Biochimia sângelui

Sângele este un fluid care circulă în interiorul sistemului cardiovascular.

Împreună cu limfa şi lichidul intercelular, sângele constituie mediul intern al

organismului.

Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă

7% din greutatea corpului. Volemia variază, în condiţii fiziologice, în funcţie de sex (este

mai mare la bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai

mare la locuitorii podişurilor înalte).

În repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase şi

capilarele din ficat, splină şi ţesutul subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant

sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri îl reprezintă volumul circulant.

Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix, ci variază în funcţie de

condiţiile de existenţă. În cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea

sângelui de rezervă, crescând volumul circulant. Astfel, se asigură aprovizionarea optimă

cu oxigen şi energie a organelor active.

PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

Culoarea. Sângele are culoarea roşie. Aceasta se datorează hemoglobinei din

eritrocite. Culoarea sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Sângele

recoltat din artere este roşu-deschis (datorită oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din

vene este roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse). Când cantitatea de hemoglobină din

sânge scade, culoarea devine roşu-palid.

Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are valoarea

1055g/l. Plasma sangvină are o densitate de 1025g/l.

Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este 4,5 faţă de

vâscozitatea apei, considerată egală cu 1. Vâscozitatea determină curgerea laminară (în

straturi) a sângelui prin vase. Creşterea vâscozităţii peste anumite valori este un factor de

îngreunare a circulaţiei.

Presiunea osmotică (P. osm.). În orice soluţie, apare o presiune statică

suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă separând, printr-o membrană semipermeabilă,

1

solventul de soluţia respectivă. Membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi

împiedică deplasarea substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei. În aceste condiţii

apare fenomenul de osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor solventului prin

membrană spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă.

Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediul intern şi lichidul

intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli/l (72 atmosfere sau 5500 mmHg).

Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune

coloid-osmotică şi are valoare de 28 mmHg.

Reacţia sângelui este slab alcalină. Ea se exprimă în unităţi pH. PH-ul sangvin

are valoare cuprinsă între 7,38 - 7,42, fiind menţinut prin mecanisme fizico-chimice

(sistemele tampon) şi biologice (plămâni, rinichi, hematie etc.). Sistemele tampon

intervin prompt în neutralizarea acizilor şi bazelor apărute în exces în mediul intern.

Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme) temperatura

sângelui variază între 35°C (în sângele din vasele pielii) şi 39°C (în sângele din organele

abdominale). Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea

temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde are

loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele astfel “răcit” se reîntoarce la organele

profunde, unde se încarcă cu căldură şi aşa mai departe.

COMPONENTELE SÂNGELUI

Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coagulează.

Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge incoagulabil timp de 15 minute, la 3000

t/minut, se produce separarea sângelui în două componente:

Elementele figurate ale sângelui, situate la fundul eprubetei, se prezintă ca un

lichid foarte vâscos, de culoare roşie-închisă;

Plasma sangvină, situată deasupra, este un lichid mai puţin vâscos, transparent,

de culoare galben-citrin.

2

ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI

Reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele de

hematocrit. Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta)

sau în funcţie de factorii de mediu ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la

scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor hematocritului) etc.

Prin examenul microscopic al sângelui se observă trei tipuri de elemente figurate:

- globulele roşii (hematii sau eritrocite);

- globulele albe (leucocitele);

- plachetele sangvine (trombocitele).

ERITROCITELE (hematiile): sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobină, o

proteină de culoare roşie, cu un rol în transportul O2 şi CO2;

Numărul lor este considerabil:

- 4,2 – 4,8 milioane/mm3 la femeie;

- 4,5 – 5,5 milioane/mm3 la bărbat;

- 5,5 – 6 milioane/mm3 la copilul mic;

- 8 milioane/mm3 la locuitorii podişurilor înalte.

Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea rezervoarelor de sânge

(mai bogate în hematii decât sângele circulant). Creşteri de lungă durată sunt poliglobulia

de altitudine şi poliglobulia unor bolnavi de plămâni sau cu defecte congenitale ale

inimii. Scăderea numărului este consecinţa unei distrugeri exagerate sau a unei

eritropoieze deficitare.

LEUCOCITELE: sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu.

Numărul lor este în medie între 4000 – 8000/mm3. Aceasta poate varia în condiţii

fiziologice sau patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză, iar scăderea

leucopenie. Numărul leucocitelor poate varia în condiţii normale cu 1000-3000 de

elemente/mm3. Astfel, la un copil, se întâlnesc 8000-9000 leucocite/mm3, iar la bătrâni

3000-5000/mm3. În efortul fizic avem leucocitoză, iar după un repaus prelungit

leucopenie. Variaţiile patologice sunt mult mai mari. În bolile infecţioase microbiene,

numărul leucocitelor poate creşte până la 15000-30000/mm3, iar în unele forme de cancer

3

(leucemii), numărul poate depăşi câteva sute de mii la un milimetru cub, încât sângele

capătă o culoare albicioasă (sânge alb).

Grupa mononuclearelor cuprinde: limfocitele (25%) şi monocitele (7%).

Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc şi

granulocite, după granulaţiile ce se observă în citoplasma lor. În funcţie de afinitatea

diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart în:

polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se

colorează bine cu coloranţi neutri; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile

(PMN);

polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu

coloranţi acizi;

polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii cu afinitate pentru

coloranţii bazici.

Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a

leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.

Polinuclearele neutrofile au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei

de diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau în sânge mai

mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei, unde fagocitează microbii,

distrugându-i. Datorită acestei acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi microfage.

Numărul lor creşte mult în infecţii acute.

Eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină.

Numărul lor creşte în bolile parazitare şi alergice.

Bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe

anticoagulante, numită heparină, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei,

leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea

chilomicronilor şi dispersia lor în particule fine, ce pot fi mai uşor utilizate de către

ţesuturi.

Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct, cât şi în urma

transformării lor în macrofage, proces ce are loc după ieşirea monocitelor din vase în

ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular care fagocitează

4

atât microbii, cât şi, mai ales, resturile celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta

contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.

Limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.

TROMBOCITELE sau plachetele sangvine. Sunt elemente figurate necelulare

ale sângelui. Numărul lor variază între 150000-300000/mm3. Creşterea numărului

trombocitelor peste 500000/mm3 se numeşte trombocitemie, iar scăderea sub

100000/mm3 trombocitopenie (trombopenie).

PLASMA SANGVINĂ

După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos,

gălbui, numit plasmă. Plasma reprezintă 55% din volumul sângelui. Proprietăţile plasmei

sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi culoarea (plasma este incoloră).

Compoziţia plasmei sangvine este foarte heterogenă.

Proteinelor plasmatice le revin următoarele roluri:

Albuminele au rol de transport al unor substanţe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni,

pigmenţi biliari, precum şi rol în presiunea coloid-osmotică a sângelui. Scăderea

albuminelor compromite schimburile de la nivelul capilarelor.

Globulinele au rol în transportul substanţelor prin sânge, în coagularea acestuia şi

contribuie, alături de albumine, la presiunea coloid-osmotică. O anumită clasă a

gamaglobulinelor, numită clasa imunoglobulinelor, reprezintă suportul chimic al

anticorpilor.

Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubilă într-o

reţea insolubilă, numită cheag de fibrină.

Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea vâscozităţii şi densităţii plasmei,

reglarea echilibrului acido-bazic (proteinele sunt substanţe amfotere, adică au

proprietatea de a se comporta atât ca baze, cât şi ca acizi, în funcţie de pH-ul

mediului, jucând rol de sistem tampon).

Plasma conţine proteine cu roluri specifice în reglarea funcţiilor (hematopoieza,

reglarea tensiunii arteriale, apărarea antiinfecţioasă etc.)

5

Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale. Ele se

întâlnesc în două forme principale: legate de proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) şi

libere în plasmă (difuzibile). Activităţile chimice ale anionilor şi cationilor plasmei sunt

egale între ele şi reprezintă, în medie, câte 155 mEq/l. Dintre cationi, cei mai importanţi

sunt Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+, iar dintre anioni Cl–,CO3H–, SO42−, PO4

3−.

6

Examene din sânge

Constante hematologice:

Hemoleucograma: se recoltează, prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe 0,5ml

anticoagulant EDTA.

V.N.: - Eritrocite: bărbaţi: 4,5-5,5 mil./mm3, femei: 4,2-4,8 mil./mm3

- Reticulocite: 10-15‰

- Hemoglobină (Hb.): bărbaţi: 15±2 g/100ml, femei: 13±2 g/100ml

- Leucocite: 4200-8000/mm3, din care:

- polinucleare neutrofile nesegmentate: 0-5% (230/mm3)

- polinucleare neutrofile segmentate:45-70% (4200/mm3)

- eozinofile: 1-3% (200/mm3)

- bazofile: 0-1% (40/mm3)

- limfocite: 20-40% (2500/mm3)

- monocite: 4-8% (300/mm3)

- Trombocite: 150000-300000/mm3

Constante eritrocitare: se recoltează, prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe 0,5ml

anticoagulant EDTA.

V.N.: - Hb. eritrocitară medie (HEM): 25-33µg.

- Concentraţia eritrocitară medie a Hb. (CHEM): 32-37g%

- Valoarea globulară (VG): 1

- Volum eritrocitar mediu (VEM): 83-97cm3

Hematocrit (VET sau Ht.): se recoltează, prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe

0,5ml anticoagulant EDTA.

V.N.: - bărbaţi: 46±6%, femei: 41±5%

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH): se recoltează, prin puncţie venoasă,

1,6ml de sânge pe 0,4 ml citrat de sodiu.

V.N.: - bărbaţi: 1-10mm/1h, 7-15mm/2h

- femei: 2-13mm/1h, 12-17mm/2h

Rezistenţa globulară: se recoltează, prin puncţie venoasă, 5-6ml de sânge pe 5-10

perle de sticlă

7

V N.: 0,42-0,34%

Timp de sângerare (T.S.): se recoltează prin puncţie capilară

V.N.: 2-4min.

Timp de coagulare (T.C.): se recoltează prin puncţie capilară

V.N.: 5-8min.

Timp Howell: se recoltează, prin puncţie venoasă, 4,5ml de sânge pe 0,5ml oxalat de

potasiu

V.N.: 1-2min.

Timp Quick: se recoltează, prin puncţie venoasă, 4,5ml de sânge pe 0,5ml oxalat de

potasiu

V.N.: 12-14sec.

Constante biochimice: se recoltează, prin puncţie venoasă, 5-10ml de sânge fără

anticoagulant.

V.N.: - pH sangvin: 7,34-7,42

- uree: 20-40mg%

- acid uric: 2-5mg%

- creatinină: 0,6-1,2mg%

- glicemie (se recoltează 2ml de sânge pe 4mg NaF): 80-110 mg%

- rezerva alcalină (se recoltează 5-10ml de sânge în sticluţe heparinate): 58-

65vol.CO2

- colesterol: 120-200mg%; HDL : 35-100mg% ; LDL: 120-170mg% ;

VLDL : 5-12mg%

- lipide: 600-800mg%

- trigliceride: <150mg% la bărbaţi

< 100mg% la femei

- bilirubină: totală = 0,6-1mg%, directă = 0,1-0,4mg%, indirectă = sub 0,8mg%

- fier - sideremie: (se recoltează direct în eprubetă, cu ac de platină) ; bărbaţi: 100-

160µg%, femei: 80-140µg%

- ionograma: - sodiu (Na+): 137-152mmoli/l (310-345mg%)

- potasiu (K+): 3,8-5mmoli/l (15-21mg%)

8

- calciu (Ca2+): 4,5-5,5mmoli/l (9 -12mg%)

- clor (Cl–): 94-111mmoli/l (345-395mg%)

- magneziu (Mg2+): 1,6-2,3mmoli/l (1,6-2,55mg%)

- fosfatemie: 2-4mg%

- proteine totale: 75±10g/l

- electroforeza: - albumine: 40-50g/l

- globuline: 20-25g/l: - α1: 0,9-2,5g/l

- α2: 4,7-9,6g/l

- β: 5,3-10,8g/l : ig.A - 100-350mg%

ig.D - < 8mg%

ig.E - < 0,025mg%

ig.G - 8-15g/l

ig.M - 0,45-1,5g/l

- γ: 5,6-13,6g/l

- raportul A/G = 1,5-2

- fibrinogen: 200-400mg%

- enzime: - amilaza: 8-32 u.W. (unităţi Wolgemuth)

- fosfataza alcalină: 2-4 u.B. ( unităţiBodansky)

- fosfataza acidă: 0,1-0,9 u.B.

- transaminaza oxalacetică (TGO): 2-20u/l.

- transaminaza glutamopiruvică: (TGP): 2-16u/l

- gama-glutamil transpeptidaza (GGT): bărbaţi: 6-28 u/l

femei: 4-18 u/l

- lactodehidrogenaza (LDH): 200-680u/l

Biochimia urinei

PROPRIETI FIZICE

9

- culoare – gălbuie; mai închisă daca urina este concentrată sau în cazul administrării

unor medicamente; culoare roşie în boli în care se elimină sânge, brună-negricioasă în

boli de ficat

- miros – specific; în diabet – acetonă, la alcoolici – alcool, în infecţii în care au loc

fermentaţii – ammoniac

- transparenţa – este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore se tulbură datorită

precipitării sărurilor minerale; urina este tulbure în infecţii, consum mare de alimente

bogate în Ca, carne

- cantitatea de urină in 24 de ore – 1,5 – 2l; este mai redusă vara, în febră, vărsături,

diaree, deshidratare, consum redus de lichide, şoc produs de hemoragii mari, arsuri,

traumatisme, insuficienţă renală, infecţii renale, insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică,

calculi urinari; cantitatea de urină creşte în frig, emoţii, tratamante cu diuretice, consum

mare de lichide, alimente sărate, alcool, boli cronice care nu mai permit reabsorbţia apei.

- densitatea – 1015 – 1030; scade când se consumă multe lichide, creşte când

concentraţia urinară este mai mare; o densitate sub 1012 arată că rinichii nu mai au

capacitatea de a produce o urină concentrată, iar o densitate mai mare de 1030 indică o

deshidratare a organismului, diabet zaharat

- pH-ul urinar – 5,5 – 6,5; scade în alimentaţie bogată în carne, medicamente acide (sare,

vitamină C), creşte în regim alimentar vegetarian, medicamente alkaline (bicarbonate,

apă minerală), infecţii; dacă urina este prea acidă sau prea alcalină determină formarea de

calculi urinari.

D.p.d.v. biochimic:

- albuminele – trebuie să fie absente; poate apărea albuminurie tranzitorie în efort,

frig, stări emoţionale sau albuminurie permanentă în TBC renală, nefroză, cistită,

glomerulonefrită, HTA, diabet, infecţii

- glucoza – trebuie să fie absentă; poate apărea glucozurie în diabet, consum

exagerat de dulciuri, diferite medicamente, la femei gravide, tratament cu

hormoni

10

- corpii cetonici – trebuie sa fie absenţi; cetonurie apare în diabet zaharat netratat,

infecţii, diferite regimuri alimentare, sarcină

- pigmenţii biliari – trebuie sa fie absenţi; sunt prezenţi în boli de ficat

- urobilinogenul – este prezent în cantitate mică; creşte în boli hepatice, intestinale

- mineralele sunt în concentraţie mai mare decât în sânge

- acid uric, creatinină, uree – prezente

D.p.d.v. microscopic:

- celule epiteliale – rare; cresc în infecţii ale rinichilor, vezicii urinare

- leucocite – absente; apar în infecţii urinare

- hematii – absente; apar în infecţii urinare sau în hematuria congenitală

- cilindrii urinari – apar în glomerulonefrită

- cristale urinare – de natură organică sau minerală, apar la toate persoanele; la

persoanele care elimină permanent cristale de acid uric şi oxalate de Ca, mai ales

când urina este prea concentrată există pericolul formării calculilor biliari

- microbii – apar în infecţii urinare

- sediment urinar – se numără elementele celulare

V.N.: - leucocite – 2500/ml urină/minut

- eritrocite – 3000/ml urină/minut

11

Examene din urină

Examenul sumar: se recoltează 100-150ml de urină, din urina de dimineaţă. Normal, în

urină, albuminele şi glucoza trebuie să lipsească. În sediment se pot evidenţia rare

leucocite, rare celule epiteliale.

Urocultura: se recoltează urina din jetul mijlociu, după efectuarea toaletei locale, în

recipiente sterile.

Urina normală este sterilă.

Până la 1000 de germeni/ml = urina este contaminată.

Între 1000 şi 10000 germeni/ml = suprainfecţie.

Între 10000 şi 100000 germeni/ml = dubios.

Peste 100000 germeni/ml = infecţie urinară.

Biochimia materiilor fecale

Materiile fecale sunt materii neabsorbabile de către organism, formate din

reziduuri ale digestiei şi excretate la sfârşitul tranzitului digestiv.

Fecalele sunt formate din:

- apă

materii uscate - reziduuri alimentare (în special celulozice)

- celule intestinale descuamate

- bacterii

Greutate normală: 100 – 150g

Analiza: - coprocultura – căutarea germenilor

- fecalograma – analiza chimică pentru a decela tulburări de absorbţie şi

ale digestiei intestinale.

Biochimia digestiei

Sucul gastric

12

- compoziţie - apă - 99%

- reziduu uscat - substanţe organice (mucus, enzime)

- substanţe anorganice: HCl, NaCl, KCl,

CaPO4, MgPO4

- pH – 1 – 1,5

HCl

- activează enzimele proteolitice din sucul gastric

- acţionează asupra proteinelor alimentare făcându-le mai uşor digerabile

- stimulează evacuarea gastrică

- împiedică dezvoltarea germenilor introduşi în stomac o dată cu alimentele

ingerate (acţiune antiseptică)

Enzimele

- pepsina – este secretată sub formă inactivă de pepsinogen şi activată de HCl;

hidrolizează proteinele până la peptide de dimensiuni mai mici

- labfermentul – secretat la sugari, absent la adulţi; determină coagularea laptelui

prin transformarea cazeinogenului solubil în paracazeină care în prezenţa ionilor

de Ca se transformă în paracazeinat de Na. Are importanţă la sugar, împiedicând

trecerea rapidă a laptelui în intestine

- lipaza gastrică – desface lipidele fin emulsionate (din lapte, gălbenuş de ou,

frişcă)

- gelatinaza – lichefiază gelatina

Mucusul gastric

- protejează mucoasa gastrică de acţiunea HCl, a pepsinei

Sucul gastric se recoltează prin tubaj gastric. Se poate analiza d.p.d.v.

macroscopic, microscopic, al chimusmului, bacteriologic, parazitologic.

Sucul pancreatic

- compoziţie - apă

- reziduu uscat - substanţe organice (enzime)

13

- substanţe anorganice: bicarbonatul – contribuie la

neutralizarea chimului gastric

- pH – 7 – 8

Enzimele

- amilaza pancreatică – are acţiune mai puternică decât cea salivară; hidrolizează

amidonul până la dizaharide

- lipaza pancreatică – hidrolizează lipidele până la acizi graşi şi glicerol

- proteaze:

- tripsina – secretată sub forma inactivă de tripsinogen şi activată de

enterochinază (enzimă secretată de mucoasa duodenală)

- chimotripsina – secretată sub formă inactivă de chimotripsonogen şi activată

de tripsină

Tripsina şi chimotripsina acţionează asupra proteinelor neatacate de pepsina

gastrică şi asupra produşilor de scindare ai pepsinei gastrice pe care îi

degradează până la oligopeptide (di, tri şi tetrapeptide)

- carboxipeptidazele – activate de tripsină; degradează oligopeptidele în

peptide mai mici

- elastaza – activate de tripsină, degradează proteinele fibroase

Sucul intestinal

- este bogat în mucus şi bicarbonat

- mucusul protejează mucoasa intestinală de acţiunea HCl

- enzimele – nu sunt eliberate în lumenul intestinal ci sunt asociate celulelor

mucoasei intestinale

- peptidaze – desfac di, tri, tetrapeptidele până la AA

- dizaharidazele – actionează asupra dizaharidelor ( zaharoză, lactoză,

maltoză) transformându-le în monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză)

- lipaza – acţionează asupra lipidelor transformându-le până la acizi graşi

şi glicerol

14

Bila

- este secretată de hepatocite (250 – 1100ml/zi)

- este un lichid galben sau verde, pH = 7 – 8

- este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru excreţia unor

substanţe insolubile în apă (colesterol, bilirubină)

- este secretată continuu şi depozitată in perioadele interdigestive in vezica biliară

- este eliberată în douden în perioadele digestive, numai după ce chimul a declanşat

secreţia de colecistochinină care determină relaxarea sfincterului Oddi şi

contracţia vezicii urinare

Compoziţie

- 97 – 98% apă

- electroliţi

- pigmenţi biliari – bilirubină şi biliveridină, produşi de degradare ai hemoglobinei

- săruri biliare

- colesterol, lecitină

Roluri

- prin sărurile biliare reduce tensiunea superficială şi determină emulsionarea

lipidelor în picături foarte fine

- activează lipazele din intestine

- favorizează absorbţia acizilor graşi

- pigmenţii biliari - dau culoarea fecalelor, a urinei

- colesterolul, lecitina – asigură absorbţia lipidelor

- absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, K)

- eliminarea unor substanţe (colesterolul)

Se recoltează prin tubaj duodenal.

Biochimia lichidului cefalorahidian

15

LCR-ul este conţinut în ventriculii cerebrali, canalul ependimar spinal, spaţiul

subarahnoidian cerebral şi spinal.

Se recoltează prin puncţie lombară sau suboccipitală, în eprubete sterile.

Se analizează d.p.d.v. macroscopic (în mod normal este incolor, limpede ca apa),

chimismul (glicorahia, proteinorahia, clorurorahia), microscopic (bacteriologic şi

citologic).

16