Cuprins:1. Introducere...............................................................p.2

2. Conceptul de autoeducație.....................................p.2

3. Raportul dintre educație și autoeducație………...p.4

4. Necesitatea educației și autoeducație…………….p.45. Cînd devine posibilă autoeducația?........................p.5

6. Caracteristicile autoeducației……………………….p.6

7. Metodologia autoeducației…………………………..p.6

8. Pregătirea elevilor în perspectiva autoeducației...p.7

9. Concluzie………………………………………………..p.7

10.Bibliografie……………………………………………..p.8

Introducere1

Ideea necesităţii de a învăţa în permanenţă, de autoinstruire şi autoeducare este

confirmată din cele mai vechi timpuri, fiind întâlnită încă din antichitate la greci şi

romani, iar mai târziu scrisă în Coran de către arabi ca obligaţie religioasă. Proverbele

populare, precum ,,Omul toată viaţa învaţă”, maximele latineşti:,,Ne discere cessa”(,,Nu

înceta să înveţi”) ori cugetările celebre: ,,Tota vita schola est”.,Întreaga viaţă este o

şcoală”(J.A.Comenius) atestă universalitatea şi existenţa milenară a conceptului.

A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei

permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări,

capabil să le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul

social prin autonomia sa intelectuală şi moral -civică.

Pentru secolul nostru, instruirea continuă şi implicit autoinstruirea au devenit

cerinţe fundamentale ale societăţii, determinate de creşterea exponenţială a

informaţiilor şi de uzura accelerată a acestora, de mobilitatea profesiilor, de progresele

extraordinare ale ştiinţei, tehnicii, tehnologiei şi mijloacelor de informaţie, de dinamismul

vieţii economice şi sociale, de democratizarea învăţământului, de creşterea nivelului de

aspiraţie spre cultură şi educaţie, de folosirea cât mai plăcută şi utilă a timpului liber.

Omul care doreşte să se autoeduce permanent, îşi formează personalitatea

echilibrat, poate identifica şi folosi sursele de informaţie, participă la dezvoltarea

societăţii şi la educarea celorlalţi membri ai colectivităţii din care face parte.Nicolae

Iorga susţinea că: ,,Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe sine şi învaţă necontenit

pe alţii.”

În acest scop, şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente. Ea trebuie să

pună accent pe folosirea pe scară largă a metodelor activ participative, pe tehnicile de

învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de

învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii de autoevaluare, insistând asupra acţinilor

prin care omul se autoeducă.

Conceptul de autoeducație Autoeducația reprezintă o direcție de evoluție a activității de formare-dezvoltare a

personalității umane care implică transformarea obiectului educației în subiect al

educației, capabil de autoevaluare și de autoproiectare pedagogică.

Definirea autoeducației, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune

înțelegerea funcției și structurii specifice activității de (auto)formare-(auto)dezvoltare a

personalității umane.El este atât subiect cât şi obiect al educaţiei, asupra lui aplicîndu-

2

se toate influenţele. Autoeducaţia presupune autocunoaştere, autostăpânire,

autoconducere.

Autoeducația ( gr. autos-însusi ) se definește ca o activitate conștientã,

intenționatã, pe care un individ o desfãșoarã pentru formarea sau desãvârșirea

propriei persoane. Autoeducația vizeazã toate aspectele dezvoltãrii personalitãții:

intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale etc. În cazul autoeducației,

subiectul educației este în același timp și obiectul ei. În ceea ce privește scopurile

urmãrite, în vreme ce scopurile celorlalte forme ale educației sunt stabilite de cãtre

societate, scopurile autoeducației sunt stabilite de individul însuți, în acord cu

cerințele societãții. Autoeducația se împletește continuu cu celelalte forme de

educație

Funcția principală a autoeducației angajează transformarea obiectului educației

în subiect al educației în urma unui proces care implică valorificarea unui ansamblu de

acțiuni educaționale, proiectate și realizate permanent la un nivel calitativ superior, într-

o perioadă de timp determinată. Aceasta presupune:

- (auto)proiectarea-(auto)realizarea unei "educații pentru sine";

- (auto)formarea individualizată (care implică valorificarea deplină a propriei experiențe,

fară interferență altor/altei medieri);

- "autoformarea metacognitivă" (care vizează capacitatea de "a învața să înveți

"/"educabilitate cognitivă, independentă de conținutul învățării");

- autoformarea permanentă (care angajează capacitatea de asumare a sarcinilor

centrate asupra propriei formări, specifice fiecărei vîrste școlare și post-școlare)

Structura autoeducației evidențiază existența unor elemente comune, aproape identice,

situate la nivelul structurii acțiunii educaționale. Diferența specifică provine din poziția

diferitaă a "obiectului educatiei" care în cazul "autoeducației" devine "subiect" al propriei

sale activități de formare-dezvoltare a personalității, respectiv "subiect" al procesului de

autoformare-autodezvoltare a personalității.

Saltul calitativ este marcat Ia nivelul structurii acțiunii educaționale prin conexiunea

inversă internă realizată, care probează capacitatea, dobîndită de "obiectul educației",

de autoevaluare a rezultatelor și de autocunoaștere a resurselor propriei sale activități

( structura acțiunii educaționale).

Prin interiorizarea deplină a acțiunii educationale eficiente aceasta capacitate poate

evolua în direcția autoproiectării pedagogice a unor mesaje educationale orientate spre

(auto)formarea-(auto)dezvoltarea permanenta a obiectului educatiei. Este momentul in

care obiectul educatiei devine efectiv subiect ale educatiei.

3

Conținutul autoeducației reflectă raporturile dintre activitatea de formare-dezvoltare și

activitatea de autoformare-autodezvoltare a personalității umane, raporturi mediate

calitativ prin intermediul "educației permanente". Astfel, "a educa în perspectiva

educației permanente înseamnă în esență, a determina un autentic proces de

autoeducație"

Raportul dintre educație și autoeducațieRaportul educație-autoeducatie construieste practic un nou echilibru între factorii externi

și factorii interni ai activității de formare-dezvoltare a personalității, factori situati pe o

linie de evoluție ascendentă. Astfel educația, aflată inițial alături de mediu în ipostaza

unui factor extern, devine treptat - prin educție permanentă și autoeducație -un factor

intern stabil, care reflectă, la nivel funcțional și structural, capacitatea intrinsecă a

personalității umane de (auto)perfecționare continuă a activității sale individuale și

sociale.

Educația asigură, la acest nivel, atingerea scopului pedagogic fundamental al

organizației școlare moderne și postmodeme: "a face din obiectul educției subiectul

propriei sale educații, din omul care capătă, educație omul care se educă el însuși

Necesitatea educației și autoeducație

Pentru secolul nostru, învățărea continuă a devenit o cerintă fundamentală a societății, determinată de creșterea exponențială a informațiilor și de uzura accelerată a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale știintei, tehnicii tehnologiei și mijloacelor de informație, de dinamismul vieții economice și sociale, de democratizarea învățămîntului, de cresterea nivelului de aspirații spre cultură și educație, de folosirea cît mai utilă și cît mai placută a timpului liber.A învăța să înveți și a dori să te perfecționezi continuu sunt cerințe ale educației permanente, prin care omul contemporan învață să fie el însusi, receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze și să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală și moral - civică. Educatia permanentă se caracterizează prin aceea că este continuă și globală, integrînd toate nivelurile și tipurile de educație, asigurînd astfel formarea echilibrată a personalității, cu un grad înalt de autonomie a învățării, pe baza căreia omul știe să identifice și să folosească sursele de informație, să participe la dezvoltarea societății și la educarea celorlalți membri ai colectivității din care face parte. Educatia este o formă de comunicare interumană prin care se transmit, de la o generatie la alta, valorile culturii, experiența de producție și comportamentul social. Definiția ca acțiune socială și proces, educația constă într-un ansamblu de influențe exercitate în mod planificat, în cadrul instituțiilor școlare pe baza unui sistem de obiective, principii, forme si metode de organizare, folosite in scopul formării omului ca personalitate, capabil să se integreze activ în dinamismul vieții sociale. 

4

Educația este, deci, un proces complex, de socializare și individualizare a ființei umane în drumul sau spre umanitate (I. G. Stanciu).Influențe educative, exercitate asupra unei persoane, sunt de tip formal, nonformal si informal, din care rezultă cele trei dimensiuni ale educației Sistemele educaționale cunoscute pîna în prezent s-au bazat pe monopolul institutional al școlii. Un astfel de model a putut funcționa optim atîta vreme cat alternativele educaționale din afara școlii erau puțin dezvoltate și nu puteau deveni concurente. Deceniile din urmă însă au pus în evidență o dezvoltare a noi medii educaționale în afara școlii, capabile să devină o alternativă (fie complementară, fie concurențială) pentru educația formală de tip școlar.Extensia educatiei non formale și informale a evidențiat și anumite carențe ale educației școlare, conducînd la anumite contestari și critici (uneori foarte vehemente, ca în teoria "deșcolarizării societății"). S-a conturat, din ce în ce mai mult, ideea că școala trebuie considerată în ansamblul modalităților sociale de educație, care constituie sistemul social de educație. Multe din noile modalități de educație satisfac nevoia de educație permanentă a individului.

Cînd devine posibilă autoeducația?

Autoeducatia devine posibilă la vîrsta adolescenței, datorită celor trei funcții ale

conștiintei de sine : funcția anticipativă, de proiectare în viitor a propriei persoane,

facilitînd formarea idealului în viață, funcția normativă, concretizată în modul propriu de

apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale și capacitatea omului de a se reflecta

pe sine însuși, dîndu-și seama de ceea ce este și de ceea ce vrea să devină.

Autoeducaţia devine posibilă la vârsta adolescenţei, deoarece tânărul îşi

proiectează în viitor propria persoană, formându-şi idealul în viaţă. El meditează asupra

celor învăţate şi dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale, le

interiorizează, participând astfel la propria sa formare şi dezvoltare. În acelaşi timp

autoeducaţia favorizează asimilarea influenţelor venite din afară prin educaţie, iar pe de

altă parte se integrează în educaţia permanentă sporindu-i eficienţa.

Ca urmare, în şcoală trebuie să se transmită elevilor bazele şi metodele

autoformării. Un adevărat proces de educaţie trebuie să servească, să pregătească, să

stimuleze autoeducaţia, aceasta fiind socotită ca un înalt nivel de dezvoltare a copilului

sau individului.

Orice acţiune conştientă, îndreptată spre perfecţionarea comportamentului, este

un act de autoeducaţie. În măsura în care o persoană are o concepţie mai bine(clar)

conturată despre lume şi viaţă, o atitudine personală faţă de sistemul social de valori,

un ideal propriu, în aceeaşi măsură este capabilă să-şi aplice un program raţional de

autoeducaţie.

5

Ea este într-un anumit sens şi un indiciu al rezultatului instruirii.

Actul educativ şi cel autoeducativ sunt călăuzite de scop, în primul caz acesta

fiind stabilit de societate, iar în al doilea caz este stabilit de subiectul însuşi, în acord

însă cu cerinţele sociale. El este aici mai accentuat fiind în conformitate cu năzuinţele,

aspiraţiile şi concepţia proprie despre viaţă.

Omul se cunoaşte pe sine în mod mijlocit, prin intermediul actelor sale de

conduită, al prestaţiilor personale, al relaţiilor sale cu alţii.

Marx spunea: ,,Deoarece nu vine pe lume cu o oglindă în mână, omul se

oglindeşte mai întâi în alt om”. El va ajunge la autocunoaştere, raportându-se şi

comparându-se necontenit cu alţii.

Caracteristicile autoeducației Conținutul autoeducației poate fi analizat din perspectiva procesului de dezvoltare a personalității în diferite etape ale vieții ,în acest context, autoeducația, în calitatea sa de "activitate desfasurată în scopul perfecționării propriei personalități" are simultan: - un caracter subiectiv, reprezentînd un produs al educației superior proiectată, organizată, coordonată, (auto)perfecționată;- un caracter auto-reglator, reprezentînd saltul funcțional de la conexiunea inversă externă (subiect-obiect) la conexiunea inversă internă (subiect-subiect);- un caracter corelativ, reprezentînd legatura structurală existența între autoinstruire-autoinstruire permanentă autoeducație-autoeducație permanentă;- un caracter procesual, reprezentînd linia de continuitate dintre etapa autoeducației potențiale și etapa autoeducației reale, posibilă dupa dobîndirea "conștiinței de sine", în jurul vîrstei de ani.

Metodologia autoeducației Metodologia autoeducației avansează "un model filosofic" al educației, bazat pe reflecție, dar și "un model economic" bazat pe folosirea cu maximă eficiență a timpului educației.. Aceste modele dezvoltă la nivelul sistemului educațional (școlar, extrașcolar, postșcolar) patru categorii de metode de cultivare a autoeducației:- metode de autocontrol: autoobservația, autoanaliza, introspecția;

- metode de auto stimulare: autoconvingerea, autocomanda, autocritica, autosugestia, comunicarea prin interacțiune, exemplul, jocul individual și colectiv, autoexersarea;

- metode de autoconstrîngere: autodezaprobarea, autocunoașterea, autorenunțarea, autorespingerea;

- metode de stimulare a creativității: strategii creative de tip didactic, lectura scrierea creativă; asocierea de idei, planul rezumativ, autoevaluarea, autoaprobarea, auto-avertismentul.

Reactualizarea unui "model psihologic" de abordare a educaiei permite avansarea următoarei taxonomii a strategiilor angajate în autoformarea-autodezvoltarea personalității umane:

6

metode si procedee de stimulare a proceselor intelectuale (integrate pedagogic la nivel de: autoconvingere, autosugestie);

metode si procedee de stimulare a proceselor afective (integrate pedagogic la nivel de autostimulare, autoconsolare, auto-condamnare, autopedepsire);

metode si procedee de stimulare a proceselor volitive (integrate pedagogic la nivel de: autointeriorizare, autocomanda, autoaprobare)

Problematica autoeducației, abordabilă în conditiile societatăți contemporane, angajează noi reconsiderări conceptuale și metodologice:- clarificarea raportului dintre "eteroeducaie" (educatia prin altii) si "autoeducatie" (educatia prin sine), în termeni de interacțiune: educația eficientă, bazată pe auto-cunoaștere și autoevaluare = premisă autoeducației;- eliminarea polarităților exclusiviste (intre "eteroeducație" și "autoeducație") sau absolutiste (ruperea educației de autoeducație sau, din contra, tratarea educației doar ca autoeducație = condiția autoeducației;- conștientizarea importanței "idealului de viață" pentru declanșarea și desfășurarea corectă a procesului de autoeducație = determinarea autoeducatiei;- implicarea modelului moral si cultural de autoperfectionare in activitatea de autoeducatie = autodeterminarea autoeducatiei.

Pregătirea elevilor în perspectiva autoeducației Autoeducatia devine posibila pe baza educatiei, cand adolescentul, reflectand asupra celor invatate si dispunand de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale le interiorizeaza, participand astfel la propria sa formare si dezvoltare. In acelasi timp, autoeducatia favorizeaza asimilarea influentelor provenite din afara prin educatie, iar pe de alta parte se integreaza in educatia permanenta, sporindu-i eficienta. Ca urmare, in scoala va trebui sa se transmita elevilor bazele si metodele autoformarii, pregatindu-i pentru educatia permanenta. 

La vârste mici copilul nu este capabil sã se autoeduce, în adevãratul înteles al cuvântului. Primele preocupãri sistematice de autoeducatie apar, de obicei, în perioada scolii secundare ( gimnaziul). Autoeducatia presupune ca persoana sã posede anumite caracteristici, care reprezintã totodatã condiţii prealabile necesare ale desfãsurãrii unei asemenea activitãti :• autocunoastere; • putere de stãpânire si capacitate de autoconducere; • fermitatea hotãrârii; • un ideal propriu, bine conturat si constientizat; • o conceptie clarã despre lume si despre valorile ei. O autenticã educatie scolarã trebuie sã pregãteascã si sã stimuleze aceste capacitãti care conditioneazã autoeducatia

Concluzie: Autoeducația, adica educația de sine însusi, este o activitate conștientă, orientată spre formarea propriei persoane, în conformitate cu năzuințele, aspirațiile, idealurile și concepția despre rolul omului în societate. Autoeducația devine posibilă la vîrsta adolescenței, datorită celor trei funcții ale conștiinței de sine : funcția anticipativă, de proiectare în viitor a propriei persoane, facilitînd formarea idealului în viață, funcția normativă, concretizată în modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale și capacitatea omului de a se reflecta pe sine însusi, dîndu-și seama de ceea ce este și de ceea ce vrea să devină.

7

Autoeducția devine posibilă pe baza educației, cînd adolescentul, reflectînd asupra celor învățate și dispunînd de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale le interiorizează, participînd astfel la propria sa formare și dezvoltare. In același timp, autoeducația favorizează asimilarea influențelor provenite din afara prin educație, iar pe de altă parte se integrează în educația permanentă, sporindu-i eficiența. Ca urmare, in scoala va trebui sa se transmită elevilor bazele și metodele autoformării, pregătindu-i pentru educatia permanentă.  Autoeducatia reprezintă produsul unor cicluri de educație permanentă proiectate la niveluri de realizare superioară, într-o perioadă de timp semnificativă psihosocial pentru valorificarea la maximum a potentialului de autoformare – autodezvoltare al personalității umane. In această perspectivă, "a educa în perspectiva educatiei permanente înseamna, în esentă, a determina un autentic proces de autoeducație"

Bibliografie

1. Barna, A., In puterea noastra autoeducatia, Editura Albatros, Bucuresti, 1989.2. Berger, G., Omul modern si educatia sa, EDP., Bucuresti, 1973.3. Botkin, J., Elmandjra, M., Malita, M., Orizontul fara limite al invatarii, Editura

Politica, Bucuresti, 1981.4. Cerghit, I., Determinatiile si determinarile educatiei, in Curs de pedagogie,

Universitatea Bucuresti, 1988.5. Comanescu, I., Prelegeri de pedagogie, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,

1998.6. Comenius, J.A., Didactica Magna, EDP, Bucuresti, 1970.7. Cucos, C., Pedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1996.8. Cucos, C., Educatia si provocarile lumii contemporane, in Cucos, C.,

(coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice, Editura Polirom, Iasi,1988.

9. Cucos, C., Pedagogie, Editia aII-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, Iasi, 2002.

10.Dave, R.,H., Fundamentele educatiei permanente, EDP, Bucuresti, 1991.11.Debesse, M., Etapele educatiei, EDP., Bucuresti, 1981.12.Faure, E., A invata sa fii, EDP, Bucuresti, 1981.13.Franklin, B., Autobiografie, Editura Univers, Bucuresti, 1976.14.Herbart, J.F., Prelegeri pedagogice, EDP., Bucuresti, 1976.15.Toma,S., Autoeducația. Sens și devenire, București, EDP, 1983.

8