„ Cantec ”

De Nichita Stanescu

Poezia „Cântec” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” publicat în 1964. Tema poeziei este iubirea.

Titlul poeziei este reprezenat de un substantiv comun care înseamnă o partitură muzicală prin care sunt exprimate trăiri,emoții. Substantivul „Cântec” care reprezintă titlul este folosit cu sens conotativ ca metaforă a unei stări de bucurie de împlinire a ființei. În tradiția lui Ion Barbu pentru care limbajul muzical este universal, Nichita Stănescu aspiră către un limbaj capabil să îi facă „concurență” celui muzical.

Prima secvență lirică este reprezentată de primele două strofe, următoarea de strofa a treia. Ultima secvență corespunde ultimei strofe.

Această primă secvență poetică exprimă un moment de iluminare în care îndrăgostitul își recunoaște intensitatea senzațiilor sugestivă fiind în acest sens metafora „fericirea din lăuntrul meu”. Starea de iubire ține de hazard și ea este difuză. Observăm folosirea unor epitete contrastante și anume: „îmbrățișare dureroasă” și „minunată” care asociate cu adverbul „mereu” creează senzația unei durate nedeterminate a senzațiilor pe care le trăiește poetul.

Seria sinonimică din cea de a doua strofă sugerează forța cuvintelor de a ordona lumea și de ai da un sens. Comparând cuvintele cu „niște dălți” poetul sugerează forța lor iar imaginile vizuale construite din cuvinte antitetice „ziua de noapte” subliniază capacitatea cuvintelor de a atribui un sens lumii deci și iubirii.

În cea de a doua secvență poetică starea de iubire capătă o imagine concretă, ea devenind axa prin care ceea ce este uman pământesc intră în consonanță cu cosmicul. Deasemenea, mărcile monologului adresat, verbele la imperativ, „du” și „izbește” ca și substantivul în vocativ fericire au rolul de a sublinia concretețea sentimentului. Cele două epitete contrastante „prelungă” și „în nesfârșire” atribuie particularități hiperbolice stării de iubire, aspect care este conținut și prin construcțiile superlative „mult mai înalt” și „mult mai curând”. Iubirea trăită cu asemenea intensitate este și o formă de cunoaștere a sinelui, dar și a universului.

Ultima secvență poetică scoate în evidență dualitatea eului poetic pentru că sentimentul de iubire și cunoașterea devin sunet și culoare, prin urmare capătă caracter universal. Indentificam in aceasta ultima secventa doua planuri cel al existentei(„ ce bine ca esti” ) si cel de al doilea plan cel al intamplarii prin care este conturat universul cunoasterii in poezia lui Nichita Stanescu. Cele doua cantece despre care se vorbeste sunt metafore prin care se reda trairea neobisnuita a fiintei atunci cand este coplesita de iubire. Metafora din ultimele 2 versuri sugereaza intensitatea cu care isi discuta fiinta poetului existenta si misterul iubirii.

Poezia recupereaza si valorifica multe dintre aspectele poeziei interbelice si anume:

- D.p.d.v al continutului tema este iubirea , iar lirismul este subiectiv- Imaginile poetice sunt neobisnuite- D.p.d.v al formei observam ca exista un numar diferit de versuri in cele patru strofe , apoi

alterneaza versurile scrise cu lit mare cu cele scrise cu lit mica- Recunoastem tehnica ingambamentului ( strofa a 2-a)- Masura versurilor difera si avem vers liber( nu avem rima)

Ploaie in luna lui Marte

Poezia face parte tot din volumul „ O viziune a sentimentelor”. Cele 2 motive centrale sunt ploaie si Marte. Intr-un dictionar de simboluri, ploaia este simbolul influentelor ceresti care se exercita asupra pamantului. O prima semnificatie a acestui simbol este fecunditatea. Aceasta fertilitate se extinde si asupra regnului animal. De asemenea, o alta semnificatie este ca o data cu ploaia sunt adunate la o lalata si fulgerele(simbol al focului) , reprezentand atat fertilitatea materiala cat si cea spirituala.

Marte reprezinta in astrologie energie, vointa, ardoare dar si agresivitate. Marte guverneaza moartea si viata , primul semn zodiacal asupra caruia isi exercita influenta este berbecul. Marte este asociat cu pasiunea, cu sponteneitatea si este considerat si zeu al razboiului.

Poezia lui Nichita Stanescu are ca tema iubirea si valorifica intr-o maniera originala simboluri cu conotatie multipla. Primele doua catrene prezinta imaginea a doua spatii: spatiul intimitatii reprezentat de mansarde in care cuplul creste cu intensitate sentimentul iubirii si spatiul exterior in care ploaia capata proportii hiperbolice, aspecte redate de folosirea epitetului „ infernal” . relatia dintre cele doua spatii este realizata de fereastra. Ploaia nu mai are conotatie negativa ca in poezia bacoviana, ea se constituie intr-un elem de atmosfera propice starii de iubire. Aceasta ii transfigureaza pe indragostiti dandu-le parca imaterialitate ( „ sufletele noastre dansau nevazute/ intr-o lume concreta”)