qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz

STANDARDIZAREA PROBELOR PSIHOLOGICE

Mihai Hohn

123

Introducere

rincipalul instrument de evaluare şi măsurare a psihologului practician,

inclusiv al celui din transportul rutier este testul psihologic. Numărul

testelor psihologice şi al altor mijloace de psihodiagnostic cuprinde în

prezent instrumente (experimentale şi nonexperimentale) de ordinul miilor. În

acelaşi timp, numărul persoanelor care utilizează aceste teste este destul de

mare, dar formarea lor psihologică este inegală şi nu de puţine ori redusă la

minim. Acesta este unul din motivele improvizaţiei, al aplicării incorecte a

probelor, al utilizării neştiinţifice şi chiar a abuzului de teste – absenţa unei

informaţii autentice despre valoarea şi limitele fiecărui instrument de lucru

utilizat.

P

Precizăm faptul că la noi în ţară, aşa cum se întâmplă în ţările cu

activitate psihologică dezvoltată, există un for naţional, Comisia Metodologică,

din cadrul Colegiului Psihologilor din România care se ocupă cu anumite

norme. Aceste norme se referă la cerinţele cu privire la modul de elaborare,

administrare, interpretare a datelor colectate, la standardizarea, validarea,

publicarea etc. a instrumentelor de psihodiagnostic (pentru amănunte vezi:

www.copsi.ro).

Subliniem faptul că testele psihologice oferă informaţii despre subiecţii

examinaţi în formă codificată. Cotele brute şi indicatorii calitativi obţinuţi în

cadrul evaluărilor psihologice descriu dar nu explică un nivel oarecare de

performanţă sau fapt de conduită. Psihologul este acela care va desprinde din

datele brute informaţiile relevante pe care se va baza în diagnoză sau predicţie,

iar acest lucru solicită o anumită competenţă – îmbinarea unei abilităţi tehnice

124

de utilizare a probelor psihologice cu un fin spirit de observaţie şi analiză a

comportamentului exteriorizat.

Trebuie subliniat din start, probele psihologice nu pot fi alese arbitrar sau

după nume. Pentru a putea servi scopului urmărit de psiholog, testul trebuie

apreciat după gradul de validitate, fidelitate, putere de discriminare şi etalonul

utilizat. Practic, alegerea unui test necesită o serie de informaţii precise despre

creditul probei, adică modul de administrare, cotarea şi interpretarea

rezultatelor, date despre studiile de validare, prezentări de cazuri, grad de

predictibilitate, caracteristicile eşantionului pe care s-a făcut etalonarea etc.

Toate aceste informaţii sunt cuprinse în manualul testului care însoţeşte proba

respectivă.

Un alt element care stă la baza alegerii unui test se leagă de cunoaşterea

clară şi precisă, din partea psihologului, a cerinţelor şi solicitărilor reieşite din

analza psihologică a activităţii, în cazul nostru, conducerea unui anumit tip de

autovehicul. În felul acesta, psihologul va cunoaşte ce aptitudini sau abilităţi

trebuiesc evaluate sau măsurate.

Alegerea unui test depinde şi de obiectivul urmărit prin respectiva

examinare: selecţie, expertiză post acident, evaluare periodică, repartiţie

profesională, screening, consiliere etc. Cunoaşterea clară a obiectivului urmărit

va permite găsirea şi selecţia celor mai adecvate strategii de evaluare legate de

forma de prezentare a probei, conţinutul, tipul şi varietatea scorurilor solicitate.

Nu de puţine ori psihologul practician este legat şi de timpul necesar

evaluării sau/şi de costul acesteia. Sunt probe foarte precise, aplicabile

individual, dar care au un cost foate mare, tot aşa există probe aplicabile, în

general, colectiv dar, cu un grad mai mic de precizie şi care au un cost mai mic.

Pe lângă acestea, proiectarea unei evaluări psihologice trebuie să ţină seama şi

125

de elemente precum costul materialelor, spaţiul de examinare, aparatura de

specialitate, timpul alocat activităţii, modul de cotare/corectare etc.

După cum rezultă din cele prezentate mai sus, alegerea unui test nu este

o sarcină simplă, acest lucru necesită o serie de cunoştinţe legate de activitatea

ce urmează a fi efectuată de către cel examinat, cunoştinţe despre testele

psihologice, analiză logistică, cunoştinţe psihologice de specialitate, generală şi

conexe etc. Decizia alegerii unui test cade exclusiv în sarcina psihologului

examinator în funcţie de fenomenul psihologic şi obiectivul urmărit.

Calităţi psihometrice ale probelor psihologice

La alegerea unei proceduri de evaluare a unor calităţi psihice, se are în

vedere ca instrumentul respectiv să posede o serie de calităţi care să confere

precizie, încredere şi obiectivitate rezultatelor colectate. În acelaşi timp, orice

examinare psihologică are ca obiectiv luarea unor decizii cu privire la

persoanele examinate. Din acest motiv, rezultatele evaluărilor trebuie să ofere

soluţii utile, interpretabile. Pentru psiholog este foarte important să intre în

posesia unei imagini cât mai reale despre caracteristica psihică investigată. Nu

trebuie uitat faptul că fiecare strategie de evaluare conţine potenţial o serie de

surse de eroare ce pot distorsiona rezultatele şi deci imaginea despre

caracteristica investigată. În acelaşi context amintim şi faptul că însuşi

comportamentul uman fluctuează de la un moment la altul sau de la o situaţie la

alta determinînd performanţe diferite la proba aplicată. Practic, chiar şi proba

folosită conţine surse de eroare prin faptul că vizează doar un eşantion din

comportamentul aflat în studiu.

Principala preocupare a psihologului practician, care efectuează activităţi

de măsurare sau evaluare, este să reducă la minimul posibil aceste surse de

eroare. Aceste erori de măsurare pot avea consecinţe negative asupra evaluării

126

psihologice în sensul că va scădea eficienţa intervenţiei (exemplu: obiectivitatea

rezultatelor) şi aduce atingere cadrului etic al evaluării (exemplu: imparţialitatea

măsurării şi implicit al deciziei), (Pitariu, 1996).

Pentru contracararea manifestării erorilor de măsurare, metodologia

psihologică a dezvoltat mai multe tehnici, dar în mod obişnuit se fac referiri la

două caracteristici ale probelor psihologice: fidelitatea şi validitatea.

Fidelitatea probelor psihologice

Noţiunea de fidelitate a cunoscut mai multe accepţiuni, dar varianta care

s-a impus este cea dată de APA Standards, 1985: ”gradul în care scorurile

testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul în care ele nu sunt afectate

de erorile de măsură”.

De la început, subliniem că nici una din măsurătorile efectuate în sfera

factorului uman nu este complet consistentă. Aceaşi persoană supusă de mai

multe ori la evaluări, cu aceaşi probă psihologică, poate obţine rezultate mai

mult sau mai puţin diferite. Tehnicile prin care se studiează consistenţa

evaluărilor sau măsurătorilor făcute prin teste sunt cunoscute în psihologie prin

denumirea de tehnici de estimare a fidelităţii. Studiul fidelităţii probelor

psihologice este extrem de importantă, ea având repercursiuni asupra deciziilor

pe care le ia psihologul cu privire la cei examinaţi.

În cele ce urmează vom puncta elementele esenţiale pentru a înţelege

necesitatea şi importanţa determinării fidelităţii probelor psihologice.

În urma aplicării unei probe psihologice, datele obţinute se prezintă sub

formă cantitativă, această valoare exprimând nivelul fenomenului psihic evaluat.

Practic, în urma aplicării unei măsurători, evaluări, (notat pe scurt « m » ) asupra

unui subiect sau persoană (notată pe scurt « p » ) se va obţine o valoare brută

care în mod curent se numeşte scor observat (notat « xmp »), unde x reprezintă

127

valoarea cantitativă, m măsura sau proba psihologică, iar p persoana evaluată. În

cazul în care se repetă de mai multe ori aceaşi măsurare cu aceaşi probă la aceaşi

persoană se vor obţine rezultate brute mai mult sau mai puţin apropiate (puţin

probabil identice), adică între scorurile observate vor fi diferenţe (x1mp ≠ x2mp ≠

...≠ xkmp). În această situaţie se ridică întrebarea: care este valoarea reală,

obiectivă şi unică a persoanei evaluate cu o probă psihologică oarecare ?

Răspunsul la înrebare a fost dat de Guilford (1965), reluat şi prezentat pe

larg de Pitariu, Albu (1996). Această valoare unică a variabilei vizate prin

măsurare poartă numele de scor real şi reprezintă media tuturor măsurătorilor în

toate situaţiile şi condiţiile posibile. Simbolic, această valoare este scrisă astfel:

tmp : unde t reprezintă media tuturor scorurilor observate, m proba psihologică

în cauză şi p subiectul evaluat. Această valoare există cu certitudine între

limitele extreme ale variabilei, dar în mod concret ea nu poate fi determinată.

Rezultă din cele mai sus prezentate că între cele două valori: scorul

observat (xmp) şi scorul real (tmp) există o difereţă care în limbajul curent al

psihologilor se numeşte eroare de măsură şi este simbolizată (emp). Relaţia

matematică dintre aceste valori este:

emp = xmp - tmp

Principalele concluzii ce se desprind din analiza ecuaţiei de mai sus sunt:

1) cu cât mai mică este valoarea erorii de măsură: emp, cu atât mai fidelă este

valoarea brută obţinută prin măsurare cu proba psihologică aleasă, altfel spus,

cu atât mai aproape suntem de valoarea unică a variabilei vizate la nivelul

persoanei;

2) scorurile observate (xmp) suportă influenţa a două categorii de factori:

a) care contribuie la consistenţă (determină valoare tmp);

b) care contribuie la inconsistenţă (determină valoarea emp).

128

Au fost evidenţiate mai multe surse ce pot determina variabilitatea

scorurilor, respectiv ale consistenţei / inconsistenţei performanţelor la probele

psihologice. Aceste surse sunt evidenţiate, clasificate şi prezentate sub formă de

tabel (Pitariu, Albu, 1996). Principalele categorii de surse privesc:

particularităţile durabile şi generale ale persoanelor, particularităţile durabile şi

specifice persoanelor, particularităţi temporare şi generale ale persoanei,

particularităţi temporare şi specifice persoanelor, factori sistematici de

administrare sau evaluare a performanţelor, variaţii neexplicabile.

Din cele prezentate rezultă, indicarea singulară a valorii fidelităţii nu este

suficientă pentru a vedea cât de reale sunt cotele obţinute, mai este nevoie şi de

precizarea caracteristicilor populaţiei ţintă şi a condiţiilor de măsurare

(administrare a probei psihologice). Practic, fidelitatea nu se referă la un

instrument de evaluare în general ci la la un test aplicat în anumite condiţii şi

unei anume populaţii.

Metode de estimare a fidelităţii

Metodologia cercetării în psihologie a dezvoltat mai multe metode de

verificare a fidelităţii probelor psihologice. Indiferent de metoda folosită,

estimarea fidelităţii probelor psihologice urmăreşte să determine cât de mult din

variabilitatea scorurilor brute este atribuită erorilor de măsurare.

Teste paralele

În cadrul acestei strategii sunt aplicate simultan cele două probe

psihologice la acelaşi grup de subiecţi. Rezultatele obţinute sunt supuse unei

anaize comparative prin utilizarea metodelor statistice specifice acestor situţii

(eşantioane perechi). Diferenţele constatate între cele două seturi de scoruri se

datoresc erorilor de măsurare. În cazul în care analiza statistică evidenţiează o

129

corelaţie liniară semnificativ apropiată de unu, acest lucru semnifică faptul că

cele două probe psihologice au o fidelitate bună şi pot fi acceptate spre aplicare

în activităţile curente de evaluare psihologică. Cu alte cuvinte, erorile de

măsurare, ce au determinat diferenţele, sunt mici şi nesemnificative.

Această metodă de verificare a fidelităţii probelor psihologice este mai

puţin utilizată în practică, cu toate că din punct de vedere conceptual este foarte

bună, datorită dificultăţilor de proiectare a probelor paralele. Cu toate aceste, în

practică există astfel de probe psihologice: Domino48 / Domino 70; Cattell:

16PF –forma A şi 16PF-forma B; Proba REY-formele A,B,C şi D de liste de

cuvinte şi istorioarele corespunzătoare şi alte probe psihologice consacrate

aflate în circulaţie.

Test – retest

Prin această metodă se verifică gradul de constanţă a scorurilor brute de

la o administrare la alta. Procedeul utilizat este simplu şi presupune parcurgerea

a trei paşi:

se administrează proba psihologică unui eşantion de subiecţi;

după un timp se aplică din nou acelaşi test, aceluiaşi eşantion de

subiecţi;

se determină coeficientul liniar de corelaţie între cele două seturi

de date brute colectate.

Valoarea obţinută reprezintă estimarea fidelităţii probei în cauză, practic,

se consideră că proba este paralelă cu ea însăşi. Acest lucru demonstrează că

scorurile reale ale subiecţilor examinaţi nu s-au schimbat, iar diferenţele (erorile

de măsurare) sunt aleatoare şi nesemnificative. În această situaţie coeficientul de

corelaţie obţinut se numeşte coeficient de stabilitate.

130

Această metodă este recomandată în cazul probelor psihologice care

măsoară caracteristici generale durabile şi specifice ale persoanelor. Subliniem

faptul că există o serie de factori ce pot influenţa scorurile obţinute de către

subicţi, atât în sens pozitiv cât şi negativ. Dintre aceşti factori putem aminti:

condiţiile fizice în care se desfăşoară examinarea, starea de sănătate a

subiectului etc. Un element important de care trebuie ţinut seamă este timpul

dintre cele două administrări. Practic, acest timp nu poate fi prea scurt, caz în

care subiecţii au o serie de răspunsuri stocate la nivelul memoriei, dar nici prea

lung, pentru că cei în cauză pot dobândii cunoştinţe sau/şi deprinderi noi. Din

aceste motive, coeficientul de corelaţie liniară nu indică gradul de fidelitate a

probei în cauză ci gradul de stabilitate în timp a factorului psihic vizat

(aptitudine, deprindere etc.).

Pentru o interpretare cât mai corectă a coeficientului de stabilitate se

recomandă şi analiza diferenţelor / per subiecţi şi aplicarea unui test de

semnificaţie. În cazul în care se constată difereţe semnificative, linia de regresie

va indica şi sensul dezvoltării relaţiei, respectiv creşterea sau descreşterea

performanţelor şi implicit al factorului psihic vizat.

Dezavantajul metodei test – retest de evaluare a fidelităţii probelor

psihologice este că necesită două aplicări la un interval de timp, deci necesită

cheltuieli materiale şi este cronofag.

Metoda înjmătăţirii

O altă metodă de verificare a fidelităţii probelor psihologice este metoda

înjumătăţirii sau split-half. Prin utilizarea acestei metode sunt eliminate

deficienţele menţionate anterior: proiectarea formelor paralele şi aplicarea lor

concomitentă sau aplicarea aceleiaşi probe la acelaş eşantion de subiecţi la

distanţă de timp.

Metoda reclamă următoarele momente principale:

131

se administează proba psihologică eşantionului de subiecţi;

se împarte proba în două jumătăţi egale;

se determină coeficientul de corelaţie liniară între cotele brute ale

celor două jumătăţi.

Considerând că cele două jumătăţi sunt măsurători paralele, utilizând

formula Spearman-Brawn (Guilford, 1965) se poate determina valoarea

coeficientului de fidelitate al probei integrale. Formula în cauză este:

unde: rf – este coeficientul de fidelitate;

r – coeficientul de corelaţie liniară între cele două

jumătăţi ale probei.

După cum se poate remarca din cele arătate se poate uşor deduce

avantajul acestei metode faţă de cele prezentate anterior. În primul rând nu este

nevoie de forme paralele, nu se aplică de două ori, deci nu apar modificări la

nivelul subiecţilor datorate scurgerii timpului, practic este evitat pericolul

modificării scorurilor reale.

Singura dificultate a metodei constă în construirea celor două jumătăţi

(Pitariu, 1996). Pentru acest lucru se recomandă să se ţină cont de următoarele

aspecte pentru similaritate:

forma itemului (text, iconografic);

conţinutul itemului;

132

dificultatea itemului;

media şi abaterea standard a scorurilor;

tip de item (răspuns liber, la alegere etc.);

itemii să fie independenţi (unul să nu sugereze răspunsul la

celălalt).

În final, perechile de itemi vor genera cele două seturi de scoruri brute

(un item într-un set, perechea în al doilea set) între care se va calcula

coeficientul de corelaţie linară, punctul de plecare în determinarea coeficientului

de fidelitate.

Atenţie !

Coeficientul de fidelitate se modifică în funcţie de modul de înjumătăţire

a probei (Pitariu, 1996, p.83). La înjumătăţirea probei se recomandă să se ţină

cont de următoarele:

1. să nu se plaseze cele două jumătăţi una după alta, poate apărea

oboseala subiecţilor în partea a doua a probei;

2. o variantă de înjumătăţire des utilzată este par – impar;

3. se recomandă plasarea itemilor în ordinea crescătoare a

dificultăţii;

4. nu se poate aplica în cazul probelor cu limită de timp (nu toţi

rezolvă integral proba).

Metodele consistenţei interne

În activităţile lor practice psihologii utilizează des metoda analizei

consistenţei interne pentru verificarea fidelităţii probelor psihologice. Metoda se

bazează pe varianţele şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor ce compun

proba psihologică în cauză. Această metodă, rezolvabilă cu ajutorul unor

programe statistice (SPSS, STATISTICA etc.), solicită aplicarea o singură dată

133

a probei şi introducerea în program a datelor brute per fiecare item în parte. În

mod obiţnuit se calculează unul din următorii coeficienţi:

coeficientul α a lui Cronbach;

coeficienţii r20 sau r21 al lui Kuder-Richardson (utilizabili în cazul

itemilor binari);

coeficientul λ3 al lui Guttman.

Coeficienţii mai sus menţionaţi sunt cunoscuţi în practică ca şi

coeficienţi de consistenţă internă sau coeficienţi de omogenitate şi practic, indică

măsura în care itemii probei sunt în intercorelaţie. Pentru determinarea acestor

coeficienţi se procedează astfel:

se administrează proba eşantionului de subiecţi;

se introduc rezultatele obţinute în programul statistic, item cu

item;

se alege formula de calcul dorită şi se rulează programul.

În final se listează rezultatul, coeficientul de omogenitate al probei

psihologice aflate în studiu.

Interpretarea coeficientului de fidelitate

Nu sunt date limite stricte între care trebuie să se situeze un coeficient de

fidelitate pentru a considera proba psihologică în cauză ca fiind fidelă. Dintre

probe cu caracteristici egale sunt preferate acelea care au coeficientul de

fidelitate mai mare, chiar dacă proba în cauză este mai dificil de aplicat şi

interpretat sau mai scump.

Recomandarea generală dată de Murphy şi Davidshofer (apud Pitariu,

1996) specifică următoarele:

coeficient de fidelitate ridicat în cazul deciziilor asupra subiecţilor

cu diferenţe mici între ele;

134

se acceptă un nivel mai mic al fidelităţii în cazul deciziilor

preliminare sau diferenţele dintre indivizi sunt mari.

Sugestiile statisticienilor din domeniu se referă la valori cuprinse

între .90 şi .94. Dar, în practică sunt multe probe utile şi cu grad corespunzător

de discriminare care au coeficientul de fidelitate cuprins între .70 şi .98.

Validitatea probelor psihologice

În utilizarea probelor psihologice (teste psihologice, de cunoştinţe,

chestionare sau inventare de personalitate) se ridică două probleme esenţiale

pentru psihologul practician: (1) dacă proba în cauză evaluează ceea ce pretinde

(exemplu: testul TAG –test general de aptitudini – evaluează întradevăr această

aptitudine generală ?) şi (2) rezultatele obţinute permit luarea unor decizii

corecte şi obiective faţă cei examinaţi ?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt date de studiul validităţii probei

psihologice în cauză. Într-un astfel de sudiu apar trei noţiuni de bază:

constructul psihologic, criteriul şi metoda de validare. În cele ce urmează vom

prezenta pe scurt elementele precizate, dezvoltând doar metodele de validare

utilizate în practica psihologiei aplicate.

Constructul psihologic

Literatura de specialitate cunoaşte mai multe definiţii ale noţiunii chiar

dacă ele se aseamănă foarte mult între ele şi vizează în general acelaşi lucru.

Conform Standardelor APA constructul psihologic este ”o noţiune teoretică

derivată din cercetare şi din alte experienţe, care a fost construită pentru a

explica patternuri de comportamente observabile” (apud Pitariu 1966).

Referitor la noţiunea în cauză trebuie să facem distincţie între construct

şi trăsătură ambele vizând patternuri comportamentale. Deosebirea dintre aceste

două noţiuni sunt:

135

- trăsătura psihică există în persoane;

- constructul este o descriere teoretică.

Practic, psihologii nu cunosc în mod direct trăsăturile ci prin intermediul

constructelor. Apoi, datele colectate trebuiesc judecate ca fiind manifestări ale

trăsăturii psihice şi nu ale constructului (după Silva, 1993).

Exemplu: dominanţa – este o trăsătură psihică existentă într-un grad mai

mare sau mic în fiecare persoană (evidenţiată prin scorul brut obţinut).

Cunoaşterea acestei trăsături se face prin înregistrarea manifestărilor

comportamentale observabile: rezistent şi planificat în activitate, persuasiv şi cu

o bună fluenţă verbală, independent şi sigur de sine, cu iniţiativă etc. Toate

aceste adjective la un loc formează un construct – dominanţa. Din exemplu

rezultă: trăsătura psihică este în individ, ce se observă este constructul

psihologic. Precizăm şi faptul că fiecare construct este fundamentat pe o teorie

care va permite descrierea şi predicţia comportamentului viitor. În acelaşi timp,

fiecărui construct i se asociează şi o valoare cantitativă (scorul brut) care se află

în relaţie directă cu scorurile probei psihlogice. Revenind la exemplul nostru,

dacă cineva obţine scorul 35 (din 42 total posibile), iar alt cineva doar 12, vom

concluziona că prima persoană este mai dominantă decât a doua.

Criteriul

Conform psihologiei aplicate, prin criteriu se înţelege o variabilă pe

care încercăm să o prevedem cu ajutorul probei psihologice în cauză. Ca şi în

cazul constructului psihologic şi în cazul criteriului există mai multe accepţiuni,

dar toate converg în acelaşi sens, cel mai sus menţionat. Eficienţa criteriului se

remarcă în două situaţii: prevederea succesului într-o activitate oarecare,

inclusiv conducerea auto, şi verificarea dacă o nouă probă măsoară acelaşi lucru

ca şi una consacrată în domeniul respectiv.

136

Pentru a fi operativ, obiectiv şi utilizabil, un criteriu trebuie să

îndeplinească câteva condiţii dintre care amintim:

acesta trebuie să fie exprimat printr-o variabilă cantitativă care

poate lua orice valoare dintr-un şir de date ordonate între

extremele maxim şi minim;

să evalueze corect şi obiectiv performanţa sau reuşita profesională

având la bază toate dimensiunile profesiei în cauză;

trebuie să reflecte comportamentul sau performanţa indivizilor

când aceştia nu se află sub influenţa factorilor perturbatori (stare

de sănătate, lipsa autovehiculului în cazul conducătorilor auto,

lipsă curent la vatmani etc.);

criteriul trebuie să fie exprimat în unităţi comparabile sau identice

pentru fiecare persoană evaluată;

în cazul utilizării criteriilor multidimensionale, valoarea acestuia

trebuie să reflecte: ponderea şi importanţa caracteristicilor

conţinute, dar şi nivelul individual de dezvoltare ale acestora.

Standardele APA acceptă patru strategii de validare: validitatea de

conţinut, validitatea conceptuală, validitatea predictivă şi validitatea

concurentă (APA Standards, 1985, apud Pitariu, 1996). Practic, validitatea

probelor psihologice se referă la cât de potrivite sunt predicţiile sau explicaţiile

diagnostice ce se dau scorurilor obţinute de subiecţi la testul în cauză.

Înainte de a prezenta strategiile de validare trebuiesc subliniate

următoarele observaţii:

strategia de validare se alege în funcţie de scopurile în care va fi

utilizată proba psihologică;

validitatea nu poate fi estimată printr-un singur coeficient, ci pe

baza unei analize globale (date empirice şi conceptuale);

137

procedura de validare trebuie reluată periodic pe eşantioane

diferite de subiecţi (când apar modificări în instructaj, format,

schimbarea populaţiei etc.);

validitatea unei probe psihologice depinde în primul rând de

modul în care este folosit şi nu de ea însăşi.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele patru strategii de validare:

Validitatea relativă la conţinut

Anastasi (1976), consideră că acest tip de validitate se referă la

examinarea conţinutului probei psihologice pentru a evalua dacă acesta acoperă

eşantionul de comportamente reprezentative pe care-l măsoară.

Din acest punct de vedere, strategia reclamă în primul rând definirea şi

descrierea domeniului de conţinut al probei psihologice. Urmează analiza

itemilor probei prin care sunt eliminaţi acei itemi care nu se referă la

comportamentele cuprinse în conţinutul vizat. Această activitate reclamă

utilizarea unor experţi care vor aprecia fiecare item în parte dacă se referă la

domeniul de conţinut al probei, adică dacă itemul este relevant. În final, se

certifică dacă sunt acoperite toate zonele domeniului de conţinut şi dacă itemii

sunt corect repartizaţi (respectă importanţa şi mărimea zonelor).

După cum rezultă din cele mai sus prezentate, aprecierea validităţii de

conţinut este subiectivă, ea nu solicită metode statistice şi se bazează pe

raţionamentul experţilor folosiţi.

Validitatea conceptuală

În practică, termenii: construct, concept şi noţiune sunt considerate

sinonime, motiv pentru care această validitate se mai numeşte şi validitate

relativă la construct. Acest tip de validitate se referă la: (1) analiza calităţilor

138

psihice care determină scorul la probă şi (2) la înţelegerea şi explicarea

elementelor evaluate.

Pentru realizarea acestei analize este necesară în primul rând o descriere

a constructului în termeni comportamentali concreţi şi observabili. Practic,

psihologul practician va (1) identifica comportamentele care au legătură cu

constructul evaluat de către proba în cauză, (2) se caută şi alte constructe legate

de comportamentul vizat şi se stabileşte dacă au sau nu legătură cu constructul

urmărit, (3) se întocmesc liste comportamentale prin care se manifestă

constructele reţinute şi se stabileşte care au legătură cu constructul vizat

(măsurat de proba psihologică în cauză).

Strategia vizând validitatea relativă la construct se derulează pe trei

paliere:

validarea materialului probei psihologice (specificarea

constructului măsurat de probă);

validarea structurii constructului (identificarea elementelor

constructului şi a relaţiilor dintre ele);

validarea externă – cunoscută şi ca validitate convergentă şi

discriminantă – (determinarea relaţiei constructului măsurat cu

alte măsurători).

În final, notăm faptul că validitatea relativă la construct a unei probe

psihologice nu poate fi exprimată printr-o serie de coeficienţi statistici, ea se

deduce prin acumularea şi interpretarea rezultatelor cercetărilor derulate.

Validitatea relativă la criteriu

Celelalte două strategii de validare, predictivă şi concurentă, sunt

cunoscute sub denumirea: validitate relativă la criteriu. Această validitate se

referă la gradul de concordanţă dintre scorurile probei şi ale criteriului (scorurile

139

obţinute la o altă măsurare). Importanţa acestui tip de validare se evidenţiează

când proba psihologică trebuie să înlocuiască variabila criteriu (aceasta nefiind

cunoscută în momentul evaluării psihologice). Aprecierea validităţii relative la

criteriu are la bază coeficienţii de corelaţie liniară calculate între scorurile

obţinute la proba psihologică şi performanţele subiecţilor la criteriu. În aceste

situaţii, criteriul este factorul care corespunde constructului evaluat de proba

psihologică în cauză. Este important ca itemii probei să fie saturaşi în factorul

respectiv, lucru ce induce corelaţii liniare semnificative.

Subliniem faptul că în cazul validării probelor psihologice pentru

realizarea predicţiilor se are în vedere gradul în care scorurile probei (numit în

general predictor) pot fi utilizate pentru deducerea performanţelor (numit

criteriu).

Validitatea predictivă

Prin validarea predictivă se urmăreşte gradul de eficienţă al probei

psihologice în prognoza comportamentului într-o situaţie dată, cunoscută

anterior. Strategia de validare se derulează astfel:

se aplică proba psihologică unui eşantion neselecţionat de subiecţi;

după un anumit timp se trece la evaluarea criteriului pentru

subiecţii examinaţi anterior;

se calculează coeficientul de corelaţie liniară între cele două seturi

de scoruri colectate.

Coeficientul de corelaţie liniară va fi un indicator al gradului de

validitate al probei psihologice aplicate. Cu alte cuvinte, în cazul corelaţiilor

semnificative, performanţele la predictor (proba psihologică) pot fi utilizate ca şi

criteriu (indicator al performanţei profesionale), deci bază de decizie faţă de

persoanele examinate.

140

Validitatea concurentă

În cazul validării concurente strategia este asemănătoare cu cea de la

validarea predictivă cu specificarea că în acest caz scorurile predictor şi criteriu

sunt colectate în acelaşi timp. Practic, atât predictorul cât şi criteriul sunt

aplicate cu ocazia aceleiaşi evaluări unui eşantion reprezentativ pentru populaţia

vizată. Coeficientul de corelaţie liniară calculat între cele două seturi de date va

indica nivelul validităţii.

Conform teoriei testelor, coeficientul de validitate este egal cu

coeficientul de corelaţie liniară între cotele brute obţinute la proba psihologică şi

scorurile de la nivelul variabilei criteriu. Literatura de specialitate recomandă şi

permite utilizarea şi a altor coeficienţi statistici pentru calcularea coeficientului

de validitate. Astfel, în cazul în care predictorul şi /sau criteriul nu sunt variabile

continue pot fi utilizaţi şi alte tipuri de coeficienţi (corelaţia rangurilor, corelaţia

biserială etc.). Pentru a se considera o probă psihologică ca fiind validă este

nevoie de un coeficient de corelaţie puternic semnificativ între respectivul test şi

criteriu.

O altă strategie de verificare a validităţii probelor psihologice este

evidenţierea semnificaţiei diferenţei dintre medii. Aceste strategii se utilizează în

cazul în care variabilele nu sunt continue sau criteriul este unul calitativ şi nu

cantitativ. În aceste situaţii se alcătuiesc două eşantioane: unul format din

subiecţi cu performanţe superioare la nivelul criteriului şi unul cu performanţe

slabe. După aplicarea probei psihologice se verifică diferenţa dintre mediile

celor două eşantioane (buni – slabi). Proba psihologică este considerată validă

dacă diferenţele dintre medii sunt puternic semnificative, adică cei consideraţi

buni la nivelul criteriului obţin scoruri superioare şi la test, iar celor slabi la

criteriu le corespund scoruri scăzute la proba psihologică.

141

Ca şi în cazul fidelităţii, nici la nivelul coeficientului de validitate nu

sunt date valori standard obligatorii. Guilford (1965) propune acceptarea

coeficienţilor de validitate predictive cărora le corespund coeficienţi de corelaţie

între 0,45 şi 0,60. Menţionăm că în practică sunt acceptaţi şi utilizaţi probe

psihologice cu coeficienţi de validitate şi mai mici (în jurul valorii 0,30).

Tehnici de etalonare

După cum se ştie, majoritatea probelor psihologice conduc la rezultate

care se exprimă în formă numerică ce poartă denumirea de cotă, scor sau notă.

Luate în ele însele, cotele nu ne spun mare lucru. De exemplu, un subiect obţine

cota 100, cifra ca atare nu ne spune nimic. Poate fi vorba de greutate, coeficient

de precizie, poate fi QI etc. dar, dacă această valoare este raportată la rezultatele

obţinute şi de alţi subiecţi la proba respectivă valoarea capătă semnificaţie. 100

de probleme rezolvate din 110 înseamnă bun, dar 100 probleme rezolvate din

500 înseamnă alt ceva, are o altă semnificaţie. Cotele sau scorurile brute capătă

semnificaţie numai dacă sunt raportate la rezultatele obţinute de grupul sau

colectivitatea de referinţă. Cotele, treptele sau limitele stabilite asupra grupului

de referinţă constituie ceea ce numim etalon sau tabel de norme.

După cum este cunoscut, datele obţinute la diferite probe psihologice

sunt de tipuri variate. În cazul funcţiilor senzoriale sunt utilizate parametrii

fizici, în cazul psihomotricităţii se notează erorile şi timpul execuţiei, pentru

stabilirea coeficientului de inteligenţă se totalizează răspunsurile corecte ş.a.m.d.

Pentru a face comparabile aceste date, diverse, este necesară un mod de

unificare sau transformare a cotelor brute obţinute de subiecţi. Practic, aceste

valori brute sunt înlocuite cu valori numerice noi care indică sub formă unitară

unde se situează subiectul în cadrul grupului de referinţă sau eşantion. Prin

etalonare se fac simultan cele două operaţii, (1) se stabilesc normele grupului de

142

referinţă (tabel de norme) şi (2) se întocmeşte sistemul de notare standard în care

se convertesc cotele brute de la probele psihologice.

Ca şi definiţie, normele testului reprezintă estimări ale unei anumite

caracteristici a repartiţiei scorurilor obţinute la test de o populaţie specifică.

Nivelurile dorite a fi atinse, exprimate, de preferinţă, în termenii rezultatelor

instrucţiei se numesc standarde (Flanagan, apud Albu, Pitariu, 1993).

Normele permit interpretarea scorurilor obţinute de diferite persoane,

făcând posibilă compararea cu rezultatele altor subiecţi. În utilizarea normelor

este necesară cunoaşterea următoarelor caracteristici:

natura populaţiei vizate şi pentru care se stabileşte etalonul;

numărul subiecţilor extraşi din populaţie (eşantionul) ce au fost

supuşi examinării psihologice;

gradul de reprezentativitate al eşantionului pentru populaţia vizată;

respectarea standardului de aplicare, cotare şi interpretare a probei

psihologice.

Cele mai utilizate norme, respectiv, etaloane utilizate în practică sunt:

scalele în 5, 7 sau 9 clase normalizate, punctul şi rangul centil, sistemul de

decile, cotele standard z, şi T.

Etaloane în clase normalizate

Acest sistem este foarte frecvent utilizat în practică când nu se cere o

precizie foarte mare în diferenţierea subiecţilor. Sistemul de construcţie are la

bază distribuţia normală standard care are media egală cu zero şi abaterea

standard cu unu. În această situaţie, axa abscisei se înparte în 5, 7 sau 9 intervale

dispuse simetric faţă de origine (primul şi ultimul interval au întindere

nelimitată, celelalte intervale au intinderi limitate egale cu abaterea standard la 5

clase normalizate; 0,66 abateri standard la 7 clase şi 0,5 abateri standard pentru

143

9 clase). Având la bază tabelul legii normale se determină pentru fiecare clasă

aria suprafeţei cuprinsă între intervalul corespunzător clasei şi curba distribuţiei

normale. Aceste valori procentuale sunt uşor de identificat în orice manual de

metodologie şi sunt:

- pentru cinci clase normalizate: 6,7 24,2 38,2 24,2 6,7;

- pentru şapte clase normalizate: 4,8 11,2 21,2 25,8 21,2 11,1

4,8;

- pentru nouă clase normalizate (stanine): 4,0 6,6 12,1 17,5 19,6

17,5 12,1 6,6;

- în cazul utilizării a 11 clase normalizate vom utiliza: 3,6 4,5 7,7

11,6 14,6 16,0 14,6 11,6 7,7 4,5 3,6.

Procedura de construcţie a etaloanelor este simplă şi se derulează astfel:

1. se colectează cotele brute de la nivelul eşantionului;

2. datele se ordonează crescător sau descrescător;

3. se alege varianta dorită, (scală în 5, 7, 9 sau 11 clase normalizate);

4. se stabileesc limitele între care se află respectivele intervale;

5. datele finale se concenrează în tabel (etalon).

Pentru înţelegerea sistemului de lucru vom prezenta un exemplu din

domeniul psihologiei aplicate în transportul rutier.

În urma aplicării unei probe de evaluare a capacităţii de decizie în situaţii

de incertitudine la un eşantion de 127 conducători auto amatori s-au colectat

următoarele date, scoruri brute, tabel 5.1. Menţionăm că valorile pozitive

evidenţiează atitudine de prudenţă, iar cele negative de risc. În ambele situaţii

creşterea valorii absolute denotă creşterea, accentuarea respectivei atitudini.

După cum rezultă din tabelul 5.1, prima activitate după colectarea

rezultatelor brute este ordonarea acestora, stabilirea frecvenţelor şi a frecvenţelor

144

cumulate. Următorul pas este alegerea variantei de etalon, pentru exemplul

nostru propunem sistemul în 7 clase normalizate. Utilizând procentele

corespunzătoare se stabilesc limitele la nivelul cotelor brute pentru fiecare clasă

standard.

Tabel 5.1 Tabelul de bază pentru construirea etalonului în clase

normalizate

Scor brut (x) 21 20 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7

Frecvența (f) 1 2 6 5 3 8 10 1 1 0 2 8 11 9 6

Frecvențe cumulate (fc) 1 3 9 14 17 25 35 36 37 37 39 47 58 67 73

6 5 4 3 2 1 0 -1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8 -9 -10 -11

2 3 1 1 4 9 10 11 4 2 2 1 0 0 1 1 0 1

75 78 79 80 84 93 103 114 118 120 122 123 123 123 124 125 125 126

-12 -13

0 1

126 127

Exemplu:

Primul reper care ne interesează este punctul corespunzător pentru 4,8%:

145

Urmează să se identifice locul procentului 6,09 (în cazul în care această

valoare nu există alegem valoarea cea mai apropiată) la nivelul frecvenţelor

cumulate, în exemplul nostru se va alege valoarea 9. La nivelul scorurilor brute

corespunzător procentului 9 îi corespunde valoarea 19, deci limita superioară a

primei clase normalizate este 19. Fiind prima clasă a etalonului, întinderea

acestei clase înspre limita inferioară este nelimitată.

Pentru următorul reper se repetă operaţiile menţionate utilizând

următorul procent standard: 15,9 (4,8 + 11,1 = 15,9) pentru care se va obţine:

Valorii în cauză îi corespunde la nivelul scorurilor brute: 17, limita

inferioară a următoarei clase normalizate. Practic, această clasă are limita

inferioară egală cu 17, iar ceea superioară 19.

Următorul reper se va găsi la valoarea: 37,1 (15,9 + 21,2 = 37,1):

Prin urmare următorul reper la nivelul scorurilor brute va fi: 10.

În felul acesta se va proceda până la epuizarea tuturor valorilor şi

reperelor limitelor claselor normalizate. La final, datele sunt concentrate într-un

tabel, etalonul căutat, tabel 5.2.

146

Tabel 5.2 Etalon în şapte clase pentru proba psihologică aplicată

Clasa Interval

7654321

19

18 – 17 16 – 10 m = 6,92 9 – 3 σ = 7,77 2 – 0 n = 127 (-1) – (-3)

(-4)

Aşa cum s-a amintit mai sus, practic, valorile brute de la nivelul

variabilei evaluate prin proba psihologică au fost transformate în valori noi ale

scorurilor iniţiale: toate vaorile brute egale sau mai mari decât 19 vor avea nota

7, valorile cuprinse între 18 şi 17 nota 6, între limitele 16 – 10 nota va fi 5 şi aşa

mai departe. Menţionăm că prin această transformare se schimbă inclusiv forma

distribuţiei, figura 5.1.

33 *

35 * 30 *

32 * 23 *

30 * 17 *

26 * 9 *

4 * 8 * *

21 14 7 0 -7 1 2 3 4 5 6 7

15 8 1 -6 -13

Figura 5.1 Schimbarea formei repartiţiei scorurilor prin transformarea în

şapte clase normalizate

147

Punctul centil

Să presupunem că un subiect obţine la o probă psihologică cota 137.

Acest scor singur nu ne oferă nici un indiciu despre cât de bun sau slab este

subiectul care a obţinut acest scor. În cazul în care se specifică, de exemplu,

faptul că această cotă este pe locul 99 din 100 posibile, situaţia se schimbă

radical. Astfel, cu uşurinţă ne putem da seama că 99% din cei examinaţi au

obţinut rezultate inferioare lui 137 şi doar 1% performanţe superioare. Într-o

astfel de situaţie putem uşor aprecia valoarea cotei, respetiv a subiectului

examinat.

Generalizând cele prezentate mai sus, putem preciza: locul pe care se află

o cotă oarecare (inclusiv 137)se numeşte punct centil.

Ca şi definiţie: punctul centil este numărul de date care separă limita

inferioară a colecţiei de date de limita superioară a valorii în cauză şi este

simbolizat Pc .

Exemplu:

În urma aplicării unui test psihologic vizând acuitatea vizuală s-au obţinut

următoarele date brute, tabelul 5.3.

Tabel 5.3 Performanţele la proba de acuitate vizuală

5 26 25 4 17 28 3 22 2 20

13 18 11 11 24 16 23 3 7 2

19 12 17 24 4 10 10 16 15 7

27 5 4 17 11 4 16 10 21 14

148

Cel care a efectuat cercetarea este interesat de punctul centil 80, adică

PC80.

Pentru rezolvarea problemei vom proceda astfel:

1. Ordonăm datele brute obţinute de cei 40 de subiecţi în

ordine crescătoare, tabelul 4.

Tabel 5.4 Datele tabelului 5.3 în ordine crescătoare

2 2 3 3 4 4 4 4 5 5

7 7 10 10 10 11 11 11 12 13

14 15 16 16 16 17 17 17 18 19

20 21 22 23 24 24 25 26 27 28

2. Fiind vorba de puctul centil 80, cunoaştem din start faptul

că 80% din date se află sub acest punct. De asemenea,

ştim că volumul eşantionului este 40. Din cele precizate

rezultă co 80% din 40 este: (0,80)(40) = 32. În cazul când

valoarea obţinută este număr întreg (32) se acceptă ca şi

loc al respectivului punct centil locul 32,5, adică media

dintre locul în cauză şi cel următor (în exemplul nostru:

(32 + 33)/2 = 32,5).

locul PC80 = 32,5

3. Ultimul pas constă în identificarea valorii PC80, adică a

mediei valorilor de pe locurile 32 şi 33. În exemplul

nostru aceste valori sunt: 21 şi 22 (tabel 4), valoarea

punctului centil căutat, PC80 = 21,5.

149

Utilizând datele din acelaşi tabel 4, să determinăm valoarea punctului

centil PC83. Ca şi în exemplul anterior, vom determina locul punctului centil

căutat: (0,83)(40) = 33,2. În cazurile în care valoarea obţinută este cu zecimale,

se acceptă ca şi loc al respectivului punct centil următoarea valoare întreagă.

Conform tabelului 4, pe locul 33,2 se află valoarea 22. Conform celor prezentate

valoarea căutată se află pe locul 34, adică: PC83 = 23.

Notă:

Dacă locul punctului centil este o valoare întreagă, se va

adăuga 0,5 unităţi;

Dacă locul punctului centil este cu zecimale se acceptă

următoarea valoare întreagă.

Rangul centil

Acest indicator ne arată câte persoane ar fi clasate în urma unui anumit

subiect, considerând eşantionul integral ca fiind 100%.

Plecând de la tabelul 4 să se determine rangul centil (RC) al valorii a 19-a

Pentru rezolvarea problemei vom utiliza următoarea formulă:

În cazul exemplului nostru se va obţine:

150

Concluzie:

Sub valoarea în cauză, 12, se află 45% din totalul valorilor existente în

eşantionul studiat. Cu alte cuvinte, rangul centil a cotei 12 este: RC = 45.

Un alt exemplu: care este rangul centil a valorii 22, din acelaşi tabel 4?

Raţionamentul de rezolvare este acelaşi:

Sub valoarea 22 în colecţia de date brute se află un număr de 31 de

valori;

Concluzie: rangul centil a valorii 22 este 77. Practic, sub valoarea în

cauză eşantionul conţine 77% din totalul observaţiilor aflate în studiu.

Cote standard “z”

Aceste cote standard z se folosesc în cazurile în care se doreşte

compararea performanţelor unei persoane la două sau mai multe probe

psihologice, dacă mediile şi abaterile standard au fost calculate pe baza aceluiaşi

eşantion de subiecţi. După cum se poate observa de la început, sistemul este

operant numai în cazul distribuţiilor normale şi simetrice.

Calcularea cotelor standard z se face pe baza scorurilor obţinute la probele

psihologice aplicate pe un eşantion şi se utilizează formula:

unde: z – cota standard corespunzătoare cotei x la test;

m şi σ – media şi abaterea standard pentru cotele testului

151

obţinute pe eşantionul folosit;

Vom exemplifica modalitatea determinării cotelor standard z utilizând

datele prezentate în tabelul 5.5. Scorurile reprezintă performanţele obţinute în

urma evaluării capacităţii de memorare la un eşantion de 100 de subiecţi. Datele

sunt prezentate sub formă de distribuţie statistică.

Tabel 5.5 Performanţele mnezice ale celor 100 de subiecţi

Cote brute (x) Frecvența (f)

9 – 1314 – 1819 – 2324 – 2829 – 3334 – 3839 – 4344 – 48

5111522211583

i = 5 n = 100

Prelucrarea primară a datelor din tabelul 5.5 a reliefat următoarele:

media = 27,75; abaterea standard = 9,02

Aşa cum s-a menţionat de la început, plecând de la aceste date putem

determina cota standard z pentru orice cotă brută particulară.

Pentru exemplificare, determinăm cotele standard z pentru valorile

particulare: x = 36 şi x = 14. Utilizân formula generală de calcul în care

înlocuim valorile exemplului vom obţine:

152

Important de reţinut !

Pentru cotele z originea corespunde mediei (m) scorurilor brute;

Unitatea de măsură este abaterea standard (σ);

Trecând de la scoruri brute la cele standard z, forma distribuţiei nu

se schimbă. Ceea ce se schimbă este media (care devine egală cu

zero) şi abaterea standard (egală cu unu);

Transformarea efectuată nu modifică proporţionalitatea intervalelor

scalei;

Aceluiaşi scor brut obţinut la două teste le pot corespunde cote

standard z diferite. Exemplu: Georgică obţine nota 6 la matematică

şi 6 la istorie. În primul caz, matematică, îi corespunde un z = 1,12,

iar la istorie z = 0,94. Concluzia: Georgică este mai bine pregătit la

matematică;

Inconvenientul utilizării acestor cote standard, z, îl constituie faptul

că acestea se exprimă prin numere cu zecimale şi semne (minus şi

plus), iar intervalul este cuprins între: - 3 şi +3, în general;

Există posibilitatea aplicării unei corecţii cotelor standard z prin

utilizarea mediei şi abaterii standard a valorilor transformate şi

rotunjirea acestora (zC = mZ + σZ , unde: zC – cota standard z

corectată, mZ – media distribuţiei cotelor z, iar σZ – abaterea

standard a cotelor z).

Cote standard T

În psihologia aplicată foarte des se utilizează, pentru interpretarea

performanţelor obţinute, cotele standard T. Marele avantaj oferit de acest

sistem este că permite compararea persoanelor între ele, dar şi a diferitelor

aspecte psihice la acelaţi subiect.

153

Ca şi în cazul cotelor standard z, şi în acest sistem al cotelor T se pleacă

de la media şi abaterea standard al scorurilor particulare colectate de la nivelul

eşantionului. De această dată formula de transformare a cotelor brute în cele

standard T este:

unde: T – cotă standard;

x – cota brută, particulară;

m – media eşantionului evaluat;

σ – abaterea standard la nivelul eşantionului evaluat.

Utilizând datele din tabelul 5.5 vom exemplifica modalitatea de

transformare a cotelor brute, particulare în cote standard T.

Exemplu: care este cota standard T corespunzătoare scorului: x = 19 ?

Rezolvare: practic, nu facem altceva decât să înlocuim în formulă şi să

efectuăm calculele aferente:

Deci, cotei particulare 19 îi corespunde cota standard :T = 40,35.

Exemplu: ce cotă T îi corespunde scorului: x = 42 ?

Rezolvare: aplicăm formula şi obţinem:

Cota standard T corespunzătoare scorului particular 42 este: T = 65,79

154

Trebuie subliniat faptul că, în cazul cotelor standard T, media este

întotdeauna egală cu 50, iar abaterea standard cu 10. De asemenea, limitele între

care se distribuie cotele standard T sunt: 20 şi 80. Pot apărea unele extinderi

într-o parte sau alta în funcţie de normalitatea şi simetria distribuţiei particulare.

Un alt element important care trebuie reţinut este că între cotele standard T 40 şi

T 60 se distribuie 66% din volumul eşantionului, creşterea cotelor standard peste

această valoare indică accentuarea manifestării fenomenului studiat, iar scăderea

sub cotele T40 descreşerea sau chiar lipsa fenomenului studiat. Metodologic, tot

ce este cuprins între T40 şi T60 constituie şi normalitatea la nivelul populaţiei.

Nu puţine sunt situaţiile în care se cere o precizie mai mare în stabilirea

valorii cotei standard. În astfel de situaţii se recomandă utilizarea cotelor H

(Hull), practic o variantă a cotelor standard T. Formula de determinare a acestor

cote standard este:

Pentru exemplificare vom recalcula valorile T prezentate mai sus. Astfel,

se va obţine:

pentru x = 19

36,41

pentru valoarea x = 42

= 72,11

155

Decilele

Nu de puţine ori, psihologul practician este în situaţia de a opera cu

distribuţii asimetrice (pozitive sau negative). În aceste situaţii etaloanele utilizate

pentru analize şi comparaţii sunt decilele.

Exemplu: în urma aplicării unui chestionar de nervozism s-au obţinut

următoarele cote brute:

Tabel 5.6 Cotele brute obţinute la chestionarul de nervozism

59 53 61 70 48 51 53 54 76 50 66

47 37 57 59 57 81 61 76 60 52 60

62 63 57 69 62 57 73 53 51 66 47

57 77 40 47 57 54 59 64 60 61 69

83 71 71 43 65 76 67 65 82 50

48 66 55 81 61 58 56 81 47 50

Pentru realizarea unui etalon în decile se recomandă parcurgerea

următorilor paşi:

Pasul 1. Pentru început, datele brute sunt ordonate în sens crescător, tabel 5.7.

Tabel 5. 7 Datele tabelului 6 ordonate în sens crescător

37 47 51 54 57 59 61 64 67 73 81

40 48 51 54 57 59 61 65 69 76 81

43 48 52 55 57 60 61 65 69 76 82

47 50 53 56 57 60 62 66 70 76 83

156

47 50 53 57 58 60 62 66 71 77

47 50 53 57 59 61 63 66 71 81

Pasul 2. Aşa cum s-a arătat la determinarea punctului centil, şi aici

urmează să se determine: locul şi valoarea punctelor centile (PC 10; PC 20; PC 30;

PC 40; PC 50; PC 60; PC 70; PC 80; PC 90).

Calculul se face după următorul model:

a) Stabilirea locului:

PC 10 =

Având în vedere că s-a obţinut o valoare cu zecimale se va accepta ca loc

pentru PC 10 locul al 7-lea din şirul de date ordonate.

b) Identificarea valorii de pe locul al 7-lea din tabel. În cazul exemplului

nostru cota brută de pe acest loc este 47.

Să luăm un alt exemplu, PC 50 pentru care vom avea:

PC 50 =

Valoarea obţinută fiind o valoare întreagă, locul căutat pentru PC 50 va fi

32,5. Conform datelor din tabelul 7, valoarea căutată este 60.

Identic se va proceda şi pentru celelalte puncte centile.

Pasul 3. După obţinerea datelor căutate, acestea sunt concentrate în etalon

(tabel de norme) în zece clase (decile).

157

I ≤ 47II 48 – 52III 53 – 56IV 57V 58 – 60VI 61VII 62 – 65VIII 66 – 70IX 71 – 76X ≥ 77

md = 60

n = 64

Quartile (Q)

Un alt tip de etalon care poate fi utilizat în cazul distribuţilor asimetrice

este etalonul în quartile (Q). Pentru a exemplifica modul de lucru în întocmirea

acestui tip de etalon vom utiliza datele brute din tabelul 7. De această dată, pe

lângă ordonarea datelor brute avem nevoie şi de frecvenţele valorilor brute şi a

frecvențţlor cumulate, tabelul 5.8.

Tabel 5.8 Datele brute, frecvenţele şi frecvenţele cumulate pentru stabilirea quartilelor

xffc

37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 551 1 1 4 2 3 2 1 3 2 1 1 2 3 7 9 12 14 15 18 20 21

xffc

56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 741 6 1 3 3 4 2 1 1 2 3 1 2 1 2 1 22 28 29 32 35 39 41 42 43 45 48 49 51 52 54 55

158

xffc

75 76 77 78 79 80 81 82 83 3 1 3 1 1 58 59 62 63 64

Acest tip de etalon presupune împărşirea subiecţilor evaluaţi în patru clase

identice, ca şi întindere şi se numesc quartile: Q1, Q2, Q3 şi Q4. Fiecare quartil

conţine câte 25% din cei evaluaţi în condiţiile în care Q1 (quartilul inferior) are

în faţă 75% din totalul subiecţilor, iar Q3 (quartilul superior) are în faţă 25% din

totalul subiecţilor evaluaţi.

Procedura de calcul este simplă şi se bazează pe regula de trei simplă:

Q1- cuprinde 25% din total:

În continuare identificăm valoarea 16 din rândul frecvenţelor cumulate

sau a valorii celei mai apropiate de aceasta. În cazul exemplului nostru este: fc =

15 şi îi corespunde reperul 52 din cadrul valorilor brute. Cu alte cuvinte, Q1

cuprinde subiecţii ce obţin valorile brute între 0 şi 52.

Pentru Q2 se procedează identic şi vom obţine:

Urmează să identificăm această valoare, sau ceea mai apropiată, din

rândul frecvenţelor cumulate şi vom găsi limita quartilului 2. Valoarea

identificată este 59. Quartilul al doilea va cuprinde pe toţi aceia care obţin valori

brute cuprinse între 53 şi 59.

Pentru a găsi valoarea căutată limitei lui Q3 se va repeta procedura la

nivelul de 75%. Valoarea corespunzătoare acestui reper este 66. Acest quartil va

cuprinde valorile brute cuprinse între 60 şi 66.

159

Rezultă că în quartilul patru, superior, vor intra toţi cei ce vor obţine

performanţe egale şi peste valoarea 67.

Centralizând datele obţinute se va obţine etalonul în quartile:

Q1 ≤ 52

Q2 53 – 59 md = 60,00

Q3 60 – 66 n = 64

Q4 67 ≤

Practic, toţi subiecţii ce obţin scoruri brute, la chestionarul de intro –

extraversiune, între 0 şi 52 au un fel de a fi categoric de introvertit (liniştit,

destul de apatic, reţinut în relaţii interpersonale etc.). Subiecţii ce obţin scoruri

brute cuprinse între 53 şi 59 sunt echilibraţi din punct de vedere al personalităţi,

dar cu o orientare spre introversiune. Cei care obţin cote brute la chestionar

cuprinse înre 60 şi 66 posedă o structură echilibrată, dar cu o orientare spre

extraversiune. În ultimul quartil vor fi cei ce au o structură evidentă de

extraversiune (dominanţi, activi, ambiţioşi, uşor adaptabili la noi situaţii sociale,

cu temperament participativ etc.).

În final, specificăm faptul că tipul de etalon utilizat este stabilit, respectiv,

ales de căre psihologul practician. La alegerea tipului de etalon trebuie să se ţină

seama de următoarele elemente: aspectul psihic studiat, sistemul de evaluare

utilizat (diagnostic, repartiţie profesională, orientare generală etc.), nivelul

decizional, tipul şi forma distribuţiei rezultatelor obţinute la nivelul eşantionului.

160