biserica ortodoxĂ romÂnĂ din paris · cunoaşterea şi „trăirea iubirii lui hristos”, pe...
TRANSCRIPT
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X L I I • N r . 1 8 • i u n i e 2 0 0 5 ( s e r i e n o u ă )
2
SCRISOARE PASTORALĂ LA
SFINTELE PAŞTI 2005 “Aşa grăieşte Domnul către oasele acestea: Iată, Eu voi aduce întru voi duh de viaţă
şi nervi voi aduce pe voi şi carne voi pune pe voi şi piele voi întinde pe voi
şi duhul Meu îl voi pune întru voi şi veţi învia şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”
(Iezechiel 37,5-6)
Iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat!
Astăzi suntem în prezenţa tainei Învierii
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Prin bunătatea iubirii lui
Dumnezeu, această sărbătoare a fost revărsată
din nou peste noi şi suntem chemaţi de Sfântul
Duh să ne adunăm împrejurul altarului lui
Dumnezeu pentru a auzi proclamaţia
electrificantă a îngerului la mormânt: „Pentru
ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? A înviat;
nu este aici... Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe
când era încă în Galileea că Fiul Omului va fi
dat în mâinile păcătoşilor şi va fi răstignit, dar
a treia zi va învia. Şi ele şi-au adus aminte
cuvintele Lui.” (Luca 24,6-8)
În fiecare an pe care-l petrecem pe pământ
suntem binecuvântaţi să ne „aducem aminte de
cuvintele Sale”, mai ales acum, în această zi de
sărbătoare a sărbătorilor, a Sfintelor şi Măritelor
Paşti. Aceste cuvinte au fost vestite de către
înger „femeilor care veniseră din Galileea cu
Iisus...” (Luca 23,55) În Biserică, în fiecare
Duminică, ziua Domnului, sărbătorim acest
eveniment răsunător al „învierii lui Hristos din
morţi”! În imnografia Bisericii, în cadrul
Utreniei Duminicii, comemorăm acele femei la
Binecuvântările Învierii. Ele sunt numite
„uceniţele Domnului” pentru că, cu adevărat l-
au urmat pe Hristos şi învăţătura Sa. Ele mai
sunt numite „mironosiţe” - purtătoare de mir -
pentru că au adus miruri la mormânt pentru a
unge Trupul Domnului. Cei doisprezece
Apostoli, ale căror chipuri le vedem în icoana
Cinei celei de Taină care este deasupra uşilor
împărăteşti, nu au fost singurii care L-au însoţit
pe Mântuitorul în misiunea Sa. Aceste femei L-
au urmat şi ele pe Mântuitorul şi ele au fost cele
care: „După ce a trecut Sabatul, dis-de-
dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii... au
venit la mormânt.” (Matei 28,1-2) Aceste femei
au fost uceniţe cu adevărat, pentru că au
înfruntat întunericul şi tăcerea primejdioasă a
străzilor Ierusalimului, ieşind de sub protecţia
zidurilor cetăţii, mergând în grădina în care se
afla Mormântul Domnului pentru a unge Trupul
Învăţătorului şi Domnului lor.
În Evanghelia după Marcu, auzim îngerul
spunându-le: „Nu vă temeţi. Căutaţi pe Iisus
din Nazaret Cel Răstignit? A înviat, nu este
aici. Vedeţi locul în care L-au pus. Mergeţi şi
spuneţi ucenicilor şi lui Petru...” (Marcu 16,6-
7) Femeilor li s-a poruncit să-şi înceapă
misiunea lor prin a propovădui celorlalţi
Învierea Domnului răstignit. „Celorlalţi”
însemnând însuşi Apostolii care fugiseră de la
locul răstignirii, Petru care se lepădase de trei
ori de Domnul, şi celorlalţi Apostoli care, de
frică pentru vieţile lor se încuiaseră în foişor,
Apostolilor care n-au avut curajul să înfrunte
întunericul şi primejdia străzilor Ierusalimului
pentru a se apropia de mormânt în zori de zi.
Probabil, credinţa lor în promisiunea Domnului
că va învia din morţi, a fost anihilată de frica
pentru propriile lor vieţi, iar cei trei Ucenici
uitaseră ceea ce văzuseră şi auziseră pe Muntele
Taborului şi ceea ce Hristos Domnnul le
poruncise: „Şi pe când coborau ei de pe munte,
Hristos le-a poruncit: Să nu spuneţi nimănui
nimic din cele ce aţi văzut, până când Fiul
Omului nu va învia din morţi.” (Matei 17,10)
Femeile mironosiţe, deşi împlineau o datorie, o
ultimă acţiune de dragoste şi compasiune faţă
de Învăţătorul lor, nu erau nici ele pregătite să
audă proclamarea Învierii. Dar limitele inimii şi
raţiunii omeneşti pot fi depăşite atunci când
3
cineva îşi pune nădejdea în Dumnezeu care a
făcut cerul şi pământul. Psalmistul David spune:
„Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta se vor tulbura;
lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărâna se
vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor
zidi şi vei înnoi faţa pământului. Fie Slava
Domnului în veac! (Ps 104,30-32)
Din relatările Evangheliilor, ştim că femeile
mironosiţe au călătorit împreună cu Domnul în
timpul propovăduirii Sale; L-au auzit profeţind
moartea Sa pe cruce; L-au auzit încurajându-le
să nu le fie teamă şi să nu-şi piardă credinţa;
căci El va birui moartea şi va învia; şi că se vor
întâlni din nou cu El, nu în cetatea Ierusalimului
care nu L-a primit, ci în Galileea, printre aceea
care au primit mesajul Său de mântuire şi pe
care acum trebuiau să-i anunţe. Cu adevărat,
locul în care fusese pus era gol şi El va împlini
făgăduinţa de a fi cu ele din nou şi de a petrece
cu Ucenicii timp de 40 de zile!
Iubiţi credincioşi,
Ce spaimă au tras aceste femei, văzând
răstignirea şi îngroparea, plângând toată noaptea
moartea Domnului, aşteptând să treacă lunga zi
a sabatului, pentru a putea ieşi din oraş pentru a
veni la mormântul pe care Iosif din Arimateea îl
dăruise pentru a fi înmormântat Domnul. De-a
lungul drumului lor, erau asemenea lui Iezechiel
care purtat fiind de Duhul Sfânt a văzut Valea
Morţii plină de oasele goale ale celor răposaţi
de demult. Lui Iezechiel i s-a hărăzit să vadă
puterea de a învia a lui Dumnezeu peste valea
oaselor goale ale morţilor de demult. Femeilor
mironosiţe, le-a fost dat să vadă pe Însuşi
Hristos Domnul înviiat. În vreme ce Iezechiel a
văzut prototipul învierii universale, femeile
mironosiţe au văzut pe Hristos Cel Înviat,
Autorul învierii tuturor oamenilor. Ele L-au
văzut aşa cum le promisese, în Galileea. „Şi S-a
arătat lor după Patimile Sale, în multe rândur;
pentru 40 de zile S-a arătat lor şi le-a vorbit
despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 1,3)
Lui Iezechiel i s-a spus că oasele ce le
vedea erau ale întregii Case a lui Israel: „Oasele
noastre s-au
uscat, nădejdea noastră s-a dus; suntem ca
şi morţi. Apoi Dumnezeu i-a spus lui Iezechiel
să profeţească asupra lor: Spune-le lor: Aşa
grăieşte Domnul: Iată, Eu voi deschide
mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,
poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi
conduce înapoi în pământul lui Israel...Şi voi
pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi...” (Iezechiel
37,11-14) Acest dar al învierii, al ridicării
morţilor, al conducerii înapoi spre un “loc de
odihnă, un loc cu verdeaţă, unde nu este durere,
nici întristare, nici suspin” a fost plănuit nu
numai pentru un segment limitat de oameni, ci
pentru întreaga omenire. Noi, iubiţi credincioşi,
suntem moştenitori ai acestei făgăduinţe.
Minunea Învierii e propovăduită, cântată,
amintită şi îmbrăţişată la fel de mult astăzi ca şi
atunci când a avut loc. Urmând celor 40 de zile
în care a învăţat pe Apostoli, Înălţării la cer,
Pogorârii Duhului Sfânt şi aşteptând a doua şi
slăvita venire a lui Hristos, noi suntem chemaţi
să sărbătorim Învierea Sa şi să privim spre
fiecare cimitir şi loc de veci ca spre un loc în
care oasele goale aşteaptă sunetul trâmbiţei
arhanghelului. Însuşi cuvântul cimitir înseamnă
“loc de odihnă”.
Scânteia minunii care s-a aprins în inimile
femeilor mironosiţe s-a transformat într-o
flacără strălucitoare de mărturisire publică care
a pătruns peste veacuri de disperare, păcat şi
moarte odată cu salutarea eternă: “Lumina lui
Hristos luminează tuturor!” Răsărind din
întunericul mormântului, mesajul continuă să
iradieze, să încurajeze, să întărească pe oameni
cu bune intenţii. Sărbătorind acest eveniment de
importanţă universală, ne amintim de cuvintele
spuse către Iezechiel: “Vei afla că Eu sunt
Domnul Dumnezeu şi Eu îţi dau viaţă!”
Iubiţi credinicioşi,
Hristos a înviat! Şi oasele goale vor fi
înnoite! Hristos a înviat! Şi făgăduinţa din veci
s-a împlinit
odată cu învierea Domnului, Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I se
cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
† NATHANIEL
Din milostivirea lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Detroitului şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America
4
Cuvânt la sfinţirea întru Episcop
a Prea Cuviosului Părinte Marc
„Să Învieze Dumnezeu, şi să se risipească
vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa lui toţi
cei ce-L urăsc pe Dânsul,
Precum se împrăştie fumul şi numai este,
precum se topeşte ceara de la faţa
focului,
Aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu,
iar drepţii să se veselească,
Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, să
ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.
(Stihurile Învierii)
Preabinecuvântaţi iubitori de Hristos,
Hristos a înviat!
Dacă în săptămâna Sfintelor Patimi ale
Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos în toate sfintele noastre
biserici ortodoxe din întreaga lume, îmbrăcate
în veşminte negre, cântăm cu glas dulce în
lumina lumânărilor: „Cămara Ta Mântuitorul
meu o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am
ca să intru-ntrânsa; luminează-mi haina
sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă
mântuieşte”, în noaptea Învierii, odată cu
chemarea: „veniţi de luaţi Lumină; lumina lui
Hristos luminează tuturor”, prin Învierea Sa cea
de-a treia zi am fost îmbrăcaţi cu lumina lui
Hristos, căutând spre mai departe în viaţa
noastră, mântuirea, încercând fiecare după
puterile lui să împlinească voia lui Dumnezeu
pe pământ.
În acest Sion al credinţei sfântului nostru
neam ortodox român, în catedrala mântuirii a
celor exilaţi, lăsată nouă spre rugăciune de
vrednicii nostri înaintaşi, multe Sfinte Praznice
ale Învierii mântuitorului au fost săvârşite,
multe Sfinte Zile ale Săptămânii Luminate au
fost trăite în bucuria Învierii, multe rugăciuni au
fost ridicate spre Cer, ca Domnul şi Stăpânul
Vieţii şi al Morţii să învieze neamul nostru
românesc din negura întunericului în care a fost
ţinut în cea de-a ultimă jumătate a secolului
XX.
Împăcarea noastră cu Dumnezeu, cu
semenii nostrii, cu noi înşine înseamnă
cunoaşterea şi „trăirea iubirii lui Hristos”, pe
care vrednicii noştri înaintaşi ai sfintei biserici
au trăit-o, încât nici judecata nedreaptă, nici
batjocoririle, nici chinurile, nici exilul nu i-au
putut şi nu ne-au putut despărţi de semenii
noştri, de părinţii şi fraţii noştri cei din robie,
pentru ca şi noi precum Hristos cel Răstignit să
pute, rosti din înaltul crucii vieţilor noastre:
„Iartă-Le lor Doamne, că ei nu ştiu ce fac”.
Sfinţiţii slujitori ai sfântului altar ai
Sionului ortodox din rue Jean de Beauvais, ca şi
noi astăzi, ostenindu-ne să urmăm pildele lor,
au urmat pacea care se hrăneşte din iubire iar
iubirea se încununează cu pacea, consacrându-
se astfel armonia desăvârşirii zugrăvită atât de
frumos de Sfântul apostol Pavel în cuvintele:
„îmbrăcaţi-vă întru dragoste care este legătura
desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi
fost chemaţi, să stăpânească în inimile voastre”
(Coloseni, 3, 14-15).
Umbra Harului Dumnezeiesc s-a apropiat şi
anul acesta peste toţi cei care s-au ostenit să
vină în Noul Ierusalim pe această tipsie de
pământ românesc, în Oraşul Luminilor, în
Sfânta Zi de Vineri şi Marea Zi de Sâmbătă a
sătămânii luminate, înscrisă cu litere
dumnezeieşti pe tablele istoriei credinţei ai
sfintei noastre biserici. Este pentru prima data
de când a fost cumpărat acest sfânt lacaş (5. 09.
1882), ca aceste zile să fie cele mai alese, cele
mai însemnate şi cele mai binecuvântate de
5
Dumnezeu, zile care ne-au îmbrăcat în haină
luminoasă, odată cu sfinţirea întru episcop a
Prea Cuviosului Marc, primul episcop ortodox
francez, cu trăire de ani de zile la mănăstirea
Sihăstria, înconjurat şi hrănit duhovniceşte de
unul dintre marii duhovnici ai neamului
românesc, preacuviosul părinte Ilie Cleopa,
înconjurat de adevărata dragoste întru Hristos,
athonită, a preacuviosului părinte Clement şi
obştea sfintei biserici Trei Ierarhi din Iaşi.
În această sfântă şi aleasă zi, în prezenţa
stâpânului nostru arhiereu Nathaniel, soborul
sfinţilor Mitropoliţi şi Arhiepiscopi Daniel al
Moldovei, Iosif al Europei Occidentale şi
Meridionale, Serafim al Europei Centrale şi de
Nord, Adrian Hriţcu, al Preasfinţiţilor Episcopi
Ioachim, Siluan şi Sofian, „inimile” preoţilor
„credincioşilor la cunoştinţă au fost aduse”,
Mântuitorul Hristos intrând şi în inimile celor
care încă mai sunt împietrite, precum în
mijlocul ucenicilor săi a venit la noi prin
înaltele feţe bisericeşti, împărtăşindu-ne
„pacea” lui Iisus, facându-ne să înţelegem că
pacea este scopul Întrupării, cauza lucrării şi
esenţa învăţăturii Domnului nostru Iisus
Hristos.
În această măreaţă şi binecuvântată zi
istorică din viaţa noastră, „Harul Domnului
nostru Iisus Hristos şi Dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi Împărtăşirea Sfântului Duh” a fost
simţită şi trăită în bucurie nu numai de cei de
jos, de pe pământ, ci şi de cei care sunt în
ceruri, vrednicii de pomenit, Arhandritul Iosafat
Snagoveanul, Mitropolitul Visarion Puiu,
Episcopul Teofil Ionescu, Episcopul Policarp
Moruşca, Episcopul Valerian Trifa, Episcopul
Veniamin Pocitan, Ieromonahul Pahomie,
părintele Vasile Boldeanu – sufletul Sfintei
noastre biserici –, părintele Petre Popescu,
întâiul secretar al mitropolitului Visarion la
întemeierea, în 1947, a Episcopiei Ortodoxe
Române din Europa Occidentală cu
binecuvântarea Preafericitului Patriarh martir
Nicodim, părintele Mircea Dumitriu, părintele
Dumitru Popa, ipodiaconul Petru Cătălin
Bulgăraş, consilieri ai Sfintei noastre biserici,
amintind doar câţiva, în frunte cu Constantin
Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion
Miloae, Nicolae Guguianu, Petru Indrieş, Ion
Cuşa, Grigore Malcasian, Ion Ţolescu,
colonelul Ioan Tomoroveanu, Dimitrie Bacu,
Cristian Nastu, Duiliu Alexandru Sfinţescu,
Nicolae Caranica, etc., doamnele ortodoxe,
printre care amintim Prinţesa Maică Alexandra
„Elena”, preoteasa Elfride Dumitriu, Ortansa
Tomoroveanu, doamna Cârlan, doamna
Marioara Beraha, etc.
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-
însa”. Dacă Învierea lui Hristos a ajuns temelia
Bisericii, care o păstrează ca cea mai mare
putere a Ei şi o vesteşte, an de an, ca ceva nou şi
viu, pomenirea unui episcop român, Nathaniel,
în Sfânta noastră biserică, începând cu rusaliile
anului 2000, ne-au adus în ultimii ani cele mai
înălţătoare rugăciuni şi binecuvântări ale lui
Dumnezeu peste Sfânta noastră biserică. Patru
ierarhi români au fost şi ne-au vindecat rănile
sufletelor şi trupurilor noastre în anul 2003,
după 31 de ani de când nu a mai intrat un
episcop român în sfânta noastră biserică, opt
arhierei români în 2004 şi sfinţirea întru preot a
părintelui Dan în Dumineca Tomii – 7 mai
2004; nouă arhierei români şi sfinţirea întru
Episcop a Prea Cuviosului Părinte Marc, pentru
Mitropolia Ortodoxă Română din Europa
Occidentală şi Meridională – 7 mai 2005.
Acestea sunt cu adevărat, dragi iubitori de
Hristos, adevăratele, binecuvântatele daruri ale
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Acestea sunt cu adevarat fapte de „întărire
celor ce se îndoiesc şi lumină credincioşilor
lipsiţi de cunoştinţă”.
Această sfinţire întru Episcop în biserica
noastră, a sfinţit, a binecuvântat, a curaţit tot
lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, întâmplat în
casa Fiului Său; pacea s-a coborât între cei
invrăjbiţi şi „unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, să
zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.
În această sfântă zi ne-am îmbrăcat în toată
desăvârşirea celui de-al doilea Adam, care „este
din Cer” (1 Cor. 15, 17), din a cărui plinătate
„toţi am luat şi dar peste dar” (Ioan, 1, 16).
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe
moarte călcând şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”.
Al dumneavoatră întru toate rugător şi
doritor de tot binele,
Preot Constantin Târziu
Paris, 13 mai 2005
6
Oameni buni,
Revista noastră Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail – împreună cu Buletinul nostru, al
Bisericii Ortodoxe Române din Paris, 9 bis, rue Jean de Beauvais, Paris Ve – apare cu oarecare
întârziere faţă de Sfintele Sărbători Pascale din acest an, 2005 (totuşi, un fascicul al Buletinului – cu
anunţurile de ceremonii şi sfintele oficii religioase, precum şi orarele lor a fost publicat la timp şi
distribuit membrilor Asociaţiei noastre APCOR, prezidată de d-l Kivu).
Sfintele Sărbători Pascale au fost celebrate cu toată solemnitatea şi culoarea datinelor noastre
strămoşeşti: cu ouă roşii – nenumărate ouă roşii! – pe care le-am ciocnit cu bucurie, gustat cu
cozonac şi cupă de vin – împreună cu tot poporul de credincioşi din biserică şi din preajma ei –
adică de pe parvizul din faţa ei – patronat de sus, din piaţa Rue des Ecoles, de poetul nostru
naţional, Mihai Eminescu. Împreună, aşadar, cu tot poporul de credincioşi. La toţi, la toată lumea,
care de bună voie a participat la această sfântă sărbătoare a Paştilor, noi, Revista, vă urăm – în
numele Consiliului care administrează şi veghează la bunul mers al Bisericii noastre Ortodoxe
Române din Paris-
Christos a înviat! şi La mulţi ani!
Titus Bărbulescu
Trăiască Regele!
iserica noastră ortodoxă română din 9
bis rue Jean de Beauvais, Paris V-e, era
plină de credincioşi în prima duminică a
lunii ianuarie 1948: români de pretutindeni şi
oaspeţi, vizitatori – poate în trecere prin Paris,
poate ştiind ceva!... sau aşteptându-se la vreun
eveniment important stârnit de situaţia
internaţională a României, care era destul de –
chiar foarte – încordată… Şi nefericită. Sfâşiată
teritorial cam de un sfert de pământul nostru
românesc: furat de vecini! Apoi, cam patru
milioane români/moldoveni înstrăinaţi! Plus un
milion de morţi/dispăruţi în acest al doilea
război mondial: 1) pe frontul de est, din Rusia,
contra năvălitorilor sovietici (aliaţi, noi românii,
în această fază de război cu germanii…); 2) pe
frontul de vest, în Transilvania, Ungaria,
Cehoslovacia, contra năvălitorilor nazişti (sau
fascişti!) (aliaţi, noi românii, în această a doua
fază de război cu sovieticii!...). În ce ne priveşte
pe noi, românii, atacaţi când împreună, când
succesiv, de popoare imperialiste, adică cu
gustul şi patima imperiului, aşa cum sunt – au
fost!! germanicii şi slavii şi, altă dată, otomanii,
turcii – în sudul Dunării, ne-am bătut! ne-am
apărat „sărăcia şi nevoile şi neamul”! – cum
spunea senin şi ferm Mircea cel Bătrân
sultanului Bayazid… Iar în ultima vreme – în
acest secol XX al Europei pe cale de închegare,
ne-am luptat pentru eliberarea Europei de est şi
orientală – succesiv, de sub opresiunea
devastatoare şi imperialistă a ex-Uniunii
Sovietice! apoi de sub opresiunea devastatoare,
imperialistă a Germaniei naziste. Adică ne-am
opus cât am putut – şi neajutaţi de puterile aliate
occidentale! – când lui Stalin! când lui Hitler!
n-am reuşit să ne eliberăm – din ex-Uniunea
Sovietică – pe fraţii şi surorile noastre din
Basarabia, Bucovina de nord, ţinutul Herţei!...
Să-i eliberăm de sub acest imperiu predator…
Mă aflam aşadar în biserica noastră plină ca
în zi de sărbătoare, în acea duminică – prima
duminică din luna ianuarie 1948. Eram la cor –
în corul bisericii, la balcon! – care era format
din profesionişti – elementele de bază: cam
patru bărbaţi şi patru femei, cântăreţi sau
cântăreţe de meserie (unii, unele cântau sau
cântaseră la Operă – Opera lirică, Opera comică
şi alte corale). Toţi, de altfel, trebuia să
B
7
cunoaştem solfegiul, muzica, măcar s-o putem
descrifa; iar de executat, să cântăm corect,
ascultând, bineînţeles, de dirijorul nostru care
era Traian Popescu. Eram numeroşi voluntari,
bineînţeles triaţi, la început de dirijorul nostru –
tineri studenţi, studente, la studii de specialitate
în Franţa. Puţini bursieri – căci România nu mai
dispunea de devize! – iar numeroşii refugiaţi,
care veneau din ce în ce mai neajutoraţi, pe noi
de aici ne solicitau sau ne întrebau cum să
găsească un rost sau vreo bursă de cămin, de
masă, la cantinele şcolare/studenţeşti (acestea
erau, de altfel, foarte numeroase şi accesibile.
Mi-aduc aminte cum în cor erau doi tineri –
„plongeurs” – adică spălau vasele la Cantina
Studenţească din Place St. Jacques (în coasta
Pantheonului) unde adesea mâncam… Erau
chiar şi elevi-eleve în cor (acestea, elevele, erau
însoţite de mamele lor; este evident că şi ele,
adică mamele, trebuiau să aibă voce frumoasă
pentru a cânta împreună cu fetele lor!...). Lângă
mine, la baritoni, se afla dascălul bisericii:
Moldovan, un nepot al patriarhului Miron –
originar de prin Topliţa. Avea o voce
admirabilă, ştiind s-o stăpânească. Când cânta la
strană sau vreun mic solo la cor, era ascultat cu
multă plăcere. Sigur că de la el, lângă el la cor
şi oarecum încercând să-l imit cât se putea, am
învăţat puţină muzică bisericească – era vorba
de intonaţia justă, uneori inspirată din glasurile
din muzica psaltică… Lângă noi aveam doi başi
– ruşi albi, ziceau ei – (unul român moldovean –
din Basarabia, vorbea româneşte ca Ion
Creangă!... adică admirabil, plin de snoave.
Aici, la Paris: artist sculptor. Prieten, în vremea
aceea, cu tatăl lui J. P. Belmondo – sculptor şi
el). Colegul meu din cor avea o casă de copii –
unul dintre copiii lui care venea des la biserica
noastră să-şi caute pe tatăl lui ca să se ducă
împreună acasă - avea cam vreo 10 ani atunci –
va ajunge aici în Franţa unul dintre cei mai mari
actori de astăzi – poate cel mai mare: Laurent
Terzief (numele patronim al parintelui şi
bunicului lui a fost Terci altădată în Basarabia
noastră). Eram aşadar sus la balconul corului,
deasupra lumii din biserică, peste care puteam
vedea ce se petrece în biserică. Cu faţa spre
acest extraordinar şi unic iconostas cu icoane
ferecate în metal preţios, strălucitor, de argint,
aur şi de pietre scumpe. Jos, în biserică, lume
multă, oameni de vază din Paris, personalităţi
politice sau culturale printre care se puteau
distinge foşti înalţi funcţionari ai Ambasadei
Române din Paris (după guvernul Groza, mulţi
demisionaseră sau, mai exact, au trebuit să
demisioneze, fiind partizani ai vechilor partide
politice: ţărănişti (cu Maniu şi Mihalache) sau
liberali (cu George Brătianu – fiul lui Ionel
Brătianu, sau unchiul lui, Constantin Dinu
Brătianu) sau aşa-zişii „fascişti” (adică
legionarii) – calificativ care nu era uşor deloc a
fi purtat la Paris! unde guvernul era compus în
bună parte din oameni politici, membri ai
partidului comunist… dintre români se aflau, ca
„lideri politici”: Nicolae Penescu – secretarul
general al Partidului Naţional Ţărănist, Grigore
Gafencu, stralucitorul nostru „fost ministru de
Externe”, Eftimie Gherman – socialist (cu Titel
Petrescu - în ţară). Apoi, mulţi intelectuali,
scriitori ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen
Ionescu – cu soţia şi fata lui – fetiţa lui, Marie-
France de 1-2 ani… Paul-Costin Deleanu, Horia
Stamatu – poetul. La fel, poetul Ion Caranica,
profesorul de franceză din Cluj (fiul
profesorului de muzică cu acelaşi nume din
Cluj). Cam toţi erau în biserică – împreună cu
consilierii de atunci, epitropi şi susţinători
financiari ai bisericii: d-rul stomatolog Iliescu,
colonelul Tomoroveanu (fost ataşat militar la
Ambasadă) cu doamna Ortansa Tomoroveanu
(fostă profesoară binecunoscută la Bucureşti,
liceul Mihai Viteazul)… Cam pe la orele zece-
zece şi un sfert, soseşte Ambasadorul României
la Paris, profesorul universitar Stoïlov (faimosul
nostru matematician, elev, fost elev şi
colaborator al lui Ţiţeica…). Era însoţit de mai
multe persoane oficiale, probabil înalţi
funcţionari la Ambasada Română din Paris de
pe strada St. Dominique (se ştia – şi comenta de
multe persoane din biserică – ce se petrecuse la
Bucureşti, către sfârşitul anului 1947: Regele
Mihai I abdicase de pe tronul României şi forţat
de evenimente, cum s-a spus. Adică, în fapt, de
către ocupantul sovietic. Primul ministru, Petru
Groza, împins de ruşi, a cerut audienţă la
Regele nostru, Mihai I, şeful statului. S-a
adresat monarhului cu umorul lui mitocan (care-
i era propriu, nu comunicat de ocupanţi…): -
Maiestate! A venit vremea… să divorţăm (!) de
România!... Nu să ne luăm soţie după cum am
auzit că Majestatea Voastră gândeşte… Şi aşa
mai departe.
Eram deci sus, în balconul corului, văzând
şi urmărind ce se petrece înlăntrul bisericii:
plină ca într-o zi de sărbătoare. Duminică.
Tristă duminică - se cânta în acea vreme un
„cântec de lume” – celebru, celebră romanţă la
Paris şi în Europa). Sfânta Liturghie a fost
oficiată cu destulă solemnitate, pontifical! La
8
sfârşitul ei, adică după binecuvântarea finală
dată credincioşilor: poporului de credincioşi,
preotul oficiant, părintele Arhimandrit
Martinian Ivanovici – superiorul bisericii de
atunci – a anunţat atunci, cu o voce deodată
devenită moale ca o cârpă: - Iar acum, iubiţi
credincioşi, la cererea domnului Ambasador al
României, vom proceda la oficierea unui Te-
Deum – cum se obişnuieşte în acest moment
solemn, în onoarea Republicii…
Cam atât a putut rosti – moale şi cârpit!
preotul nostru, când deodată din biserică a
răsunat tare, ca un glas de clopot! de dincolo!...
vocea bine stăpânită şi sonoră a epitropului Ion
Miloaie: Trăiască Regele!
Trăiască!... Trăiască Regele! a repetat toată
lumea, foşnind deodată din toate părţile. Iar
corul sus, în balcon, sub bagheta maestrului,
perfect armonizat (căci îl ştiam pe dinafară) a
cântat:
Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.
Fie-n veci glorios
Fie peste noi!
Reluat în cor de toată lumea. Amândouă
strofele. Preotul cu crucea în sus – peste lume –
nemişcat, aerian. Vibrau ferestrele înflorite de
vitralii. Multe femei vărsau lacrimi…
Iar ambasadorul nostru, îşi făcea drum, cu
multă greutate – şi loc cu coatele, pentru a putea
ieşi. A reuşit, împreună cu însoţitorii lui, a-şi
face cărare şi drum de plecare. Şi dus a fost! De
atunci şi până astăzi – şi chiar astăzi, când
relaţiile noastre cu Ambasada Română sunt
amicale – noi, Biserica Ortodoxă Română din
Paris (Eparhia şi Parohia) suntem – cred eu: este
bine să rămânem! – o biserică episcopală de
sine stătătoare – adică autonomă. În felul acesta
– adică din străinătate – putem aduce multe
servicii şi chiar sprijin Bisericii noastre mame –
care s-a luptat şi se luptă cu duşmanii ei, acolo
acasă.
Titus Barbulescu
Recenzii
Roland JACCARD,
Cioran et compagnie
PUF, Coll. Perspectives, Paris, 2005
Livre de souvenirs sur Cioran. Réels et, pourtant magiques
quelquefois: un mirage… Quel étant le mirage de Cioran? Son exil
intérieur?... Nous aide-t-il à traverser le désert…?
„… Il (Cioran) me raconte que dans une auberge italienne (!), il
a rencontré un type de son âge un peu dingue, avec lequel il a
beaucoup déconné („blödeln”, en allemand, rend beaucoup mieux
cette mise en dérision du verbe français…). A un moment,
pourtant, quelque chose d’étrange c’est passé: Cioran avait glissé dans la conversation un de ses
aphorismes aussi inexorable que le destin… L’Autrichien, son interlocuteur, l’a aussitôt interrompu
en lui disant: - ça, c’est vraiment génial; ça pourrait être du Cioran. – Mais, je suis Cioran,
s’exclame Cioran. L’autre refuse de le croire. Il explique que Cioran est un dieu pour lui. – Moi,
réplique Cioran, si j’étais Cioran, je voudrais être plus qu’un dieu!... De guerre lasse, l’Autrichien a
admis qu’il avait Cioran en face de lui. Il a aussitôt appelé sa femme pour qu’elle voie le
prodige…” (pp. 67-68).
9
Gânduri depre timp Olivier Clément
Căci viaţa eternă nu înseamnă monotonia Unului solitar, ci
comuniune cu Cel care nu este solitar în el însuşi. Iată de ce
dragostea treimică se poate înscrie în timp nu volatizându-l ci,
dimpotrivă, revelându-i prin aceasta semnificaţia sa cea mai
profundă.
ceastă semnificaţie este aceea că timpul
nu e întru moarte ci întru eternitate, că
el a fost creat nu pentru a distruge şi
pentru a se distruge, ci pentru a se dilata în viaţă
eternă. Dumnezeu nu a creat moartea, ea a intrat
în lume odată cu primul păcat, atunci când omul
a ales de bună voie să-l asculte pe şarpe, atunci
când el a vrut să se lase convins că o realitate
creată poate fi frumoasă şi bună în afara lui
Dumnezeu, atunci când el a fondat un ordin de
valori autonome, fără altă referinţă decât pro-
pria persoană. În acest fel, omul s-a despărţit de
izvorul vieţii sale, iar această despărţire s-a
înscris în timp prin uzură, distrugere, moarte.
Natura, atât în om cât şi în jurul său, fusese
creată ca o transparenţă, o deschidere, un elan
spre eternitate. Ea s-a văzut înrobită legilor
distrugerii şi ale morţii. Ea a devenit contra-
natură şi, de acum înainte, fiecare moarte cons-
tituie o contra-natură, de vreme ce adevărata
natură a omului este viaţa totală, în uniunea cu
Dumnezeu. Fiecare moarte este un asasinat
săvârşit de cel „care a fost ucigaş încă de la
început” (Ioan 8, 44). Omul, şi prin el universul,
sunt prizonierii morţii, supuşi ciclurilor în care
viaţa nu poate zămisli decât moartea. Iată de ce,
Dumnezeu vine spre om pentru a-l elibera din
temniţa sa, pentru a-i reda posibilitatea vieţii
totale. El vine în împărăţia morţii pentru a
învinge moartea. Temporalitatea, pentru el,
înseamnă o coborâre în iad, suferinţă după
suferinţă, până la Ghetsimani şi la Golgota. El
nu a încetat niciodată să poarte în sine tempora-
litatea pe de-a întregul bună a originilor; natura
sa umană este una îndumnezeită încă de când ea
s-a plămădit, aşa cum o dovedeşte şi naşterea
lui miraculoasă: trupul care trece prin carnea
neatinsă a Mariei este acelaşi care, reîntors la
viaţă, va pătrunde prin ziduri, va nesocoti
spaţiul şi timpul decăzute, această delimitare
spaţio-temporală în care s-a materializat condi-
ţia separată a omului păcătos. Dar această tem-
poralitate îndumnezeită, cea a mersului pe ape,
cea a Schimbării la Faţă, Hristos a deschis-o
înspre temporalitatea decăzută. El a trăit de
bună voie întreaga noastră mizerie, din ascultare
faţă de Tatăl şi, iată de ce, singur a măsurat, a
sondat abisul timpului decăzut. „Mergând pe
cărările vieţii, o Mântuitorule, tu ai fost de
bunăvoie flămând, şi dorind salvarea tuturor;
căci foamea pe care ai încercat-o este cea a
reîntoarcerii celor care căzuseră departe de
tine”1. Pentru noi, este ceva obişnuit să devorăm
carnea lumii, de vreme ce în loc să o
transfigurăm oferindu-i-o lui Dumnezeu, am
acaparat-o şi am vampirizat-o. Noi am inversat
ierarhia creaţiei, în care superiorul trebuia să
hrănească inferiorul, comunicându-i harul: spi-
ritul sufletului, sufletul trupului, trupul pămân-
tului. Acum superiorul îşi amăgeşte foamea sa
de Absolut devorând fără încetare inferiorul:
spiritul se hrăneşte cu valorile sufletului,
sufletul se hrăneşte din pasiunile trupului, trupul
stabileşte cu lumea un raport de inter-devorare,
omorând pentru a mânca până ce pământul se
reînchide peste rămăşiţele sale… În Hristos,
spiritul, sufletul şi trupul şi-au reluat locul lor
originar, locul lor desemnat… Trupul lui
Hristos nu era un trup care ucide ci un trup care
face să trăiască, era „pâinea vieţii”. Iată de ce
numai acest trup putea cunoaşte misterul teribil
al foamei şi al setei. Pentru noi, totul este
amestecat: trupul nostru nu este decât acest
timp în care foamea şi setea renasc perpetuu;
iată care este norma condiţiei noastre decăzute.
Pentru Hristos, trupul său era mai întâi acest
timp deschis voinţei Tatălui, acest foc de iubire
care topea în jurul său legile unei naturi
1 Cântare din Sfânta şi Marea Luni, tricântarea
Sfântului Andrei Cretanul, cântarea a 8-a .
A
10
„congelate” prin păcat şi care, sporind minunile
- această reîntoarcere la adevărata natură,
restituia fiinţele şi lucrurile adevărului lor,
dinamismului lor adorator. Or, cel care a înviat
din morţi a acceptat să moară. Dar să moară nu
ca şi noi, prin dezvoltarea necesară a unei
condiţii contra-naturii, prin fructificarea tragică
a păcatului, ci din pură supunere faţă de Tatăl.
Coborârea în implenitudine este aici frapantă:
pe fiul văduvei lui Naïn, pe fiica lui Jaïre, el i-a
trezit atât de simplu, ca într-o joacă… Dar el se
cutremură în faţa mormântului lui Lazăr, dar din
trupul său picură sudoare de sânge în Grădina
Măslinilor, dar răstignirea sa este o sfâşiere de
neconceput. El a măsurat ceea ce omul făcuse
din timp, - fascinaţia pentru neant şi fuga din
faţa neantului, revolta împotriva lui Dumnezeu
şi fuga din faţa lui Dumnezeu. El a sondat - şi
tocmai el, Omul care nu trebuia să moară -, cu
sonda umanităţii sale transfigurate, abisul
umanităţii separate, abisul morţii. Moartea
constituie fondul existenţei noastre decăzute.
Fondul existenţei slăvitoare şi ascultătoare a
celui de-al Doilea Adam îl constituia viaţa. Noi
suntem în interiorul morţii. El a coborât în ea,
El, cel care era străin acesteia. Moartea sa a luat
dimensiunea oricărei morţi umane, a tuturor
morţilor umane, ea a recapitulat, a epuizat
întreaga realitate a morţii.
Dar atunci când Pâinea Vieţii se supune
foamei, atunci când Izvorul Vieţii se supune
setei, atunci când Cel Viu, Omul schimbat la
faţă, se supune morţii, totul se schimbă, totul se
inversează: foamea, setea, moartea deschid, de
acum înainte, înspre viaţă. El ne revelează sen-
sul foamei noastre şi ni se oferă nouă ca hrană.
El ne revelează sensul setei noastre şi ni se
oferă ca băutură tămăduitoare. El ne revelează
sensul morţii noastre şi ne învie odată cu El.
Căci foamea, setea, moartea, iadul care
credea că se închide din nou asupra unui
muritor, l-au găsit pe Dumnezeul-om: în el, în
vâlvătaia de foc a divinităţii sale, abisul morţii
se evaporă precum o neînsemnată picătură de
ură. „Iadul… a primit un trup şi de Dumnezeu a
fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu
cerul… Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi
este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai
fost nimicit. Sculatu-sa Hristos şi au căzut
diavolii… Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în
groapă…” (Cuvânt de învăţătură a Sfântului
Ioan Gură de Aur la Sfânta şi Marea Slujbă a
Învierii).
Aceasta este kerygma: Hristos a înviat, cu
moartea pe moarte călcând1. Fiecare dintre noi
este Samariteana, dar o Samariteană luminată
de Cincizecime: Hristos ne revelează sensul
setei noastre. Apa pe care noi o bem nu ne dă
viaţă decât pentru a muri. „Oricine bea din apa
aceasta va înseta iarăşi” (Ioan 4, 13). Este o
Sfântă Taină inversată, o cuminecare cu moarte.
Dar El ne revelează faptul că noi vrem să bem
viaţa totală şi că această viaţă numai El ne-o
poate aduce, căci ea este ţâşnirea eternă a
izvorului treimic, revărsare a plenitudinii
dumnezeieşti. Iată de ce El, cel care este
adevăratul Dumnezeu, adevăratul Om, ni se
oferă ca „apă vie”: „Cel care va bea din apa pe
care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci
apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor
de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,
14). „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54).
Temporalitatea noastră decăzută, asumată până
în străfundurile sale ultime de către Domnul, se
metamorfozează în timp îndumnezeit. Prin
fisurile neantului, care o fragmentează, ţâşneşte
de acum înainte apa vie. Crucea este în mâinile
noastre această vergea a descoperitorului de
izvoare care face să ţâşnească apa vie. Clipa
întru moarte, dacă o identificăm prin credinţa
noastră cu Clipa Crucii, devine o clipă întru
viaţă. Sub fuga şi aparenta indiferenţă a
suprafeţei, profunzimea nu mai produce doar
angoasă ci şi, dincolo de angoasă, bucurie.
Timpul paradisiac mergea de la viaţă la Viaţă;
timpul decăzut, de la viaţă la moarte; timpul pe
care ni-l oferă Hristos, de la viaţă la Viaţă prin
moarte. Timpul paradisiac era şubred, pentru că
el conţinea, odată cu libertatea omului, şi riscul
morţii. Timpul pe care ni-l oferă Hristos este,
într-un tainic mod, unul statornic, pentru că
toate păcatele noastre sunt deja iertate şi pentru
că nu ne cere nimic altceva decât pocăinţa şi
smerenia: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Traducere de Marius Lazăr
Din volumul: Transfigurer le temps. Notes sur le
temps à la lumière de la tradition orthodoxe, éd.
Delachaux et Niestlé, Paris-Neuchâtel, 1959.
1 Este cântul care nu încetează a se auzi pe tot parcursul
nopţii pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea
pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”.
11
Anunţuri
Intenţionăm să organizăm de la biserică un pelerinaj
în Ţara Sfântă, în luna septembrie (început de
octombrie) a acestui an 2005. Cei interesaţi să
participe la acest pelerinaj să contacteze pe părintele
Constantin Târziu.
Preoţii şi diaconii sfintei noastre Biserici, Consiliul parohial
şi eparhial, Asociaţia doamnelor ortodoxe şi întreaga
comunitate, urează din toată inima,
la frumoasa aniversare de 94 de ani,
doamnei Porfira Indrieş,
Mulţi Ani cu sănătate şi fericiţi.
Duminică, 19 iunie, Duminica Rusaliilor,
se va oficia sfânta liturghie pe terenul comunităţii ortodoxe române
din Jean de Beauvais, de un sobor de preoţi şi de diaconi, cu
binecuvântarea arhiepiscopului Nathaniel.
După 21 de ani (24 mai 1984), ne vom întâlni cu toţii, cei de jos şi cu
cei de sus, ctitori, donatori, la Vatra Românească – Dorul, aşa cum o
chema Părintele Vasile Boldeanu.
Fie ca prin pogorârea Duhului Sfânt peste sfinţii ucenici şi apostoli la
Cincizecime, acelaşi Duh să vină şi peste noi, cei care, cu credinţă şi
cu dragoste slujim lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Plecare va avea loc la ora 7:30 dimineaţa din faţa bisericii.
Ormesson (77) se află lângă oraşul Nemours-Fontembleau, iar
terenul este la 300 m de la ieşirea din sat pe partea dreaptă.
Utrenia începe la ora 9, şi sfânta liturghie la ora 10.
Slujba se va ţine şi la biserică, pentru cei care nu vor putea veni la
Ormesson.
12
PROGRAMUL SLUJBELOR RELIGIOASE din
BISERICA „SFINŢII ARHANGHLI MIHAIL, GAVRIIL ŞI RAFAIL” 9 bis, rue Jean de Beauvais / 75005 – Paris
Vineri: ora 18.00 Acatist (a doua Vineri din fiecare lună, Sfântul Maslu – informaţi-vă dinainte asupra orei!)
Sâmbătă ora 11.00 Parastase
ora 18.00 Vecernie
Duminică ora 09.00 Utrenie
ora 10.00 Sfânta Liturghie
Pentru programarea altor slujbe (parastas, cununie, botez, sfinţirea casei etc.), pentru programul sărbătorilor, sau
pentru alte probleme, puteţi suna la numerele de telefon:
01.43.54.67.47 – telefonul (şi fax) de la biserică
06.20.55.43.73 – telefonul părintelui Constantin Târziu
06.033.18.033 – telefonul părintelui Iulian Nistea
06.09.97.37.20 – telefonul părintelui Dan Săvan
01.46.33.01.84 – telefonul diaconului Iosif Vlad
01.45.98.19.11 – telefonul diaconului Viorel Nedelcu
Redactori responsabili :
Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea