UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Florentina Popescu

BASCHET

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

CUPRINS Capitolul 1. Domeniul jocului de baschet Capitolul 2. Tehnica jocului de baschet Capitolul 3. Tactica jocului de baschet Capitolul 4. Autoevaluarea Bibliografie

Capitolul 1. DOMENIUL JOCULUI DE BASCHET

1.1. Conţinutul domeniului

JOC SPORTIV COLECTIV • DE ECHIPĂ • INVENTAT

SPORT • de întrecere • de masă (loisir) • de performanţă • de mare performanţă

DISCIPLINĂ SPORTIVĂ competiţii sportive naţionale internaţionale

MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE

realizează funcţiile educaţiei fizice

DISCIPLINĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

obiect de învăţământ

SPORT COMPLEMENTAR • utilizat în metodologia învăţării altor ramuri şi probe sportive

SPECTACOL SPORTIV • competiţie-spectatori virtuozitate în regim de dinamism motric

INVESTIGAŢII PRIN

DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ SPORTIVĂ APLICATIVĂ documentare metoda observaţiei metoda statistică metoda experimentului metoda testelor analiza rezultatelor metoda convorbirii metoda interviului metoda anchetei

1.2. Caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual

Baschetul – joc sportiv colectiv ce face parte din categoria mijloacelor de perfecţionare a dezvoltării fizice şi a aptitudinilor de mişcare ale oamenilor – reprezintă o formă de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic.

Practicarea jocului de baschet contribuie la formarea şi perfecţionarea unor mişcări coordonate, la formarea capacităţii de angrenare rapidă în tempoul şi ritmul activităţilor sociale, prin cumulul unor influenţe şi efecte pozitive cu caracter sanotrofic şi educativ.

Baschetul este jocul sportiv ce poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe şi chiar de oameni având vârstă ceva mai înaintată, atât în scop competiţional cât şi ca activitate fizică recreativă, de întreţinere sau ludică, este deci accesibil.

Este jocul sportiv ce dispune de una dintre cele mai bogate game de procedee tehnice, de acţiuni tactice de la cele mai simple până la cele mai complexe. Acest

fapt solicită jucătorilor o pregătire continuă şi perseverentă, iar profesorilor, eşalonarea treptată în predare a succesiunii de învăţare şi perfecţionare a tehnicii şi tacticii acestui joc.

Multitudinea şi varietatea cu care se succed fazele de joc, alternarea rapidă a situaţiilor ofensive cu cele defensive, posibilităţile pe care le oferă jucătorilor de a-şi etala fantezia şi capacitatea lor inventivă, diferitele rezolvări tactice ale fazelor de joc, aruncările acrobatice sau subtilitatea unor pase executate cu mare fineţe, toate oferă atât jucătorilor, dar în special publicului spectator, momente de o deosebită spectaculozitate.

Dimensiunile relativ reduse ale terenului de joc, precum şi numărul mic de jucători ce se întrec în teren determină deplasări ale acestora şi o circulaţie a mingii foarte rapidă, jucătorii participând permanent şi în egală măsură atât la desfăşurarea atacului, cât şi a apărării. Însuşi regulamentul de joc, prin regulile de 3,5,8 şi 24 secunde, determină un dinamism al desfăşurării fazelor de joc, din primul şi până în ultimul minut al unei partide.

Obţinerea unor performanţe la parametri superiori în marile competiţii au scos în evidenţă tendinţele jocului de baschet:

• viteză mare de desfăşurare a acţiunilor tactice de atac şi apărare; • eficienţă crescută în acţiunile de finalizare; • ritmul rapid susţinut în acţiunile ofensive; • jocul în adâncime; • creşterea numărului de acţiuni pe joc, care creează situaţii favorabile de

finalizare; • folosirea apărărilor active, a pressing-ului; • înalta măiestrie în execuţiile tehnice efectuate în mare viteză şi în condiţii

de adversitate, însoţită de asigurarea cursivităţii jocului cu acţiuni simple şi eficace; • folosirea parametrilor de joc ca factor în dirijarea antrenamentului sportiv. 1.3. Apariţia şi evoluţia jocului de baschet pe plan mondial, în România

În anul 1891, profesorul James A. Naismith de la Colegiul Springfield din statul Massachusetts a inventat un joc denumit „basket-ball” pentru a atrage studenţii la orele de educaţie fizică, desfăşurate în sală în anotimpul rece. A stabilit 13 reguli de bază, care au rămas şi astăzi, alcătuind în mare parte principiile jocului de baschet.

Primul joc de baschet s-a desfăşurat între două echipe de câte 9 jucători, deoarece clasa număra 18 studenţi.

În 1904, la Jocurile Olimpice de la Sant-Luis (SUA) baschetul îşi face apariţia ca joc demonstrativ, însuşi inventatorul lui, profesorul James A. Naismith, oferind mingea pentru începerea jocului.

1932 este anul înfiinţării FIBA (Federaţia Internaţională de Baschet Amator), cu sediul la Geneva (Elveţia), iar România este membru fondator.

În anul 1935, se desfăşoară primul Campionat Masculin European de baschet la Geneva şi este câştigat de echipa Letoniei, la care a participat şi ţara noastră – ocupând locul 12.

În anul 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, baschetul este introdus pentru prima dată în programul Jocurilor Olimpice, cu participarea unui număr de 22 de echipe; finala s-a desfăşurat între SUA şi Canada, 19: 18.

Răspândirea baschetului feminin întâmpină unele impedimente, legate mai ales de conceptele morale ce dominau acele vremi.

Baschetul feminin a fost introdus în Europa în preajma primului război mondial, Franţa fiind ţara care-l adoptă prima, ca urmare a influenţelor benefice ale conceptelor feministe de emancipare.

În anul 1938, se organizează primul Campionat European Feminin de baschet la Roma (Italia), câştigat de ţara gazdă, iar 1976 este anul introducerii în programul Jocurilor Olimpice, la Montreal (Canada), a baschetului feminin, activitate ce s-a desfăşurat de atunci permanent, fiind prezentă la fiecare ediţie a acestor jocuri.

Apariţia şi evoluţia jocului de baschet în România În anul 1920, societatea americană YMCA (Young Men’s Christians

Association) îşi deschide filiala pentru România, la început organizând activitatea cultural-sportivă a ostaşilor armatei române, unde, pe lângă alte activităţi sportive, a fost predată şi învăţarea jocului de baschet.

Răspândirea în mediul şcolar a acestui joc face ca, în luna iunie 1922, să se organizeze pentru echipele şcolare prima competiţie de baschet din ţară.

Abia în anul 1929 se organizează primul Campionat Naţional pentru echipe de cluburi. În 1933, iau fiinţă primele echipe feminine care se vor întrece în competiţia „Liga Munteniei”.

Din primăvara anului 1950, se organizează Campionatul Naţional de Baschet (devenit ulterior Divizia Naţională A), masculin şi feminin.

Pe plan internaţional, baschetul românesc a cunoscut o perioadă de afirmare, echipele reprezentative ale ţării noastre ocupând locuri onorante în turneele finale ale Campionatelor europene atât la seniori, cât şi la senioare, până în jurul anilor 1980. Participarea la competiţiile europene pentru echipele de cluburi a urmat aceeaşi traiectorie performanţială, perioada 1955-1980 fiind una de afirmare.

Întrebări pentru verificare: � Care este conţinutul jocului de baschet? (Răspuns: sinteză,1.1); � Care sunt caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual? (Răspuns:

1, p. 37-42; 2, p. 17-19); � Când, unde şi cum a apărut jocul de baschet? (Răspuns: 1, p. 16-20); � Care a fost evoluţia jocului de baschet competiţional pe plan internaţional?

(Răspuns: 1, p. 20-23); � Cum şi când a apărut jocul de baschet în România? (Răspuns: 1, p.23-29); � Cum a evoluat jocul de baschet în ţara noastră? (Răspuns: 1, p. 23-29).

Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI DE BASCHET

2.1. Sistematizarea tehnicii

Tehnica jocului de baschet reprezintă „ansamblul acţiunilor şi structurilor motrice specifice pe care le execută un jucător în timpul practicării jocului, în concordanţă cu regulile acestuia, precum şi cu sarcinile ridicate de participarea echipei sale în competiţie”.

Fiecărui joc sportiv îi corespund forme generale de mişcare, la baza cărora stau ELEMENTELE TEHNICE ale respectivului joc. Condiţiile de joc care apar în timpul desfăşurării lui şi în care sunt implicate elementele tehnice (respectiv, fazele fundamentale ale jocului sportiv: ATACUL şi APĂRAREA) au condus la formarea şi perfecţionarea unor PROCEDEE TEHNICE concrete (operaţionale)

pentru rezolvarea respectivelor sarcini ale jocului competiţional. Spre exempli-ficare, prezentăm schema de mai jos:

ELEMENT TEHNIC PROCEDEU TEHNIC

Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc Pasa cu două mâini de la piept, cu pământul Pasa cu două mâini de la piept, din deplasare Pasa cu o mână de la umăr

Pasarea mingii

Etc.

Pozitie fundamentala

Jocul fara minge

ATAC APARARE

inalta medie joasa

Alergarea Deplasarileinaintecu spatelelateral

Pasul adaugat inainteinapoiJocul de picioare

Lucrul de bratePiruetaSariturile

de pe loc

cu elan

alergarea

cu variatii de ritm

cu opiri, plecari bruste

cu sprint in 3,5,10,15,20,25 m

schimbari de directie

Tehnica cu minge

TINEREA MINGII

cu doua maini cu o mana

simetrica asimetrica

la pieptdeasupra capuluiin dreptul bazinului

deasupra capuluiin dreptul umarului

apucat

in echilibru

PRINDEREA MINGII

de pe loc din alergare din saritura

Pasarea mingii

cu o mana cu doua maini

de pe loc

din deplasare

din saritura

din deplasare

de la umar

pe la spate

peste umar

in semicarlig

de la piept

cu pamantul

deasupra capului

O p r ir e a

in t r - u n t im p in d o i t im p i

Pivotarea

180inainte

(ofensiva) cu pasire cu intoarcere inapoi(defensiva)

90 °°

D riblingul

cu t recerea m ingiip rintre p icio are

cu mana dreap ta

d in alergare, inainte,lateral, inapo i

cu p irueta

inalt , med iu , jo scu trecerea mingii pe

la spate

cu variatii de ritm sischimbari de d irect ie

inalt , med iu , jo s

cu oprire intr-un timp

din pasa

din dribling

Aruncarea la cos

de pe loc din deplasare din saritura din voleibolare

cu o mana de la umar

cu o mana de sus

cu doua maini de la piept

semicarlig

din dribling

din alergare

cu desprindere de pe loc

cu oprire in doi timpi

2.2. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

2.2.1. Poziţia fundamentală În adoptarea poziţiei fundamentale de către un apărător, din punct de vedre

tactic, în mod distinct se deosebesc două principale atitudini, şi anume: poziţia apărătorului la atacantul fără minge şi cea adoptată împotriva atacantului cu minge (Figura alăturată).

Figura 1. Poziţia fundamentală a apărătorului

la atacantul fără minge

În descrierea caracteristicilor de execuţie, principalul îl constituie poziţia trenului inferior. Picioarele, cu genunchii uşor îndoiţi şi orientaţi puţin spre interior, sunt depărtate în lateral, aproximativ la proiecţia lăţimii umerilor. Gleznele îndoite, greutatea corpului repartizată egal pe întreaga suprafaţă a fiecărei tălpi, aşezate paralel pe sol şi cu o orientare a vârfurilor uşor spre interiorul poligonului de susţinere. Trunchiul, arcuit, este uşor aplecat spre înainte, coborârea centrului de greutate al corpului fiind realizată prin flexia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi a şoldurilor. Umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate în lateral, pregătite pentru a acţiona în toate planurile şi sensurile. Capul şi bărbia se menţin în sus, privirea căutând să cuprindă o cât mai mare zonă din teren.

Figura 2. Poziţia fundamentală a apărătorului la atacantul cu minge

Poziţia fundamentală adoptată de apărătorul la atacantul cu minge este

asemănătoare oarecum celei descrise mai sus, modificându-se distanţa dintre tălpile picioarelor, precum şi a planului de situare a acestora. Poziţia braţelor este determinată de situaţia tactică a plasamentului în teren a apărătorului. În general,

Capul şi bărbia se menţin în sus Umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate în lateral Genunchii şi gleznele uşor îndoite

Tălpile pe aceiaşi linie sau una înaintea celeilalte

mâna de pe partea piciorului mai avansat împiedică, prin ridicarea în sus a braţului, eventuala aruncare la coş a adversarului direct, aflat în posesia mingii, iar celălalt braţ este îndreptat în lateral, cu scopul de a intercepta eventuala pasă spre această direcţie, sau, în cazul iniţierii unei acţiuni tactice individuale de depăşire, de a scoate mingea din driblingul adversarului.

Greşeli frecvente: • depărtarea exagerată a picioarelor sau apropierea lor; • articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor, prea puţin îndoite.

2.2.2. Deplasările Majoritatea acţiunilor jucătorilor – cu minge şi fără minge – se efectuează din

deplasare. În aceste deplasări, se urmăreşte ca, pe lângă câştigarea unei viteze în deplasare, jucătorul să aibă posibilitatea de a executa cu uşurinţă diferite procedee tehnice necesare rezolvării situaţiilor jocului (schimbări de direcţie, frânări, lucru cu mingea, fente, sărituri etc.).

Alergarea normală, obişnuită, asemănătoare celei din atletism, folosită în general pentru deplasarea jucătorilor în teren sau ca alergare de viteză, în situaţiile de plecare pe contraatac sau de urmărire a jucătorului care contraatacă.

Alergarea specifică înainte reprezintă un procedeu cu totul aparte faţă de celelalte jocuri sportive. Specificitatea constă în faptul că prin această alergare este menţinută permanent poziţia fundamentală a jucătorului în timpul deplasării.

Alergarea înapoi. Jucătorul se deplasează spre înapoi, având labele picioa-relor uşor depărtate, călcâiele orientate către afară. Contactul cu solul se face prin rulare vârf-talpă-călcâi şi mult înapoi faţă de proiecţia centrului de greutate pe sol. Aceasta, pentru a evita căderile pe spate. Deplasarea picioarelor se face prin alunecare. Trunchiul este uşor aplecat înainte, pentru a menţine centrul de greutate înainte. Braţele rămân lângă corp, uşor depărtate şi flexate din coate.

Greşeli frecvente: • se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate; • picioarele se duc mult prea înapoi; • se sare în timpul alergării. Pasul adăugat înainte sau înapoi face parte din bagajul tehnic cunoscut sub

denumirea de „jocul de picioare al apărătorului”, reprezentând un mijloc de realizare a acţiunii tehnico-tactice individuale „marcajul”.

Din poziţia fundamentală de apărare, jucătorul, păstrând contactul cu solul pe toată talpa, începe mişcarea prin deplasarea spre înainte a piciorului din faţă. Braţul ridicat determină o poziţie puţin oblică a trunchiului şi labei piciorului din spate. Piciorul din urmă este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără însă a fi ridicat de pe sol, apărătorul revenind din nou în poziţia precedentă, dar avansând cu lungimea pasului făcut. Celălalt braţ balansează în plan lateral.

Greşeli frecvente: • deplasarea se face prin sărituri; • se fac păşiri prea lungi; • se încrucişează picioarele prin depăşirea piciorului din faţă de către cel din

urmă. Pasul adăugat lateral. Deplasarea începe prin ducerea spre lateral a

piciorului de pe direcţia deplasării, talpa acestui picior fiind menţinută cât mai

aproape posibil de suprafaţa solului. După ce ia contact cu solul, celălalt picior se apropie, talpa acestuia alunecând pe suprafaţa solului. În timpul deplasării, corpul rămâne orientat lateral faţă de direcţia de deplasare, iar braţele, puţin îndoite din coate, orientate lateral. Poziţia fundamentală este menţinută prin îndoirea articulaţiilor gleznelor şi genunchilor, trunchiul păstrând verticalitatea.

2.2.3. Lucrul de braţe şi jocul de picioare Lucrul de braţe şi jocul de picioare reprezintă o asamblare a tuturor

elementelor „mişcării în teren”, atât pentru jocul ofensiv, cât mai ales pentru jocul defensiv. Este reprezentat de o succesiune de procedee tehnice, menţinând caracteristicile de execuţie ale fiecăruia.

2.3.

� � � � � � � � � � � � � � � � �

2.3.1. Prinderea mingii Jucătorul se orientează cu linia umerilor spre direcţia de unde vine mingea cu

greutatea corpului pe piciorul din faţă. În momentul de contact, degetele se încordează pentru a amortiza prinderea mingii. Articulaţiile pumnilor cedează spre înapoi. Mingea este adusă în dreptul pieptului. Poziţia finală este poziţia fundamentală a jucătorului cu minge.

Figura 3. Prinderea mingii cu două mâini de pe loc

2.3.2. Ţinerea mingii

Figura 4. Ţinerea mingii cu două mâini în dreptul pieptului

2.3.3. Pasa cu două mâini de la piept de pe loc

Figura 5. Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc

Greşeli frecvente: • Orientarea palmelor cu degetele spre înainte sau în jos. • Degetele mari sunt opozante sau prea apropiate în priza pe minge. • Podul palmelor ia contact cu suprafaţa mingii. • Coatele mult depărtate determină o ţinere prea lateral a mingii. • Nu se menţine priza fermă pe minge, aceasta fiind învârtită în palme.

Din poziţia fundamentală a jucătorului cu minge, braţele se întind spre direcţia de pasare. Priza pe minge rămâne permanent activă prin flexia dorsală a articulaţiilor pumnilor. Mişcarea finală este activă, „de biciuire”.

Figura 6. Evidenţierea lucrului din articulaţiile pumnilor în cazul

unei pase cu două mâini 2.3.4. Pasa cu o mână din dreptul umărului, de pe loc Caracteristici de execuţie: • palma braţului de pasare constituie ultimul plan director al mişcării, ea

găsindu-se – în faza intermediară a execuţiei – cu faţa spre direcţia de pasare şi înapoia mingii;

• pentru transmiterea mingii la distanţe scurte, cursa braţului se micşorează, urmând ca mişcarea să fie efectuată, în principal, din lucrul articulaţiei pumnului;

• reprezintă procedeul din care au derivat alte forme de pasare a mingii cu o mână, prin modificarea planului de acţionare a momentului de impulsie a mingii: pasa împinsă, pasa din lateral, pasa de jos.

Figura 7. Execuţia pasei cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Greşeli frecvente: • mişcarea este executată asemănător celei de aruncare a greutăţii (nu de

azvârlire), datorită apropierii mingii de umăr şi a îndoirii exagerate a genunchilor; • cotul braţului care pasează nu este la nivelul umărului şi în lateral; • se pierde controlul asupra mingii în faza finală.

2.3.5. Pasa cu două mâini de la piept din deplasare

Figura 8. Pasarea mingii cu două mâini din alergare

Din alergare, cel ce urmează să prindă mingea execută, în momentul prinderii, o păşire mai lungă, mingea fiind prinsă în momentul de „zbor” al acestei păşiri. Alergarea se continuă în timp ce prinderea mingii este amortizată prin flexia braţelor, care determină aducerea ei într-o poziţie cât mai convenabilă pentru execuţia ulterioară a pasei. Urmează a doua păşire în alergare, după care se execută pasa, înainte ca celălalt picior să ia din nou contact cu solul.

2.3.6. Oprirea într-un timp

Figura 9. Execuţia opririi într-un timp 2.3.7. Pivotarea

Figura 10. Pivotarea prin păşire

Corpul se apleacă spre înainte. Se protejează mingea prin lucrul braţelor.

Poziţia fundamentală menţinută permanent dă echilibru corpului în timpul pivotării.

Figura 11. Pivotarea prin întoarcere

Piciorul oscilant este descărcat prin impulsul ce imprimă corpului rotarea în jurul piciorului pivot.

2.3.8. Driblingul

De pe loc sau din deplasare, mecanismul de execuţie al mişcării este acelaşi.

Singura deosebire constă în unghiul sub care este impulsionată mingea spre sol, acesta fiind determinat de viteza de deplasare a jucătorului.

Figura 12. Dribling pentru protecţia mingii (sau de aşteptare)

Figura 13. Dribling de trecere din terenul de apărare în terenul atac

Figura 14. Dribling în acţiunea tactică individuală de „depăşire”

a adversarului

2.3.9. Aruncarea la coş cu două mâini de la piept, de pe loc Jucătorul, orientat cu faţa pe direcţia aruncării, aflat în poziţie fundamentală

medie, cu mingea ţinută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra mingii, fixează coşul. Picioarele, cu tălpile paralele şi eventual una înaintea celeilalte, sunt depărtate la lăţimea umerilor, cu genunchii şi gleznele semiflectate. Trunchiul puţin aplecat spre înainte, cu braţele îndoite şi coatele apropiate de corp, cu articulaţiile pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză activă în ţinerea mingii.

Execuţia începe printr-un impuls al picioarelor însoţit de ridicarea corpului şi ducerea mingii, prin dreptul feţei, în sus şi spre înainte. Braţele se întind din coate şi mingea părăseşte mâinile cât mai sus posibil şi, datorită mişcării „de biciuire” executată din articulaţiile pumnilor, i se imprimă acesteia un ultim impuls de rotare în timpul traiectoriei.

Figura 15. Aruncarea la coş cu două mâini de la piept, de pe loc

2.3.10. Aruncarea la coş cu o mână de sus

Jucătorul – în poziţie fundamentală medie este orientat către coş, cu trunchiul puţin aplecat înainte, cu tălpile paralele şi depărtate aproximativ la lăţimea umerilor. Piciorul de partea braţului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea celuilalt. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafaţă a tălpilor.

Mingea este ţinută în priză asimetrică cu două mâini. Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi şi puţin sub minge, cu degetele răsfirate şi cu cotul la nivelul umărului; cealaltă mână sprijină mingea din lateral.

Execuţia aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca centrul de greutate al corpului să coboare puţin.

Din această poziţie intermediară în care mingea continuă să fie ţinută cu două mâini, se execută o triplă extensie, concomitent şi coordonat cu ducerea braţelor în sus. În continuare, mingea este trecută pe palma braţului de aruncare şi părăseşte mâna ca urmare a unei ultime impulsii

Figura 16. Aruncarea la coş din ţinerea mingii deasupra capului

– în care mingea este dusă în timpul „elanului” pentru

aruncarea deasupra capului, execuţia solicitând mai mult forţă în braţul de aruncare

date printr-o flexie palmară pronunţată din articulaţia pumnului. Celălalt braţ constituie element de protecţie pe ultima parte a aruncării.

2.3.11. Aruncarea la coş cu o mână de sus din dribling Driblând în alergare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultimul

dribling în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o păşire mai lungă (cu piciorul de pe partea mâini de aruncare) decât cea normală, din timpul alergării. Alergarea este continuată cu o a doua păşire – pe celălalt picior, care ia contact cu solul având rolul de a frâna şi bloca viteza de translaţie, pentru ca prin rularea „călcâi-talpă-vârf” a labei piciorului „de bătaie”, aceasta să fie transformată în forţă de înălţare în săritură. Desprinderea de pe sol este ajutată şi prin pendularea dinapoi spre înainte şi în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia până la orizontală. Corpul şi piciorul „de bătaie” se extind, mişcarea de aruncare fiind începută de braţ prin ducerea mingii deasupra capului – în dreptul frunţii, braţul formând cu antebraţul un unghi aproape drept. Din momentul în care mâna care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta, braţul respectiv, flexat din cot şi orientat spre în afară, se constituie element de protecţie a mingii în timpul aruncării propriu-zise.

Aruncarea la coş este executată în punctul maxim al săriturii, corpul fiind întins, braţul orientat pe direcţia aruncării, mingea părăsind mâna ca urmare a unui impuls dat prin flexia palmară a articulaţiei pumnului, mişcarea „de biciuire”. Aceasta determină un final în care palma, cu degetele întinse şi răsfirate, este orientată în jos şi puţin în afară.

Aterizarea se face pe ambele picioare şi, pe cât posibil, cât mai aproape de locul de desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul, în caz de nereuşită a finalizării, să poată participa la recuperare.

Figura 17. Aruncarea la coş din dribling cu o mână de sus

2.3.12. Aruncarea la coş cu o mână de sus, din alergare Acest procedeu are o biomecanică aproape identică celei descrise anterior, cu

singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să finalizeze (Figura 18 şi 19). Jucătorul, în alergare, îşi coordonează astfel paşii ca momentul de prindere a mingii să coincidă cu o păşire ceva mai lungă decât în mod obişnuit pe piciorul mâinii de aruncare.

În timpul „zborului” execută prinderea mingii cu două mâini, pe care o duce spre piept. De aici succesiunea complexului de mişcări (păşire mai scurtă pe

piciorul „de bătaie” – timp în care privirea se îndreptă spre punctul de „ţintire”, spre reperul de pe panou, „bătaia”, desprinderea, „zborul”, aruncarea propriu-zisă şi aterizarea) este identic celui descris la aruncarea la coş din dribling.

Figura 18 Figura 19 2.3.13. Aruncarea la coş din săritură Jucătorul aflat în alergare sau în dribling, îşi coordonează paşii în aşa fel,

încât momentul prinderii mingii să corespundă cu intervalul dintre două păşiri, într-o săritură. Mingea este recepţionată într-o fază „de zbor”. Aterizarea se face printr-o oprire într-un singur timp, picioarele luând simultan contact cu solul. Gleznele şi genunchii se flexează ceva mai mult, această aterizare prin amortizare determinând momentul imediat următor.

Figura 20. Aruncarea la coş din

săritură precedată de oprire într-un timp (procedeul de deasupra capului)

Bătaia se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea rulării călcâi-

talpă-vârf, pentru a se realiza o săritură cât mai echilibrată şi înaltă, transformând viteza de translaţie în viteză ascensională.

Săritura: desprinderea de pe sol se face cât mai aproape de verticală prin impulsia puternică realizată din vârful picioarelor, ca urmare a extinderii articulaţiilor trenului inferior, coordonate simultan. Corpul rămâne cât mai echilibrat, vertical, mişcarea fiind coordonată cu cea a braţelor care încep aruncarea propriu-zisă. În timpul săriturii, jucătorul va căuta să asigure „o plutire”, adică o oarecare întârziere în punctul maxim al săriturii, pentru a pregăti finalul aruncării la coş.

Aruncarea la coş: este asemănătoare ca procedeu aruncării la coş de pe loc. Momentul de execuţie al „bătăii” corespunde poziţiei de ţinere a mingii în dreptul bărbiei sau deasupra capului. În timpul săriturii, mingea va fi dusă în sus, deasupra capului. În punctul maxim al săriturii şi în timp ce se realizează acea „plutire”, braţul se destinde în sus şi înainte. Partea finală a aruncării se execută pe momentul în care corpul începe să recadă din săritură şi constă din mişcarea de „biciuire” făcută prin flexia puternică şi rapidă din articulaţia pumnului.

Aterizarea: se face în mod obişnuit pe ambele picioare, care în timpul săriturii au fost puţin depărtate tocmai în acest scop.

Întrebări pentru verificare: � Care este conţinutul tehnicii jocului fără minge? (Răspuns: 1, p. 42-46,2,

p. 46-48); � Care sunt procedeele de deplasare în teren? (Răspuns: 1, p. 47-48; 2,

p. 49-52); � Care este conţinutul tehnicii cu minge? (Răspuns: 1, p. 61-114; 2, p. 52-77); � Care sunt procedeele tehnice ale ţinerii mingii? ( Răspuns: 1, p. 61-67; 2,

p. 52-53); � Care sunt procedeele tehnice de pasare ale mingii? (Răspuns: 1, p. 67-78;

2, p. 54-78; 5); � Ce procedee tehnice de oprire cunoaşteţi? (Răspuns: 1, p. 81-84; 2, p. 74-76); � Care sunt procedeele tehnice de pivotare? (Răspuns: 1, p. 84-88; 2, p. 76-78); � Care sunt procedeele tehnice de execuţie ale driblingului? Răspuns: 1,

p. 88-91; 2, p. 72-74); � Ce procedee tehnice de aruncare la coş cunoaşteţi? ( Răspuns: 1, p. 91-114; 2,

p. 64-71).

Capitolul 3. TACTICA JOCULUI DE BASCHET Tactica reprezintă „ansamblul de acţiuni individuale sau colective, folosite

conştient de un jucător sau mai mulţi jucători în lupta directă cu unul sau mai mulţi adversari, în scopul realizării sarcinilor jocului”.

3.1.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Principii: • Atacarea coşului advers; • Menţinerea posesiei mingii; • Adaptarea atacului la specificul apărării; • Provocarea apărătorilor să greşească şi valorificarea greşelilor. Faze: • Intrarea în posesia mingii; • Trecerea în terenul de atac; • Ocuparea dispozitivului de atac;

• Pregătirea atacului; • Finalizarea atacului; • Recuperarea la panou. Factori: • Plasamentul în atac şi anticiparea acţiunilor; • Circulaţia de jucători şi de minge; • Organizarea atacului şi folosirea terenului de atac; • Depăşirea numerică; • Acţiuni tactice individuale şi colective; • Dirijarea jocului în teren; • Ritmul de joc. Forme de organizare: • Atacul fără pivoţi; • Atacul cu jucători pivoţi (1-2-3-4); • Atacul cu jucător centru; • Atacul cu jucător centru şi pivot. Tipuri: • Contraatac; • Atac rapid; • Atac poziţional.

3.2. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Principii: • Apărarea coşului; • Întrajutorarea; • Adaptarea apărării la specificul atacului advers şi propriu; • Determinarea adversarilor să greşească şi valorificarea greşelilor; • Intrarea în posesia mingii. Faze: • Echilibrul defensiv; • Pierderea posesiei mingii; • Oprirea contraatacului advers; • Ocuparea şi organizarea dispozitivului; • Apărarea propriu-zisă; • Urmărirea la panou; • Replierea (retragerea în apărare). Factori: • Plasament; • Anticiparea acţiunilor; • Circulaţia jucătorilor; • Acţiuni individuale şi colective în apărare. Forme de organizare: • Apărare om la om; • Apărare în zonă; • Apărare combinată. Tipuri: • Apărare normală; • Apărare activ-agresivă; • Apărare pressing.

3.3. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Acţiunea tehnică-tactică individuală reprezintă „selecţionarea şi aplicarea conştientă de către un jucător, într-o fază de joc, a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice, în scopul realizării unei sarcini parţiale a jocului”.

Acţiunile tehnico-tactice individuale, cât şi cele colective sunt ofensive şi defensive, iar fiecare dintre ele trebuie văzute în cadrul relaţiilor normale de joc, adică în lupta permanentă dintre atac şi apărare.

O clasificare a principalelor acţiuni tehnico-tactice individuale pe fazele funda-mentale ale jocului ar fi următoarea:

Ofensive: • Demarcajul individual; • Ieşirea la minge; • Poziţia triplei ameninţări; • Pătrunderea; • Depăşirea; • Urmărirea şi recuperarea mingii în atac. Defensive: • Marcajul normal; • Marcajul agresiv; • Urmărirea şi recuperarea mingii în apărare.

3.3.1. Pătrunderea Pătrunderea sau demarcajul „în adâncime” este acţiunea tehnico-tactică

indivi-duală efectuată de atacantul fără minge, care caută să-şi depăşească apărătorul direct şi să străpungă apărarea, cu direcţie de coş. Are un caracter agresiv, pătrunzătorul, prin acţiunea sa, favorizând primirea mingii ce trebuie să-i fie pasată pe aşa-zisa „poziţie viitoare” sau la „întâlnire”.

Demarcajul lateral are scop de manevră, respectiv intrarea în posesia mingii, în vederea pregătirii unei acţiuni cu caracter agresiv ulterior.

Utilizarea tactică a pătrunderii: fiind o acţiune de demarcaj în adâncime se bucură de aceeaşi eficienţă tactică împotriva oricărui sistem de apărare (om la om, zonă sau variantele de pressing). Trebuie să fie prezentă ori de câte ori marcajul apărătorului este foarte aproape de atacant sau la intercepţie.

Figura 21. Acţiunea tactică individuală „pătrunderea”

3.3.2. Depăşirea Depăşirea este acţiunea tehnico-tactică individuală de atac prin care

jucătorul posesor de minge caută să iasă din marcajul apărătorului direct, pentru a iniţia o acţiune ofensivă, de cele mai multe ori de finalizare a atacului. El foloseşte un ansamblu de procedee şi mijloace, cu ajutorul cărora se demarcă şi, folosind driblingul, atacă coşul (sau pasează în continuare).

Plecarea în dribling trebuie să fie întotdeauna precedată de fentă de aruncare la coş sau de plecare pe partea opusă depăşirii, în funcţie de situaţia tactică (de plasamentul apărătorului faţă de atacant).

Figura 22. Acţiunea tactică individuală de depăşire precedată de fenta de plecare în dribling pe partea

opusă direcţiei de execuţie a depăşirii 3.3.3. Marcajul Marcajul reprezintă acţiunea tehnico-tactică individuală de apărare, prin care

un apărător, folosind procedeele tehnice specifice şi nespecifice de deplasare în teren, caută, în limitele regulamentului, să împiedice acţiunile de demarcaj întreprinse de atacantul direct.

Procedeele tehnice prin care se realizează marcajul sunt cele ale deplasării în teren: poziţia fundamentală medie şi joasă, pasul adăugat în toate sensurile şi însoţit de lucrul braţelor, alergările (în special cu spatele), frânările, fentele.

3.4. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Combinaţia tactică reprezintă o acţiune de colaborare între doi sau trei jucători, respectiv coordonarea a două sau trei acţiuni tehnico-tactice individuale.

Combinaţii tactice colective În atac: • dă şi du-te; • încrucişare; • blocaj-ieşire din blocaj; • paravanul; • dublarea; • atacul în superioritate numerică; • combinaţii tactice la momente fixe ale jocului. În apărare: • închiderea culoarului de pătrundere; • alunecarea; • flotarea; • aglomerarea; • schimbarea de adversar; • triunghiul de săritură; • apărarea în inferioritate numerică; • apărarea la momente fixe.

3.4.1. Dă şi du-te Combinaţia tactică „dă şi du-te” se realizează între doi jucători: jucătorul aflat

în posesia mingii o va pasa unui coechipier apropiat, după care execută o acţiune de demarcaj individual cu direcţie de coş (realizând o pătrundere) pentru a reprimi mingea şi a încerca să finalizeze printr-o aruncare la coş.

Figura 23. Combinaţia „dă şi du-te”

între fundaş şi extremă

3.4.2. Contraatacul Contraatacul reprezintă o formă de organizare a trecerii rapide din apărare în

atac, efectuată în cea mai mare viteză şi printr-un număr redus de pase. El urmăreşte o finalizare din apropierea coşului, ca urmare a realizării unui atac în superioritate numerică. El este considerat de unii autori şi sistem de joc şi poate fi finalizat în baschetul de mare performanţă printr-o aruncare de 3 puncte din săritură urmată de o recuperare ofensivă cu 1 sau 2 jucători la dublaj.

Tipuri de contraatac: • direct cu dribling pe linia mediană a terenului; • direct cu pasă la vârful de contraatac; • cu 1 sau 2 vârfuri de contraatac; • cu 1 sau 2 intermediari şi 1 sau 2 vârfuri.

Din punct de vedere didactic, contraatacul prezintă o succesiune de faze în desfăşurarea lui:

• Intrarea în posesia mingii; • Trecerea în terenul de atac; • Finalizarea Realizarea în bune condiţii a contraatacului depinde de calităţile şi

deprinderile tehnico-tactice însuşite de jucători. Se poate vorbi astfel de conţinutul fizic, tehnic şi tactic al contraatacului.

Întrebări pentru verificare: � Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale în atac? (Răspuns:1, p. 115-

165; 2, p.78-102); � Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale de apărare? (Răspuns: 3,

p. 115-165; 4, p.78-102); � Ce este pătrunderea? (Răspuns: 1, p.115-165; 2, p. 78-102); � Ce este depăşirea ? (Răspuns: 1, p. 115-165; 2, p. 78-102); � Ce este marcajul? (Răspuns: 1, p. 115-165; 2, p. 78-102); � Câte tipuri de contraatac cunoaşteţi? (Răspuns: 1, p. 187-194; 2, p. 104;

112-117); � Care sunt fazele contraatacului? (Răspuns: 1, p. 189-193; 2, p. 104-112); � Care este conţinutul contraatacului? (Răspuns: 1, p. 193-194; 4, p.32-

40;72-75; 83-87; 87-99; 104-108).

Capitolul 4. AUTOEVALUAREA

4.1. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

1. Care este conţinutul jocului de baschet? 2. Care sunt caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual? 3. Când, unde şi cum a apărut jocul de baschet? 4. Care a fost evoluţia jocului de baschet competiţional pe plan internaţional? 5. Cum şi când a apărut jocul de baschet în România? 6. Cum a evoluat jocul de baschet în ţara noastră? 7. Care este conţinutul tehnicii jocului fără minge? 8. Care sunt procedeele de deplasare în teren? 9. Care este conţinutul tehnicii cu minge? 10. Care sunt procedeele tehnice ale ţinerii mingii? 11. Care sunt procedeele tehnice de pasare ale mingii? 12. Ce procedee tehnice de oprire cunoaşteţi? 13. Care sunt procedeele tehnice de pivotare? 14. Care sunt procedeele tehnice de execuţie ale driblingului? 15. Ce procedee tehnice de aruncare la coş cunoaşteţi? 16. Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale în atac? 17. Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale de apărare? 18. Ce este pătrunderea? 19. Ce este depăşirea ? 20. Ce este marcajul? 21. Câte tipuri de contraatac cunoaşteţi? 22. Care sunt fazele contraatacului? 23. Care este conţinutul contraatacului?

24. Probe practice: a. Structură de procedee tehnice: deplasare – prindere – oprire într-un timp –

dribling – oprire într-un timp – pivotare – dribling oprire – pasă cu două mâini de la piept;

b. Aruncare la coş de pe loc, cu o mână de sus de la linia de aruncări libere; c. Aruncare la coş din dribling; d. Pasa în trei cu schimb de locuri (criss-cross) pe toată lungimea terenului.

BIBLIOGRAFIE 1. Negulescu, C., Baschet – Bazele generale ale teoriei şi practicii jocului, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001 (16-29; 48-78; 81-106; 110-113; 115-128; 187-197).

2. Popescu, F., Baschetul în şcoală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 (15-19; 46-48; 49-78; 80-86; 92-96; 104-116).

3. Popescu, F., Metodologia învăţării tehnicii jocurilor sportive, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 (114-167).

4. Popescu, F., Pregătirea fizică în jocurile sportive, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 (32-34; 36-37; 60-74; 80-98; 100-108).

5. Vasilescu, L., Baschet – Antrenament, exerciţii, jocuri, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999.