să ne vorbim limba noastră. Avea acest drept şi nu ni-l puteţi voi interzice. Ar fi bine să vă băgaţi minţile în cap şi să nu vă mai legaţi de noi, că daţi de dracu. I le-am spus toate pe româneşte şi le-a înţeles. N-a mai zis nimic atunci, dar au mai încercat altădată şi el şi alţii, cu acelaşi rezultat. Fucks Iános era învăţător pe vremea aceea în Sat Chinez, lângă Timişoara. Au trecut anii, uitasem de el. Vijeliile cumplite sociale au făcut dreptate neamului românesc. Mă găseam în Timişoara în scaunul de inspector general al învăţământului primar al regiunii. Mă trezesc în birul meu cu Fucks. L-am recunoscut îndată, deşi era ras, nu mai purta mustaţă frumos îmbârligată de odinioară. m-a recunoscut şi el. M-a salutat cu toată cuviinţa, m-am purtat şi eu la fel cu dânsul. Fireşte, am vorbit amândoi româneşte, tot limba statului... nu schimbase nimic în concepţia graiului. Dar îşi schimbase conduita cetăţenească. Acum nu era devotat fiu al statului român, cum fusese al celui ungar, acum era fanatic „hitlerist” şi venise la mine în numele organizaţiei să discute anumite chestiuni oficiale şcolare. Îl chema Iohan Fucks şi avea rol mare în organizaţia lor şcolară şi culturală. Şi aşa au fost toţi ceilalţi şvabi. Statul român i-a lăsat liberi să-şi cultive limba şi credinţele, le-a redat ce li se luase cu forţa de unguri şi ei au rămas tot cu bunele lor sentimente faţă de zbirii lor de ieri şi pentru noi n-au avut decât ură şi dispreţ. Bunătatea noastră a fost considerată de laşitate. Lui Iohan Fucks nu i-am amintit nimic din ideile şi convingerile lui Fucks Iános, din baraca ostăşească din Lugoj. Ar fi fost inutil. Nimic nu s-ar fi schimbat în sufletul său. Purtarea ostilă a ungurilor şi şvabilor ne împrietenise cu sârbii şi slovacul. Ne adunam în fiecare zi. Eram nevoiţi să vorbim între noi ungureşte, că nu ne cunoşteam nici unii graiul celorlalţi. Fără să vrem împlineam dorinţa colegilor noştri şvabi - vorbeam limba statului ungar. Şi nu ne prea simţeam la locul nostru. Îmblăteam împreună toate frământările politice din ţara noastră. Şi unii şi alţii le cunoşteam bine şi nutream aceiaşi ură pentru stăpânirea atât de vitregă şi de neomenoasă. Cel mai fanatic dintre noi era slovacul. Îl chema Kneazevics Mihai şi era din comuna Pivniţa, din Bacicaşi bun prieten cu politicienii naţionalişti slovaci. Îi venea zilnic, la baracă, prin poştă, ziarul naţionalist slovac - numele îmi scapă - îl citea şi retraducea câte una din el şi comentam împreună cele citite. Poşta ni se distribuia seara, la porunci. Într-o zi locotenentul i l-a rupt în faţa frontului. Şi de aici încolo nu i l-a mai dat. A protestat imediat, dar fără folos. Şi atunci a scris să nu i se mai trimită. Când i s-a rupt ziarul, prietenii noştri unguri şi ungurizaţi, au izbucnit în urale vijelioase, iar noi, o mână de oameni, am scrâşnit din dinţi. După „ruperea

Page 285: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

285

rândurilor” s-a pornit cearta între noi şi ei,... ceartă urâtă de tot. Ne-au acuzat de trădare de patrie, de tot ce-au crezut că am fi. Dar nu ne-am lăsat. Eram doar 14, ei erau vreo 42, dar noi eram în Lugoj, eram „acasă”. Cu noi în barăci erau vreo 400 de români din regimentul 8 honvezi, concentraţi pentru manevre. „Domnule învăţător, ne spunea întruna bucătarul nostru, dacă ungurii ăştia, ai dumneavoastră nu-şi bagă minţile în cap, spuneţi-mi numai mie, mă duc la fraţii noştri din celelalte barăci şi-i aduc de-i facem praf pe toţi.” Dascălii noştri, aşa de înfocaţi, patrioţi simţeau atmosfera neprielnică din jurul lor şi nu-şi duceau prea departe îndrăzneala. Dacă am fi fost la Seghedin se schimba situaţia. Eram noi nevoiţi să fim mai mici de gură. Conflictele erau zilnice între noi. În ceasurile libere mereu ne hărţuiam. Nu erau toţi aşa de războinici. Se mai găseau şi dintre unguri şi dintre şvabi, de cei care nu-şi băteau capul cu problema de stat şi de drepturi cetăţeneşti. Aveam şi noi de aceştia. Mihai Vlăduceanu nu se amesteca niciodată, dar într-o acţiune comună se solidariza cu noi. Asemenea o făcea şi Cornel Mircea. Profesorul Ţepeneag, Dimitrie Petru, Moise Băcilă şi eu, însă ne ţineam dârzi pe poziţie şi mereu eram în războire. Pe mine şi pe Moise ne urau mai mult. Ne credeau fraţi, aşa de bine semănam în îndârjirea noastră. Şi umblam tot amândoi. Statura noastră la aceaşi înălţime, ne aşezase unul lângă altul şi la instrucţie. În alinierea pe două rânduri a plutonului, eu mă găseam pe la mijloc la dreapta mea se găsea „soldatul din mijloc”, cum ar fi româneşte, traducând cuvântul unguresc, după care ne aliniam când se făcea adunarea. Îl chema Weber Ferencz. Era un om bine legat, domol în mişcări, blând şi tăcut. Nu-şi bătea capul cu nimic, cu atât mai puţin cu chestiuni politice. Era cu patul în faţa noastră şi toată noaptea scârţâia din dinţi. La stânga mea, în alinierea plutonului se găsea un ungur, tip de mangal, capul mare, umerii obrajilor ieşiţi, rotund la faţă, buzat, nasul turtit şi mustaţa rară, roşcată cu perii ţepoşi... Scurt la vorbă, dar fanatic şi răutăcios, mândru de originea sa veche ungurească, pe care o afirma la toate ocaziile - ne arunca vorbe înţepătoare şi jignitoare nouă românilor. Când a fost întrebat de scriitorul ce venise de la batalion să ia anumite date personale, de ce naţionalitate e, a răspuns cu îngâmfare: - Magyar, mág pedig töngyökes... (Ungur şi încă din veche rădăcină). Că erau unguri numeroşi şi poate cei mai mulţi dintre ei, care se făcuseră în cursul timpului, sensuri ale tuturor neamurilor conlocuitoare. Prin lege li se făcuse o uşurare mare pentru isprava asta. Înaintau o cerere simplă, fără niciun act oarecare şi cereau schimbarea numelui pe ungureşte. Pe cerere se punea un timbru de o coroană. Toţi aceşti unguri fabricaţi se numeau în batjocură „egyhoronás magyar”, unguri de o

Page 286: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

286

coroană, unguri care-şi cumpăraseră „originea etnică” cu preţ de o coroană. Şi ungurul din stânga mea arătase că el e „tösgyökeres” şi nu „egykoronés”. Cât erau ei de şovinişti, cât se străduiau să facă unguri şi din lemne şi pietre, totuşi le era ruşine să fie crezuţi fabricaţi artificial şi se străduiau să dovedească vechea lor origine chiar dintre cei mai proaspeţi ieşiţi, în urma coroanei plătite pentru timbru. Cu ungurul meu de veche origine am ajuns în conflict, în cursul instrucţiei în mânuirea armei. Din greşeală l-am atins cu cotul. A ripostat imediat numindu-mă „Vad choh” batjocura lor de predilecţie la adresa neamului nostru. Adică „valah sălbatic”. Şi m-a înjurat cum numai ungurii ştiu s-o facă. Nu i-am rămas dator: - Nu-ţi arăta sălbăticia asiatică, gunoi adus de vânturi. Şi i-am recitat în ureche primele cuvinte din poezia, pe care o cetise deputatul naţionalist Alexandru Vaida Voievod în Casa ţării din Budapesta, chiar de curând: „Ne-am da lepădătură şi scursură murdară, nici aceea nu ştiţi de unde aţi venit”. Şi „prietenul meu” ungur vărsa foc şi înjura turbat de tot. În spatele meu, în rândul al doilea se găsea Moise Băcilă. „Lasă-l Pavele, că acum îl chichesc eu de biserică.” Cum se comandă mânuirea armei pentru tragere, Moise trebuia să arunce, la comandă arma printre mine şi ungur. Face o „greşeală” voită şi-l pocneşte cu ea în cap. Ungurul se clatină, întoarce ochii pe dos, gată să cadă. Îl sprijinim cei din jur, fireşte Moise îl prinde cu tot devotamentul. Sergentul Szabo, care comanda plutonul vine la noi. „E greşeală”. Moise îşi cere toate scuzele, ungurul însă nu le acceptă. Îl acuza că l-a lovit intenţionat. Sergentul, ca să împace lucrurile spune sentenţios: „Facem acum stânga-mprejur, vei fi dumneata în rândul al doilea, loveşte-l acum dumneata pe dânsul. S-a dat comanda în felul acesta, dar n-a îndrăznit s-o facă. Era prea cusută cu aţă albă, prea pe faţă. Am amintit că ne găseam 14 opoziţionişti în faţa grosului de patrioţi turbaţi. De fapt eram 15, dar prietenul nostru, caransebeşeanul Teodor Sevescu, absolvent al Institutului Pedagogic din Caransebeş şi învăţător la o şcoală confesională românească trecuse de partea lor. Vorbea numai ungureşte, umbla numai cu ei, purta un jurnal în care îşi însemna evenimentele zilnice, tot pe limba ungurească. Sfinţii Petru şi Pavel, după vechiul calendar ortodox, ne găsesc în barăcile din Lugoj. Căzuseră într-o duminecă. După amiază eram liberi, dar nu puteam părăsi barăcile. Bizerea era Petru, eu Pavel, se mai nimerise şi un sârb, cu numele de Petru. Ne-am adunat toţi cei 14 la cantină să prăznuim acest moment din viaţa noastră. La o altă masă se adunaseră vreo 15 unguri şi şvabi şi Sevescu era cu dânşii. Cântau doine de ale lor tărăgănate şi duioase. Au început apoi să cânte tot mai cu

Page 287: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

287

chef, tot mai zgomotos. Au ungurii o cântare fără nicio valoare muzicală şi aproape fără text, dar minunată pentru chefuri monstre. Totul se mărgineşte la două nume: „Hajmási Péter. Hajmái Pál”. Se cântă de mai multe ori întregi aceste nume. Se lasă apoi afară cuvântul „Péter”, se revine la acesta, lăsând afară cuvântul „Pál”. Rămâne apoi pe dinafară cuvântul „Hajmási”, cântându-se numai Péter şi Pál. În locul cuvintelor eliminate se mormăie numai, cu gura încleştată. Regula este că cel ce greşeşte şi rosteşte fără să vrea numele, e dator să plătească un litru de vin. Au greşit de-a valma şi vinul curgea din belşug. Cheful lua proporţii. Urlau în toate tonurile. Sevescu ţinea cu dânşii la toată această orgie. Plătise vreo 4-5 litri de vin. Noi ne vedeam de-ale noastre. Cântam noi doine de-ale noastre şi sârbii ne acompaniau în surdină, fără cuvinte sau cântau ei, iar noi le ţineau isonul. Eram liniştiţi şi ne simţeam bine. Nici nu luam în seamă hărmălaia din vecini. Deodată ne trezim că Sevescu e luat la bătaie de un grup de comeseni de-ai lui, în unanima aprobare a celorlalţi. N-am ştiut cum s-a pornit vijelia şi nici dânsul nu ne-a mai spus. Am sărit instinctiv de la locurile noastre, noi nu eram beţi şi l-am scos din ghearele semenilor săi înfuriaţi. Au strigat, au înjurat, dar nu s-au ridicat de la masă, cu greu ar fi putut-o face. Pe Sevescu l-am scos afară şi l-am dus la baracă ca să se culce. Învăţătorul Teodor Sevescu, toată viaţa sa a fost un „mare ticălos”. S-a însurat cu o învăţătoare tot din Caransebeş. Cehă de origine, dar cu sentimente ungureşti şi mai ticăloasă ca dânsul. A părăsit credinţa ortodoxă, s-a maghiarizat, luându-şi numele de familie „Szávai” şi s-au mutat împreună la o şcoală din secuime. Când pribegeam, în retragerea armatei române înspre Nordul Moldovei, nu mai ştiu în care staţie de cale ferată de prin Buzău sau Râmnicu Sărat, am întâlnit un refugiat de prin părţile locului, care mi-a istorisit cum organele jandarmeriei ungureşti, din vina soţilor Sevescu, la denunţul lor, au arestat şi dus în faţa justiţiei militare, un biet popă român şi, în temeiul declaraţiilor lor, a fost spânzurat sub acuzaţie de spion. Când s-a întors stăpânirea românească asupra Ardealului, soţii Sevescu au refuzat depunerea jurământului de credinţă faţă de statul român şi s-au refugiat la Caransebeş, unde funcţiona încă aparatul de stat ungar. În vacanţă, cu numele schimbat, revenit la matca veche, s-au dus la cursul de profesori de la Cluj şi au venit, numiţi de Consiliul Dirigent profesori la şcoala civilă din Caransebeş. Profesori slabi, ocrotiţi de mai marii zilelor şi toleraţi de tembelismul şi laşitatea opiniei publice, au nenorocit serii întregi de copiii, cu incapacitatea lor profesională şi adunându-şi avere frumoasă din mituirile şi plocoanele, pe care le pretindeau sistematic şi cu o lăcomie diavolească. Clasificarea elevilor se făcea după valoarea darurilor ce li se aduceau cu braţele pline.

Page 288: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

288

Oportunişti, egoişti şi preocupaţi numai de interesele lor au fost şi sunt şi astăzi preocupaţi de cele mai mârşave fapte. Le-am înşirat acestea aici, drept pildă doveditoare a păcătoşeniei noastre născute din toleranţă şi laşitate. Numărul celor ce au făcut ca dânşii e mare de tot şi creşte mereu în nenorocita noastră viaţă socială. În prima lună a cătăniei noastre nu puteam părăsi barăcile. În ceasurile libere, înspre seară, stăteam la umbra salcâmilor atât de numeroşi aici. Povesteam, cântam, adeseori ne jucam ca copiii. Se nimerise, între unguri, un tânăr bine legat şi vânjos, învăţător pe undeva prin câmpia Tisei. Luptător de seamă, mereu invita la trântă pe câte unul şi-l biruia. Într-o după amiază frumoasă de duminecă şedeam grupuri, grupuri, în faţa barăcilor şi admiram lumina apusului de seară. Vine la noi căprarul Ciolac şi se adresează către profesorul Ţepeneag: „Domnule profesor, uite ungurul acela s-a luat la trântă cu o mulţime de unguri şi de nemţi şi pe toţi i-a biruit. Mai înainte se agăţă de un sârb şi-l izbi de pământ, aşa pe vrute, pe nevrute. Tare mă tem că o să lege şi de careva dintre românii noştri. Vrei, nu vrei te cuprinde în braţe şi te prăvăleşte: pe nesimţite te trezeşti jos. Ia-te dumneata cu el la luptă, că eşti cel mai voinic dintre noi românii. Că altfel ne face neamul de ruşine”. Nu trece mult. A doua sau a treia zi, cum eram adunaţi toţi românii în grup şi stăteam de vorbă, ne trezim cu bătăuşul lângă noi. Hei, voi valahilor, aveţi curajul să vă luptaţi cu un ungur? Voi popor de iobagi şi slugi, laşi şi fricoşi... Ne venea să sărim împotriva lui, să-l fărâmăm în mici bucăţele. Dar cu aceasta n-am salvat onoarea neamului, ci tocmai dimpotrivă. Căprarul Ciolac priveşte rugător spre Ţepeneag. Ne uităm şi noi. Era de aceiaşi statură, cu provocatorul, vânjos ca şi dânsul. Prietenul nostru se ridică liniştit, se duce în faţa ungurului şi spune: Haide, iacă valahul! Se uită cu dispreţ la dânsul şi apoi se încleştează amândoi. În jurul lor se face un gol mare. Toţi se adună din toate părţile. E în joc onoarea a două neamuri, învrăjbite între ele. Lupta e cumplită şi dureroasă. Deodată, românul nostru îl prinde de mijloc pe duşman, îl ridică şi-l izbeşte de pământ cu toată furia. În cădere, nimereşte cu capul de un pietroi ascuns în iarbă şi rămâne ameţit jos. Parcă Dumnezeu rânduise piatra aici, ca să mai domolească mândria exagerată a unui încrezut îngâmfat. Într-o vreme, războinicul nostru se ridică clătinându-se. Ciolac se repede la dânsul şi-i dă pe o ungurească stricată: Hai şi cu mine acu... Să vezi dumneata ce poate românul... A plecat viteazul nostru legănându-se, fără să mai rostească o singură vorbă, umilit şi ruşinat. Iar noi românii - minus Sevescu - sârbii şi slovacul jubilau în strigăte şi urale. Pe Ţepeneag l-am ridicat pe sus. Şi cel mai fericit era caporalul nostru Mihai Ciolac.

Page 289: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

289

Instrucţia era grea şi obositoare. Dintru început, mă dureau toate încheieturile, de nu eram în stare dimineaţa, să mă ridic din pat. Cu trecerea zilelor m-am obişnuit. Nu mai simţeam nicio oboseală. De multe ori ne aducea elogii locotenentul, nouă românilor pentru precizia cu care executam mişcările. De vreo câteva ori ne-a scos, pe Ţepeneag şi pe mine, să facem mânuiri de armă, în faţa plutonului, ca exemplu de preciziune. În schimb eram neîndemânatic în îngrijirea efectelor militare. N-am fost în stare să-mi leg mantaua deasupra raniţei. Pe vremea aceea aveam raniţa din piele de viţel, cu părul în afară. Nu intra apa în dânsa oricât ar fi plouat. Într-o zi, nu ştiu ce necaz avea locotenentul nostru, nu-i plăcea cum ne mişcam şi cum executam comenzile. Făceam exerciţii de pluton şi comanda sergentul Szabó. Locotenentul Iovanovici nu ne-a comandat niciodată. Sergentul avea comandă bună şi lucram bine. Dar ofiţerul nu era mulţumit. Ordona alergări şi culcări. De la o vreme ne-am lăsat în nepăsare, le făceam toate de mântuială. S-a supărat şi a plecat. Credeam că i-a trecut necazul, dar a fost tocmai dimpotrivă. Ne cocea răsplata. Îndată după prânz ne-a dat ordin să desfacem toate curelele şi părticele efectelor, să le curăţim şi să le lustruim. Eu mă temeam de ceva aşa prin instinct. Ne-am desfăcut curelele, am căutat să le lustruim cum se găseau. Când toţi ne găseam în toiul lucrului. Când toate mărunţişurile erau înşirate pe jos - ne dă alarmă. În zece minute să fim toţi echipaţi şi încolonaţi înaintea barăcii. Se porneşte o goană nebună, o frământare de oameni grăbiţi, o zăpăceală cumplită. Eu nu aveam de făcut mult. Toate se găseau la locul lor. Dar în enervare nu-mi puteam împătura mantaua. Cum o făceam nu era bine, nu se potrivea. Trecură cele zece minute, gradaţii strigau, ofiţerul înjura. Mai rămăseserăm vreo câţiva, care nu eram încă gata. Ne-a alungat afară şi ne-au mai rânduit alţii sarcina din spate, ca să fim şi noi în rând cu ceilalţi. Ne-au dus peste Dealul Viilor şi culmea numită de dânşii „Cucuibă”. Printre tufişuri cu spini şi alte svinzi de arbuşti, ne-au frământat de ne ieşea sufletul. Eu ştiam că în oboseli mari, în căldură, îmi pornea sângele pe nas. În alergările ce ni se comandau fără oprire mă tot loveam peste nas cu mâna. Într-o vreme sângele a pornit. L-am lăsat să curgă. Când m-a văzut locotenentul a oprit instrucţia şi m-a trimis la o fântână în vale să mă spăl. M-am spălat la vălău. Îmi ardea gâtul de sete, dar fântâna n-avea găleată. Am băut din vălău, aşa fiartă cum era, de căldura soarelui. Au venit şi ceilalţi, ne-au dat repaus, au adus apoi de undeva o vadră şi o sfoară, am scos apă şi ne-am astâmpărat setea, care ne ardea pe toţi. Când s-a împlinit luna din timpul instrucţiei noastre, am depus jurământul. Ne-au trimis la biserică în oraş, fiecare după confesiunea lui. Slovacul nostru n-a

Page 290: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

290

vrut să se ducă cu cei câţiva şvabi luterani, la biserica lui. A venit cu noi şi cu sârbii la cea ortodoxă. Ne-am întors la cazarmă, am depus jurământul în faţa colonelului comandant, toţi deodată în grup şi apoi am plecat la barăci. De acum eram cătane după toată rânduiala. Şi ni s-a dat voie în oraş. Nu ne duceam decât dumineca. Pe vremea aceea grădina „Concordia” era în toată plina sa strălucire. Venea aici floarea românilor lugojeni. Noi, cătanele, nu aveam aici intrare. Când am intrat prima dată ne-au întâmpinat chelnării: - Aici nu-i pentru cătane. Dincolo, în birtul mic. - Dar noi vrem aici Ne aşezăm la o masă. - Să ne aduceţi câte un păhar de bere. - V-am spus că aici nu-i pentru cătane. Vă duceţi dincolo. Acolo-i păharul de bere cu şase creiţari. Aici e scumpă, e cu zece creiţari. - Noi vrem de aia scumpă. - Banii înainte. Am scos banii şi i-am plătit înainte. Am râs şi noi şi au râs şi ei când au aflat - prin nu ştiu ce împrejurare - că suntem învăţători. De aici încolo ne duceam regulat şi ne primeau cu toată dragostea că ne arătam şi noi „galanţi”. N-o duceam rău. Condiţiile erau acceptabile, mâncarea era bună. Zilnic ni se dădea supă şi carne şi încă un al doilea fel, o legumă oarecare: fasole, cartofi, orez... Dimineaţa primeam cafea neagră, iar seara o legumă oarecare, fără carne. Cei nemulţumiţi, mai completau; la cantina din barăci se găseau de toate. De două ori pe săptămână ni se servea felul al doilea tăieţei cu zahăr şi cu mac sau nuci. Marţea la prânz nu primeam supă. Ni se servea un singur fel de mâncare - probabil de provenienţă ungurească, că lor tare le plăcea - un amestec de carne, fasole, cartofi, găluşte... Se numea „ţoc-moi”. Când ne-au dat-o prima dată am aruncat-o. Mi-a cerut-o de aici încolo un ungur şi i-o dădeam în fiecare marţi. Pâinea o primeam pe cinci zile înainte, cunoscuta pâine cătănească, numită „prefant”, neagră, sănătosă şi hrănitoare. Mie îmi plăcea. Tot pe cinci zile înainte ni se plătea şi solda de cinci creiţari pe zi. Cu toate mă împăcam, dar dorul de casă mă omora. Parcă eram copil mic. Eu nu mai părăsisem niciodată căminul părintesc. Acum plecasem pentru prima dată. Când vedeam de pe câmpia de lângă barăci, munţii noştri de la Caransebeş, îmi venea o obidă sufletească de mă sufocam. Scriam mereu acasă. Şi odată a venit Taica să mă vadă; să mă vadă şi pe mine, dar să vadă locurile pe unde cătănise şi el, cu 30 de ani mai înainte, că tot aici la honvezi fusese şi dânsul. Eram învăţători, toţi oameni tineri şi voinici. Şi cu toate astea se întâlneau printre noi, oameni cu felurite slăbiciuni şi scăderi. Când am fost vaccinaţi împotriva

Page 291: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

291

vărsatului, doi de-ai noştri au leşinat, un şvab şi un sârb. Odată pe săptămână ne duceau la tragere, la poligon. Se găseau printre noi de cei ce tremurau să tragă cu arma; oameni intelectuali se purtau ca nişte tăntălăi. Între ei se nimerise şi slovacul nostru Knezevici. Nu vrea să tragă, îl prindea o tremurare nervoasă şi nu era în stare să pună mâna pe puşcă. Sergentul Szábo, de meserie bărbier, dar foarte bun psiholog, îl lua cu binişorul. - Uite, domnule Knezevici. Hai să încercăm cu cartuşe de lemn, cu care lucrăm noi toată ziua, măcar să te chinuieşti să ocheşti figurile ce sunt înaintea dumneatale. Se culcă lângă el pe platformă, îi potriveşte arma şi-i vorbeşte mereu. Trage de câteva ori în cer. Îi pune printre cartuşele acestea unul adevărat. Îl sprijineşte, îi fixează bine arma... trage în sec, o dată, de două ori, a treia oară arma bubuie, slovacul nostru se uită tâmpit, îşi revine, începe să râdă şi de aici încolo se lecuieşte. Eu nu mă temeam de armă, deşi nu mai trăsesem cu drăcii de astea. Fixez bine puşca, aşa cum ne învăţaseră, o strâng bine, ţintesc şi trag cele cinci gloanţe, dar nu nimeresc nimic. În schimb patul armei îmi învineţise umărul, Când mă duc cu rezultatul iscusinţei mele de trăgător, însemnat pe foaia mea de către caporalul instructor, la semnalele ce se arătau, de la observatorii figurilor, locotenentul mă ia în zeflemea: Asta-i vrednicia dumneatale? Toate dumneata le-ai tras? Să-ţi fie ruşine! Nu eşti în stare să nimereşti ţinta aceasta cât o casă. Ieşisem cel mai prost din tot plutonul. La a doua tragere iau puşca lui Moise Băcilă. Mi se părea mie că a mea avea ceva defect. Ies printre cei dintâi. Ofiţerul se minunează şi-mi aduce laude. Peste câteva zile se face controlul armelor de către pismoastăr-ul batalionului. Se constată că puşca mea are ţeava mult lărgită şi nu mai ştiu ce. Se dresează proces verbal.... Dar mi-a rămas până la urmă, nu mi-au mai schimbat-o. La tragere mă foloseam de arma lui Moise. Aveam cu noi un profesor de liceu. Îl chema „Oblath”. Zicea că-i ungur, dar Dumnezeu mai ştie de ce neam va fi fost. Numele nu-i era unguresc, în toată comportarea sa se dovedea a fi evreiască, minus iscusinţa negustorească. Nu ştiu cum a ajuns el să facă cătănie. Când lua poziţia de „drepţi”, era atât de strâmb, de-ţi venea să râzi cu hohote. Mic, slab, un biet corp deşirat, pieptul ajungea deasupra unui şold, cea mai reuşită caricatură a unui soldat tăntălău. Când mergea se îndoia, de parcă era o suioară bătută de vijelie. Nu cred să fi avut mai mult de 40 de kilograme. Ungurii şi şvabii îşi băteau joc de dânsul; înşişi gradaţii îl făcuseră obiect de râs. Se alipise de noi, românii, ca o fiinţă nenorocită, huiduită de toată lumea. Îl ocroteam şi-l primeam cu drag între noi, ne era milă de el. Era profesor

Page 292: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

292

de matematică şi avea o cultură foarte vastă. Ce folos, dacă era lipsit de voinţă şi de energie. Cu toată această laşitate atât de evidentă, i-a spus odată ofiţerului, că are să-şi impună, după ce va pleca de aici, să uite şi faptul că a fost odată cătană, nu numai zbuciumul şi necazurile prin care a trecut. Zilnic ne spunea, în secunde, cât mai are de stat la cătănie. Şi când, la finea instrucţiei ne-am fotografiat în grup, bietul Oblath s-a ascuns în spatele nostru. Ca să nu-i rămână nici chipul lui în ţoale cătăneşti. Aveam cu noi un evreu „rasă pură”. Iscusit la vorbă, îndrăzneţ, obraznic şi aici se ocupa de afaceri. Era învăţător la o şcoală din Budapesta. În viaţa mea n-am mai auzit înjurături tipice ungureşti ca la acest om. Nu ştiu cum se nimerise, că nu era bine văzut între unguri şi ungurizaţi. Direct îl alungau din societatea lor. Ne da mereu târcoale nouă. Nu-l respingeam, dar nici dragoste nu-i arătam. Nu ne era pe plac caracteristica sa obrăznicie, dar totuşi ne purtam cu dânsul omeneşte. Începuserăm instrucţia de proporţii mai mari, pe dealurile din vecinătatea oraşului şi mai departe, chiar spre satele din jur. Ungurii şi prietenii lor nemţii cântau marşuri cătăneşti felurite. Întreg Lugojul ştia că suntem învăţătorii de la barăci. Noi nu cântam cu ei. Odată, ofiţerul ne spuse, nouă, românilor, să cântăm „Pe o stâncă neagră”. O cunoşteam că o cântau adeseori ostaşii români ai regimentului unguresc, când se întorceau de la instrucţie, căci numai româneşte cântau. Niciodată nu le-a reuşit să-i înveţe ceva pe ungureşte. Nu puteau sau nu vreau. Când am început noi - la dorinţa ofiţerului - să cântăm „Pe o stâncă neagră”, gloata fanaticilor noştri colegi a început să fluiere în degete. Am tăcut, ne-au copleşit. Au început apoi ei şi noi, împreună cu dânşii am început să şuierăm şi să urlăm. Şi „concertului” acestuia i-a pus capăt locotenentul, care ne-a comandat „pas de defilare” şi bătând talpa am intrat în barăci. Cu înaintarea timpului, relaţiile dintre noi se încordau tot mai mult. Ura îşi ajunsese culmea. Mereu ne provocau cu vorbe tăioase de batjocură, la adresa demnităţii noastre naţionale. Ne stăpâneam şi noi şi sârbii, cu toată firea lor atât de impulsivă. În amurgul serii intonam în surdină „Deşteaptă-te române”, sau alte cântece naţionale, iar sârbii de ale lor. Auzeam mereu refrenul unui cântec războinic al lor „Hai Drina Drina”. Către sfârşitul cătăniei noastre de 56 de zile, disciplina se mai muiase. Ne duceam departe de barăci, executam teme de luptă şi aveam repausuri mai lungi. Într-o zi frumoasă ne găseam pe o câmpie din dreptul abatorului. Stăteam la masă de vorbă. Odihna ne cădea aşa de bine. Câţiva unguri se ridică în picioare şi încep să cânte „Doina lui Kosuth”. Toată gloata se ridică în picioare şi cântă cu toată sfinţenia. Noi nu ne ridicăm şi nici fraţii noştri sârbi şi slovacul. Sevescu era cu ungurii. Năvălesc cu gurile pe noi. „Cum?” Se poate să nu ne ridicăm când se cântă

Page 293: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

293

doina celui mai mare patriot al ţării ungureşti. Nu răspundem. Privim doar la dânşii cu zâmbete sfidătoare şi nu ne sculăm. Înfuriaţi, încep să cânte „imnul naţional maghiar”, prescris şi în şcolile noastre confesionale şi pretutindeni, la toate manifestaţiile naţionale şi oficiale publice. Ridicarea în picioare şi cinstirea acestui imn era obligatorie prin lege. Ungurii credeau că ne-au găsit leacul. Vrând, nevrând trebuia să ne ridicăm. Dar nu ne-am ridicat nici acum. Ci, dimpotrivă, ne-am culcat, în mod provocator şi cu o încăpăţânare nesocotită pe iarbă. Nu ne gândeam la urmări, ci numai la demnitatea noastră naţională pusă în joc. Uraganul de ură s-a pornit. Au pus mâinile pe arme şi au năvălit asupra noastră. Ne-am ridicat cu iuţeala fulgerului, am apucat armele de ţevi, gata să lovim pe româneşte, cu patul. Nu ştiu dacă ne-ar fi biruit cu mulţime lor. Strânşi, spate la spate, aşteptam cu resemnare şi fără nicio teamă, să izbim la mir. Nu ne mai cugetam la nimic. Ne-a dezmeticit pe toţi glasul locotenentului: Sòrvakòzò. Văzând nebunia a comandat adunarea şi i-a pus capăt. Am fi ajuns de poveste. Acestea erau sentimentele generale ce călăuzeau neamurile conlocuitoare din „fericita” Ţară ungurească, stăpânită de şovinismul scrântit al celor ce conduceau destinele statului. În locul unei colaborări frăţeşti pentru binele tuturor, care erau rânduiţi de soartă să trăiască împreună, cei mari au semănat ură şi tiranie şi au secerat ce au semănat. „Cei ce seamănă vânt, seceră furtună” spunea o veche şi înţeleaptă vorbă românească. După câteva zile , s-a terminat instrucţia noastră şi am plecat. Ne-am risipit pe toate meleagurile ţării şi cei mai mulţi nu ne-am mai întâlnit niciodată. Căprarul nostru, Mihai Ciolac, a isprăvit în toamnă serviciul militar, s-a eliberat şi în anul următor, a plecat în America. De acolo mi-a scris. Am purtat cu dânsul corespondenţă şi apoi... am încetat. Mai păstrez şi astăzi două scrisori de la dânsul12.

Paul Jumanca - souvenirs de l’armée

Entre les fonds personnels ou familiaux et les collections conservées dans les (dépôts) entrepôts du Département des Archives Nationales de Caras Severin , le fond personnel Paul Jumanca de Caransebes est remarquable par sa valeur historique mai aussi celle littéraire des informations pour l’histoire locale et nationale à partir du début du XX-e siècle. Issu d’une famille paysanne dans Caransebes, Paul Jumanca réussit grâce au 12 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin, Fond Personal Pavel Jumanca, caiet 4, f. 1250-1275

Page 294: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

294

travail acharné, de surmonter sa condition et à bâtir une carrière fructueuse en matière d’éducation. Après l’école nationale et hongroise d’Etat, il poursuit ses études à l’Institut pédagogique diocèse de Caransebes. Il a commencé sa carrière comme professeur de religion à Maciova pendant deux mois, puis il a été élu enseignant à l’école confessionnelle de Caransebes. Il va à la guerre dans l’armée austro-hongroise, mais il désert et revient en Roumanie, où il s’enrôle dans l’armée roumaine. Retourné à Caransebes il reprent l’activité d’enseignant, il occupe le poste d’inspecteur scolaire, il est élu au parlement pour deputé et entre 1938-1942, est nommé inspecteur général de l’école primaire dans le comté, de Severin et après pour la region de Timisoara. Sorti à la retraite, il s’ocuppe d’écrire des memoires, en réussissant à écrire des dizaines de cahiers de souvenirs.En cette matière je vais vous présenter des informations inédites sur les 56 jours de formation militaire, menée par le professeur Paul Jumanca l’été de 1908, obligatoires pour les enseignants dans ces moments, sur les relations humaines, mais surtout sur ceux des nationalités appartenant à l’ Empire austro-hongrois avant 1914.

Page 295: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

295

IUSTIN HANDREA „OMUL FAPTEI BUNE” ÎN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ ( I ) (Părinţii, copilăria, şcoala)

Aurelia DIACONESCU

Motto:„Dacă mă va întreba cineva ce am dat satului meu, voi

răspunde - cu seninătate olimpiană – i-am dat sfatul cel mai bun : drumul către virtute, către adevăr, drumul

muncii al jertfei şi al cinstei; i-am dat suflet din sufletulmeu”13

Iustin Handrea

Iustin Handrea s-a născut în com.Vălenii de Mureş (Porceşti) satul Maioreşti jud. Mureş la data de 12 aprilie 1905, fiind primul din cei patru copii ai lui Mihai şi Anghelina, agricultori. ”Satul Maioreşti este cel mai mic de pe Valea Mureşului în zona Reghinului de Sus, cu 110 familii. Este aşezat de-a lungul a două pâraie, cu o mică deschizătură în centrul ei, care numără câteva străzi. Sătenii se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor”14 Este aşezat la ieşirea Mureşului din defileul Topliţa-Deda, pe drumul naţional (DN15) la km.124, la o altitudine de 419 m. Are o suprafaţă (cu terenurile din împrejurimi) de 4128 km.p.15 De-a lungul timpului satul a purtat mai multe denumiri : anul 1461 – Hadac, 1473 – Hodak,16 176o – Maros Hodac, 1762 – Maroslak, (Conscripţia Buccow din anii 1760), 1762, 1805 – Maros Laka, (Conscripţia Dosa) 1824 – Marus Hudak, Huduk. La origine se află cuvântul slav Hod – cale, drum. (Huduc – satul de sub râpă.) În anul 1918 după Marea Unire primeşte denumirea de Maioreşti. „Aici (la Maioreşti n.n.) am văzut lumina zilei, aici m-am jucat în ţărână cu copiii satului, aici am început să cunosc viaţa; cu copiii m-am înfrăţit în lupta vieţii, la munca câmpului, la lucrările de la munte, la păscutul oilor şi vitelor (...) pentru satul acesta am trăit o viaţă întreagă(...) până în adâncul sufletului meu, lor le-am dat dragostea mea, timpul meu, bănuţul de fiecare zi, încât am preferat să rămân nemâncat şi neâmbrăcat, întocmai ca o mamă iubitoare care se bucură că mănâncă copiii chiar dacă rămânea ea flămândă. Viaţa mea s-a confundat cu viaţa satului (...) Pentru satul acesta am fost o permanentă dăruire. Ziua şi noaptea la voi m-am 13 Arhivele Statului Direcţia Judeţeană Mures, Fondul I.Handrea, Dos.73, f. 5, 28414 ASDJM, Fond cit, Dos.74, f. 35715 B. I .Maior „Monografia satului Maioreşti” Ed. Bunavestire, Blaj, 2008, p.916 C.Suciu, „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania” vol I. Ed. Academiei p.376

Page 296: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

296

gândit. Oriunde m-am dus în ţară la voi m-am întors cu bucuria sufletului plin de mireasma întâlnirii şi revederii cu sătenii dragi”17 „Când mă gândesc la satul meu amintirile roiesc în capul şi inima mea ca un stup (roi) de albine în jurul stupului”18 Din copilărie asculta cu plăcere povestirile sătenilor care „ iubeau foarte mult focul. Le plăcea mai ales să stea tolăniţi în jurul unui foc clădit din lemne lungi de fag amestecat cu brad care aruncă scântei în jur, la adăpostul unui brad chipeş în nopţi liniştite cu cer înstelat, până noaptea târziu, să povestească (...) întâmplări din viaţa de păstor, plutaş pe Mureş sau să cânte din fluier. Pentru fiecare din ei era o adevărată bucurie, o recreaţie sufletească (...) seri care rămâneau mult timp în amintirea lor”19

„Tata a fost mulţi ani primcurator la biserică. Pe atunci era preot în sat unul Chinezu, care din cauză că jecmănea sătenii sub toate aspectele posibile şi pentru că avea un comportament care nu se încadra vieţii de preot, a ajuns în ceartă cu satul întreg, aşa că toată lumea a vrut să scape de satul de el. Dar pentru că nimeni n-a avut curajul să-i spună acest lucru, tata a încuiat uşa de la biserică (pentru) ca preotul să nu intre, aşa că a plecat singur.”20 „În sat (tata) era socotit ca un duh al binelui. Era bine văzut de toată lumea, a iubit adevărul şi dreptatea şi în faţa necazurilor oamenilor niciodată nu l-a lăsat inima să stea nepăsător, ci a căutat să-i mângâie măcar cu o vorbă bună dacă n-a putut să-i ajute altfel.”21 (...) Era un priceput gospodar, când nu avea ce lucra acasă în gospodărie, mergea la lucrările de la pădure, la tăiat brazi, la dat buştenii pe canal din fundul muntelui (...) Era nobil în sufletul lui, sătenii mai în vârstă îşi amintesc cu drag de el (...) Dacă vre-o văduvă bătrână îi cerea să-i aducă de la pădure nişte lemne, se ducea şi-i aducea (...) i le descărca în curtea casei (...) îi mai şi tăia câteva braţe de lemne (...) i le punea sub sobă fără să-i ceară nimic. Pentru el era o plăcere să-i ajute pe nevoiaşi”22 „Când m-am născut tata văzând că primul copil este băiat, de bucurie a trimis pe lelea Cătălina (moaşa n.n.) în puterea nopţii să caute în albia pârâului bgicaş (piatră n.n.) de cremene albă (pe) care mi-a pus-o în palmă şi mi-a închis palma peste ea ca să fiu tare ca piatra şi tot atunci în puterea nopţii s-a dus la crâşma satului şi-a adus o damigeană cu vin (pe) care l-a băut cu finul Nechita, vecin de curte cu care era prieten, de bucurie că are fecior (...) Lelea Lucreţia îşi aduce aminte

17 .Dos. 48, f. 14918 Dos. 74, f. 32419 Dos. 74, f. 389 20 Dos. 74, f. 32521 Dos. 74, f. 32722 Dos. 74, f. 336

Page 297: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

297

cum atunci când se juca (cu mine n.n.) mă lua de subsuori şi mă ridica în sus (...) mă sorbea de drag ce îi eram, mă arunca în sus şi spunea „hopa copilul, feciorul meu”(...) îi scânteiau ochii de bucurie şi spunea „şcolarul tatii, şcolar”(...) şi n-a apucat să mă vadă şcolar (...) Când eram elev la Şcoala Normală de la Tg.Mureş şi veneam în vacanţă (...) adeseori îmi spunea Precup Lazăr, un sătean onorabil – „dacă te-ar vedea Mihai, tatăl tău acuma, ar muri din nou de bucurie „23 La câţiva ani după căsătorie, când avea 4 copii „mergând la slobozit buştenii de brad, de pe o coastă, unul din buşteni l-a atins cu partea dinapoi (...) şi de aici a urmat moartea lui spre regretul satului întreg”24 „După cum spun sătenii tata era un monument de iubire filială (...) era o personalitate (...) plin de o neprefăcută sinceritate în gândire, cuvinte şi fapte, mai mult tăcut, dar când era nevoie capabil să izbucnească în flăcări de mânie, având pătrundere de fulger în rostul lucrurilor. Îi plăcea adevărul. Deşi iute din fire uita repede ce a fost neplăcut şi nu purta nimănui sâmbetele. Ura necinstea şi exploatarea şi tocmai de aici a plecat şi conflictul cu preotul satului (...) În sat domnea credinţa că cine se ceartă cu preotul, Dumnezeu o să-l încerce în fel şi fel de pedepse”25 „La Maioreşti sunt cele mai apropiate rubedenii. La Porceşti (Vălenii de Mureş) şi Pietriş am rubedenii dragi, la Filea, Ruşii Munţi alte rubedenii. Aceste nume de sate au fost pentru mine timp de ani, numele întregii geografii a lumii, cuprinsul, chipul şi hotarul universului. Trăiesc încă în aceste sate oameni cu care m-am jucat pe uliţi, cu care am desluşit abecedarul, oameni cu care am tremurat de frig pe băncile aceleiaşi şcoli, cu care m-am scăldat în bălţile părăului Handreşti (...) cu care am aprins împreună nenumărate focuri pe miriştile galbene să coacem ştiuleţi de porumb, când ieşeam cu vitele la păşune. Şi mai trăiesc aici oameni cu care am dus plute pe Valea Mureşului, cu care am muncit la pădure, cu care am fost la coasă, plug, hora satului şi la şezători în plăcutele seri de toamnă şi de iarnă”26 Mama – Anghelina Moldovan era din Solovăstru. De mică rămâne orfană de tată. Mama ei se recăsătoreşte în comuna Porceşti (Vălenii de Mureş) de unde la vârsta de 17 ani tânăra Anghelina s-a căsătorit cu Mihai Handrea a Niţii în satul Maioreşti (Huduc). Toată viaţa a avut nostalgia locului natal şi având încă rude la Solovăstru, de care era tare mândră, le vizita. Era neştiutoare de carte, pentru că fiind din familie de oameni săraci, în loc să frecventeze şcoala era trimisă să pască vitele. Aşa cum singură mărturisea când trecea pe lângă şcoală i se frângea inima de durere şi vărsa lacrimi când vedea copiii de vârsta ei că mergeau la şcoală.

23 Dos. 74, f. 33724 Dos. 74, f. 33625 Dos. 74, f. 339 26 Dos. 48, f. 359

Page 298: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

298

Nu cunoştea cifrele decât până la 10 şi asta numai după însemnările care i se făceau în carnetul de vânzare a laptelui. Peste această limită nu le mai cunoştea pentru că niciodată nu a dus la lăptărie mai mult decât 10 litri de lapte .27 Mama Anghelina, aşa cum au numit-o de-a lungul anilor prietenii lui Iustin Handrea, era o femeie voinică, vioaie, activă ; cât era ziua de mare nu cunoştea odihna. I.Handrea recunoaşte faptul că „pentru mine nutrea o afecţiune deosebită. Mă menaja pentru că în copilărie am fost firav, plăpând (...) pentru aceasta îmi punea în blid ce era mai bun, mai gros, mai gustos şi mai consistent din fiecare mâncare” „Nicăieri nu mă aflu într-o atmosferă de odihnă şi de pace ca la mine în sat, ca în casa părintească. Mama îmi ţinea odaia mea curată şi veselă, pat curat, cu saltea de paie aşezată pe scândură tare dar care îmi făcea impresia că-i cel mai moale din lume, aerisit şi totul în rânduială. Rar uita să-mi pună pe masă într-o cană de apă sau măcar într-un pahar de sticlă sau o ceaşcă câteva floricele (...) ca să-i împrospăteze atmosfera şi să-i dea aer de sărbătoare. Aici când mă culc mă lasă gândurile, iar odihna mă ia în mrejele ei binefăcătoare până mă fură somnul adânc şi întremător, iar dimineaţa mă scol odihnit, vesel, plin de viaţă şi cu puteri înzecite de muncă.”28 „Nici nu pot spune ce mamă neasemuită a fost mama. Ea a fost cea mai mare binevoitoare a mea şi pot să mărturisesc că niciodată în toată viaţa n-am auzit-o spunând lucruri fără de rost şi fără temei. Niciodată nu i-a lipsit sentimentul cel mai duios pentru mine şi a suferit cu cea mai mare răbdare atunci când aveam nemulţumiri de orice fel ar fi fost ele. Nu cred că a pierdut odată prilejul să facă o faptă bună pentru cei din jurul ei (...)Mă minunez de norocul pe care l-am avut cu o astfel de mamă (...) mi-a fost infinit superioară prin toate calităţile ei morale unice. De-a lungul vieţii ei mi-a fost sfătuitor înţelept şi mângâietor, plin de optimism. Fără mama viaţa mi-ar fi fost nenorocită. Ea şi-a câştigat admiraţia şi dragostea tuturor celor din jurul ei.”29 „Nu pot uita corul raţelor, al gâştelor, al găinilor amestecat cu guiţatul godacilor şi glasul sfânt al mamei care alerga încoace şi încolo pe sub fereastra odăii mele, căutând să le mulţumească pe toate (...) Mama era în stare să toarcă în furcă sau să coase pentru bani numai să mă poată ajuta să termin şcoala (...) Toată ziua trebăluia (...) de nu mai avea răgaz să se odihnească, iar seara cădea de obosită. A-ţi creşte copiii, a-i face oameni, asta era menirea mamei mele. Era cel mai curat şi mai sincer rost pe care l-a găsit.”30 27 Dos. 74, f. 34328 Dos.74, f. 33029 Dos. 74, f. 328, 32930 Dos. 74, f. 330, 331

Page 299: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

299

„Era bună la inimă şi la suflet. Nu avea pete murdare pe conştiinţa ei de femeie şi de mamă adevărată. Deşi a fost analfabetă a iubit foarte mult cărţile şi în fiecare seară mă punea să-i citesc istoria lui Alexandru Machedon, basme, snoave sau povestiri, care o mişcau profund, o fermecau. Iubea foarte mult inegalabilul nostru folclor. Mă gândesc acum – cu sufletul peste măsură de tulburat – că şi dacă ar fi trăit 1000 de ani tot n-aş fi putut să-i răsplătesc neţărmurita ei dragoste cu care mă înconjura când mă înapoiam de pe nesfârşitele mele drumuri.31 (...) Toată viaţa ei a avut o justificare şi un sens înalt, a trăit pentru noi, pentru soţ. Cu aceeaşi dragoste şi-a văzut soţul la bătrâneţe cu care l-a privit în tinereţea ei. Eram carne din carnea ei, fiinţa cea mai apropiată. Trebuia să se bucure de bucuria mea, să facă ce fac eu, să gândească cum gândesc eu. Mama trebuia să se mândrească faţă de toate mamele din sat şi să le spună că fiu ca al ei nu mai există, atât de iubitor, de înţelegător şi cu atâta carte. De la mama am moştenit gustul pentru frumos, simţul pentru dreptate, corectitudine, cinste, adevăr, milă, omenie, organizare în muncă (...) înclinaţia de a face orice lucru de calitate şi atâtea alte calităţi de care nu s-a despărţit până a închis ochii (...) şi care au fost tot atâtea bucurii pentru mine, care m-am înălţat sufleteşte dându-mi un piedestal sănătos pentru formarea mea morală”32 Clasele primare le-a făcut în sat. De cum a descifrat „misterioasele taine ale buchiilor” învăţătorul său Laurean Maior a realizat că are în faţă un copil deosebit. A fost izbit de „caracterul şi de firea ciudată a acestui dolofan pui de ţăran” cu ochii mari, larg deschişi spre lume. Învăţătorul avea vârsta „cam de 40 de ani, purta surtuc scurt, cizme şi pantaloni bufanţi după moda ungurească şi chiar căciulă ungurească” Era căsătorit cu o fată din Sâpla (Goreni) iar din cauza unei căsnicii zbuciumate (căsătorit cu o fată bogată) „venea la şcoală cu cearta în traistă, enervat şi amărât”(...) Lua o nuia lungă „jorda” sau „vergaşul”şi-i atingea pe toţi care-i cădeau cam rău sub ochii lui care scăpărau de mânie” Cu joarda elevii erau bătuţi în palme şi cei mai mulţi dintre ei plecau acasă cu palmele umflate, sau „le da cioarecii sau izmenele jos şi-i punea pe burtă pe bancă şi le croia câte 30 la fund pe pielea goală”(...) De felul lui nu era rău la suflet dar căsătoria l-a nenorocit, altfel „lecţiile le făcea frumos” folosind material intuitiv. „Soţia învăţătorului se uita ciorcuş şi mai avea şi păcatul că de la un timp începuse să bea”, iar pentru învăţător „aşa cum i-a fost viaţa i-a fost şi moartea. S-a otrăvit.”33 Şcoala era construită din lemn şi avea o sală de clasă, un coridor şi două camere mici destinate locuinţei învăţătorului, camere care se închiriau. Clădirea era aproape dărâmată, ea fusese construită în timpul Imperiului Austro-Ungar. „Inainte de a fi localul de şcoală copiii învăţau în tinda bisericii şi aveau drept dascăl 31 Dos. 74, f. 7, 832 Dos 74, f. 33333 Dos.74, f. 69

Page 300: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

300

cântăreţul de la biserică” În şcoala veche „bruma de carte se făcea vara când era timpul frumos, pe iarba verde din jurul bisericii, iar când ploua (...) se strângeau copiii pe culoarul bisericii (...) aici îi învăţa diacul cele câteva buchii, rugăciunile şi alte câteva învăţăminte de comportare”34 Şcoala se făcea în limba maghiară, de aceea copiii românilor se descurcau mai greu. „ Eu nici nu ştiam să fac socotelile şi tabla înmulţirii în româneşte, numai ungureşte. La Maioreşti nu erau unguri de la care să învăţăm, în fiecare casă se vorbea numai româneşte. Cei ce aveau norocul să aibă unul dintre părinţi care să ştie ungureşte era foarte bine. Mama ştia ungureşte pentru că s-a căsătorit din sat cu populaţie maghiară (Porceşti) unde fiecare copil ştia ungureşte. Şi mai trebuia să ne descurcăm ungureşte dacă mergeam de pildă la prăvălia din Porceşti (...) dacă pe drum până acasă ne aţineau calea copiii unguri şi ne întrebau ce avem în traistă trebuia să le spunem (...) şi dacă nu le nimeream, mâncam bătaie în şoseaua naţională fără nici o milă”35 Învăţământul era confesional iar preotul era preşedintele comitetului şcolar din oficiu. În româneşte se studia doar religia, istoria şi istoria Imperiului Ungar. „Închiderea anului şcolar consta dintr-un examen sumar (...) învăţătorul ştia să pună la fiecare întrebările după puterile lui, în aşa fel ca toţi să răspundă. La acest examen participau toţi părinţii şi mai ales satul întreg deoarece după examen era un fel de serbare care consta în recitări, cântece de cor şi solo şi dacă se putea uneori chiar câteva jocuri şi câteva exerciţii de gimnastică. Înafară de cărţile ( pe) care le împărţea (învăţătorul n.n.) sub formă de premii, mai era cununiţa de flori pentru premiul I. (...) iar şcoala era împodobită cu flori şi verdeaţă. Copiii erau îmbrăcaţi cu cămăşi curate şi încinşi la brâu cu o mică baieră. (...) Învăţătorul era respectat în sat „mai ales că făcea parte din neamul bogătaşilor care cereau să fie respectaţi.(...) Ei se alegeau şi se impuneau unul pe altul şi nu-i putea înlătura nimeni de la conducere”36 Privitor la calităţile de dascăl ale învăţătorului Laurean Maior, Iustin Handrea recunoaşte că „mi-a înflorit totuşi sufletul cu lucruri frumoase” cu toate că „iubea îndeosebi clasa din care făcea parte (...), în bancă punea pe cei bogaţi în faţă, la premii ei erau şi numai dacă mai rămâneau cărţi ne dădea şi nouă, celor care făceam parte dintre mijlocaşi sau săracii satului. Todeştii ne spuneau că nu făceam parte dintre ei (noi) sărăntocii satului” O problemă care l-a marcat pe tânărul elev Handrea a fost inechitatea acordării premiilor la sfârşitul anului şcolar. „Niciodată la sfârşit de an nu m-am întors acasă cu braţul plin de cărţi şi cu cununiţa de flori, care fără îndoială mi-ar fi adus multă 34 Dos. 74, f. 71, 7535 Dos. 74, f. 7236 Dos. 74, f. 72-74

Page 301: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

301

bucurie. Nu făceam parte din clasele de săteni care se bucurau de aceste favoruri. Cei bogaţi primeau premii chiar dacă nu le meritau. Erau protejaţi (...) La sfârţitul anului şcolar din clasa I-a mie nu mi-a dat premiu, nici cununiţă, nici cărţi, cu toate că am ştiut şi în cursul anului şi la examen (...) A dat în schimb la nişte copii (...) care au fost rude cu învăţătorul (...) M-a durut mult această nedreptate şi am început să plâng. Ca să mă potolească învăţătorul mi-a dat şi mie la urmă o cărţulie de poveşti cu coperta frumos colorată care mi-a şters lacrimile din ochi”37 Cu siguranţă că aceste nedreptăţi de la vârsta la care era capabil să aprecieze valoarea fiecărui coleg, precum şi altele în decursul vieţii, l-au marcat pentru că această problemă apare cu insistenţă în însemnările cu caracter autobiografic, numeroase şi consistente. Ca elev Iustin Handrea era foarte serios cu colegii de clasă şi de şcoală, prefera singurătatea şi foarte rar lua parte la jocurile şi zbenguielile copiilor. Dovedea o maturitate precoce în judecată. Avea inima bună şi îşi ajuta colegii. „Iarna, fiecare elev aducea câte un lemn de pe unde găsea, care era în stare abia să încălzească preajma unei sobe sparte ce umplea clasa de fum şi să topească fulgii de zăpadă ce vijelia îi repezea pe ferestrele cele sparte şi ele (...) Când erau zăpezi mari, viscole, noroi nu frecventam şcoala. Când erau ploi torenţiale sau primăvara la topirea zăpezilor creşteau apele părăului din gard în gard şi nu se mai putea duce nimeni la şcoală săptămâni de zile până la scăderea părăului”38. Primăvara la arat sau la muncile agricole îngrijea acasă doi fraţi mai mici şi se ocupa de animalele din gospodărie, ca atare „un mare număr de zile în timpul anului şcolar lipseam” Elevii mai mari erau folosiţi ca monitori la cei mici şi ei trebuia să dea socoteală de felul cum aceştia învaţă precum şi de comportarea lor. Îşi aminteşte cum pe pereţii clasei erau atârnate tabele cu alfabetul, câteva hărţi şi pe dulap globul pământesc. După primul război mondial învăţământul a început să sărbătorească zilele naţionale cu program artistic şi patriotic ce umplea inimile de bucurie, atât elevilor cât şi părinţilor. Se cânta : „Pe-al nostru steag e scris unire” ; „Treceţi batalioane române Carpaţii” ; „Hora Unirii” ; „Deşteaptă-te române”. „Odată ştiu că am cântat în timpul regimului austro-ungar „Hora lui Lucaci” ( „Prins îi Lucaci la unguri”...) şi au lăcrimat cu toţii. S-au operat arestări „pentru că fără îndoială în sat au fost diferiţi informatori”39

Iustin Handrea termină şcoala primară în anul 1917 şi întrerupe cursurile pentru o perioadă de 5 ani, din cauza greutăţilor materiale. În tot acest timp a dus o viaţă asemeni oricărui ţăran din sat. Lua parte la muncile agricole alături de părinţi. 37 Dos. 74, f. 76-8138 Dos. 74, f. 95 39 Dos. 74, f. 93

Page 302: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

302

Mai târziu tatăl vitreg îl lua la munte la lucrul la pădure, la tăiatul şi transportul lemnului, precum şi la plutăritul pe Mureş.40 În însemnările cu caracter autobiografic, foarte numeroase şi bogate din „Fondul Iustin Handrea” în depozitele Arhivelor Naţionale Direcţia Judeţului Mureş,( motiv pentru care am optat pentru preluarea directă a acestor mărturisiri, mai valoroase decât un comentariu) îşi descrie această perioadă de 5 ani, în care gândul că trebuie să facă liceul nu l-a părăsit niciodată. Ştia că viaţa lui trebuie să fie schimbată, „primenită”. „Când umblam cu vitele la păşune, totdeauna pe lângă bruşul de mămăligă rece, un pup făcut pe sobă din aluat dospit, cele câteva mere sau prune, mai puneam şi câte o carte de poveşti. Şi ce fericire pe mine când puteam să citesc în lege, uitam şi de vite şi de tot ce mă înconjura (...) Cât puteam mergeam singur cu vacile, că dacă mergeam cu alţi copii, trebuia să ne jucăm de-a porcul, în cuţite, capra, întreceri de fugă (...) Ca să nu mai port cărţile în traistă le-am ascuns într-o căpiţă mică de fân. Acolo aveam eu o mică bibliotecă a mea41 (...) Majoritatea copiilor râdeau de mine şi mă împroşcau cu tot felul de epitete pentru meteahna mea. Câteodată totuşi se adunau în jurul meu şi mă puneau să citesc tare ca să asculte şi ei. Atunci uitau şi ei de vite (...) Reuşeam să le fur mintea spre carte”42 La păscutul vacilor de obicei nu mergea fără bici împletit în câte 16-20 de împletituri, cu pleasnă care pocnea „de-ţi lua auzul”. Avea câţiva metri lungime şi se asemăna cu un şarpe. Era foarte apreciat de copii la pocnitul biciului, la ţesutul pânzei de apă ( aruncarea unei pietricele late peste pânza de apă a Mureşului, care atingea apa de mai multe ori până ajungea pe malul celălalt al râului) la fugă şi la nimeritul ţintei cu piatra. „Cărţi de poveşti aveam multe. Pe vremea când eram mic, pe Valea Mureşului umblau iconari de la Gherla, care aduceau icoane mici pe sticlă (icoane de Nicula n.n.) de vânzare, lumânări de ceară, cărţi de poveşti şi de rugăciuni. Ei purtau coşuri în spinare(...) Aveam doi prieteni care dormeau la noi în fiecare drum (...) Pentru că dormeau şi le dădea mama şi mâncare (...) nu le lua nici un ban, aşa că se simţeau obligaţi să ne dea câteva cărţulii şi asta era destul de mult pentru noi (...) Pe lângă cele care ni le da ei gratuit, mai cumpăram, că aveam banii mei în puşculiţă şi astfel an de an îmi îmbogăţeam biblioteca copilăriei mele (...) (...) Mica mea bibliotecă o completam cu alte cărţi de pe la vecini sau rugam pe mama să-mi cumpere de la târg. Eu nu stăruiam să-mi aducă (atunci) când 40 Dos. 72, f. 9, 1041 Dos. 74, f. 3-442 Dos. 73, f. 269

Page 303: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

303

mergeau la Reghin, nici turtă dulce, nici bomboane ci numai briceag, cuţitaş şi cărţi (...) În timpul liber cu vitele ori citeam ori ciopleam şi sculptam (...) Dorinţa mea pentru carte era un strigăt (pe) care numai mama îl auzea şi îl înţelegea. Ea spunea adesea <tu numai cărţi vrei, cărţile o să te omoare> cu toate că îmi iubea pasiunea şi mă ajuta să citesc (...) Mai cumpăram cărţi de poveşti şi de la Târgul Rusului şi de la Brâncoveneşti. Mama îmi dădea bani să cumpăr turtă dulce şi limonadă şi renunţam la ele dacă găseam cărţi pe placul meu. După munca istovitoare de peste zi, în ceasurile de tihnă, o carte bună este un prieten cu care stai de vorbă, care te înviorează, te povăţuieşte, te îndreaptă, dojenindu-te domol ; o carte bună este ca o oglindă în care se arată toată curăţenia sau necurăţenia sufletului”43 Ca o concluzie la rostul cărţii în formarea sa intelectuală, Iustin Handrea mărturisea : ”Preferam hrana sufletească în locul unei mâncări hrănitoare şi gustoase, (...) pentru că am fost bogat sufleteşte m-am simţit totdeauna deasupra mizeriilor zilnice”44 În mărturisirile sale întâlnim şi începuturile unei pasiuni de o viaţă – aceea de colecţionar. „De mic copil m-a stăpânit pasiunea de colecţionar şi de clasificare. Puteam să stau ore întregi aplecat asupra celor câteva oale şi icoane vechi cu care mi-am început opera de muzeograf de mai târziu”45 „Eram copil de şcoală şi chiar de vârstă mai mică (atunci) când am început să fac primele colecţii”46 Prima colecţie încă înainte de a merge la şcoală a fost de pietricele, de diferite forme, culori şi dimensiuni, din Pârâul Handreştilor pe care a ascuns-o în podul casei. Mama sa le-a descoperit şi le-a aruncat în pârâu atrăgându-i atenţia să nu se mai ocupe de nimicuri. A doua colecţie a fost de coji de ouă, colecţie pe care a ascuns-o sub o putină în podul casei. Spre dezolarea viitorului muzeograf mama le-a aruncat în sobă rugându-l să se lase de această meteahnă. -„Iusti dragă lasă-te de năravul ăsta, că o să ajungi de râsul satului. - Nu pot mamă să mă las! - De ce nu poţi dragul mamei ? - Nu ştiu de ce , nu pot să-ţi explic, de mic îmi vine aşa (…) să strâng tot ce este interesant.” ( Mama a plecat plângând) „A mers mama şi la preotul satului şi la învăţător să le spună ce preocupări am (...) nici unul nu i-a dat dreptate. Ei ştiau ceea ce este un muzeu şi mă apreciau pentru buna şi frumoasa mea comportare, atât la şcoală cât şi în viaţa satului. Biata mea mamă pentru care am fost singura dragoste şi adoraţie era aşa de nenorocită. Totdeauna am sacrificat-o pentru realizarea pasiunilor mele (...) Mama care era aşa 43 Dos. 74, f. 3-844 Dos. 74, f. 1545 Dos. 48, f. 16046 Dos. 48, f. 341

Page 304: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

304

de bună şi ţinea la mine până la adoraţie a ajuns să creadă că-s nebun” Şi aşa mama Anghelina a ajuns să dea prescuri la 7 preoţi pentru îndreptarea fiului ei.47 Cu timpul marele pasionat a ajuns să-şi expună colecţiile „la vedere”. „ In casa dinainte acolo îmi organizam eu muzeul, unde mama trebuia să primească oaspeţii care ne vizitau (...) Era lipită cu lut galben, strălucea de curăţenie şi mirosea a busuioc. Casa dinainte era împodobită cu ştergare lungi cu alesătură frumoasă în război, cu farfurii frumoase de porţelan, cu icoane de tot felul şi fotografii de familie înrămate în rame încrustate. Pe lângă patul meu mai era un pat în care era aranjată frumos zestrea cea mare a casei. Aici erau cuverturi frumoase cu alesături înflorate, scoarţe ţesute, plin de perini înfoiate, puse unele peste altele. Totul era în rânduială (...) canapelele şi scaunele înflorate (...) Nici astăzi nu aş putea spune precis cum s-a născut în mintea mea ideea de Muzeu48 Singur spunea ca s-a născut colecţionar. Era stăpânit de o putere tiranică. De altfel când Iustin Handrea termina Şcoala Normală avea un muzeu destul de promiţător. Prietenii erau profund impresionaţi de o trăsătură de caracter a sa – dârzenia cu care urmărea realizarea scopurilor propuse

De la 12 ani când alţi copii îşi trăiesc zburdălnicia copilăriei, din cauza neajunsurilor în existenţa familiei, I.Handrea merge pentru prima dată la lucrările forestiere din Munţii Călimani, la cojitul buştenilor de brad, la tăiatul crengilor, când alţi copii nici nu ştiu bine să folosească securea. I s-a încredinţat munca de paznic şi gospodar al colibelor de muncitori, activitate desemnată de denumirea de caiman. Îndatorirea lui era aceea de a curăţa coliba după plecarea muncitorilor la lucru în pădure, să aprovizioneze coliba cu lemne pentru noapte ( uscături de brad şi fag ) să aducă apă, să fiarbă fasolea muncitorilor şi cartofii. În general se ducea la lucrările forestiere când nu era nevoie de ajutorul lui la câmp. „Doamne şi ce bucurie am avut când m-am întors acasă după două săptămâni, cu o sumă de bani (...) Când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, m-a sărutat şi a vrut să spună ceva, dar şi-a întors capul cu faţa în altă parte că-i venea să plângă de bucurie. A fost o zi însemnată din viaţa mea. Eram mare – aduceam bani în casă”49 Primăvara când era sezonul plutăritului muncea ca ajutor de plutaş pe Valea Mureşului pe sectorul Gălăuţaş-Topliţa până la Reghin sau Târgu Mureş, iar vara când începea treieratul cerealelor se angaja la maşinile de treierat să „mâie” caii. Plata pentru munca efectuată se făcea în natură : grâu, ovăz, orz, cu care îşi duceau viaţa. Micul Iustin era nădejdea şi ajutorul mamei sale, în acea perioadă tatăl vitreg era plecat pe front în primul război mondial de unde s-a întors abia după terminarea 47 Dos. 48, f. 164, 16748 Dos. 73, f. 133-13549 Dos. 74, f. 85

Page 305: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

305

războiului. Fiind un om respectat în sat a fost ales primar şi a participat împreună cu alţi mureşeni la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.50 Din această perioadă îşi face o idee despre stratificaţia socială a satului şi tarele acesteia. Sătenii nu erau la fel de bogaţi din care motiv nu erau nici la fel de puternici. La Maioreşti familia Todeştilor se socotea singura capabilă de a conduce treburile satului. Ei aveau cele mai întinse proprietăţi agricole, fiind legaţi de o mentalitate feudală. Nefiind doritori de schimbări au încercat să înăbuşe orice încercare de ridicare a satului, iar masa de săteni era slabă, şovăitoare şi lipsită de unitate. „Legile noastre sunt ca nişte pânze de păianjen – musculiţele şi fluturaşii sunt prinşi în ea, dar tăunii ce mari şi răi o rup şi scapă uşor. Dacă un sătean fura un ştiulete de porumb era pedepsit, dar notarului care secătuia bugetul statului nu i se întâmpla nimic. La Maioreşti sărăcia era cea mai ruşinoasă dintre boli şi celui care suferă de această boală i se dau multe sfaturi compătimitoare dar i se închid multe porţi. Nici cele mai strălucite şiruri de strămoşi n-ar putea ţine în frâu zâmbetele ipocrite şi dispreţuitoare pentru cel sărac”51 Cu amărăciune Iustin Handrea îşi aminteşte : „De toate locurile legate de anii frumoşi ai copilăriei îmi voi aminti toată viaţa” dar „niciodată nu m-am putut bucura de farmecul copilăriei. De mic copil am fost pus să muncesc şi munci destul de grele care mă depăşeau în puteri”52 A ştiut din experienţă că „o înălţime învinsă mă ducea la poalele alteia pe care la fel va trebui să o înving (...) Mi-am dat seama că nu mă aflu decât la poalele munţilor şi că mai este mult până la piscurile pe care încerc să le urc (...) Într-un succes abia obţinut vedeam posibilitatea altui succes mare ; într-o depăşire simţeam germenii altei depăşiri superioare”53 Cu aceste gânduri la 18 ani, în anul 1922, pentru că în viaţă „toate au un soroc al lor” învăţătorul satului îi insuflă dorinţa de a urma liceul şi un licăr de nădejde a încolţit în inima sa. Pentru a-şi cîştiga existenţa se angajează ca om de serviciu la firma „Căprucian et comp.” (import-export) la Reghin unde muncea atât la birou cât şi la muncile „de jos” ( la frecat duşumeaua, crăpat lemne, spălat geamuri, serviciu de curierat etc) precum şi acasă la cei trei asociaţi, la curăţat curtea, tăiat lemne, cumpărături de la piaţă, curăţat maşina, toate acestea contra hrană iar pentru a-şi asigura dormitul s-a angajat la „Casina Română” (un fel de cămin cultural, club) unde i s-a îngăduit să-şi pună un pat într-un colţ al unei încăperi mici, timp în care 50 Dos. 74, f. 45-4651 Dos. 74, f. 59-6052 Dos. 74, f. 83-8453 Dos. 74, f. 82, 87

Page 306: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

306

s-a înscris la liceul din Reghin ca „particular” (fără frecvenţă). Ziua muncea iar noaptea învăţa, reuşind să încheie anul cu calificativele de „bine” şi „foarte bine”, obţinând un singur calificativ „suficient”.54 În acea perioadă îşi confecţiona singur o parte din caietele de şcoală, din file ale registrelor de la Societatea la care lucra, pe care le prindea cu sârmă. În perioada cât a învăţat la Reghin, cu privire la devenirea sa profesională, o primă dorinţă a fost aceea de a urma o şcoală silvică pentru a deveni brigadier, având imaginea idilică a unei case de brigadier silvic „în gura unei văi de munte înconjurată cu brazi, pe marginea unei ape curgătoare limpezi în care trebuie să fie păstrăvi, iar pe margine plină cu iarbă verde şi ferigă. Pe curtea casei vedeam copii de-ai mei jucându-se de-a „baba oarba” iar pe coasta văii vedeam 2 vaci (...) şi pe mine mă vedeam coborând pe coastă (...) cu puşca în mână mergând spre casă să iau masa.”55 Plecarea la şcoală a fost însoţită de gânduri frumoase cu intenţia de a-şi croi o altă soartă, iar pentru a-şi atinge acest scop al vieţii şi-a părăsit curtea liniştită a locurilor natale şi a plecat pe drumul său propriu, fără ca drumul să-i fie netezit de politică sau de rude. S-a ridicat prin munca lui de om cinstit devotat unei cauze înalte – de a ajuta la ridicarea sătenilor, cu atât mai mult cu cât în perioada în care a stat la Reghin şi-a dat seama „că totul se cumpără cu bani, începând de la micul impiegat de percepţie care te ajută să furi statul de impozite dacă împarţi folosul cu el, până la înaltul funcţionar care aprobă importul şi exportul dacă îl interesezi şi pe el de câştig. Notarul ştie ce înseamnă să faci afaceri. Acolo dictează puterea junglei”56 La 18 ani era un flăcăuaş fără mustaţă, pornit cu dorinţa de a realiza lucruri mari şi folositoare în viaţă. „Nu se mai pomenise ca un copil de plugar de la noi din sat, afară de Todeşti să urmeze o şcoală mai înaltă. Cu ce bani să mă fi ţinut părinţii la învăţătură. Cu ce să fi luat straie şi cărţi, cu ce să fi plătit taxa şi gazda. Nici nu puteam să aştept aşa ceva”57 Copiii de săteni erau ţinuţi pe lângă casă punându-i să facă treburi după vârsta şi după puterea lor. Dacă ajungeau să se iscălească se chema că sunt ştiutori de carte.”Când veneam vara în vacanţă bătrânii satului nu mai aşteptau să le dau bună ziua. Se decopereau în faţa mea ca în faţa unui domn şi mă întrebau ce fac şi cum mai sunt. Ca să nu mai îmi dea bună ziua mă grăbeam de la distanţă mai mare să-i salut eu pe ei.” Prezenţă activă în viaţa satului participă la toate manifestările tinereşti, vremea tinereţii sădind sentimente în sufletele deschise ale adolescenţilor. Iustin Handrea îşi 54 Dos. 78, f. 5, 655 Dos. 74, f. 9856 Dos. 74, f. 51,5257 Dos. 74, f. 30-31

Page 307: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

307

aminteşte cu nostalgie de acea perioadă în care „ jocul dragostei începe şi la ţară şi la oraş şi la munte şi la şes înaintea oricărui instinct şi idilele sunt frecvente în lumea satului. Şi aici spiritul de imitaţie şi vorbele oamenilor mari stimulează uşor fantezia copiilor şi ideea că unul ar fi destinat celuilalt. Şi la mine au apărut idilele de când am fost încă de 12 ani, mai ales că eram precoce. Dar când m-am smuls de acasă şi m-am dus la şcoală eram în dragoste cu trei fete din sat, idile care au apărut la vârstă de-a dreptul adolescentă şi totuşi m-am smuls de lângă ele (...) (...) Şezătorile în care se nasc de obicei dragostele juvenile le frecventam cu plăcere, aşa cum le frecventa fiecare tânăr din sat şi fetele îmi erau dragi. Cum sfârâia fusul de tors, aşa îmi sfârâia inima pentru fetele mele dragi (...) Îmi plăcea hora satului, se înghesuiau fetele să le joc , pentru că ştiam să joc după zicala ţiganului. Eram băietan zdravăn, chipeş şi frumos şi (...) plăcut la apucături. Nici acum nu pot să uit pe Carolina cu ochii negri şi obrajii albi şi rumeni. La fete eram îndrăzneţ, pentru că ele m-au învăţat să fur un sărut, sărutul fierbinte de pe buzele înroşite ale lor. Nici nu le plăceau cei molatici. Pe noi cei îndrăzneţi parcă ne căutau cu lumânarea, atât de mult ne doreau (...) De multe ori umblam cu cei mai vârstnici decât mine care mă învăţau fel şi chip să prind fetele şi să le strâng la piept. Şi chiar printre cei de o seamă cu mine aş putea spune că aveam un regim privilegiat, pentru că aveam mai mult ca ei experienţa dragostei cu fetele din sat (...) M-am rupt din mijlocul tineretului din sat tocmai la vârsta când eram holtei, când să-mi petrec tinereţea m-am apucat de carte. Plecarea la şcoală la Reghin însemna nici mai mult nici mai puţin decât despărţirea efectivă de satul copilăriei (...) Nostalgia jarului tinereţii este persistentă, după părăsirea satului revenind alte şi alte momente de petrecere şi hârjoană (...) Ce minunate erau clăcile de desfăcat porumb. Aici se cânta, se spuneau cimilituri, snoave şi la urmă jucam. Ne „rânteam” cu fetele în pănuşi de le sfârâiau călcâiele (...) Vara îmi plăcea în zilele de sărbătoare să umblu cu fetele în lunca Mureşului, să căutăm unde era pajiştea mai frumoasă în locurile cele mai ascunse printre tufişurile de salcie, să ne culcăm pe iarba verde, să ne spunem vorbe dulci şi să scăpăm câte o sărutare, pe furiş de ochii lumii”58 Iustin Handrea s-a despărţit de sat pentru că a avut dintotdeauna un ţel, o vocaţie mai înaltă. Consimţământul de a pleca l-a dobândit cu ajutorul preotului şi învăţătorului care au recunoscut în el acea bună plămadă care va da roade. Din cauza situaţiei materiale precare tatăl vitreg s-a lăsat foarte greu convins, dar în cele din urmă a cedat. „Am ieşit greu din sat, dar tot m-am smuls (...) pentru că în mine ardea dorinţa de carte (...) cum ard zilele lui cuptor”. Îl aştepta o luptă destul de grea dar ducea cu el un optimism robust o oarbă încredere în victoria voinţei asupra tuturor piedicilor. „Oamenii din sat ziceau rău de mine când au văzut că am plecat

58 Dos. 74, f. 28-34

Page 308: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

308

la Reghin. Nu le plăcea că am părăsit casa părintească şi satul. Pentru ei numai cine face agricultură şi nu iese din tradiţia satului se poate socoti om.(...) Spuneau despre mine că am să mă fac boactăr la calea ferată”59 Odată cu plecarea la şcoală la Reghin a început un capitol nou în viaţa tânărului Iustin Handrea. Este adevărat, aşa cum mărturiseşte în însemnările cu caracter autobiografic, că la vremea aceea nu ştia ce se va alege de el, dacă poate sau nu să-şi facă un viitor cu atât mai mult cu cât în acea perioadă nu avea un contur precis al devenirii sale. „După ce m-am dus la şcoală am început o viaţă plină de freamăt şi de curiozitate, de perspectivă şi de răspunderi. Mi-am dat seama că examenul de voinţă abia a început, mi-am dat seama şi mai bine că omul se ridică ori se coboară (...) şi că mersul vieţii sale poate să fie o ascensiune dacă vrea şi luptă pentru asta, dacă are încredere în el”60 Cu toate preocupările de viitor , sentimentele îl mai încearcă şi uneori, mai rar, gândul îi mai zboară la cele trei fete din sat. „ Uneori mă mai gândesc la ele dar rar se întâmplă lucrul acesta, pentru că eram prea prins, atât de prins cu munca la toţi stăpânii pe care îi serveam încât şi cu şcoala şi cu lecţiile care le făceam mai mult noaptea nu mai aveam timp să mă gândesc la ele şi ce dulci erau atât la făptură cât şi în dragoste. Abia în vacanţa de iarnă când mi-au dat şi mie stăpânii câteva zile pentru a veni în sat de Crăciun ne-am revăzut şi le-am jucat în hora satului”61 Ca elev la Şcoala Normală profitând de o serbare culturală pe care elevii acestei şcoli au dat-o la Topliţa, s-a dus şi el la Maioreşti. În scrisoarea adresată unui prieten îi povesteşte acestuia despre vizita pe care i-a făcut-o unei fete cu care era „în vorbă”. „Am aflat-o acasă curăţind casa dinainte pentru duminica. Însă înainte de a-i face vizita am aflat că a avut peţitor, pe un preot care era din Reghin” rezultând din cele scrise (nu fără o undă de regret) că ea urma să se logodească „la apucarea postului următor”62

În noile condiţii create prin unirea Transilvaniei cu România mişcarea culturală ia un avânt deosebit, putându-se vorbi de o adevărată erupţie creatoare şi pe Valea Mureşului, ca de altfel în toată Transilvania. Se înfiinţează şcoli şi licee româneşti în toate oraşele. In Tg.Mureş ia fiinţă Liceul de băieţi „Al.Papiu Ilarian”, Liceul de fete „Unirea”, Liceul militar „Mihai Viteazul”, îşi diversifică activitatea conservatorul de muzică şi artă dramatică şi foarte important pentru ridicarea satelor din Transilvania sub aspect economic şi cultural este înfiinţarea Şcolii Normale. Tinerii învăţători absolvenţi ai acestei şcoli devin luminătorii satelor mureşene şi nu numai.59 Dos. 74, f. 36-4060 Dos. 74, f. 4161 Dos. 74, f. 4262 Dos. 130, Caiet 15, f. 325-326

Page 309: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

309

Profesori universitari şi mari oameni de cultură, scriitori, vizitează Tg.Mureşul conferenţiind pe diverse teme de interes general în faţa unui public numeros. Era o idee generală a intelectualilor români ardeleni sau din alte ţinuturi, de a demonstra paternitatea românească asupra teritoriilor întregite. Erau căutate vestigii arheologice, istorice, etnografice, ca argumente ale originii şi etnogenezei românilor şi bineînţeles aducerea acestora în muzeu unde vor oferi o imagine veridică şi convingătoare a originii daco-romane , ori şi mai îndepărtate, iliro-tracice şi a vieţuirii neîntrerupte pe aceste meleaguri În plan cultural în acea perioadă de după Marea Unire tot mai multe trupe din Cluj şi Bucureşti prezintă spectacole, au loc concerte simfonice, apar primele gazete româneşti, apoi reviste. Se petrece o schimbare în modalităţile de abordare a ideilor şi problemelor, mai mature şi mai elevate, toate demonstrând un potenţial intelectual şi un elan creator promiţător. Intelectualii români ai acelor epoci aveau o orientare enciclopedică, însoţiţi de o flacără luministă într-o vreme când asemenea preocupări nu aduceau nici venituri materiale, nici privilegii. În acelaşi spirit în ţinuturile mureşene a crescut o nouă generaţie de intelectuali, bine instruiţi şi talentaţi propagandişti culturali unde se înscriu nume ca Vasile Netea, Nicolae Albu, Aurel Holircă, Ion Olteanu, Aurel Filimon, fondatorul muzeului din Tg.Mureş cel ce avea convingerea că „temelia de existenţă şi consolidare a unui Neam, este nu numai prosperitatea economică, dar şi lumina şi căldura pe care o dă cultura”63 După absolvirea Şcolii Normale prin întreaga sa activitate şi Iustin Handrea se înscrie în această pleiadă de intelectuali (aşa cum se va vedea în capitolele următoare) o viaţă în care a fost un generator de lumină şi căldură în munca desfăşurată pentru ridicarea satului românesc.

După înfiinţarea Şcolii Normale la Tg.Mureş, în anul 1923, Iustin Handrea reuşeşte să se înscrie şi să obţină o bursă de studii. „Când am auzit că pot să fiu învăţător, am sărit (în sus) de bucurie. Mi-a plăcut şi mai mult această profesiune la care înainte de a merge la şcoală parcă nici nu puteam să mă gândesc. O credeam prea înaltă pentru mine, ceva unde nici nu pot să ajung. Acum am început să mă văd ca învăţător, la o şcoală, înconjurat de copii, am început să-mi fac planuri de viaţă şcolară şi pentru acestea încă de la început m-am gândit cum să fac pentru săteni serbări, (cum) o să le dau cărţi să citească. Aveam 20 de ani aşa că mi-am dat seama ce trebuie să facă un învăţător la şcoala lui”64 Pentru a face faţă necesităţilor legate de anii de studii la şcoala din Tg.Mureş, Iustin Handrea îşi vinde partea sa de pământ pe care ar fi moştenit-o de la părinţi şi în 63 M.Şerban, Prefaţă „Aurel Filimon - consacrare şi destin” Biblioteca Jud. Mureş, Tg.Mureş, 2001, p. 5-664 Dos.74, f. 98

Page 310: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

310

fiecare vacanţă lucra ca sezonier la Fabrica de cherestea din Lunca Bradului. Pentru a-şi mai procura bani, necesari unor cheltuieli de şcolarizare (cărţi, caiete, rechizite) presta „lucru manual” pentru colegii din şcoală şi nu numai. Într-un maculator (în Fondul Iustin Handrea se păstrează 21 de caiete din timpul şcolii de la Reghin şi Tg.Mureş) se găseşte o ciornă a unei scrisori din care rezultă categoriile de obiecte pe care le efectua pentru vânzare: „Onorate Domnule Părinte, după cum am înţeles de la elevul Lucaci din Gheja D-voastră aveţi nevoie de o casetă pentru toaletă, căptuşită (...) pirogravată (...) şi vopsită în modele naţionale româneşti. Eu pentru că sunt băiat orfan şi sărac lucrez şi pentru altul ca să câştig ceva parale să mă pot întreţine şi eu în şcoală căci cu toate că am bursă îmi trebuie şi rechizite şcolare şi nu dispun de parale (...) Dacă primiţi v-aş lucra o casetă la fel ca a D-nului Lucaci şi o căptuşesc (a lui nu este căptuşită) cu 900 de lei. Mai lucraz cuiere, tăvi pentru servit masa, tăvi mici pentru servit cafea (două persoane) (...) suport deasupra lavoarului, casete triunghiulare pentru cărţi de vizită, rame pentru tablouri (trebuie dimensiunile) suport pentru candelă (lucrate traforaj sau vopsit în modele naţionale) suport de masă pentru tocuri şi creioane, sticle legate în rafie, genţi înnodate din sfoară pentru vânătoare, rame de hârtie colorată ţesute în modele naţionale etc,etc.”65 Ultimele două vacanţe a lucrat ca funcţionar la Ocolul Agricol din Reghin.66 În perioada în care a fost elev la Şcoala Normală a fost stăpânit de oroarea violenţelor de orice fel, rezervat şi politicos, fără prieteni de joc, dar cu pasiunea lecturii. Citea de multe ori la o lumină palidă ca să nu tulbure somnul colegilor de dormitor. În timp ce unii dintre colegi făceau scandaluri, se antrenau în bătăi, el se retrăgea în colţul lui, unde îşi făcea în linişte lecţiile, citea sau făcea lucru manual (confecţiona rame, casete ) Cel mai adesea îşi învăţa lecţiile plimbându-se în clasă de-a lungul peretelui (în spaţiul dintre perete şi bănci) Din această cauză colegii de clasă l-au poreclit „calul”. Cei mai răutăcioşi desenau pe tablă un cal şi scriau „Handrea” cu scopul de a-l necăji. Handrea se distra împreună cu ei, ceea ce i-a făcut pe colegi să renunţe la distracţie.67De altfel de-a lungul vieţii îşi mai atrage şi alte porecle din partea prietenilor. Ne-o spune o însemnare dintr-un articol apărut după realizarea muzeului din localitatea Nepos judeţul Bistriţa-Năsăud. „Muzeul Satului din Nepos, îngrijit şi organizat (...) cu băbească precauţiune de către reprezentantul Fundaţiei (Culturale) Iustin Handrea, zis „Bacău”, „Ginerele drumului”, „Cingeu”(ştergar n.n.) (...)”68 65 Dos. 130, Caiet 5, f.6166 Dos. 78, f. 667 Dos. 74, f. 11368 A.Rognean „Muzeul Satului din Nepos” în Vatra, revista învăţătorilor din judeţul Năsăud, an IV, sept-oct 1938, nr. 8-9, p.152

Page 311: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

311

În Şcoala Normală a învăţat cu pasiune, cu stăruinţă, pentru că aşa cum singur spunea a avut toată vremea conştiinţa faptului că „sunt odrasla unui neam sărac. Sătenii ştiau că n-am proptele, că trebuie să mă ridic numai prin munca mea” iar viaţa de elev în această perioadă a fost „o viaţă de răspunderi pe cât de frumoase pe atât de importante” Atmosfera internatului era închisă şi întunecoasă, cu oameni puţin interesanţi. Pentru că şcoala abia luase fiinţă, clasa era compusă dintr-o „adunătură de elevi, veniţi din toate părţile ţării şi mai ales din vechiul regat, elevi care erau repetenţi, corigenţi, eliminaţi (...) toate adunăturile” Caietul nr.6 conţine o listă cu cei 40 de elevi ai clasei. Din judeţul Mureş-Turda erau doar 10 elevi, restul din judeţul Turda-Arieş (6), Argeş (5), Dolj (4), Muscel (3), Vâlcea (3), Alba de Jos (2), Gorj (2), Bacău (2), Cluj (1), Brăila (1), Râmnicu Sărat (1). 69 Era un lucru de înţeles pentru că totul se petrecea la puţin timp dupăMarea Unire de la Alba Iulia. Iustin Handrea s-a considerat că a fost „un element receptiv la perceptele de pedagogie. Mi-a plăcut să le analizez şi să le caut rostul” Din această perioadă mai consemnăm o mărturie a preocupărilor elevului Iustin Handrea, privind culegerea de folclor. Scria în caietul de şcoală că este „destul de lămurit, că este o datorie sfântă faţă de neam şi patrie ca să scoţi în evidenţă ceea ce este pe cale de a se pierde şi să o pui la îndemâna tuturor. Iubindu-mi patria şi neamul m-am hotărât să scot în evidenţă cântecele armonioase, cântecele improvizate şi altele ce se cuprind în masa poporului cunoscute sub numele de literatură populară. De mult am încercat să săvârşesc această sfântă datorie dar n-am avut posibilitatea şi totodată nu am avut îndeajuns cunoştinţele necesare. Acum fiind ajutat de câţiva colegi şi în special de D-nul profesor Şanta m-am decis să-mi împlinesc scopul pe care-l urmăresc de atâta timp Românul e născut poet! El e înzestrat de natură cu fel de fel de închipuiri frumoase. Are o inimă bună şi un suflet nobil. Toate închipuirile lui şi le expune în melodii armonioase şi cântece improvizate. Românul fie că-şi exprimă sentimentele sale faţă de natură, fie că se află în fericire fie că se află în mizerie toate le cântă în poezii frumoase. Aceste poezii ce cuprind frumuseţea naturii sau sentimentele noastre faţă de natură sau de altceva, sau chiar despre noi se numeşte poezie populară”70 Caietul conţine doine, hore,cântece. cimilituri, strigături şi se constituie în „izvorul” acestei preocupări, pe care o putem urmări pe perioada întregii sale activităţi după îndrumările de mai târziu, cerute şi primite de la Ion Muşlea. În caietul cu lucrările scrise la istorie, pentru trimestrul al III-lea subiectul a fost „Ideea naţională a românilor”. Îşi începe lucrarea prin cuvintele: ”nu este pe suprafaţa pământului popor mai cu tragere de inimă către neamul lui şi către ţara

69 Dos. 130, Caiet 6, f. 15470 Dos. 130, Caiet 13, f. 274

Page 312: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

312

lui decât poporul român care este plămădit din cele două popoare: Daci şi Romani (...)” şi pentru că nu termină subiectul încheie: ”Neisprăvit (subiectul n.n.) dar pot să zic să le fie ţărâna uşoară celor care au contribuit la această formare şi să trăiască România Mare” 71Obţine nota 8. Când ajunge în clasa a V-a a Şcolii Normale, în satul natal se stinge din viaţă învăţătorul său Laurean Maior. Cunoscându-i strădania la învăţătură, consătenii îl doreau dascăl în sat, dar Iustin Handrea spune : ”nu m-am îndurat să părăsesc şcoala neterminată, aşa că am rămas în continuare până mi-am terminat cele şase clase”. A fost o maturitate de gândire pe care a avut-o tânărul elev cu o bogată experienţă de viaţă până la acea vârstă.72 Cu toate greutăţile şi privaţiunile de care a vut parte în cei şase ani, în anul 1928 îşi ia diploma de învăţător. Numirile în post se făceau la Cluj. Este interesantă descrierea momentului : „Colegii mei candidaţi în anul 1928 la un post de învăţător căutau cu înfrigurare pe hartă şi îşi notau comunele fruntaşe, cu şcoală frumoasă, cu gară-n sat sau în apropiere, oficiu poştal, telefon, dotă învăţătorească, mai multe avantaje (...) Pe culuarul inspectoratului era zarvă mare (...) din sutele de candidaţi n-a răspuns nici unul la apelul comisiei să ia postul de la Bozed (Mureş). Eu care aveam anumite planuri în munca de ridicare a satului, ştiam că voi întâmpina greutăţi, m-am decis să iau una din comunele cele mai urgisite în care să pot face prima experienţă (...) Comisia a întrebat de câteva ori dacă cineva doreşte să ia comuna Bozed (...) Voiam un sat oropsit, necunoscut, cu sau fără şcoală, cu oameni pe care nu-i cunosc tocmai ca experienţa mea de a-i învăţa pe copii, de a învăţa satul, de a lupta cu greutăţi de tot felul, să înving.”73 A luat postul de învăţător de la Bozed cu certitudinea că „numai un învăţător bine pregătit poate da cetăţeni înarmaţi pentru lupta vieţii şi cunoscători ai drepturilor şi datoriilor lor, care în acelaşi timp să ştie să pună suflet în ceea ce fac”74, situaţie similară cu a multor învăţători de la începutul secolului XX sau din perioada interbelică, aşa cum o găsim ilustrată în romanul „Apostol” (Cezar Petrescu). Pe măsură ce citeşti romanul, viaţa şi activitatea personajului principal Nicolae Apostol se confundă cu cea a lui Iustin Handrea. În acea perioadă, dascălii elevilor din Şcoala Normală le cer viitorilor învăţători să îndeplinească ceea ce trebuie să socotească o datorie şi o misiune a lor : apostolatul în mijlocul satelor. Ei sunt avertizaţi de greutăţile ce vor urma, prin spusele bătrânului dascăl unui eminent începător : „N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt de toată ziua (...) 71 Dos.130, Caiet 20, f. 420-422 72 Dos. 74, f. 118-12373 Dos. 73, f.14-1574 Dos. 74, f. 15

Page 313: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

313

datoria mă face să vă pomenesc numai lucruri frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă model ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume însă mi se strânge inima (...) Ştiu ce vă aşteaptă (...) taina, e să nu deznădăjduieşti de la cea dintâi amăgire şi să n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine”75 Acest lucru l-a dovedit şi Iustin Handrea într-o viaţă destinată muncii şi realizărilor, iar întreaga zbatere de-a lungul desfăşurării activităţii sale didactice este asemenea muncii neostoite a eroului din romanul amintit. In caietul de impresii al Expoziţiei de artă populară a lui Iustin Handrea din Palatul Culturii din Tg.Mureş (1936), un vizitator nota: ”Cinste învăţătorului Apostol, care trece peste mizeriile zilei de azi, luptând pentru biruinţa României de mâine”.76

IUSTIN HANDREA THE “GOOD DEED” MAN

IN THE ARCHIVE DOCUMENTS (I)(Parents, childhood, school)

Abstract

Iustin Handrea, the “good deed” man, the “soul-stirring” or the “soul builder”, as he used to be called by the ones who closely knew him, was born in 1905 in the Maioreşti village. This is the smallest settlement on the Superior Mureş Valley, situated at the exit from the Topliţa – Deda pass. Hr was the first born among the four children of the Mihai and Anghelina Handrea family. Very early he lost his father and his mother re-married. Because of material difficulties, he had to give up elementary school to help his parents in the fieldwork, in the woods or working as a rafts man’s help on the Mureş River in the spring time, on the Topliţa – Deda segment. After five years, he returned to his studies and in exchange for different labours, he could study “in private” (without classroom attendance) at the Reghin high school. Following the Great Union from the 1st of December 1918, the cultural movement from Transylvania knew an important evolution. A series of new schools and high schools was built. In the contemporary frame of educative and cultural development from 1923, the Regular School from Tg.Mureş is founded; it is here that Augustin Handrea got a study scholarship. To be able to support himself in school, he used to carry out manual labour for the school mates and during the holidays he would find employment.

Starting yet in the primary school, he collected different pieces, from pebbles of diverse colours and dimensions and egg shells to real museum objects so that 75 C.Petrescu „Apostol”, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1963, p.4 76 Dos. 73, f. 158

Page 314: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

314

up to the graduation of the Regular School he had already gathered a consistent collection of pieces. As he himself used to say, “as a child I developed a passion for collecting, I could sit for hours watching some pots and icons, with which I began my afterwards work as a museographer”. He earned his teaching degree in 1928 and while other colleagues ardently sought for jobs in more advantageous localities, Iustin Handrea picked up a village which no one else would choose (Bozed, Mureş County). He thus wanted to have his first professional experience teaching the children and the villagers the good and useful things in life, to fight against all the hardships and win. He had the firm belief that “only a well trained teacher could arm people for the battle of life (…) and teach them put soul in what they do”. The material exhibited is based on the documentary sources of the Iustin Handrea fund, held by the Mureş County Direction of the National Archives. In this fund, the biographical notes are very numerous and rich, reason why we chose to appeal directly to these valuable confessions.

PRIMELE CULEGERI DE FOLCLOR ALE ELEVULUI IUSTIN HANDREA ( 1926 )

ALEI CODRULE (Doină)

Alei codrule fărtate, Totdeauna mi-ai fost frate Şi de bine mi-ai vorbit, Şi de dor m-ai lecuit. Dacă vrei să-mi faci un bine Chiamă-mi puica lângă mine Ca să-i cânte florile Florile, surorile Şi mândruţa să le-asculte Nopţi întregi şi zile multe Pân-a prinde să-nţeleagă Cât mi-a fost mie de dragă

Page 315: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

315

ALTĂ DOINĂ

De când eram încă mic, Doină cânt şi doină zic Căci românul cât trăieşte Tot cu doina se făleşte Boii mei când doina Ară ţelina şi moina Şi seamănă acel ogor Cântând doinele cu dor Doină cânt şi doina-mi place Şi nimeni n-are ce-mi face.

DUPĂ OCHI CA MURELE

După ochi ca murele Înconjur pădurile Ană, Leană şi Marie (bis) Daţi-mi gură numai mie (bis) După ochi ca mura coaptă Înconjur pădurea toată Ană, Leano gură dulce (bis) De la tine nu m-aş duce (bis) După ochi ca mândul soare Umblu noaptea pe răcoare Ano, Leano lemn uscat (bis) Nu gândi că te-am uitat (bis)

Page 316: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

316

DIFERITE STRIGĂTURI 1. Drag mi-e jocul românesc Dar nu ştiu cum să-l pornesc Şi de nu-l voi porni bine Lesne voi păţi ruşine

2. Astă noapte am visat Că mândra m-a sărutat Mă sculai şi pipăii Şi nimica nu găsii Decât dorul inimii Scris pe faţa perinii.

3. Omu în lume multe vede La o casă şapte fete Câinele moare de sete Cu fântâna sub perete

4. De s-ar ţese pânza-n baltă Fără iţe, fără spată, Fără leac de suveicuţă Ar ţese şi-a mea mândruţă Suveica şi iţele Îi mănâncă zilele

5. Nu te uia lele hăi, Că mi-s cioarecii cam răi Că am acasă două oi Şi mi-oi face alţii noi.

Page 317: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

317

6. Iu, iu şi bine-mi pare Că plânge soacra cea mare Nu plânge după odor Că plânge după ogor

7. Mândră-i lelea cu cercei, Dragă mi-e şi fără ei Mândră-i lelea cu mărgele Dragă mi-e şi fără ele.

8. Mândra mea de mândră mare Nici obiele-n cizme n-are Că se-ncalţă cu hârtie Ca să-mi fie dragă mie Mie dragă nu mi-o fi, Că se-ncalţă cu hârtii.

9. Mândruliţo de demult, Tu mi-ai dat gură-mprumut Dar deseară vin la voi Ca să-ţi dau gura-napoi Că de s-o-ntâmpla să mor Nu vreau să-ţi rămân dator.

10. Cine-n horă n-o juca Să-i moară ibovnica Să vină să-i dau a mea

( Caiet 13)

Page 318: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

318

UN DOCUMENT INEDIT PRIVIND EVENIMENTELE DIN TOAMNA ANULUI 1944 DIN TÎRGU-MUREŞ

LÁSZLÓ Márton

Documentul prezentat este o scrisoare a lui Lányi Oszkár junior, avocat din Târgu Mureş, şi era adresată lui Felszeghy Margit, o cunoştinţă a lui din Târnăveni. Scrisoarea este o raritate, prezintă trecerea războiului peste Târgu Mureş, precum şi perioada ocupaţiei sovietice. Documentul ne oferă o privire asupra modului cum oamenii simpli s-au adaptat la război şi cum au supravieţuit în greutăţile acelor vremuri, şi totodată ne oferă date valoroase privind pagubele suferite de către oraşul Târgu Mureş în perioada războiului, şi circumstanţele acestora. Scrisoarea face parte din fondul personal Lányi Oszkár junior, păstrat la Serviciului Judeţean Mureş al Arhivelor Naţionale.

Textul documentului:Marosvásárhely. 1944. december 20. szerda

Kedves Margit! […] Bizony nagyon régen volt, hogy én magyar nyelvű referátumot küldöttem Neked a Vásárhelyen történtekről! Még abban az időben, amikor Tatánál az irodában dolgoztam, s akadt egy két szabad öt perc, amikor betehettem a gépbe a hosszú ívet s vagy befejeztem, vagy nem, ha igen, akkor postára is került, ha nem, akkor is bekerült a többiek mellé s ma egy érdekes esemény-történeti vázlatát mutatja az akkori Vásárhelynek. Nemrégen, hogy rendezgettem a régi dolgaimat akadt egy ilyen csomó a kezembe, az 1911-13-as évekről. De hol vannak ma már az akkori események: házibálok Seibrigeréknél, Molnár Ella eljegyzése és házassága, a többi afféle, amire röviden s velősen azt mondaná Villon, a költő, hogy „hol van már a tavalyi hó?” Bizony, nagyon el s messze el vagyunk az akkori eseményektől. S emberektől is. Ma már egy nagy része azoknak nem is él. S a kik még éltek, azok is ma már más helyen vannak, mert a kritikus órákban nagyobb volt az ijedelmük, mint a meggondolásuk. A rokonság első sorban az, amelyről nagyon keveset tudunk. […] Ami Bánékat illeti: Bandival a nehéz napok elején találkoztam, amikor feleségestől, s gyerekestől bejött Erdősznetgyörgyről és Osváthéknál szállott meg, mert Szentgyörgyöt kiürítették s el kellett jöjjön. […] Majdnem szerencsétlenség is érte, ha nem is őket, de Osváthékat, tudniillik egy gránát becsapott abba az

Page 319: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

319

úgynevezett „Domokos szállóba”, a hol most Osváthék laknak az első emeleten. Áttörte a fedelet, s az első emeleten, az Osváthék ebédlőjébe beesett az asztalra, de bajt egyebet nem csinált, csak két széket összerongált. De csinálhatott volna bajt: mert előtte való éjjel még abban az ebédlőben aludtak a leányok. Mikor azonban a gránát becsapott, akkor már lennt voltak az óvóhelyen. Oda persze nem hatott a bomba ereje. – Mert abban a környéken nem kevesebb mint 7 ágyúgolyó csapott be. A németek állítottak fel légerhárítókat a kollégium körül, s erre lőttek az oroszok, s abban a környékben: a Domokos szállóra, a Pálffyék házára, a régi Baromvásár utca egyik házára, a kertbe, s 3 gránát a Református Kollégium épületére esett: szóval jó közel a kollégium előtt felállított ágyúkhoz. Persze, ágyút egyet sem talált, mert azok jól védve voltak, s leginkább házak védelme alatt állottak. Így például a német Tigrisek77 a régi Baromvásár utcában állottak, a házak mellett, a kertekben a járda mellett. Még ma is, ha végigmész, láthatod, hogy a keramit az aszfalt szélén mind le van tördelve, az Esztikéék szomszédságában lévő kert kerítése – a régi Emmuskáék kertje – egyszerűen „le van taposva”, s a Tornakert kerítésén óriási űrök tátognak, amit részben az autók, vagy a tankok, részben pedig a lovak okoztak, amelyek arrafelé jártak be a kertbe. […] Az ismerősök közül azonban rengetegen elmentek. Az anyaországból érkezettek kevés kivétellel majdnem valamennyien. Egyedül a „Hangyások”78 nem mentek el, azok [majd]nem testületileg itten maradtak a Korparich elnök vezetése [me]lett, arra tekintettel, hogy a Hangya egész vagyona s működési köre Erdélyre esett. Azt hiszem azóta nagyon meg is bánta. Mert itten a komoly események előjelét éppen az mutatta, hogy a Hangyát egy szép pénteken este s éjjel kirabolták s fel is gyújtották.

Azt mesélik, hogy úgy történt az egész, hogy aznap délután szakadatlanul jöttek a különféle katonai formációk borért: mert a Hangyának mérhetetlen mennyiségű bora volt felhalmozva abban a raktárban, amit a nyár folyamán fejeztek be a volt Bürger gyár helyén, a mely telket a maga egészében a Hangya vett meg. Egy darabig adta is a Hangya a bort, kinek egy hordót, kinek kettőt, de a mikor a fizetésről valamennyi katonai alakulat megfeledkezett, estefelé, egyszerre csak beszüntették az adást. Erre az illető katonai formáció eltávozott de pár perc múlva egy pár gránát csapott le a Hangya épülete mellett: erre valamennyi vezető szertelszaladt, visszajött a katonaság, bement a pincékbe csapra ütötte a hordókat, s boldog-boldogtalan ivott s vitte a bort, hordószámra is, s amit nem tudtak elvinni azt kifolytatták s a hordókat is mind összetörték.

Közben megindult a felső raktároknak a kifosztása, s részben a katonák, 77 Német gyártmányú harckocsik.78 Az Erdélyrészi Hangya Fogyasztási- Értékesítési és Szövetkezetek Központjának tisztvi- Az Erdélyrészi Hangya Fogyasztási- Értékesítési és Szövetkezetek Központjának tisztvi-selői, ennek központja Marosvásárhelyen volt.

Page 320: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

320

részben a civilek, elhordották amit lehetett: gyerekfütyülőtől a cipőtalpokig, a mazsolától gyufáig mindent, s a mit nem tudtak elhordani, s már a szekerekre sem fért fel: az szépen bennégett a tűzben a mit a németek gyújtottak a Hangya épülete alá, a mit másnap meg is ismételtek, mikor nem égett le az épület alaposan.

A Hangya székháza, ami a Sándor János79 utcában van, nem szenvedett aránylag nagyon sokat: az akkor már elszenvedte az elszenvedendőt: mert egy orosz gránát éppen abba a hídba csapott be, ami a Hangya mellett van, s ott felrobbantotta azt az aknát amivel a híd alá volt aknázva, s az épület fél fele ablakaiban nagy pusztítást okozott. Egy gránát becsapott az épületbe is s éppen Korparics lakásán zúgott végig, de nagy kárt nem csinált az épületben. Mondom a Hangya tesületileg itt maradt, de a többi hivatalok testületileg szaladtak el. A megye, a pénzügyigazgatás – utóbbi elsőnek, még mielőtt Ernő kiadta a rendeletet a menetelre, nagyrészük azért, mert be voltak keveredve a zsidó leltározásba – a kórház, s mindenféle intézmény, s olyan alaposan, hogy például hogy az állami kórház mindent elvitt, s a nehéz napokra itt nem maradt sem kórház, sem orvos. Mindössze 6 orvos látta el a szolgálatot, s azóta a helyzet csak annyiban javult, hogy egy pár román orvos érkezett, és visszatért egypár zsidó munkaszolgálatos orvos is. Hogy ki mindenki ment el Vásárhelyről? Hát először is májusban elmentek, vagy inkább elvitték a zsidókat. Akkor vitték el Bürger Dezsőt, az édesanyjával, Sámson doktorékat, s mit soroljam fel egyenként: valamennyi zsidót. Inkább azt jegyzem fel, hogy kik nem mentek el. Nem mentek el azok első sorban, akik öngyilkosok lettek: így Takács Manóné s a leánya, aztán Friedmann doktor, Gergely doktor, Schwartz Móritz s a felesége. És itt maradtak egypáran a kivételezettek: így Bürger Gyurka, s a felesége, aztán Gyalui Pali s a felesége, Sebestyén az ügyvéd, Sebestyén László a hírlapíró s a felesége s még egypáran. Mikor augusztusban megtörtént a romániai puccs: elkezdettek menni az emberek. Először csak szórványosan, aztán tömegesen. […] Az egyik kórházvonattal mentek el Kapdebó Kálmánék, Hankóék és Spániel80 doktorék. Erről a vonatról pedig, illetve a sorsáról, egész rémregényeket hirdettek. A legkese[rv]esebb rémség volt az, hogy űtközben az orosz repülők megbombázták, s sokan meghaltak, mert ez a hír aztán oda gomolyodott ki, hogy Hankóék mind meghaltak, Sükösd doktor is családjával, s Kabdebó Kálmán sebesülten Désen fekszik, s a felesége s fia Szeretfalvánál várja a csatlakozást, ami nem akar megérkezni, s miután minden kofferüket elvesztették, gyalog vannak úton Vásárhely felé.

Ugyanez a hír jött Spánile doktorékról. Igaz, hogy annak már majdnem két hónapja, s így négykézláb is hazaérkezhettek volna, nemcsak gyalog: de hát 79 Ma: Dózsa György utca80 Más helyen: Spánile

Page 321: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

321

rémhír mindig hitelre halál, s talán egyesek még ma is várják, hogy mikor fog Kabdebó Ilonka fis kíséretében gyalog felbukkanni valamelyik városvégen. Mert természetesen, a kimentekről semmi hír nem érkezett, csak ilyen rémek s rosszak. De valószínű, hogy valamennyi vonat elérte a rendeltetési helyét, s most az illetők valahol a Dunántúlról rémüldöznek azon hogy Vásárhely és Dícső föl van égetve, s utolsó emberig kiirtva. Hogy mi miért nem mentünk el? Bizony, mikor a nagy rumli volt, s a szakadatlan ijesztgetés, sokszor megfordult az én fejemben is. De hát hogyan mehetnék el Mamával? Hiszen ő még hálókocsiban sem bírná az utat. Már pedig akkor erről már szó sem lehetett. És hova menni? Pestre? És szállodába élni hónapokon keresztül? És miből? Hiszen ehhez legalább is százezrek kellett[ek] volna, az pedig nem volt. Ilyenformán már eleve elintéztem a dolgot: idehaza maradunk, lesz a mi lesz. […] Mikor aztán közeledett a háború s már nagyon közel dörögtek az ágyúk: egyebeket is levittem a pincébe, mama szőnyegeit, porcellánokat, ételneműket, mama asztal s ágyneműit, majd, a mikor látszott, hogy már nem igen fogjuk az iramot a szobákban kibírni: lassan leköltöztünk éjjelre is. […] Így ment ez egy hétig, a mikor már erőssen lőtték Vásárhelyt. Akkor jött a város kiürítési rendelet, a mit azonban nem igen vett senki sem figyelembe. Aki már addig nem ment el, az utolsó nap nem indult.

Azok között azonban, a kik még ittmaradtak, voltak még ijedség hullámok: egy ilyen volt az a hír, hogy a román fegyverszüneti feltételek szerint minden nem román és nem zsidó erdélyit elvisznek Oroszországba. Ezt adta hírül London. De én ugyanakkor a moszkvai leadást is hallgattam, s az csak azt mondotta: hogy a német és magyar állampolgárokat internálják. Meg is vigasztaltam egypár embert. […] Közben megjelent a kiürítési rendelet: de nem sok hatása volt, s maga a rendelet is nagyon dodonai módon volt fogalmazva s titkokban az ember azt az utasítást kapta: hogy nem elmenni. Az eső csöndesen csepergett, senki sem mozdult, még délután 4-kor kinnt mászkáltam, a mikor, úgy 5 óra felé, már idehaza, indult meg a robbantásoknak a sorozata. Azt már a pincében hallgattuk, a hol akkor meg voltunk szaporodva. Ugyanis éppen akkor szolgálati ügyben betegen érkezett haza Nagy Jóska, a lakónk, s Popp Rémusz az ügyvéd megkért, hogy átjöhessen a pincénkbe, mert az övé nagyon gyarló.

Vele átjött a sógornéja is a kis leányával és az édesapja is később: úgy, hogy akkor már voltunk a pincénkben: az elsőben mamáék hárman, s a belsőben nyolcan. Együtt is, ezek vészeltük át a nehéz napokat a pincében, s nagyon jóba is lettünk. Poppnét addig is ismertem, mert sokat teniszeztünk együtt, s ez is hozott össze. S nagyon sokat köszönhettünk Popp Rémusznak, mert az orosz

Page 322: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

322

bevonulás után nyomban kaptunk egy csendőrt, aki, ha állandóan nem is ült itt, de napközben sokszor idenézett, s így a ház nem volt felügyelet nélkül. Azért bizony voltak kellemetlen perceink is: mikor például első reggel az orosz bevonulás után a kert felül érkezik be egy orosz katona az udvarra: de békés volt, gyümölcsfélét s paradicsomot gyűjtött a kertekben a tisztjének, s persze a ledöntött korlátokon keresztül vígan tudott közlekedni. Vagy a mikor a szomszédságban naphosszat lehetett hallani a géppisztolyozást, sőt, a harmadik szomszédban ágyúzást is, - vagy amikor éjszaka, lennt a pincében kártyáztunk, egyszerre csak döngő hang fölöttünk, s a gangon nehéz léptek: hirtelen felmegyünk, hát berúgott román katonát találunk szemben, aki a bezárt kaput úgy látszik sperrhaknival nyitotta ki. De ő egyedül volt, mi négyen, Popp dr. tudott jól románul s így ez is elhárult. Azért a biciklimet mindjárt első nap elrekvirálták, a rádiót be kellett adni, s hogy a disznónkat el nem vitték, azt csak annak köszönhetem, hogy rettenetesen jóllakattam mindig ipszét, s így sohasem morgott, mert kétszer voltak bennt az udvaron az orosz s románok, akik disznót kerestek. Egyszer pedig csak az a két diffon, ami könyvekkel tele van az eresz alatt, mentett meg attól, hogy nem szállásoltak be orosz szekereket az udvarra. Akkor vége lett volna a nyugalomnak biztonságnak, s keservesebb napokat láttunk volna. A nap legnagyobb részét a pincében töltöttük. Mindig hajnalban 5-kor keltem fel a disznót megetetni, merészkedtem fel a szobákba s igyekeztem az utcára egy pillantást vetni, hogy miután meggyőződtem, hogy a saját házunkba éjjel nem esett gránát, nem-e ütötte le valamelyik szomszéd vagy szembenlevő ház fedelét? Mert nagyon szorgalmasan hullottak erre a vidékre az ágyúgolyók. Fényes nappal is esett splitter, egyet még melegen szedtem fel az eresz alattról. Sokszor kellett hasra verjem magamat, ha a szobában voltam, s közben valamelyik repülőgépről hallottam a gépfegyver kattogását. S általában nagyon nyugalmas volt az az állapot, a mikor ki lehetett ülni a pincegrédicsra, s ott olvashatott az ember. Az első napokban, a míg a robbanások meg nem történtek, volt villany a pincében, s akkor elég kellemesem teltek az esték, mert a pincében nagyon jól meg van csinálva a világítás s még minden eshetőségre tekintettel szereltem fel egypár új égőt.

Az első fennakadás akkor volt, a mikor becsapott a gránát a Hangya előtt levő hídba, azt aknástól együtt felrobbantotta, s akkor a főgázcső felrobbant, s nem volt egypár napig gáz. Fánk pedig nem volt. Így hogy ládákat kellett összevagdaljunk, hogy a konyhán a cseléd főzni tudjon.

A második kellemetlenség akkor ért, a mikor a németek felrobbantották a gátat s az egész turbinatelepet, s nem volt több villanyunk. Volt kevés petróleumunk, de nem akartam ott égetni, hogy ne rontsa a levegőt. Így hát gyertyára szorultunk.

Page 323: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

323

Gyertyánk csak kevés volt, ellenben és szereztem be előrelátásból stearint s mikor egy kis csendesebb idő akadt, szorgalmasan öntöttem a gyertyákat. Egyelőre vastagokat, egy eltört nagy pohárba, később már vékonyabbakat is pléh hab kitolokba. Ezekkel a gyertyákkal éltük át a pincei estéket s éjszakákat, s azután, mikor fölkerültünk, még nagyon hosszasan, mert jó két hónapba került, a míg a villanyáramot helyreállították. Szintén nagy nehézséget okoztt, hogy a turbina felrobbantásával megszűnt a vízvezetéki vízszolgáltatás, s így kizárólag kútvízre s esővízre voltunk utalva. Még jó, hogy volt egypár kádunk s csebrünk, amiben lehetett vizet venni, s tőlünk nem messze, az Arany János utcában volt egy kút, amelynek vize iható volt. Mert persze Királykútra menni, s hasonlóról, szó sem lehetett. De valahogy az eső sem csapott be. És ha csak megcsorult is az eresz, akár nappal, akár éjjel volt, első dolgunk: megtölteni az összes használható edényeket vízzel. A pinceélet után még sokáig nem volt vízvezetékünk. Most nemrégen indult meg, a hidegek beállta előtt. Az esővel különben is rettenetes szerencsénk volt. Pont három nappal azelőtt, hogy a németek elkezdették a robbantásokat s a felgyújtásokat, egy lassú de tartós eső indult meg. Ez volt egyedül, a mi megtartotta a várost, hogy nem égett le egészen. Képzeld el, az a nagy komplexum, a hol a petróleumgyár van egyszerre égett, s szakadatlanul újabb és újabb tartályok robbantak. A piacon a fosztogatás okozta elővigyázatlanság következtében az Apollóban kigyulladt a Bustya Margit kalapüzlete, s teljesen kiégett, de csak ez a bolthelyiség. Meggyúlt a Deutsch drogueria a Felméri házban, s az egész épület kiégett: de semmi mellett lévő ház nem gyúlt meg. A Sándor János utcában meggyúlt s kiégett egy mészáros háza, de a közvetlen vele érintkező zsindely fedél nem gyúlt meg. A Lázár Vilmos utca sarkán, a Városháza háta megett teljesen kiégett a német csendőrség által kapott épület, de csak ez, és így tovább, és így tovább. Mialatt mindenki a pincékben volt, folyt a város lövetése, s senki sem gondolt, vagy gondolhatott az oltásra. Annyira nem is tudtak róla az emberek, hogy mi is csak napok múlva tudtuk meg. S nem csak mi, hanem például a Révész Ernő házában a könyvkereskedés, a mit szintén kiraboltak, de csak mérsékelten, csak napok után tudta meg, hogy egy éjjel a Révész Ernőék lakásának egy része teljesen kiégett, s a fedél is begyúlt, de annyira nedves volt minden, hogy magában elsenyvedt a tűz. Hozzánk legközelebb a Mestitz házban a Csillagköz sarkán égett ki egy bolt, de ez már akkor volt, amikor az oroszok bennvoltak, s némi oltás is folyogatott, de bizony azon az éjjelen nagyon drukkoltam, mert láttam az egészet. A Maros partja kapott nagyon sok ágyúgolyótalálatot, s a mi környékünkre is sok esett. Legközelebb a Sandri háza második szomszédjába, a Fallné házába esett egy telitalálat. Aztán a Vitális fedele kapott. Breckner gyár kettőt. Malomutcába esett vagy négy. Az Arany János utca jobb oldalára esett három, egyik éppen a Popp

Page 324: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

324

Rémuszék háza fürdőszobájába s konyhájába, de szerencséjükre nem robban[tak] föl: akkor mikor ők nálunk voltak a pincében lennt. A másik sorra esett 4 lövés. A Mészáros utcában elől a piacon két találat, s az Iskola utca sarkán egy. Egy csomó a Ligetbe, s a strand elé. Mert a német ágyúk a Maros túlsó partján voltak felállítva, és a footballpálya háta megett. Itt erős nagy mozsarak voltak, amelyek mindig megráztak mindent, mikor elsütötték. S mindig lehetett hallani fölöttünk az ágyúgolyók fütyülését. Általában: kártyázás közben esténként mindig kellemetlen mellékfoglalkozás volt, hogy az ember hallgatózott: ha fütyült az ágyúgolyó, s az ember bírt egy-kettőt számolni, akkor már nem volt baj, de bizony megtörtént, hogy nyomban a fütyülés után robbant is, s ilyenkor alaposan rázta nemcsak a házat, de a pincét is. Mikor pedig robbantások voltak, jól lehetett hallani a pincében, hogyan törnek be az ablakok, s esik ki belőlük az üvegtábla. […] A vészes napok kellemetlenségei közül egyik volt az is, hogy a disznónkat nem tudtuk kihízlalni: már az is kellemetlen volt, hogy nagyon sokszor fütyülő ágyúgolyók között kellett etetni, de a legkellemetlenebb volt az örökös drukk, hogy egy szép napon fölfedezik, s elviszik. Így hát, még jó melegben egy szép napon, csákánnyal beütötte fejét a mészáros, s így hangtalan disznóölést végeztünk rajta. […] A németek egy este vonultak ki, s másnap délelőtt jöttek be az oroszok, s mindjárt mentek is a Kossuth utcán végig, másnap már jöttek a hídépítő gerendák, s helyreállították a felrobbantott Bodor hidat. Azután jöttek a német ágyúzások, Udvarfalva felől, s bizony volt nagyon erős találat: egyik este éppen a gangon élveztük, hogy a Kakasd felé fellobbanó fény után hány másodpercre süvít a golyó, s dörren a robbanás, a mikor nagyon közel hallatszottak egyszerre a csattanások: rohantunk a pincébe, mint a veszettek. Akkor csapott be két gránát a piacra a plébánia épületébe, s levitte annak a piaci sarkát, azt a kis kiszöggelést. […]

Repülőgépről a várost tulajdonképpen nem is bombázták. Egyszer hullott két bomba a sátortáborra, egy délután pedig a Szentgyörgy felé haladó szász menekülő karavánt bombázta sok repülő, akkor volt is vagy 180 halott.81 Egy ízben egy román gép dobott a piacon, a nagy templom háta mögé két kis kézi aknát, s annak volt egy halottja, egyszer pedig a Városház háta mögé, s a Sanatorium elé esett egy kis bomba. Ez volt minden.81 1944. szeptember 9-én a 16. és 17. óra között a román 6. zuhanóbombázó-osztály 13 né-met és román felségjelű román Ju 87-es repülőgépe (négy Bf 109-es vadászrepülőgép biztosí-tása mellett) Marosvásárhely északi részét és a Marosvásárhely-Marosszentgyörgy útvonalon Szászrégen fele vonuló polgári lakosok – Besszarábiából menekült népi németek – szekéroszlo-pát támadta. Körülbelül 130 sebesültet szállítottak kórházba, 40-et súlyos állapotban, ezek közül 3 meghalt. (Székely Szó 1944. szeptember 10., 3.; és Déli Hírlap 1944. szeptember 11., 1. ; Hadtörté-neti Levéltár Gr. 6 Picaj iratanyaga - 324. tekercs 2., 41. o.)

Page 325: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

325

Már sokkal több ágyúgolyótalálat érte a Várost, de tulajdonképpen ezek is csak elenyészően kicsi károkat okozott. Beszélnek 350, aztán 500 találatról, de ez nem is mind igaz, s nem is mind házakra esett. A piacra kettő esett, mind a kettő az aszfaltba. A Kollégiumra három: egyik a Tornaterem fedelének vitte le a sarkát, s kettő a főépület fedelén okozott kisebb kárt. Városháza, vagy Kultúrpalotában semmi kár nem esett. Bethlen Gábor utcában egyetlen esett. Irma néniék villasorába semmi. Jókai utcába semmi. Voltak a keserves napoknak kedves epizódjai is. Mindjárt első napokban: kopognak a kapun, s előtte áll egy orosz tiszt. Azt hittem szállás kell, mert be volt jelentkezve, hogy egy szoba tiszt részére készen van. Nagyon titokzatosan érkezik be, kéri, hogy zárjuk be a kaput. Beviszem az ebédlőbe, a hol az ágy elő volt készítve, mutatom neki. Int, hogy nem. Leül az asztal mellé, s kezdi magyarázni hogy „pengő” vagy „lei” vagy „rubel” s mutat a cipőjére. Valahogy megértettem, hogy cipőt akar, s pedig női cipőt. Hát jó. Gondoltam, a mi van, megmutatom. A cselédnek volt egy nyári müroston cipője, hirtelen elkérem, s bevittem. Nézi, nézi, de látom, hogy nincs megelégedve. Mit tegyek: beszaladok a mama szobájába s kiszedem a mi a nakkasztlijában maradt: egy pár használt félcipő, s egy magas kalucsni. Beviszem. Ez se. S mind magyarázza hogy „magazin” „magazin”. Micsoda magazin? S akkor jövök rá, hogy a kapunk mellett, a Nussbaum ház leginnenső boltja egy schuszteráj, s ő azt hitte, hogy az a bolt idetartozik. Mikor felvilágosítottuk, nagy zavarban volt. Hoztam cigarettát. Közben Poppné szóval tartotta. Majd bejött a másik szobába, meglátta a zongorát, megtapogatta, s kért, hogy játszodjunk valamit. Szépen elővettem egypár kottát, románt, oroszt is volt közötte, 5 orosz népdal, végigjátszottam, borzasztóan tetszett. Aztán békében elment, a cigarettát is ki akarta fizetni, s a pakkot csak akkor vette el, a mikor megnyugtattam, hogy még marad. Hát jól van, elment, s az ember boldog volt, hogy nem történt semmi. Vagy egy órával később, jövök fel a pincéből, hát látom, hogy a szobámban négy katona van, teljes hadi fegyverzetben, s ezeknek magyaráz valamit Popp doktor. A mint később mesélte, megjelent a kapunál négy katona, be akart jönni s mind azt emlegette, csekély román tudással, hogy „la pian”, „la pian”. Később bejött egy tiszt is. Mint kiderült, ezek hallották, a mikor zongoráztam annak az első tisztnek, s most bejöttek, hogy nekik is játsszam. Egy jó óra hosszat játszottam nekik összevissza, Tschajkovszkitól, s Rachmaninofftól a Hej Csicsornáig mindent, közben a tiszt kívánságára egy Straussz valzert82 is, majd megtanítottak a Volgára, amit egyikük el is énekelt, s aztán ezek is békében távoztak.

Másnap délutána aztán Kattaroné mesélte, hogy ismét jött egy csomó orosz, hogy „la pian” „la pian” de aztán Katteroné azt mondotta, hogy el vagyok menve

82 keringőt

Page 326: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

326

hazulról, s így nem volt nálam több koncert oroszok részére. Különben nem csoda, hogy ha kihallatszott az első játék az utcára: a szobában alig volt valami bútor, s az ablakomon sem üveg, az utcákon halotti csend: azt hiszem, hogy ha jól belevágtam a zongorámba, lehallatsszott egészen a Marospartig. […] Most már visszatért a rendes élet. Kezdetben még drukkoltak az emberek, mert nagyon sokszor megesett, hogy zsákhordásra bizony összeszedték a gyanútlanul haladó férfiakat. De ma már ez a veszély sincsen.[…] A radiókat be kellett adni, de nem érzem a hiányát: nem izgatnak a hírek, s a mellett, mióta nincsen radió rendszeresen s sokat gyakorlok. […] Megvolt a népszámlálás. Eredményét még nem ismerjük. De azt hiszem mélyen alatta van Vásárhely a néhai 50.000 lakosnak. Vagy 8.000 zsidóból ma alig jött vissza 1.000. S azért csak akkor látja, hogy ki mindenki elment, hogy ha arra gondol, hogy hány ismerős arcot nem lát. […] Már későre jár, zárom is a referádámat, s örülnék, hogy ha rövid időre is megvigasztalna. Szeretettel csókollak Mindkettőtöket Oszika

Traducerea documentului în limba română

Târgu-Mureş, 20. decembrie 1944, miercuri

Dragă Margit! Într-adevăr a trecut mult timp de cînd ţi-am trimis scrisoare în limba maghiară despre cele întâmplate la Tîrgu-Mureş. În acea perioadă, lucram la Papa83 în birou, şi găseam una-două cinci minute libere şi puteam să pun o coală de hârtie în maşina de scris şi dacă terminam puneam la poştă, dacă nu ajungea lângă celelalte, iar astăzi arată o schiţă interesantă de cronologie faptică a Tîrgu-Mureşului de altădată. Nu demult am pus în ordine lucrurile vechi şi mi-a ajuns în mână un teanc din acesta, din anii 1911-1913. Dar unde sunt acele evenimente: balurile de casă la familia Seibriger, logodna şi căsătoria lui Molnár Ella, şi celelalte de felul acesta, la care ar zice scurt şi concis poetul Villon „dar unde sunt zăpezile de altădată?”.

Într-adevăr suntem foarte departe de acele evenimente. Azi o mare parte din ei nu mai trăiesc. Şi cei care mai trăiesc sunt în altă parte, pentru că în ceasurile critice le-a fost mai mare sperietura decît cugetarea.

În primul rând rudele, despre care ştim foarte puţin. (...)

83 Lányi Oszkár senior

Page 327: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

327

În ceea ce priveşte pe familia Bán: cu Bandi m-am întâlnit la începutul zilelor grele, când împreună cu soţia şi copii a venit din Sîngeorgiu de Pădure şi s-au cazat la familia Osváth, pentru că au evacuat Sîngeorgiul şi a trebuit să vină. (...) Aproape că i-a ajuns o nenorocire, chiar dacă nu pe ei, ci pe familia Osváth, pentru că un obuz a căzut pe hotelul „Domokos”, unde acum familia Osváth locuieşte la primul etaj. A spart acoperişul şi a căzut la primul etaj în salonul familiei Osvath pe masă, dar altă pagubă nu a pricinuit, doar a distrus două scaune. Dar ar fi putut să facă pentru că în noaptea de dinainte în acel salon au dormit fetele. Însă când a căzut obuzul ei erau deja jos în adăpost. Acolo bineînţeles că puterea obuzelor nu a avut efect pentru că în acea parte au căzut nu mai puţin de şapte obuze. Nemţii au plasat piese antiaeriene în jurul colegiului84, şi asupra acestora au tras ruşii şi în acele împrejurimi: hotelul Domokos, casa familei Pálffy, o casă de pe fosta stradă Baromvásár, în grădină şi trei obuze au căzut pe clădirea Colegiului reformat, deci aproape de tunurile amplasate în faţa colegiului. Bineînţeles că nu au atins nici un tun, pentru că acelea erau bine ferite şi erau cel mai mult sub protecţia caselor. De exemplu Tiger-urile85 germane staţionau pe vechea stradă Baromvásár, pe lângă case, în grădini, pe lângă trouar. Chiar şi astăzi, dacă te duci pe acolo, poţi vedea că ceramitul de la bordura asfaltului este rupt şi la fel şi gardul grădinii din vecinătatea familiei lui Esztike – grădina veche a familiei lui Emmuska – pur şi simplu este călcată, iar pe gardul grădinii de Gimnastică sunt găuri enorme, cauzate parţial de maşini sau de tancuri, parţial de către cai, care pe acolo au intrat în grădină. (...)

Dintre cunoştinţe foarte mulţi au plecat. Cam toţi cei veniţi din patria mamă86 cu foarte puţine excepţii. Doar cei de la „Furnica” 87 nu au plecat, aproape toţi au rămas aici sub conducerea preşedintelui Korparich88; nu au plecat şi datorită faptului că toată averea (Cooperativei – n.n.) „Furnica” şi sfera ei de activitate era în Transilvania. Cred că de atunci a regretat foarte mult asta. Aici presentimentul evenimentelor serioase era arătat de faptul că, (depozitul – n.n. ) Furnica a fost jefuit şi incendiat într-o seară şi o noapte frumoasă de vineri.

Se povesteşte că s-a întâmplat aşa, că în acea dupămasă au venit neîntrerupt diferite formaţiuni militare pentru vin deoarece Furnica avea cantităţi foarte mari de vin acumulate în acel depozit, pe care l-au construit în locul fostei fabrici Burger, a cărui imobil l-a cumpărat Furnica în totalitate. Un timp a şi dat Furnica vin, la unii un butoi, la alţii două, dar când a fost vorba de plată fiecare 84 Colegiul reformat, azi Liceul Bolyai Farkas.85 Panzer VI Tiger, un tip de tanc nemţesc din al doile război mondial.86 Ungaria cu graniţele trasate la pacea de la Trianon.87 Centrul Cooperativelor de Consum, Valorificare pe părţile Ardeleneşti “Furnica”.88 Koparich Ede, preşedintele centrului cooperative în anii 1940-1944.

Page 328: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

328

unitate militară s-a făcut că uită, iar spre seară au sistat livrarea. La asta unitatea militară respectivă a plecat, dar peste câteva minute câteva obuze au căzut lângă clădirea Funica, toţi şefii au fugit, militarii s-au întors, au intrat în pivniţe, au tăiat cepurile de la butoaie şi toatő lumea au băut şi a luat vinul, cu butoi cu tot, iar ce nu au putut lua au vărsat şi au spart toate butoaiele.

În acest timp au început să jefuiască şi magazia de sus şi parţial militarii, parţial civilii au transportat tot ce au putut: de la fluier (de jucărie – n.n.) pentru copii până la talpă de pantofi, de la stafide la chibrite tot, şi ceea ce nu au putut să ducă, ori nu a încăput în căruţe, au ars în focul pe care l-au pus nemţii sub clădirea Furnica, lucru repetat şi a doua zi, căci clădirea nu a ars destul de temeinic.

Sediul Furnica care este pe strada Sándor János89 nu a suferit relativ mult, deja suferise cele ce erau de suferit, căci un obuz rusesc a nimerit chiar peste podul care era lângă Furnica, pod care era minat şi a explodat, şi a provocat o mare pagubă clădirii căci jumătate din geamuri s-au spart. Un obuz a pătruns şi în clădire şi chiar a şuierat prin locuinţa lui Korparich, dar mare pagubă nu a făcut.

Îţi zic, (conducerea cooperativei n.n.) Furnica a rămas în întregime aici, dar celelalte oficii în întregime au fugit. Judeţul90, administraţia financiară – cea din urmă prima, chiar înainte ca Erno să fi dat ordinul de plecare, cei mai mulţi din cauză că erau implicaţi în inventarierea evreiască91 - spitalul şi tot felul de instituţii, dar aşa de temeinic încât, de exemplu, spitalul de stat a luat totul, şi la zilele negre nu a rămas nici spital, nici medic. În total doar şase medici au muncit şi de atunci situaţia doar atât s-a îmbunătăţit că au venit câţiva medici români şi s-au reîntors câţiva medici evrei din lagărul de muncă.92

Cine anume a plecat din Tîrgu-Mureş? În primul rând în luna mai au plecat, sau mai bine zis i-au luat pe evrei. Atunci i-au luat pe Bürger Dezső cu mama sa, pe familia doctorului Sámson, şi de ce să-i enumăr unul câte unul, pe toţi evreii. Mai degrabă consemnez pe cei care nu au plecat. Nu au plecat în primul rând cei care s-au sinucis: soţia lui Takács Manó cu fiica şi doctorul Friedmann, doctorul Gergely, Schwartz Móritz şi soţia.

Şi aici au rămas câţiva, cei exceptaţi: Bürger Gyurka şi soţia, Gyalui Pali şi soţia, Sebestyén avocatul, Sebestyén László ziaristul şi soţia, şi încă câţiva.

Când a avut loc puciul românesc în august93 au început oamenii să plece. Prima dată doar sporadic iar apoi în masă. (...) Cu un tren de spital a plecat familia 89 Azi strada Gheorghe Doja.90 Administraţia judeţului.91 Se face referire la inventarierea bunurilor evreilor deportaţi, care dădea ocazia la însuşirea unor bunuri.92 În perioada războiului, armata maghiară a constituit detaşamente de muncă în care erau înrolaţi evrei.93 23 august 1944.

Page 329: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

329

lui Kapdebó Kálmán, familia Hankó şi familia doctorului Spániel94. Iar despre acest tren, sau mai bine zis despre soarta lui, sau propovăduit întregi romane de groază. Cea mai mare grozăvie (care s-a spus – n.n.), că în drum a fost bombardat de avioanele ruseşti şi mulţi au murit, pentru că această ştire s-a amplificat, că toţi au murit din familia Hankó şi doctorul Sükösd cu familia, şi că Kapdebó Kálmán zace rănit la Dej, şi soţia şi copilul său aşteaptă legătura la Sărăţel, care nu mai vrea să sosească şi că după ce şi-au pierdut toate bagajele, sunt în drum pe jos spre Tîrgu-Mureş.

Aceeaşi veste a venit şi despre doctorul Spaniel. E drept că de aproape două luni şi în patru labe ar fi putut să ajungă acasă, nu numai pe jos, dar zvonul e întotdeauna moarte pe credit, şi poate unii se aşteaptă şi astăzi să apară Kapdebó Ilonka în compania fiului ei pe jos la careva capăt al oraşului.

Poate că e normal că despre cei plecaţi afară nu a venit nici o ştire, numai aşa grozăvii şi rele. Probabil toate trenurile au ajuns la destinaţie, şi acum cei în cauză undeva de la Dunantul95 se îngrozesc că Tîrgu-Mureş-ul şi Tîrnăveni-ul sunt arse şi exterminate până la ultimul om.

Şi oare noi de ce nu am plecat? Într-adevăr când era marea harababură şi marea sperietură de multe ori mi-a trecut şi mie prin cap. Unde aş putea să plec cu Mama? Pentru că ea nu ar rezista drumului nici măcar într-o cuşetă de dormit. Iar despre aşa ceva atunci nici nu putea fi vorba. Şi unde să pleci? La Pesta? Şi să trăieşti în hotel luni întregi? Şi din ce? Pentru că aceasta presupunea cel puţin sute de mii, iar aceştia nu erau.

Aşa că deja de la început am rezolvat treaba: rămânem acasă şi va fi ce va fi. (...) Când s-a apropiat războiul şi tunurile bubuiau tot mai aproape am dus şi alte lucruri în pivniţă: covoarele mămicii, porţelanurile, vesela, cuverturile şi feţele de masă, iar când am văzut că nu vom rezista ritmului în camere, treptat ne-am mutat jos şi peste noapte. (...) Aşa a mers o săptămână când au bombardat puternic Tîrgu-Mureş-ul. Atunci a venit ordinul de evacuare a oraşului, însă nu prea era luat în considerare. Cine nu s-a dus până atunci, acela nu s-a pornit nici în ultima zi.

Între cei rămaşi au mai fost valuri de spaimă, una era vestea că după condiţiile de armistiţiu româneşti toţi ardelenii neromâni şi evrei vor fi duşi în Rusia. Aceasta a dat de veste Londra.96 Dar eu concomitent ascultam şi emisiunea de la Moscova şi aceea doar atât a spus: cetăţenii germani şţi maghiari vor fi internaţi. Am şi consolat câţiva oameni. (...)

Între timp a apărut şi ordinul de evacuare dar nu a avut prea mult efect şi însăşi ordinul era formulat într-un mod foarte ambiguu şi în secret oamenii au primit 94 În alte locuri Spánile.95 Partea de vest dinspre Dunăre a Câmpiei Panonice.96 Staţia de radio din Marea Britanie.

Page 330: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

330

dispoziţie să nu plece. Ploaia picura liniştit, nimeni nu se mişca şi chiar dupămasă pe la patru am hoinărit pe afară, când, cam pe la ora cinci, deja a început şirul exploziilor. Ascultam deja din pivniţă, unde ne-am înmulţit. Chiar atunci a venit cu o trebă oficială acasă Nagy Joska, chiriaşul nostru şi apoi Popp Rémusz97 avocatul ne-a rugat să îl primim şi pe el în pivniţa noastră pentru că a lui era incomodă.

Cu el a venit şi cumnata cu fetiţa mică şi tatăl lui ceva mai târziu, aşa că eram în pivniţă: în prima mama, trei împreună, în cel dinăuntru opt persoane. Împreună am parcurs zilele negre în pivniţă şi ne-am şi împrietenit. Pe doamna Pop o cunoşteam şi până atunci pentru că am jucat mult tenis împreună, şi aşa ne-am împrietenit. Şi foarte mult putem să-i mulţumim lui Popp Remusz, pentru că chiar după intrarea ruşilor am primit un jandarm, care chiar dacă nu a stat permanent, dar în cursul zilei venea de multe ori pe aici şi aşa casa nu a fost fără supraveghere. Dar am avut şi clipe neplăcute ca de exemplu în prima dimineaţă după intrarea ruşilor, când dinspre grădină a venit un soldat rus, dar a fost paşnic, doar a cules fructe şi legume pentru ofiţerul său şi bineînţeles că s-a putut deplasa uşor peste gardurile doborâte. Sau când în vecinătate s-au auzit toată ziua pistoalele automate, ba chiar în al treilea bubuitul tunurilor, sau când într-o noapte jucam cărţi în pivniţă, deodată auzim zgomot deasupra noastră şi paşi grei pe culoar; repede ne-am dus sus şi am dat faţă în faţă cu un soldat român beat, care probabil a deschis poarta cu un şperaclu. Dar el era de unul singur şi noi patru, şi dr. Popp ştia bine româneşte şi aşa a fost înlăturat (soldatul – n.n.).

Bicileta au rechiziţionat-o din prima zi şi a trebuit să predăm şi radioul; şi că porcul nu l-au dus se datorează numai faptului că i-am dat de mâncare îndestul şi nicioadată nu a guiţat, pentru că de două ori au fost în grădină ruşi şi români care căutau porc. Iar odată doar cele două difonuri98 care sunt pline de cărţi sub streaşină ne-au salvat, că nu au amplasat căruţe ruseşti în curte. Atunci s-ar fi terminat cu odihna şi cu siguranţă am fi văzut zile mai amare.

Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în pivniţă. Întotdeaun mă suiam la cinci dimineaţa ca să-i dau de mâncare porcului, mă încurajam să urc sus în camere şi, după ce mă asiguram că nu a căzut în casa noastră nici un obuz peste noapte, aruncam o privire asupra străzii să văd dacă nu a fost lovit acoperişul vreunei case vecine sau de peste drum. Pentru că foarte sîrguincios au căzut obuzele în imprejurimi. Şi în plină zi au căzut şrapnele, una pe care am luat-o jos de pe streaşină era chiar caldă. De multe ori a trebuit să mă pun pe burtă în cameră în timp ce auzeam dintr-un avion răpăitul unei mitraliere. În general au fost şi perioade când se putea sta pe treptele pivniţei şi putea omul să citească liniştit.

97 Probabil Pop Remus98 dulapuri

Page 331: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

331

În primele zile, până nu au au avut loc exploziile, pivniţa a fost luminată şi serile au curs destul de plăcut, căci am fost prevăzător şi am montat becuri noi şi lumina era destul de bună. Prima problemă a fost atunci când obuzul a lovit podul din faţa (sediului – n.n.) Furnica care fiind minat a explodat şi tot atunci a explodat şi conducta de gaz şi câteva zile nu a fost gaz, iar lemne nu am avut, aşa că a trebuit să tăiem lăzi ca servitoarea să poată să gătească.

A doua neplăcere ne-a atins atunci când nemţii au aruncat în aer digul şi bateria de la turbină şi nu am avut electricitate. Am avut puţin petrol dar nu am vrut să-l ardem înăuntru ca să nu vicieze aerul. Aşa că am ajuns la lumânări. Lumânări am avut puţine, dar în schimb, prevăzător, am procurat stearină şi când am avut puţin răgaz de linişte am turnat cu sârg lumânări. La început mai groase într-o ceaşcă spartă, iar mai târziu mai subţiri în ceşti din tablă. Cu aceste lumânări am petrecut serile şi nopţile în pivniţă şi chiar după aceea o bună bucată de vreme pentru că a fost nevoie de nouă luni bune până ce au restabilit curentul electric.

Aruncarea în aer a turbinei a cauzat probleme majore căci s-a întrerupt şi furnizarea apei prin conducte şi eram forţaţi să folosim exclusiv apă din fântâni şi cea de ploaie. Ce bine că am avut câteva vane şi ciubere în care am putut să adunăm apă şi nu departe de noi pe strada Arany Janos era o fântână cu apă potabilă. Asta deoarece nici nu putea fi vorba ca să mergi până la Fântâna Craiului (izvorul Craiului). Dar cumva nici ploaia nu ne-a păcălit. Şi chiar dacă numai puţin a picurat la streaşină, fie zi, fie noapte, primul lucru era să umplem toate vasele disponibile. După viaţa noastră în pivniţe mult timp nu am avut apă în conducte. Acum nu demult a început înainte de lăsarea frigului. Dealtfel cu ploaia am avut noroc. Chiar înainte cu trei zile, când nemţii au început să distrugă şi să arunce în aer a început o ploaie liniştită dar îndelungă. Aceasta a fost singura care a păstrat oraşul de nu a ars cu totul. Închipuie-ţi complexul acela mare, unde era fabrica de petrol99, a ars dintr-odată şi noi şi noi rezervoare explodau neîncetat. În piaţă ca urmare a lipsei de precauţie în urma jafului la Apollo, s-a aprins prăvălia de pălării a lui Bustya Margit, şi a ars complet, dar numai acest loc. S-a aprins drogheria Deutsch din casa Felméri şi toată casa a ars însă nici o casă de pe lângă ea. Pe strada Sándor János s-a aprins şi a ars casa unui măcelar, dar acoperişul de şindrilă, care era în contact direct cu ea nu s-a aprins. În colţul străzii Lázár Vilmos, în spatele Primăriei a ars total casa primită de jandarmeria germană, dar doar aceasta şi aşa mai departe.În timp ce lumea era prin pivniţe a continuat bombardarea oraşului şi nimeni nu s-a gândit sau a putut să se gândească să stingă (focul). Atât de puţine au aflat oamenii,

99 Era amplasat În locul gării mari de CFR din Târgu-Mureş.

Page 332: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

332

că şi noi abia după mai multe zile am aflat. Şi nu numai noi, dar şi de exemplu librăria din casa lui Révész Ernő, care de asemeenea era jefuită, dar mai puţin, abia după mai multe zile am aflat că o parte din casa lui Révész Ernő a ars complet şi acoperişul a luat foc, dar aşa de umed era totul încât s-a stins de la sine. Cel mai aproape de noi la casa Mesitz, la colţ cu Pasajul Stelelor s-a aprins o prăvălie, dar asta s-a întâmplat când ruşii erau deja intraţi în oraş şi s-au făcut şi ceva stingeri, dar în acea noapte şi eu mă stresam, pentru că am văzut totul. Malul Mureşului a primit foarte multe obuze şi prin împrejurimile noastre au căzut multe. Cel mai aproape la casa doamnei Fall, al doilea vecin de la casa lui Sándri a primit o lovitură directă. Apoi acoperişul casei lui Vitális. Fabrica Breckner două. În strada Morii au căzut circa partu. Pe partea dreaptă a străzii Arany János au căzut trei, una chiar în baia şi bucătăria casei lui Popp Rémusz, dar spre norocul lor nu a explodat; atunci când ei erau jos la noi în pivniţă. Pe cealaltă parte (a străzii) au căzut patru lovituri. La începutul străzii Măcelarilor, în pivniţă au fost două lovituri, în colţul străzii Şcolii una. O grămadă au căzut în Liget, în faţa ştrandului. Pentru că tunurile nemţeşti erau amplasate de cealaltă parte a Mureşului şi în spatele terenului de fotbal. Aici erau ceva mortiere mari care de fiecare dată scuturau totul când se trăgea cu ele. Şi întotdeauna se putea auzi deasupra noastră şuieratul obuzelor. În general seara, în timp ce jucam cărţi aveam o preocupare secundară neplăcută să ascultăm: dacă şuiera obuzul şi putea omul să numere până la unu-doi, atunci nu era o problemă, dar s-a întâmplat ca după şuierat să şi explodeze şi atunci aşa de puternic scutura nu numai casa ci şi pivniţa. Iar când erau explozii se putea auzi bine şi în pivniţă cum se sparg geamurile şi cum cad sticlele. (…) Una din neplăcerile acestor zile periculoase a fost că nu am putut îngrăşa porcul; era neplăcut că de multe ori trebuia să îi dăm de mâncare printre şuierul obuzelor, dar cel mai neplăcut era stresul continuu că într-o bună zi îl vor observa şi îl vor lua. Aşa că într-o zi frumoasă şi călduroasă măcelarul o lovit porcul în cap cu târnăcopul şi aşa am tăiat porcul fără zgomot. (…) Într-o seară germanii s-au retras, iar în cealaltă zi înainte de masă au intrat ruşii şi deja au şi mers de-a lungul străzii Kossuth iar în ziua următoare au şi venit deja grinzile pentru construirea podului şi au refăcut podul Bodor, cel aruncat în aer. După aceea au venit bombardamentele germane dinspre Curteni şi a şi fost o lovitură puternică: într-o seară eram pe gang şi ne uitam – după lumina care s-a aprins spre Văleni – la câte secunde răpăie glonţul şi şuieră explozia, când deodată se aud de la foarte mică distanţă clănţănirile; fugeam în pivniţe ca nebunii. Atunci au intrat două obuze în clădirea parohiei din piaţă şi au dat jos acel mic turnuleţ din colţul dinspre piaţă. (…)

Page 333: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

333

Din avion oraşul nu a fost efectiv bombardat. O dată au căzut două bombe pe tabăra de corturi, iar într-o după amiază mai multe avioane au bombardat coloana refugiaţilor saşi care se îndrepta spre Sîngeorgiu; atunci au fost circa 180 de morţi.100 Într-un caz un avion a aruncat în piaţă, în spatele bisericii mari două grenade mici şi aici a fost un mort, iar o dată după primărie şi în faţa Sanatoriului a căzut o bombă mică. Aceasta a fost tot. Mai multe obuze au atins oraşul, dar şi acestea au cauzat efectiv pagube neînsemnate. Se vorbeşte despre 350, apoi 500 de lovituri, dar astea nu sunt toate adevărate şi nici nu au căzut toate pe case. În piaţă au căzut două, şi fiecare pe asfalt. Pe Colegiu trei: unul a dat jos colţul Sălii de Gimnastică, două au cauzat pagube mici la acoperişul clădirii principale. Primăria sau Palatul Culturii nu au suferit nici o pagubă. Pe strada Bethlen Gábor nici una. Pe strada vilelor lui tanti Irma niciuna. Pe strada Jókai nici una. Aceste zile amare au avut şi episoade drăguţe. Chiar în primele zile, bătaie în poartă şi înaintea ei stătea un ofiţer rus. Credeam că vrea loc de cazare, pentru că am fost anunţaţi să pregătim o cameră pentru un ofiţer. A venit foarte secretos, ne-a cerut să deschidem poarta. Îl duc în salon unde era pregătit patul şi îi arăt. El arată că nu. Stă lângă masă şi începe să explice că „pengö” sau „lei” sau „ruble” şi îşi arată pantofii. Cumva am înţeles că vrea pantofi şi anume pantofi de femei. No bine, m-am gândit, îi arăt ceea ce am. Servitoarea avea pantofi de cauciuc, repede îi cer şi îi duc înăuntru. Priveşte, priveşte, dar văd că nu e mulţumit. Ce să fac; fug în camera lui mama şi iau ce i-a rămas în dulap, o pereche de pantofi şi una de bocanci. Îi duc. Nici asta. Şi tot zicea că „magazin”. Ce fel de magazin? Şi atunci înţeleg că lângă poarta noastră, prăvălia de lângă noi era o pantofărie şi el credea că acel magazin ţine de noi. Când l-am lămurit era într-o mare tulburare. I-am adus o ţigaretă. Între timp doamna Popp îi ţinea companie. Iar apoi a venit în cameră, a văzut pianul, l-a pipăit şi a cerut să-i cânt ceva. Frumos am luat nişte partituri, au fost între ele şi româneşti şi ruseşti, cinci cântece populare ruseşti, le-am cântat, i-au plăcut enorm. După aia a plecat în pace, a vrut să plătească şi pentru ţigarete şi nu aluat pachetul până ce nu l-am liniştit că au mai rămas. No bine, o plecat şi eram fericiţi că nu s-a întâmplat nimic. Cam peste o oră, vin sus din pivniţă şi văd că în camera mea sunt patru soldaţi, cu tot cu armament

100 La 9 septembrie 1944, între orele 16 şi 17, treisprezce avioane de tip Ju 87 al Grupului 6. bombardament în picaj a aviaţiei româneşti, cu însemne romţneşti şi germane, (sub protecţia a patru avioane de vânătoare de tip Bf 109) au bombardat coloana de căruţe de refugiaţi civili de etnici germani, care se deplasau pe ruta Târgu-Mureş – Sângeorgiu de Mureş. S-au dus în spital circa 130 de răniţi, dintre care 40 în stare gravă, dintre care 3 au murit. (Székely Szó 1944. szeptember 10., 3.; és Déli Hírlap 1944. szeptember 11., 1. ; Hadtörténeti Levéltár [Arhivele Militare Ungare]Gr. 6 Picaj iratanyaga [Actele Grupului 6. Picaj]- rola 324. , poziţiile 2., 41.)

Page 334: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

334

şi doctorul Popp care le explica ceva. Cum a relatat mai târziu: au apărut în poartă patru soldaţi, vroiau să intre şi cu puţine cunoştinţe de limba română tot ziceau „la pian, la pian”. Mai târziu a venit şi un ofiţer. Cum s-a adeverit aceştia au auzit cum am cântat la pian pentru primul ofiţer şi acum au venit ca să cânt şi pentru ei. Le-am cântat un ceas bun toate felurile, de la Tschajkovszki şi Rachmaninoff până la Hej Csicsorna, totul, şi între timp la cererea ofiţerului şi valsuri de Stauss şi apoi m-au învăţat La Volga, ceea ce unul dintre ei a şi cântat, iar după aceea şi aceştia au plecat în pace. A doua zi după masă mi-a povestit doamna Kattero că iarăşi au venit o grămadă de ruşi, că „la pian, la pian”, dar doamna Kattero le-a zis că sunt plecat de acasă şi aşa nu a mai fost la mine concert pe gratis pentru ruşi. Dealtfel nu e de mirare că prima cântare s-a auzit în drum; în cameră de-abia mai era ceva mobilier, la geam nici o sticlă, pe străzi linişte de mormânt. Cred că dacă băteam bine pianul se auzea până pe malul Mureşului. (…) Acum ne-am reîntors la viaţa normală. La început s-au stresat oamenii pentru că de multe ori au chemat pe bărbaţi să vină la cărat de saci. Dar azi nici acest pericol nu mai este, (…) radiourile au trebuit predate, dar nu îi simt lipsa; ştirile nu mă incită şi pe lângă asta de când nu avem radiou exersez mult şi regulat. (…) A avut loc şi recensământul. Rezultatele nu sunt cunoscute, dar cred că sunt cu mult sub cei 50.000 de locuitori ai Tîrgu-Mureş-ului. Din 8.000 de evrei azi de-abia au venit înapoi 1.000. Şi de aceea doar atunci se va vedea cine a plecat, dacă se gândeşte, câte feţe cunoscute nu mai vede. (…) Deja este târziu, îmi închei scrisoarea şi aş fi bucuros dacă măcar pentru puţin timp te-ar consola.Vă pup pe amândoi cu dragoste, Oszika

SJAN Mures, fond persoanal Lányi Oszkár, dos. 96, ultima scisoare.

Page 335: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

335

AN UNPUBLISHED DOCUMENT ABOUT EVENTS FROM THE AUTUMN OF YEAR 1944 IN TÎRGU-MUREŞ

Abstract

This document is a letter of Lányi Oszkár junior, an attorney in Tîrgu-Mureş, and it was written to Felszeghy Margit from Târnăveni. This letter is a rarity, it presented the effect of second world war upon Tîrgu Mureş, and the period of soviet occupation. It shows us a way how the usualyy people adapted themselves to the war, and how they survived the hardness of those time. Besides, the document offer us valuable dates about the deterioration suffered by Tîrgu Mureş in wartime, and the circumstances of them.

The letter is part of the Lányi Oszkár junior personal records, from the Mures County Office of the National Arhives of Romania.

Page 336: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

336

Page 337: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

337

A R H I V I Ş T I A R D E L E N I

Page 338: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

338

Page 339: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

339

IULIU MOISIL (1859 - 1947)

Cornelia VLAŞIN

“Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit la o distincţie aşa mare şi nu-mi venea să cred că cea mai mare instituţie culturală românească să mă onoreze cu distinţia de membru de onoare al ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi atunci mi-a trecut prin minte întrega mea viaţă de 84 de ani – eu fiind născut la 19 mai 1859 – cu toate zilele bune şi rele, cu luptele de a mă cultiva, şi cu suferinţele dar şi cu succesele.În viaţa mea n-am avut lăcomia de mărire, nici ambiţii de glorie, ci am căutat numai să fac bine oriunde am activat şi să contribuiesc după putinţă la ridicarea poporului.», astfel avea să spună cel care este numit patriarhul graniţei năsăudene, la alegerea sa ca membru de onoare al Academiei Române, la 24 mai 1943.1 Din galeria oamenilor de cultură ai ţinutului năsăudean, se desprinde personalitatea lui Iuliu Moisil, cu o bogată activitate pe tărâmul didactic, publicistic şi cultural, dar mai ales ca întemeietor de instituţii culturale. Născut în celebra familie Moisil, fiu al vicarului districtului Năsăud, Grigore Moisil, cel care s-a preocupat de îmbunătăţirea procesului de învăţământ din comunele grănicereşti, Iuliu Moisil a venit în contact din copilărie cu ideile naţionale, dar şi cu cele progresiste. După terminarea liceului, urmează cursurile Universităţii din Viena, unde frecventează cursurile Politehnicii, dar şi pe cele ale Facultăţii de Filozofie. Încă din timpul liceului venise în contact cu ideile junimiste, aşa că era normal ca odată ajuns aici, să frecventeze societatea „România Jună”. Leagă prietenii ce vor dura întreaga viaţă cu marele chimist Nicolae Teclu şi cu Ciprian Porumbescu, cel cu care înfiinţează în cadrul societăţii «România Jună», un cerc muzical. Urmând tradiţia învăţătorilor ardeleni, în anul 1886, trece în România şi intră în învăţământ, predând până în 1894 la Gimnaziul Real din Slatina. Pregătirea şi formarea pedagogică, moştenirea familială, la care se adaugă elanul tinereţii, îşi vor pune amprenta asupra activităţii didactice a tânărului profesor. Ideile pedagogice ale lui Moisil, pe cât de valoroase pe atât de actuale, le aplică cu succes prin introducerea în programa şcolară a excursiilor şi experienţelor de laborator şi prin folosirea unor metodici în predare.

1 Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud, fond „Iuliu Moisil”, dosar 203 .(în continuare ANBN, d.)

Page 340: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

340

Şcoala era slab dotată, astfel că tânărul entuziast va organiza concerte, baluri, seri de poezie pentru strângerea unor fonduri necesare achiziţionării materialului didactic.

La Slatina desfăşoară o bogată activitate şi în cadrul societăţii „Liga pentru cultura poporului român”, înfiinţând aici prima secţie „provincială” a acesteia, pe care Simion Mehedinţi o numeşte «cea mai vioaie din ţară »2. În cadrul ligii a fost mereu preocupat de soarta românilor ardeleni, publicând în presa germană articole, prin intermediul cumnatului său L. Schwennhagen, favorabile cauzei românilor şi împotriva tendinţelor de maghiarizare ale guvernului ungar.

La cererea sa, Iuliu Moisil a fost numit profesor la Gimnaziul din Tg.-Jiu, începând cu anul şcolar 1894. O adevărată mişcare culturală este iniţiată aici împreună cu refugiatul polonez V. Pola Piekarski, Alexandru Ştefulescu, directorul Şcolii Primare din Tg. Jiu, tipograful Nicu Miloşescu şi inginerul Aurel Diaconoviciu. Era o copie, după cum spunea el, a «Junimii» de la Iaşi. Iuliu Moisil se dovedeşte a fi printre cei mai activi şi mai plini de iniţiativă. În acelaşi an a înfiinţat Muzeul Gorjului, primul muzeu regional din ţară, care avea la început «doar » 9 secţii, al căror număr urma să crească. Secţia Istorie cuprindea 2000 de hrisoave vechi, scrise pe hârtie şi 82 de pergamente, precum şi inscripţii, stampe, arme. În concepţia întemeietorilor muzeului gorjan, acesta trebuia să devină o bază de cercetare ştiinţifică pentru studiul multilateral al ţinutului.

Împreună cu aceleaşi colectiv va edita revista « Jiul », al cărei scop era de a reîmprospăta în « mintea conjudeţenilor memoria bărbaţilor iluştri, mulţi pe nedrept uitaţi şi a le arăta cine au fost ei , de a desmormânta din negura uitării comorile tainice de nepreţuite amintiri istorice , legende , datine , monumente şi alte bogăţii fără seamăn cu care judeţul Gorj se poate mândri

Ca un bun pedagog, Iuliu Moisil îşi dă seama că doar nişte cărţile bune pot da o educaţie elaborată copiilor, şi gândindu-se la acei copii care nu primesc în familie o educaţie temeinică, editează, în 1895, revista pentru tineret «Amicul Tinerimii ». Revista se bucura de colaborarea unor personalităţi ale vremii, ca: G. Coşbuc, I. Slavici, B. Şt Delevrancea, în ea publicându-se articole de istorie literară, ştiinţă, noutăţi tehnice şi diferite jocuri, având rolul de a da tineretului «o hrană sufletească, de a forma suflete, caractere mai bune şi oameni mai culţi»3.

Din 1895 i s-a încredinţat directoratul Gimnaziului din Tg.-Jiu, unde, la fel ca şi la Slatina, introduce metode didactice moderne de predare, după cum spune chiar el: “ cu entuziasmul etăţii, cu dorinţa de a ridica şcoala, cu dragoste neţărmurită de ţară şi neam, am început o activitate şcolară, în conformitate cu ideile şi cunoştinţele

2 ANBN, fond „Iuliu Moisil”, d. 1313 Ibidem , d. 195.

Page 341: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

341

ce posedam”.4 Regulamentul de ordine, disciplină şi igienă îl dă “pentru ca fiecare elev să cunoască datoriile faţă de şcoală, de ce trebuie să se ferească şi ce trebuie să urmeze»5. De asemenea ţinea un Registru de caracterizare a elevilor, a introdus ca obiect de studiu gimnastica, oina, convoca şedinţe trimestriale şi întocmea rapoarte anuale privind activitatea gimanziului. A impus, încă din anul 1895, sărbătorirea zilelor naţionale, fiind uimit că acestea erau „desconsiderate”. La nivel naţional celebrarea sărbătorilor naţionale în şcolile din ţară s-a instituit abia prin Decretul regal din 24 mai 1897, de către Spiru Haret .6

Una dintre cele mai importante realizări din perioada gorjeană rămâne înfiinţarea, cu ajutorul lui Aurel Diaconovici, a primei Şcoli de Ceramică din ţară, unde ţăranii gorjeni îşi trimiteau copii să studieze „taina olăritului”, de altfel cu tradiţie în acest colţ de ţară“ în această şcoală am cultivat în special arta noastră populară, atât în ce priveşte forma vaselor, cât şi motivele de ornamentaţie românească”7. Aici s-au format şi desăvârşit ca artişti plastici doi profesori aduşi de Iuliu Moisil de la Viena, Ioan Wirnstl şi tânărul Ioan Schmidt, acesta din urmă autorul unor renumite monumente, dintre care cel mai important rămâne cel al lui Eminescu de la Iaşi. Dorinţa lui era să transforme arta meşteşugărească ceramică într-o prosperă industrie, vis împlinit de crearea în perioada interbelică a Întreprinderii Clujene “Iris”, după cum avea să mărturisească într-o scrisoare adresată directorului Fabricii de porţelan : „Nu pot uita plăcerea ce mi-aţi făcut când ne-am întâlnit în Cluj, comunicându-mi o veche idee şi dorinţă a mea - înfiinţarea unei fabrici de porţelan.”8

Pentru culturalizarea ţăranilor a iniţiat, împreună cu colaboratorii, serbările populare şi înfiinţarea bibliotecilor rurale. Serbările populare aveau un prim rol de a culturaliza ţărănimea, prin programele artistice prezentate, dar şi un rol practic fiindcă sumele rezultate din colecte, finanţau constituirea bibliotecilor rurale. Prima bibliotecă a fost înfiinţată în 1895, în comuna Bumbeşti, în localul şcolii primare (de la a cărei inaugurare ni se păstrează o fotografie în fondul «Iuliu Moisil»).

Imboldul de constituire a societăţilor culturale l-a dat tot Moisil . Între 1898-1902, în Gorj, i-au fiinţă două astfel de societăţi. O societate se numea « Luminare săteanului » cu sediul în Bumbeşti-Jiu, având ca preşedinte pe învăţătorul Gh. Dumitrescu, care la iniţiativa lui Rola Pierkarski scoate revista “Şezătoarea săteanului”. O a doua societate « Amicul Poporului », redacta revista « Amicul

4 Ibidem , d. 185.5 Ibidem.6 Ibidem, d. 195.7 Ibidem, d. 8.8 Ibidem, d. 65.

Page 342: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

342

Poporului » . În 1899 aceste reviste fuzionează sub numele de « Lumina satelor ».9 Cercurile societăţilor ţineau conferinţe, aranjau serbări, se preocupau de popularizarea unor noi metode pedagogice, încurajau învăţătorii să publice. Ministrul Instrucţiunii, C. Istrati, luând la cunoştinţă de aceste mişcări, intitulează aceste societăţi « cercuri culturale pentru luminarea poporului » şi propune înfiinţarea unor astfel de cercuri în toată ţara. Cercurile au adus idei noi în lumea satelor, unde încep să se înfiinţeze cât mai multe cooperative, magazine, se vor folosi seminţele selecţionate şi pomii altoiţi .10

În 1897, Iuliu Moisil înfiinţează Banca «Cerbul », cu sediul în Tg.-Jiu, al cărei preşedinte a fost timp de 5 ani. Lui i se datorează înfiinţarea băncilor populare la sate în Vechiul Regat, având drept model băncile populare din Ardeal. La sfârşitul anului 1901 erau în judeţul Gorj 15 astfel de bănci populare şi altele în formare, deşi începutul a fost greu, după cum aflăm : «pentru a convinge şi mai mult pe învăţătorii de importanţa înfiinţării de bănci populare, în afară de puterea cuvântului , le-am dat să citească ceea ce se scria pe atunci în ziarele din Ardeal , mai ales în « Gazeta Transilvaniei » ... Astfel încetul cu încetul a prins şi ideea unei bănci. Din discuţiile des urmate, s-au ales în urmă câţiva dintre cei mai inteligenţi şi energici învăţători şi cu ardoare pentru chestiile culturale şi economice, cu care am putut în fine pune temelia « Societăţii de împrumut şi păstrare Cerbul »11. Pe acest principiu, Spiru Haret a dat o lege specială a băncilor populare şi a Casei Centrale, publicată în M.O. nr. 288 din martie 1903.12

În 1906, datorită unor greutăţi apărute, părăseşte Direcţia Gimnaziului din Tg.-Jiu şi pleacă la Bucureşti, unde îl găsim bibliotecar la Institutul Geologic din Bucureşti, iar din 1910, este numit, la recomandarea prietenului său George Coşbuc, director al muzeului şi bibliotecii Casei Şcolilor.

Şi aici, cu aceiaşi energie, desfăşoară o activitate de pionierat, preocupându-se de organizarea noii instituţii. Înfiinţează, în anul 1911, « Biblioteca pentru elevii de curs secundar », pentru care tipăreşte două cataloage cu titlurile de cărţi şi periodice necesare studiului. Secţia de diapozitive o înfiinţează, deoarece acestea sunt «necesare la lecţiile rezumative sau la conferinţe cu profesorii sau învăţătorii, făcute pentru marele public din oraşe şi sate. »13 De asemenea duce o campanie de informare a corpului profesoral pentru ceea ce este nou în domeniu, prin conferinţe, pliante, dar şi prin « Buletinul Muzeului Pedagogic al Casei Şcolilor ».14

9 Ibidem.10 Ibidem.11 Ibidem.12 Ioan Rusu, „Iuliu Moisil”, în „Figuri de arhivişti”, Bucureşti, 1971, p. 301.13 ANBN, f. „Filiala Arhivelor Statului”,d. 214 Ibidem , d. 6, fila 34.

Page 343: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

343

Ieşind la pensie, în anul 1931, după bogata activitate desfăşurată la Slatina, Tg.-Jiu şi Bucureşti, se retrage pe plaiurile natale, la Năsăud, unde desfăşoară în continuare o bogată activitate pe tărâmul culturii.

Datorită conjuncturii politice, românii din ţinutul Năsăudului au manifestat o atitudine mai înţeleaptă faţă de păstrarea arhivelor. În această linie se va înscrie de acum încolo activitatea lui Iuliu Moisil. Incă din 1928 îi scria canonicului Octavian Domide , da la Episcopia Unită Cluj : «Arhiva vicarială din Năsăud este într-o rea stare. Seria de vicari ce au urmat după tatăl meu , au lăsat-o în părăsire şi dacă nu ve-ţi lua măsuri grabnice, va dispăre- înţeleg partea referitoare la vechime , adică de la început până la 1890. Eu îmi aduc aminte de copil , că erau multe registre vechi şi hârtii , care cuprindeau multe acte relative la istoria Vicariatului şi prin urmare a grănicerilor. Îmi spunea răposatul Născut, că multe registre, sunt aruncate în podul casei vicariale. Îţi poţi închipui în ce stare se va fi aflând. Poate se va mai putea salva ceva , dacă veţi lua măsuri foarte grabnice , căci cine ştie ce va fi mai târziu ...

Dar, iubite nepoate, nu uita arhiva vicarială, salveaz-o căci salvezi o parte – şi poate cea mai frumoasă– din istoria de odinioară a Vicariatului Rodnei şi a grănicerilor. »15. În aceiaşi idee, Iuliu Moisil înfiinţează, la 2 august 1931, împreună cu Iulian Marţian, Virgil Şotropa, Alexa David şi Artene Mureşan o instituţie care să corespondă năzuinţelor lor şi anume grija pentru trecut, Muzeul Năsăudean: « ne-am gândit că ceea ce am adunat în viaţa noastră, cărţi, diferite acte şi documente străine, obiecte de artă bisericească sau de artă populară, să nu se piardă după moartea noastră, să le punem laolaltă, să se păstreze pentru viitor şi completându-se mereu de urmaşii noştri să poată fi de folos generaţilor viitoare şi istoriei ţinutului nostru ... Scopul instituţiei este deci de a aduna, de a păstra şi de a mântui de la pieire tot ceea ce priveşte trecutul acestui falnic ţinut şi să fie totodată un moment de pioasă amintire a strămoşilor noştri ... ». Muzeul funcţiona în localul Liceului «George Coşbuc», spaţiu pus la dispoziţie de către Comisia administrativă a Fondurilor Grănicereşti. Duce o campanie de informare şi sensibilizare către diferite instituţii şi chiar persoane fizice cu privire la starea arhivelor şi rolul lor, de asemenea continuă campania de adunare a materialului arhivistic şi documentar pentru Muzeul Năsăudean. Multe arhive au fost salvate la insistenţele lui, şi anume arhiva Prefecturii, arhiva Judecătoriei din Năsăud, arhiva Judecătoriei din Rodna. Datorită demersurilor desfăşurate de I. Moisil, Direcţia Generală a Arhivelor Statului a decis înfiinţarea la 10 noiembrie 1937, a Subdirecţiei Arhivelor Statului Năsăud, iar materialul documentar al muzeului Năsăudean este donat de cei ce l-au

15 Dimitrie Gusti, „Iuliu Moisil”, în „Plaiuri Năsăudene”, an I , nr. 2-3, p. 3.

Page 344: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

344

înfiinţat, acestei direcţii « pentru ca tot ce am adunat şi aranjat în muzeul nostru, nu se va pierde, ci se va păstra pentru viitor ». Primul director al acestei instituţii a fost chiar Iuliu Moisil. Sârguinţa activităţii sale va da rezultate pozitive prin salvarea a numeroase arhive ale instituţiilor din judeţ, dar şi prin numeroasele donaţii de material documentar depuse la Arhive, amintim de colecţiile de documente: « Artemiu Alexi », « Florian Porcius », « Ioachim Mureşan ». Entuziasmul de care da dovadă în organizarea noii instituţii va fi întrerupt de fatidicul an 1940, fiind acum nevoit să suporte o nouă ocupaţie străină.

După anul 1945, până la moartea sa (28 ianuarie 1947), deţine directoratul Arhivelor din Năsăud, făcând nenumărate demersuri pentru recuperarea Arhivei Oraşului Bistriţa, evacuată de armata ungară, în timpul ocupaţiei Ardealului de Nord.

Nu pot să nu amintesc şi de bogata activitate pe tărâm ştiinţific, lucrările mai importante fiind : « Arta decorativă în ceramica românească », « Românii Ardeleni din vechiul Regat şi activitatea lor până la Războiul întregirii Neamului », « Societatea de Împrumut Aurora » şi cea mai valoroasă dintre ele « Figurile Grănicereşti », în care realizează portretele celor mai ilustre personalităţi ale graniţei năsăudene. Cred că recomandarea de primire în Academia Română, făcută de prof. Dimitrie Gusti, este cea mai potrivită caracterizare a activităţii celui ce a fost Iuliu Moisil: „Timp de un veac românii din ţinutul Năsăudului au fost militarizaţi, fapt care le-a întărit şi mai mult sentimentul demnităţii, libertăţii naţionale şi i-a pregătit pentru faptele ce aveau să le poarte mai târziu împotriva guvernelor ungureşti care vor căuta să la răpească drepturile şi să la restrângă libertatea de a se cultiva în spirit naţional. Din acest mediu a ieşit Iuliu Moisil. Iuliu Moisil a dezvoltat o rodnică activitate ştiinţifică şi culturală în special la Târgu-Jiu unde a redactat revista „Gorjul” şi „Amicul Tinerimei, a înfiinţat primele bănci populare şi a organizat prima şcoală de ceramică . Trecând la Bucureşti , Iuliu Moisil a înfiinţat şi a condus Muzeul Pedagogic al Casei Şcolilor. După ce s-a retras în Năsăud, Iuliu Moisil a continuat activitatea culturală prin conferinţe publice, articole de ziar şi reviste, prin înfiinţarea Muzeului Grăniceresc şi a Arhivei Năsăudene care a devenit apoi subdirecţie a Arhivelor Statului Bucureşti. De asemenea a colaborat foarte activ la „Arhiva Someşană” înfiinţată de Virgil Şotropa. Iuliu Moisil este una din figurile cele mai venerabile şi reprezentative ale Năsăudului Românesc, un adevărat patriarh al graniţei năsăudene”. IULIU MOISIL va rămâne în istorie ca un deschizător de drumuri în multe domenii, multe din iniţiativele şi conceptele sale fiind mai târziu oficializate de către diriguitorii statului. În domeniul arhivistic se distinge prin demersurile duse pentru

Page 345: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

345

sensibilizarea opiniei publice în ceea ce priveşte rolul arhivei, prin lupta împotriva ignoranţei din domeniu, prin concepţia înaintată în ceea ce priveşte păstrarea arhivelor şi predarea lor instituţiilor specializate ale statului, precum şi pentru folosirea ştiinţifică a documentelor.

Fondul arhivistic „Iuliu Moisil” este format din documente personale, corespondenţa cu familia, corespondenţa cu personalităţile politice, culturale, ştiinţifice şi culturale, aici amintim doar câteva: Nicolae Teclu, Ion Bianu, Nicolae Iorga, I. Vâlsan, B. Şt. Delavrancea, Constantin Moisil, C.D. Fortunescu, S. Mehedinţi etc., iar ultima categorie o constituie manuscrisele creatorului de fond. Activitatea desfăşurată de Iuliu Moisil, aria geografică largă a activităţii, dar şi corespondenţa purtată fac ca documentele deţinute să constituie o oglindă a epocii în care a trăit. Ele arată caracterul multilateral al activităţii sale, complexitatea personalităţii, dar totodată pot oferi informaţii pentru un istoric, un literat, un muzeograf, un arhivist, un etnograf, un lingvist.

ION FRĂŢILĂ(1932-1996)

Viorel VÂNĂTORU

Ne-a părăsit prematur, la 14 septembrie 1996, profesorul Ion Frăţilă, cel care a condus cu pricepere şi dăruire Filiala Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Statului şi mai apoi Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale timp de mai bine de trei decenii.

Page 346: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

346

S-a născut la 1 august 1932 la Tiur, judeţul Alba. A urmat şcoala elementară în satul natal, apoi Liceul pedagogic din Blajul apropiat şi Facultatea de filologie a Universităţii din Cluj-Napoca. După terminarea studiilor superioare a funcţionat ca profesor de limba li literatura română, iar între 1959-1961 ca director al Şcolii generale din Tiur. Din anul 1961 Ion Frăţilă începe o carieră rodnică în cadrul Arhivelor Statului. În calitate de şef al Filialei Arhivelor Statului Deva (1961-1964), al Serviciului Regional Hunedoara (1964-1969), al Filialei Arhivelor Statului judeţul Hunedoara (1969-1995) a parcurs drumul greu al organizării şi dezvoltării acestei instituţii. Activitatea din anii ‚60 a fost consacrată mai ales constituirii bazei materiale necesare păstrării documentelor. În aceeaşi perioadă a depus mari eforturi pentru preluarea la Arhivele Statului a numeroase fonduri documentare, multe aflate în pericol de distrugere. Au urmat ani de muncă încordată pentru ordonarea, inventarierea şi selecţionarea unei mari cantităţi de documente care astăzi stau la dispoziţia cercetătorilor. De-a lungul întregii vieţi ca profesor, arhivist şi director Ion Frăţilă a dovedit înţelegere şi tact faţă de cei din jur, bucurându-se de respectul şi preţuirea semenilor săi. Colectivul în care a lucrat, ca şi toţi cei care l-au cunoscut, vor păstra în amintire imaginea luminoasă a omului şi arhivistului Ion Frăţilă. O vastă activitate a desfăşurat prof. Ion Frăţilă pe tărâmul cercetării ştiinţifice. Tematica abordată în cărţi, studii, articole este variată şi se axează, în principal, pe valorificarea informaţiilor, de cele mai multe ori, inedite, din documentele fondurilor şi colecţiilor aflate în depozitele proprii ale instituţiei pe care o conducea şi pe care prof. Ion Frăţilă a înţeles că este necesar să le pună la dispoziţia publicului interesat. Cel care va avea curiozitatea să parcurgă lista bibliografică citind doar titlurile lucrărilor va putea sesiza că nu lipsesc referirile la mişcarea naţională şi luptele politice ale românilor hunedoreni, fie că vorbeşte despre răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, fie că prezintă momentele importante privind revoluţia de la 1848/1849 sau mişcarea memoriandistă din 1892-1894 sau actul Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. S-a aplecat cu atenţie asupra documentelor ce prezintă starea economică a ţărănimii; s-a preocupat, cu preponderenţă, dat fiind caracterul puternic industrializat al judeţului Hunedoara, de mişcarea muncitorească şi sindicală din Valea Jiului în perioada interbelică a secolului trecut. Alături de alţi coautori a întocmit mai multe lucrări dedicate învăţământului hunedoarean.

Page 347: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

347

În sfârşit, nu mai puţină importanţă, a acordat prezentării fondurilor şi colecţiilor arhivistice în publicaţii de specialitate, fie în Îndrumătorul judeţului Hunedoara fie în Micromonografia Filialei Arhivelor Statului. Prezentăm mai jos LISTA PUBLICAŢIILOR – CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE – PUBLICATE DE PROF. ION FRĂŢILĂ ŞI CARE SE REGĂSESC ÎN BIBLIOGRAFIA ISTORICĂ A ROMÂNIEI ANII 1969-1994.Frăţilă Ion: Documente hunedorene din istoria mişcării revoluţionare 1920-1944, Deva, 1971, 508 p.; (coautor, N. Wardeger).

Frăţilă Ion: Prefectura judeţului Hunedoara (1276-1948) în „Sargetia”, 1971, 8, p.245-259. x Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Hunedoara, Bucureşti, D.G.A.S., 1972, (coautor). x Deva în preajma răscoalei de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, Sargetia, 1969, 6, p. 73-79.

Jivan, Iosif x 50 de ani de muncă şi luptă activă a tineretului hunedorean (1922-1972), Deva, 1972, 381 p. x Noi mărturii documentare privitoare la lupta muncitorimii hunedorene, condusă de P.C.R., împotriva regimului burghezo-moşieresc (1920-1931), Sargetia, 1971, 17, nr. 2, p. 32-45. x Aspecte economice şi edilitar-gospodăreşti ale oraşului Deva între anii 1919-1944, Sargetia, 1969, 6, p. 139-153.

N. Wardeger x Societatea de istorie şi arheologie a comitatului Hunedoara, în Revista Arhivelor, 1970, 47, nr. 2, p. 517-524.

x Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973, 315 p. Frăţilă Ion: Acordul antifascist de la Ţebea oglindit în documentele vremii, Sargetia, 1974-1975, 11-12, p. 473-475, a fost publicat şi în „Şttefan Mateş la 185 de ani”, Cluj Napoca, 1977, p. 379-381. x Noi documente în Fondul Arhivistic Naţional. Direcţia Generală a ArhivelorStatului, Galaţi, Hunedoara, Vâlcea, în revista Arhivelor, 1978, 55, nr. 3, p. 302-308.

Page 348: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

348

x Cercetări în arhivele de peste hotare: Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa,Republica Democrată Germană, Republica Federală Germană, Grecia, Iugoslavia,Turcia, U.R.S.S., în Revista Arhivelor, 1978, 55, nr. 4, p. 449-463.

Frăţilă Ion, Jivan Iosif: Sigiliul oraşului Deva de la 1618, în Sargetia, 1974-1975, 11-12, p. 411-413.

Frăţilă Ion, Ionaş Vasile: Date privind populaţia iobăgească a domeniului Hunedoara la 1725, Sargetia, 1974-1975, 11-12, p. 373-378.

Frăţilă Ion: File din cronica luptei comuniştilor pe pământul Hunedoarei, Sargetia, 1974- 1975, 11-12, p. 209-211.

Frăţilă Ion: Filiala Arhivelor Statului Judeţul Hunedoara (Micromonografie), Bucureşti (DGAS), 1483, 68 p.

Frăţilă Ion: Din lupta românilor hunedoreni pentru emancipare naţională până la 1848, în Sargetia, 1979, 14, p. 321-328.

Frăţilă Ion, Ionaş Vasile: Aportul populaţiei din judeţul Hunedoara la Unirea Transilvaniei cu România, în Sargetia, 1979, 14, p. 465-474.

Frăţilă Ion: Luptele minerilor de la Lupeni în 1929, în Revista Arhivelor, 1979, 56, nr. 3, p. 308-312.

Frăţilă Ion: Din activitatea lui George Bariţiu între 1867-1893, în „In memoriam George Bariţiu”, Deva, 1993, p. 27-30.

x Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene: 1848-1920 -ediţie întocmită de arhiviştii F.A.S. Hunedoara. Cu un cuvânt înainte de prof.univ.dr. Pompiliu Teodor, Bucureşti (DGAS), 1990, 443 p.

Frăţilă Ion: Adeziunea românilor hunedoreni la Memorandumul din 1892, Sargetia, 1994, 21-24, p. 461-466.

Frăţilă Ion: Românii hunedoreni în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor naţionale sub regimul dualist austro-ungar, în Revista Arhivelor, 1990, 67, nr. 4, p.354-362.

Page 349: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

349

Frăţilă Ion: Românii hunedoreni în sprijinul Memorandumului din 1892, în Revista Arhivelor, 1999, 69, nr. 2, p. 147-152.

Frăţilă Ion: Scaunul săsesc Sebeş, în Revista Arhivelor, 1969, 12, nr. 1, p. 159-166.

Frăţilă Ion: Contribuţii documentare la lupta muncitorimii hunedorene împotriva fascismului şi războiului, Sargetia, 1968, 5, p. 437-448.

Frăţilă Ion: Date privind situaţia maselor populare din fostul judeţ Hunedoara în perioada crizei economice din 1929-1933, în Sargetia, 1966, 4, p. 179-192.

De menţionat că revista Sargetia – revista Muzeului Judeţean şi mai apoi a Muzeului Civilizaţie Dacice şi Romane Deva, este o revistă prestigioasă cu o lungă apariţie în peisajul istoriografic românesc. Lista nu cuprinde cele peste 150 de articole publicate în presa locală hunedoreană respectiv ziarele: „Drumul Socialismului” („Cuvântul Liber” după 1990), ce apărea la Deva şi „Steagul Roşu” din Petroşani (până în 1989).

NICOLAE NISTOR ( 1932-2007)

Alexiu TATU

Se împlinesc anul acesta opt decenii de la naşterea profesorului, arhivistului şi istoricului Nicolae Nistor, director al Arhivelor Statului din Sibiu între 1964-1991 şi la această cifră rotundă simţim nevoia să-l readucem succint în memoria comunităţii sibiene şi a celei naţionale dimpreună cu activitatea sa

Page 350: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

350

bogată pe tărâmul arhivisticii româneşti, al istoriei locale şi al celei naţionale. În reconstituirea personalităţii sale de un real folos ne-au fost documentele aflate la Serviciul Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale dar şi discuţiile cu o mică parte din cei cu care a lucrat – doamna Monica Vlaicu, director al Arhivelor sibiene în perioada 1991-1997 şi doamna profesor Liliana Popa sau cei care i-au fost prieteni apropiaţi – istoricul Mihai Racoviţan

Născut la data de 17 decembrie 1932 în Sibiu, urmează Liceul Comercial din Sibiu, iar după terminarea liceului, cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Funcţionează ca muzeograf la Muzeul Brukenthal între 1 iulie 1957 – 17 februarie 1962, de unde se transferă în sistemul Arhivelor la începutul anului 1962.

Bun cunoscător al limbilor germană şi rusă, Nicolae Nistor este angajat arhivist la Arhivele Statului din Sibiu din 19 februarie 1962 ca arhivist principal, cu ordinul 0159 din 01.02.1962, emis de şeful Direcţiei Cadre din Ministerul de Interne, iar cu data de 01.04.1964, prin ordin al conducerii Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, Nicolae Nistor este numit şef al Filialei Sibiu a Arhivelor Statului, calitate în care coordonează activităţile de prelucrare arhivistică, de valorificare, conservare şi restaurare a documentelor aparţinând Fondului Arhivistic Naţional.

Activitatea arhivistică, ştiinţifică şi academică a fost una laborioasă şi ea este reliefată de lista studiilor şi lucrărilor de specialitate (de la finalul acestei evocări), pe care le-a publicat încă de la începutul anilor ’60 ai secolului trecut

În luna noiembrie a anului 1974, Nicolae Nistor intreprinde o călătorie de investigare a izvoarelor istorice referitoare la români, în arhivele din Dresda şi Merseburg, urmată în toamna anului 1975, în perioada 15 septembrie - 15 octombrie de o călătorie de studii în Republica Democrată Germană în vederea depistării de documente referitoare la istoria României.

În anul 1979 Nicolae Nistor primeşte, în data de 21 februarie, aprobarea conducerii Direcţiei Generale a Arhivelor Statului pentru a preda la Universitatea din Sibiu, cursul de Probleme fundamentale de istoria patriei, începând astfel şi cariera academică. Personalitate marcantă, dar discretă a vieţii culturale şi ştiinţifice sibiene, profesorul Nicolae Nistor, desprins parcă din galeria cărturarilor români patrioţi ai secolului al XIX-lea, s-a bucurat şi a fost onorat de prietenia unor contemporani de excepţie, universitari, ctitori de instituţii academice şi culturale etc.: Iuliu Paul, Nicolae Lupu, Cornel Irimie, Carol Gollner, Mihai Racoviţan, Pamfil Matei, Lucian Giura şi mulţi alţii.

Page 351: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

351

După o activitate de trei decenii, arhivistul şi istoricul Nicolae Nistor se pensionează cu data de 1 martie 1991, iar în anul 2007 trece la cele veşnice şi este înmormântat în Cimitirul Municipal din Sibiu.

Mărturiile contemporanilor, ale celor care au lucrat cu el sau ale celor care l-au cunoscut conturează profilul unui om special, al unui cercetător şi camarad de excepţie. Dacă Monica Vlaicu, cea care i-a succedat la conducerea Arhivelor Statului din Sibiu, şi-l aminteşte ca pe un formator de excepţie, care încuraja tinerii arhivişti să studieze paleografii străine şi să valorifice cât mai mult informaţiile din documente, ca pe un participant activ la viaţa culturală a Sibiului din a doua jumătate a secolului XX şi ca pe un om de o sensibilitate şi bunătate deosebite (,,nu putea spune nu”), Liliana Popa, care a lucrat ca arhivist până la pensionarea lui Nicolae Nistor, şi-l aminteşte ca fiind orfan de tată şi cu o mare dragoste pentru mama sa şi pune accentul pe calitatea sa de bun camarad, de bun profesionist ,,cu care aveai ce discuta meserie”, un om plăcut care cânta frumos şi ştia să întreţină atmosfera. Bunul său prieten, Mihai Racoviţan, muzeograf pe atunci (anul 1969), l-a cunoscut în urma vizitelor pe care Nicolae Nistor le-a făcut la Muzeul Brukenthal şi în urma cărora a avut loc o împrietenire instantanee, ca urmare şi a faptului că cei doi aveau în cercetarea istorică multe preocupări comune, care au dus la semnarea în comun a 15 studii şi articole de specialitate. Preocupat de evul mediu transilvănean şi de istoria modernă a Transilvaniei, în special de mişcarea politică şi naţională a românilor ardeleni - Revoluţia română de la 1848, Memorandum, Partidul Naţional Român, ASTRA, Unirea de la 1918, cu peste 200 de articole de popularizare şi studii de specialitate, Nicolae Nistor a fost şi un colaborator preţios la Monografia Săliştii şi cea a Mărginimii Sibiului. Îşi aminteşte Mihai Racoviţan şi că familia lui Nicolae Nistor a fost pe măsura lui: soţia Rafila (Firuţa), profesor de ştiinţe naturale şi cei trei băieţi. Dar cea mai frumoasă amintire pe care o are universitarul sibian, este în legătură cu generozitatea de care a dat dovadă şeful Arhivelor Statului, când i-a pus la dispoziţie scrisorile lui Alexandru Vaida-Voevod, reprezentant la Conferinţa de pace de la Paris ca adjunct al prim ministrului Ion I. C. Brătianu, către Iuliu Maniu şi care au stat la baza tezei sale de doctorat: Alexandru Vaida-Voevod. Conferinţa de pace de la Paris 1919-1920. După anul 1990 cei doi se reîntâlnesc la Facultatea de Istorie din Sibiu, ca şi cadre didactice asociate, Nicolae Nistor predând arhivistică, paleografie slavonă, ştinţe auxiliare ale istoriei, iar Mihai Racoviţan, istoria modernă a României. După pensionare şi pe fondul schimbărilor rapide ,,care pe nedrept l-au afectat”, boala de inimă de care suferea s-a agravat, fără însă ca profesorul Nicolae Nistor să se plângă cuiva. ,,Om cu totul deosebit, calm,

Page 352: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

352

blând, nu reuşeai să te cerţi cu el, extrem de sociabil, îl cunoştea toată urbea”, aşa şi-l aminteşte istoricul sibian pe prietenul său plecat dintre noi la fel de discret cum a trăit, la 75 de ani, în 17 martie 2007. Activitatea de cercetare şi valorificare a informaţiilor din documentele deţinute de Filiala Arhivelor Statului din Sibiu a fost una specială, ca atare prezentăm principalele sale contribuţii la istoria medievală, modernă şi contemporană a judeţului Sibiu, contribuţii care vorbesc cu prisosinţă, de la sine despre personalitatea lui Nicolae Nistor:

CĂRŢI1. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1976, coautor Aurel Dumitrescu –Jippa2. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

coautor M. N. Marinescu-Frăsinei

STUDII PUBLICATE1. Documente sibiene referitoare la revoluţia din 1848, în Revista

Transilvania nr. 5/1973. în colaborare cu Racoviţan Mihai 2. Din trecutul scaunelor româneşti Sălişte şi Tălmaciu, în Studii şi

comunicări nr. 18/1974 a Muzeului Brukenthal 3. Mărturii arhivistice sibiene despre Mihai Viteazul, în Revista Transilvania

nr,.5/1975 4. Odiosul Dictat de la Viena. Un act condamnat de istorie, în Revista

Transilvania nr.8/1975

5. Acţiuni social-politice ale românilor transilvăneni după procesul Memorandului oglindite în documente sibiene (pentru volumul omagial Ştefan Meteş 85) - 1975

6. Ioan Lupaş, conducător al Anuarului de Istorie Naţională (1921-1945) – 19807. Manufacturile de mătase din Sibiu (1981)8. Lupta ţărănimii din judeţul Sibiu împotriva dictaturii antonesciene (1940

– 1944) în „ Revista Arhivelor” nr. 3/1984 9. Cronologie de evenimente sibiene 1111 – 1918, material anexă la vol.I-II

Sibiul vechi, Editura Transilvania, 198410. Recenzie: Ediţie de documente externe. Vol. I – II, 1918 la români,

editată de DGAS în 1983, pentru Revista Transilvania nr. 2/198411. Prezentarea uni document din 10 februarie 1859 semnat de Al. Ioan Cuza,

Page 353: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

353

pentru nr. 1/1984 al Revistei Transilvania12. Prezentarea cărţii Ardealul străvechi pământ românesc, de M. Lehrer,

pentru nr.5/1984 al revistei Transilvania13. Unitatea – un ideal şi o permanenţă a istoriei noastre, în Revista

Transilvania nr. 12/1985 14. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, recenzie a volumului

apărut la Iaşi, 1985, în Revista Transilvania nr. 1/198615. Mircea cel Mare în conştiinţa posterităţii (600 de ani de la urcarea pe

tron a lui Mircea cel Mare), în Revista Transilvania nr. 8/1986 16. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, recenzie a volumului

apărut la Iaşi, 1985, sub redacţia lui C. Gheorghe Marinescu, în Revista Transilvania nr. 1/1986

17. Contribuţii sibiene la procesul de desăvârşire al unităţii noastre naţionale ( 1414 – 1918 ), în Revista Transilvania nr. 11/1988

REFERATE PROFESIONALE 1. Catalogul bibliotecii Arhivelor Statului din Sibiu, Monografia GAC Ocna Sibiului (1962), Prezentarea fondului ASTRA (1962) 2. Viaţa culturală a românilor transilvăneni (până în anul 1930) oglindită în fondul ASTRA (1963) 3. Convenţia cu Sibiul din anul 1507 a lui Radu cel Mare. Martori domneşti şi pecetele lor. Studiu heraldic (1967) 4. Organizarea şi funcţionarea ASTREI Sibiu. Instituţia sodalilor români (1968) 5. ASTRA. Structuri organizatorice. Actele create şi importanţa lor documentară (1969) 6. Regimentul întâi românesc de la Orlat 1763-1851, în colaborare cu Aurel Dumitrescu Jippa (1970) 7. Dezvoltarea industrială a Sibiului în epoca modernă-(1972) 8. Sibiul anului 1848, centru de iniţiativă revoluţionară românească (1973) 9. Aspecte din viaţa economică a Sibiului în sce. XIV-XV. Agricultura, breslele, comerţul (1973) 10. Judeţul Sibiu în preajma şi în timpul insurecţiei naţionale antifasciste din august 1944- (1974) 11. Contribuţie la istoria Scaunelor româneşti şi săseşti din sudul Transilvaniei (sec. XIII-XIX)- 1976 12. Acţiuni social politice ale românilor transilvăneni oglindite în documente sibiene dintre anii 1895-1902 ( 1976)

Page 354: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

354

13. Contribuţia ASTREI la unitatea culturală a Românilor 1861-1918 -(1977) 14. Câteva consideraţii asupra posesiunilor domnitorilor români în Ducatul Amlaşului şiŢara Făgăraşului (sec. XIV-XVII)- (1977) 15. Cu privire la organizarea politică, administrativăşi judecătorească a teritoriului colonizat în epocile feudală şi modernă (sec. XIII-XIX)- (1988)

COMUNICĂRI la simpozioane ştiinţifice, sesiuni, mese rotunde1. Aspecte din viaţa culturală a Transilvaniei oglindite în fondul ASTRA (1861-1918), la sesiunea organizată de Serviciul Arhivelor Statului Braşov – 19642. Sibiul în timpul revoluţiei din 1848 (Societatea de Istorie- sesiune festivă la 125 de ani, 17.V.1973, sala ASTRA - 1973)3. Din istoria comunelor şi scaunele filialelor Sălişte şi Tălmaciu, pentru volumul „Studii şi comunicări” al Muzeului Brukenthal din Sibiu 4. Sibiul anului 1848 - centru de iniţiativă revoluţionară românească (1 iunie 1973 în cadrul sesiunii 1848 organizată de Direcţia Generală a Arhivelor Statului Bucureşti şi la Sibiu ) 5. Contribuţia unor membri ai Academiei Române la Enciclopedia ASTREI (la sesiunea organizată de Academia Română la Sibiu în ianuarie 1974)6. Judeţul Sibiu în preajma şi în timpul insurecţiei naţionale antifasciste din august 1944, la sesiunea de comunicări organizată de către Direcţia Generală a Arhivelor Statului Bucureşti, în iulie 1974 la Cluj, cu prilejul aniversării a 30 de ani de la eliberarea ţării noastre) 7. Mărturii arhivistice despre Mihai Viteazul, la sesiunea Facultăţii de Istorie din Sibiu – 19758. Formarea limbii şi a poporului român. Dovezi de continuitate postaureliană în judeţul Sibiu, octombrie 1975, Casa Armatei9.Simpozionul Societăţii de Istorie –Filiala Sibiu din 6 mai 1975, la Casa Armatei, închinat zilei victoriei şi aniversării a 98 de ani de la proclamarea Independenţei de stat a României - Semnificaţia Independenţei de stat a României de la 9 mai 187710.Importanţa arhivelor din Sibiu pentru istoria Transilvaniei - la sesiunea Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, octombrie 1975

11. Semnificaţia Unirii din 24 ianuarie 1859, Casa Armatei, 20 ianuarie 197612. Relaţiile politice şi diplomatice între Sibiu şi Ţara Românească în secolul XV şi începutul secolului XVI – 1976 – comunicare la sesiunea organizată de Serviciul Arhivelor Statului Vâlcea – 197613. Asociaţiunea ASTRA şi lupta pentru unitatea culturală a românilor – la

sesiunea Facultăţii de Istorie din Sibiu, 1978

Page 355: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

355

14.Ioan Lupaş – omul şi opera, la aniversarea a 100 de ani de la naştere - 1980

15. Informaţii şi documente privind unele aspecte din istoria României în arhivele germane din Merseburg – 1981

16. Scaunele româneşti Sălişte şi Tălmaciu în secolele XIII-XIX – 1982 17.Mircea cel Mare – personalitate proeminentă a istoriei româneşti şi universale – 1986 18. Ecoul internaţional al actului istoric de la 23 august 1944 (la Liceul nr. 6) – 1986 19.Din istoria Sibiului (la Întreprinderea Steaua Roşie) - 1986 20.Lupta pentru libertate şi unitate a poporului român în evul mediu (la Universitatea politică şi de conducere) – 1986 21.Aniversarea Marii Uniri – în colaborare cu Uzina Mecanică Sibiu – 25 noiembrie 1988

22.Evoluţia gândirii istorice româneşti de la tradiţie cronografică la materialismul istoric (la Inspectoratul de Interne din Sibiu – mai 1988)

23. Rolul ,,Mărginenilor sibieni în procesul luptei de unitate naţională”24 . Ideea de unitate naţională în publicaţiile istorice ale ASTREI 25. Acţiuni social – politice ale românilor transilvăneni oglindite în documente ale Astrei 26. Opera istoriografică a ASTREI şi Ardealul unităţii naţionale şi idealul unităţii naţionale

27.Unitatea – un ideal şi o permanenţă a istoriei noastre 28.Mircea cel Mare – personalitate proeminentă a istoriei româneşti şi universale 29.Mircea voievod – mare ctitor de ţară şi conducător de oşti. 30.Prezentarea istoricului filialei ( la Şcoala 9 din Sibiu) 31. Ecoul internaţional al actului istoric de la 23 august 1944 (la Liceul nr. 6 din Sibiu) 32. Din vremea marelui Mircea (la U.M. Auto din Sibiu) 33.Răscoala din 1907 (la Universitatea politică şi de conducere) 34. Lupta pentru libertate şi unitate a poporului român în evul mediu (la Universitatea politică şi de conducere)

35. Simpozion dedicat zilelor de 8 şi 9 Mai, Inspectoratul de Interne al judeţului Sibiu, la Uzina Mârşa şi Liceul din Mârşa36 . Micromonografia comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu, susţinută cu prilejul manifestării Cibinium 74, în comuna Cârţişoara în cadrul simpozionului de dezbateri asupra moştenirii cultural – artistice din zonă

Page 356: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

356

ARTICOLE18. Revolutionäre - Waffentat, 125 Jahre seit der Schlacht von Dealul Spirii,

in „ Die Woche” nr. 298/ 6 Jahrg. 7 sept. 1973 1. Dokumente zur Geschichte Rumäniens in den Archiven von Potsdam und

Dresden, in Forschungen nr. 1/Ed.16, 1973 2. Expoziţia documentară 1848 de la Muzeul Brukenthal, în Tribuna

Sibiului nr. 1587, 3 aprilie 1973 3. Din gândirea social.- politică a fruntaşilor revoluţiei, în Tribuna Sibiului,

nr. 1607/ 26.IV.1973 4. Semnificaţia Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii, în Tribuna

Sibiului nr. 1614/4 mai 1973 5. Unitatea Naţională deziderat major al revoluţiei, în Tribuna Sibiului nr.

1620/ 11 mai 1973 6. Sibiul – un centru de iniţiativă revoluţionară românească în Tribuna

Sibiului nr. 1621/12 mai 1973 7. George Bariţiu – o conştiinţă patriotică fierbinte, în Tribuna Sibiului, nr.

1621 / 12 mai 1973 8. Concepţia despre om şi etică (300 de ani de la naşterea lui Dimitrie

Cantemir) în Tribuna Sibiului, nr. 1758 din 20 octombrie 19739. Supplex Libellus Valachorum. Eine Kopie der politischen Denkschrift in

Sibiu entdeckt, în ,,Die Woche”, nr. 269/16 febr. 1973 10. Dimitrie Cantemir evoluţionist, în Tribuna Sibiului, nr. 1731 din 19

septembrie 197311. Concepţia despre om şi etică (300 de ani de la naşterea lui Dimitrie

Cantemir), în Tribuna Sibiului nr. 1758 din 20 octombrie 1973 12 . Recenzia volumului: Bărbaţi ai datoriei (1848 – 1849) de Maria Totun, Petru Florea şi Paul Abrudan (autor sibian), în Tribuna Sibiului din 22 septembrie 1984 13. Recenzia volumului, O zi pentru nemurire, de Mihai Stoian, Tribuna Sibiului din 15 noiembrie 1984, Roman colaj inspirat din istoria anilor 1939 – 1944. 14. Horea şi epoca sa, în Tribuna Sibiului din 21 octombrie 1984. 15. Momente şi fapte eroice în lupta pentru afirmarea înaltelor idealuri de unitate şi libertate a poporului român, în Tribuna Sibiului nr. 8961/ 25 mai 1986 16. O lecţie de demnitate şi eroism în lupta pentru împlinirea înaltelor aspiraţii ale libertăţii şi unităţii poporului român în Tribuna Sibiului nr. 8965/30 mai 1986 17. Mircea cel Mare – personalitate remarcabilă în istoria românilor (600 de ani de la urcarea pe tron) în Tribuna Sibiului nr. 9002/12 iulie 1986

Page 357: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

357

18. Viaţa economică în timpul lui Mircea cel Mare (600 de ani) în Tribuna Sibiului, nr. 9017 din 30 iulie 1986; 19. 1 Decembrie 1918 (68 de ani de la făurirea statului naţional unitar român) în Tribuna Sibiului nr. 9123/ 30 noiembrie 1986 20. ASTRA – 125 (aniversarea Asociaţiunii) în „În slujba patriei”, nr. 45/ 10 noiembrie 1986 21. Unire, unitate – idealuri supreme, permanenţe ale devenirii noastre. 129 de ani la Unirea Principatelor Române, în Tribuna Sibiului nr. II 9478 /24 ianuarie 1988 22. Istoria unitară a poporului român – istoria unor necontenite lupte pentru libertate şi dreptate socială ( susţinerea rubricii în serial: 1918 – 1988. Şapte decenii de la făurirea statului naţional unitar român) în Tribuna Sibiului, II, nr. 9712 dinn 25 octombrie 1988 23. Unitatea – un ideal şi o permanenţă, în Tribuna Sibiului nr. 9715 din 28 octombrie 1988 24. Horea – un simbol al aspiratorilor de libertate socială şi naţională ale poporului român, în Tribuna Sibiului, XL, nr. 9720 din 3 noiembrie 1988 25. Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul simboluri ale luptei pentru libertate, independenţă şi unitate, în Tribuna Sibiului, II nr. 9722 din 5 noiembrie 1988 26. Unirea – actul energic a întregii naţiuni române, în „Tribuna Sibiului”, XL nr. 9727 din 11 noiembrie 1988 27. Simbolul pentru Independenţă şi românii din Transilvania, în „Tribuna Sibiului” , XL nr. 9729 din 13.XI, 1988 28. Unirea – act energic al întregii naţiuni (Simpozion la Inspectoratul de Interne 29 ianuarie 1988 prilejuit de aniversarea Principatelor Române) 29. Desăvârşirea statului naţional unitar român – Contribuţii sibiene (la simpozionul prilejuit de aniversarea a 70 de ani de la Marea Unire, la Uzina Mecanică Sibiu, 23 noiembrie 1988 30 Die historische Bedeutung der Ereignisen von 23 August 1944 (I). Die inmen-und ausenpolitische Lage vor dem Zweiten Weltkrieg, în „Die Woche, nr. 1129, 4 august 1989 31. Die Bündnispolitik der R.K.P. in den Kriegsjahren, in „Die Woche”, nr. 1130, 11 august 1989 32. Krönung des jahrhunderts alten Kampfes der Winderhall im Ausland, în „ Die Woche” nr. 1131, 18 august 1989

În finalul acestei prezentări doresc să mulţumesc în mod special doamnelor Monica Vlaicu şi Liliana Popa şi domnului Mihai Racoviţan pentru sprijinul

Page 358: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

358

acordat în realizarea acestui material, care se doreşte un omagiu modest Omului şi Profesorului NICOLAE NISTOR, cel care timp de trei decenii a slujit Arhivele Statului, istoria şi cultura naţională.

AUREL MARC16 (1941-1997)

Liviu BOAR

L-am cunoscut pe Aurel Marc,17 Puiu pentru cei apropiaţi, în anii 80, la Miercurea – Ciuc, unde eram directorul Arhivelor Statului Filiala Harghita, iar el era instructor la Comitetul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice din Judeţul Harghita. Citisem şi câteva articole semnate de către Aurel 16 O variantă a acestui material a apărut în „SANGIDAVA” (6), Editura NICO, Târgu – Mureş, 2012, p. 139-147 cu titlul:Un topliţan în fruntea arhivelor harghitene: Aurel Marc17 Primul articol dedicat memoriei lui Aurel Marc a fost scris de către Marin Radu Mocanu, la acea dată director în cadrul Arhivelor Statului din Bucureşti, publicat în Revista de arhivistică, Editată la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2, p.171. Textul acestuia îl publicăm în Anexă. În anul 2000, în Colecţia Interferenţe, (2) Editu-ra EUROCARPATICA din Sfântu Gheorghe a publicat volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria judeţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu, 131p. Vezi capitolul Repere biografice p. 7-8 scris de Liviu Boar

Page 359: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

359

Marc în cotidianul local „Informaţia Harghitei” la care colaboram cu articole având ca temă valorificarea documentelor din arhivele harghitene.

Întâmplător eram şi vecini, pe strada Lenin (astăzi Piaţa Libertăţii) din „buricul târgului”, eu la numărul 23, el la numărul 21, astfel că drumurile noastre se intersectau la cumpărăturile de la „alimentara din colţ” sau la Piaţa de legume care era în apropiere.

Nu bănuiam atunci că vom avea destine comune pe tărâmul arhivisticii româneşti, în speţă harghitene.

A venit acel decembrie 89 care a bulversat viaţa întregii ţări dar şi multe destine, printre care şi pe cele ale noastre.

La începutul anului 1990, a propunerea conducerii Arhivelor Statului de la acea dată, respectiv a directorului general Ioan Alexandru Munteanu, general maior, ulterior profesor universitar, am fost transferat în interesul serviciului ca director de filială la Tîrgu – Mureş.

Pentru mine era o promovare la o filială mare, de gradul I, spre deosebire de Harghita care era filială de gradul III.

Mai mult, eu mă întorceam pe meleagurile natale, fiind născut în Reghin, după o perioada de aproape 17 ani petrecuţi în judeţul Harghita, mai întâi ca profesor în comuna Lunca de Sus,(1973-1978), apoi ca slujitor al Arhivelor Harghitene, 2 ani (1978-1980) ca arhivist, iar din iunie 1980 ca director al filialei.

A rămas astfel vacant postul de director al Filialei Harghita, pentru care trebuia făcută o propunere de numire în funcţie18.

A fost propus şi s-a acceptat numirea lui Aurel Marc la conducerea filialei, după ce postul a devenit vacant prin numirea mea la data de 15 mai 1990 la conducerea Filialei Mureş a Arhivelor Statului.

Ordinul de numire a fost semnat de către adjunctul ministrului de interne de la aceea dată, generalul – maior Dumitru Penciuc cu data de 25.06.1990.19

18 Conform uzanţelor din aceea perioadă, fiind un post de conducere în cadrul Ministerului de Interne, numirea în funcţie se făcea de către adjunctul ministrului de interne, cu grad de gene-ral, la propunerea directorului general al Arhivelor Statului, la rândul său având gradul de general. Generalul Ioan Alexandru Munteanu a fost ultimul director general al Arhivelor Statului cu statut militar, el fiind urmat de profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, în anul 1992. 19 Dumitru Penciuc n. 6 august 1925 în Comuna Tudora din Judeţul Botoşani. Ofi ţer de ca- Dumitru Penciuc n. 6 august 1925 în Comuna Tudora din Judeţul Botoşani. Ofiţer de ca-rieră. Adjunct al Ministrului de Interne. Colaborator la „Revista Jandarmeriei” şi editorul Revistei „Veteranul” titlul:Un topliţan în fruntea arhivelor harghitene: Aurel Marc Primul articol dedicat memoriei lui Aurel Marc a fost scris de către Marin Radu Mocanu, la acea dată director în cadrul Arhivelor Statului din Bucureşti, publicat în Revista de arhivistică, Editată la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2, p.171. Textul acestuia îl publicăm în Anexă. În anul 2000, în Colecţia Interferenţe, (2) Editura EURO-CARPATICA din Sfântu Gheorghe a publicat volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria ju-

Page 360: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

360

Am efectuat operaţiunile de predare primire a funcţiei şi a gestiunii în perioada 1-15 iulie 1990.

Aurel Marc s-a născut la 2 septembrie 1941 în localitatea Topliţa, judeţul Harghita, părinţi fiindu-i Aurel20 şi Ana21.

A absolvit Şcoala Medie de 11 ani din Topliţa în prima promoţie a acesteia în anul 1959, după care a urmat la Regionala Braşov un curs de impiegat de mişcare (IDM) pe care l-a absolvit în anul 1960, fiind angajat până în anul 1965 la Staţia CFR Topliţa.

Între 1965-1968 a fost angajatul Primăriei din Topliţa ca „responsabil radioficare”, după care v-a prelua conducerea în calitate de director a Casei de Cultură din localitate, până în anul 1972, când se va angaja la Combinatul de Exploatare şi Prelucrare a Lemnului (C.E.P.L.) Topliţa, la Comitetul sindical, mai întâi ca redactor, apoi ca inspector principal. Aici va lucra până în anul 1975, când va veni la Miercurea - Ciuc ca redactor la Administraţia Presei Locale până în anul 1978, după care se transferă ca instructor la Comitetul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice din Judeţul Harghita.

În perioada 1973-1977 urmează cursurile Facultăţii de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”.

A fost membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.S-a căsătorit în anul 1960 cu Maria Moldovan, care i-a dăruit patru fete:

Mirela Simona căsătorită Vulpe, Anamaria Carmen căsătorită Dragne, Diana Octavia căsătorită Creţu şi Raluca Otilia căsătorită Moldovan.

După angajarea în sistemul Arhivelor Naţionale a urmat o perioadă de acomodare, telefoanele sunau des între Miercurea –Ciuc şi Tîrgu – Mureş, pentru clarificarea unor probleme de serviciu inerente unui început de drum.

Era o perioadă de schimbări în arhive, de deschidere către publicul larg, dar şi de bâlbâieli şi căutări de adaptare la noua orânduire care se contura.

deţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu, 131p. Vezi capitolul Repere biografice p. 7-8 scris de Liviu Boar Conform uzanţelor din aceea perioadă, fiind un post de conducere în cadrul Ministerului de Inter-ne, numirea în funcţie se făcea de către adjunctul ministrului de interne, cu grad de general, la pro-punerea directorului general al Arhivelor Statului, la rândul său având gradul de general. Generalul Ioan Alexandru Munteanu a fost ultimul director general al Arhivelor Statului cu statut militar, el fiind urmat de profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, în anul 1992. Dumitru Penciuc n. 6 august 1925 în Comuna Tudora din Judeţul Botoşani. Ofiţer de carieră. Adjunct al Ministrului de Interne. Colaborator la „Revista Jandarmeriei” şi editorul Revistei „Vete-ranul”20 Născut în 1912 la Topliţa, decedat în 1969, funcţionar, invalid de război21 Născută în 1915 la Bilbor, decedată în 1999. A lucrat la Cooperativa „Munca Colectivă” din Topliţa

Page 361: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

361

Au apărut o serie de reglementări noi, unele se băteau cap în cap cu cele după care s-a lucrat până atunci. Dar legea care a marcat activitatea arhivistică în primul deceniu de la schimbarea de regim politic a fost celebra Lege 18/1991, Legea Fondului Funciar, care s-a bazat în prima etapă de aplicare pe adeverinţele şi copiile eliberate de către Arhivele Statului de pe documentele deţinute, în special Registrele agricole.

Astfel că noul director al Arhivelor Harghitene a făcut ”calificarea la locul de muncă” un concept al regimului apus dar atât de actual oricând.

În paralel a fost cuprins în cursurile de iniţiere în arhivistică organizate la Bucureşti de către Arhivele Statului, denumirea instituţiei la acea dată.22

Nu de puţine ori am purtat lungi convorbiri telefonice cu Puiu Marc pe probleme de arhivistică şi nu numai, clarificând o serie de situaţii cu care se confrunta în noua sa meserie.

Din păcate firul vieţii sale s-a curmat ca urmare a unui cancer,care i-a fost depistat la Tîrgu – Mureş şi în ciuda tratamentului pe care l-a urmat aici precum şi la Bucureşti.

Ne-am întâlnit la Tîrgu – Mureş imediat după aflarea verdictului medicilor şi într-o lungă convorbire purtată în apartamentul mamei sale din Tîrgu Mureş din Cartierul Tudor am încercat să-l îmbărbătez. Mi-am dat seama că mă asculta, dar cuvintele treceau pe lângă el fără să le perceapă semnificaţia.

A plecat la cele veşnice la 13 iulie 1997, locul său la conducerea Arhivelor Harghitene fiind luat de către colega sa, arhivista Ana Dobreanu.23

Pe lângă activitatea strict profesională de arhivist şi de manager al Filialei Harghita a Arhivelor Statului între 1990 şi 1996, apoi timp de mai bine de un an a Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale, după apariţia Legii 16/1996, Legea Arhivelor Naţionale, Aurel Marc s-a preocupat şi de valorificarea Fondului Arhivistic Naţional, prin manifestări ştiinţifice organizate sub egida arhivelor harghitene, precum şi prin articole publicate în presa locală.24

Astfel la 22 iunie 1995 a organizat la Miercurea - Ciuc Simpozionul „MEMORIA ARHIVELOR”, la care au participat din partea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului Virgil Z. Teodorescu, directorii filialelor judeţene Mureş şi

22 După apariţia Legii 16/1996, ea se va numi Arhivele Naţionale.23 După dispariţia lui Aurel Marc, conducerea Arhivelor Harghitene a fost preluată de către Ana Dobreanu, până în anul 2007, când a plecat ca lector universitar la Facultatea de Arhivistică din Bucureşti, la conducerea Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale fiind numit arhivis-tul Daniel Peter Bányai.24 Vezi Bibliografia publicata în volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria judeţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu, Editura EUROCARPATICA , Sfântu Gheorghe, 2000 în Colecţia Interferenţe, (2)

Page 362: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

362

Covasna, Liviu Boar respectiv Dan Baicu, muzeografii Szőcs János din Miercurea –Ciuc şi Ioan Lăcătuşu din Sfântu Gheorghe şi bineînţeles gazda reuniunii Aurel Marc. Comunicările prezentate au abordat diverse aspecte din istoria sud-estului Transilvaniei, respectiv judeţele Harghita şi Covasna.

Într-un articol dedicat evenimentului, regretatul ziarist Gheorghe Chiper, publica pe prima pagină a ziarului „Adevărul Harghitei” din 25 iunie 1996 articolul cu titlul „Simpozionul < Memoria Arhivelor> evocă lacrimile de durere de pe obrajii românilor de odinioară”.

Ultima manifestare ştiinţifică pe care a organizat-o Aurel Marc înainte de a pleca la cele veşnice a fost cea din 28 noiembrie 1996 sub genericul „Românii din Sud – Estul Transilvaniei şi relaţiile lor cu naţionalităţile conlocuitoare de-a lungul istoriei” la care au participat directorul general al Arhivelor Naţionale din Bucureşti Corneliu Lungu, directorii direcţiilor judeţene Covasna şi Mureş, Dan Baicu respectiv Liviu Boar, arhivişti de la Sibiu, Covasna şi Tîrgu Mureş, profesori şi muzeografi din Miercurea - Ciuc şi bineînţeles gazda manifestării ştiinţifice, directorul Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale, Aurel Marc, care a prezentat o interesantă comunicare despre meleagurile sale natale intitulată : ”Topliţa în documente din secolul al XVIII- lea”.

„Plecarea sa prea timpurie dintre noi, la 13 iulie 1997, a lăsat un gol în sufletul prietenilor săi, a lăsat pagini nescrise din istoria acestei părţi de ţară care a avut şi mai are multe de pătimit… Parafrazându-l pe marele istoric C.C. Giurăscu, putem spune că <timpul, acest judecător inexorabil şi drept… aşază pe fiecare la locul ce i se cuvine>. Locul lui Aurel Marc este întru acei condeieri care au scris, mai multe sau mai puţine pagini de Istorie adevărată, nealterată de pasiuni politice sau de altă natură, <sine ira et studio>”25.

Valentin Istrate, consilier superior la Arhivele Harghitene, fost coleg cu Aurel Marc în perioada 1993-1997, îşi aminteşte cu plăcere de Aurel Marc:

Câteva gânduri despre Omul Aurel Marc

„Am venit la Arhivele Statului – Filiala judeţeană Harghita, la 1 noiembrie 1993, fiind primit cu căldură de şeful acestei instituţii, Aurel Marc. Cu răbdare şi profesionalism, el m-a îndrumat în descifrarea tainelor teoriei şi practicii arhivistice. Avea un respect deosebit pentru documentul scris, care reprezintă baza pentru scrierea veridică a istoriei. A reuşit să ne facă să înţelegem, pe noi arhiviştii tineri, că lucrăm pentru viitor, şi de felul cum noi păstrăm şi folosim documentele, generaţiile 25 Liviu Boar, Repere biografice în volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria jude-ţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu, Colecţia Interferenţe, (2) Editura EUROCARPATICA din Sfântu Gheorghe 2000, p. 8

Page 363: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

363

viitoare vor avea materia primă, pentru scrierea de lucrări, studii şi articole, care să reflecte istoria acestor locuri. Ne spunea adesea, că un arhivist bun se formează în timp şi are nevoie de o serie de calităţi: răbdare, rigoare, meticulozitate, o bună memorie şi cunoştinţe temeinice de istoria şi evoluţia instituţiilor. Îşi susţinea argumentat ideile, când calm, când vulcanic, încercând să ne împărtăşească din experienţa sa profesională şi de viaţă, respectând şi părerile celorlalţi. A fost respectat şi iubit deopotrivă de colegi şi colaboratori, impunându-se prin profesionalism, obiectivitate şi imparţialitate. Ştia să pretindă, dar în egală măsură să şi dăruiască, oferindu-le celor din jur căldura sufletească, menită să le aline durerile, necazurile, dar să-i şi convingă că viaţa este frumoasă şi merită trăită. Cercetător pasionat al istoriei Transilvaniei şi al relaţiilor şi interferenţelor stabilite în decursul timpului de către cei care au locuit de o parte şi de alta a Carpaţilor, Aurel Marc a fost un bun cunoscător şi iubitor al oamenilor şi locurilor din judeţul Harghita şi zonele învecinate. Dorinţa lui de a-şi aduce contribuţia la cunoaşterea istoriei meleagurilor natale, nu-şi avea izvorul în orgolii deşarte sau porniri veleitare, ci avea drept temei responsabilitatea ce-i revenea intelectualului căruia viaţa îi oferise şansa cunoaşterii nemijlocite a realităţilor contemporane, dar şi cele din trecut, prin intermediul graiului specific al documentelor de arhivă. S-a implicat total în organizarea a o serie de manifestări cultural-ştiinţifice: simpozioane şi sesiuni de comunicări, legate de momente majore ale istoriei românilor. Întotdeauna prelegerile sale erau argumentate ştiinţific, dar îmbrăcau şi o formă literară elevată, ştiind să capteze interesul şi atenţia auditoriului. Este imposibil de surprins în câteva rânduri, complexa personalitate a Omului Aurel Marc, care timp de 7 ani, din iunie 1990, până în iulie 1997, a condus destinele instituţiei Arhivelor Naţionale din judeţul Harghita.” Valentin Istrate Miercurea Ciuc, 1 martie 2012 De asemenea, fostul director general al Arhivelor Statului(după 1996 Naţionale) prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu, îşi aminteşte cu emoţie despre omul, arhivistul, colegul şi prietenul Aurel Marc: În urmă cu mai bine de un deceniu, mai exact în anul 2000, într-o lucrare de suflet, apărută sub îngrijirea Anei Dobreanu şi a lui Ioan Lăcătuşu, am aşternut pe hârtie gândurile mele sincere şi curate, despre AUREL MARC - omul şi arhivistul.Tot ceea ce am mărturisit atunci poate că nu a reuşit să redea în toată mărimea lor, preţuirea şi respectul ce le-am nutrit permanent faţă de personalitatea lui ce m-a marcat încă de la venirea sa, în vara fierbinte a lui 1990, între slujitorii Arhivelor Statului. Competenţele profesionale, dar, mai cu seamă, preocupările

Page 364: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

364

comune pe tărâmul cercetării istorice, convingerile neclintite că Adevărul poate fi pus în lumină numai pe baza documentelor de arhivă, participarea la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice organizate pe plan local sau la nivel naţional au contribuit la legarea unei trainice prietenii, care, iată, este vie şi astăzi.Am avut prilejul să-l cunosc în toate ipostazele: ca şef al Filialei judeţene Harghita a Arhivelor Statului, ca cercetător, ca istoric, ca arhivist, dar şi în postura de coleg şi un împătimit familist. De fiecare dată şi-a etalat şi pus în valoare calităţile cu totul speciale, contopite într-o Personalitate de excepţie. De altfel, această convingere am avut-o şi în anul 2000, dovadă că scurta evocare de atunci a lui Aurel Marc o încheiam astfel: ,,discret şi demn cum a trăit toată viaţa, mult prea scurtă, a plecat întru nemurire. A rămas tot ceea ce a creat şi a iubit, într-un cuvânt, întreaga sa PERSONALITATE, care nu va putea fi răpusă de nimeni şi de nimic”.Ce poate fi mai doveditor că spiritul său a dăinuit şi rămas treaz, decât faptul că acum, la 15 ani după trecerea sa în nefiinţă, cei ce l-au cunoscut, apreciat şi iubit îşi amintesc de el şi îl omagiază.Iar noi ne-am alăturat lor, mândri că ne putem exprima satisfacţia ca i-am îndeplinit ultimele dorinţe pe care ni le-a transmis la 30 mai 1997, cu aproximativ o lună înainte de a părăsi, pentru totdeauna, meleagurile ardelene ale naţiei române pe care a iubit-o atât de mult.Prima dorinţă i-am împlinit-o predându-i destinele instituţiei Arhivelor judeţene harghitene profesoarei Ana Dobreanu, pe care o considera destoinică, demnă urmaşă, capabilă să ducă mai departe tradiţia arhivistică locală şi să asigure integritatea mărturiilor documentare, care, indiferent de limba, sau limbile în care au fost create, reprezintă parte a tezaurului arhivistic românesc. De cea de a doua dorinţă, pe care i-am îndeplinit-o, cred că este satisfăcut şi, acolo sus de unde cu siguranţă priveşte şi veghează, se poate mândri cu mezina lui, Raluca, cea care îi continuă cariera şi a devenit o femeie aşezată la casa ei, fălindu-se cu ce realizează în numele şi amintirea ilustrului ei tată .Năpădindu-ne gândurile şi amintirile despre Aurel Marc, nu putem trece peste sentimentele ce le nutrim astăzi, când îi simţim lipsa, pentru că de el, spiritualitatea românească ar fi avut nevoie mai mult ca oricând. De oameni verticali, demni, dârji, iubitori de neam şi patrie are nevoie ţara acum, când se încearcă destrămarea ei şi ştergerea identităţii naţionale Asemenea oameni ar fi capabili să ne scape de: ,,marele nostru blestem, o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee”, după cum aprecia titanul istoriografiei noastre contemporane, academicianul Florin Constantiniu, plecat dintre noi în Vinerea Mare a Paştelui, lăsându-ne ,,mai săraci, mai puţini”.

Corneliu Mihail Lungu Bucureşti 23 aprilie 2012

Page 365: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

365

IN MEMORIAM

AUREL MARC (1941-1996)26

Venind în arhivele harghitene pe un teren arhivistic rodnic, fertilizat profesional de Liviu Boar, Aurel Marc a putut avea, astfel, sentimentul siguranţei pe care-l doreşte orice intelectual când îşi schimbă sfera de preocupări. Al doilea element de siguranţă şi-l clădise el în cei 25 de ani de slujitor al culturii harghitene, timp în care avea să studieze şi să vadă la faţa locului toate monumentele de cultură româneşti în ruină sau care au rezistat vitregiilor vremii.

Numeroasele sale studii şi articole de istoria culturii apărute în publicaţii de limbă română şi maghiară l-au conectat din mers la problematica Arhivelor, instituţie pe care a considerat-o a fi tot un inel de legătură al acestui lanţ cultural.

El este cel care-l va descoperi pe Iuliu Maniu în secuime, venit să îi asculte pe ei şi pe români şi să le canalizeze doleanţele spre un mod de rezolvare, şi care va schiţa o istoria a Mănăstirii Sf. Prooroc Ilie din Topliţa şi a localităţii Joseni.

Gheorghe Şincai va lua în scrisul său alura unui “titan şi mucenic al neamului românesc” iar pe Elie Miron Cristea (1868-1939), primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, îl va face cunoscut opiniei publice locale ca “vrednic şi mare fiu al Harghitei”.

Poate fără să vrea neapărat, ca o obsesie, documentele de arhivă îi pun condeiul în mână îndemnându-l să scrie şi despre deznaţionalizarea românilor din Ciuc, aşa cum avea să scrie şi despre legăturile românilor din Ciuc cu moldovenii în secolul al XIX-lea.

Prematura şi regretabila lui dispariţie i-a îngropat proiectul scrierii unei lucrări despre aşezăminte şi monumentele spiritual-culturale ale românilor din părţile Harghitei.

Marin Radu MOCANU

26 Revista de arhivistică Editată la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2, p. 171. Textul a fost publicat şi în lucrarea lui Marin Radu Mo-canu - „Arhivele şi Cultura”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1998, p.128-129

Page 366: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

366

DAN V. BAICU (1944-2006)

Ioan LĂCĂTUŞU

De la înfiinţarea sa, în anul 1953, instituţia Arhivelor Naţionale din judeţul Covasna a fost condusă de următorii arhivişti: Iosif Arvay (1953-1975), Ştefan Suciu (aprilie-august 1975), Ernestin Csia (septembrie 1975-martie 1976), Vasilica Szasz (1976-1986), Dan Vasile Baicu (1986-2006), Ioan Lăcătuşu (2006-2009; în perioada oct. 2007-iulie 2008 - Adina Fofircă(Crişan), 2010 şi în prezent Marius Stoica.1

Iosif Arvay (1916-1975), în cei 22 de ani în care s-a aflat la cârma arhivelor covăsnene, împreună cu prietenul şi colaboratorul său Ernestin Csia, practic a pus bazele instituţiei, asigurând preluarea şi prelucrarea principalelor fonduri şi colecţii arhivistice deţinute de Arhivele covăsnene. Este autor a peste 20 de studii şi articole apărute în revistele de specialitate din Cluj-Napoca, Bucureşti şi Sf. Gheorghe. Şi-a îndeplinit munca de arhivist asemeni unei vocaţii, cu smerenia specialistului, activitatea sa fiind apreciată de toţi colegii din sistemul arhivistic naţional şi de istoriografia locală şi regională.2

Timp de un deceniu (1976-1986), conducerea Arhivelor covăsnene a fost asigurată de profesor Vasilica Szasz, născută Ivaşcu. Principalele priorităţi ale acestei perioade au fost: preluarea documentelor de la creatorii şi deţinătorii din judeţ, activitatea de îndrumare şi control şi valorificarea documentelor în scopuri ştiinţifice.3

În cele ce urmează, ne propunem să creionăm o schiţă de portret moral şi profesional a celui care a condus instituţia Arhivelor Naţionale Covasna, timp de două decenii (1986-2006), respectiv profesorul Dan Vasile Baicu (1944-2006).

Baicu Vasile Dan s-a născut la 15 ianuarie 1944 în localitatea Abrud, judeţul Alba, din părinţii Mihai - ofiţer al armatei române, veteran de război, rănit la Stalingrad, decorat prin decret regal - şi Emilia - profesoară de limba română, apoi

Page 367: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

367

inspector şcolar, căreia i s-a decernat titlul de “Cetăţean de onoare al municipiului Sfântu Gheorghe”. După ce, împreună cu părinţii şi sora Mihaela şi-a petrecut copilăria în mai multe oraşe, în anul 1951 s-a stabilit în Sfântu Gheorghe unde a urmat cursurile şcolii generale si ale liceului. Şi-a petrecut copilăria într-o perioadă dificilă marcată de ultima etapă a celei de a doua conflagraţii mondiale, episod în care derularea evenimentelor militare prevestea deznodământul politic cunoscut.

Deşi copil resimte din plin aceste avataruri din primii ani postbelici. Aceste trăirii sunt şi mai intense având în vedere faptul că părinţii au slujit cu credinţă două instituţii fundamentale româneşti - şcoala şi armata - ambele lovite de vitregia vremurilor. S-ar putea spune că Baicu Vasile Dan s-a născut “cu pumnii strânşi” după cum afirma “poetul pătimirii noastre” - Octavian Goga. A învăţat încă din primii ani că istoria este cu adevărat “învăţătoarea vieţii”. Cunoscându-i personalitatea, mai ales sentimentele, ni se dezvăluie fără echivoc faptul că aceste episoade ale copilăriei şi ale adolescenţei i-au îndreptat sufletul şi mintea spre studiul istoriei, mai întâi în templu spiritualităţii ardelene - Cluj-Napoca, iar apoi în capitala tuturor românilor - Bucureşti.

După terminarea cursurilor generale şi liceale în oraşul Sfântu Gheorghe, în anul 1965 a absolvit Facultatea de istorie-geografie a Institutului Pedagogic din Cluj-Napoca, iar în anul 1978, din dorinţa de a se perfecţiona a terminat cu brio cursurile Facultăţii de istorie-filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat în învăţământ din 1965 până în 1986 succesiv în următoarele unităţi şcolare din judeţ (cu scurte popasuri la organizaţia de tineret şi presa locală): Şcoala generală nr. 1 - Târgu Secuiesc, şcolile generale nr. 1 şi 2 din Sf. Gheorghe, în acestea din urmă îndeplinind şi funcţia de director adjunct. Ca profesor de istorie a obţinut în 1969 gradul didactic definitiv, iar în 1981 gradul didactic II la centrul de perfecţionare de pe lângă Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

În perioada când a lucrat efectiv la catedră, a luat parte la toate formele de perfecţionare profesională, fiind şi şef de catedră la unităţile şcolare unde a funcţionat. În cadrul cercurilor metodice a prezentat referate cu tematică metodologică precum şi strict de specialitate (istorie). Foştii săi elevi (dintre care, peste ani, unii i-au devenit colegi la Arhivele Naţionale) au apreciat în mod deosebit, atât calităţile de profesor, cât şi pe cele de director, fiindu-i recunoscători pentru dragostea de istorie insuflată de dascălul lor.

Din 15 mai 1986 este angajat la Arhivele Statului fiind numit şeful filialei Arhivelor Statului judeţul Covasna. Un obiectiv important în acea perioadă a fost integrarea într-un termen cât mai scurt în specificul muncii. A fost deci necesară atât asimilarea problemelor legate de teoria şi practica arhivistică, cât şi adaptarea la atribuţiile ce-i revin în calitate de conducător de instituţie. A urmat în prima

Page 368: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

368

fază un curs de iniţiere la Direcţia Generală a Arhivelor Statului - Bucureşti, luând cunoştinţă cu domeniile fiecărui serviciu în parte: metodologie şi control, valorificare, informatică arhivistică, arhive tehnice, ştiinţe auxiliare, iniţiere ce a fost în măsură să-i contureze modul de rezolvare a problemelor ce reveneau filialei. Şi-a început activitatea într-o clădire deteriorată, care punea în pericol atât documentele aflate în păstrare, cât şi sănătatea personalului direcţiei. Învingând toate piedicile, a reuşit să convingă factorii abilitaţi şi să înceapă construirea unui sediu nou, la care s-a lucrat timp de peste şase ani. De fapt, construirea noului sediu al D.J.A.N. Covasna, reprezintă realizarea principală a activităţii lui Dan Baicu, pe tărâmul arhivisticii româneşti.

A lucrat cu un colectiv aflat la momentul “schimbului de generaţii”. După plecarea din instituţie a „vechii gărzi”, respectiv a arhiviştilor care trudiseră de la înfiinţarea acesteia, în 1953 - Arvay Josef, Csia Ernestin, Carmen Szekely, Vasilica Szasz, Paraschiva Crişan - cu perseverenţă, răbdare şi tact, Dan Baicu a asigurat angajarea şi formarea “noului val”, care activează în prezent în instituţie, constituind un colectiv bine pregătit profesional, caracterizat prin preocuparea fiecăruia de autoperfecţionare şi adaptare la cerinţele timpurilor prezente şi a celor care vin.

Atât cât timpul şi împrejurările i-au permis, Dan Baicu, s-a preocupat de punerea în valoare a documentelor aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale. În studiile şi articolele sale a abordat teme privind evenimente şi personalităţi importante ale istoriei naţionale (Mihai Viteazul şi unirea de la 1600, Alexandru Ioan Cuza şi unirea “cea mică”, instituţii şi personalităţi ale românilor ardeleni şi rolul lor în înfăptuirea “Marii Uniri”, de la 1 Decembrie 1918 ş.a.). În articolele dedicate istoriei locale, a tratat subiecte referitoare la istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, respectiv la relaţiile acestora cu Moldova şi Ţara Românească, la rolul bisericii strămoşeşti, al şcolilor, instituţiilor şi asociaţiilor culturale româneşti pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale. Articolele de arhivistică abordează, în principal, problematica raporturilor dintre instituţia Arhivelor Naţionale şi societatea românească, în istorie şi contemporaneitate, precum şi prezenţa în spaţiul public a arhiviştilor covăsneni.

Articolele scrise despre Dan Baicu, cât şi cele redactate de acesta, fiecare în parte, şi toate la un loc, vorbesc convingător despre omul, profesorul şi arhivistul care s-a identificat cu profesia şi instituţia, la care a trudit timp de două decenii. Dan Baicu, a venit în sistemul Arhivelor Naţionale, în ultimii ani ai regimului comunist, “beneficiind” apoi, din plin, de toate avatarurile tranziţiei postdecembriste. A reuşit să gestioneze corespunzător numeroasele provocări cu care s-a confruntat direcţia, după evenimentele din decembrie 1989, atât cele generale, caracteristice întregului sistem al Arhivelor Naţionale, cât şi cele specifice, generate de implicarea factorului etnic în administraţia publică locală.

Page 369: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

369

În contextul activităţii de cercetare tematică precum şi a celei de documentare, a scos în evidenţă elemente privitoare la istoricul unor instituţii culturale din judeţ, activitatea Astrei-Târgu Secuiesc, personalităţi din domeniul cultural, administrativ, prezenţa românilor la înfăptuirea Marii Uniri, datele fiind materializate prin publicarea unor articole în presa locală, precum şi prin prezentarea de comunicări inedite la diferite sesiuni ştiinţifice.

Printre priorităţile fixate după evenimentele din 1989 s-au numărat şi obţinerea unui local propice pentru desfăşurarea activităţii instituţiei D.J.A.N. Covasna, atragerea în această zonă a tinerilor absolvenţi ai Facultăţii de Arhivistică, conştientizarea opiniei publice despre rolul instituţiei Arhivelor, precum şi promovarea unei imagini pozitive a D.J.A.N. Covasna. A reuşit să îndeplinească toate aceste obiective, deoarece a înţeles să-şi identifice propria persoană cu însăşi instituţia. În cazul său, sentimentele de sacrificiu şi loialitate s-au împletit armonios cu pasiunea de-o viaţă - istoria.

Încununarea acestei munci, este reprezentată de noul sediu al Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, inaugurat la 1 noiembrie 2002, cu participarea conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivelor Naţionale şi a tuturor directorilor direcţiilor judeţene, edificiul sfinţit de Întâi Stătătorul Episcopiei Covasnei şi Harghitei - P.S. Ioan Selejan. Acestui obiectiv major i-a consacrat 10 ani de muncă susţinută.

Pe parcursul îndeplinirii responsabilităţilor ce i-au revenit, a întreţinut relaţii deosebit de strânse cu Prefectura judeţului Covasna, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Jandarmeria şi cu societatea civilă românească din judeţ, fiind membru fondator, împreună cu întreaga familie, al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi al Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Covasna. Dan Baicu, împreună cu colegii săi, a fost o prezenţă activă în viaţa publică a judeţului, participând la marcarea evenimentelor importante ale istoriei naţionale şi locale, prin organizare de expoziţii documentare, de simpozioane, dezbateri şi conferinţe, articole în presa locală, fiind un colaborator constant al „bătrânului” cotidian „Cuvântul Nou”, dar şi al mai „tânărului” său confrate „Observatorul de Covasna”.

S-a remarcat ca o personalitate marcantă în peisajul arhivisticii româneşti atât prin calităţile de conducător şi îndrumător, cât şi prin numeroasele studii sau articole publicate în presa locală şi centrală, cu tematică variată ce include subiecte din domeniile: istorie locală şi regională, istoria oraşelor, istoria militară, memorialistică, cultură şi spiritualitate românească. I-au fost recunoscute calităţi precum cinstea, devotamentul, modestia, patriotismul curat manifestat prin cultivarea asiduă a istoriei naţionale. A fost în permanenţă preocupat de păstrarea, conservarea şi valorificarea bogatului patrimoniu arhivistic naţional. Printr-un

Page 370: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

370

frumos joc al destinului, Baicu Vasile Dan s-a născut de ziua marelui Eminescu şi s-a căsătorit de ziua „Unirii Mici”. La 24 ianuarie 1971 şi-a unit destinul cu Ana Stănese din Apoldul de Jos, judeţul Sibiu. Devotata şi iubitoarea soţie i-a dăruit doi copii, Bogdan, născut în 1972, profesor de istorie, şi Călin, născut în 1974, specialist în robotică şi calculatoare.

Din păcate timpul nu a mai avut răbdare, răpindu-l din mijlocul familiei dar şi din ambiţioasele proiecte propuse. O boală necruţătoare s-a declanşat în iunie 2005. A urmat o operaţie deosebit de complicată la Bucureşti succedată de mai multe perioade de spitalizare. Deşi a luptat crâncen cu boala, iar strădaniile personalului medical au fost deosebite, după o grea suferinţă, în noaptea zilei de 3 februarie 2006, a trecut la cele veşnice lăsând în urma sa, alături de cumplita durere, amintirea unui caracter integru, devotat familiei şi profesiei.4

Aşa cum s-a procedat şi la volumul Aurel Marc, Contribuţii la istoria judeţului Harghita,5 volum dedicat fostului director al Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale - Aurel Marc, şi el plecat prea repede dintre noi, şi în lucrarea Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul Intracarpatic, volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Adina Fofircă şi Ioan Lăcătuşu, apărut tot la Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2006, în primul capitol al cărţii sunt gânduri referitoare la omul şi arhivistul Baicu V. Dan, semnate de cei care l-au cunoscut şi apreciat.

Mai întâi, a scris despre Dan Baicu, arhivistul Marin Radu Mocanu, la acea vreme, director general adjunct al Arhivelor Naţionale ale României, în volumul „Arhivele şi Cultura”. În articolul intitulat Dan Baicu - Destin şi împlinire arhivistică, autorul menţionează: „Venirea lui la Direcţia Arhivelor judeţului Covasna (1986) de la catedra de istorie a unei şcoli nu a însemnat, cum s-a dovedit, un obstacol de netrecut, adaptându-se în scurt timp la specificul activităţii acestei instituţii, a cărei componentă fundamentală - stabilirea adevărului istoric în baza documentului autentic - l-a acaparat total. (...) Cercetarea sa istoriografică s-a plasat cu prioritate spre existenţa, continuitatea şi aportul elementului românesc la dezvoltarea acestei zone, subiect puţin studiat şi luat în considerare de istoriografia românească şi mai ales, cea maghiară, străină, în general. Intrarea în această tematică istorică şi-a făcut-o prin studiu asupra trecutului instituţiilor culturale şi al personalităţilor româneşti culturale şi al personalităţilor româneşti locale, relevând prezenţa şi implicarea populaţiei româneşti în evenimente importante ale istoriei naţionale. (...) Dan Baicu este unul din autorii volumelor de documente privind minorităţile naţionale din România, ca şi un factor stimulator al manifestărilor cultural-ştiinţific covăsnene, în măsura în care organele administrative şi culturale maghiare îl solicită sau îl acceptă ca partener în diverse activităţi de acest gen ce privesc istoria zonei în ansamblu ei, cu tot ceea ce a unit comunităţile etnice în trecutul lor comun, cu toate vicisitudinile timpului.” 6

Page 371: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

371

In anul 2004, la împlinirea vârstei de 60 de ani, în mesajul trimis de Centrul Ecleziastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură laică şi bisericească, din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, parteneră a Arhivelor naţionale Covasna, se afirmă: „Acest bilanţ include şi rezultatele parteneriatului constant şi al colaborării benefice dintre Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale şi Centrul Ecleziastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan” - instituţie care prin menirea sa a fost creată pentru a gestiona şi valorifica arhivele ecleziastice ortodoxe din sud-estul Transilvaniei -,rezultate din rândul cărora amintim: expoziţiile documentare organizate la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe; sesiunile de comunicări şi simpozioanele organizate în comun, documentele valorificate în cuprinsul publicaţiilor, studiilor şi volumelor editate împreună cu Muzeul Carpaţilor Răsăriteni şi cele apărute cu binecuvântarea şi sprijinul P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Din punctul nostru de vedere, portretul moral al omului Dan Vasile Baicu, ajuns la această venerabilă vârstă, cuprinde cuvinte cheie precum: statornicie, corectitudine, iubire de adevăr, sensibilitate, ataşament faţă de familie, patriotism luminat, promotor al ordinei şi disciplinei, înţelegere faţă de problemele oamenilor ş.a. Cu aleasă consideraţie şi statornică prietenie, Dr. Ioan Lăcătuşu” 7

Peste doi ani, la împlinirea vârstei de 62 de ani, cu puţin timp înaintea trecerii la cele veşnice, în mesajul de preţuire şi recunoştinţă transmis de Corneliu Mihail Lungu, directorul general al Arhivelor Naţionale ale României, se spune: „Scumpe coleg şi prieten, DAN BAICU, A fost hărăzit de Bunul Dumnezeu ca la fiecare început de an să păşeşti cu entuziasm şi braţele larg deschise, plin de speranţă spre viitorul încărcat de idealuri, dorinţe şi surprize pe care ţi le-a rezervat viaţa. Acum, la ceas aniversar, pentru hărnicia, devotamentul, cinstea, modestia, discreţia, mândria de a fi român şi dragostea oferită semenilor, chiar şi acelora care n-o meritau, roadele trudei tale te învăluie fără a fi, însă, capabile să te răsplătească pe măsura dăruirii tale şi să fie la nivelul înălţimii existenţei tale. Fie ca anul 2006, în care se vor împlini două decenii de când cârmuieşti arhivele româneşti ale Covasnei să prefigureze o nouă treaptă în evoluţia ta existenţială şi profesională pentru a fi fericit alături de minunata ta soţie, scumpele tale odrasle şi pentru a mângâia cu blândeţea ce te caracterizează anii pe care mama ta îi poartă cu demnitate şi mândrie. La mulţi ani ! 15 ianuarie 2006”. 8

Cu acelaşi prilej, în scrisoarea transmisă de colegii de la Arhivele Nationale Covasna, printre altele, se spune: „Totodată, se cuvine a evidenţia devotamentul şi loialitate faţă de instituţie, probate în perioada celor aproape 20 de ani de când vă aflaţi la cârma direcţiei, preocuparea constantă pentru a asigura prestigiul şi imaginea pozitivă a direcţiei noastre în mass-media locală şi în mentalul colectiv.

Page 372: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

372

Aşa cum am mai afirmat, preţuim deopotrivă, patriotismul curat, verticalitatea, demnitate, consecvenţa, modestia şi celelalte calităţi care formează profilul uman al profesorului, arhivistului şi managerului Dan Baicu” 9

Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare şi, numai peste trei săptămâni, înainte de mai putea marca împlinirea a două decenii dedicate arhivelor, şi de a se bucura de răsplata binecuvenită, după peste patru decenii de activitate pusă în slujba învăţământului şi culturii româneşti, a trecut la cele veşnice, la 3 februarie 2006. A fost condus pe ultimul drum de familia îndurerată, vecini, prieteni şi foarte mulţi colegi arhivişti, din întreaga ţară. Redăm câteva fragmente din mesajele de adio rostite atunci de către unii din foştii colegi arhivişti. „Dragă Dane - s-a adresat cu durere în glas, prietenul său prof. Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale Bacău - Ştiu că ai avut o viaţă plină cu de toate. Ai primit o educaţie aleasă într-o familie de buni români, te-ai format într-o facultate pentru a fi dascăl, la fel ca mama ta. Ai fost profesor şi director de şcoală şi ai contribuit la formarea multor generaţii de tineri, iar de aproape 20 de ani ai condus, şi nu cu puţine dificultăţi şi obstacole, instituţia Arhivelor Naţionale din judeţul Covasna. Prin spiritul tău, tenacitatea care te-a caracterizat ai fost mereu un învingător şi trebuie să fii mândru, cum nu mulţi pot fi, de ceea ce laşi în urma ta: doi copii bine realizaţi, un colectiv bine închegat şi o clădire nouă, modernă la instituţia căreia i te-ai dedicat. Tu, învingătorule, ai fost însă o singură dată învins. Te-a biruit necruţătoarea boală şi te-a răpit din mijlocul celor dragi, înainte da a-ţi fi spus ultimul cuvânt în multe chestiuni.” 10

La rândul său, directorul Arhivelor Naţionale Harghita, prof. Ana Dobreanu, a ţinut să remarce: „Dacă ar fi să cuprind în cuvinte puţine un portret, aş spune despre Dan Baicu pe scurt: onestitate, hărnicie, verticalitate, respect şi stimă pentru colegii de breaslă şi întâi de toate modelul său se caracteriza prin moralitate. Se bucura mereu să poată fi de folos, să sprijine, să te ajute, să împărtăşească din experienţa ce cu trudă a acumulat-o în atâţia ani de muncă, şi toate acestea le făcea cu o modestie greu de cuprins în cuvinte. Se bucura sincer de reuşita unui coleg şi fremăta de mâhnire atunci când cineva apropiat suferea. A pus mult suflet şi trudă în tot ceea ce a făcut, şi nu a făcut nimic pentru laude sau recunoştinţă, ci pentru că aşa se simţea împlinit, mulţumit. Iubea ceea ce făcea”. 11

O altă bună prietenă, Elisabeta Marin, director al Arhivelor Naţionale Braşov, a concis: „A terminat şi a reuşit să lase pentru arhivistica românească - un lăcaş, o ctitorie - şi nu oriunde - la Sfântul Gheorghe în judeţul Covasna - un simbol al sacrificiului, ca în legenda Meşterului Manole.” 12

Prin întrega sa activitate, de aproape două decenii, în sistemul Arhivelor Naţionale, Dan Baicu a făcut parte din generaţia de arhivişti care, la răscruce de vremuri, a asigurat funcţionarea instituţiei Arhivelor Naţionale, în judeţul Covasna şi transmiterea pentru generaţiile viitoare, a unui valoros tezaur arhivistic, parte

Page 373: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

373

componentă a Patrimoniului Arhivistic Naţional.Note:1. Raluca Andronic, Ioan Lăcătuşu, Arhivele covăsnene. 55 de ani de activitate

instituţională, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2008, p. 61-622. Ibidem, p. 663. Ibidem, p. 674. Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, Editura

Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p. 20 -23, volum alcătuit şi îngrijit de Adina Fofircă şi Ioan Lăcătuşu şi In memoriam Dan Baicu, Ioan Lăcătuşu Bogdan Baicu, în Almanahul Pentru Patrie / 2006, Bucureşti, p. 206-208

5. Aurel Marc, Contribuţii la istoria judeţului Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2000, volum alcatuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu

6. Marin Radu Mocanu, Destin şi împlinire arhivistică, în „Arhivele şi Cultura”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1997, p. 130-132

7. Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p. 18 -19

8. Ibidem, p. 159. Ibidem, p. 2610. Ibidem, p. 28 -2911. Ibidem, p. 3112. Ibidem,p. 33

Page 374: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

374

SABĂU V. IOAN 27

(1930-2005)Klara GUSETH

Repere biografice: Sabău Ioan s-a născut în satul Roşiori, comuna Valea Vinului,

Şomcuta Mare, la 16.07.1930. În perioada 1937-1944, a urmat în satul natal cele 7 clase elementare, ulterior înscriindu-se şi frecventând până în anul 1951 cursurile Liceului Teoretic de Băieţi “Mihai Eminescu” din Satu Mare. Deşi dă admitere la Facultatea de Filosofie din Cluj-Napoca, îşi continuă însă în perioada 1951-1955 studiile universitare la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Dr. C.I. Parhon”.

La 1 Decembrie 1955, Ioan Sabău este încadrat la Serviciul Arhivelor Statului Baia Mare, unde îşi desfăşoară activitatea până la pensionare, la 01.01.1994.

Bibliografie selectivă:Volume în colaborare:

1. Monografia municipiului Baia Mare, vol. 1, Aurel S. Feştilă, Ioan I. Pintilie, Ioan I. Cădariu, Ioan V. Sabău, Baia Mare, 1972, 567 p.;

2. Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Maramureş, Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Coloman Oszóczki, Adalbert Balogh, Vasile Schrek, DGAS, Bucureşti, 1974, 334 p.;

27 Ibidem, pg. 30-33.

Page 375: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

375

Volume îngrijite, coordonate, editate:1. Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională : Documente.

1848-1918, ediţie îngrijită de Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Valeriu Achim., Bucureşti, 1981, 414 p. lucrare distinsă cu premiul Academiei Române „Nicolae Iorga” pe anul 1981, în anul 1983;

Studii şi articole:1. Frământări sociale şi politice în Munţii Apuseni în anul 1790, în Revista

Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1959, p. 236-251; 2. Ecourile răscoalei lui Horea în părţile nord-vestice ale Transilvaniei, în

Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1962, p. 169-193;3. Direcţia Minelor şi Uzinelor Metalurgice Baia Mare, în Revista Arhivelor, 1,

X, Bucureşti, 1967, în colaborare cu Coloman Oszóczki, p. 179-198;4. Contribuţii la “Pagina arhivarului”, în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti,

1972;5. Aspecte ale vieţii social economice a muncitorilor băimăreni şi a luptei lor

împotriva exploatării şi asupririi în perioada crizei din 1929-1933, în Lupta maselor populare maramureşene..., Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1972, p.105-121;

6. Despre Monetăria din Baia Mare, în secolele XV-XVII, în Marmaţia, III, Baia Mare, 1977, p. 55-70;

7. Aspecte privind participarea maselor populare maramureşene la transformările din perioada 1944-1947, în Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p.268-280;

8. Noi date privind lupta populaţiei din Judeţul Satu Mare pentru Unire, în Satu Mare. Studii şi Comunicări, IV, Satu Mare, 1980, p.213-225;

9. Sub influenţa răscoalei lui Horea, frământări, mişcări, măsuri în Maramureş, în Revista Arhivelor, nr. 4, 1984, p.375-386;

10. Date privind industria minieră carboniferă sălăjeană între 1910-1922, în Acta Musei Porolissensis, XI, Zalău, 1987;

11. Categorii de documente cu caracter permanent create şi deţinute de unităţile din reţeaua sanitară, în Revista Arhivelor, nr. 3, 1987;

12. Produse agricole pe piaţa băimăreană la mijlocul secolului XVII, în volumul Al X-lea simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară al României, Baia Mare, 1988;

13. Din experienţa activităţii de arhivă la consiliile populare maramureşene, în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1989, în colaborare cu Vasile Căpâlnean, p. 50-51;

14. Evoluţia demografică a oraşului Baia Mare în secolele XVI-XVIII, în Marmaţia, nr. 7, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 2002, p.57-65;

Page 376: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

376

Vasile Căpâlnean28 (1934 – 2005)

Klara GUSETH

Repere biografice:

Vasile Căpâlnean s-a născut la data de 03.10.1934, în localitatea Biia, comuna Sona, judeţul Alba. A urmat între anii 1942-1946 şcoala primară în satul natal, iar ulterior până în anul 1953, a frecventat cursurile Şcolii normale de învăţători din Blaj (din 1948 – Şcoală Pedagogică). Între 1953-1957 a fost student al Facultăţii de Istorie şi Filologie, secţia Limba şi literatura română, în cadrul Universităţii „Victor Babeş” din Cluj Napoca. După terminarea facultăţii şi-a început cariera didactică la Şcoala Generală din comuna Halmeu, azi în judeţul Satu Mare, unde a fost dascăl doar pentru un an. La 1 decembrie 1958 a fost promovat pe postul de inspector metodist al Secţiei raionale de învăţământ şi cultură din cadrul Sfatului Popular Raional Satu Mare. În anul 1962, este numit şef al Secţiei de învăţământ (echivalentul astăzi al Inspectorului general şcolar) până la data de 15 februarie 1963, când a fost transferat ca şef la Serviciul Regional Maramureş al Arhivelor Statului, devenit după 1969 filială judeţeană.

<?> Guşeth Klara, În loc de: „ Arhivele maramureşene la 60 de ani”, în Revista Arhivei Ma-ramureşene, nr. 4/2011, Baia Mare, p. 20-25.

Page 377: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

377

Bibliografie selectivă:

Volume:1. Filiala Arhivelor Statului judeţul Maramureş. Bucureşti, DGAS, 1982, 76 p.

Volume în colaborare:1. Maramureşul şi Unirea (1918), Dr. Trofin Hăgan, Ioan S. Mureşan, Valeriu

Achim, Vasile Căpâlnean, Muzeul Regional Maramureş, Baia Mare, 1968, 200 p.;

2. Maramureşul pe verticala a trei decenii, Valeriu Achim, Andrei Bălan, Ştefan Bellu, Vasile Căpâlnean, Baia Mare, 1974, 160 p.;

3. Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Maramureş, Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Coloman Oszóczki, Adalbert Balogh, Vasile Schrek, DGAS, Bucureşti, 1974, 334 p.;

4. Biia vatră de istorie şi cultură. Studiu monografic. Ioan Sălcudean, Dumitru Frăcea, Toader Blaga, Vasile Căpâlnean, Vasile Lechinţan, Ed. Astra. Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, 2004, 611 p.;

Volume îngrijite, coordonate, editate:1. Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională : Documente.

1848-1918, ediţie îngrijită de Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Valeriu Achim., Bucureşti, 1981, 414 p., lucrare distinsă cu premiul Academiei Române „Nicolae Iorga” pe anul 1981, în anul 1983;

2. Jurnal de front (1942-1943) - Mihai Bălaj, ediţie de: Vasile Căpâlnean, Viorel Rusu, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999, 184 p.;

3. Biia, 800 de ani. Contribuţii la monografia satului Biia, coordonatori: Vasile Căpâlnean, Vasile Lechinţan, Ed. Astra, Blaj, 2000, 232 p.

Studii şi articole

1. Centenarul primului Despărţământ al Astrei la Şomcuta Mare, în Studii şi Articole, Baia Mare, 1969;

2. Etimologicum magnum romaniae a lui Haşdeu şi Mara mu re şul (despre un chestionar datat „Buşag, 1885” descoperit la Arhivele Statului), în Maramureş (supliment social-cultural), mai 1970, p. 17;

3. Contribuţii la cunoaşterea preocupărilor pentru înfiinţarea de şcoli medii româneşti în Baia Mare şi Seini, după revoluţia de la 1848, în Marmaţia, nr. 2, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1971, p. 161-173;

Page 378: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

378

4. Câteva achiziţii de documente făcute de Arhivele statului Baia Mare în anii 1971-1972, în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti, 1973, p 415-417 ;

5. Arhivele maramureşene – izvor de informare pentru istoria învăţământului (1848-1919),în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 242-247;

6. Reuniunea învăţătorilor români din Maramureş 1883-1918, în Marmaţia, nr. 3, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare 1977, în colaborare cu Petre Puşcaşu, p. 84-91;

7. Biblioteci româneşti în Maramureş în secolul al XIX-lea, în Studii şi documente arhivistice – Ştefan Meteş – 85 ani, Cluj Napoca, 1977, p. 445-448;

8. Maramureşenii participanţi activi la înfăptuirea unirii (1918), în Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 197-209;

9. Şase scrisori bariţiene inedite, în Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 532-534;

10. Teodor Mihali (1856-1934), în Almanahul Tribuna, Cluj, 1979, p.155-156;11. Lupta românilor maramureşeni pentru libertate şi unitate naţională 1848-

1918, în Revista Arhivelor, supliment, 1979, p. 190-196;12. Scrisori inedite ale lui George Bariţiu în arhivele maramureşene 1879-

1891, în Revista Arhivelor, nr. 1, Bucureşti, 1980, p 68-76;13. O scrisoare inedită din Bucureştii anului 1859, aflată în arhivele băimărene,

în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. 4 Muzeul Judeţean Satu Mare, 1980, în colaborare cu Coloman Oszóczki, p.197-202;

14. Gruia şi (ta)ta Novac, în Studii şi articole, nr. 3, Baia Mare, 1981, p. 188-194;

15. Consideraţii privind aplicarea art. 10 din Decretul 472/1971, în Revista Arhivelor nr. 4, Bucureşti, 1983, p. 418-419;

16. Achiziţii noi la Filiala Arhivelor Statului Maramureş, în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1984, p. 61-63;

17. Scrieri inedite ale lui Gheorghe Crişan. Arhiva ziarului Cronica şi a suplimentului literar Cronica Literară. Baia Mare 1936-1940 şi Bacău 1941, în Revista Arhivelor, nr.2, Bucureşti, 1987, p. 197-199;

18. Contribuţia învăţământului maramureşean la dezvoltarea pomiculturii, în volumul Al X-lea simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară al României, Baia Mare, 1988;

19. Din experienţa activităţii de arhivă la consiliile populare maramureşene, în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1989, în colaborare cu Ioan Sabău, p. 50-51;

20. Documente inedite din Arhivele Maramureşene privind mişcarea memorandistă, în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1992;

Page 379: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

379

21. Teodor Mihali – memorandist (evocare prilejuită de împlinirea a 75 de ani de la Marea Unire) în Românul, nr. 4, Arad, 1993;

22. Consideraţii privind selecţionarea arhivelor la creator, în Revista Arhivelor, vol. I, seria a III-a, nr.1-2, Cluj- Napoca, 1995;

23. Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, în Revista Arhivelor, nr.2, Bucureşti, 1996, p.139-141;

24. Câteva îndreptări necesare: comentarii la articolul Participarea băimărenilor la înfăptuirea măreţului act al Unirii din 1918 – Aurel Feştilă - publicat în Pro Unione, an 3, nr. 3-4 (7-8), decembrie 2000, p.18-19, an 4, nr. 3-4 (11-12), decembrie 2001, p.57-58;

25. Recenzia lucrării Dr. Vasile Lucaciu – luptător activ pentru unirea românilor, studiu introductiv, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii de Ion Iacoş şi Valeriu Achim, vol.2, Baia Mare, editura Gutinul, 2000, în Pro Unione, an 3, nr. 3-4 (7-8), decembrie 2000, p.172-173;

26. Câteva îndreptări necesare: [comentarii la articolul Participarea băimărenilor la înfăptuirea măreţului act al Unirii din 1918/ Aurel S. Feştilă publicat în Pro Unione, an 3, nr. 3-4 (7-8), dec. 2000, p.18-19], în Pro Unione, An 4, nr.3-4 /11-12), dec. 2001, p.57-58;

27. Un document inedit privind Chioarul secolului al XVII-lea. Conscrierea familiilor nobile româneşti, în: Marmaţia, 2002, 7, nr. 2, în colaborare cu Oszóczki Coloman. p.25-56.

Page 380: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

380

SCHREK VASILE(1935 – 1993)

Klara GUSETH

Repere biografice:Schrek Vasile s-a născut la Sighetu Marmaţiei în 8 septembrie 1935. A urmat

la Sighet Şcoala Elementară (1942-1946), Şcoala Medie Teoretică (1946-1953) şi ulterior Liceul de Cultură Generală Sighet (1949-1953). În perioada 1953-1957 a fost studentul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Bolyai” din Cluj, după care a fost repartizat ca profesor de istorie şi mai apoi director al Şcolii Elementare de 7 ani din Ocna Şugatag. Din anul 1961 a fost numit şef al Filialei Arhivelor Statului din Sighet.

Bibliografie selectivă:

Volume în colaborare:1. Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Maramureş, Vasile Căpâlnean,

Ioan Sabău, Coloman Oszóczki, Adalbert Balogh, Vasile Schrek, DGAS, Bucureşti, 1974, 334 p.;

Studii şi articole:1. Năvălirea tătarilor în Maramureş şi înfrângerea lor la Borşa în 1717, în

Marmaţia, III, Baia Mare, 1977;

Page 381: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

381

R E C E N Z I I

Page 382: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

382

Page 383: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

383

„PROFESIONIŞTII NOŞTRI” 1ANA GRAMA - CERCETĂTOR, ETNOMUZEOGRAF ŞI ARHIVIST,

LA ÎMPLINIREA VÂRSTEI DE 70 DE ANI

Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântul Gheorghe, 2010

În anul 2010, în cadrul Editurii Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sf. Gheorghe a fost inaugurată colecţia „Profesioniştii noştri”, primul volum fiind dedicat distinsei doamne Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf şi arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Aşa cum rezultă din programul iniţiatorilor colecţiei şi din aprecierile specialiştilor care au colaborat la redactarea primului număr, noua colecţie îşi propune să fie „o publicaţie care trebuie să dăinuie”,

Page 384: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

384

având obiective generoase precum: circumscrierea într-un proiect coerent şi consecvent a unui grup profesional preocupat de problematica atât de complexă a românilor din Arcul Intracarpatic şi convieţuirea lor cu secuii, maghiarii şi concetăţenii de alte etnii; promovarea ideii de elită profesională, de performanţă cultural-ştiinţifică, obţinută în cercetarea istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a interferenţelor culturale româno - maghiare; propunerea de modele profesionale de urmat pentru cercetătorii din tânăra generaţie, prin prezentarea de secvenţe semnificative din viaţa şi activitatea celor pe care urmează să-i înlocuiască; şi, nu în ultimul rând, gesturi de preţuire sinceră a valorilor „pentru ca întâlnirea cu normalitatea să nu se lase prea mult aşteptată”. În avampremierea lansării noii colecţii, începând cu anul 2009, la Sf. Gheorghe, din iniţiativa Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni a fost constituit Grupul de Cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei. La primele trei colocvii naţionale ale Grupului au fost atribuite premiile “I.I. Russu” unor cunoscuţi cercetători: istorici, arhivişti, etnografi, teologi, sociologi, filologi ş.a., din principalele centre culturale ale ţării.

În acest mod, Editura Eurocarpatica se achită de onoranta obligaţie de a preţui şi recompensa moral participarea cercetătorilor, la realizarea proiectului ştiinţific de anvergură ce îşi propune cercetare istoriei şi culturii românilor din judeţele Harghita, Mureş şi Covasna şi convieţuirea lor cu secuii, maghiarii şi cu membrii celorlalte etnii trăitoare, din arealul transilvan, multietnic şi pluriconfesional situat în inima României. Volumul „Profesioniştii noştri”1. Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf şi arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani este structurat astfel: Introducerea la colecţie este semnată de IPS Ioan Selejan, episcopul Covasnei şi Harghitei, cu articolul intitulat Un neîntrecut custode al valorilor culturale, iar Prefaţa este semnată de dr. Ligia Ghinea cu titlul Ana Grama - inaugurând colecţia „Profesioniştii noştri”. Capitolul 1 cuprinde 15 mesaje ale unor cunoscute personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti, ale unor tineri colaboratori care au beneficiat de sprijinul doamnei Ana Grama şi al coordonatorului volumului, dr. Ioan Lăcătuşu. Capitolul 2 cuprinde scrisori personal –profesionale şi dedicaţii autografe de la peste 25 de corespondenţi. În capitolul intitulat Rememorări, Ana Grama prezintă „filmul” vieţii sale, sub forma unor secvenţe intitulate sugestiv: Satul meu, familia mea; La Universitate, în Bucureşti; Primii ani de activitate profesională, la Ploieşti (1961 -1975), La Sibiu, În Secţia de Istorie a Muzeului Brukenthal; Foloasele unui deceniu ratat (?!); Din nou muzeograf la Muzeul ASTRA. 1990 – 2000; Sexagenară. Datorez muncii în arhive prelungirea vieţii profesionale şi împlinirea vieţii personale.

Page 385: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

385

Curriculum vitae cuprinde, pe lângă activităţile profesionale şi locurile de muncă, temele de studiu şi cercetare, problemele specifice de informare şi documentare ştiinţifică, participări la sesiuni naţionale, publicaţii editate, expoziţii, emisiuni radio –TV şi bibliografia care cuprinde: volume, colaborări în volume, studii şi articole publicate. Din cele 290 pagini ale volumului, jumătate sunt dedicate publicării a nouă studii semnate de: Ştefan L. Toma, Gelu Neamţu, Macarie Drăgoi, Alexandru Moraru, Cosmin Cosmuţă, Nicoleta Ploşnea, Dorel Marc, Ioan Lăcătuşu, Monica Vlaicu şi Ana Grama. Volumul „Profesioniştii noştri”1. Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf şi arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani s-a bucurat de aprecieri unanime, atât din partea unor specialişti avizaţi, cât şi a iubitorilor de istorie şi cultură românească. Din bogatul conţinut al volumului redăm câteva fragmente din articolul intitulat Ana Grama - un nume rostit cu respect în ştiinţa românească, semnat de Ioan Lăcătuşu. „Ana Grama, un nume rostit cu respect pentru erudiţia, rigoarea, meticulozitatea în tot ceea ce a făcut şi face. Descendentă a unei vrednice familii de români ardeleni, Ana Grama, este formată la renumita şcoală arhivistică a profesorului Aurelian Sacerdoţeanu. În mediile de specialitate, este cunoscută pentru activitatea de cercetare desfăşurată cu profesionalism, acribie ştiinţifică, exigenţă şi pasiune, calităţi specifice profesioniştilor, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Studiile şi lucrările sale abordează o tematică diversă direcţionată cu prioritate pe istoria principalelor instituţii spirituale şi culturale româneşti din Transilvania: Arhiepiscopia Sibiului, cu protopopiatele şi parohiile subordonate, Asociaţiunea ASTRA, Muzeul Asociaţiunii, a celorlalte instituţii şi forme asociative ale românilor ardeleni şi a patrimoniului creat de aceştia, în secolul al XIX-lea, putând fi structurate pe trei teme majore: civilizaţia imaginii, civilizaţia scrierii şi „mica istorie” în satul transilvan.

Născută în anul în anul 1940, în comuna Rotbav, judeţul Braşov. Între anii 1953 -1956 a urmat cursurile Liceului „Doamna Stanca” din Făgăraş, iar în perioada 1956 -1961, pe cele ale Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, cu specialitatea Arhivistică. După absolvirea facultăţii, între anii 1961 -1968 a fost muzeograf la Muzeul Judeţean Prahova, iar în perioada 1969 – 1975, bibliotecar – Şef de secţie „Colecţii speciale” la Biblioteca „Nicolae Iorga” şi Casa Corpului Didactic Praohova.

După 14 ani de activitate rodnică desfăşurată pe meleagurile prahovene, se stabileşte în Transilvania, continuându – şi activitatea ca muzeograf – custode la Muzeul Brukenthal, Secţia Istorie, din anul 1975 până în anul 1979, când va fi exclusă din mediul activităţilor cultural –ştiinţifice şi muzeografice. După propria-i mărturisire, între anii 1980 -1990 a lucrat ca muncitor necalificat la Cooperativa

Page 386: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

386

IGIENA, secţia Arcuri; („ocazional, prin bunăvoinţă, învăţător şi profesor suplinitor”). După evenimentele din decembrie 1989, revine în muzeografie, la Muzeul ASTRA din Sibiu, unde va activa în calitate de Şef de secţie, respectiv cercetător ştiinţific principal II, punând bazele Centrului de Documentare „Corneliu Irimie”, până în anul 2008, când se pensionează. În perioada 1990 -1997 a fost lector universitar asociat la Catedra de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, unde a predat cursurile: Carte veche românească; Biblioteci de specialitate; Informare –Comunicare –Limbaj. Ieşirea la pensiei, nu a însemnat şi încetarea activităţii de cercetare etnomuzeografice, istorice şi arhivistice, dimpotrivă, valorificând vasta muncă de studiere şi valorificare ştiinţifică a arhivelor sibiene, în ultimii ani, Ana Grama a publicat câteva lucrări de referinţă având ca teme: Din viaţa satului transilvan, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea; Personalităţi; Evenimente; Structuri socio-ocupaţionale. Instituţii. Istoria Muzeului „Asociaţiunii”. Pentru un arhivist de valoarea sa, este definitorie mărturia făcută la finalul unei cariere profesionale de excepţie: „Datorez muncii în arhivă prelungirea vieţii profesionale şi împlinirea vieţii personale”.

A publicat peste 110 studii şi articole în publicaţii ale Academiei Române şi ale mai multor universităţi, instituţii muzeale, publicaţii arhivistice şi ecleziastice. Studiile şi lucrările sale abordează o tematică diversă direcţionată cu prioritate pe istoria principalelor instituţii spirituale şi culturale româneşti din Transilvania: Arhiepiscopia Sibiului, cu protopopiatele şi parohiile subordonate, ASTRA şi Muzeul Asociaţiunii, a celorlalte instituţii şi forme asociative ale românilor ardeleni şi a patrimoniului creat de aceştia, în secolul al XIX-lea, putând fi structurate pe trei teme majore: civilizaţia imaginii, civilizaţia scrierii şi „mica istorie” în satul transilvan.

În raport cu exigenţele unei istoriografii noi, care postulează primatul informaţiei ştiinţifice, bazată pe surse documentare riguroase, oneste şi indiscutabile din punct de vedere al credibilităţii, Ana Grama a creat o adevărată şcoală de documentarişti, specialişti temeinic pregătiţi în ştiinţa colectării, prezervării, prelucrării şi valorificării informaţiei istorice şi etnografice. Conştientă de necesitatea formării viitorilor specialişti în aceste domenii, a fost un adevărat model pentru studenţii săi de la secţia de arhivistică/biblioteconomie din cadrul Universităţii „Lucian Blaga”, din Sibiu, cât şi pentru numeroşii tineri cercetători care au efectuat cercetări în arhivele laice şi bisericeşti, pentru elaborarea unor lucrări de licenţă, masterat şi doctorat, cu sprijinul şi sub atenta sa îndrumare. Stau mărturie, în acest sens, cuvintele rostite de foştii săi învăţăcei, cu toţii autentice valori ale cercetări româneşti actuale. La toate acestea să mai adăugăm amintirile unui fost student din primul an de la arhivistică/biblioteconomie , seria 1991, care referindu-se la prelegerile doamnei Ana Grama, din acel an, ne-a spus următoarele: „ţinea un curs de 1,5 ore explicând ceva şi apoi îi anunţa că ...eu sunt plătită aici ca să vă zdruncin convingerile însuşite prea uşor, sau, chiar şi pentru o eventuală discuţie cu oponenţii

Page 387: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

387

trebuie să fii de o sută de ori mai bine pregătit decât pentru o lungă conversaţie amicală, în unanimitate de vederi”.

După ani de cercetare asiduă, în prezent este una dintre cele mai bune cunoscătoare ale „tainelor” arhivei Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului. A fost o colaboratoare apropiată a preotului cărturar Gheorghe Papuc, născut în Covasna, cel care timp de mai multe decenii a condus publicaţiile bisericeşti tipărite de Arhiepiscopia Sibiului.

Problematica comunităţilor româneşti din fostul judeţ Treiscaune, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este abordată substanţial, într-un documentat şi extins studiu de caz, redat în volumul Români sudtransilvani în secolul al XIX-lea, apărut la Editura Arcuş, în anul 2007, volum care reprezintă un autentic act de cultură, o apariţie editorială de excepţie, o carte - eveniment pentru istoria locală, regională şi naţională a României. Informaţia documentară prezentată cuprinde de la datele istorice privind comunităţile româneşti şi până la personalităţile de ieri ivite din aceste comunităţi, aflate adesea în situaţii critice. Este prezentat pe larg aportul românilor din această parte de ţară, alături şi împreună cu maghiarii şi secuii, la formarea patrimoniului cultural-naţional, zestrea de interferenţă autentică, în efortul de afirmare a identităţii lor naţionale prin cultură, limbă şi confesiune..

Pentru tot ceea ce a făcut şi face Ana Grama întru înlăturarea „sentimentul trist al preagrabnicei uitări” a istoriei românilor trăitori în Arcul intracarpatic, cu binecuvântarea şi sprijinul Înalt Preasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan – ierarhul trimis de Providenţă pentru a continua, în forme actualizate, pastoraţia de excepţie a mitropolitului Andrei Şaguna şi a vrednicilor săi urmaşi în scaunul Mitropoliei Ardealului – în cadrul primului Colocviul Naţional al Grupului de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei”, desfăşurat la Sf. Gheorghe, în zilele de 26 -27 iunie 2009, doamna Ana Grama a primit premiul „I.I. Russu” şi Diploma de excelenţă, pentru întreaga activitate de cercetare referitoare la cunoaşterea trecutului istoric al românilor din Covasna şi Harghita.

Toate cele prezentate, sunt argumentele care au sta la baza iniţierii, în cadrul Editurii Eurocarpatica, a colecţiei Profesioniştii noştri, şi a dedicării volumului nr. 1, doamnei Ana Grama. Punem astfel în faţa tinerilor cercetători modele profesionale prin prezentarea unor secvenţe semnificative din viaţa şi activitatea celor pe care urmează să-i înlocuiască. La rândul lor, ei vor veni alături de noi cu dăruirea şi puterea de muncă specifică tinereţii, cu dragoste de adevăr şi curajul de a-l susţine, ceea ce unii dintre predecesorii lor au făcut până acum.

Cu sprijinul personalităţile care au susţinut-o la un moment dat în activităţile sale, profesionale, fie şi prin a-i alimenta încrederea în ceea ce a făcu şi face, sperăm că am reuşit să realizăm împreună un portret de profesionist autentic. Un astfel de portret este nu doar onorant, ci reprezintă şi confirmarea modelului-imbold pentru

Page 388: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

388

tineri studenţi şi doctoranzi, alături de care doamna Ana Grama s-a aflat de-a lungul a 20 ani.

După apariţia volumului Profesioniştii noştri1, neobosita cercetătoare a spaţiului transilvan, Ana Grama a mai publicat două valoroase volume: Etnomuzeografie transilvană. Muzeul “Asociaţiunii”. 1905 -1950, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010 şi Structuri socio-ocupaţionale sud-transilvane. Economi. Negustori, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012.

Urându-i sănătate şi putere pentru a finaliza şi alte proiecte generoase aflate pe masa de lucru a acestei Doamne a muzeologiei româneşti, în încheiere, redăm un fragment din portretul profesional zugrăvit de istoricul şi arhivistul clujean Vasile Lechinţan: “(...) Bogăţia informaţiei inedite,care stă la baza unor valoroase studii ale sale, vorbeşte de la sine despre efortul depus, ani şi ani, de Ana Grama în cercetarea arhivelor, de setea sa de cunoştere, de curiozitatea febrilă, de speranţele pe care le-a investit în acest demers şi, evident, de încântarea şi de bucuriile imense ale descoperirilor sale, pe care ni le-a transmis şi nouă. O aventură spirituală de-a dreptul fabuloasă, cu adevărat de invidiat, prin contactul direct cu veacul revolut (…) ».

Ioan LĂCĂTUŞU

Page 389: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

389

O carte despre un traseu profesional exemplarLIVIU BOAR LA 60 DE ANI

PROFESIONIŞTII NOŞTRI, 2

Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântul Gheorghe, 2011

Nu demult a văzut lumina tiparului, la Editura Eurocarpatica, în Colecţia “Profesioniştii noştri”, sub egida Centrului European de Studii Covasna-Harghita în coordonarea Dr. Ioan Lăcătuşu, volumul LIVIU BOAR. Arhivist, istoric, profesor, Sfântu Gheorghe, 2011.

Page 390: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

390

Este o carte care atrage atenţia cititorului şi cercetătorului în mai multe privinţe. Este un volum omagial aniversativ, la împlinirea vârstei de 60 de ani, care nu apare – cum se întâmplă cel mai adesea - sub egida instituţiei unde cel sărbătorit lucrează, cuprinzând materiale scrise aproape exclusiv de către specialişti ce activează în acea instituţie, unde cel sărbătorit este, de regulă, şi conducător, ci sub autoritatea unui centru european de studii ştiinţifice, de mare prestigiu care s-a învrednicit cu elaborarea şi editarea unor lucrări de mare valoare şi de mare iuteres. Iniţiativa marchează, aşadar, o nouă concepţie şi o nouă viziune asupra modului în care trebuie înţeleasă şi plasată cartea care omagiază munca, opera şi realizările unui specialist de marcă. Despre Liviu Boar se ştie de multă vreme, şi de către tot mai multă lume, că a devenit un specialist recunoscut în domeniul arhivisticii, îndeplinind de multe decenii responsabilitatea de director al Arhivelor Naţionale Mureş. Dar, ca un om pasionat de studiul istoriei, şi-a extins preocupările asupra unor domenii esenţiale în câmpul cercetărilor de specialitate. Prin aceasta şi-a creat un profil de autentic cercetător, cărţile şi studiile sale aşezându-se în aria investigaţiilor istorice fundamentale, implementate în peisajul istoriogtrafiei româneşti, în care mai avem hiatusuri nedorite. Măsura omului este conferită de măsura şi anvergura muncii şi realizărilor sale. În ceea ce-l priveşte pe Liviu Boar el s-a dovedit a fi de o consecvenţă remarcabilă pe toate planurile. Mai întâi în domeniul pregătirii a urmat neabătut calea perseverenţei care l-a dus, poate pe un traseu anevoios, dar aşa cum era creat de sistemul etajat al pregătirii universitare, pe care însă prin râvnă şi dăruire la parcurs cu brio, situându-se din punct de vedere profesional pe locul ce i se cuvenea. În acelaşi mod a procedat şi privitor la direcţiile cercetării ştiinţifice abordate, dovedind consecvenţă şi competenţă. Dacă examinăm cu atenţie cărţile şi cele 50 de studii publicate, vom remarca o stăruire exemplară asupra unor teme pe care le-a abordat şi tratat din mai multe unghiuri, de multe ori epuizând problematica revelată cercetătorului. Cei care îl cunosc, şi nu sunt puţini, au ţinut să-şi exprime

Page 391: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

391

aprecierile personale asupra personalităţii şi operei lui Liviu Boar. Mai întâi în mesaje scurte, dar concludente, începând cu Î.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. În cuvinte încărcate de delicateţe şi obiectivitate, autorii îşi exprimă, în expresii dense, preţuirea şi aprecierea pe care au au faţă de cel sărbătorit. Din multele aprecieri consemnate în acest segment al cărţii, ţinem să subliniem cele formulate de către Prof. univ. dr. Ioan Bolovan, în legătură cu o iniţiativă ştiinţifică, într-o concepţie nouă, unde o contribuţie de seamă urma să o aibă instituţia Arhivelor şi unde Liviu Boar a intervenit pentru a clarifica lucrurile în faţa reticenţei arhiviştilor. Situaţia creată era concludentă pentru ştiinţa şi viziunea celui care era în măsură să limpezească lucrurile. Concludentă este şi lista specialiştilor cărora editura şi sărbătoritul le mulţumesc pentru contribuţia la realizarea volumului. Este o veritabilă Tabula gratulatoria ce adună pe patru pagini numele a numneroşi specialişti, mulţi din ei personalităţi remarcabile. Reţin atenţia, de asemenea, studiile publicate, ce constituie partea cea mai amplă a volumului, grupate în două secţii: arhivistică şi istorie. Tematica studiilor este consonantă cu preocupările ştiinţifice ale autorilor, lucru cât se poate de firesc, desprinse din cercetările aflate pe masa de lucru ale acestora, dar care se raportează totodată la preocupările şi opera ştiinţifică a Dr. Liviu Boar. Ca o distincţie ce se cuvine remarcată, pentru modul în care a fost concepută şi alcătuită această carte, este ilustraţia implementată, unde apar autorii mesajelor, adeseori la masa de lucru, sau alături de Liviu Boar. La fel s-a procedat şi la studiile publicate, unde sunt expuse pozele autorilor, dar şi poze de grup de la sesiuni de comunicări ştiinţifice sau simpozioane. Un alt segment este cel al ilustraţiilor, unde prevalează pozele personale şi cele de familie, tezaur peren al paşilor prin viaţă făcuţi de sărbătorit, alături de cei dragi, evidenţiind momente concludente ale căror imagini au fost adunate şi orânduite astfel, ca să-şi dezvăluie însemnătatea personală şi familială, scumpă oricărui intelectual. Ilustraţia este completată de diplomele care i-au fost conferite autorului, urmate de autografele scrise cu dedicaţie lui Liviu

Page 392: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

392

Boar, în semn de apreciere din partea autorilor unor cărţi de specialitate. Volumul beneficiază şi de o componentă artistică, prin vinietele inspirate, adaptate specificului cărţii, lucrate cu măiestrie de către artistul plastic, Liviu Boar jr., fiul sărbătoritului. Ne considerăm îndreptăţit să conchidem că volumul omagial, închinat activităţii şi operei Dr. Liviu Boar, editat într-o nouă formulă, prin urmare altfel decât cele uzitate înainte, caracterizate prin sobrietate, dar şi printr-un anumit formalism tradiţional, atestă, fără putinţă de tăgadă, în chip veridic, munca serioasă şi inspirată, depusă cu osârdie şi talent în slujba profesiuniiu nobile, patronată de muza Clio. Textele cărţii arată modul în care, prin strădanie şi perseverenţă, Liviu Boar s-a ridicat pe un piedestal care îi apaţine de drept, unde îl aşează tot ceea ce a izbândit, fapt confirmat de semnatarii textelor, de fapt cei care-l cunosc cel mai bine, cărora ne asociem şi noi prin aceste rânduri de prezentare.

Ioan Silviu NISTOR

Page 393: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

393

„PROFESIONIŞTII NOŞTRI 3, IOAN RANCA LA 80 DE ANI”

Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântul Gheorghe, 2012

Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna –Harghita, la începutul anului 2012, a apărut volumul „Profesioniştii noştri 3, Ioan Ranca la 80 de ani”, ediţie îngrijită de dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Liviu Boar.„Galeria arhiviştilor români din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI, cuprinde la loc de cinste numele arhivistului şi istoricului Ioan Ranca, din Tg. Mureş. În buna tradiţie a arhivisticii româneşti, Ioan Ranca şi-a identificat întreaga viaţa şi activitate profesională cu instituţia Arhivelor Naţionale.

Page 394: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

394

Principalele cuvintele cheie care definesc profilul său moral şi profesional sunt: profesionalismul, rigoarea, consecvenţa, discernământul, probitatea, prolificitatea ştiinţifică, loialitatea faţă de profesie şi instituţie, demnitatea, onestitatea, generozitatea, echilibru, înţelepciunea ş.a.” Astfel îl defineşte, în „Prefaţa” cărţii, iniţiatorul colecţiei „Profesioniştii noştri”, pe eroul cărţii îngrijite împreună cu prof. dr. Liviu Boar, căruia îi este destinat cel de-al treilea volum al colecţiei.

Ca şef al Filialei Aiud a Arhivelor Statului, în perioada 1955-1962, şi director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Statului, până în 1990, a depus o intensă şi rodnică activitate pentru punerea în valoare a documentelor, sârguinţă concretizată prin publicarea a peste 80 de lucrări, studii şi articole ştiinţifice şi metodologice. Cu aceeaşi vitalitate şi constanţă a colaborat la „Revista arhivelor”, între anii 1972-1985, făcând parte din Colegiul de redacţie al publicaţiei respective. Din totalul lucrărilor şi studiilor sale publicate, aproape o treime au apărut în „Revista arhivelor” şi la Editura Arhivelor Naţionale. De asemenea a colaborat activ, fiind membru în colegiul de redacţie, la publicaţia „Marisia”, Anuarul Muzeului Judeţean Mureş iar, de 40 de ani, este un colaborator apropiat al postului „Radio Târgu Mureş”.

Aceiaşi statornică şi benefică colaborare a avut-o şi o are Ioan Ranca cu presa locală din zonă, îndeosebi cu ziarul Cuvântul liber din Tg. Mureş, şi, de la înfiinţarea sa în decembrie 2007, cu publicaţia regională „Condeiul ardelean”. De remarcat faptul că cele peste 300 de articole apărute în mass-media locală şi regională, purtând semnătura lui Ioan Ranca, au aceeaşi temeinică documentare şi rigurozitate, fiind deosebit de apreciate şi de solicitate de către publicul cititor.

Contribuţia sa arhivistică s-a materializat şi prin îmbogăţirea fondului documentar de microfilme al Arhivelor Naţionale, microfilme pe care cercetătorul Ioan Ranca le-a selectat cu acribie ştiinţifică şi le-a adus din arhivele străine. Între anii 1964-1986, anual, câte o lună-două, a fost component al delegaţiilor Arhivelor Naţionale din România aducându-şi un aport substanţial la depistarea fondurilor şi documentelor din Arhivele Naţionale Ungare de la Budapesta, privind istoria naţională, cercetând, împreună cu Iosif Adam, importante fonduri arhivistice referitoare la istoria Transilvaniei şi a relaţiilor româno-maghiare de-a lungul veacurilor. În acelaşi timp, fiecare deplasare i-a oferit posibilitatea informării asupra „organizării şi prelucrării fondurilor arhivistice deţinute de către Arhiva Naţională a Ungariei, preocupării pentru lărgirea activităţii ştiinţifice de publicare a documentelor, asupra activităţii sălilor de studii, asupra microfilmării şi conservării documentelor arhivistice”. În anul 1976 a beneficiat de o bursă de specializare în Arhivele Naţionale ale Franţei din Paris, aplecându-se concomitent şi asupra cercetări istoriei naţionale în Biblioteca Naţională a Franţei. Demn de remarcat faptul că pentru profesorul de istorie, Ioan Ranca, valorificarea documentelor a însemnat aducerea lor în faţa publicului avizat, prin expoziţiile tematice realizate dar mai cu seamă

Page 395: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

395

prin dezbaterea lor în sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi colocvii de către specialiştii în domeniu, Târgu Mureşul, prin activitatea sa devenind un centru renumit în domeniu. În aceeaşi măsură, prin participarea sa la asemenea manifestări ştiinţifice, organizate de colegii săi sau alte instituţii ştiinţifice ale Ţării, numele său, de competenţă ştiinţifică, s-a făcut cunoscut, nu numai în toate oraşele universitare ale ţării, ci şi la Sfântu Gheorghe, Topliţa, Miercurea Ciuc, Deva, Târnăveni, Zalău. Gheorghieni, Drobeta-Turnu Severin, Reghin, Alba Iulia şi multe altele.

Despre toate acestea şi despre faptul că „lucrările de specialitate evidenţiază contribuţiile lui Ioan Ranca la studiul unor importante evenimente din istoria naţională precum: istoria ţărănimii transilvănene, istoria instituţiilor din Transilvania, răscoala lui Horea, personalitatea lui Avram Iancu, lupta pentru emancipare naţională” după cum evidenţiază Enciclopedia istoriografiei româneşti, sau despre faptul că, după cum spunea academicianul Ştefan Pascu, „Prof. Dr. Ioan Ranca nu s-a mulţumit cu ceea ce ştia din întâmplare sau cu aproximaţie, ci aşa cum pretinde ştiinţa patronată de muza Clio, a asociat suma cunoştinţelor anterioare cu cea oferită de o bibliografie bogată punând la dispoziţia cititorului o imagine închegată şi coerentă despre o secvenţă ardentă a românilor din estul Transilvaniei” şi despre multe altele dintre „isprăvile” profesorului dr. în ştiinţe istorice este vorba în această carte. Cartea este structurată în trei capitole, urmate de 33 de fotocopii şi fotografii, care-şi au rolul lor important în dezvăluirea personalităţii şi profesionalismului domnului Ranca. Ţinem să remarc[m faptul că cele trei capitole sunt scrise de 33 de autori, de-a lungul a 430 de pagini.

Primul dintre ele, intitulat „Mesaje”, cuprinde 27 de „cuvinte de suflet” adresate de cei care îl cunosc şi îl respect[ pe venerabilul profesor la împlinirea celor 80 de ani. Titluri precum: „Ioan Ranca-un bijutier în cercetarea adevărului istoric şi a cauzei naţionale”, „În numele adevărului istoric şi al interesului naţional!”, „Arhivistul, Istoricul, Cercetătorul, Omul – Ioan Ranca, la 80 de ani”, „Acribia Arhivistului”, „Căutând adevărul”, „Ioan Ranca – Arhivist consacrat”, „Ioan Ranca – Arhivist şi istoric patriot”, „Ioan Ranca – model de profesionism”, „Gânduri alese pentru un om ales”, „Ioan Ranca – prieten şi coleg”, „Cu dragoste domnului dr. Ioan Ranca”, „Gânduri din suflet pentru domnul Ioan Ranca”, „Omagiul arhiviştilor clujeni”, „Omagiul unui vechi prieten”, „Cine trece pe la poarta mea şi nu intră nu-mi poate fi prieten” vorbesc de la sine şi cu putere despre arhivistul profesionist, istoricul militant, omul de omenie şi prietenul loial care este Ioan Ranca, reliefând, în acelaşi timp, adevăratul portret văzut de societatea ştiinţifică şi civică românească al eroului cărţii noastre.

Al doilea capitol intitulat „Ioan Ranca, o viaţă pusă în slujba arhivisticii şi istoriografiei româneşti” cuprinde ceea ce, credem noi, sensibilităţile eului, visurile şi idealurile, forţele proprii şi vicisitudinile vremurilor, conştiinţa realizărilor

Page 396: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

396

personale şi mediul social-politic, iubirile şi trăinicia sentimentelor. Şi toate acestea se regăsesc în titlurile aride, ale capitolului de mijloc, ale cărţii intitulate: Scurtă biografie, Biografie selectivă şi Secvenţe autobiografice din copilărie – Aiud 1938-1944.

Ultimul capitol, „Studii”, reprezintă în fapt dedicaţiile ştiinţifice adresate sărbătoritului de prietenii în ale ştiinţei şi profesionalismului, domnului Ioan Ranca. Cuprinde 19 mici bijuterii ştiinţifice, elaborate cu gândul la rigorile ştiinţei şi dragostea faţă de OMUL care este Ioan Ranca, de 12 doctori în ştiinţe, un doctorand, 4 cercetători arhivişti şi trei profesori de istorie. Tematica este interesantă, variată, bogat argumentată, cuprinde perioada sec. XVI-XX şi, în deosebi, 17 dintre ele problema spaţiului transilvan. Dar mai multe despre valoarea ştiinţifică şi afectivă a volumului, dedicat dlui prof. dr. Ioan Ranca, aflaţi citind paginile interesantei cărţi cu numărul trei în şirul colecţiei „Profesioniştii noştri”.

Impresionant a fost momentul lansării volumului, care a avut loc în prezenţa unui numeros public, în vârstă şi tineri, localnici sau veniţi din Alba, Cluj, Harghita sau Covasna, în spaţiul de obârşie al ştiinţei, sub privirile „nemuritorilor” din tablourile care împodobeau sala de şedinţe a Senatului Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş, devenită neîncăpătoare, participanţii „găsindu-şi locurile” şi... pe holul din faţa sălii! În această atmosferă, preşedintele Senatului Universităţii, prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, a găsit cele mai potrivite cuvinte care puteau fi adresate în această împrejurare: „Dr. Ioan Ranca poate constituii un model pentru noi toţi prin viaţa sa, prin condiţia sa umană... În prezent este pensionar, dar aceasta nu înseamnă sfârşitul carierei sale ştiinţifice. Scrie cărţi, scrie articole, fiind mereu preocupat de cercetarea istorică. Prezenţa Dumneavoastră într-un număr atât de mare, demonstrează dragostea şi respectul pentru doctorul Ioan Ranca şi activitatea sa”. Câţi dintre noi nu ar fi mândri să se rostească asemenea alese cuvinte în momentele de bilanţ temporar ale vieţii şi carierei noastre?

Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile STANCU.

Page 397: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

397

Centrul European de Studii Covasna-Harghita, DUMITRU ZAHARIA LA 85 DE ANI, Colecţia Profesioniştii noştri, 4 – Editura Eurocarpatica,

Sfântu Gheorghe, 2011

Apariţia colecţiei „Profesioniştii noştri” în anul 2010, în cadrul editurii Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, a însemnat pentru arhivistica românească cunoaşterea şi punerea în valoare a unor oameni dedicaţi cu trup şi suflet profesiei, cea de arhivist, iar pentru arhiviştii de astăzi nişte modele profesionale demne de urmat. Coleţia îşi propune ca obiective promovarea ideii de elite profesionale, cât şi implicarea ca un grup profesional în cercetarea istoriei şi culturii româneşti. Al patrulea volum din Colecţia „Profesioniştii noştri” este dedicat arhivistului, istoricului şi profesorului dr. Dumitru Zaharia, care, în anul 2011, a

Page 398: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

398

împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani. Volumul de faţă a fost coordonat de către dr. Ioan Lăcătuşu, directorul Editurii Eurocarpatica şi prefaţat de către prof. Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale Bacău. Acest volum păstrează structura întregii colecţii „Profesioniştii noştri” dar vine şi cu câteva noutăţi. In primul capitol sunt prezentate, în ordinea alfabetică a autorilor, mesajele, în număr de 27, transmise de cei care l-au cunoscut de-a lungul vieţii şi carierei profesionale: personalităţi, profesori, colegi, prieteni, copii, nepoţi şi strănepoţi, precum şi câteva referinţe mai vechi despre dumnealui, extrase din arhiva instituţiei. Gânduri, impresii, mesaje şi urări de bine sunt evocate de către: Suzana şi Emil Alexandreescu, Neculai Barabaş, Victor Blănuţă, Constantin Brătescu, Ioana Burlacu, Mihai Buznea, Mihaela Chelaru, Emilia Chiriacescu, Jean Ciută, Calistrat Costin, Ioan Dănilă, Stela Giosan, Virginia Isac, Cristina Manoliu, Alexandru Matei, Ioan Mitrea, Nicolae Mocioiu, Adrian Pricop, Mihai Rachieru, Constantin Tomozei, Elena Ungureanu, Silviu şi Coca Zaharia, Cosmin, Gabi şi Pompiliu Zaharia. Cele patru „referinţe” sunt date de Sonia Patraş la 30.06.1955, Vasile Dulamangiu la 15.06.1959, Dumitru Bostan la 18.06.1959 şi Aurelian Scărlătescu la 13.05.1966, care îl prezintă pe Dumitru Zaharia ca cel mai bun elev avut vreodată, conştiincios, disciplinat şi dornic de învăţătură „însuşea cunoştinţele în mod conştient şi nu mecanic”, ca student era printre cei mai buni studenţi ai facultăţii şi mai apoi ca „om drept, principial” şi bine pregătit profesional, fără vicii, iar ca părinte şi soţ „un model”. „Caracterizarea” făcută de către directorul general al Arhivelor Statului il prezintă ca un bun organizator al activităţii filialei, competent şi cu spirit de răspunder, evidenţiază activitatea de cercetare şi depistare de documente desfăşurată în arhive străine, drept urmare primeşte calificativul „foarte bine” în anul 1969, iar „Recomandarea” făcută de către Ioan Gal, directorul general al Arhivelor Statului, în 1980 pentru susţinerea tezei de doctorat în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi îl prezintă ca un bun arhivist, metodist şi bun cunoscător al limbilor italiene şi franceze. Al doilea capitol, este intitulat: Dumitru Zaharia – O viaţă pusă în slujba istoriei şi arhivisticii conţine un Itinerar bibliografic. Aşadar, aflăm despre Dumitru Zaharia că s-a născut la 16 decembrie 1926 în satul Tăbăceşti, comuna Prisăcani, judeţul Tutova, astăzi localitatea este in judeţul Vrancea. După absolvirea ciclului primar în sat, între anii 1938-1947, a urmat Liceul „Codreanu”, un renumit liceu din Bârlad, unde s-a remarcat ca fiind un elev conştiincios şi dornic de cunoaştere. După obţinerea Diplomei de Bacalaureat, în luna iunie 1947, a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Filologie, Secţia Limbi Clasice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a fost admis. Prin Reforma Învăţământului din august 1948 s-a desfiinţat secţia, ceea ce l-a obligat să opteze pentru cursurile Facultăţii de Istorie-Geografie, pe care le-a absolvit în anul

Page 399: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

399

1951. În anul 1953 a susţinut Examenul de Stat la Universitate Specialitatea Istorie. Cariera profesională a început-o la Şcoala din comuna Valea Rea, raionul Tg. Ocna, regiunea Bacău, iar după un an a fost transferat la Şcoala Colonia de Copii Greci Tulgheş, regiunea Bacău. În anul 1955 este încadrat la Serviciul Regional Bacău al Arhivelor Statului. Preocupat de îmbogăţirea zestrei documentare a instituţiei a preluat fonduri arhivistice, precum şi valoroase cărţi pentru biblioteca documentară. În perioada 1956-1967 a lucrat în învăţământ: la Inspectoratul de Învăţământ Regional Bacău, apoi profesor la câteva licee din oraş şi directorul unuia, precum şi la Institutul Pedagogic Bacău, Facultatea de Istorie-Geografie. La începutul anului 1967 a fost numit director al Serviciului Regional Bacău al Arhivelor Statului, transformat, în 1968 în Filiala Arhivelor Statului Judeţul Bacău, instituţie pe care a slujit-o până la 30 iunie 1989, când s-a pensionat, dar de care nu s-a despărţit niciodată. Un aport deosebit în activitatea instituţiei arhivelor din Bacău l-au avut acţiunile sale de îndrumare şi control desfăşurate în judeţ, în urma acestora preluându-se importante şi valoroase cantităţi de arhivă. Aproape jumătate din cantitatea de arhivă deţinută în prezent de Arhivele Naţionale Bacău şi cam două treimi din cărţile bibliotecii documentare a instituţiei sunt intrate în depozite în timpul când a fost director. De asemenea, activitatea sa ştiinţifică este mult apreciată prin numeroasele volumele editate la care a fost autor sau coautor – toate acestea se găsesc prezentate în capitolul Itinerar biobibliografic. Un capitol aparte în viaţa şi activitatea arhivistică şi ştiinţifică este cel legat de cercetările pe care le-a făcut în arhive, biblioteci, muzee din Italia şi în Arhivele Vaticanului. Timp de un deceniu a cercetat şi depistat documente referitoare la Istoria Românilor. Bun cunoscător al limbilor moderne – italian, spaniola, franceza, cât si a limbilor vechi – latina, greaca şi paleografiei româno-chirilice, a avut posibilitatea studierii documentelor scrise în limbile şi grafiile respective. A adus, sub formă de microfilme, cele mai multe copii dintre toţi reprezentanţii Arhivelor Statului din România care efectuau stagii de cercetare în străinătate. Toate acestea se află la Arhivele Naţionale Bucureşti în colecţia de microfilme. Sutele de mii de cadre de microfilm aduse din Italia şi de la Vatican, catalogate, toate, de Dumitru Zaharia după aducerea în ţară, la aparatul de citit microfilme, au stat la baza întocmirii unor valoroase volume de documente referitoare la evenimentele şi epoci importante din istoria noastră naţională. În acest capitol apare noutatea acestui volum, şi anume, un interviu intitulat Munca de cercetare nu ţine cont de ceas, de orar, de program, realizat de un cunoscut jurnalist băcăuan Gheorghe Bălţătescu (publicat şi în ziarul Deşteptarea din 17.11.2011 sub titlul „Politicienii noştri sunt lipsiţi de orice sentiment patriotic”), şi un Studiu – sub genericul RESTITUTIO – întocmit de doctorul Dumitru Zaharia în anul 1985: Unele documente privind maghiarizarea românilor din părţile estice ale

Page 400: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

400

Transilvaniei şi Moldova de vest, material recuperat de dl. Alin Spânu, cercetător la Centrul de Studii Euro-Atlantice. Interviul cuprinde relatările domniei sale despre cum s-a născut pasiunea sa pentru arhivistică şi istorie, despre călătoriile şi cercetările în Italia şi Vatican. Al treilea şi ultimul capitol cuprinde studii şi articole de arhivistică şi istorie întocmite de arhivişti, istorici, cercetători, profesori – prieteni, colegi şi colaboratori ai profesorului, arhivistului şi istoricului Dumitru Zaharia. Sunt în număr de 14, ordonate cronologic astfel: Ioan Lăcătuşu şi Vasile Stancu – Contribuţii documentare referitoare la păstoritul transhumant din sud-estul Transilvaniei practicat în Moldova şi Ţara Românească, Ioan Dănilă – Toponimie băcăuană: de la Liuzii-Călugpra la Luizi-Călugăra, Eugenia-Mărioara Mihalcea – Suduţii din ţinutul Bacău în anul 1832, Stelian Gomboş – Biserica Ortodoxă Română între identitate concretă şi autocefalie rodnică, Nicolae Mocioiu – Date privind viceconsulatele din Brăila şi corespondenţa cu autorităţile locale în secolul al XIX-lea, Marian Nencescu – Românii la Budapesta – mărturii şi documente inedite, Elisabeta Marin – Contactul lui Karl Kurt Klein cu spiritualitatea românească, Marian Nencescu – Calendarele Ligii Antirevizioniste Române între informare şi propagandă, Maria Cobianu-Băcanu – Consolidarea identităţii naţionale – domenii de intervenţii, Traian Pleşca – European versus naţional – o falsă şi periculoasă dilemă, Maria Cobianu-Băcanu – Un nou asediu maghiar în România pentru crearea „Ţinutului Ceangăiesc”, Mihai Rachieru – Arhivele prahovene împlinesc 60 de ani de activitate. Contribuţii la o viitoare monografie şi Corneliu Mihail Lungu – Actualitatea problemelor privind prelucrarea şi gestionarea documentelor din perioadele modernă şi contemporană.

Volumul se încheie cu Ilustraţii. Acesta cuprind o serie de fotografii personale, de familie, din viaţa privată şi activitatea profesională: la catedră, cu colectivul Arhivelor Statului, de la Convocări profesionale, diplome de grad, atestatul de profesor, diploma de doctor în istorie, cât şi scrisori, telegrame şi invitaţii primite de către Dumitru Zaharia, inclusiv de la Vatican, pentru diferite manifestări culturale şi ştiinţifice.

În încheiere recomandăm volumul cititorilor ca pe o prezentare a omului şi profesionistului prof. dr. Dumitru Zaharia, „stăpân pe litera cărţii” cum spune Calistat Costin, „cărturarul Dumitru Zaharia” cum il numeşte dr. Ioan Dănilă şi un „exponent de seamă al localismului creator în domeniul istoriei” cum afirmă dr. Ioan Mitrea şi nu în ultimul rând un adevărat patriot, „lucru rar întâlnit astăzi, într-o perioadă tulbure, în care valorile perene par să nu îşi mai găsească locul în societate şi în conştiinţa celor mulţi” cum spune profesorul univ. dr. Victor Blănuţă. Este un omagiu adus la împlinirea frumoasei vârstei de 85 de ani, ani dedicaţi cercetării istoriei şi meseriei de arhivist.

Cristina TANASĂ

Page 401: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

401

Profesioniștii noștri vol. 5,Ioan Lăcătușu, arhivist, istoric, sociolog, la 65 de ani

Ediție îngrijită de prof. Vasle Stancu.

Colecţia a ajuns la al cincilea volum, cele publicate anterior fiind: “Ana Grama la 70 de ani”(2010, 294 de pagini), “Liviu Boar la 60 de ani”(2011, 555 de pagini), “Dumitru Zaharia la 85 de ani” (2011, 384 de pagini) şi “Ioan Ranca la 80 de ani”( 2012, 452 de pagini), volume care cuprind peste 100 de mesaje, peste 100 de studii redáctate de aproape 200 de autori. Actuala ediție, a 5-a, destinată dr. Ioan Lăcătușu, caracterizată de dl. prof. dr. Liviu Boar ca fiind o Ediţie Regală, cuprinde 1263 de pagini, repartizate în două volume, care reunesc 93 de mesaje, 54 de studii şi semnăturile a 140 de autori. Astfel, în acest moment, colecţia PROFESIONIŞTII NOŞTRI cuprinde aproape 4000 de pagini în 6 cărţi, la care

Page 402: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

402

și-au adus contribuția peste 300 de autori care au elaborat peste 200 de mesaje şi peste 150 de studii.

În viziunea inițiatorilor, colecția trebuie să fie un instrument de evidențiere a elitelor profesionale și a performanței științifice din aria cercetării și arhivisticii privind problemática deosebit de complexă a existenței românilor din arealul sud-est transilvan, a interferențelor economice, sociale, culturale și spirituale cu secuii, maghiarii, sau a altor etnii așezate de-a lungul timpului în zonă. În același timp, volumele apărute pot reprezenta demne modele de urmat pentru tânăra generaţie, acesta fiind un obiectiv major în actuala etapă de dezvoltare a României, şi, nu în ultimul rând, pot fi considerate gesturi de preţuire sinceră a valorilor care trăiesc şi muncesc în preajma noastră.

De ce a fost necesară, acum publicarea acestui volum, dedicat dr. Ioan Lăcătuşu, la vârsta „fragedă” de 65 de ani?

În primul rând, pentru că această personalitate complexă, îndeplineşte la superlativ criteriile impuse de iniţiatorii colecţiei, meritând cu prisosință omagiul comunității românești, nu numai din Arcul Intracarpatic, ci din întregul spațiu locuit de români, din interiorul sau din afara granițelor României. Acum pentru că valoarea nu așteaptă trecerea anilor.

Acum, pentru că dezamăgirilor provocate dr. Ioan Lăcătușu în ultima perioadă de timp, de o anumită parte, „elitistă și tânără” a comunităţii locale, a venit momentul, chiar întârziat credem noi, ca societatea românească să aplice, prin această cartea, un pansament pe rănile produse de inconştienţa acestora, omului care a făcut totul pentru binele neamului său, fără să ceară nici cea mai mică recompensă materială. Cele două volume ale acestei ediţii se vor, totodată, un răspuns al comunităţii ştiinţifice româneşti, dat detractorilor proveniţi din ambele etnii, care au sesizat în persoana dr. Ioan Lăcătuşu, personalitatea capabilă să înfrâneze pornirile şovine, revizioniste, şi să aducă la lumină adevărul istoric, aptă să găsească soluţii pentru rezolvarea problemelor convieţuirii interetnice, pe cale paşnică, instruită să explice în mod coerent şi convingător conceptele europenism-naţionalism. Era și este considerat „periculos”, fiindcă a avut și are curajul şi forţa morală să dezvăluie duplicitatea şi tupeul unora dintre reprezentanţii noii clase politice, care-şi ridică interesul personal la rangul de interes naţional sau comunitar, să demaşte falsul, nonvaloarea, prostia aşezate, de o vreme, la loc de cinste, pe posturi de specialişti în diferite domenii.

De ce această carte acum? Pentru că prietenii Domniei Sale consideră că acum este cel mai frumos dar pe care îl pot oferi cu prilejul împlinirii a 65 de ani.

În paginile acestei cărţi găsim peste 140 de colaboratori, dintre care 64 de doctori în istorie, sociologie, filologie, silvicultură, teologie, 6 doctoranzi, 3 conferenţiari universitari, 2 lectori universitari, 21 de profesori, 23 de profesori

Page 403: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

403

universitari, 13 scriitori, poeţi, 10 cercetători arhivişti, 6 jurnalişi, 2 ierarhi, 2 monahi, 11 preoţi, 2 artişti plastici, 2 avocaţi, 2 ingineri, 2 economişti, 2 jurişti,1 profesor inginer, 1 masterand, 1 documentarist-student teolog, 1 sociolog, 1 colonel, 1 general de brigadă, 1 autor de monografii, toţi reprezentând personalităţi din diverse spaţii geografice: Suedia, Germania, Serbia, SUA, Italia, Franţa, România.

Datorită aportului multor prieteni, datorită valorii şi bogăţiei materialelor primite, s-a constatat că este imperios necesar să publicăm în două volume această ediţie dedicată lui Ioan Lăcătuşu, păstrând desigur structura cărţilor de până acum a colecţiei.

Între coperţile primului volum am cuprins 93 de “frânturi de gânduri şi impresii personale” care conturează, cu claritate, portretul profesionistului cercetător, al arhivistului, al sociologului, al istoricului, al activistului civic, al editorului, şi care aparţin celor 93 de autori ce au redat,” cu deferenţă şi gratitudine, frumuseţea gândurilor, în această lucrare, izvorâtă din tot atâtea minţi şi suflete curate. Oameni adevăraţi, responsabili, de calibru , pe care te poţi bizui.” (prof. Ligia Ghinea). Acestea sunt, de fapt, reunite în capitolul Cuvinte de suflet cu ocazia împlinirii a 65 de ani și cu alte ocazii, după care urmează capitolul Ioan Lăcătuşu - o viaţă pusă în slujba românilor din Arcul Intracarpatic, ce cuprinde repere biografice, bibliografie selectivă, secvenţe autobiografice, referatele membrilor Comisiei de doctorat cu ocazia susţinerii tezei, referate, aprecieri şi mesaje ale unor specialişti, asupra tezei de doctorat ”Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”, referate şi recomandări pentru ocuparea unui post de cercetător ştiinţific, referinţe asupra întregii activităţi desfăşurate de-a lungul vieţii, scrisori personale, dedicaţii, autografe, interviuri, iar în final, 125 de ilustraţii care întregesc fericit materiale prezentate în întreaga lucrare.

Volumul al doilea este realizat de 56 de autori, cuprinde 54 de studii/articole şi este structurat în două mari capitole: Istorie (41 de studii) şi Etnografie.Sociologie.Cultură (13 studii). Deşi conţinutul se caracterizează printr-o mare varietate de subiecte abordate, se poate observa că toate au drept constantă rigurozitatea ştiinţifică și acribia cercetării, devenite condiţiile sine-qua-non ale cărţii. Se aduc la lumină noi argumente şi izvoare istorice care întăresc tezele fundamentale ale istoriei românilor şi întregesc imaginea în timp a unor fenomene şi evenimente istorice, în special din Transilvania (14 studii) şi din Sud-Estul Transilvaniei (24 de studii).Celelalte tratează aspecte referitoare la istoria Moldovei, Ţării Româneşti şi României (16 studii). Temele abordate satisfac pretenţiile oricărui lector, de la cel specializat, la cel iubitor de istorie, de etnografie, de sociologie şi de cultură, iar deţinerea volumului face onoare oricărui bibliofil şi oricărei biblioteci.

Înainte de a concluziona, se cuvine să mulţumim colaboratorilor, atât noi, cât şi cel căruia i s-au dedicat aceste multe pagini şi cuvinte de suflet, iar în loc de

Page 404: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

404

concluzie cităm, pentru dumneavoastră, din mesajul unui tânăr pe care-l considerăm semnificativ pentru subiectul volumului: ”Important e că, la CENTRU, domnul Lăcătuşu a ţinut lumina aprinsă, seară de seară, (…) de când îl cunosc.De câte ori trec spre sau dinspre centrul oraşului, văd acolo, lumina aprinsă. Ştiu, astfel, că domnul Lăcătuşu lucrează: fie studiază documente de arhivă, fie lucrează la o nouă carte, fie încearcă să organizeze o manifestare ştiinţifică ori culturală româneacă.Şi mă simt, cumva, în siguranţă ca român, văzând lumina aprinsă acolo şi îmi doresc, pentru mine şi pentru noi româníi, să aibă multă, multă putere de muncă în continuare, pentru a putea rămâne acea lumină, în fiecare seară, aprinsă acolo, mult timp, mult timp de acum înainte” (dr. Codrin-Dumitru Munteanu, prefectul judeţului Covasna).

Iar în final, subscriem urării unui veteran de război nonagenar: ”La frumoasa vârstă, în deplină putere de muncă: LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE, spre bucuria celor dragi şi a tuturor celor care te preţuim!” (Nicolae Moldovan)

Ligia –Dalila GHINEAVasile STANCU

Page 405: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

405

AUTORII

1. ALECA DUMITRU BOGDAN, Arhivele Naţionale Vâlcea, inspector

superior, [email protected] 2. BENGEAN FLORIN, doctor în istorie, [email protected]. BERNÁD RITA, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Alba Iulia, arhivist

arhidiecezan, doctor în istorie, [email protected] 4. BOAR LIVIU, Arhivele Naţionale Mureş, director, doctor în istorie,

[email protected], 5. BOŢOGHINĂ IULIAN-STELIAN, Centrul de Studii şi Păstrare a

Arhivelor Militare Istorice Piteşti, doctor în istorie, [email protected]

6. CHERAMIDOGLU CONSTANTIN, Arhivele Naţionale Constanţa, consilier superior, doctor în istorie, [email protected]; tel: 0742086620.

7. DIACONESCU AURELIA, Tîrgu – Mureş, cercetător ştiinţific, [email protected]

8. GEORGIŢĂ MIHAI, Arhivele Naţionale Bihor, consilier superior, doctor în istorie, [email protected]

9. GHINEA LIGIA – DALILA, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Sfîntu Gheorghe, profesor, [email protected]

10. GUSETH KLARA - Arhivele Naţionale Maramureş, director, doctorand, [email protected]

11. ILIE NICOLETA – LUIZA, Arhivele Naţionale Călăraşi, inspector superior [email protected]

12. LÁSZLÓ MÁRTON, Arhivele Naţionale Mureş, consilier principal, doctorand, [email protected]

13. LĂCĂTUŞU IOAN, doctor în sociologie, director Editura Eurocarpatica, [email protected]

14. MAN IOAN EUGEN, Tîrgu-Mureş, tehnician arhitect, Tel.: 0265 22096415. MOLDOVAN PETER, Arhivele Naţionale Mureş, consilier superior,

doctor în istorie, [email protected] 16. NISTOR IOAN SILVIU, profesor universitar emerit, doctor în istorie,

Cluj-Napoca, tel. 072737965917. NIŢU IONELA, Arhivele Naţionale Vâlcea, consilier superior, valcea.

[email protected] 18. ONOFREIU ADRIAN, consilier superior, Arhivele Naţionale Bistriţa-

Page 406: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

406

Năsăud, doctor în istorie, [email protected]. PÁL ANTAL SÁNDOR, Doctor în istorie, arhivist, membru extern al

Academiei Maghiare din Budapesta, [email protected]. PINTILIE DAN OVIDIU, Arhivele Naţionale Argeş, director, doctor în

istorie, [email protected]. RĂŢOI TUDOR, Arhivele Naţionale Mehedinţi, director, doctor în istorie,

conf. univ., [email protected]. ROŞU LAURENŢIU OVIDIU, Arhivele Naţionale Caraş-Severin,

director, doctor în istorie, [email protected]. SABĂU CLAUDIA SEPTIMIA cercetător ştiinţific,Muzeul Grăniceresc

Năsăudean, Năsăud, Bistriţa-Năsăud, [email protected] 24. STANCU VASILE, profesor, Sfîntu – Gheorghe, [email protected]. TANASĂ CRISTINA, consilier superior, SJAN Bacău, tanasa.cris@gmail.

com 26. TATU ALEXIU, Arhivele Naţionale Sibiu, director, doctor în istorie, sibiu.

[email protected]. TEŞCULĂ NICOLAE, Muzeul Sighişoara, director, doctor în istorie,

[email protected] 28. ŢUCĂ CORNEL, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare

Istorice Piteşti, doctor în istorie, [email protected]. VÂNĂTORU VIOREL, Arhivele Naţionale Hunedoara, director,

[email protected]. VLAŞIN CORNELIA, Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud, consilier

superior, doctorand, [email protected]

Page 407: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

407

APARIŢIA ACESTEI LUCRĂRI A FOST POSIBILĂ CU GENEROSUL SPRIJIN FINANCIAR AL URMĂTORILOR SPONSORI, CĂRORA LE

MULŢUMIM ŞI PE ACEASTĂ CALE:

• S.C. COMEXIM R S.R.L. Lupeni, jud. Hunedoara, manager Emil Ilie PĂRĂU

• CAMERA NOTARILOR PUBLICI, Mureş, Preşedinte notar Valentin Simion DAN, vicepreşedinte FERENCZ Iosif

• S.C. FORAJ SONDE S.A., Director Dr. Ing. Vasile ARON, dir ec. Violeta Marinela CĂLIAN

Page 408: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

408

ANEXE

Page 409: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

409

Page 410: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

410

Page 411: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

411

Page 412: Anuarul arhivelor muresene 2012

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

412

Tiparul executat la S.C. APOSTROF TIPO S.R.L.Tg. Mureş, str. Poligrafiei nr.3

Tel.: 0265/265100e-mail: [email protected]

www.apostroftipo.ro