biserica ortodoxa romana in timpul regimului comunist
TRANSCRIPT
SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL ORTODOX“SFÂNTUL IOSIF MĂRTURISITORUL”
BAIA MARE
Lucrare de atestat:
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
Coordonator:prof.drd.MARIAN VALERIAN
Absolvent: SURDUC CIPRIAN-PAUL
Baia Mare
- 2008 -
- 2 -
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................ 3Relaţia dintre Stat şi Biserica în timpul regimului comunist ...... 3
CAPITOLUL 1 ................................................................................... 51. Patriarhul Iustinian Marina un apostol al Bisericii Ortodoxe Române .............................................................. 52. Mărturii actuale ale câtorva personalităţi contemporane Patriarhului Iustinian .................................. 103. Patriarhul Iustinian despre canonizarea Sfinţilor Ortodocşi Români ............................................................. 12
CAPITOLUL 2 ................................................................................. 141. Viaţa şi activitatea Patriarhului Justin Moisescu ................ 14
CAPITOLUL 3 ................................................................................ 161. Biserici demolate sau mutate în regimul comunist ........... 16
CAPITOLUL 4 ................................................................................ 201. Preoţi martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România ... 202. Clerul şi arestările ........................................................ 233. Epurarea ierarhiei ........................................................ 254. Poliţia politică şi slujitorii altarului ................................. 26
CONCLUZII .................................................................................... 29
ABSTRACT ................................................................................... 34
BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 35
- 3 -
INTRODUCERE
Relaţia dintre stat şi biserică în timpul regimului comunist
Întemeiat pe factori ai vieţii spirituale, raportul Biserică – Naţiune, se verifică
în istoricitatea sa pornind de la elemente determinante specifice. Prin contextul
istoric al apariţiei şi evoluţiei poporului nostru creştin-răsăritean, ortodoxia a
reprezentat temeiul spiritualităţii şi al concepţiei de viaţă al românului, fapt verificat
în atâtea momente de răscruce a istoriei naţionale.
Cea mai înaltă, cea mai abstractă idee, ideea de Dumnezeu, a
însemnat dintr-un început în viaţa poporului nostru puterea cea sfântă, tainică şi
vie, puterea înnoitoare, care şi-a pus pecetea asupra lui chiar din momentul
chemării la vieţuire ca neam în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.
La sfârşitul anului 1989, la sfârşit de deceniu, când în clipa descătuşării sale
a ieşit din robie şi noapte, acest popor ortodox-dunărean a rostit în disperarea sa,
care depăşea capacitatea de răbdare nu numai cuvântul “LIBERTATE” ci şi “CU
NOI ESTE DUMNEZEU”, rostirea până atunci interzisă pentru că în acea zi puterea
absolută îşi aroga nu numai dreptul de decizie în orice domeniu, dar şi toate
drepturile, urmărind formarea unui om “NOU”, de fapt un “HOMO ALIENATUS” în
vreme ce invoca demagocic valorile naţionale situându-se deasupra valorilor
supreme ale trecutului pe măsură ce demola furibund acest trecut, pe măsură ce
jertfea această naţiune de propria istorie de identitatea sa.
Suntem un popor născut creştin, ortodox, caracterizare pusă în evidenţă prin
structura şi formele spiritualităţii noastre, un popor caracterizat prin capacitatea de
suferinţă şi generozitate, cu aptitudini profunde pentru toleranţă religioasă.
Ortodoxia ne-a ferit de extremism, ne-a ferit de manifestări de prozelitism, dar
poporul român a fost adesea determinat să-şi concentreze forţele spirituale pentru
a-şi consolida unitatea de credinţă, întru apărarea ortodoxiei, având de asemenea
resurse sufleteşti spre a privi cu înţelegere şi dragoste pe semenii de alt neam,
convieţuind astfel secole cu populaţii de confesiune catolică şi protestantă, cu evrei
sau mahomedani.
În condiţiile istorice specifice ţării noastre, îndeosebi după 1918 naţiunea
română şi-a obţinut dreptul de recunoaştere legitimă între celelalte naţionalităţi
moderne ale Europei. În acest timp, ca şi de-a lungul secolelor Biserica noastră
- 4 -
Ortodoxă a însemnat puterea care a lucrat în sufletul şi viaţa zilnică a poporului, în
trupul şi spiritul naţionalităţii noastre.
Într-o societate creştină organizată în stat nu se poate pune problema dacă
omul aparţine statului sau bisericii. Biserica există în timp şi spaţiu, dar ea nu este
din timp şi din spaţiu. Un stat creştin intră cu timpul şi cu spaţiul său mărginit în
eternitatea bisericii şi aderând la destinaţia suprafirească a omului către Cezar, cât
şi despre Dumnezeu: “dati Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este
a lui Dumnezeu”.
Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieţii şi
astfel o alternativă la învăţătura Bisericii. Credinţa creştină va fi pusă într-o
grotească paralelă cu ştiinţa şi va fi combătută printr-o susţinută campanie de
eliberare a clasei muncitoare de efectele narcotizante ale opiumului pentru popor.
Prin aceasta se punea în practică teoria lui Marx potrivit căreia, înainte de a fi
eliminat complet, la nevoie şi prin violenţa fizică, sentimentul religios trebuie obligat
să devină privat exclus din peisajul social. Erau urmărite nu numai eliminarea
prezenţei creştine din stat ci din întreaga societate din şcoli, din armată, din spitale.
Aici se va ajunge printr-o politică consecventă, prin evacuarea tuturor simbolurilor
creştine din spaţiul public, prin excluderea profesională a celor care se declarau
conştient că aparţinând Bisericii şi prin pretenţia sistemului comnist de a prelua
pentru întreaga viaţă trupească şi sufletească a cetăţeanului. Acesta este miezul
utopiei comuniste: statul ateu forţează limitele dimensiunii private, se insinuează
drept atotcuprinzător, otrăvind launtric pe “omul vechi” în devenirea acestuia prin
statutul de “om nou”. Cercul se închide perfect, spiritul este declarat în carantină,
iar lumea e asaltată fără rest de materie, de la cel mai neînsemnat detaliu exterior
şi până la cele mai ascunse gânduri şi sentimente. Experienţa extremă a acestei
nebunii ideologice o vor face cei de la Piteşti şi din alte temniţe în care se va pune
în aplicare reeducarea.
Pentru impunerea propriei forme de religiozitate, dincolo de spaţiul
concentraţionar, Statul român îşi va rezerva cu de la sine putere dreptul de control
asupra Bisericii şi cultelor1.
După perioada de trecere a anilor ’50, când mii de oameni ai Bisericii, fie
ortodocşi, catolici sau protestanţi, vor fi trimişi în lagăre şi în închisori, un adevărat
1 Radu Preda, Biserica în stat, Editura Scripta 1999, pag.20- 5 -
ecumenism al cultelor vor continua în colaborare străină cu organele poliţiei,
activităţi de control şi îngrădire. Competenţele acestor organe vor fi largi şi se vor
concretiza în câteva direcţii: împiedicarea cât mai mult posibil a activităţilor
religioase; amestecul în procesul de numire/alegere a noi membrii în ierarhia
bisericească şi în cea a cultelor; influenţarea liniei politice a ieşirilor oamenilor
Bisericii şi cultelor în străinătate; cenzura literaturii teologice şi fixarea unor triaje
cât mai mici; neutralizarea politică a eventualelor forţe de schimbare, prin
combaterea cercurilor bisericeşti opozante sau prin schimbarea colaborării cu
regimul, inclusiv a celor ce se bucurau de prestigiul moral2.
Relaţia dintre Stat şi Biserică nu va fi în perioada comunistă de la noi una de
dialog şi nici de colaborare în sensul firesc al cuvântului. Va fi una de separaţie
duşmănoasă unilaterală. Controlul Statului comunist asupra vieţii religioase nu a
avut nici un moment sensul garantării continuării nestingherite a acesteia. Controlul
Statului era prin natură şi scop, restrictiv. Acest fapt va conduce la formarea unei
vieţi religioase pe două niveluri, în timp ce statul ţinea sub control ierarhia Bisericii,
în acest timp la nivel parohial şi monahal, va continua fără întrerupere viaţa liturgică
specifică. O situaţie deloc de la sine înţeleasă în celelalte state comuniste, dar care
pentru a fi menţinută, va necesita din partea ierarhiei Bisericii un enorm preţ unam,
greu de bănuit astăzi. Viaţa liturgică va fi pentru Biserică, fără a exagera în nici un
fel afirmând astăzi acest lucru, starea de rezistenţă cotidiană timp de un secol3.
Cei care azi acuză de pasivitate Biserica majoritară trebuie să mediteze ceva
mai mult asupra definiţiei Bisericii.
Continuitatea liturgică a vieţii bisericeşti, în fapt singura formă autentică de
continuare a Bisericii în istorie va fi într-o măsură hotărâtoare rezultatul politicii
înţelepte a vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian Marina. Realist, acesta, era
pregătit pentru o confruntare pe termen lung cu regimul comunist. Aşa cum spunea
şi Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului în admirabila evocare a personalităţii
Patriarhului Iustinian al cărui ucenic a fost, o strategie pe termen lung presupunea
la vremea respectivă găsirea unui „modus vivendi”, a unui echilibru între
compromisul de suprafaţă şi asigurarea în profunzime a continuităţii vieţii
bisericeşti4.
2 Radu Preda, Biserica în stat, Editura. Scripta 1999, pag.213 Ibidem, pag.214 Ibidem, pag.22
- 6 -
Pentru aceasta Biserica avea nevoie nu numai de ierarhi diplomaţi în relaţia
cu regimul, dar şi de propriile instrumente de supravieţuire. Sub pretextul invitaţiei
adresate în 1948 tuturor cultelor din România, de a depune Statutul şi Mărturisirea
de credinţă în vederea (re)legalizării Patriarhului Iustinian, va îndemna şi coordona
formularea Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, şi
azi în vigoare, sinteză a tot ce avea teologia ortodoxă românească mai bun la acea
oră. Prin două documente, recunoscută dimpotrivă de Biserică şi de Stat, era
asigurată Bisericii o preţioasă autonomie teologic-administrativă. Păstrarea
acesteia va fi testamentul politic al Patriarhului Iustinian lăsat urmaşilor săi.
Construită pe aceste baze, relaţia dintre Statul comunist şi Biserica Ortodoxă
Română, privilegiată în ochii unor analişti superficiali sau rău-voitori, era în
fapt o tentativă comună de a profita la maxim de celălalt5.
Statul profita de neimplicarea politică sau propagandistică a Bisericii, iar
Biserica încerca să scoată cât mai mult din îngrădita ei libertate garantată de către
stat. Ultimii ani ai regimului ceauşist vor aduce cu sine călcarea în picioare şi a
ultimelor rezerve formale ale Statului faţă de autonomia Bisericii. Pe lângă
instrumentalizarea punctuală a unor oameni ai Bisericii, atraşi fatal de orientarea
protoconistă şi de naţionalismul bizar al comunismului românesc, regimul nu se va
ruşina să intervină masiv şi să ameninţe însăşi structura de bază a vieţii bisericeşti.
Planurile de demolare a Dealului Patriarhiei 1987 – 1988, vor fi punctul maxim de
încordare între regim şi Biserică. Numai invitarea în România a Patriarhului
Ecumenic Dimitrios I de Constantinopol, vizită care va fi intens urmărită de presa
occidentală, va deturna violenţa malefică a regimului comunist. Altă soartă vor
avea, din nefericire, locaşuri precum Mănăstirea Văcăreşti sau Biserica Enei6.
Istoria vieţii creştine cotidiene în deceniile comuniste este în mare parte însă
nescrisă. Tragediile anonime consumate la nivel de parohie sau umilinţele la care
au fost supuşi monahii şi monahiile, acceptate cu smerenie demnă şi în nădejdea
unor vremuri mai bune, sau războiul de toate zilele dus cu cenzura obtuză şi
insolentă sau cu agenţii Securităţii, atât de siguri pe puterea lor fără limită, încât nu-
şi mai ascundeau identitatea şi misiunea – toate acestea îşi aşteaptă deocamdată
cronicarii.
5 Radu Preda, Biserica în stat, Editura. Scripta 1999, pag.226 Ibidem, pag.23
- 7 -
Decembrie 1989 va găsi relaţia dintre Stat şi Biserică într-o situaţie ingrată.
Pe de-o parte, Biserica majoritară era acuzată de colaboraţionism, iar pe de altă
parte aceeaşi Biserică nu avea la îndemână nici o bază legală pentru începerea
unei noi epoci în relaţiile cu puterea politică post-comunistă.
Această ambiguitate durează de un deceniu. Dincolo de motivele întârzierii
amintite mai sus, s-a ajuns în situaţia de faţă şi datorită reputaţiei clasei politice de
după 1989 de a intra în normalitate cu o entitate pe care aceeaşi oameni, înainte
de 1989, nu au ştiut decât să o persecute sau, în cel mai fericit caz să o ignore. Iată
de ce votarea unei echilibrate şi drepte legi a cultelor va fi nu numai un succes
pentru recâştigarea normalităţii relaţiei Bisericii cu puterea profană, dar nu mai
puţin un semn de normalizare a raportului puterii politice faţă de Biserică şi e
celelalte culte7.
7 Radu Preda, Biserica în stat, Editura. Scripta 1999, pag.23- 8 -
CAPITOLUL 1
1. Patriarhul Iustinian Marina un apostol al Bisericii Ortodoxe Române
Patriarhul Iustinian este încă viu în amintirea tuturor şi ori de câte ori îi sunt
evocate faptele mari pe care le-a săvârşit, apare teama de a nu-I putea fi surprinse
trăsăturile esenţiale ale vieţii şi activităţii sale într-un portret pe măsura staturii lui,
spre a i se face dreptate aşa cum se cuvine.
S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Şuieşti, jud. Vâlcea, într-o familie de
ţărani, primind din botez numele de Ioan. A făcut Seminarul teologic la Râmnicu
Vâlcea, după care a fost numit învăţător în satul Olteanca, jud. Vâlcea (1923),
transferat apoi în comuna Băbeni – Vâlcea. În octombrie 1924 a fost hirotonit preot
pe seama parohiei Băbeni, funcţionând paralel şi ca învăţător până în 1930. Între
timp s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând în 1929, titlul de
licenţiat.
În anul 1932 a fost detaşat ca preot la catedrala episcopală din Râmnicu
Vâlcea, primind şi sarcina de director al Seminarului teologic din acest oraş, post
pe care l-a deţinut în anul şcolar 1932-1933. în septembrie 1933 a fost transferat în
postul de paroh la Biserica “Sf.Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea unde a ostenit până
în 19458.
La 30 iulie 1945 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu-
vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Trimis în monahism la mănăstirea Cetăţuia
sub numele de Iustinian, la 12 august 1945 a fost hirotonit arhiereu vicar în
catedrala mitropolitană din Iaşi, cu titlul de Vasluianul. În calitate de arhiereu-vicar,
a organizat asistenţa socială în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor, necesară în
împrejurările grele de după război şi în timpul secetei ce bântuia atunci în Moldova.
În august 1947, în urma retragerii din scaun a mitropolitului Irineu
Mihălcescu, s-a încredinţat arhiereului Iustinian conducerea Arhiepiscopiei Iaşilor,
ca locţiitor de arhiepiscop şi mitropolit, iar în noiembrie 1947, a fost ales mitropolit
al Moldovei, fiind investit şi înscăunat în decembrie 1947, în cadrul festivităţii
tradiţionale9.
8 Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Rmonâne, manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiologie al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pag.3999 Ibidem, pag.400
- 9 -
La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în
ţară şi lume, Vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de
ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei
şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile ce se prefigurau grele şi
nesigure, covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun,
pentru că acum Biserica avea nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un
spirit organizator, care să o ştie cum să o călăuzească în zorile încă ceţoase ale
viitorului şi să asigure o viaţă normală.
Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat
la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral, întrunit în capitala ţării, la 24 mai
1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române pe Mitropolitul Moldovei Iustinian Marina10.
Luând pe umerii lui viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi Patriarhul
Iustinian enunţa pe scurt, în următorii termeni, în faţa membrilor colegiului electoral,
punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: “Cel
dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiei
noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o
piatră de temelie tare … deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în
sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de
sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu
mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de
căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti …”
La 6 iunie 1948, la ceremonia de investitură din aula Palatului Parlamentului
şi la cea de instalare din Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, Patriarhul Iustinian
a prezentat pe larg componentele acetui program menit să aducă o transformare
înnoitoare în lucrarea Bisericii noastre: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei şi
cerinţelor vremii, restaurarea monahismului românesc în toată puterea frumuseţii şi
misiunii sale; reorganizarea învăţământului teologic spre a face posibilă
promovarea vocaţiei preoteşti; reîntregirea bisericească şi revenirea fraţilor greco-
catolici din Transilvania la matca ortodoxă de la care s-au desprins prin unirea de la
1700; promovarea relaţiilor ecumenice cu bisericile creştine şi altele11.
10 Patriarhul Iustinian Marina, un Apostol al Bisericii în Vestitorul Ortodoxiei anul XII, nr.266-267, 15 apr.2001, pag.411 Ibidem, pag.4
- 10 -
De puţine ori Partidul Comunist Român s-a înşelat în privinţa celor aleşi şi
hărăziţi să ocupe funcţii şi ranguri de frunte, credinţei, unde ortodoxia şi-a împletit
firele cu însăşi existenţa poporului român. Şi iarăşi de puţine ori vicleşugul nativ al
unui popă de ţară, demn de abilităţile unui edilitar oltean, a atins perfecţiunea unui
program politic de durată, într-un moment când nava Bisericii, într-o ţară ocupată
de armatele roşii era ameninţată cu naufragiul şi disoluţia. A fost meritul acestui
“hoţ de cai” Iustinian Marina. Ea a izbutit, printr-o politică ţesută cu o măiestrie fără
de pereche, să înşele pe toţi cei ce-l supravegheau, să-şi dezamăgească stăpânii
de la care prinsese camilafca, devenind astfel, fără înconjur, un Thomas Becket al
României.
Patriarhul a fost învinovăţit de promovări opuse interesului politic şi chiar
ostile acestuia. Se ştia că aducerea la Patriarhie, în regim de colaborare personală,
angajaţi cu apartenenţă politică de dreapta şi extremă dreapta.
S-a crezut că prin alegerea ca patriarh a Înalt Prea Sfinţitului Iustinian, ţelurile
se vor realiza cu uşurinţă, activitatea acestuia la Mitropolia Moldovei îndreptăţind
aceste speranţe. Comportamentul Patriarhului Iustinian de după alegerea sa a
nimicit aceste speranţe de mai bine. Ajuns Patriarh Iustinian a schimbat
completamente macazul, reluându-şi fostele legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii
întocmind un statut de organizare a Bisercii care este copia fidelă a proiectului de
stat proiectat de legionari, prin care el şi-a arogat drepturi despotice de conducere
în Biserică, pe care o îndruma după bunul său plac, fără ca măcar acesta să fie
vreun fel de sprijin democraţiei populare.12
Deşi faţă de oamenii regimului se declara patriarhul democraţiei, în particular
spune tuturor că el a fost ales de comunişti pentru a desfiinţa Biserica, dar că el va
face tot posibilul pentu a o salva, lucru pe care l-a afirmat faţă de preotul Gala
Galaction. Astăzi ştim cu certitudine că a salvat-o. Rămâne să vedem preţul
plătit. Prin Iustinian Marina, Biserica Ortodoxă Română a continuat să rămână o
instituţie importantă în România postbelică (între 1945 – 1959).
Patriarhul acorda protecţia Bisericii şi protecţie personală unor tineri care şi-
au dovedit ulterior chemarea şi valoarea. Existenţa îndelungată a celebrului grup
Isihast de la Antim, supranumit “Rugul Aprins”, care strângea în jurul unor mese de
taină ortodoxă, oameni ai Bisericii, dar şi intelectuali ai societăţii civile, printre care
12 Crina Păiuşan, Radu Ciureanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945 – 1958, vol.I, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001 pag.28
- 11 -
pe doctorul şi preotul Vasile Voiculescu, se datorează în mare parte modului
autonom şi abil de a conduce Biserica Ortodoxă Română al Patriarhului Iustinian13
Moştenirea patriarhului este paradoxală. În plină prigoană atee, cel care la
început a fost acuzat de a fi aservit Patriarhia intereselor noilor puteri comuniste, va
declanşa procesul de canonizare de noi sfinţi români şi va dezvolta un amplu
program de reformă a structurilor Bisericeşti. Începând cu învăţământul teologic şi
terminând cu viaţa monahală, trecând prin măsurile de asigurare social a statutului
clerului şi de conservare a patrimoniului cultural şi eclezial, Patriarhul Iustinian a
jalonat practic ceea ce nu a fost până acum formulat, de o manieră teoretică şi
completă: o doctrină socială soi-generis a Bisericii Ortodoxă Române. Incluzând
nu de puţine ori umilinţe, mizând pe vivacitatea trupului Bisericii, pe factorul timp şi
pe discrepanţa dintre teoria şi practica sistemului comunist, lucrând mai mult cu
oamenii regimului şi mai puţin cu structurile acestuia, conştient de pericolul
etichetării drept un trădător al intereselor Bisericii, Patriarhul Iustinian a intuit ca
nimeni altul în epocă necesitatea dezvoltării unei strategii a supravieţuirii prin
lucrare. Având de ales între dispariţia bisericii în temniţe şi continuarea chiar şi
redusă, a misiunii ei la suprafaţă, având şi exemplul tragic al Bisericii Ruse,
Patriarhul va alege calea unei practici pastorale şi sociale din ale cărei articulaţii şi
roade se inspiră Biserica până azi14.
2. Mărturii actuale ale câtorva personalităţi contemporane Patriarhului
Iustinian
Constantin Bălăceanu: “Dacă-l privim pe Patriarhul Iustinian în planul
corecret al realizărilor sale, cred că din cei patru patriarhi pe care i-am avut este cel
mai important. A salvat Biserica Ortodoxă, aşa cum a salvat-o, cu compromisurile
respective ea a funcţionat. A dat o dezvoltare eclesiologică extrem de interesantă,
a dezvoltat mănăstirile. A fost unul dintre restauratorii mari ai Bisericilor din
România. De asemenea, el a organizat învăţământul şi a favorizat o serie întreagă
de publicaţii, care au apărut în regim comunism.
13 Crina Păiuşan, Radu Ciureanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945 – 1958, vol.I, pag.2914 Moştenirea Patriarhului Iustinian în Vestitorul Ortodoxiei, nr.264-265, anul 2001, pag.8
- 12 -
Cred că Biserica Ortodoxă Română trebuie să-i păstreze o amintire. Şi nu
numai Biserica Ortodoxă Română, ci şi intelectualii români, cu toate reproşurile
care i se pot face.
Alexandru Paleologul: “…Multă vreme am avut impresia că Patriarhul face un
joc politic al puterii şi că pentru el puterea este irezistibilă. Însă trebuie să înţelegem
că mariajul este uneori improductiv pentru Biserică, în calitate de instituţie.
Dacă intra Patriarhul într-un conflict cu puterea, putea să se întâmple ceva cu
el, nu pot evalua ce s-ar fi întâmplat ca risc personal şi fizic; ar fi avut consecinţele
probabil rele asupra Bisericii Ortodoxe.
Am remarcat o creştere a calităţii clerului. Nu puteam să evit ideea că este un
merit al Patriarhului în această regenerare şi ridicare de nivel a clerului.
Privind retrospectiv astăzi trecutul societăţii româneşti, inclusiv al Bisericii şi a
altor instituţii sau altor foruri de existenţă socială, de atunci încoace, trebuie să ne
dăm seama că rolul Bisericii a continuat să fie ce trebuia să fie.
Biserica n-a fost niciodată în defect faţă de ce trebuia să aducă ea
credincioşilor. A funcţionat aşa cum trebuie să funcţioneze o Biserică, să aibă
autoritatea ei spirituală, să fie cel puţin învăţătură în practica confesiunii şi a
cunoaşterii credincioşilor. Acesta a fost principalul antidot la bolşevizarea şi
imbecilizarea naţiunii.
Dan Ciochin: “Imaginea unui om în epocă poate fi proastă, sau aparent
proastă şi istoria îi dă cu totul o altă dimensiune”.
Despre Patriarhul Iustinan nu s-a spus că era Patriarh, ci “sovrom Patriarh”
“Sovrom” erau nişte societăţi sovietico-româneşti, care spălau economia
noastră şi bogăţiile. Ori Patriarhul a fost aparent “roşu”. În realitate a fost cel mai
mare patriarh, a fost un patriarh providenţial.
Să nu uităm că în timpul patriarhului Iustinian, în plin comunism, s-au făcut
primele canonizări de sfinţi români.
În presa timpului se scria că Patriarhul Iustinian a avut o întâlnire particulară
cu regina Elisabeta, şi când aceasta i-a făcut un Rolls Royce Cadou, cel mai scump
automobil din lume, el i-a spus: “o maiestate, vă mulţumesc, dar eu, în aproape 20
de ani de patriarhat, n-am editat o biblie”, şi atunci, Rolls-ul a fost schimbat pe
- 13 -
contravaloarea a 200.000 de Biblii. Şi trebuie să vă spun că eu am cumpărat
această Biblie de la librărie. De la librăria de stat. Eram în clasa a XI-a15.
Zoe Dumitrescu-Buşuleanga: Trebuie să îndepărtăm de pe figura Patriarhului
tot molozul, toate impurităţile care s-au adunat mai ales din cauza propagandei
făcute în străinătate împotriva lui.
… A apărut Biserica. Erau Bisericile deschise de dimineată până seara. Şi
ardeau în Biserici mici lumânări.
… Sfârşitul său a fost extraordinar de expresiv pentru dragostea lui pentru
Biserică. Se întorcea de la Elias, Patriarhul avusese nişte probleme cardiace, a
trecut pe lângă Biserica Enei, cea mai importantă de pe traseul principial al
Bucureştiului şi una dintre cele mai preţioase sub raportul patrimoniului naţional.
… Patriarhul, când a văzut macaralele a zis: “Ah Biserica mea, Bisericile
mele!”. A făcut criză şi în aceeaşi zi a murit. Un lucru extrem de expresiv pentru
această personalitate care a însemnat un moment de luptă pentru apărarea
Bisericii. Şi acest lucru nu trebuie uitat. Este primul lui şi cel mai mare merit.
Joi, 22 februarie, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, înconjurat de
membrii Sf.Sinod, a oficiat Sfânta Liturghie şi parastasul de pomenire a Patriarhului
Iustinian la Biserica mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti, unde este înmormântat.
Duminică, 25 februarie 2001, după Sfânta liturghie, în toate Bisericile şi mănăstirile
din Patriarhia Română, s-au oficiat slujbe pentru pomenirea Patriarhului Iustinian”16.
Patriarhul Iustinian a trecut la cele veşnice la 26 martie 1977, fiind
înmormântat în Biserica Radu-Vodă.
3. Patriarhul Iustinian despre canonizarea
Sfinţilor Ortodocşi Români
Biserica Ortodoxă Română trăieşte astăzi una din marile zile ale istoriei sale
bimilenare, când înscrie în cartea vieţii şi nevoinţelor ei, ca pe o izbândă a credinţei
şi duhului religios al neamului noastru, un număr de sfinţi – anunţând că alte chipuri
venerabile din trecut se vor adăuga la numărul celor aleşi de ea.
15 Biserica Ortodoxă Română l-a sărbătorit pe Patriarhul Iustinian în Vestitorul Ortodoxiei, anul XII, nr.264-265, 15 martie 2001 , pag.616 Ibidem, pag.6
- 14 -
Cu aceasta, se arată vădit că Biserica Ortodoxă Română a adus la viaţă şi la
lucrul Ortodoxiei nu numai contribuţia sa materială de bunuri pământeşti, ci şi o
contribuţie spirituală de valoarea sfinţeniei, care este cea mai mare realizare pe
care pot să o producă oamenii…
Biserica Ortodoxă Română se bucură azi de încununarea mucenicilor şi
mărturisitorilor noştri cu cununa sfinţeniei şi bucuria ei este cu atât mai mare, cu cât
ea este cunoscută şi împărtăşită, în duhul dragostei creştine, de Bisericile Ortodoxe
surori.
Credincioşii noştri de pe tot întinsul Patriei noatre sunt alături de noi în aceste
clipe fericite – când facem proclamarea solemnă a generalizării cultului unor sfinţi
ale căror sfinte moaşte de sute de ani ocrotesc credincioşii şi Biserica noastră – şi
când facem proclamarea solemnă de canonizare a unor sfinţi români ortodocşi,
ierarhi monahi şi credincioşi care au strălucit în sfinţenie şi au pătimit cu seninătate
pentru legea orotodxă a părinţilor lor.
Mărturisind recunoştinţa noastră tuturor celor din neamul nostru şi din alte
neamuri Ortodoxe, care au pus credinţa şi viaţa lor la temelia Bisericii Ortodoxe
Române – mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a învredincit în aceste zile să
cinstim pe cei ce au primit cununa sfinţeniei şi socotim cinstirea lor cuvenită lui
Dumnezeu însuşi, care i-a învrednicit pe ei de această cinste, iar pe noi de bucuria
de a pune această cunună pe funtea lor de aleşi şi pilduitori fii ai Bisericii Ortodoxe:
una sfântă, sobornicească şi apostolească a Domnului nostru Iisus Hristos.
(Reprodus din Apostolat Social, vol VI, Bucureşti, 1958, pag.72-73)17
17 Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Rmonâne, manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiologie al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pag.419
- 15 -
CAPITOLUL 2
1. Viaţa şi activitatea Patriarhului Iustin Moisescu
După moartea Patriarhului Iustinian Marina, la 26 martie 1977, Colegiul
electoral bisericesc a ales pe metropolitul Moldovei şi Sucevei, Dr. Iustin Moisescu,
în 12 iunie 1977, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. La 18 iunie a avut loc
festivitatea înmânării Decretului prezidenţial de recunoaştere în această demnitate,
la Consiliul de Stat. La 19 iunie 1977, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a
solilor altor Biserici creştine şi a reprezentanţilor Statului, s-a făcut înscăunarea ca
Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române.
Cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii noastre s-a născut la 5 martie 1910, în
satul Cândeşti, judeţul Argeş, în familia unui învăţător, căzut pe câmpul de luptă în
1917. A urmat cursurile Seminarului orfanilor de război din Câmpulung-Muscel
(1922-1930), apoi a fost trimis de Patriarhul Miron să-şi desăvârşească studiile la
Facultatea de Teologie din Atena, unde a obţinut titlul de licenţiat în anul 1934, apoi
la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasburg (1934-1936) şi din nou la
Atena, unde a obţinut titlul de doctor în teologie în anul 1937.
Reîntors în ţară, a fost pentru scurt timp profesor la Seminarul Nifon, iar în
1938 a fost recomandat ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Varşovia. La izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, s-a reîntors
în ţară funcţionând ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din
Cernăuţi – Suceava (1940-1946), transferându-se apoi la Facultatea de Teologie
Bucureşti (devenită în 1948 Institutul Teologic Universitar).
Ca profesor de teologie, apublicat numeroase lucrări, între care “Evagrie din
Pont. Viaţa, scrierile şi învăţătura” (Atena, 1937, teză de doctorat, în greceşte),
“Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sf.Ioan Hrisostom” (Cernăuţi, 1942),
“Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (Râmnicu Vâlcea, 1945), “Activitatea
Sf.Ap.Pavel în Atena” (Iaşi, 1946), “Ierarhia bisericească în epoca apostolică”
(Craiova, 1955), şi mai multe studii în revistele: Biserica Ortodoxă Română,
Ortodoxia, Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
- 16 -
La 26 februarie 1956, a fost ales Mitropolit al Ardealului fiind Hirotonisit
arhiereu la 15 martie 1956, în Catedrala patriarhală din Bucureşti şi înscăunat la
Sibiu la 18 martie 1956. În această slujire, a înfiinţat revista Mitropolia Ardealului,
care apare şi azi şi a îndrumat întreaga viaţă bisericească a străvechii Mitropolii a
Transilvaniei.
La 10 ianuarie 1957 a fost ales în scaunul de arhiepiscop al Iaşilor şi
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, fiind înscăunat la 13 ianuarie 1957. În cei 20 de
ani de păstorie în istoricul scaun vlădicesc de la Iaşi, mitropolitul Iustin Moisescu a
desfăşurat o rodnică şi pilduitoare activitate, care îl aşează în rândul marilor ierarhi
cărturari al Moldovei. Prin osârdia sa, au fost ridicate noi clădiri – adevărate
monumente arhitectonice – în incinta Mitropoliei din Iaşi. Birourile centrului eparhial,
protopopiatul şi căminul preoţesc, iar catedrala şi reşedinţa mitropolitană au fost
refăcute. Au fost restaurate cele mai multe din mănăstirile şi bisericile –
monumente istorice din Arhiepiscopia Iaşilor, cu sprijinul material şi tehnic acordat
de Stat prin Departamentul Cultelor şi Direcţia Patrimoniului Cultelor şi de
Mitropolia Moldovei şi Sucevei. S-au ridicat sedii noi pentru toate protopopiatele, s-
au adăugat clădiri noi la Seminarul Teologic din mănăstirea Neamţ, iar cele vechi
au fost modernizate. La toate mănăstirile din Moldova s-au pus bazele unor colecţii
muzeistice, popularizate prin diferite publicaţii, care au apărut sub directa
îndrumare a mitropolitului Iustin Moisescu.
În afară de revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, centrul mitropolitan Iaşi a
publicat şi alte numeroase lucrări între care volumul: Monumente istorice –
bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei (anul 1974).
Ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a fost delegat de Sf.Sinod să reprezinte
Biserica noastră la zeci de Congrese şi întruniri intercreştine. De pildă, la Adunările
generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Adunările generale al Conferinţei
Creştine pentru Pace. A făcut parte din Comitetul executiv al Consiliului Ecumenic
al Bisericilor şi din Prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene (Nyborg). Peste tot a
contribuit la întărirea legăturilor frăţeşti dintre Bisericile creştine şi popoarele lumii,
temei sigur al păcii şi înţelegerii internaţionale.
Pe tărâm obştesc, subliniem faptul că a fost deputat în Marea Adunare
Naţională, începând cu anul 1957, în toate legislaturile şi membru în Consiliul
- 17 -
Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. A făcut parte din câteva
delegaţii ale ţării noastre la diferite congrese pentru apărarea păcii.
Patriarhul Iustin a trecut la cele veşnice în ziua de 31 iulie 1986 fiind îngropat
în Catedrala patriarhală din Bucureşti în locul lui fiind numit patriarh Teoctist
Arăpaşu.
- 18 -
CAPITOLUL 3
1. Biserici demolate sau mutate în timpul regimului comunist
Rana adâncă e în suflet. Prin demolarea Bisericilor a fost rănit un popor în
sufletul lui adânc, Biserica, lăcaşul sfânt, este simbol al Trupului lui Hristos.
Mântuitorul izgonindu-i pe profanatori, numeşte templul “Casa Tatălui meu”. Iudeii îl
provoacă: “Ce semn ne arăţi că faci acestea?” El le zice “dărâmaţi templul acesta şi
în trei zile îl voi ridica … Iar El vorbea despre templul Tatălui Său”, Ioan 2:16;
18:21. Mântuitorul identifică Biserica – templu cu Trupul Său, casa lui Dumnezeu
cu propria casă a sufletului. Atunci şi suferinţa se identifică. Suferi ca pentru
propriul trup, pentru propria casă. A lovi într-o Biserică înseamnă a lovi în casa
Părintelui Ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui
neam sfinţit în Duhul Sfânt. Orice Biserică aşa se zideşte: “Cu vrerea Tatălui, cu
lucrarea Fiului, cu săvârşirea Duhului Sânt”, opera “Treimii cele de-o fiinţă şi
nedespărţită” care cheamă sufletele să fie la fel de unite în credinţă, în adevăr şi în
dragoste. Biserica este locul sacru al acestei unităţi după chipul Treimii. A lovi într-
un asemenea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al fiinţei neamului, a lovi în
puterile lui spirituale, în credinţa care este starea de rezistenţă, în nădejdea care-l
înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i susţine viaţa18.
În Biserică de aceea se şi numeşte loc şi casă ale unei deosebite prezenţe a
lui Dumnezeu, potrivit invocării lui Solomon: “casă a numelui lui”, iar numele
dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu.
Într-o Bisrică ortodoxă, creştinul se simte inspirat de rugăciunea domnească:
“precum în cer aşa şi pe pământ”.
“În Biseria slavei tale în cer mi se pare a fi Născătoare de Dumnezeu”, el se
simte părtaş prin har la familia lui Dumnezeu, concetăţean cu Prea Curata Maică şi
cu Profeţii, Apostolii, Martirii, Ierarhii, Cuvioşii şi toţi sfinţii; se simte adăpostit ca
într-o novă. De aceea Bisericile Ortodoxe Tradiţionale se construiesc în chipul unei
nove înscrise în cruce. Capătă deodată forma atât a novei cât şi a crucii
întruchipând astfel condiţia existenţei şi vieţii umane. Eşti în biserică la fel ca într-o
corabie înaintând prin valuri răstignind ispite şi încercările puterilor demonice cu
18 Biserici osândite de Ceauşescu, 1977 – 1989, Editura. Anastasia, 1955, pag.7- 19 -
ochii aţintiţi spre Răsăritul cel de sus spre Soarele Dreptăţii. De aceea în Biserică
credinciosul se simte acasă, în sânul iubirii şi luminii divine atotcuprinzătoare. Simte
rodind în el Duhul Sfânt, dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, dreptate,
credincioşie, bunătate, înfrânare, simte unitate lăuntrică, simte echilibrul19. Se simte
regenerat ori de câte ori ia parte la Sfânta Liturghie. Iată cum mărturiseşte un
învăţat contemporan, Francois Jackob (laureat al premiului Nobel): “este o credinţă
a spiritului să aibă o viziune coerentă şi unificatoare despre lume. În lipsa acestuia
apar angoasele şi schizofrenia”.
Asa s-a suferit atunci. Aşa s-a manifestat durerea, de la proteste în scris sau
strigăte, la plâns în hohote sau plâns tainic al inimii. Când nu mai ai lacrimi în ochi
să ai în plânsul inimii”, învaţă Părinţii. Atunci a apărut şi nu s-a stins încă strigătul
de durere: cum să distrugi asemenea locaşuri ale păcii, ale sănătăţii umane? Cu ce
conştiinţă sau lipsă de conştiinţă propovăduiau pacea, se intitulau apostoli ai păcii
şi demolau cele mai pure locaşuri ale păcii? Era mai adâncă setea de distrugere …
Îi irita condiţia fundamentală a Bisericii de a revela sensul suprem al existenţei şi
forţa ei mobilizatoare. Doreau şi încercau să instituie în locul lui Dumnezeu idoli,
chiar Turnul Babel.
Ca motive erau invocate planuri de sistematizare. Dar la Atena priveşte cu
uimire o bisericuţă mică, o bijuterie, străjuită de un bloc imens ca şi cu o aripă
ocrotitoare deasupra-i. Nu numai că nu s-au socotit ostile cele două lumi, dar oferă
privirii o simbioză a armoniei sacre20.
Şi iarăşi te mai întrebi: oare simţeau ei că lovesc în sufletul semenilor lor, în
valorile cele mai înalte, în tradiţiile şi istoria unui popor? Luau ei cunoştinţă de
suspinele inimilor rănite în ceea ce avem mai scump, mai netrecător? Suferi când ţi
se ia pâinea de la gură, dar suferi şi mai profund când ţi se ia pâinea spiritului21.
Nu ajungeau până la urechile lor nici lacrimile nici blestemele. Erau
incoştienţi, iresponsabili, căci unelteau odată cu demolarea locaşurilor sfinte,
demolarea istoriei, a rădăcinilor. Cu fiecare Biserică demolată se smulgea câte o
rădăcină grăitoare de neam şi credinţă, de nume de voievozi, de căpetenii. De ne
vom gândi numai la Biserica Mihai-Vodă surghiunită între solidele blocuri
comuniste, Biserică simbol deopotrivă a domnitorului unificator de ţară şi al
19 Biserici osândite de Ceauşescu, 1977 – 1989, Editura. Anastasia, 1955, pag.820 Ibidem, pag.821 Ibidem, pag.9
- 20 -
tezaurului istoriei ca locaş al arhivelor statului. Păstra în cabinetul său chipul lui
Mihai-Viteazul, şi demola în acelaşi timp Biserica unde acesta se rugase în
genunchi Sfântului Nicolae ca să-l izbăvescă de osânda morţii, după cum citim în
“cronică”.
Cum să loveşti cu atâta cruzime şi inconştienţă în mărturiile atât de vii ale
istoriei? Nu e de conceput o fiinţă fără ereditate. Teologic, Tradiţia a fost numită
“memoria vie” a Bisericii. Se poate spune în acelaşi sens că Tradiţia este şi
memoria vie a unui neam.
Conştiinţele care s-au angajat la opera de faţă sunt sigur că nu au suferit în
propriul lor suflet martiriul locaşurilor lui Dumnezeu erau de faţă când se loveau cu
târnăcopul nişte trupuri sacre, iar fiinţa lor îndura bărbăteşte şi intuia deopotrivă
învierea memoriei, anamneza.
În final, nu pot să nu împărtăşesc cititorului imaginea ce-mi vine în spirit, nu
are competenţa grupului de mărturisitori şi o semnificaţie mai adâncă? Arhitecte şi
un singur arhitect!22
Asemenea Sfintelor Mironosiţe care nu l-au părăsit pe Mântuitorul în timpul
suferinţei Lui, ci l-au însoţit pe Apostolul Iubirii şi s-au învrednicit primele de
arătarea Celui Înviat, sunt şi ele martore ale pătimirii sfintelor locaşuri. Fie ca să
trăiască şi bucuria Învierii, a neamului şi a lor personală! Amin23.
Conducătorii comunişti erau numai atei, dar mai ales considerau că toată
societatea trebuie îndepărtată de la religie, crezând că aceasta este o superstiţie
dăunătoare şi rivalul ideologiei comuniste. A început prigoana preoţilor, desfiinţarea
mănăstirilor, alungarea călugărilor şi călugăriţelor.
Atât în timpul dictaturii comuniste de sub conducerea lui Gheorghe
Gheorghiu Dej, cât mai ales în timpul lui Nicolae Ceauşescu, foarte multe locaşuri
sfinte au fost doborâte cu ură, cu silnicie.
Lucrările în zona Sălii Palatului din anii 1959 – 1960 au cerut de asemenea
multe sacrificii. În această perioadă au căzut Biserica Sfântul Ionică din mahalaua
Moldovei (sau Sf.Ioan cel Mic), construită din zid înainte de 1795 de boierul Dimitrie
Dărăscu şi Biserica Stejarul (aflată în spatele Palatului pe fosta alee a Palatului
22 Biserici osândite de Ceauşescu, 1977 – 1989, Editura. Anastasia, 1955, pag.923 Ibidem, pag.10
- 21 -
Republicii nr.2), aceasta din urmă a fost construită din zid de Tănase, căpitan şi
Stancu, vârf de brutari şi restaurată ulterior de arh.P.Gottereau24.
Epoca comunistă sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989) a fost
pentru Bisericile noastre cea mai neagră etapă a istoriei.
După cutremurul din 1977 care a zdruncinat puternic Bucureştiul, Nicolae
Ceauşescu a întrezărit o nouă posibilitate de dezvoltare a propriei “personalităţi” de
fapt de manifestare a propriei megalomanii, aceea de a fi mare ctitor şi arhitect.
Momentul în care a început furia dărâmării Bisericilor a fost în anul 1977,
marele cutremur face să cadă multe blocuri din Bucureşti, printre care şi blocul
având la parter restaurantul Dunărea, din vecinătatea Bisericii Enei. Lovirea “din
greşeală” a acesteia de către macaraua ce demola blocul afectat a constituit un
pretext pentru demolarea Bisericii monument.
Cu acelaşi prilej, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a fost desfiinţată
abuziv în acelaşi an 1977, din cauza de a elibera avizul de dărâmare a Bisericii.
Bilanţul catastrofal al distrugerii de locaşuri de cult din Bucureşti din perioada
1977 –1989 a fost: translarea şi mutilarea vechilor incinte a 8 Biserici; dărâmarea a
20 de Biserici creştin-ortodoxe, a trei case de rugăciune ale cultelor baptist,
penticostal, adventist şi a 6 sinagogi şi temple de rit mozaic25.
24 Biserici osândite de Ceauşescu, 1977 – 1989, Editura. Anastasia, 1955, pag.19425 Ibidem, pag.199
CAPITOLUL 4
1. Preoţi martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989)
După, peste 15 ani, de la căderea regimului comunist în România, o tăcere
inexplicabilă se păstrază cu privire la calvarul Bisericii Ortodoxe din perioada 1945-
1989. A trecut mai puţin de o jumătate de secol de când au murit şi au dispărut în
închisorile comuniste 150 de preoţi ortodocşi, la care se adaugă zecile de slujitori ai
Bisericii morţi imediat după eliberare din cauza regimului de exterminare la care au
fost supuşi şi jertfa lor este deja uitată. După ce au fost îngropaţi în mare taină, în
morminte neştiute de nimeni, fără cruce la căpătâi, mucenici precum părintele Petre
I. Focşăneanu de exemplu, care a murit la Gherla în 1953 din pricina bătăilor şi a
schingiuirilor la care a fost supus pentru că a oficiat în închisoare slujba învierii,
sunt astăzi îngropaţi încă o dată în nepăsare, în loc să fie reabilitaţi oficial
măcar acum, post-mortem, şi cinstiţi cum se cuvine.
Desigur, există în general o serie de cărţi care prezintă date referitoare la
martiriul Bisericii noastre, dar în general se cunoaşte foarte puţin despre suferinţa
celor peste 1600 preoţi ortodocşi arestaţi în vremea prigoanei comuniste şi nu se
ştie aproape nimic despre schimbările impuse de Partidul Comunist în Sinodul de la
Bucureşti. Cine îşi mai aminteşte astăzi de curajoşii ierarhi înlăturaţi în vremea
prigonirii comuniste, cum a fost şi episcopul martir Nicolae Popovici al Oradiei, care
prorocea în cuvântul rostit cu prilejul înscăunării sale: “mă gândesc la începutul
unui drum pe care-l văd prevăzut nu cu flori şi trandafiri, ci cu cruci”26.
Şi intradevăr, trimis cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Cheia, a murit la
20 octombrie 1960, după ce s-a încercat de mai multe ori otrăvirea sa. În anul 1945
Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, s-a retras din scaun, înţelegând că va fi
disponibilizat din oficiu, iar mitropolitul Olteniei, Nifon Grigore Criveanu, a fost
pensionat la vârsta de 56 de ani, o dată cu desfiinţarea Mitropoliei Olteniei.
La 21 februarie 1946, mitropolitul Transilvaniei, Visovan Puiu, a fost
condamnat la moarte în contumacie, iar la 28 februarie 1950, Sinodul de la
Bucureşti, format din noii ierarhi impuşi de către puterea comunistă, l-a depus din
treaptă.
26 Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura. Patmos, 2001, pag.31
În 1947 au fost “puşi în retragere” prin decretul 1836 din 10 septembrie,
episcopii Cosma Petrovici şi Lucian Triteanu al Romanului. La 16 august în acelaşi
an se retrăgea din scaun mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, murind la scurtă
vreme în împrejurări neclare.
Noii ierarhi au fost aleşi în mare grabă. În trei zile consecutive, trei noi
episcopi: la 19 noiembrie 1947 Iustinian a devenit mitropolitul Moldovei, la 20
noiembrie 1947 Firmilian Marin a fost ales episcop al Craiovei, iar la 21 noiembrie
1947 protopopul Sebastian Rusan a ajuns episcop al Maramureşului.
În după amiaza zilei de 27 februarie 1948 clopotele anunţau moartea
patriarhului Nicodim Munteanu, iar la 24 mai Iustinian a devenit Patriarhul
României.
La 5 februarie 1949 Episcopia Huşilor s-a împărţit între Episcopiile de Roman
şi Galaţi, iar episcopul Grigore Leu a fost “pus în retragere” şi a murit la mai puţin
de o lună de la destituire, se pare că a fost otrăvit27.
La 25 martie 1949 a avut loc înscăunarea mitropolitului Firmilian al Olteniei
iar după două zile, la 27 martie 1949, instalarea episcopului Iosif al Râmnicului şi
Argeşului.
Numai la mănăstirea Neamţ se aflau în 1949 – potrivit mărturiei părintelui
Filip Gavril de la mănăstirea Topliţa, care era elev în acea vreme la Seminarul de la
Neamţ – cinci episcopi ortodocşi destituiţi de către autorităţile comuniste: Eugeniu
Laiu, Partenie Ciopron, Emilian Antal, Pavel Serpe şi Anastasie Dincă.
Dar şi printre ierarhi numiţi de autorităţile comuniste au existat oameni cu
demnitate, care au plătit uneori cu viaţa curajul de a nu se supune stăpânirii atee.
Este cazul mitropolitului Sebastian Rusan care se pare că a fost otrăvit.
Li s-a reproşat unora dintre preoţii arestaţi activitatea lor legionară sau
apartenenţa la Partidul Naţional Ţărănesc, ori faptul că au făcut propagandă
liberală. Altora li s-a li s-a reproşat că s-au opus colectivizării, sau pur şi simplu că
au dat o bucată de pâine unui om flămând, cum s-a întâmplat cu preoţii Gheorghe
Cârstoiu şi Nifos Petruş, ori că au împrumutat o revistă religioasă unui vecin. Dar
cei mai mulţi au fost arestaţi doar pentru “vina” de a-l sluji pe Hristos. Astfel, în
august 1952 au fost ridicaţi de Securitate sute de preoţi şi nu puţini au rămas
închişi fără a fi judecaţi şi condamnaţi. În cazul părintelui Dumitru C Popescu,
27 Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura. Patmos, 2001, pag.36
procesul a avut loc abia după şapte ani de la data arestării, iar condamnarea a fost
de numai doi ani, aşa că s-a considerat că a executat pedeapsa în timpul celor
şapte ani cât a fost închis!
Comuniştii au făcut totul pentru a-i distruge pe slujitorii Bisericii. La Peninsula
s-au constituit două brigăzi formate din preoţi, care aveau parte de un regim şi mai
sever decât ceilalţi deţinuţi politici. Ziua erau supuşi la muncile cele mai grele,
noaptea erau treziţi şi bătuţi cu cruzime. Dar Dumnezeu a vrut să fie altfel şi tocmai
acolo unde părea că este iadul, Dumnezeu a strămutat raiul, după cum spune
părintele Arsenie Popacioc. În ciuda frigului, foamei şi a schingiuirilor incredibile la
care au fost supuşi, nu puţini sunt preoţii care mărturisesc că niciodată nu au trăit o
viaţă mai curată şi de înaltă trăire duhovnicescă ca în acei ani. Mulţi preoţi au ştiut
să transforme “închisoarea în altar”. Părintele Ioan Iovan mărturiseşte că a fost
cuprins de o bucurie uimitoare când, pus în lanţuri în închisoare, şi-a adus aminte
de Sfântul Petru care de asemenea a fost pus în lanţuri şi bătut pentru credinţa în
Hristos. Altă dată, bătut de un gardian cu cruzime, fără vreun motiv, părintele Ioan
Iovan s-a întors spre acela şi l-a binecuvântat: “Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume şi să-ţi şteargă
ţie păcatele”28.
Există numeroase amintiri din închisoare legate de câte un preot care chiar
în acele condiţii teribile, era permanent cu faţa senină, luminată de câte un zâmbet
binevoitor. Mihai Rădulescu mărturiseşte despre părintele Gheorghe Chiriac din
Bucureşti: “nu l-am remarcat niciodată abătut. Nu l-am surpins scăzându-i forţa
lăuntrică. Nu l-am observat nici trist nici morocănos…”
Astfel, cu oamenii trecuţi prin închisorile comuniste s-au întâmplat adevărate
miracole. Este cunoscută mărturia părintelui Nicolae Steinhardt despre experienţa
luminii taborice pe care a trăit-o în închisoarea de la Jilava29. Tot astfel, părintele
Filaret Gămălău, condamnat la 25 de ani de muncă silnică, mărturiseşte că după
vreo zece ani de detenţie, datorită foamei şi bătăilor îndurate în închisoare, şi-a pus
gând într-o zi să se sinucidă, dar noaptea i-a apărut în vis Hristos şi l-a întrebat:
“Ce vrei să faci? Uiţi că ai fost slujitor al altarului meu?” deşi a mai rămas cinci ani
în închisoarte, viaţa părintelui s-a schimbat pentru totdeauna din acea zi.
28 Vasile Manea, Cicerone Iomiţoiu, Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989), Editura.Patmos, 1999, pag.5329 Nicolae Stenhardt, Jurnalul fericirii, Editura.Dacia, Cluj Napoca, 1996, pag.96
Apoi părintele Vasile Vasilache îşi aminteşte cum a simţit într-o zi că trebuie
să privească pe micuţa fereastră a celulei. Nu i se îngăduie aceasta, dar şi-a
asumat riscul. A văzut doi oameni condamnaţi cărând pe o targă trupul neînsufleţit
al unui alt deţinut. A avut atunci sentimentul că deţinutul mort era fratele său
părintele Haralambie. Într-adevăr, după cum a desoperit mai târziu, Haralambie s-a
stins în acea zi.
Şi mai aproape de noi, părintele Lăcătuşu, mort în 1983, s-a învrednicit de
acel dar de la Dumnezeu rezervat unor sfinţi, trupul său a rămas neatins de
stricăciune.
Cât despre şirul călugărilor ce au fost prigoniţi pentru credinţa lor, doar Bunul
Dumnezeu îl mai ştie, numai la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci au fost
arestate în perioada 1956 – 1960 peste 60 de maici şi surori, iar de la Mănăstirea
Sihastru, 35 de vieţuitori. Mulţi dintre membrii arestaţi au murit în închisori. Victor
Bilţ, Nicolae Goiţă, Dimitrie de la Mănăstirea Ciolanu, Antonie Grigoraş, monahia
Mihaela de la Vladimireşti, Nectaria – stareţa de la Mănăstirea Poiana Mărului, sau
Nicodim Vasilache de la Tismana sunt doar câteva nume de martiri din rândul
cinului călugăresc.
Printre cei arestaţi pentru vina de a-l căuta sau propovădui pe Hristos şi care
au murit în închisori au fost şi studenţii teologi precum Ioan Bodu, Mihai Formaţiu,
Ioan Cerbu, apoi absolvenţi ai facultăţilor de Teologie: Constantin Budei, Remus
Dan, Teodor Filipaşcu, Ioan Pelican şi Grigore Tigoi.
Desigur, victimele prigoanei abătute asupra Bisericii Ortodoxe au fost mult
mai numeroase, pentru că formele de persecuţie au fost multiple pe lângă ucideri,
arestări, torturi şi confiscarea averii, unii au fost evacuaţi din locuinţă, cei din familie
pierzându-şi locul de muncă sau fiind exmatriculaţi din şcoli, pentru a nu mai aminti
de ameninţări, umiliri etc.
Mai trebuie spus că, deşi în 1964 puţini ortodocşi au fost eliberaţi o dată cu
toţi deţinuţii politici, supravegherea lor şi anchetele au durat uneori până în 1989.
Ba unii au fost chiar arestaţi din nou, cum s-a întâmplat cu părintele Mina Dobzeu
de la Huşi, arestat în 1989.
2. Clerul şi arestările30
Preoţii erau consideraţi ca reminiscenţe fasciste şi prin urmarea se impunea
o epurare a clericilor şi teologilor consideraţi indezirabili. Cu toate aceste atacuri,
noua structură politică, nu risca a nu primi în guvern sau în organizaţiile politice
preoţi. Conducerea P.C.R. şi-a stabilit un adevărat program politic, după
evenimentele din august 1944, în a atrage, în rândurile Uniunii Patrioţilor,
transformată mai târziu în Partidul Naţional Popular, numeroşi preoţi, în special din
zonele rurale.
În Frontul Naţional Democrat, în Uniunea Preoţilor Democraţi, în Uniunea
Patrioţilor existau mulţi preoţi, în general proveniţi de la legionari, în frunte cu
Constantin Burducea şi Valerian Zaharia. Normal, aceşti preoţi erau şantajabili şi
supuşi oricând la ascultare.
Cei ce deţineau portofolii importante în noile structuri ale puterii, de la Vasile
Luca şi Ana Pauker până la Teohari Georgescu, doreau să lichideze ceea ce ei
considerau cuibare reacţionare, în special în Ardeal. Aşa cum preciza Cristian
Vasile, „reprezentanţii regionali comunişti întâmpinau o rezistenţă cu totul specială
cu precădere în două centre urbane din sudul Transilvaniei: Braşov şi Sibiu (aici se
găsea şi reşedinţa Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, cu vestita sa Academie
Teologică Andreiană, un adevărat simbol al românismului, la fel ca şi Mitropolia
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de la Blaj).
În vara anului 1945, în cercurile bisericeşti, atât în Regat, dar mai ales în
Transilvania, circula zvonul cu privire la epurarea unor prelaţi, dar şi clerici ardeleni.
În contextul dorinţei unei curăţiri politice, s-a ajuns la adoptarea unor legi ale
epurării, care doreau o verificare a tuturor instituţiilor, inclusiv cele bisericeşti.
Vasile Luca considera că rămăşiţele fasciste „sunt pătrunse în viaţa noastră
publică, începând cu administraţia, aparatul de Stat, Biserica, şcoala şi ternimând
cu mentalitatea otrăvită a poporului”.
Preotul Grigorie Pişculescu, alias Gala Galaction, personalitate marcantă a
culturii teologice era inclus în listele cu scriitorii care „ar fi capitulat în faţa
fascismului, trecând în lagărul duşmanilor poporului român”.
30 Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul communist (1945 – 1964), Bucureşti, 2006-2007, pag.38
S-a dorit ca şi clerul să fie implicat în lupta politică. Intenţia Partidului
Comunist era vădită de a implica, mai ales în anumite zone ale ţării, clerul în
politică. În Oltenia conducerea PCR, prin reprezentanţii regionali a căutat să-i
atragă în partid şi să-i folosească împotriva partidelor istorice.
Clericii care criticau regimul politic nu aveau la ce se aştepta decât la
verificări, arestări şi detenţii pe perioade mai scurte sau mai lungi. Arestări masive
au avut loc, încă di anul 1945 în toate zonele ţării. Studii şi lucrări recente au scos
în lumină faptul că mii de preoţi ortodocşi, ca de altfel şi greco-catolici, romano-
catolici sau pastori ai unor biserici protestante au suportat regimul de detenţie.
O notă din 15 mai 1947 a SSI, pusă recent în lumină de către Cristian Vasile,
arăta situaţia îngrijorătaore a arestării preoţilor: „Clerul este îngrijorat de arestările
de preoţi care s-au făcut în ultimul timp, după afirmaţiile făcute de unii din rândurile
lui. Se spune că la Ministerul de Interne se află închişi un număr de 80 de preoţi,
care trăiesc în condiţiuni grele, atât din punct de vedere alimentar, cât şi higienic.
Majoritatea preoţilor arestaţi sunt din numărul acelora care au fost în Transnistria
ca deservenţi la diferite parohii. Se crede că sunt iminente noi arestări”.
Arestările s-au intensificat în anul 1948. Organele de securitate erau din ce în
ce mai iritate la intervenţiile patriarhului Justinian Marina privind eliberarea clericilor
arestaţi. La 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian cerea tuturor eparhiilor tabele
cu clericii arestaţi, ceea ce a dus la întocmirea unei evidenţe înaintată de către
patriarhie Ministerului Cultelor.
Ajungând aceste date la Direcţia Generală a Securităţii, aceasta a intreprins
investigaţii la nivelul întregii ţări, care s-au soldat cu următoarele constatări:
intervenţia patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii
Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor
statului”.
Abia în anii 1963 şi 1964 regimul comunist, în contextul schimbărilor interne,
dar mai ales a presiunilor internaţionale, a trecut la eliberarea deţinuţilor politici,
inclusiv a preoţilor. Eliberarea deţinuţilor politici a fost stabilită prin decretele nr.
767/1963, nr. 176/1964, decrete care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, şi
despre care nu se ştie prea mult în ceea ce priveşte conţinutul lor.
3. Epurarea Ierahiei31
Încă din primăvara anului 1945, în cercurile bisericeşti, se vorbea de o
iminentă epurare a ierarhiei, în special a ierarhilor ardeleni, dintre care primul vizat
era mitropolitul Nicolae Bălan, al Ardealului. Nu există însă un document sigur în
această privinţă, document care să probeze o intenţie clară a autorităţilor
comuniste de a-l înlătura. Fuseseră deja înlăturaţi mitropoltul Bucovinei de sud, Tit
Simedrea şi cel al Olteniei, Nifon Criveanu. Fără îndoială, primul ministru Petru
Groza, da deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, din 1911 şi până
la moartea sa petrecută în anul 1958, era un suport pentru mitropolitul Nicolae
Bălan.
O notă informativă a SSI, semnată de informatorul „Viator”, identificat sigur
astăzi cu Dudu Velicu, la 10 august 1945, arăta faptul că mitropolitul Bălan şi
episcopul Aradului, Andrei Magieru, se aflau pe lista ierarhilor epurabili.
La 15 februarie 1946, un raport politic al sursei „Barbu”, foarte probabil
acelaşi Dudu Velicu, propunea vacantarea tuturor scaunelor ierarhie cu arhierei în
vîrstă de peste 70 de ani. Între aceştia se număra şi Irineu Mihălcescu, mitropolitul
Moldovei, Lucian Triteanu, episcopul Romanului, Cosma Petrovici, episcopul
Dunării de Jos, Veniamin Pocitan, vicar la Patriarhie şi Ilarion Băcăuanul, vicar la
Roman. Se constată că vacantările ar fi dus la ocuparea scaunelor ierarhice de
către arhierei devotaţi noului regim.
O campanie calomnioasă s-a organizat, prin presă, pentru determinarea
retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaunul mitropolitan al Iaşilor. „Tribuna
Românească” , în mod constant, prin pana lui Alexandru Olteanu, îl acuza pe
mitropolit de complicitate la furtul unor obiecte din palatul mitropolitan, în perioada
anilor 1940-1942.
Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 30 mai 1947, va
„rezolva” sfârşitul mitropolitului Irineu Mihălceascu şi al episcopilor: Cosma
Petrovici şi Lucian Triteanu.
În articolul 7 al Legii se prevedea că: „Arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii
şi mitropoliţii Bisericii Ortodoxe Române dveniţi improprii funcţiunii lor, din cauza
31 Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul communist (1945 – 1964), Bucureşti, 2006-2007, pag.34
unor invalidităţi fizice sau de altă natură, vor putea fi puşi în retragere la cererea
Ministerului Cultelor, în urma avizului conform al unei Comisii speciale, primind o
sumă egală cu salariul gradului respectiv, fără altă indemnizaţie, având însă dreptul
de îngrijire şi întreţinere într-una din mănăstiri pe tot timpul cât locuiesc în
mănăstire. Comisiunea specială de mai sus va fi alcătuită din: un delegat al
Ministerului Cultelor, ca preşedinte, care va putea fi şi medic, un magistrat delegat
al Ministerului Justiţiei şi un delegat al Sfântului Sinod. Comisiunea va lucra şi lua
hotărâri în majoritatea membrilor”.
Episcopul de Oradea, anticomunist, delegat al Sinodului în Comisie, nu a
putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. Ei însuşi va fi mai târziu pus în retragere,
la 5 octombrie 1950, cu domiciliu forţat la mănăsatirea Cheia. Alături de el, înainte
de 1950 şi după acest an, au fost epuraţi, prin pensionare următorii ierarhi: Efrem
Enăchescu, Arhiepiscop al Chişinăului şi Mitropolit al Basarabiei; Vasile Lăzărescu,
mitropolitul Timişoarei; Visarion Puiu, mitropolit al Transnistriei, caterisit la 28
februarie 1950; Emilian Antal, locţiitor al Mitropoliei Bucovinei; Partenie Ciopron,
episcop al Armatei; Policarp Moruşca, locţiitor de episcop al Maramureşului; Teodor
Scorobeţ, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului; Pavel Şerpe, arhiereu-vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor.
4. Poliţia politică şi slujitorii Altarului32
Mai târziu, după evenimentele din Polonia şi Ungaria din toamna anului
1956, care au zdruncinat lagărul socialist, securitatea înăspreşte măsurile de
supraveghere şi urmărire a cultelor religioase, inclusiv a Bisericii Ortodoxe
Române. Regimul Dej se vede pus în situaţia de a controla situaţia prin
intensificarea măsurilor de urmărire, crescând rolul şi activitatea organelor de
represiune. Această intensificare „s-a reflectat în principal printr-un control mult mai
strict al populaţiei, realizat prin supravegherea tuturor cetăţenilor cu ajutorul
informatorilor, a căror utilizare a fost regândită. Rezultatul imediat l-a constituit
anihilarea principaleleor grupuri armate care încă mai rezistau în munţi”.
Descoperirea recentă în Arhiva CNSAS a unui fond care cuprinde materiale
interesante privind reforma activităţii Securităţii şi dat publicităţii, s-a putut constata
32 Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul communist (1945 – 1964), Bucureşti, 2006-2007, pag.54
noile metode utilizate în supravegherea şi urmărea destabilizatorilor regimului
comunist. Materialul care cuprinde luările de cuvânt, în cadrul unei Conferinţe
naţionale, cu toţi şefii securităţii, ale lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne şi
ale lui Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, material analizat de Elisabeta Neagoe şi
Liviu Pleşa, surprinde virulenţa limbajului şi tonului folosit de către cei care
conduceau securitatea, spre a întări securitatea care reprezintă „arma ascuţită a
dictaturii proletare”.
Cercetătorii CNSAS au scos în evidenţă, în repetate rânduri, că „activitatea
religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securităţii,
care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în
încercarea de a domina acest segment extrem de important al societăţii”.
Convins că activitatea informativ-operativă a Securităţii, atât calitativ cât şi
cantitativ, privind supravegherea cultelor religioase, Alexandru Drăghici afirma,
potrivit culturii sale proletcultiste, că: „Biserica a fost întotdeauna elementul de frână
al progresului poporului… astăzi statul nostru democrat nu ia poziţie împotriva
religiei, ci aşteaptă doar ca, odată cu ridicarea culturală a poporului, el singur să se
edifice asupra acestei noţiuni a „opiului poporului”, cum spune Marx, poporul să
vadă singur ce este religia”.
Preocupat atent era şi faţă de Biserica Ortodoxă. De aceea, afirma că: „ nu
întotdeauna se acordă în unele direcţii regionale atenţia cuvenită pregătirii
corespunzătoare a muncii informative în rândul clerului ortodox. De aceea,
agentura existentă este slabă, iar acţiuni de perspectivă nu există”.
Una din metodele de perspectivă ar fi fost compromiterea acestor culte, prin
acuzarea că sunt infiltrate de legionari, pentru ca finalizarea urmăririlor să fie
justificată din punct de vedere legal. Cercetătorii George Enache şi Adrian Nicolae
Petcu, sesizează într-unul din studiile sale că acuzaţia de legionarism prindea şi
era ca o respizaţie „gură la gură” pentru supravieţuirea filajelor şi urmăririlor.
Astfel, acuzaţia, adusă celor pe care îi va aresta Securitatea, peste un an,
era: „eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi
anticomunist înseamnă a fi legionar”. Drăghici era obsedat de această acuzare:
„Mulţi tovarăşi se întreabă cum îndrăznesc legionarii să intre în mănăstiri. Intră,
fiindă aceştia au contingenţă cu cei din mănăstiri şi aceasta fiindcă şi ei, călugării,
sunt nişte păcătoşi şi mulţi dintre ei legionari şi ştiţi doar că corb la corb nu-şi
scoate ochii. Tagma aceasta bisericească trebuie insistent urmărită, să vedem ce
fac ei mai ales”.
Ideile lui Drăghici erau susţinute de către Plenara CC al PMR, din luna iulie
1957, care atrăgea atenţia: „ sprijinului permanent acordat de partid şi guvern
pentru întărirea organelor MAI cu cadre din rândul partidului, nivelul politic şi
profesional al majorităţii lucrătorilor MAI a crescut, iar ca urmare se constată o
îmbunătăţire generală a muncii operative”.
CONCLUZII
Problema Bisericii lui Hristos, supravieţuitoare sub impactul ocupaţiei
sovietice în geneza, şi a Bisericii Ortodoxe Române, în special, constituie o sursă
neaşteptată şi succesivă a interpretării istorice, dar în acelaşi timp – şi poate
aceasta este mai important – un prilej de meditaţie existenţială asupra unui
fenomen consumat în cei 45 de ani, în ţara cu cea mai densă credinţă ortodoxă, în
momentul declanşării Războiului Rece.
Ocupaţia sovietică post 23 august şi dobândirea puterii publice de către
comunişti, pe 6 martie 1945, a prins Biserica într-un cleşte. Pe de-o parte,
participarea ei din prima zi a declanşării ostilităţilor (21 iunie 1941) o antrenare în
chip firesc în conflictul şi compania spirituală împotriva celor fără Dumnezeu
marcând succese incontestabile atât în Basarabia, cât şi între Nistru şi Bug unde s-
au clădit, reclădit şi deschis într-un interval scurt peste 300 de Biserici. Pe de altă
parte capitularea din august 1944 în faţa celor fără de credinţă – act istoric în care
biserica n-a fost consultată – a condus trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii până-
n Dealul Patriarhiei din capitală, obligând chiriaşii, în frunte cu Patriarhul Nicodim
Munteanu să accepte noua realitate şi pe conducători politici care o reprezentau.
În lucrarea de faţă se prezintă doar o parte din gravele probleme cu care s-a
confruntat Biserica, reprezentanţii săi şi poporul credincios în anii comunismului
dur, modul în care a fost supravegheată şi tratată aceasta, lucrarea lăsând
posibilitatea deschiderii unor viitoare cercetări.
Analizând materile create de fosta Securitate se pot desprinde o serie de
aspecte privitoare la rezistenţa anticomunistă depusă de Biserica Ortodoxă
Română. Amintim o susţinere a mişcării de rezistenţa din munţi şi codrii României,
o acţiune susţinută de călugări, dar şi de preoţii de mir o rezistenţă prin predică,
prin spiritualitate intensă, prin folosirea rugăciuni, o rezistenţă a ierarhiei şi nu în
ultimul rând prin refuzul de aplicare a unor cereri ale puterii comuniste.
Aşadar, putem remarca că dintre puţinele aspecte ale existenţei Bisericii
Ortodoxe Române în anii comunismului demonstrează că slujitorii ei au fost mereu
la datorie şi pentru mărturia lor au fost prigoniţi de organele unui partid care nu
recunoştea existenţa Divinităţii.
Biserica Ortodoxă Română a rezistat în pofida acestor realităţi, datorită fiinţei
sale sacramentale, prin marii duhovnici, unici în Ortodoxie şi neîntâlniţi în celelalte
confesiunii creştine.
Lucrarea de faţă are 35 de pagini şi are ca titlu „Biserica Ortodoxă Română
în timpul Regimului Comunist”. Această lucrare are o Introducere în Care se
tratează relaţia dintre Statul comunist şi Biserica Ortodoxă după al Doilea Război
Mondial până în 1989 şi patru capitole care sunt împărţite în mai multe subcapitole,
în care se tratează viaţa şi activitatea celor doi patriarhi din timpul comunismului,
Iustinian şi Iustin, mai tratează viaţa grea a preoţilor care nu s-au supus regimului şi
viaţa Bisericii care au fost demolate şi mutate.
ABSTRACT
This work is entitled „Romanian Orthodox Church in the Communist period”.
This paper has 35 pages and it is divided in: Introduction in subside I spoke about
the relationship between the state and the Church in the communist period and four
chapters subside are also divided in many small Chapters, the first chapter Speak
about the Patriarch Iustinian Marina who was an Apostle of the Romanian Orthodox
Church.
The second chapter presents the life and the activity of the Patriarch Justin
Moisescu, the fourth patriarch of the Romanian Orthodox Church.
The third chapter of this work presents some details about the demolished
churches and moved in other places by the communist regime.
In the fourth chapter is presented the hard of the priests in the communist
period and also the arrests made by the regime.
BIBLIOGRAFIE
1. Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte
Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţie jubiliară a Sfântului
Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 2001;
2. Preda, Radu – Biserica în stat, Editura Scripta, 1999;
3. Păcurariu, Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Manual pentru
Seminariile Teologice, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1987;
4. „Patriarhul Iustinian Marina, Un apostol al Bisericii” în „Vestitorul Ortodoxiei”,
Anul XII, nr. 266 – 267, 15 aprilie 2001;
5. „Moştenirea Patriarhului Justinian” în „Vestitorul Ortodoxiei” Anul XIIm nr.264-
265, anul 2001;
6. „Biserica Ortodoxă Română l-a sărbătorit pe Patriarhul Iustinian” în
„Vestitorul Ortodoxiei”, Anul XII, nr.264-265, 15 martie 2001;
7. Manea, Vasile – „Preoţii Ortodocşi în închisorile comuniste”, Editura Patmos,
2001;
8. Manea, Vasile; Cicerone, Ioniţoiu – „Martiri şi Mărturisitori ai Bisericii din
România (1948-1989)”, Editura Patmos, 1999;
9. Stenhardt, Nicolae – „Jurnalul fericirii”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1996;
10. Păiuşan, Crina; Ciureanu, Radu – „Biserica Ortodoxă Română sub regimul
Comunist 1945-1958”, Vol.I;
11. Gabor, Adrian – „Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945 –
1964), Bucureşti, 2006-2007;
12. Ciachir, Dan; Micu, Radu Dorin – „Pentru o ortodoxie realistă”, vol.II, Editura
Anastasia, 2003;
13. Popescu, Dumitru – „Hristos Biserică Societate”, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
ANEXE
SIGLA PATRIARHIEI ORTODOXE ROMÂNE
Miron Cristea
Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(1925-1939)
Nicodim Munteanu
Al doileaPatriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(1939-1948)
Iustinian Marina
Al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(1948-1977)
Iustin Moisescu
Al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(1977-1986)
Tecotist Arăpaşu
Al cincelea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(1986-2007)
Daniec Ciobotea
Al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
(2007 - )
DECLARAŢIE
Subsemnatul SURDUC CIPRIAN-PAUL elev al Seminarului Teologic
Ortodox Român „Sfântul Iosif Mărturisitorul” Baia Mare, declar pe propria-mi
răspundere că în redactarea lucrării de atestat nu am folosit alte lucrări decât cele
menţionate în lista bibliografică, că lucrarea nu este plagiată şi îmi aparţine în
întregime.
Baia Mare,
20 Mai 2008
Elev: Surduc Ciprian-Paul
SURDUC CIPRIAN-PAUL Tel. Mobil 0751-108598
Str.Păltinişului, bl.71, ap.37
Baia Mare, Maramureş
CURRICULUM VITAE
I. Informaţii Personale:
Nume/Prenume: SURDUC CIPRIAN-PAUL
Data şi locul naşterii: 27.03.1987, Baia Mare
Domiciliul: Str.Păltinişului, bl.71, ap.37, Baia Mare, Maramureş
Naţionalitate: Român
II. Studii:
2002 – absolvent al Şcolii generale cu clasele I – VIII nr.1 „Petre Dulfu”
2008 – absolvent al Seminarului Teologic Ortodox Român „Sfântul Iosif
Mărturisitorul”
III. Limbi străine:
Engleză – nivel mediu
IV. Hobby:
Sportul, lectura
Semnătura:
Surduc Ciprian-Paul