R. Zafiu, “Valori argumentative în conversaţia spontană”, în L. Dascălu Jinga, L. Pop (coord.), Dialogul în româna vorbită, Bucureşti, Oscar Print, 2003,

LOGICA INFORMALĂ

Trei tipuri de argumente

Există trei tipuri de argumente, fiecare fiind caracterizate de standarde diferite de stricteţe. Într-un argument valid, dacă premisele sunt adevărate, concluzia trebuie să fie adevărată (prin necesitate logică). Astfel, într-o inferenţă logică, legătura dintre premisă şi concluzie este strictă. Spre exemplu, fie următorul argument, unde prima premisă este o generalizare universală care nu admite excepţii:

Premisă: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.

Premisă: Ionel este un şef de poliţie.

Concluzie: Ionel este cinstit.

În acest argument nu ne putem îndoi de adevărul concluzie, dat fiind adevărul premiselor. Motivul este cuvântul „toţi” din prima premisă a inferenţei. „Toţi” înseamnă „toţi fără excepţie”. În acest caz, enunţul din prima premisă este o generalizare universală absolută. Astfel, concluzia urmează din premise pe cale de necesitate logică. Dacă ambele premise sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată.

Validitatea deductivă poate fi definită şi într-un alt mod care să fie util pentru recunoaşterea ei într-un argument. A spune că un argument este deductiv valid înseamnă că este imposibil logic ca toate premisele sale să fie adevărate iar concluzia falsă. Cu alte cuvinte, într-un argument deductiv valid, afirmaţia că premisele sunt adevărate iar concluzia falsă este inconsistentă. Spre exemplu, să considerăm trei enunţuri comparabile cu argumentul anterior, cu primele două identice ca premise, dar cu cea de-a treia opusă concluziei argumentului.

Primul enunţ: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.

Al doilea enunţ: Ionel este un şef de poliţie.

1

Al treilea enunţ: Ionel nu este cinstit.

Această mulţime de enunţuri este inconsistentă. Nu le putem susţine pe toate fără a fi inconsistenţi. Această observaţie ne conduce la cel mai bun test pentru identificarea validităţii deductive într-un argument. Dacă premisele, luate împreună, sunt inconsistente cu negaţia concluziei, atunci argumentul este deductiv valid.

Într-un argument inductiv, legătura dintre premise şi concluzie nu este atât de puternică. Dacă premisele sunt adevărate, concluzia este probabil adevărată, dar ar putea fi posibil ca ea să fie falsă. În unele cazuri determinarea faptului dacă un argument poate fi considerat inductiv sau deductiv, aşa cum este folosit într-un anumit caz, poate fi dificil şi presupune considerarea mai multor criterii şi tipuri de evidenţă. Unul dintre cele mai importante criterii este natura relaţiei inferenţiale dintre premise şi concluzie. Această relaţie este cea care ne spune dacă un argument este un argument deductiv reuşit sau un argument inductiv reuşit. Pentru a avea o imagine bună despre distincţia dintre tipurile deductive şi cele inductive de argument, natura acestei relaţii este importantă. Argumentele inductive se bazează pe probabilitate. Iată un exemplu:

Cele mai multe lebede sunt albe.

Această pasăre este o lebădă.

Prin urmare, această pasăre este albă.

În acest argument, prima premisă este o generalizare inductivă. Nu se spune că este adevărat că toate lebedele sunt albe ci doar că cele mai multe sunt albe. În acest caz, dacă premisele sunt acceptate ca adevărate, atunci concluzia este probabil (nu necesar) adevărată. Este posibil ca o lebădă să fie una neagră. Ceea ce face un astfel de argument inductiv mai curând decât deductiv este relaţia (legătura) dintre premise şi concluzie. Dar faptul că o premisă este o generalizare inductivă mai curând decât una universală este un bun indicator ca argumentul este inductiv. O astfel de premisă inductivă limitează puterea argumentului. Ea nu poate fi folosită pentru a arăta că concluzia rezultă în mod necesar din premise, ci doar inductiv, cu o anumită probabilitate.

Argumentele inductive se bazează pe probabilitate şi statistică. Suportul pentru un argument inductiv este în mod tipic dat de culegerea datelor empirice. În cazurile obişnuite, evidenţa ia forma enumerării sau a exprimării numerice sau statistice a cazurilor individuale. Rezultatele sunt exprimate în numere care sunt procesate prin metode statistice uzuale pentru a genera inferenţa evaluată cu o anumită probabilitate.

Următorul argument este un caz tipic de argument inductiv:

70% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii.

Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.

Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii.

2

În acest argument, concluzia are un anumit grad de probabilitate în raport cu premisele. Un argument deductiv se bazează în totalitate (absolut) pe premisele sale. În exemplul următor de argument deductiv cuvântul „toţi” înseamnă „absolut toţi, fără nici o excepţie”:

Toţi locuitorii cartierului Brazda lui Novac locuiesc în Craiova.

Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.

Prin urmare, Alexandru locuieşte în Craiova.

În acest argument deductiv valid, este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia falsă. Generalizarea absolută din prima premisă exclude orice posibilitate a unor situaţii contrare. În timp ce în argumentul inductiv anterior, există posibilitatea ca premisele să fie adevărate iar concluzia falsă. Este posibil ca Alexandru să locuiască în Brazda lui Novac şi totuşi să nu voteze cu liberalii.

Argumentele deductive sunt o chestiune de „da” sau „nu”; fie sunt argumente deductive valide fie nu sunt. Folosind metoda inductivă de evaluare, o inferenţă este evaluată ca fiind inductiv mai puternică sau mai slabă în măsura în care premisele sprijină adevărul concluziei. Probabilitatea (gradul de probabilitate) folosită într-o evaluare inductivă face ca forţa cu care premisele sprijină concluzia să fie o chestiune de grad. Relaţia inferenţială ar putea fi foarte puternică, dacă premisele sprijină concluzia cu un grad mare de probabilitate. Sau relaţia inferenţială ar putea fi slabă dacă premisele sprijină concluzia doar cu un grad scăzut de probabilitate, ca în argumentul:

20% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii.

Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.

Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii.

Sau gradul de susţinere inductivă ar putea fi undeva între aceste două situaţii. În multe cazuri acest grad de sprijin poate fi măsurat exact prin metode folosite în mod curent în statistică. Atât argumentele deductive cât şi cele inductive pot fi evaluate prin metode exacte de calcul.

Al treilea tip de argumente este mai puţin precis şi de încredere decât celelalte două, dar este adesea mult mai util şi chiar mai necesar, în multe cazuri uzuale, de fiecare zi. Acest tip de argument conduce la o concluzie care este plauzibilă şi poate fi acceptată provizoriu ca o prezumţie. A spune că este plauzibilă înseamnă a spune că pare adevărată, într-un anumit context. Astfel de inferenţe pot fi supuse retractării. Ele sunt anulabile, adică ele îşi pot pierde valoarea atunci când apar noi dovezi în discuţie. Concluzia este considerată prezumabil adevărată pe baza plauzibilităţii, şi astfel acceptabilă în condiţiile în care premisele sunt adevărate.

Fie următorul argument:

Unde este fum este şi foc.

În curtea blocului este fum.

3

Prin urmare, în curtea blocului este un foc (arde ceva).

În acest caz, premisa „unde este fum este şi foc” nu este considerată o generalizare universală absolută. Nu înseamnă că în toate locurile în care există fum trebuie să existe şi foc. Ea ar fi mai bine considerată un enunţ anulabil, adică un enunţ care spune că, în general, dar pot exista excepţii, dacă vezi fum într-un loc, poţi presupune că ceva arde sau că este un foc în zonă. Chiar dacă premisele sunt adevărate, este posibil ca concluzia să fie falsă. Este posibil să existe fum fără a exista foc, ci doar o substanţă care produce fum. În acest caz nu este practic să încercăm să evaluăm forţa argumentului prin indicarea unor informaţii numerice despre situaţii în care fumul este provocat de foc, pentru că acesta este un caz individual în care sunt importanţi şi relevanţă factorii contextuali.

Într-un astfel de caz este bine să operăm prezumtiv. Ar putea fi corect să tragem o concluzie printr-o inferenţă prezumtivă că există un foc în curtea blocului. Este posibil ca această concluzie să fie corectă deşi nu avem nici o informaţie în termeni de probabilităţi sau vreun indiciu sau evidenţă sau nu vedem că există vreun foc în curtea blocului. În scopuri practice obţinerea unei concluzii că există sau ar putea exista un foc este o opţiune sensibilă, dat fiind că nu avem nicio evidenţă care să ne arate contrariul, de exemplu că cineva foloseşte un tub fumigen. Fumul observat ar putea fi o evidenţă sau un indiciu evidenţial suficient pentru a justifica un apel de urgenţă pentru a veni pompierii, dacă fumul este foarte consistent. Dar aşa cum am observat, raţionarea prezumtivă este în mod esenţial provizorie şi trebuie folosită cu precauţie. Ea este aplicabilă acolo unde o concluzie trebuie formulată, în condiţiile în care nu se ştie prea mult în legătură cu o anumită situaţie pentru a putea fi folosită o metodă mai exactă pentru a trage concluzia. Ea este potrivită acolo unde, din motive practice, în anumite condiţii de incertitudine şi cunoaştere incompletă, trebuie formulată o concluzie provizorie în scopul continuării unei linii de raţionare sau în scopul adoptării unei politici de acţiune.

Aceste trei tipuri de argumentare sunt relativ independente unul de altul. Dacă un argument este deductiv valid, probabilitatea (condiţională) ca concluzia să fie adevărată, dat fiind adevărul premiselor este 1 (cel mai înalt grad posibil de probabilitate pe care o poate avea o propoziţie). Astfel am putea spune că argumentul este inductiv puternic. Dar evaluând un astfel de argument folosind standarde şi metode inductive ar putea să nu fie util. Ar fi mult mai util să spunem că argumentul este deductiv valid. Dacă inferarea unei concluzii poate fi sprijinită sau respinsă eficient prin metode inductive, atunci nevoia sau utilitatea evaluării ei ca fiind plauzibilă sau nu ca o inferenţă prezumtivă este scoasă din calcul. În general dacă un argument poate fi evaluat pe bază de probabilitate, atunci evaluarea lui ca plauzibil sau implauzibil, devine mai puţin utilă. Metodele de raţionare plauzibilă permit evidenţa inductivă, dacă aceasta este disponibilă. În mod asemănător evaluarea inductivă permite logica deductivă dacă aceasta poate fi aplicată în mod util într-un anumit caz.

4

Scheme argumentative

Aşa cum am văzut argumentele anulabile şi prezumtive sunt diferite de cele deductive şi inductive. Fiecare formă de argumentare descrisă în continuare este folosită ca argument prezumtiv care are un anumit grad de plauzibilitate. Aceste argumente pot fi folosite în cadrul dialogurilor, dar ele pot fi folosite şi în contexte nedialogale. În cadrul unui dialog, dacă respondentul acceptă premisele, atunci acestea constituie un motiv bun pentru a accepta concluzia. Dar aceasta nu înseamnă că respondentul trebuie să accepte concluzia necritic. Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un set de întrebări critice. Într-un caz dat, evaluarea ar putea fi o problemă de echilibru între argumentele în favoarea concluzie şi cele opuse. Aceste forme de inferenţe se numesc scheme argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite de argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile obişnuite.

(1) Apelul la Opinia Expertului

Într-o discuţie critică, multe fapte diferite pot fi relevante pentru problema discutată. Spre exemplu, într-o discuţie despre practica oferirii de bacşiş, datele economice despre cum afectează această practică economia sau datele sociologice despre cum practica bacşişului afectează satisfacţia la locul de muncă pot fi informaţii foarte utile, în scopul sprijinirii sau respingerii argumentelor de o parte sau alta a celor implicaţi în discuţie. Dar referirea la astfel de informaţii se bazează întotdeauna pe surse bibliografice, cum sunt cărţile sau articolele, adică pe o formă de argument numită „apelul la opinia exeprtului”. În mod tipic în deliberările personale, sociale şi politice nu sunt cunoscuţi toţi factorii relevanţi, şi cu toate astea din considerente de timp, bani sau circumstanţe presante, persoanele implicate trebuie să aleagă între variante de acţiune alternative. O posibilitate ar fi aceea de a amâna luare unei decizii până când sunt obţinute mai multe informaţii. De obicei, o astfel de decizie este prudentă, dar uneori, a nu lua nici o decizie sau a întârzia luarea unei decizii poate avea consecinţe negative. De asemenea, culegerea de informaţii este importantă cu cât există mai multe informaţii în legătură cu o anumită alternativă şi consecinţele unei situaţii, cu atât concluzia referitoare la modul în care se poate acţiona este mai valoroasă. Dar uneori culegerea de informaţii presupune folosirea unor surse.

Există foarte multe tipuri de surse de informaţii relevante care ar fi utile în scopul deliberării. O enciclopedie, un dicţionar, un manual, o bază de date pot fi foarte utile. Ca şi informaţia obţinută de la o altă persoană. Spre exemplu, dacă o persoană vrea să găsească cea mai bună modalitate de a ajunge la primăria unui oraş pe care nu îl cunoaşte, ar putea fi foarte util să întrebe un trecător care s-ar putea să aibă această informaţie. Dar şansele obţinerii unor informaţii corecte pot creşte dacă avem motive să credem că sursa este de încredere. Dar într-o oarecare măsură, persoana va trebui să se bazeze pe presupoziţia sau încrederea că sursa este onestă şi nu o dezinformează. Astfel, persoana ar putea să se gândească „Se pare că acest

5

trecător cunoaşte străzile, şi spune că primăria se află în această direcţie; prin urmare ar fi bine să merg înainte şi să accept că primăria se află în această direcţie”. Folosind acest argument, persoana porneşte în direcţia indicată. În acest tip de caz, persoana acţionează pe baza unui argument de tipul argumentului credibilităţii.

Schema argumentativă pentru argumentul credibilităţii:

Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată sau falsă.

Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată.

Forma argumentativă poate fi plauzibilă, dar este de asemenea anulabilă. Ea poate fi chestionată critic într-un dialog (dar nu numai) prin formularea unor îndoieli în legătură cu adevărul fiecărei premise sau prin chestionarea faptului dacă a este o sursă de încredere. Pot fi formulate următoarele întrebări critice:

1) Este a în măsură să ştie dacă A este adevărată (falsă)?

2) Este a o sursă onestă sau de încredere?

3) A asertat a că A este adevărată (falsă)?

A doua întrebare întrebare critică se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când se examinează un martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări despre caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit într-unul sau mai multe cazuri anterioare sau că capacitatea sa de a judeca este alterată sau că are un caracter îndoielnic, avocatul poate invoca aceste fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste întrebări, avocatul ar putea pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul făcându-l să aibă îndoieli în privinţa încrederii în mărturiile sale.

Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice proceselor judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod tipic în dialogurile centrate pe căutarea de informaţii şi în dialogurile şi cercetările care depind de sau se bazează pe informaţii dobândite anterior.

Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul bazat pe opinia expertului” este o subspecie a argumentului credibilităţii. El se bazează pe presupoziţia că sursa este în măsură să ştie sau să cunoască un anumit subiect pentru că este expert în domeniul acelui subiect.

Să presupunem că în contextul dialogului despre practica bacşişului, Elena formulează următorul argument:

Dr. Filip spune că practica bacşişului scade stima de sine.

6

Dr. Filip este un psiholog expert, deci argumentul Elenei se bazează pe apelul la opinia expertului care ar putea fi formulat astfel:

Premisă: Dr. Filip spunea că practica bacşişului diminuează stima de sine.

Premisă: Dr. Filip este un expert în psihologie, un domeniu care studiază stima sau respectul de sine.

Concluzie: Practica bacşişului reduce stima de sine.

Argumentul Elenei este unul plauzibil care oferă un oarecare sprijin afirmaţiilor sale în cadrul dialogului. Este un argument care poate fi atacat de Bogdan. Spre exemplu, el ar putea cita un alt expert în psihologie care nu este de acord cu ceea ce spune dr. Filip despre practica bacşişului. Chiar şi aşa, dacă Bogdan nu critică argumentul, el oferă un motiv în sprijinul concluziei. Astfel de argumente ale opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă deosebită ca surse de evidenţă în procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi experţii în ADN sunt adesea folosiţi ca surse de informaţii în procese.

Schema argumentativă pentru apelul la opinia expertului:

Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniu D de care aparţine propoziţia A.

Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

Apelul la opinia expertului ar trebui considerat în cele mai multe cazuri ca fiind plauzibil, dar anulabil ca formă de argumentare. Este rareori înţelept să considerăm un expert ca fiind infailibil şi într-adevăr, în general, este o tendinţă periculoasă să respectăm experţii în mod necritic, aşa cum susţin mulţi psihologi.

Cele şase întrebări critice care însoţesc apelul la opinia expertului sunt:

1) Întrebarea referitoare la expertiză: Cât de credibil este E ca o sursă expertă?

2) Întrebarea referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine A?

3) Întrebarea referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?

4) Întrebarea referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?

5) Întrebarea referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi experţi?

6) Întrebarea referitoare la evidenţă: Este aserţiunea lui E bazată pe dovezi?

Ideea care se află în spatele întrebărilor critice ca mijloace de evaluare a apelurilor la opinia expertului este dialectică. Să presupunem că problema care trebuie evaluată depinde de un echilibru al consideraţiilor în cadrul unui dialog. Un apel la opinia expertului poate fi evaluat

7

critic prin chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă recomandări şi experienţă atestată. Nu este suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate. În legătură cu cea de a doua întrebare, este important să fim atenţi la ceea ce spune în mod precis un expert (să fie citat, dacă se poate). În ceea ce priveşte a treia întrebare, trebuie să fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă expertul este o autoritate într-un domeniu, iar afirmaţia sau punctul său de vedere ţine cumva de un alt domeniu. A şasea întrebare se referă la cerinţa ca expertul să-şi justifice afirmaţiile prin indicarea de fapte, evidente cu caracter obiectiv. Celelalte două întrebări au legătură cu două presupoziţii implicite. A cincea întrebare are legătură cu opiniile neconformiste, în special cu cele în privinţa cărora specialiştii nu sunt de acord. Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă prin compararea lui A cu alte fapte cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D, alţii decât E, spun). Întrebarea referitoare la încredere poate fi pusă prin exprimarea unor îndoieli cu privire la faptul dacă expertul ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere. Spre exemplu, ne-am putea întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva de câştigat din punctul de vedere formulat.

Folosirea apelului la opinia expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de evidenţe factuale prin metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă care poate fi folosită în mod abuziv. Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de dialog acest tip de argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare de informaţii şi sugestii utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie. Un exemplu este acela în care o adunare legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre argumentele relevante în dezbatere ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un argument puternic împotriva legalizării ar fi un argument de tipul pantei alunecoase care leagă consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri mult mai puternice – o consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru care se poate întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii dintre consumul de marihuana şi folosirea unor droguri mai puternice. Ambele părţi implicate în discuţie vor folosi opinii ale experţilor care ar putea intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar dialogul ar putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte important modul în care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt chestionate critic acestea de către participanţii la adunarea legislativă.

Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul juridic, unde acestea sunt foarte importante, în special în procesele penale. Un tip comun de probe este cel balistic sau de medicină legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un altul este cel oferit de psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii” acuzatului în cazul în care este invocată în proces o alterare a sănătăţii mintale a acestuia. De regulă, în astfel de cazuri, se ajunge la o „luptă a experţilor”, pentru că ambele părţi vor încerca să-şi susţină punctele de vedere cu ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale experţilor ne amintesc că argumentele bazate pe opinia experţilor sunt în mod esenţial subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent. Chiar şi în astfel de cazuri, ele pot fi utile în scopul unei informări de calitate şi al luării unor decizii importante în cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite în mod eronat cu scopul de a intimida sau reduce la tăcere interlocutorul spunând ceva de genul, „Ei bine, nu eşti un expert, nu e aşa?”. Această

8

tactică poate fi o eroare atunci când este folosită pentru a suprima sau bloca o eventuală încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.

În rezumat, apelul la opinia expertului este un tip anulabil de argument care depinde de încrederea în onestitatea şi competenţa sursei care este consultată. Dacă va trebui să alegem între dovezi bazate pe opinia unei surse pe care o considerăm credibilă şi date obiective bazate pe metode ştiinţifice de tipul observaţiei, cercetării şi culegerii de date, atunci este cel mai bine să optăm pentru această din urmă variantă. Dar dacă trebuie să acţionăm rapid, din motive practice, şi nu putem să culegem date ştiinţifice şi informaţii obiective, atunci ar fi bine să facem apel la cunoştinţele şi opiniile unei persoane pe care avem motive să o considerăm credibilă, decât pe simpla noastră intuiţie sau pe simpla încercare de a ghici. Este o chestiune de a găsi un echilibru între încrederea justificată sau prezumţia de onestitate şi competenţă, pe de o parte, şi o atitudine sceptică de îndoială şi chestionare critică, pe de altă parte. Echilibrul optim ar trebui stabilit prin analiza şi cântărirea fiecărui caz în parte bazându-ne evaluarea pe scopuri echilibrate cum ar fi siguranţa mai curând decât acţiunea propriu-zisă.

Exerciţii

Analizaţi următoarele argumente identificând schema de argumentare corespunzătoare. Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:

1. Bogdan s-a pierdut în junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan este foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este cel mai scurt drum spre muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu traversa râul din faţă. Este plin de crocodili înfometaţi şi rinoceri periculoşi”

2. Într-un dialog despre hrana modoficată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă pentru a-şi susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat urmărotul argument:

“Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură , iar ştiinţa, care este lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie folosită pentru a schimba natura.” Ea a spus, “El ştie totul espre agricultura organică. El are chiar şi o grădină organică în Highgrove.”

(2) Argumentul bazat pe opinia populară

9

Argumentul bazat pe opinia sau apelul la opinia populară, cum mai este în mod obişnuit numit, are următoarea formă. Dacă o mare majoritate (toată lumea, aproape toţi, etc.) acceptă A ca adevărat, aşa cum s-a dovedit, spre exemplu, printr-un sondaj de opinie, aceasta ar fi o dovadă că A este în general acceptat. Sau dacă A ţine de cunoaşterea comună, adică este un lucru care în general nu este pus în discuţie, atunci aceasta este o dovadă (evidenţă) că A este în general acceptat. Spre exemplu, în contextul dialogului referitor la practica bacşişului, nicio parte nu ar pune la îndoială faptul că cerul este albastru sau că oamenii iau uneori masa la restaurant. Dacă un enunţ este în general acceptat, atunci acesta poate fi folosit ca un argument plauzibil în favoarea lui A.

Schema argumentativă pentru apelul la opinia populară

Premisa referitoare la acceptarea generală: A este în general acceptată ca fiind adevărată

Premisa referitoare la prezumţie: Dacă A este în general acceptată ca fiind adevărată, atunci aceasta este un motiv în favoarea lui A.

Concluzie: Există un motiv în favoarea lui A.

În sine, acest tip de argument nu este foarte puternic, aşa cum se poate arăta uşor că majoritatea se înşeală de cele mai multe ori. Totuşi, el poate face o afirmaţie plauzibilă prin faptul că oferă un motiv în favoarea ei. În general, argumentul bazat pe opinia populară este un argument mai slab decât argumentul bazat pe opinia expertului (deşi şi experţii se înşeală adesea). Argumentul bazat pe opinia populară poate fi văzut ca o expresie a încercării de a pune capăt discuţiei într-un caz particular. Atunci când argumentăm în legătură cu o problemă controversată, şi o altă propoziţie este relativ necontroversată (pentru că este acceptată de aproape toată lumea sau de toţi cei cu care discutăm), acea propoziţie poate fi considerată „de la sine înţeleasă”, sau acceptată ca necontroversată. Astfel de puncte fine de acord sau consens ajută foarte mult la continuarea dialogului.

Următoarele două întrebări critice corespund schemei argumentntative a apelului la opinia populară:

1) Ce dovadă sau evidenţă, cum ar fi un sondaj de opinie sau un apel la cunoaşterea comună, sprijină afirmaţia că A este în general acceptată ca adevărată?

2) Chiar dacă A este în general acceptată ca adevărată, există motive serioase pentru a ne îndoi că este adevărată?

Deşi argumentele bazate pe opinia populară nu sunt foarte puternice în ele însele, ele sunt adesea făcute mai puternice prin combinarea cu argumentul credibilităţii. Următorul caz este un exemplu bazat pe opinia populară, dar puterea sa este întărită printr-un argument al credibilităţii implicit.

Exemplu:

10

Premisă: Este acceptat, în general, de către cei care locuiesc în localitatea Preajba că se

poate înota în lacul din zonă vara.

Concluzie: Lacul de la Preajba este (plauzibil) un loc în care se poate înota vara.

Presupoziţia implicită care face acest apel la opinia populară plauzibil este aceea că dacă oamenii care locuiesc în Preajba sunt în mod normal familiarizaţi cu zona, ei pot fi consideraţi o sursă credibilă în privinţa informaţiei dacă într-unul din lacurile din zonă se poate înota. Prin urmare, dacă oamenii care trăiesc în Preajba cred că se poate înota în acel lac vara, este plauzibil şi rezonabil să acceptăm (în absenţa unei dovezi că lucrurile stau altfel) că în acel lac se poate înota vara. Acest factor suplimentar formează un lanţ argumentativ prin combinarea argumentului credibilităţii cu apelul la opinia populară. O astfel de combinare se numeşte consolidarea apelului la opinia populară, adică argumentul obţinut prin combinare creşte plauzibilitatea apelului la opinia populară. Un exemplu de consolidare poate fi identificat prin formularea premisei implicite, ca în exemplul următor, a argumentului anterior:

Premisa implicită: Locuitorii din Preajba sunt o sursă credibilă de informaţie în privinţa

faptului dacă în lacul de la Preajba se poate înota vara.

Desigur, ei se pot înşela, dacă a avut loc o contaminare a lacului fără ca ei să ştie, spre exemplu. Dar în absenţa unor situaţii de acest gen, concluzia că lacul este un bun loc pentru înotat vara este o prezumţie plauzibilă. Adesea este important să identificăm premisa implicită care consolidează plauzibilitatea apelului la opinia populară, pentru a şti ce face ca argumentul să fie plauzibil.

O formă practivă de argument bazat pe opinia populară se numeşte argumentul bazat pe practica populară. Această formă de argument este legată de argumentul credibilităţii, pentru că familiaritatea cu o practică este importantă din punct de vedere al credibilităţii în privinţa faptului dacă ea este acceptabilă sau nu.

Schema argumentativă pentru argumentul bazat pe practica populară:

Premisă: A este o practică populară pentru cei care sunt familiarizaţi cu ceea ce este

acceptabil sau nu cu privire la A.

Premisă: Dacă A este o practică populară pentru cei care sunt familiarizaţi cu ceea ce este

acceptabil sau nu privire la A, aceasta constituie un motiv să credem că A este

acceptabilă.

Concluzie: Prin urmare, A este acceptabilă în acest caz.

Un exemplu de acest tip de argumentare este următorul caz în care o pereche căsătorită vizitează Olanda pentru prima oară şi închiriază biciclete. Ei încep să meargă pe biciclete pe o rută specială pentru biciclişti. El merge în spatele ei crezând că nu este permis să meargă

11

alături de ea. Ea se întoarce şi îi spune lui: „Mergi lângă mine ca să putem vorbi”. El răspunde: „Nu sunt sigur că este permis”. Ea răspunde: „Toată lumea face asta”. Argumentul bazat pe practica populară în acest dialog este făcut mai plauzibil cu ajutorul presupoziţiei că întrucât celelalte perechi este posibil să fie din zonă, şi nu turişti, este posibil ca ei să ştie ce este în general acceptat în practic mersului pe bicicletă pe drumurile amenajate special pentru biciclişti. Astfel, argumentul practicii populare este întărit printr-un argument al credibilităţii implicit.

În alte cazuri, argumentul bazat pe opinia populară se bazează nu pe un argument al credibilităţii, ci pe presupoziţia că oamenii au deliberat în privinţa unei practici sau politici particulare şi au ajuns să o accepte pentru că o consideră un lucru util sau bun. Fie următorul exemplu referitor la Regula de Aur: Să le faci celorlaţi ceea ce ţi-ai dori ca ei să îţi facă ţie. Cu alte cuvinte tratează-i pe ceilalţi aşa cum ai vrea să fii tratat cu însuţi.

Premisă: Regula de Aur este esenţială pentru orice sistem de etică, şi toată lumea o

acceptă într-o formă sau alta.

Concluzie: Regula de Aur este un principiu moral care este justificat practic ca politică

acceptabilă.

Aici presupoziţia este aceea că oamenii au acceptat în general Regula de Aur şi chiar auintrodus-o în sistemele lor de etică. Această acceptare populară are o oarecare greutate ca prezumţie în favoarea Regulii de Aur ca principiu etic. Aceasta nu înseamnă că Regula de Aur nu poate fi chestionată sau criticată. Înseamnă doar că Regula de Aur ar trebui să fie luată în serior într-o discuţie pe tema principiilor etice, pentru că oamenii au reflectat asupra acestei chestiuni în trecut, şi unanimitatea acceptării Regulii de Aur indică o presupoziţie în favoarea ei.

Cele două întrebări critice ataşate argumentului bazat pe practica populară sunt:

1) Ce acţiuni sau alţi indicatori arată că o largă majoritate acceptă A?

2) Chiar dacă o largă majoritate acceptă că A este adevărat, ce motive există pentru a crede că ei sunt justificaţi să accepte A?

În ceea ce priveşte prima întrebare critică, este adesea dificil de stabilit, printr-o întrebare, ce acceptă o largă majoritate ca fiind adevărat sau care este opinia acesteia în privinţa unei probleme. Sondajele de opinie sunt adesea folosite, dar este foarte important modul în care este formulată întrebarea. Este posibil să obţinem rezultate mai bune dacă cercetăm dovezile referitoare la modul în care acţionează oamenii sau la ceea ce spun ei. Dar incertitudinea dovezilor verbale nu este principala problemă cu apelurile la opinia populară în general. Principala problemă constă în formularea celei de-a doua întrebări.

O problemă tipică cu apelul la opinia populară este că în multe cazuri nu există nicio încercare de a justifica prima premisă prin oferirea unui motiv pentru care acceptarea generală a lui A ar trebui să fie un motiv bun pentru ca interlocutorul să o accepte. În schimb, argumentul este

12

folosit astfel încât interlocutorul să fie forţat să accepte A sau să se simtă oarecum exclus din grupul celor care acceptă A. Spre exemplu, fie următorul argument:

Ar trebui să-ţi cumperi un autoturism de teren, aşa cum au toţi colegii noştri mai interesanţi.

În loc să ofere un motiv pentru care ar trebui să îţi cumperi un autoturism de teren, acest argument îţi spune că eşti oarecum exclus din grupul colegilor interesanţi dacă nu îţi cumperi unul. Acest argument forţează interlocutorul apelând la dorinţa sa de a fi perceput într-un anumit fel de grupul din care face parte, dacă nu va face ceea ce trebuie. Un astfel de argument apelează la presupusa dorinţă de a aparţine unui grup aparte.

Prin urmare, argumentele bazate pe opinia populară sunt destul de diferite. Deşi ele sunt în general argumente slabe, în anumite cazuri ele pot oferi bune motive pentru a susţine o concluzie. În astfel de cazuri, ar fi nepotrivit să le ignorăm sau să le respingem. Dar în alte cazuri argumentele bazate pe opinia populară nu oferă nici un suport pentru concluzia lor şi fac apel numai la dorinţa generală de apartenenţă la un grup respectat.

Exerciţii:

Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:

a) O persoană aflată la cârma unei bărci cu pânze vrea să intre într-un port necunoscut, şi are de ales dacă să ocolească o stâncă la dreapta sau la stânga. Ea a observat că toate vasele care au intrat în port înaintea ei au ocolit la stânga. Ea conchide astfel că ar trebui să se îndrepte spre stânga.

b) Dacă vom vota să ne întoarcem la pedeapsa cu moartea, noi împreună cu alte câteva state, vom singurele jurisdicţii în lumea civilizată care adoptă pedeapsa cu moartea. Nicio ţară din Europa nu mai are pedeapsa cu moartea. Canada nu o are nici ea. Australia nu o are, Noua Zeelandă nu o are. Este prezentă în legile Belgiei, dar nu a avut loc nicio execuţie din 1945. Prin urmare, nu ar trebui să votăm revenirea la pedeapsa cu moartea.

13

Forme argumentative. Demonstrarea nevalidităţii

Conceptul de validitate

Validitatea unui argument este determinată de adevărul presupoziţiei potrivit căreia argumentul respectă condiţia de inferenţialitate. Dacă această presupoziţie este adevărată, atunci concluzia urmează cu necesitate strictă din premise, şi argumentul este valid. Pentru un astfel de argument, este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia falsă.

În continuare vom vedea că adevărul pretenţiei de inferenţialitate a argumentelor deductive este determinat de forma argumentelor. În acest scop, fie argumentul:

Toţi ricşii sunt ducşi

Toţi ducşii sunt lucşi

Prin urmare, toti ricşii sunt lucşi

14

Întrucât cuvintele “ricşi”, “ducşi” şi “lucşi” nu au, din câte cunoaştem, niciun sens, noi nu ştim dacă enunţurile argumentative sunt adevărate sau false. Totuşi, ştim că dacă vom presupune că premisele sunt adevărate, este imposibil să avem o concluzie falsă. Adică, dacă presupunem că ricşii, indiferent ce sunt ei, sunt incluşi în ducşi, iar ducşii sunt incluşi în lucşi, atunci va trebui să acceptăm concluzia că toţi ricşii sunt lucşi. Prin urmare, potrivit definiţiei validităţii, argumentul este valid.

Acest fapt este important pentru înţelegerea naturii validităţii, pentru că el ne arată că validitatea unui argument nu are nicio legatură cu conţinutul său specific. Chiar dacă noi nu ştim nimic despre “ricşi”, “ducşi” sau “lucşi”, noi ştim totuşi că argumentul este valid. Validitatea argumentului rezultă din modul în care sunt aranjaţi termenii “ricşi”, “ducşi”, “lucşi” în enunţuri. Dacă vom reprezenta aceşti termeni prin literele lor iniţiale, vom obţine următoarea formă argumentativă:

Toţi R sunt D

Toţi D sunt L

Toţi R sunt L

Aceasta este o formă argumentativă validă. Validitatea sa rezultă din modul în care sunt aranjaţi termenii în enunţuri, şi nu are nicio legătura cu semnificaţia simbolurilor. Datorită acestui fapt, putem înlocui literele R, D, L cu oricare alte simboluri sau cuvinte, şi vom obţine un argument valid. Spre exemplu, putem înlocui pe R cu “trandafiri”, pe D cu “flori”, şi pe L cu “plante”, şi vom obţine următorul argument valid:

Toţi trandafirii sunt flori

Toate florile sunt plante

Toţi trandafirii sunt plante

Orice argument de acest tip, care este obţinut prin înlocuirea uniformă a simbolurilor cu termeni sau enunţuri într-o formă argumentativă, se numeşte instanţa de substituţie a acelei forme.

Conceptul de nevaliditate

15

Să analizăm acum conceptul de nevaliditate. Fie argumentul:

Toţi ricşii sunt ducşi

Toţi lucşii sunt ducşi

Toţi ricşii sunt lucşi

Ca şi în cazul argumentului anterior, noi nu ştim dacă premisele şi concluzia acestui argument sunt adevărate sau false. Dar dacă presupunem că premisele sunt adevărate, este posibil ca concluzia să fie falsă. Este posibil spre exemplu, ca ricşii să facă parte dintr-un grup de ducşi, din care lucşii nu fac parte, şi astfel este posibil ca ricşii şi lucşii să fie complet diferiţi. În acest caz premisele ar fi adevărate, iar concluzia falsă. Prin urmare, argumentul este nevalid. Dacă vom reprezenta termenii folosind literele iniţiale ale termenilor, vom avea următoarea formă argumentativă:

Toţi R sunt D

Toţi L sunt D

Toţi R sunt L

Aceasta formă argumentativă este nevalidă, şi orice argument care are această formă este argument nevalid. Un argument are o anumită formă argumentativă dacă este o instanţă de substituţie a acelei forme argumentative. În cazul formelor nevalide, trebuie să specificăm faptul că un argument are o forma nevalidă numai dacă nu este o instanţă de substituţie a unei forme argumentative valide. Motivul este acela că unele instanţe de substituţie ale unor forme nevalide sunt de fapt valide. Exemplu:

Toţi celibatarii sunt persoane

Toţi cei necăsătoriţi sunt persoane

Prin urmare, toţi celibatarii sunt necăsătoriţi

Acest argument este o instanţă de substituţie a formei nevalide analizată anterior, dar argumentul este valid pentru că concluzia sa este adevarată prin definiţie. Totuşi, pentru că termenul “celibatari” este echivalent cu termenul “necăsătoriţi”, argumentul este o instanţă de substituţie a formei valide:

Toţi A sunt B

16

Toţi A sunt B

Toţi A sunt A

Astfel, ţinând cont de menţiunea făcută, argumentul referitor la celibatari nu are forma nevalidă specificată anterior, ci această formă, care este o formă argumentativă validă.

Instanţe de substituţie

Următorul argument este o instanţă de substituţie a formei nevalide analizată şi nu este o instanţă de substituţie a niciunei forme valide. Astfel, argumentul următor are forma nevalidă prezentată anterior:

Toate pisicile sunt animale

Toţi câinii sunt animale

Toate pisicile sunt câini

Să observăm că această instanţă de substituţie are premise adevărate şi concluzie falsă. Prin urmare, ea este în mod clar nevalidă, şi reprezintă o dovadă a faptului că argumentul iniţial este nevalid. Raţionamentul pe care se bazează această dovadă este următorul. Instanţa de substituţie este nevalidă pentru că are premise adevărate şi concluzie falsă. Prin urmare, instanţa de substituţie are o formă nevalidă.

Dar forma instanţelor de substituţie este identică cu forma argumentului:

Toţi ricşii sunt ducşi

Toţi lucşii sunt ducşi

Prin urmare, Toţi ricşii sunt lucşi

Astfel, acest argument este nevalid.

Metoda contraexemplului (de determinare a nevalidităţii argumentelor)

O instanţă de substituţie care are premise adevărate şi concluzia falsă se numeşte contraexemplu, iar metoda pe care am folosit-o deja pentru a arăta că acest argument este

17

nevalid se numeşte metoda contraexemplului. Aceasta metodă poate fi folosită pentru a determina nevaliditatea oricărui argument nevalid, dar nu poate fi folosită pentru a determina validitatea niciunui argument valid. Astfel, înainte ca metoda să fie aplicată unui argument, argumentul trebuie să fie suspectat de nevaliditate.

Metoda contraexemplului presupune parcurgerea a doi paşi: (i) izolarea formei argumentului şi (ii) apoi, construirea unei instanţe de substituţie care are premise adevărate şi concluzie falsă. Dacă reuşim să construim o astfel de instanţă de substituţie, atunci am dovedit că argumentul iniţial, suspectat de nevaliditate, este într-adevăr nevalid. Să aplicăm aceasta metodă pentru determinarea nevalidităţii următorului argument, care este un silogism categoric:

Pentru că unii angajaţi ai acestei organizaţii neguvernamantale nu au studii superioare, şi toţi vicepreşedinţii săi sunt angajaţi ai acestei organizaţii, putem conchide că unii dintre vicepreşedinţii săi nu au studii superioare.

Acest argument este nevalid, pentru că angajaţii care nu au studii superioare ar putea să nu fie vicepreşedinţi. În mod corespunzător, putem dovedi că acest argument este nevalid construind o instanţă de substituţie care să aibă premise adevărate şi concluzie falsă. Construirea unei instanţe de substituţie care să aibă premise adevărate şi concluzie falsă, adică a unui contraexemplu, constă în parcurgerea următorilor paşi:

(i) izolarea formei argumentative a argumentului iniţial:

Unii A nu sunt S

Toţi V sunt A

Prin urmare, Unii V nu sunt S

(ii) selectarea a trei termeni pentru a înlocui simbolurile – A, S, V - din această formă argumentativă, astfel încât să obţinem premise adevărate şi concluzie falsă. Astfel, vom avea:

A

S

V

=

=

=

animale

mamifere

câini

Instanţa de substituţie a argumentului va fi:

18

Unele animale nu sunt mamifere

Toţi câinii sunt animale

Unii câini nu sunt mamifere

(iii) evaluarea instanţei de substituţie. În acest caz, instanţa de substituţie are premisele adevărate şi concluzia falsă şi, prin urmare, este nevalidă. Pentru că are aceeaşi formă ca aceea a argumentului iniţial, ea constituie o dovadă că acel argument este nevalid.

În aplicarea metodei contraexemplului la silogismele categorice, este util să reţinem următorii termeni: ”pisici”, “câini”, “mamifere”, “peşti” şi “animale”. Cele mai multe silogisme nevalide pot fi dovedite nevalide prin selectarea strategică a trei din aceşti termeni şi folosindu-i pentru a construi un contraexemplu. De asemenea, în construirea unui contraexemplu, este util să începem cu concluzia. Mai întâi, selectăm doi termeni care pot face concluzia falsă, şi apoi selectăm un al treilea termen care face premisele adevărate. Un alt lucru pe care trebuie să îl reţinem este că cuvântul “unii” în logică înseamnă întotdeauna “cel puţin unul”. Spre exemplu, enunţul: “Unii câini sunt animale” este echivalent cu enunţul: “Cel puţin un câine este animal” – care este adevărat. Acest lucru nu înseamnă că unii câini nu sunt animale.

Evident, nu toate argumentele deductive sunt silogisme categorice. Fie, spre exemplu, următorul silogism ipotetic:

Dacă guvernul impune restricţii la import, atunci preţul automobilelor va creşte.

Prin urmare, dacă guvernul nu va impune restricţii la import, atunci preţul automobilelor nu va creşte.

Acest argument este nevalid pentru că preţul ar putea să crească, chiar daca nu există restricţii asupra importului. El are urmatoarea formă:

Dacă G, atunci P

Nu G

Prin urmare, Nu P

Această formă diferă de cele anterioare prin faptul că simbolurile sale reprezintă propoziţii sau enunţuri întregi. Spre exemplu, G reprezintă enunţul: Guvernul impune restricţiile la import.

19

Dacă facem substituţia:

G

P

=

=

Nicolae Ceauşescu s-a sinucis

Nicolae Ceauşescu este mort,

atunci vom obţine următoarea instanţă de substituţie:

Dacă Nicolae Ceauşescu s-a sinucis, atunci el este mort

Nicolae Ceauşescu nu s-a sinucis

Prin urmare, Nicolae Ceauşescu nu este mort

Pentru că premisele sunt adevărate şi concluzia este falsă, instanţa de substituţie este, evident, nevalidă. Prin urmare, ea constituie o dovadă că argumentul iniţial este nevalid.

Atunci când aplicăm metoda contraexemplului la un argument care conţine un enunţ condiţional (ca în cazul anterior), este recomandat ca enunţul cu care îl înlocuim să exprime un fel de legătură sau conexiune necesară. În exemplul anterior, prima premisă asertează o legatură necesară între sinucidere şi moarte. În acest caz nu există nicio îndoială că enunţul este adevărat.

Mai mult, dacă concluzia este un enunţ condiţional, un mod sigur de a construi un enunţ condiţional fals este acela de a alătura un antecedent adevărat şi un consecvent fals. Spre exemplu, enunţul condiţional “Dacă Lassie este un caţel, atunci Lassie este o pisică”, este în mod evident fals.

Identificarea formelor argumentative ale argumentelor presupune o familiarizare cu formele argumentative deductive fundamentale. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să distingem premisele de concluzie. Întotdeauna vom scrie mai întâi premisele, şi apoi concluzia. Apoi, este necesar să distingem aşa numitele “cuvinte-formă” de “cuvintele conţinut”. Pentru a reduce un argument la forma sa, vom reţine cuvintele-formă, şi vom înlocui cuvintele–conţinut cu simboluri. În cazul silogismelor categorice, cuvintele “toţi”, “unii”, “un”, “sunt”, “este”, sunt cuvinte – forma, iar pentru silogismele ipotetice acestea sunt “dacă”, “atunci”, “nu”. Pentru alte tipuri de argumente putem avea cuvinte forma ca: “fie”, “sau”, “şi” etc.

În cazul tipurilor de argumente hibride trebuie să facem apel la intuiţie. Iată un exemplu:

Toate stelele de cinema sunt actori celebri, pentru că toate stelele de cinema care sunt celebre sunt actori.

20

Dacă înlocuim “stele de cinema”, “actori” şi “celebri” cu S, A, C, acest argument va avea forma:

Toţi S care sunt C sunt A

Toţi S sunt A care sunt C

O posibilă instanţă de substituţie a acestei forme argumentative este:

Toţi oamenii care sunt taţi sunt bărbaţi

Toţi oamenii sunt bărbaţi care sunt taţi

Pentru că premisa acestui argument este adevărată şi concluzia este falsă, argumentul este nevalid.

Folosirea metodei contraexemplului pentru a dovedi că unele argumente sunt nevalide presupune o anumită doză de creativitate, pentru că nu există nicio regulă care să ne spună cum putem selecta termenii şi enunţurile cu care vrem să înlocuim termenii sau enunţurile date. Evident, orice termen sau enunţ va funcţiona cu condiţia ca ei să formeze o instanţă de substituţie care are premise indiscutabil adevărate şi o concluzie care este indiscutabil falsă. În mod ideal, valoarea de adevăr a acestor enunţuri ar trebui cunoscută în general de oricine. Altfel, instanţa de substituţie nu dovedeşte nimic. Dacă, spre exemplu, în silogismul ipotetic anterior, P ar fi fost înlocuit cu enunţul “Lori Rădulescu este mort”, instanţa de substituţie ar fi fost inutilă, pentru că nimeni nu ştie dacă enunţul este adevărat sau fals.

Metoda contraexemplului este utilă numai pentru a dovedi nevaliditatea, pentru că singurul aranjament de adevăr şi fals care poate dovedi ceva este acela în care premisele sunt adevărate şi concluzia este falsă. Daca o instanţă de substituţie este construită astfel încât să aibă premise adevărate şi concluzie falsă, ea nu demonstrează că argumentul este valid. Mai mult metoda este utilă numai pentru argumentele deductive, pentru că forţa sau slăbiciunea argumentelor sunt numai parţial dependente de forma argumentului. De aceea, nicio metodă care se referă exclusiv la forma unui argument inductiv nu poate fi folosită pentru a demonstra că un argument este slab.

Uneori se întâmplă ca forma argumentelor analizate să nu fie explicită, iar efortul de a face explicită forma argumentelor presupune analiza înţelesului termenilor. Fie exemplul:

21

Aceasta formă geometrică este un pătrat

Prin urmare, această formă geometrică are patru laturi

Concluzia rezultă cu necesitate din premise pentru că toate patratele, prin definiţie, au patru laturi. Pentru a face explicită forma argumentului, trebuie să adăugam o premisă. Astfel vom avea:

Această formă geometrica este un patrat

Toate patratele au patru laturi

Aceasta figură are patru laturi

Aşa cum arată acest exemplu, afirmaţia că validitatea unui argument se referă nu la conţinutul unui argument (la înţelesul sau semnificaţia termenilor sau enunţurilor), ci la forma sa ar trebui reformulată. Când forma unui argument este evidentă, conţinutul argumentului este irelevant pentru problema validităţii. Dar când forma nu este evidentă, conţinutul lor poate fi analizat pentru a stabili forma argumentului.

22

Forme argumentative valide

Aşa cum am văzut, un argument deductiv este concludent dacă premisele sale sunt adevărate, iar argumentul este valid. iar un argument este valid dacă este logic imposibil ca premisele sale să fie adevărate, iar concluzia falsă. Cu alte cuvinte, în cazul unui argument valid, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată.

Fie argumentul:

(1) Dacă totul are o cauză, atunci nu există libertate

(2) Totul are o cauză

(3) Prin urmare, nu există libertate

În acest caz, este imposibil ca premisele argumentului să fie adevărate, iar concluzia falsă. Totuşi, aşa cum am văzut, din faptul că un argument este valid nu rezultă că concluzia este adevărtată. Cu alte cuvinte, validitatea este oproprietate ipotetică sau condiţională a argumentelor. Tot ceea ce ne spune ea este că dacă premisele unui argument valid sunt adevărate, atunci concluzia argumentului va fi şi ea adevărată.

De asemenea, aşa cum am văzut, validitatea este strâns legată de forma argumentelor. Mai exact, putem spune că argumentele sunt valide în virtutea (validităţii) formei lor. Dacă vom simboliza prin P propoziţia “Totul are o cauză”, şi prin Q propoziţia “Nu există libertate”, atunci forma argumentului nostru va fi:

(1) Dacă P, atunci Q

(2) P

(3) Prin urmare, Q

Această formă argumentativă se numeşte Modus ponens şi este validă. De asemenea, orice argument care această formă este în mod necesar valid.

Fie acum următorul argument:

(1) Dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis

23

(2) Dumnezeu a murit

(3) Prin urmare, totul este permis

Pentru că forma acestui argument este Modus ponens, argumentul este valid. Acest argument poate fi obţinut din Modus ponens prin înlocuirea lui P cu propoziţia “Dumnezeu a murit” şi a lui Q cu propoziţia “Totul este permis.” Orice argument obţinut dintr-o formă argumentativă validă în acest mod este un argument valid. Alte forme argumentative valide sunt:

Modus tollens

Dacă P, atunci Q

Nu Q

Prin urmare, nu P

Silogismul disjunctiv

P sau Q

Nu P

P sau Q

Nu Q

Prin urmare, Q Prin urmare, P

Silogismul ipotetic Contrapoziţia

Dacă P, atunci Q

Dacă Q, atunci R Dacă P, atunci Q

Prin urmare, dacă P, atunci R

Dacă nu Q, atunci nu P

Uneori, pentru a arăta că un argument este valid este suficient să înlocuim propoziţiile pe care le conţine cu litere mari, sau alte simboluri, iar apoi să recunoaştem forma sa argumentativă.

24

Alteori, pentru a arăta că un argument este valid este nevoie de recunoaşterea mai multor forme argumentative valide. Fie, spre exemplu, argumentul:

Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis

Dacă crima nu este permisă, atunci nu totul este permis

Crima nu este permisă

Prin urmare, nu este adevărat că Dumnezeu nu există

Pentru a vedea dacă acest argument este valid vom simboliza cu P propoziţia “Dumnezeu nu există”, cu Q propoziţia “Totul este permis”, iar cu R propoziţia “Crima nu este permisă”. Acum, premisa (2) va fi simbolizată astfel:

Dacă R, atunci nu Q,

iar premisa (3) va fi simbolizată prin R. Din cele două premise – (2) şi (3) -, vom putea obţine, aplicând Modus ponens, concluzia: nu Q, adică “Nu totul este permis.” Această concluzie poate fi acum folosită ca premisă în următorul argument, în care vom păstra prima premisă a argumentului iniţial:

Dacă P, atunci Q

Nu Q

Prin urmare, nu P,

care este un Modus tollens, de asemenea, o formă argumentativă validă. Astfel, am obţinut concluzia argumentului iniţial: “Nu este adevărat că Dumnezeu nu există.”

Astfel, din premisele date iniţial am dedus în mod valid concluzia argumentului dat folosind unele forme argumentative valide prezentate anterior. Rezultă de aici că orice concluzie care este dedusă valid dintr-o mulţime de premise (aşa cum a fost obţinută aici propoziţia “Nu totul este permis”) ale unui argument, poate fi adăugată la mulţimea iniţială de premise pentru a obţine noi concluzii.

Unele argumente valide pot fi obţinute din forme argumentative în care simbolurile (litere mari, în acest caz) nu reprezintă propoziţii, ci alte expresii. Fie argumentul următor:

25

(1) Toate acţiunile corecte din punct de vedere moral sunt acţiuni care produc consecinţe bune

(2) Toate acţiunile care produc consecinţe bune sunt acţiuni care maximizează fericirea şi minimizează durerea

(3) Prin urmare, toate acţiunile corecte din punct de vedere moral sunt acţiuni care maximizează fericirea şi minimizează durerea

Analizând argumentul vom vedea că, dacă premisele acestuia sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie, de asemenea, adevărată. Acest argument este valid pentru că are următoarea formă, care este validă:

(1) Toţi X sunt Y

(2) Toţi Y sunt Z

(3) Prin urmare, toţi X sunt Z

Toate argumentele care au această formă sunt valide. Argumentele de acest tip se obţin prin înlocuirea expresiilor care descriu clase de lucruri cu litere mari (în acest caz) sau cu alte simboluri. Dacă înlocuim pe X cu expresia “acţiuni care maximizează fericirea şi minimizează durerea”, atunci vom obţine argumentul iniţial. Alte forme argumentative valide de acelaşi tip, adică silogisme categorice, sunt:

Nici un X nu este Y

Toţi Z sunt X

Prin urmare, nici un Z nu este Y

Toţi X sunt Y

Unii X sunt Z

Prin urmare, unii Y sunt Z

26

Toţi X sunt Y

Unii X nu sunt Z

Prin urmare, unii Y nu sunt Z

Argumente circulare

Argumentele pot fi respinse nu doar pentru faptul că nu sunt valide. De exemplu, noi respingem argumentele care deşi sunt valide, au premisele false, sau cel puţin o premisă falsă. Dar respingem un argument şi în cazul în care o premisă este o reformulare a concluziei.

Să presupunem că un filosof argumentează că ncici un act involuntar nu ar trebui pedepsit. El ar putea să prezinte următorul argument:

Toate acţiunile care trebuie pedepsite sunt acţiuni voluntare

Prin urmare, nicio acţiune involuntară nu ar trebui pedepsită

Acest argument este unul în care concluzia şi premisa sunt moduri diferite de a spune acelaşi lucru. Astfel, dacă concluzia argumentului spune acelaşi lucru ca şi premisa, argumentul este circular.

În unele situaţii premisa care spune acelaşi lucru ca şi concluzia, într-un argument circular, este mai greu de recunoscut. Fie argumentul:

O acţiune lipsită de voinţa autorului său nu ar trebui pedepsită

O acţiune involuntară este o acţiune lipsită de voinţa autorului

Prin urmare, o acţiune involuntară nu ar trebui pedepsită

27

Ne putem da seama că acest argument este circular observând că expresia “acţiune lipsită de voinţa autorului” din prima premisă, şi expresia “acţiune involuntară” din concluzie au acelaşi înţeles. Prin urmare, prima premisă şi concluzia spun acelaşi lucru.

Un exemplu de argument care nu este circular, şi care are aceeaşi concluzie ca şi cel de mai sus, este următorul:

Nicio acţiune involuntară nu este greşită

O acţiune care nu este greşită nu ar trebui pedepsită

Prin urmare, nicio acţiune involuntară nu ar trebui pedepsită

În acest argument, nici o premisă nu spune acelaşi lucru ca şi concluzia. A spune că o acţiune este voluntară este cu totul altceva decât a spune că o acţiune este greşită, pentru că multe acţiuni voluntare sunt în realitate corecte din punct de vedere moral. Desigur, premisele acestui argument pot fi puse în discuţie şi eventual respinse, dar acest lucru este singurul pe care îl poate face cineva pentru a evita acceptarea concluziei.

28