Brăila – multiculturalitate şi identitate etnică

Ceremonii şi rituri identitare la evrei. Studiu de caz

Motto: „Asemănarea nu asemuieşte pe cât deosebeşte diferenţa”

( Montaigne, eseuri, III, 13).

Dar potamic al Dunării, situată la intersecţia Occident – Orient şi a fluxurilor

comerciale, Brăila este dintotdeauna, cosmopolită.

Indiferent care a fost mecanismul (invazie, colonizare, migraţie) prin care Alter,

Alienus, Halogenul, a fost adus în faţa lui Ego, contextul socio-economic, istoric a

favorizat, în cazul Brăilei, o unitas multiplex, în care unitatea nu este disociată de

pluralitate şi, mai mult chiar, interculturalitatea, un metisaj, o sinteză – spiritul brăilean.

La nivelul comunităţilor etnice brăilene s-au manifestat, cum era şi firesc, strategii

identitare de generare a conştiinţei apartenenţei la o cultură specifică, la comunitatea

mitică a ţării de origine. Totuşi o identitate se defineşte întotdeauna în raport cu Sine şi cu

Celălalt şi se construieşte, dialogistic, între aceste două polarităţi. Reţelele de sociabilitate

primară, secundară, s-au deschis, s-au aglutinat permiţând intercunoaşterea. Aceasta a

făcut ca manifestarea tolerantă, lipsită de prejudecăţi şi stereotipuri discriminatorii,

xenofobe, să fie nota dominantă a relaţiilor dintre comunităţile etnice, iar rezultanta lor -

Brăila.

Într-o hartă, „Planul urbei Brăila”, din 1899 apare ca fiind riguros sitematizat,

împărţit în cartiere, „mahalale”, distinct colorate. Pot fi identificate „mahalaua

armenească”, în care, chiar şi casele erau vopsite în verde, „mahalaua lipovenească” din

Pisc, existentă şi astăzi şi, unde, până în 1940 a existat şi un cartier german,

„Jakobsonstal” (anexa I).

La recensământul din 2002, la o populaţie recenzată de 373.174 locuitori, se aflau

în Brăila, alături de români, 5.885 rromi, 3.499 ruşi lipoveni, 324 greci, 179 turci, 144

maghiari, 67 evrei, 56 germani, 36 italieni, 27 bulgari, 27 ucrainieni, 20 armeni – restul –

alte etnii sau cu etnie nedeclarată (anexa II).

1

Este evident că fiecare din acest grup etnic are ceva caracteristic; o cultură proprie,

un stil de viaţă propriu şi o personalitate ale cărei trăsături se încearcă a fi cultivate

membrilor ei, tocmai pentru a transmite acest profil identitar.

Chiar de la începuturile statutării ca ştiinţă, psihologia a fost preocupată de studiul

particularităţilor ce dau specificitate popoarelor. În opera sa de peste 10 volume,

denumită Psihologia popoarelor, Wundt încearcă o astfel de abordare. Culturologii

americani Kardiner si Linton, de asemenea, conceptualizănd „numitorul comun al acestor

trăsături specifice” emit teoria personalităţii de bază, tipică, modală. „Personalitatea

tipică este conceptul cheie în studierea caracterului naţional, a specificului psiho-

comportamental al diferitelor popoare, prin disciplina numită etnopsihologie.”1

Aceste atribute care sunt împărtăşite de un anumit grup de oameni, pot fi rezultatul

adaptării la condiţiile conjuncturale în care au fost constrânşi de istorie să

supravieţuiască, fiind rezultat al adaptării, dar pot fi şi false atribuiri, stereotipii şi

prejudecăţi. Se ştie că stereotipurile etnice, naţionale, sunt produsul rolurilor sociale

îndeplinite de protagonişti în timpul contactelor dintre grupuri.

În lucrarea sa clasică despre prejudecăţi, Allport (1954, p.173), explică originea

convingerilor esenţialiste prin faptul că observatorul se supune „legii minimului

efort”care-l va conduce la prejudecăţi de felul: „există o evreitate inerentă în fiecare

evreu, sufletul de oriental, sângele negru, arianismul lui Hitler, geniul cu totul special al

Americii, francezul, îndeosebi logic, latinul pasional”. Credinţa în esenţa grupurilor

etnice, a generat nu doar glume , de genul:

„Paradisul este locul în care

Francezii sunt bucătarii

Italienii sunt amanţii

Englezii sunt poliţiştii

Geramanii sunt muncitorii

Şi totul este organizat de elveţieni.

Iadul este locul în care

Englezii sunt bucătarii

Elveţienii sunt amanţii

1 Petru Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Editura Polirom, 2001, pg.88

2

Germanii sunt poliţiştii

Franceţii sunt muncitorii

Şi totul este organizat de italieni.”2

Sau, dacă ar fi să-i „ascultăm” „Apropouri-le” lui Cilibi Moise:

„Ovreiul, când scapătă, se face samsar; Românul avocat; Grecul cârciumar; Armeanul

alunar; Francezul profesor; Neamţul birtaş.”3

Definim stereotipurile ca fiind „un ansamblu de convingeri ce se referă la atributele

personale ale unui grup de oameni”( Leyens, Yzerbyt şi Schdron, 1994 ), recunoştem cu

uşurinţă, în aceaste butadăe reprezentările sociale asociate popoarelor.

Xenofobia, rasismul, exterminările etnice şi religioase se bazează pe acest tip

categorizări. Dintotdeauna omenirea a fost împărţită în două: noi, cei buni şi ceilalţi,

„barbarii”. Toţi oamenii par să-şi supraevalueze propriul grup, endogrupul, şi să-i

deprecieze pe cei care fac parte din alt grup, exogrupul. În 1906, sociologul William G.

Summer califică drept „etnocentrism” „acestă tendinţă de a-şi concepe grupul ca fiind

centrul lumii, fiecare ansamblu împăunându-se cu superioritatea sa şi manifestând dispreţ

faţă de rivali.”4 Prezenţa exogrupurilor concurente, a conflictelor de interese conduc la

ostilitate şi percepţii negative. Avigdor, (1953), psiholog social, într-o abordare

funcţionalistă, a demonstrat că „imaginea pe care un grup o dezvoltă faţă de altul depinde

de tipul de contact existent între cele două grupuri.” Aceste reprezentări „au funcţia de a

legitima comportamentele unora faţă de altele” – relaţiile de competiţie conduc la

reprezentări şi atribuiri defavorabile, „susceptibile de a accentua conflictul”.5

Parafrazându-l pe Kurt Lewin (1948), care afirmă că „perceperea

interdependenţei dintre destinele lor, iată ceea ce face ca o serie de persoane să formeze

un grup”6 , am putea afirma că la baza coeziunii dintre mai multe etnogrupuri se află

interesul comun, convieţuirea paşnică într-un destin comun.

Aceasta este poate explicaţia pentru modul în care atâtea etnii au putut să trăiască

timp de secole pe teritoriul oraşului Brăila. Poate tocmai fiind multe, eterogenitatea nu a

favorizat polarizarea între „ei” şi „noi”, ci a permis această coeziune în multiplicitate,

2 Vincent Zzebyt, Georges Schadron, Cunoaşterea şi judecarea celuilalt. Iaşi: Editura Polirom, 2002 pg.963 Cilibi Moise, Apropouri, Bucureşti: Editura Albatros, 1982, p.134 ibidem 2,pg.205 Ibidem 2, pg.206 Ibidem 2, pg.29

3

specifică centrelor urbane cosmopolite. S-au valorizat şi respectat reciproc, găsindu-şi

fiecare locul şi rostul în mecanismul complex al oraşului-port, conferindu-i ceva din

personalitatea lor.

H. Taijfel (1981) citat de Petru Iluţ, defineşte identitatea socială ca „parte din

conceptul de sine a individului ce derivă din calitatea sa de membru al unui grup social

(sau grupuri), împreună cu valoarea şi semnificaţia emoţională ataşată acestei calităţi.”7

De-a lungul evoluţiei societăţii şi civilizaţiei, trei genuri de identitate socială s-au

impus în dinamica rolurilor şi statusurilor sociale: identitatea socială de clasă / statut de

putere, identitatea socială de gender (gen social) şi identitatea etnică.

Identitatea etnică are o mare relevanţă în economia identităţii de sine a

individului. „În special în perioada adolescenţei şi tinereţii (adulte), când persoanele îşi

formează şi cristalizează identitatea de sine, concilierea etniei de bază, originare, cu

valorile şi habitusurile culturii dominante în care trăiesc…este dificilă. Unii dintre

adolescenţi şi tineri se identifică atât cu cultura dominantă, cât şi cu propriul grup etnic şi

ajung la ceea ce se numeşte identitate biculturală sau integrată, în timp ce alţii sunt

centraţi în exclusivitate pe identitatea etnică de bază, iniţială şi au foarte puţine şi

superficiale legături cu valorile, credinţele şi practicile culturii majoritare, ei menţinând o

identitate separată. Un al treilea tip îl constituie indivizii care au renunţat la identitatea

etnică bazală în favoarea culturii dominante, fiind deci asimilaţi.”8

Mecanismul de asimilare, de „pierdere” în cultura dominantă se numeşte

aculturaţie. Concept originat în antropologia nord americană din secolul al XIX-lea,

„popularizat de şcoala culturalista, desemnează în acelaşi timp, în grade sau modalităţi

specifice (de natură formală sau materială), mecanismele de învăţare şi de socializare,

integrarea unui individ într-un mediu care îi este străin şi, în linii generale, procesele şi

schimbările provocate de interacţiunile sau de contactele directe şi prelungite între

grupuri etnice diferite cu ocazia invaziilor, colonizărilor sau migraţiilor, indiferent dacă

este vorba de schimburi sau de împrumuturi, înfruntări sau respingeri, asimilare sau

adaptare, sincretism sau reinterpretare.9

7 Ibidem 1,pg.938 Ibidem, 1, pg.949 Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale. Iaşi, Editura Polirom, 2005

4

Voi încerca prezentarea din punct de vedere antropologic a modul în care stilul

specific de viaţă, modelele culturale tezaurizate în tradiţii, datini, obiceiuri asigură

identitatea etnică şi mai ales identitatea personală şi sentimentul apartenenţei individului

la etnogrup.

Aceste mecanisme de constituire a sinelui - eul social, au rolul şi de a introiecta

în personalitatea în formare, comportamente dezirabile, consonante cu modelul

comportamental al grupului etnic căruia îi aparţine şi dau sentimentul apartenenţei -

apartenenţă culturală (Bernd Krewer, 1994). Termenul de apartenenţă este folosit în mod

sistematic ca substitut sinonim pentru identitate, mai ales atunci când este vorba de

identitatea colectivă. Camilleri,(1998) şi Gresle,(1994) definesc identitatea drept „un

sentiment de unitate […] pe care îl poate resimţi un individ sau un grup”

Teoriile moderne preferă perspectivele constructivistă, interacţionistă sau

situaţionistă, opunându-se abordărilor mai vechi, substanţialistă sau esenţialistă. Acestea

susţin că identitatea este un fenomen conştient, care poate fi chiar rezultatul unei strategii:

„Pentru toţi teoreticienii actuali, identitatea nu este un dat, ci un fenomen dinamic, o serie

nesfârşită de operaţiuni menite să întreţină sau să corecteze un eu pe care îl acceptăm şi

pe care îl valorizăm.”(Camilleri, 1998), care trebuie analizată ca o „experienţă trăită

individual”( Abou, 1995).

„În general, şi ca o primă aproximare, definim sentimentul de apartenenţă drept

„conştiinţa individuală a împărtăşirii uneia sau mai multor identităţi colective.”şi deci

„conştiinţa de a aparţine unuia sau mai multor grupuri de referinţă” cu care individul a

ajuns să aibă în comun un anumit număr de trăsături identitare (valori, modele

comportamentale şi interpretative, simboluri, imaginar colectiv, cunoştinţe împărtăşite în

cadrul grupului etc.) Aceste „cunoştinţe elaborate şi împărtăşite” colectiv şi empiric ţin în

egală măsură de cunoaştere şi de ideologie (Moliner, 2002)

Succesiunea de roluri şi poziţii sociale dobândite de un individ de la naşterea sa

şi până la moarte şi care implică şi corespund principalelor transformări cu caracter

biologic, psihologic şi social parcurse de-a lungul vieţii individuale se numeşte ciclul

uman sau dezvoltarea umană. Ele includ etape sau stadii fundamentale: copilăria,

adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Aceste etape pot fi considerate „tipuri

ideale”, în sens weberian, „deoarece nu exprimă vârsta cronologică propriu-zisă, ci

5

sintetizează trăsăturile generale ale dezvoltării, maturării şi involuţiei umane.” 10 Trecerea

de la o etapă la alta, în societăţile tradiţionale, dar şi în cele moderne, este marcată prin

ceremonialuri şi rituri specifice „rituri de trecere”

Arnold Van Gennep, în celebra sa lucrare despre riturile de trecere ataşate ciclului

vieţii, , afirmă: „Însuşi faptul de a trăi necesită pasaje succesive ale unei societăţi speciale

la alta şi de la o stare socială la alta: viaţa individuală constă astfel dintr-o succesiune de

etape ale căror începuturi şi finaluri formează ansambluri de acelaşi ordin: naşterea,

pubertatea socială, căsătoria, paternitatea, propăşirea clasei, specializarea ocupaţiei,

moartea. Şi fiacăruia dintre aceste ansambluri i se raportează ceremonii al căror obiect

este identic: realizarea trecerii individului dintr-o situaţie determinată la o altă situaţie

deretminată. Obiectul fiind acelaşi, este absolut necesar ca mijloacele folosite pentru a-l

atinge să fie, dacă nu identice în detaliu, cel puţin analoge, individul trensformându-se

după ce a străbătut mai multe etape şi a depăşit mai multe frontiere. De aici, asemănarea

generală a ceremoniilor naşterii, copilăriei, pubertăţii sociale, logodnei, căsătoriei,

gravidităţii, paternităţii, funeraliilor şi iniţierii în societăţile religioase.”11

Aceste treceri evenimenţiale dintr-o etapă de viaţă în alta au rostul de a

conştientiza familia, comunitatea de prezenţa unui nou membru, de responsabilităţile

privind creşterea şi educarea lui conform pattern-urilor , modelelor comportamentale

specifice stilului de viaţă acceptat social, dezirabil. Dacă deja, individul este la vârsta

când poate fi conştient de efectul acţiunilor sale şi a celor din jur, actele ceremoniale sunt

făcute tocmai de a-l marca, de a-l impresiona pentru ca introiecţia sensului acestor

evenimente să fie maximă ca efect. Aceste rituri de trecere, specifice comunităţilor

tradiţionale, în epoca modernă şi-au diluat efectul, importanţa. Sau, dimpotrivă, etape

care în societăţile tradiţionale nu existau, s-au inserat în epoca modernă, în existenţa

grupelor de vârstă. De exemplu, până în secolul al XX-lea, nu a existat noţiunea generală

de adolescenţă, şi deci, nici „criza ei”, trecerea de la copilărie la vârsta adultă având loc

direct, fără nicio tranziţie între ele. Cu toate aceste impactul riturilor de iniţiere în vârsta

adultă era atât de mare încât tânărul dobândea noul status cu convingerea unei renaşteri.

Comunitatea evreiască din Brăila. Scurt istori. Tradiţii şi ceremonii identitare

10 Sorin Rădulescu, Sociologia vârstelor, Bucureşti: Editura Hyperion, 1994, pg.2111 Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Iaşi: Editura Polirom,1998, ppg. 16-17.

6

Faţă de cei 20 000-30 000 de enoriasi, câţi număra comunitatea brăileana în

deceniile III-IV, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, efectivul ei nu depăşeşte azi

136 de persoane. Au existat în Brăila 14 sinagogi: Sinagogile Franchische şi Grosse

Schul, Sinagoga Sacră, Sinagoga Meseriaşilor Tâmplari, Sinagoga Meseriaşilor de toate

breslele - nu mai există de mult. Sinagoga Bet'h lacob, care a funcţionat până în anul

1943, a fost ultimul lăcaş sfânt care s-a construit la Brăila (probabil in 1924). În prezent

a rămas doar Templul Coral, de pe strada Petru Maior.

Depopularea comunităţii s-a produs mai ales în perioada anilor 1970 – 1980, când

repatrierea evreilor era considerată, cinic, de către regimul ceauşist, „cea mai bună

afacere, după cea cu petrol”.

Puţinii evrei rămaşi în oraş continuă să-şi menţină tradiţiile, fiind în contact

permanent cu cei plecaţi în Ţara Făgăduinţei, copiii sau nepoţii vizitându-i frecvent pe

bătrânii ataşaţi pe viaţă de meleagurile dunărene. Vin să facă slujbe pentru cei rămaşi în

acest pământ, să-i comemoreze.

Pentru comunitatea evreiască, de oriunde, apariţia unui copil în famile este un

moment de mare bucurie! Viaţa este un dar de la Dumnezeu care trebuie respectat cu

evlavie. Talmudul spune că omul fără copii e ca şi mort (Nedarim, 64.b) sau „Omul fără

copii răneşte chipul lui Dumnezeu”12

Drama de a nu avea copii este prezentă şi în familia lui Abraham constituindu-se ca

temă centrală, frecventă, a miturilor biblice ( Zaharia, din Noul Testament). Dumnezeu i

se arată lui Abraham şi-i promite nu doar că va avea copii, în ciuda vârstei foarte

înaintate, dar că el va fi fondatorul „neamurilor”.

Alături de islam şi creştinism, iudaismul este o religie abrahamică, avându-l drept

strămoş comun pe Abraham, devenit Avraam, după întâlnirea iniţiatică cu Yahve.

Jurământul făgăduinţei pe care Dumnezeu i-l face lui Avraam s-a vrut a fi pecete pe trup,

pentru a nu fi uitat şi încălcat:

„Şi iată legământul pe care voi îl veţi păzi între Mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine-ntru tot neamul lor: toţi cei de parte bărbătească ai voştri vor fi tăiaţi împrejur.

Vă veţi avea tăiată-mprejur carnea pieliţei voastre; şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În a opta zi de la naştere să fie tăiat împrejur tot pruncul de parte bărbătească…”( Geneza, 17)

12 Geoffrey Wigoder, Encilcopedia iudaismului, Bucureşti: Editura Hasefer, 2006, pp. 152-153

7

Legământul consfinţeşte promisiunea lui Dumnezeu care îl confirmă pe Avram ca

părinte al neamurilor, prin schimbarea numelui, Avraam, dându-i misiunea specială,

„indicată prin trimiterea explicativă la asonanţa ’av-hamon – tatăl mulţimii.” 13

„Pe Serai, femeia ta, nu o vei mai chema Serai, ci Sarra să-i fie numele”. Ritualul

denominării va fi de acum legat de cel al circumciziei, ca simbol al păstrării

legământului. Cei doi fii ai lui Avraam, Ismael, al roabei egiptene, Agar şi Isaac, fiul

Sarrei vor fi fondatorii celor două nemuri avramice: islam şi iudaic şi mai târziu, prin

derivare şi ai neamurile creştine.

Dumnezeu este cel care dă nume aleşilor săi consacrându-i direct, sau prin

intermediul îngerului său. După ce-i încearcă tăria credinţei lui Avraam, punându-l în

situaţia de a-şi jertfi propriul fiu, pe Isaac, la fel îl „testează” într-o luptă simbolică şi pe

fiul acestuia, pe Iacob. Este tot un rit iniţiatic, fondator, pentru că Dumnezeu

binecuvântează şi se arată. Îi schimbă numele şi în acelaşi timp, îşi dezvăluie identitatea

de necuprins în percepţia umană.

„Şi dac-a rămas Iacob singur, Cineva S-a luptat cu el până-n revărsatul zorilor. Văzând însă Acela că nu-l poate răpune, i-a atins încheietura şoldului, iar încheietura şoldului lui Iacob a amorţit în timp ce acesta se lupta cu El.

Şi El i-a zis: «Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!» [Iacob] I-a răspuns:« Nu-Ţi dau drumul până nu mă vei binecuvânta !» Acela i-a zis: « Care-ţi este numele ?» Şi el a zis: « Iacob ».

Zisu-i-a Acela: «De acum nu-ţi va ma fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi.» A întrebat şi Iacob, zicând: « spune-mi numele Tău !» Iar Acela a zis: « de ce-ntrebi tu de numele Meu? El e minunat». Şi chiar acolo l-a binecuvântat.”(Geneza, 32, 24-29)

În memoria acestor evenimente mitice, se menţin în tradiţia iudaică ritualuri

specifice cu statut de identitate etnică.

Brit Milah şi Brit Banot – Jurământul circumciziei

Ceremonia circumciziei, presupune că orice băiat să fie înscris în Jurământul lui

Israel în primele 8 zile de la naştere, ca şi Abraham, care şi-a circumcis singur fiul, pe

Ismael, şi a pus pecetea Jurământului în toată casa sa (Geneza, 17) .

Circumcizia a jucat un rol important în identitatea şi cultura evreiască, de mai

mult de 3 milenii şi continuă să o facă şi astăzi.

13 Biblia sau Sfânta Scriptură, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti: Editura IBM BOR, 2001, p.37, infra

8

Ritualul actului este practicat de moshel, cât mai devreme în ziua hotărâtă pentru

Brit Milah, a opta zi de la naştere, chiar dacă aceasta cade într-o zi de Shabbat. Copilul

este adus în cameră de sandek, naşul, care va ţine copilul în braţe în timpul acestui ritual.

Sandek-ul este aşezat pe un scaun special, numit Scaunul sau jilţul lui Elie. Există două

motive pentru care trediţia păstreaza, menţine acest obicei: se spune că Elie s-ar fi plâns

la Dumnezeu că everii nu mai păstrează jurământul circumcizie. Ca răspuns, părinţii evrei

i-au demonstrat lui Elie contrariul, şi pentru a-l face martor al fidelităţii lor faţă de

jurământ, i-au rezervat acest scaun, Elie, fiind invitatul special la acest ritual. Al doilea

motiv este acela afirmat de tradiţie, că Elie se va întoarce pe pămînt pentru a anunţa

naşterea unui Mesia. Când un copil se naşte, este oricând posibil ca acesta să fie Mesia, şi

deci trebuie să fie întâmpinat de Elia, aşezat în jilţul său, ritual.

După circumcizie, este anunţat numele copilului. Evreii Ashkenazici, atribuie

copiilor, în general, numele strămoşilor decedaţi sau ca la evreii Sefarici care dau nume

copiilor după rudele în viaţă.

Ceremonia de răscumpărare are loc după ce copilul împlineşte o lună, dar nu în ziua

de Shabbat , deoarece acestă ceremonie implică o tranzacţie monetară. Există tradiţia de a

transfera 5 dolari de argint, la Kohen Gadol sau Kohanim ( Marele Preot)14 care sunt de

obicei donaţi pentru acte de caritate.

Simchat Bat şi Brit Banot ( Primirea fiicei în Legământ )

Tradiţional, singurul ritual recunoscut legat de naşterea fetelor este ritul

denominării. Tată va fi chemat să urce la pupitru sinagogii pentru a lua parte la citirea

Torei15, în imediat următoarea Aliyah, şi va spune rugăciunile pentru fiica sa şi pentru

sănătatea mamei, anunţând totodată, public şi numele pe care îl va purta fata.

În ultimul timp, ceremoniile s-au dezvoltat, mai ales ca urmare a egalizării rolului

femeii cu cel al bărbatului în societatea modernă . O fiică este astfel, la fel de binevenită

ca şi un băiat în familia evreiască. Există o varietate mare de ceremonii, dar niciuna nu a

fost încă universal acceptată. Brit Rechitzah, de exemplu, implică spălarea picioarelor

14 Wikipedia. kohen (or cohen, Hebrew ּכהן, "priest", pl. ים aּכהִנ, kohanim or cohanim) has a special status in Judaism. A kohen is a direct male descendant of the Biblical Aaron, brother of Moses. Another term for the descendants of Aaron are the Aaronites or Aaronids.During the existence of the Temple in Jerusalem, kohanim performed specific duties vis-à-vis the daily and festival sacrificial offerings. The Kohen Gadol (High Priest) played a special role during the service of Yom Kippur. http://en.wikipedia.org/wiki/Kohen

15 Dagobert D. Runes, Dicţionar de iudaism, Bucureşti: Editura Hasefer, 1997, pg.21

9

copilului, ca semn că este binevenit, ritual bazat pe momentul din Geneză când Abraham

spală picioarele străinilor ( îngerilor, de fapt), ca gest de „Bun venit” şi ospitalitate. În

alte ceremonii sunt aprinse lumânări şi sunt recitate rugăciuni de binecuvântare,

anunţându-se numele evreiesc al copilului.

Legat de naşterea pruncilor, un alt ritual special este cel faţă de „primul născut”.

Conform tradiţiei, exista obligaţia ca primul născut de parte bărbătească să fie consacrat

lui Dumnezeu.

Bar-miţva, (bar –fiu, miţva-datorie, poruncă)

O altă ceremonie deosebit de importantă în tradiţia evreiască, pentru identitatea de

sine, etnică şi religioasă este „confirmarea în tradiţia evreiască”, Bar-miţva, (bar –fiu,

miţva-datorie, poruncă), care marchează noul statut de adult al unui băiat de 13 ani.

La primul Şabat după împlinirea acestei vârste, băiatul este chemat printre cei şapte

bărbaţi aleşi să citească porţiunea săptămânală din Lege, sau ca al optulea bărbat, cititor

al Haftorei (fragment din cărţile profetice).Uneori băiatul ţine o cuvântare cu subiect

religios. Evenimentul este sărbătorit de familie. De acum încolo, băiatul este inclus

printre cei zece bărbaţi care alcătuiesc „minianul”, cvorumul necesar pentru celebrarea

slujbei colective, şi poartă filacteriile, „tfilin”, mici cutii de piele neagră, conţinând fâşii

de pergament cu fragmente din învăţătura mozaică (Exodul 13: 1-10, 11-16;

Deuteronomul 6:4-9; 11:13-21). Acestea se fixează cu ajutorul unor curele de piele pe

frunte şi pe braţul stâng la rugăciunile de dimineaţă din zilele de lucru: „Şi să le legi ca

un semn pe mâna şi neclintite să-ţi fie înaintea ochilor”.

Sinagogile neortodoxe obişnuiesc să organizeze ceremonii similare şi pentru fete,

numite „bat miţva”. În prezent, iudaismul reformat acordă deplină egalitate femeilor în

toate privinţele legate de religie.

Aceste ceremonii se încadrează în riturile de trecere. La rândul lor, acestea pot fi

rituri de separare, sau preliminare, rituiri de limită, liminare sau de prag, care „rup”

copilul din „lumea de dincolo” sau de copilărie şi rituri de agregare sau postliminare,

care recunosc apartenenţa copilului la comunitate, familie sau la un nou statut, acela de

„practicant de rit”. Liminaritatea este tocmai starea de trecere, tranziţia care marchează

saltul de la o ipostază la alta. Subiectul se găseşte suspendat „între două lumi”.A.Von

Gennep defineşte această stare „limită” , afirmând că „limita , ideală şi materială totodată,

10

se regăseşte, mai mult sau mai puţin evidenţiată în toate ceremoniile care însoţesc

trecerea de la o situaţie magico-religioasă sau socială la alta.”16

Nu întâmplător acestor ceremonii li se asociază şi rituri de denominaţie. Acesta

este un rit tipic de agregare, postliminal. Prin denominaţie copilul capătă mai mult decât

un nume. A.Von Gennep recunoaşte câteva din aceste atribute: este individualizat; este

integrat în societate, tatăl rostindu-i public, numele, recunoscându-i astfel paternitatea. De

asemenea, numele însuşi e o marcă a identităţii etnice.

Comensualitatea, petrecerea colectivă este o confirmare din partea neamului, a

societăţii că accepta acest nou membru, îl integrează şi recunoaşte social şi paternitatea

cu toate consecinţele legale, juridice, sociale ce decurg de aici.

Numele şi plata, „răscumpărarea”, pot avea şi rol propiţiatoric şi apotropaic. Îl vor proteja

pe noul venit, încă vulnerabil de tot ceea ce este malefic, văzut, dar mai ales nevăzut,

potenţial.

Acelaţi rol îl au şi lustraţiile, spălările ritualice a mâinilor celor care participă la

ritual, a instrumentelor cu care se execută circumcizia, a picioarelor micuţei nou născute.

Ceremonia de denominaţie este trăită pasiv de actantul principal, fiind mai mult

adresată părinţilor, comunităţii, ca act de acceptare şi de confirmare a noului născut.

Un adevărat rol de trezire a conştiinţei de sine printr-un act ritualic îl au însă

ceremoniile de confirmare. Acestea sunt adevărate ritualuri iniţiatice conţinând rituri de

separare de lumea copilăriei, asexuată, lipsită de responsabilităţi. Acestea sunt

conştientizate şi trăite dramatic de către tânărul novice. „Copilul este pregătit din timp

pentru viaţa religioasă. Încă de la o vârstă fragedă începe să spună Şema, binecuvântările

şi să studieze ebraica şi Pentateuhul. „Mişna spune că băieţii trebuie să înceapă să

studieze Biblia la vârsta de cinci ani şi Mişna la zece. De la treisprezece ani, încep să

îndeplinească miţvot, iar de la cincisprezece, studiază Talmudul”17. Părinţii au

responsabilitatea acestei iniţieri. „De îndată ce copilul începe să vorbească, trebuie să

înveţe versetul: „Moise ne-a dat o Lege, moştenirea adunării lui Iaacov” (Deut.33,4)”18

Aşa cum arăta George Mead, „conştiinţa de sine nu este o pură producţie

individuală, ci rezultatul unui ansamblu de interacţiuni sociale în care este implicat

16 Ibidem 15, pg 2817 Ibidem,11. pg 15318 Ibisem,11. pg.192

11

individul.”( Lipiansky, 1998b,p.143 ), un dialog şi un schimb simbolic permanent de

valori, credinţe, sentimente.

Iudaismul, în istoria sa milenară şi-a purtat „pământul făgăduinţei” în suflet şi a ţinut

Jurământul şi Tradiţia, ducând-o cu sine în Diaspora, pe întreg pământul pe unde l-a

risipit destinul.

Cilibi Moise, un reprezentant al culturii ebraice adaptat la condiţiile carpato-

dunărene, un adevărat Anton Pann prin oralitatea artistică şi plină de har a „Apropouri-

lor” sale, se adresa celor două etnii între care l-a situat soarta:

„Românilor şi israeliţi-români, fiţi cu ochii la Dumnezeu şi cu gândul la naţiune, atunci

veţi fi uniţi, fericiţi şi îmbogăţiţi.”19

Se pare că şi evreii din comunitatea brăileană s-au călăuzit de aceleaşi principii ale

traiului în comun.

Ţăranu Georgela

Dr. Psihosociolog.

19 Cilibi Moise, Apropouri, Bucureşti: Editura Albatros, p.90

12