biserica ortodoxĂ romÂnĂ din paris · 2013-10-09 · episcopia ortodoxĂ romÂnĂ din europa...
TRANSCRIPT
EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X X X X • N r . 1 2 ( s e r i e n o u ă )
2
Chemare la împreună-rugare 22-24 august
„Dacă veţi avea credinţă cât un
grăunte de muştar, veţi zice muntelui
acestuia: Mută-te de aici dincolo! şi
se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu
neputinţă.” (Mt. 17, 20)
Iubiţi membrii ai Sfintei noastre Biserici,
Fraţi români.
Au trecut peste noi atâtea greutăţi şi
încercări, din partea Domnului nostru Iisus
Hristos, dar nu au întrecut încercările,
suferinţele alor noştri vrednicilor de pomenit
înaintaşi, începând cu arhimandritul Iosafat
Snagoveanul, episcopul Policarp Moruşca,
mitropolitul Visarion Puiu, episcopul Teofil
Ionescu, episcopul Valerian Trifa, ieromonahul
Pahomie, preotul Vasile Boldeanu (sufletul
acestei comunităţi), preotul Virgil Gheorghiu,
preotul nostru vicar Dr. Petre Popescu, toţi
Domnii Consilieri vrednici de pomenit, precum
şi cei care mai sunt printre noi, părintele Mircea
Dumitriu, părintele Dimitrie Popa.
Citatul de mai sus, fraţilor, este din Sfânta
Duminică a zecea după Rusalii, care se serbează
pe data de 24 August 2003, înţelegând prin
acest îndemn că toţi care au rămas neclintiţi în
credinţa lor, toţi cei care au fost strâmtoraţi din
toate părţile, dar nu au deznădăjduit, tuturor,
bunul Dumnezeu şi-a revărsat peste Sfânta
noastră Biserică binecuvântarea Sa, mustrându-
ne, ca şi pe cei din această sfântă Evanghelie:
„O!, neam necredincios…, până când vă voi
suferi pe voi”, după care Mântuitorul nostru ne-
a vindecat astăzi toate durerile, toate suferinţele,
toate încercările, deoarece mamele noastre, bă-
trânii noştri, toţi cei care ne-am rugat cu post ca
bunul Dumnezeu să ne trimită arhiereu stăpân,
binecuvântarea Sa astăzi a revărsat-o peste noi
toţi, buni şi răi, peste părinţii şi copiii noştri.
Aceasta este, fraţilor, Bucuria cea mare pe
care v-o împărtăşesc, asigurându-vă că toţi
arhiereii şi preoţii slujitori ai Sfintei noastre
Biserici, toţi înaintaşii noştri astăzi împreună cu
noi aduc mărire lui Dumnezeu şi împreună
strigând: „Doamne, miluieşte”.
Vizita IPS Arhiepiscop Nathaniel, „al
nostru”, la Paris, aceasta este, dragii mei,
binecuvântata dragoste a domnului nostru Iisus
Hristos peste Sfânta Sa Biserică, aceasta este
astăzi împlinirea visului înaintaşilor noştri.
Anul acesta se împlinesc:
150 de ani de la înfiinţarea primei capele
ortodoxe române la Paris de către arhimandritul
Iosafat Snagoveanul (11 noiembrie 1853);
121 de ani de la cumpărarea sfintei
noastre biserici, de către guvernul monarhiei
române (1882);
55 de ani de la înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe Române din Europa Occidentală de
către Mitropolitul Visarion Puiu, cu binecu-
vântarea PF Patriarh Nicodim (1948);
31 de ani de când nu s-a săvârşit o
Sfântă Liturghie arhierească de către un
arhiepiscop român în sfânta noastră biserică
(1972);
20 de ani de la cumpărarea terenului
„Vatra Românească” de la Ormesson (20 ha de
pădure), apel făcut de Părintele Vasile
Boldeanu, unde în 3 luni de zile s-au strâns
peste un milion de franci; 20 de ani de când
visul fraţilor români donatori nu a fost împlinit;
s-a început deja pregătirea locului unde să fie
pusă troiţa de lemn de stejar adusă din România.
La această mare Sărbătoare, în numele
fraţilor preoţi vrednici slujitori ai Sfintei noastre
Biserici, în numele Consiliului Parohial şi
Eparhial, în numele Dlui Preşedinte Titus
Bărbulesco şi a Dlui Vicepreşedinte Pierre
Niculesco, vă invit, fraţilor, ca împreună să
luăm parte la chemarea la care ne invita
stăpânul nostru arhiereu Nathaniel: „Să ne
rugăm împreună, să aducem Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos mulţumiri pentru toate binecuvântările
Sale”. Amin.
Vă amintesc programul de rugăciune:
Vineri, 22 august: orele 17 – sfinţirea apei
de către IPS Arhiepiscop Nathaniel, cu stropirea
credincioşilor şi a sfintelor altare (biserica şi
capela).
Sâmbătă, 23 august: orele 09:30 – plecare
la terenul « Vatra Românească » de la
Ormesson, şi punerea primei troiţe cu parastas
3
pentru fraţii români donatori ; orele 18 –
vecernia, cu răspunsurile date de maicile de la
mănăstirea Rosiers.
Duminică, 24 august: orele 08.30 –
Utrenia şi Sfânta Liturghie, săvârşită de către
Arhiepiscopul nostru Nathaniel.
Duminică, după Sfânta Liturghie se va
anunţa în biserică la ce oră va avea loc
parastasul în cimitirul Montparnasse, la Cripta
Sfintei noastre Biserici.
Ai Dvs întru toate rugători şi doritori de tot
binele,
Diaconul Iosif Vlad
Preotul Iulian Nistea
Preotul Constantin Târziu
P.S. Pentru alte lămuriri puteţi suna la
telefoanele noastre: 06 20 55 43 73 (Părintele
Constantin) şi 06 033 18 033 (Părintele Iulian).
4
Omagiu la moartea Părintelui Petre Popescu
Ne-a părăsit pe noi cei de aici, de jos, din
biserică, dar sub Tăria lui Dumnezeu, s-a stins
în noaptea de 5/6 iunie 2003-06-20
Prea Cucernicul Preot Petre Popescu,
paroh, superior al Bisericii Bunavestire din
Montreal, Canada, vicarul nostru episcopal pe
lângă Înalt Prea Sfinţitul Nathaniel, Arhiepis-
copul Bisericii Române din America, dătător de
sfânt har canonic – adică apostolic – asupra
Bisericii noastre ortodoxă Română din Paris.
Adresăm Doamnei Preotese şi familiei
apropiate a părintelui Petre Popescu condolean-
ţele noastre sincere şi mult îndurerate pentru
pierderea celui care, cu nesfârşită iubire pentru
Dumnezeu, pentru Fiul lui Mântuitorul, pentru
aproapele lui şi al nostru : de acolo ! de aici ! de
peste şi dincoace de ocean,aproapele om în
suferinţă !...astfel cel care a celebrat vreme de o
jumătate de secol, Sfânta Liturghie acolo în
America, reprezentându-ne pe noi credincioşii.
Iar de aici, în Europa, din toată Europa întregită
cu toate ţările româneşti !când l-am chemat să
ne ajute, preabunul nostru părinte Petre Popescu
n-a pregetat nici o clipă să vină la noi aici la
Paris şi împreună să fim în rugăciunea noastră
către Dumnezeu, cu credinţă în dragoste, spe-
ranţă în Isus Hristos Mântuitorul, în uniune de
gând şi fapte binecuvântate de Dumnezeu, cu
toţi fraţii si cu toate surorile noastre de
pretutindeni, din ţară, evident şi de aici
împărtăşind cu ei bucuria când este ! şi durerea :
aceasta a fost copărtaşă cu istoria neamului şi
ţărilor româneşti cam de o jumătate de secol
încoace !... Împreună cu prea bunul nostru preot
Petre Popescu, celebrând Sfânta noastră litur-
ghie de rit româno-bizantin aici la Sfântul Altar,
iar noi credincioşii ascultându-l şi amintindu-ne
cu emoţie de altădată, de acele vremi, bogate de
altfel, bonificate cum se spune de oameni iluştri
şi isprăvi minunate care au prezervat frumuse-
ţea, sfinţenia, majestatea acestui unic instrument
de arta religioasă iluminat de umanism creştin,
adică de veche omenie şi creştinătate româ-
nească. Omul vechi încreştinat, românul
moldavo-valah (cum îl numea Şincai) de mult,
acum vreun mileniu şi jumătate de ani, la el
acasă,în nordul şi sudul Dunării, nu şi-a atacat
vecinul cu sabia omorându-l sau jefuindu-l, ci l-
a primit, ospătat, l-a îmbunat pe barbar când s-a
putut, cumetrindu-se cu el la biserică. Apoi, a
fost Biserica Română din Paris în această
perioadă de o jumătate de secol, al XX-lea, de
asemenea şi mărturie nestricată a evenimentelor
sau cronică despre vreun ocupant străin (aşa
cum s-a petrecut în ţara-mamă) adică a fost
Biserica noastră din Paris (ortodoxă, ca şi cea
unită de altfel, amândouă Bisericile noastre
naţionale ortodoxă şi unită, aici la Paris, au trăit
în acest jumătate de secol de izolare faţă de
Biserica-mamă, o bună şi iubitoare vecinătate;
solidare între ele şi solidare cu suferinţa tuturor
românilor prigoniţi, deplasaţi prin puşcări şi
lagăre la ei acasă), biserică mărturisitoare de
adevăr, de adevărul istoric şi geopolitic care a
străbătut uneori, mutilându-ne istoria şi geogra-
fia românilor şi a României, în cursul acestei
jumătăţi de secol XX.
Cu tânărul student Petre Popescu ne-am
cunoscut aici la Paris prin anii 1946-1947.
Îndată după război, foşti luptători, foşti mobili-
zaţi, trimişi pe fronturile noastre de eliberare de
sub năvălitori, frontul de est, întâi contra
Uniunii Sovietice, apoi pe frontul de vest contra
Reichului al III-lea al Germaniei hitleriste,
contra năvălitorilor noştri, ocupanţi „vremelnici”
de pământ şi unanimitate românească. Cam
repede şi cam nedumerit se aude cuvântul
acesta „vremelnic”, căci unii dintre ocupanţii
noştri şi ai pământului nostru românesc, adică
sovieticii,bunăoară ex-sovieticii de astăzi la
putere in confederaţia Ruso-Bielo-Ucraineană,
sunt şi acum aşezaţi în fruntea bucatelor, peste
sau în locul băştinaşilor, în Basarabia şi
Bucovina septembrională, provinciile noastre,
ale lui Ştefan cel Mare, ale lui Cantemir, prea
învăţatul domn creştin moldovean. Au fost
despopulate aceste provincii în ultimii 60 de
ani, cam de un milion de ţărani chiaburi de
limbă moldoveneasca,adică română. Au fost
deplasaţi în vastul răsărit iar în locul lor s-au
aşezat alţii,alte neamuri aduse aici de către
autorităţile confederale ex-sovietice : cerchezi,
tătari, ucraineni, ruşi vorbind pestriţ, pentru ca
pestriţă să devină Moldova noastră, cu gurile
Dunării şi Bucovina cu Codrul Cozminului.
Prietenul bun de atunci şi dintotdeauna,
cum se spune, Petre Popescu, făcuse studii
universitare de teologie la Cernăuţi, le continuă
aici la Paris. Participă activ la formaţia
Asociaţiei Studenţilor români aici la Paris,
5
alături de tineri români universitari de aici din
Paris, şi cu alţii care vor continua să sosească
din toată Europa, Germania, Spania, mai rar din
ţară. Ultimii bursieri români trimişi aici de
Bucureşti imediat după război (adică după
Yalta, 1945, după „Conférence de Paris (1946)
Traités de paix avec les pays satellites
d’Allemagne en guerre avec U.R.S.S.”), vor
forma o nouă Asociaţie a Studenţilor români
prin 1946-47. Din anul 1948 încolo, vor fugi
românii din ţara lor cu riscul vieţii ! Petre
Popescu este secretarul Mitropolitului Visarion
Puiu, fost mitropolit al Chişinăului, acum în
exil, însă prieten cu mitropolitul rus Anastase,
succesorul său la Mitropolia Chişinăului (după
vremea ruşilor la Chişinău), acum şi el în exil.
Aici în Occident, adică în lumea liberă de la
Atlantic, aici la Paris, şi peste Atlantic, în USA,
mitropolitul Anastase a întemeiat un Sfânt
Sinod ortodox al ruşilor din diaspora (Saint
Synod de Russes hors frontieres), cu sediul la
New York. Din acest sinod va face parte şi
mitropolitul nostru Visarion Puiu. Graţie lui,
graţie preotului Vasile Boldeanu, care ascultă
haristic de mitropolitul Visarion Puiu, vom avea
aici deschisă şi lucrătoare Biserica Ortodoxă
Română din Paris, iar ceva mai târziu Episcopia
Românilor Ortodocşi din afara frontierelor
României, cu sediul la 9 rue Jean de Beauvais,
Paris 5-e, adică la biserica noastră devenită
episcopală (cathedrale), căci orice biserică
creştină de rit ortodox (româno-bizantină, în
cazul nostru) trebuie să aibă o acoperire
canonică validă. „O Biserică are harul ei sfânt
de la Episcopul ei”, cum zicea odinioară sfântul
Ciprian al Cartaginei.
Cu iubitul meu prieten Petre Popescu am
văzut, cunoscut şi colaborat cu mulţi români
„rătăcitori prin Paris” şi Occidentul liber, în
general, adică eliberat de sub ocupaţia germană
de trupele aliate – nu de Uniunea Sovietică –,
foşti combatanţi, foşti prizonieri, oameni politici
de valoare1 deveniţi şi ei rătăcitori prin lumea
1 Mi-aduc aminte de pildă de Grigore Gafencu care ne-
a apărat cu proiect de pace adevărată şi justă la Paris în
momentul Conferinţei de Pace din 1946-47, susţinut în
marginea Conferinţei oficiale - unde era ministru
reprezentant al României şi guvernului Groza de
atunci, şeful delegaţiei Guţă Tătărescu.
De asemeni îmi aduc aminte de Consulul Virgil
Constantinescu, care era acolo la postul lui din timpul
regimului Antonescu şi are împreună cu serviciul
Consular ne-a făcut foarte călduroasă primire nouă,
primilor refugiaţi; de Eugen Ionescu, Emil Cioran, foşti
consilieri culturali numiţi de Mareşalul Antonescu
aceasta liberă „eliberată de americani”, cum se
zicea, dar graţie vitejiei şi sacrificiului marilor
lor aliaţi, a numeroşilor soldaţi sovietici, care au
„eliberat” Europa Orientală, Europa Centrală,
au cucerit capitala, ultima redută a fascismului:
Berlin! Şi într-un fel este adevărat că în această
fază a războiului – războiul din Vest, 1944-45 –
România a pierdut cam 300.000 de ofiţeri,
soldaţi pe frontul de onoare din Transilvania,
Ungaria, Cehoslovacia, cam tot atâţia cât
americanii mobilizaţi pe frontul apusean, pentru
eliberarea Europei de sub dictatura nazistă. Iar
ca răsplată pentru eroii morţi pentru România
(300.000 în Vest şi 500.000 în Est), la Pacea din
Paris, 1946-47, puterile învingătoare, în speţă
Uniunea Sovietică, aprobată fără nici o şovăială
de Naţiunile Unite (după 23 August 1944) a
ratificat juridic internaţional anexiunea (prin
violenţă şi război) a Basarabiei şi Bucovinei de
Nord în avantajul Uniunii Sovietice, aceasta
fiind considerată victimă a agresiunii hitleriste,
1941-1945, cu care, de altfel, în 1939, a fost
încheiat Pactul de alianţă zis Ribentropp-
Molotov pus în aplicare de altfel în vara anului
1940 (iunie-iulie-august) la începutul celui de-al
Doilea Rozboi Mondial, când România a fost
amputată de la o treime din teritoriul ei naţional
(Basarabia, Bucovina de Nord, Nordul
Transilvaniei, Cadrilaterul).
La Tratatul de pace din Paris Uniunea
Sovietică, putere învingătoare, a refuzat clauza
de stat şi armată beligerantă a României în acest
război alături de puterile unite. Totuşi Uniunea
Sovietică recunoaşte retrocedarea, restituirea
Ardealului de Nord a României de către
Ungaria, care de altfel a fost reluat cu armele de
armata română aliată la Vest cu Uniunea
Sovietică.
Dragul meu Petre, prieten vechi şi de
totdeauna, noi ne rugăm pentru pacea sufletului
tău bun şi viteaz în serviciul Bisericii noastre,
neamului şi ţărilor româneşti. Ne rugăm ca şi de
acum înainte să veghezi de acolo din dreapta
Tatălui, unde cu drepţii eşti aşezat, să veghezi
asupra noastră, celor de aici de jos de sub tăria
lui Dumnezeu şi cerului albastru, luminos, de
primăvară dulce.
Titus Bărbulescu
acum pe care de a deveni şi ei rătăcitori, de Mircea
Eliade, Paul Costin Deleanu, Horia Stamate şi alţii care
ne adunam încercând de a da o mână de ajutor
„fugiţilor” vechi şi noi.
6
Hommage posthume
au Père Petre Popescu
Ainsi s’est-il endormi
dans la paix de Dieu,
paisiblement, l’évan-
gile posé sur sa
poitrine, au milieu de
ses proches familiers et fidèles, dans la soirée
du 5/6 juin 2003, le T. Rév. Père Petre Popescu,
Supérieur de l’Eglise de la Ste. Trinité de
Montréal, Canada, Vicaire épiscopal de notre
Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris, près de
Sa Sainteté l’Archevêque Nathaniel d’Amérique
donneur de charisme apostolique sur notre
église de Paris et son peuple de fidèles. Les
obsèques religieuses ont eu lieu en l’Eglise Ste.
Trinité de Montréal, Canada, ce mardi 10 juin,
concélébrées par une assemblée de prêtres, sous
la présidence et bénédiction de notre évêque
Nathaniel. Une délégation de notre église de
Paris, formée de notre prêtre supérieur et deux
conseillers y a participé. Aussi avons-nous
adressé à la famille proche du Père Petre
Popescu, à ses paroissiens amis frères et sœurs
dans l’amour de Jésus Christ, nos condoléances
sincères et notre peine pour la perte ici-bas et
son départ dans l’éternité de celui qui,avec un
infini amour pour Dieu le Père, le Fils crucifié
et ressuscité, le Saint Esprit ; et pour son/notre
prochain en souffrance, avec sa solide foi en
l’Eglise du Christ le Sauveur et son espérance
inébranlable dans son/notre salut – a célébré
notre sainte Liturgie pendant plus de 50 ans, là-
bas au Canada, Amérique, à son église, ou
ailleurs de par le monde, nous représentant.
Quant à sa présence à Paris, lorsque, appelé
par nous en aide, ici, en Europe, notre bon père
Petre Popescu n’a jamais hésite à venir aussitôt
chez nous, à Paris. Afin qu’ensemble, en union
de pensée et d’action qui plaisent à Dieu, nous
soyons tous en l’Eglise de Dieu ! Le corps du
Christ, qui souffrons ou nous réjouissons avec
Lui. Ce fut la joie de prier ensemble en union de
pensée avec tous nos frères et sœurs, d’ici et
d’ailleurs. Avec ceux qui sont tous l’épreuve
…Oui !ce fut à plaisir de Dieu que nous ayons
pu naguère devant ce saint autel de l’Eglise
roumaine de Paris, dire la messe avec le père
Petre Popescu comme célébrant, et que la Sainte
messe ait été dite eu union de pensée avec ceux
qui souffrent. Avec nos frères et sœurs de
Roumanie dont il faut partager la douleur d’être
dans l’épreuve depuis plus de 50 ans ! Et de
tenir bon…Apres avoir subi les mutilations
territoriales ainsi que morales, spirituelles dont
le destin aveugle a frappé les pays et peuple
roumain durant cette période de l’histoire
contemporaine de 1940 à nos jours. Souvent le
Père Petre Popescu à cet autel, a-t-il célébré
notre Sainte Liturgie de rite romano-byzantin, et
d’autres offices, des requiems à la mémoire de
nos héros, morts à la guerre ou en temps de
paix, et nous le peuples fidèles l’avons écouté,
lui avons répondu en choeur nous rappelant la
psaume 137 de David. Nous rappelant avec
émotion douloureuse notre bonheur de jadis.
Nous avons évoqué ensemble le temps où cette
église servait de haut lieu de prière et de
mémoire pour tout un peuple et toutes les
provinces roumaines réunis. On les honorait, on
les respectait en chantant ! Le Christ est
ressuscité ! A Pâques !...
Autres temps, autres événements et d’autres
souvenirs, riches, bonifiés -comme on dit, par le
temps ! Nous nous sommes souvenus, en
compagnie du Père Petre Popescu de tant
personnes illustres aujourd’hui, qui ont prié
dans cette église, l’ont aimée, y ont été heureux.
Emil Cioran, par exemple qu’il connaissait bien
et qui passait souvent devant l’église ; il
traversait le parvis, puis il montait les marches
aboutissant à la statue d’Eminescu, le saluait, il
tournait le coin de la Rue des Ecoles ; de
nouveau il tournait au coin de la Rue des
Carmes, la descendait pour retrouver, après en
avoir fait le tour, l’église des Trois Saints
Archanges ! Ceux-ci vous accueillent, peints sur
le tympan du porche, braves, rassurants !
Quelquefois aussi il entrait dans l’église le soir
du vendredi par exemple, à l’Acathiste. Des
fidèles a illustres de même que tant d’autres
anonymes – tenaient – tiennent tous et tout
d’abord à ce que soient préservées la beauté, la
sainteté, la majesté de ce monument d’art
religieux gothique rayonnant, enrichi, voie
même flamboyant des feux de son iconostase
orthodoxe, a la byzantine.
Ce fut dans les années 1946, que j’allais
faire connaissance avec Petre Popescu ? Ici à
7
Paris jeunes « anciens combattants » tous les
deux. Ex-mobilisés, envoyés, chacun de son
coté, son régiment, sa division, sur le front de
guerre, plus exactement sur les front de l’est
(contre la Russie) ou sur le front de l’ouest
(contre l’Allemagne), à savoir contre les
envahisseurs, agresseurs et occupants de notre
pays pendant un certain temps, disions nous
alors : « vremelnici ocupanţi» de nos terres
ancestrales et de nos population roumaines.
Nous comprenions un peu rapidement et
confusément ce mot « vremelnic» en espérant
que les Nation unies avec laquelle les soviets
communistes étaient alliés ne seraient pas
totalement séduites par la thèse impérialiste de
ces termes. En fait c’est avec rigueur et brutalité
rapace que les soviets se comportèrent envers
que les habitants de l’Europe centrale,
Orientale, de l’Est ! Inéquitablement, par-dessus
le marché, après que précisément, l’autre
impérialisme/nazi et raciste/cette fois-ci
meurtrier par millions (peut-être dix millions)
de victimes innocentes, civiles : hommes,
femmes, enfants, avait été abattu
imprtoyablement. Et le coupable : jugé, puni,
exécuté. Enfin il est possible aujourd’hui, en
2003, de savoir (après la chute du régime
communiste dans l’URSS et ses pays satellites)
le nombre effrayant de victimes innocentes,
civiles : hommes, femmes, enfants, sous le
règne de Stalin et ses bourreaux camarades,
avant, pendant, après cette guerre. Il se chiffre
au double du nombre des victimes innocentes de
Hitler et de ses camarades bourreaux ! Or, pour
revenir aux rapts commis par l’URSS, avec la
violence, aux dépens de la Roumaine, laquelle
pourtant fut alliée avec elle de même qu’avec
les Nations unies, pensons-nous qui étions sur le
front face aux Allemands, dans les Tatras, à ce
moment-là, la Roumanie fut alliée avec l’URSS
et les Nations Unies du septembre 1944 au 10
mai 1945 et précisément : belligérante dans
cette guerre pour la libération des pays
d’Europe centrale de sous l’occupation nazie.
Elle se battait alors contre l’occupant en
Transylvanie, Hongrie, Tchécoslovaquie, aux
cotés des soviets et des Nations Unies en
première ligne de feu ; et sur ce champ
d’honneur, elle devait perdre 250000 officiers,
soldats morts pour la Patrie et pour la libération
de sous le joug hitlérien de leur pays et, en plus,
de la Hongrie de la Tchécoslovaquie. Et
pourtant à ce moment là comme a la Conférence
de paix de Paris (1947) et encore aujourd’hui en
l’an 2003 ! la Bessarabie, le nord de la
Bucovine, le pays de Hertza, toutes ces terres
sont annexées, occupées, colonisées par
l’empire de l’ex-Union Soviétique, appelé
aujourd’hui la Confédération Russo-Bielo-
Ukrainienne. Il s’agit là de rapts impérialistes
commis par les Soviets, à savoir l’Empire
Soviétique aux dépens de la Roumanie, son
alliée dans cette guerre-ci et de Nations Unies
contre l’Allemagne hitlerienne ! Comme le 26
juin 1940 lors de l’ultimatum soviétique à la
Roumanie exigeant la cession immédiate des
provinces roumaines : la Bassarabie et
Bukovine de nord à l’avantage de l’Union
Soviétique et cela en application du Pacte de
non agression Ribentrop-Molotov conclu par
Hitler et Stalin en 1939. En effet ce rapt
impérialiste de provinces roumaine à l’avantage
de l’empire soviétique fut commis à l’abri de
l’alliance militaire, ce qu’était en fait le Pacte de
non agression de Stalin avec Hitler.
Avec Petre Popescu, des années 46-47 à
Paris, nous nous sommes liés d’amitié, d’une
bonne, solide amitié nourrie de connaissances
nouvelles de choses et d’êtres au cours de ces
années de 1946, 1947. Mon cher et vieil ami de
toujours comme on dit (draga Petre) tu n’es plus
de ce monde d’ici-bas, mais de là où tu es dans
ce moment tu dois te rappeler, tu dois même
revoir avec sympathie : à plaisir de Dieu !,
comme on dit si bien et dans ta proximité, me
semble-t-il ; tu dois te rappeler et évoquer nos
rencontres de jadis, nos problèmes, nos
conversations amicales entre copains. De qui,
de quoi était-il question ? Nous avons connu à
cette époque-là des gens de qualité. Au service
du Consulat roumain de Paris il y avait toujours
le personnel de temps du Maréchal Antonescu
jusqu’à la fin de 46 quand Ana Pauker, devenue
ministre des Affaires Etrangères, est venue à
Paris pour tout changer – en mal ! Et les
remplacer tous – Je me rappelle le Consul Virgil
Constantinescu, son épouse, ses enfants lycéens.
Quelle gentillesse ! Avec combien de célérité et
efficacité nous a-t-il servis nous, Petre Popescu,
moi et tant d’autres « errants », « fugitifs »,
anciens soldats, anciens prisonniers, réfugiés –
les premiers réfugiés politiques d’un pays de
l’Est qui devenait de plus en plus rouge. D’un
rouge-sang … D’un rouge-sale, pourtant !
Après la soi-disant « liberation de la Roumanie
de sous le joug fasciste » ! Près du Consul
Constantinescu et les siens se rassemblait
souvent et de bon cœur une table conviviale – je
devrais dire : une « table ronde » de gens
8
intéressants, composée de : ex-haut-
fonctionnaires de l’ambassade roumaine
(rappelés à ce moment là par le gouvernement
Groza), étudiants au doctorat, écrivains,
journalistes de passage ou établis à Paris. Eugen
Ionescu, Emil Cioran (tous les deux anciens
conseillers culturels du temps du régime
politique et gouvernement du Maréchal
Antonescu) y étaient et participaient
quelquefois. Le Colonel Tomoroveanu, son
épouse très active dans les Affaires et activités
sociales de l’Eglise qui faisait dès ce temps-là
bon accueil aux réfugiés. Un remarquable
historien : Nicolae Tolu, ancien étudiant de
Seignobos, ancien secrétaire de Nicolae
Titulescu – très beau parleur, très savant, très
proche de Maniu et Mihalache. Vers la fin de
1946 nous avions la joie et la chance surtout de
connaître Grégoire Gafencu, l’ex-ministre des
affaires étrangères, lequel, entouré d’une équipe
de spécialistes, essayant du dehors d’infléchir
en notre faveur l’attitude de la Conférence de
paix (Paris 1946-47) entre l’URSS et les pays
satellites de l’Axe dont la Roumanie. L’Union
Soviétique s’est toujours opposée à l’obtention
par la Roumanie de la clause de belligérance
durant la guerre qu’elle mena aux cotés des
russes et des alliés occidentaux contre le 3e
Reich de Hitler (de Septembre 1947 à Mai
1945). Roumains morts, disparus pendant cette
guerre en Roumanie, en Hongrie, en Slovaquie :
300.000 environs.
Mon cher Petre, cher comme un frère et
vieil ami de toujours !, en servant Dieu tu as
toujours servi notre Eglise, notre langue, notre
peuple roumain, ainsi que nos valeurs de
civilisation roumaines : cultuelles, culturelles et
artistiques. Continue à veiller sur nous de là où
ton âme, ton esprit doivent reposant en paix
avec les justes à la droite du Seigneur !
Que Dieu nous aide tous – les pays et
peuple roumain !
Titus Barbulescu
Cuvânt pentru tatăl meu
şi părintele nostru
Eminenţa Voastră,
Prea Cucernici părinţi,
Onorat Primar,
Dragi prieteni.
Cu credinţa în Hristos cel Înviat, oferim
astăzi un adânc la revedere tatălui nostru,
preotul nostru paroh şi vicarul nostru. Părintele
Petre Popescu, D.Th., un om sclipitor, un tată
devotat şi un adevărat păstor, ne lasă pentru
viaţa cea veşnică. Toţi care l’au întâlnit erau
frapaţi de prezenţa lui, de convingerea cu care
rostea cuvintele în care găseau o adevărată sursă
de inspiraţie, dotat cu talentul desăvârşit şi unic
al expresiei, împletit cu iubirea care emana din
toata fiinţa lui. Pentru noi, cei care l-am cunos-
cut cu adevărat şi îndeaproape, aceste trăsături
erau umbrite de faptul ca avea, aproape totdea-
una, dreptate. Dar acest dar de a avea dreptate,
îşi găsea o dimensiune cu totul aparte, căci cu
forţa convingerilor sale el nu a umbrit pe nimeni
şi niciodată nu voia să facă rău nimănui. Era un
om modest şi umil care ne inspira la toţi
încredere totala. Greşelile şi slăbiciunile noastre
erau pentru el numai instrumente pedagogice
pentru a ne îndruma spre calea divină. Un om
care a trăit propriile convingeri cu atâta pasiune,
un scriitor talentat, un orator puternic, un om
care inspira loialitate şi iubire, un adevărat
îndrumător, el era pentru noi un tată iubitor şi
un preot de o credinţă inebranlabilă.
Ştiu ca tata este astăzi cu Dumnezeu. Ştiu
că este lângă Hristos pe care l-a servit cu toata
fiinţa lui şi pe care l-a iubit fără limită. Îmi
amintesc de cuvintele lui Dostoievski: “şi chiar
dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în
afara adevărului, şi că în realitate, adevărul
este în afara lui Hristos, eu aş prefera să rămân
cu Hristos, şi nu cu adevărul”.(1) Iată ce om era
tata. Avea mai multă credinţă în Hristos decât în
puternica sa raţiune, fiindcă îl simţea pe Hristos
izvorând permanent în duhul lui. Tata a trăit şi a
acţionat în perfectă armonie cu conştiinţa lui.
Convingerile sale erau atât de profunde încât
şi-a dat seama, chiar din tinereţe, că raţiunea
umană este depăşită de forţa divină care
9
sălăşluieşte cu adevărat în duhul omului. Şi din
credinţa aceasta a sacrificat totul pentru Hristos.
Într-adevăr tata a fost, cum spun Apostolii, un
“nebun pentru Hristos”.(2)
Ştiu că tata este astăzi şi cu ai noştii, cu
tatăl lui, Părintele Alexandru, cu mama lui,
Preoteasa Caliopi, cu fraţii lui, Părintele Nicolae
şi Theodor, cu Bunicii lui, preoţi şi ei din tată în
fiu, cu toţii din familia noastră până la izvoare.
În final se văd, cei care nu s-au văzut din 1944.
Astăzi tata este în familia pe care a lăsat-o aca-
să, ca să trăiască ca un om liber, cu răspunderi
morale, aşa cum l-a făcut Dumnezeu pe om.
Dar să nu îndrăznească nimeni să spună că
tata s-a îndepărtat vreodată de România. Nu,
România s-a îndepărtat de tata. Acea Românie
după 1945, aflată sub jugul celor fără de
Dumnezeu, care începuseră deja să distrugă
valorile noastre ancestrale. El s-a luptat o viaţă
întreagă pentru o Românie liberă, pentru o
Românie care respectă, înainte de toate,
individualitatea şi nu colectivitatea. El spunea
cu deplină convingere că, dând prioritate
colectivităţii, valoarea umană este diminuată şi
omul nu este preţuit. Această aberaţie necreştină
nu era deloc acceptabilă pentru tata. El s-a rugat
şi s-a luptat o viaţă întreagă pentru cei lăsaţi
acasă în suferinţă şi în durere, pentru toţi cei
fără glas de a striga împotriva nedreptăţii. Şi-a
dedicat viaţa unei mari cauze: să ţină sus
stindardul adevărului Creştinesc şi Românesc.
Să fie o adevărată lumină de românism creşti-
nesc aprinsă, chiar în întunericul celor 50 de ani
de sclavie a neamului, şi să facă din aceasta
biserică un loc sfânt, şi din această comunitate,
una curata şi nepătată. Era rostul vieţii lui.
Tata era convins că omul este făcut să fie
liber, pentru că numai fiind liber, omul poate
alege. Alegerile omului cer o împăcare cu
fizicul, cu raţiunea şi cu conştiinţa. Dar alegerea
înseamnă deopotrivă şi alegeri bune după cum
şi cele rele. Şi totuşi, prin pocăinţa şi mărturi-
sire, iertare şi chiar uitare, omul poate să se
depăşească şi să înflorească în unitate cu
Dumnezeu. Acest drum îl aduce pe om pe calea
divinităţii dar presupune, înainte de toate, liber-
tate. Pentru aceasta putem spune că tata a fost,
întâi şi întâi, un preot prin credinţa lui nezdrun-
cinată, şi în al doilea rând, un anti-comunist prin
convingerile lui teologice şi filosofice.
A fost cunoscut în România comunistă prin
intervenţiile lui la Radio Europa Liberă. În afara
graniţelor a fost cunoscut nu numai ca preot la
Montreal şi vicarul Episcopiei din Europa
Occidentala cu sediu la Paris, dar şi ca un
gânditor erudit, o personalitate proeminentă a
exilului romanesc, apreciat pentru scrierile lui în
paginile româneşti libere din tot exilul. La Paris
din 1945, a făcut parte din elita intelectuală a
exilului românesc, floarea neamului, cum o
numea el.
Când a venit la Montreal în 1951 a găsit o
mică comunitate de Români, veniţi aici chiar
din anii 1900. Români, într’adevăr Români
creştini, asemeni celor pe care i-a cunoscut
acasă. Împreună cu ei, cu copiii lor născuţi în
Canada şi cu cei veniţi din generaţia lui, a pus
temelia acestei comunităţi. El a lăsat în urmă ce
vedeţi ca clădiri, biserica, casa parohialăşi Casa
Română, dar mai ales, el ne-a lăsat ceea ce se
poate simţi, adică un model de trăire
creştinească şi românească în libertate. Tata a
fost nu numai ctitor, lăsând în urma clădiri, ci,
mai ales, a fost un model de trăire creştinească
şi românească într-o ţară liberă. Asta nu ar fi
fost posibil în România după 1945 unde, până-n
ziua de astăzi, nu s-a re-introdus acest mod de
trăire. Dar acest model de trăire, bazat pe valo-
rile noastre ancestrale, exista cu adevărat, şi a
prins rădăcini aici, apărat şi păstrat cu credinţa,
cu sângele şi lacrimile unui idealist, a uni preot
desăvârşit, o flacără mereu vie pentru cei care
vor sa înţeleagă... Si, poate că într-o zi, oamenii
10
din România post-modernă, acest oameni vor
alege să restabilească acest mod de viaţă. Ei nu
vor avea nevoie să consulte cărţi de istorie
pentru a reinterpreta modelul nostru ancestral.
Nu, ei nu vor avea decât să vină aici, să vadă şi
să simtă, să reînveţe şi să aplice principiile
modelului de viaţă care a fost menţinut în viaţă
stârnind chiar gelozie, şi menţinut vivant prin
Tati, şi semănat cu dragoste în inimile noastre.
Asta era viaţa şi voinţa lui tata.
Tati ne iubea pe toţi şi nu făcea nici o
distincţie între familia sa şi dragii săi parohieni.
în inima sa atât de mare, fiecare îşi avea locul
lui. Ca un adevărat păstor, el avea grijă de
fiecare din oile sale şi suferea pentru fiecare
pierdere, fie ea numai una.
Mântuitorul Iisus Hristos, adresându-se
Apostolilor Săi a spus: “În lume necazuri veţi
avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”(3)
Mulţi ştiţi prin câte a trecut tata, până la
atentatul la viaţa sa în 1994. Dar tata era un
adevărat bărbat. Fiind în vârf, a fost primul gata
să primească jignirile, şi le-a primit în numele
nostru. S-a sacrificat şi s-a jertfit pentru noi toţi,
pentru neputinţele noastre ale tuturora, dar să
ştiţi că tata le-a primit creştineşte până la
moarte, repetând de fiecare dată cuvintele lui
Hristos, “Doamne, iartă-le, că nu ştiu ce fac.”
(4). Tata a îndrăznit şi nu s-a clătinat niciodată.
Noi, cei mai aproape de tine, Tati, începând
cu mami şi noi, copii tăi, te-am iertat din capătul
locului, fiindcă ştiam cât ne iubeşti.
Dar Tati, să ne ierţi şi pe noi, familia
ta... “iartă-ne, Tati”.
Părinte Paroh, să ne ierţi pe noi
parohienii tai ... “iartă-ne, Părinte Paroh”
Părinte Vicar, să ne ierţi pe noi oile tale
... “iartă-ne, Părinte Vicar”.
Sfântul Apostol Pavel a spus: “lupta cea
bună m’am luptat, ... credinţa am păzit, ...
cununa dreptăţii am dobândit”. (5) Aceste
cuvinte te caracterizează Tati. Eşti iubit de noi
toţi, şi ne-ai păzit pe noi aici pe lumea aceasta.
Păzeşte-ne pe noi şi de-acum în acolo, din locul
unde te găseşti astăzi “unde nu este durere nici
întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit în
loc luminat, în loc cu verdeaţă” (6), unde
iubirea biruieşte totul.
Laşi în urmă o familie cu care te-ai mândrit,
pe mama noastră, soţia ta care te iubeşte fără
limită în loc şi timp. Să ştii că noi, copii tăi,
vom avea grijă de mami. Şi ai lăsat nepoţi şi
nepoate în grija noastră care te iubesc atât de
mult, fiindcă eşti, şi vei rămâne pentru totdea-
una, idolul lor, viu şi pentru copiii copiilor lor.
Noi, ai tăi, nu te vom uita niciodată, şi vei fi
pomenit de noi din neam în neam. Amin. Amin.
Amin.
La revederea cea veşnică!
Alex. C. Popescu
10 iunie 2003
Montreal, Canada
Referinţe:
(1) Dirscherl, Denis, S.J. “Dostoyevsky and the
Ctholic Church”, Chicago, USA, Loyola University
Press, 1986. p. 52
(2) I Corinteni 4: 10
(3) Ioan 16: 33
(4) Luca 23: 34
(5) II Timotei 4: 7-8
(6) Serviciul Înmormântării Ortodox
La moartea Părintelui Petre Popescu
Înalt Prea Sfinţite,
Onoraţi Preoţi,
Doamnă Preoteasă şi Onorată Asistenţă,
Cu profundă tristeţe, credincioşii Episcopiei
Ortodoxe române din Europa Occidentală şi a
Bisericii ortodoxe române Sfinţii Arhangheli de
la Paris, au aflat că foarte respectatul şi iubitul
lor Vicar şi preşedinte al AEOR, Prea
Cucernicul Părinte Dr. Petre Popescu a părăsit
această lume. Pentru noi toţi, cei care am avut
cinstea şi onoarea de a-l cunoaşte şi de a-i
aprecia credinţa, înţelepciunea, cultura şi
bunătatea lui sufletească, dar şi energia şi toată
munca depusă şi sacrificiile personale făcute o
viata întreagă pentru menţinerea şi dezvoltarea
11
valorilor tradiţionale ale românilor ortodocşi
din lumea întreagă, este o foarte mare pierdere.
În momentele grele traversate de România după
al doilea război mondial, împreună cu alţi preoţi
ai exilului, printre care notăm pe Părintele
Vasile Boldeanu, el a fost alături de Mitropo-
litul Visarion Puiu, care a întemeiat Episcopia
Ortodoxă română din Europa Occidentală în
1948 la Paris. Instalat apoi la Montreal, el a
păstrat legăturile sale anterioare cu Episcopia
noastră de la Paris. Preluând moştenirea lăsată
de Părintele Boldeanu, după moartea acestuia, a
luptat şi a reuşit să menţină ideea de Biserică ro-
mână curată, aşa cum spera să o vadă după că-
derea comunismului. După ce Sinodul Bisericii
Ruse din afara frontierelor ne-a eliberat în 1998,
prin grija Părintelui Popescu am fost primiţi sub
oblăduirea IPS Nathaniel. Numit de Înalt Prea
Sfinţia Sa Nathaniel în calitate de Vicar al
Eparhiei noastre, a fost confirmat cu bucurie de
toţi credincioşii. Ne-a dat totdeauna sfaturi
bune, ne-a călăuzit şi ne-a încurajat de câte ori
era nevoie. În ciuda oboselilor, a distanţei, a
vârstei, el a continuat să facă sacrificii, ca să-şi
îndeplinească sarcina de Vicar. A venit des de la
Montreal la Paris, a trimis pastorale şi mesagii
credincioşilor şi prin legături telefonice urmărea
cu mult interes şi îndeaproape problemele
noastre. În primăvara anului trecut a ţinut să
vină din nou la Paris, unde după slujbe şi
contacte cu credincioşii în calitate de Vicar, a
prezidat personal cu înţelepciune şi cu energie,
adunările generale ale asociaţiilor noastre. Noi
toţi ne bucurăm să-l putem revedea în mijlocul
nostru la Paris, înconjurat de respectul, dragos-
tea şi recunoştinţa noastră pentru tot ce a făcut
în timpuri grele pentru românii ortodocşi pe
care soarta i-a răspândit peste hotare. El s-a
zbătut fără preget pentru a ne ajuta şi învinge
dificultăţile întâmpinate. O viaţă pe care a
închinat-o lui Dumnezeu şi Bisericii lui, moralei
creştine pe care a apărat-o înainte de toate şi
neamului românesc pentru a cărui spiritualitate
s-a luptat şi în care a crezut cu toată fiinţa lui.
Dumnezeu l-a chemat acum lângă El, după o
viaţă aşa de plină. Dar Părintele Petre Popescu a
fost şi rămâne un exemplu pentru noi toţi.
În numele credincioşilor noştri de la Paris îmi
permit să-i prezint Doamnei Preotese şi întregii
familii condoleanţele noastre cele mai sincere
pentru această mare pierdere pe care o împărtă-
şim cu toţii, cu tot sufletul. Părintele Vicar Petre
Popescu rămâne viu în gândurile şi în memoria
celor care l-au cunoscut ca şi în Istoria Bisericii
Ortodoxe române de la Paris şi a Eparhiei
ortodoxe române din afara hotarelor ţării.
Din partea Eparhiei Ortodoxe Române din
afara hotarelor Ţării,
Domnul Iancu Perifan de la Paris,
10 Iunie 2003
Cuvânt la înmormântarea
Părintelui Petre Popescu
„Cine slujeşte în felul acesta pe
Hristos, plăcut este lui Dumnezeu
şi cinstit de oameni” (Rom 14, 18)
Înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop,
Prea Cinstiţi Părinţi,
Stimată Doamnă Preoteasă,
Îndurerată familie,
Iubiţi fraţi şi surori.
Am venit şi noi astăzi din Oraşul
Luminilor, atât de mult iubit de cel pe care îl
petrecem astăzi pe ultimul său drum, de cel care
a fost pentru noi cei din Paris şi Europa
Occidentală, secretarul IPS mitropolit Visarion
Puiu la întemeierea Episcopiei Ortodoxe
Române din Europa Occidentală, astăzi fiind
vicarul IPS arhiepiscop Nathaniel, PC preot dr.
Petre Popescu, cel care, în cei peste 50 de ani a
lucrat neobosit lucrul cel bun în via Domnului,
aducând spre pomenire şi cinstire atât în parohia
„Bunavestire” din Montreal, dar şi nouă celor
din Paris, după 30 de Ani de absenţă
arhierească, arhiepiscop român, vrednic de
pomenit, IPS arhiepiscop Nathaniel.
Cine ar putea preciza cu exactitate
imensitatea muncii preoţeşti şi varietatea
formelor ei? Preoţia, fraţilor, este o sfântă taină
a Bisericii, care sub chipul văzut al punerii
12
mâinilor arhiereului şi prin rugăciunile acestuia
se transmite harul Sfântului Duh celui care intră
în slujba Mântuitorului.
Astfel, acum peste jumătate de secol,
Părintele nostru iubit Petre a primit puterea şi
datoria de a învăţa şi bine a învăţat, a primit
puterea sfinţitoare de a sfinţi, şi bine a sfinţit, a
primit autoritatea de a conduce obştea credin-
cioşilor la mântuire, adică la dobândirea Împă-
răţiei lui Dumnezeu şi bine a condus, lăsându-ne,
fraţilor, cea mai mare şi sfântă binecuvântare de
la Dumnezeu, arhiereu stăpân din neamul nostru
românesc, vrednic urmaş al întâi-stătătorului
episcopiei române din America şi Canada, PS
Policarp Moruşca.
Mitropolitul Andrei Şaguna scria „Omul
strădalnic spre cele bune goleşte odihnit paharul
morţii, pentru că el şi-a împlinit chemarea. Nu-
mele lui va rămâne în cinste la toţi cei care l-au
cunoscut.” În această cinste va rămâne, fraţilor,
şi Părintele Petre. În această ultimă oră de
petrecere pe pământ, să-i aducem un cald oma-
giu, rugând pe Cel atotputernic să-i facă parte de
bucuria aleşilor săi, iar canela aprinsă în suflete-
le noastre, întru pomenirea PC părinte Petre să o
îngrijim cu undelemnul cel mai de preţ, să nu se
stingă niciodată. De aceea, în acest moment de
despărţire, mă apropiu de trupul PC voastre,
Părinte, sărutându-vă mâna cu care m-aţi bine-
cuvântat, cerându-vă iertare pentru tot ce v-am
spus vreodată şi v-am supărat, asigurându-vă că
veţi rămâne pentru cei de la Paris, luminătorul şi
sfinţitorul inimilor tuturor celor care le-aţi adus
vrednic stăpân arhiereu, Nathaniel.
Salutul meu vi-l transmite şi PC părinte
Mircea Dumitriu, bolnav, de pe patul spitalului
de la Versaille, de asemenea şi Părintele
Dumitru Popa din Freibourg, întrec Consiliul
Parohial şi Eparhial, Asociaţia doamnelor
noastre ortodoxe, având ca preşedintă pe
doamna Irina Luciu, întreaga suflare creştină
din Paris.
Stimată doamnă preoteasă, îndurerată
familie, astăzi, pe firmamentul luminătorilor
sufletelor drepţilor apărători ai credinţei creştine
ortodoxe, iubitori de adevăr, păstrători ai dreptei
credinţe în exil, a mai apărut o stea al cărui
nume este preotul Petre. Astăzi, Părintele s-a
întâlnit cu tot neamul lui de preoţi, s-a întâlnit
cu toţi fraţii lui din exil, s-a întâlnit cu Părintele
Vasile Boldeanu, ieromonahul Pahomie,
mitropolitul Visarion Puiu, episcopul „cel bun”,
cum îl numea Părintele pe PS Teofil. Astăzi
Părintele Petre stă alături de vlădica Valerian.
Astăzi, IPS Părinte Arhiepiscop, IPS
Stăpâne, voi încheia cu rugăciunea păcii şi a
iubirii pe care Părintele Petre o cânta atât de
dulce şi frumos în faţa sfintei mese aşa cum se
ruga şi IPS mitropolit Visarion: „Iubite-voi
Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea
mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu, de cine
mă voi teme”.
Preot Constantin Târziu
Montreal, 10 Iunie 2003
15 August 2003 – Adormirea Maicii Domnului
Redactori responsabili:
Prof. Dr. Titus Bărbulescu
Pr. Iulian Nistea