CAPITOLUL I

ECONOMIA MONDIALĂ CONTEMPORANĂ

În ultimii 20 de ani ai secolului XX şi primii ani ai secolului XXI au intervenit modificări calitative profunde în economia mondială, definite cu expresii deja consacrate în literatura de specialitate: “globalizare”, “regionalizare”, “integrare şi interdependenţe crescânde”, etc.

La baza acestor modificări stau o multitudine de factori şi fenomene, dar cei mai importanţi se consideră a fi: amplificarea fără precedent a revoluţiei tehnologice, a “exploziei” tehnologiilor de vârf şi liberalizarea într-o măsură sporită a fluxurilor internaţionale de mărfuri, servicii, capitaluri şi forţă de muncă.

Deşi vizată şi încercată de numeroase crize (energetice, valutar-financiare, comerciale şi mai nou ecologice), economia mondială se află în prezent într-o fază nouă, pozitivă, de sporire a interdependenţelor dintre state, de specializare şi cooperare adâncă şi pe multiple planuri, care oferă posibilităţi de afirmare a tuturor ţărilor lumii.

Totuşi, menţinerea unor decalaje economice însemnate între ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare, existenţa unor flageluri mai vechi sau mai noi, cum ar fi –fluctuaţii însemnate ale preţurilor la ţiţei, datorii externe mari, şomaj ridicat, inflaţie, “războaie” comerciale, dezastre naturale (cutremure, uragane, etc.) - constituie pericole reale de destabilizare a economiei mondiale în viitor, necesitând eforturi conjugate sporite pe plan internaţional în vederea limitării efectelor negative ale acestora.

Un rol deosebit în această direcţie va trebui să-l aibă, în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite şi cele peste 20 de instituţii specializate ale acesteia, a căror activitate se consideră că trebuie mult restructurată şi dinamizată în acest sens.

Consolidarea într-o mai mare măsură a principiului universalităţii în activitatea acestor instituţii ale ONU, în paralel cu sporirea asistenţei financiare, tehnologice şi umane acordate ţărilor

5

“sărace” se consideră că ar putea asigura o dezvoltare durabilă şi armonioasă economiei mondiale în actualul mileniu.

1.1. Economia mondială: componente, trăsături, tendinţe

În cele mai multe lucrări de specialitate şi cursuri universitare, economia mondială a fost definită ca ansamblul economiilor naţionale ale ţărilor lumii, privite în interdependenţa complexă a legăturilor lor economice stabilite pe planul relaţiilor economice externe, în ştiinţă şi tehnologie, cooperare în producţie, în domeniul valutar şi financiar- bancar.

În ultimele decenii ale secolului XX şi în primii ani ai secolului XXI, dezvoltarea economico-socială la scară planetară este rezultatul a două mari tendinţe aflate într-un proces continuu de reaşezare şi intercondiţionalitate: pe de o parte, crearea şi consolidarea entităţilor naţionale, afirmarea independenţei naţiunilor, iar pe de altă parte, accentuarea integrării şi interdependenţelor politice, economice şi culturale dintre statele şi agenţii economici de pretutindeni, fenomene care conduc inevitabil la apariţia unor elemente de supranaţionalitate (organismele internaţionale şi societăţile transnaţionale). Vigoarea şi viteza cu care proliferează, precum şi presiunea exercitată de acestea din urmă fac ca ultimul deceniu al secolului XX şi primul deceniu al secolului XXI să consfinţească o realitate ce nu poate fi ignorată de nici o ţară: economia globală, structură mondoeconomică ce aduce în prim plan elemente de supranaţionalitate în detrimentul statelor-naţiune. De exemplu, întreaga construcţie postbelică a Uniunii Europene a avut la bază transferul gradual şi sectorial de suveranitate de la nivelul ţărilor membre la nivelul organismelor comunitare (unde statele componente au o reprezentare proporţională) având drept corolar primordialitatea jurisdicţiei comunitare asupra celei naţionale. Edificatoare pentru ceea ce urmează să se întâmple la nivelul Uniunii Europene este şi declaraţia lui Jacques Délors1 (fostul preşedinte al Comisiei Europene timp de 10 ani): ”Paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabilă dintre monede, gestionarea în comun a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea - toate vor fi realizate prin Uniunea Economică şi Monetară - ambiţie economică, profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile comunităţi de destin”.1 Discurs prezentat în faţa Parlamentului european intitulat:”De l’acte unique à l’après Maastricht”, Strasbourg, 1992

6

În acest context nou, economia mondială este definită de unii autori ca: ansamblul interdependenţelor economice, politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv.2

După alţi autori, economia mondială mai poate fi definită ca o totalitate de economii naţionale ale statelor independente şi suverane, aflate în interdependenţe tot mai strânse prin relaţiile lor economice şi de schimb, ce leagă această totalitate într-un ansamblu complex, eterogen, contradictoriu şi totuşi, unitar în existenţa şi dezvoltarea sa.3

În evoluţia sa, economia mondială s-a caracterizat prin succesiunea anumitor structuri macroeconomice determinate de locul şi rolul pe care l-au avut diferitele ramuri şi sectoare de activitate în asigurarea progresului economico-social al naţiunilor.

Perioada contemporană pune tot mai mult în evidenţă faptul că economia mondială este un sistem închegat, interdependent, ale cărui componente - economiile naţionale, organismele şi societăţile transnaţionale se manifestă prin intermediul fluxurilor comerciale, financiare, tehnologice şi instituţiile care asigură vigoarea şi ordinea internaţională.

Baza obiectivă a acestor interdependenţe o reprezintă diviziunea internaţională a muncii - formă a diviziunii sociale a muncii, respectiv ansamblul de relaţii ce se formează şi există între state în procesul specializării internaţionale, a distribuirii forţelor de producţie şi activităţilor lucrative în spaţiul economic şi confruntarea lor pe piaţa mondială.

La economia mondială unitară s-a ajuns printr-un proces îndelungat, dar accelerat în perioada postbelică, de “legare” a economiilor naţionale prin sistemul fluxurilor economice internaţionale şi prin decizia autonomă a statelor de a conveni pe căi multilaterale asupra principiilor de comerţ şi cooperare şi de a întări supravegherea respectării acestora prin constituirea de organisme şi organizaţii economice cu caracter de forumuri universale de negociere în problemele de natură economică.

Cei mai mulţi teoreticieni consideră că, economia mondială, în linii generale, s-a conturat la sfârşitul secolului XIX şi începutul

2 I. Bari - “Economie mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19973 V. Gheorghiţă, A. Cociuban – “Economie Mondială”, Editura “Politeia – SNSPA”, Bucureşti, 2002.

7

secolului XX, ca o consecinţă firească a formării statelor independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.

Principalele componente ale economiei mondiale sunt reprezentate de:

a) diviziunea internaţională a muncii;b) economiile naţionale;c) piaţa mondială;d) relaţiile economice internaţionale;e) organismele economice internaţionale şi societăţile

transnaţionale.La formarea şi consolidarea economiei mondiale au contribuit o

multitudine de factori de natură politică şi economică, dinamizaţi de marile descoperiri geografice şi importantele cuceriri coloniale (sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI), care au propulsat schimburile comerciale prin includerea în circuitul mondial al unor vaste regiuni de pe glob, în special a celor două Americi. În acest fel s-a format piaţa mondială.

Un factor decisiv care a condus la formarea economiei mondiale l-a constituit generalizarea primei revoluţii industriale, respectiv “perioada marii industrii maşiniste” (sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX), care a permis cristalizarea unei diviziuni internaţionale a muncii, creşterea puternică a productivităţii muncii şi, implicit, a schimbului de mărfuri între ţări. În paralel, revoluţiile burgheze ce s-au derulat în toată această perioadă au înlăturat fărâmiţarea statală feudală şi au dat naştere statelor centralizate, permiţând apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare.

Economiile naţionale au oferit astfel cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un salt calitativ al forţelor de producţie , deşi acesta s-a produs într-un mod neuniform .

Treptat, s-a conturat o tendinţă de specializare internaţională în producţie, dând naştere unei noi diviziuni a muncii, respectiv cea internaţională .

În prezent, ceea ce leagă toate economiile între ele sunt: relaţiile comerciale reciproce, mobilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cooperarea regională interstatală.

Într-o economie mondială bazată pe diviziunea muncii sunt valabile o serie de reguli de bază , de la care nu se poate sustrage nici o economie naţională deschisă spre exterior.

8

În principal acestea sunt următoarele:4

• Economiile naţionale se deosebesc între ele prin înzestrarea diferită cu factori de producţie . Unele dispun de capital fizic sau uman, altele au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată, iar altele dispun de zăcăminte relativ voluminoase de materii prime. Sensul diviziunii internaţionale a muncii constă în aceea că, fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi servicii la care sunt folosiţi intensiv factorii de producţie existenţi într-o formă abundentă şi sunt deci relativ mai ieftini. Specializarea în funcţie de avantajele comparative crează pentru toate ţările venituri mai mari chiar dacă acestea nu sunt la fel de mari sau nu corespund aşteptărilor. Dacă relaţiile între factori se modifică, ca de exemplu prin apariţia de noi concurenţi pe pieţele internaţionale de mărfuri, care pot oferi bunuri la preţuri mai avantajoase, atunci trebuie renunţat la unele producţii în favoarea celor care rămân competitive pentru ţara respectivă.

• Înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este desigur ceva dat pentru totdeauna, ci este, chiar dacă în anumite limite, transformabilă , ca de exemplu, creşterea înzestrării cu capital uman prin eforturi mărite pentru educare şi pregătire a forţei de muncă sau mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea procesului de economisire către populaţie. Faţă de o concurenţă internaţională agresivă, o economie naţională îşi poate afirma poziţia prin îmbunătăţirea înzestrării sale cu factori de producţie.

• Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia factorilor , cu condiţia ca aceştia să fie suficient de mobili. Şi în acest caz situaţia se poate schimba: astfel, inovaţiile tehnice, din factorii de producţie relativ mobili, pot deveni foarte mobili . O premiză pentru mobilitatea factorilor este ca o ţară să ofere condiţii suficient de atractive pentru atragerea factorilor de producţie de care duce lipsă.

• Evoluţia cursurilor reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte ajustările în structura

4 N. Nistorescu (coordonator) - “Mutaţii majore în economia mondială - sfidare şi sansă pentru transformarea sistemică din România”, studiu elaborat în cadrul Institutului de Economie Mondială, Bucureşti, 1994.

9

producţiei sau înzestrarea cu factori. O subevaluare temporară a propriei valute poate încetini modificările structurale sau le poate dirija într-o direcţie falsă. Exporturile se ieftinesc iar importurile se scumpesc, astfel că toate întreprinderile interne beneficiază de un avantaj concurenţial faţă de concurenţa externă, chiar în astfel de domenii în care ţara respectivă nu poseda avantaje comparative privind costurile. În cazul unei supraevaluări reale se produce o orientare greşită în sens opus resurselor, cu efecte contrare, inclusiv cu o subutilizare a forţei de muncă.

Scurtă caracterizare a componentelor economiei mondiale

A. Diviziunea internaţională a munciiÎn condiţiile epocii contemporane, participarea activă la

diviziunea mondială a muncii reprezintă o latură inseparabilă a procesului de dezvoltare a fiecărei naţiuni şi aceasta constituie o necesitate obiectivă pentru toate statele lumii, indiferent de nivelul dezvoltării lor economico-sociale sau de sistemul social-politic dominant.

Diviziunea internaţională a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale . Altfel spus, diviziunea mondială a muncii este un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, statornicit de-a lungul timpului şi care reprezintă baza legăturilor dintre ele. Ea arată deci, locul şi rolul pe care diferitele ţări ale lumii îl ocupă în economia mondială şi reprezintă temelia materială a fluxurilor economice internaţionale . Acest proces de specializare internaţională în producţie are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional al statelor la cerinţele în continuă schimbare ale pieţei mondiale şi este determinat de o serie de factori , cum sunt: condiţiile naturale; mărimea teritoriului şi populaţiei fiecărei ţări; nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară; tradiţiile economice; apropierea geografică a statelor şi stabilirea anumitor raporturi de complementaritate economică între ele.

Diviziunea internaţională a muncii a început să se formeze în condiţiile apariţiei şi dezvoltării capitalismului şi s-a adâncit ulterior sub incidenţa unui cumul de factori. Exprimând procese economice

10

obiective, ea este prin excelenţă un fenomen mondial, atotcuprinzător, care acţionează în cadrul unei economii mondiale unice şi tot mai interdependente.

Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi formele concrete pe care le-a îmbrăcat într-o epocă sau alta au depins şi depind de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi, în primul rând, de dezvoltarea industrială a numeroaselor state ale lumii.

Un factor cu o puternică influenţă asupra dinamizării economiei mondiale şi a comerţului internaţional, precum şi asupra diviziunii internaţionale a muncii este revoluţia tehnico-ştiinţifică , care a străbătut o serie de etape şi forme concrete de manifestare. Este unanim recunoscut faptul că, revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană este cel mai important factor al dinamizării economiei mondiale şi comerţului internaţional, cu implicaţii comune, dar şi specifice pentru fiecare componentă a economiei mondiale.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică este, de asemenea, unul din factorii cu o puternică influenţă, pe termen lung, asupra evoluţiei diviziunii internaţionale a muncii, într-un mod şi într-un grad de intensitate neântâlnite în trecut. Sub influenţa acestui factor s-a adâncit şi va continua să se intensifice diviziunea mondială a muncii, cu diversele ei variante pe ramuri şi subramuri ale industriei (maşini - maşini, chimie - chimie, etc.) care se manifestă în ţările puternic industrializate, trecând pe locul secund vechile variante ale diviziunii internaţionale a muncii (industrie-agricultură, extracţie-prelucrare).

Extinderea diviziunii internaţionale a muncii de tip industrial, sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, pe deplin echitabile, reclamă dezvoltarea economică multilaterală a tuturor statelor, crearea unei industrii moderne, diversificate în fiecare ţară, pe baza eforturilor proprii - ca factor primordial - şi a unei largi colaborări internaţionale bazată pe respectarea strictă a principiilor şi normelor dreptului internaţional.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat, în acelaşi timp, o asemenea creştere a nivelului tehnic, a complexităţii şi diversificării producţiei în general, a industriilor de vârf, încât organizarea în fiecare ţară a producţiei tuturor tipurilor de produse (din toate ramurile şi subramurile industriei, care se găsesc într-un permanent proces de modernizare, specializare şi diversificare) a devenit practic imposibilă şi în acelaşi timp ineficientă din punct de vedere economic, chiar şi pentru cele mai dezvoltate ţări ale lumii.Ca urmare, revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat o

11

accentuare a interdependenţelor economice dintre state (consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii) şi a impus în mod obiectiv o largă specializare şi cooperare cu implicaţii directe nu numai asupra structurii economiei mondiale , ci şi asupra comerţului internaţional sub toate aspectele lui .

B. Economiile naţionaleEconomiile naţionale, statele independente şi suverane, ca verigi

de bază ale economiei mondiale, reprezintă principalii “agenţi” ai vieţii economice internaţionale, ai complexului proces de adâncire a interdependenţelor multilaterale. În cadrul sistemului economic mondial, forţa coeziunii sale este determinată de multitudinea interdependenţelor asigurate prin sistemul de relaţii internaţionale între state (economice, politice, militare), precum şi prin formele de instituţionalizare la nivel regional sau mondial ale acestora.

Economia naţională este definită ca o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional .

Ansamblul ţărilor lumii este caracterizat printr-o mare varietate de economii, aflate în diferite stadii de dezvoltare sau cu o înzestrare diferită cu factori de producţie (pământ, muncă, capital). Ceea ce leagă toate economiile între ele sunt relaţiile economice reciproce şi mobilitatea internaţională a factorilor de producţie.

În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, în prezent ţările lumii se clasifică în trei mari categorii:5

- ţări dezvoltate cu economie de piaţă;- ţări în dezvoltare cu economie de piaţă;- ţări în tranziţie spre o economie de piaţă.Grupul “ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă” este format în

cea mai mare parte din statele membre ale Organizaţiei Pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) creată în decembrie 1960, cu sediul la Paris, având drept scop principal promovarea colaborării economice şi coordonarea pe cât posibil a politicilor economice ale acestor ţări , în vederea evitării situaţiilor de criză.

Până în 1994 acest grup a fost constituit din 24 de ţări (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Italia, Anglia, Canada, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Portugalia, Belgia, Olanda, Australia, Noua-Zeelandă, Irlanda,

5 În aprecierea acestui “nivel” se ţine seama de mai mulţi indicatori macroeconomici, cum ar fi: produsul intern brut (total şi pe locuitor), volumul producţiei industriale, agricole, structura de formare a P.I.B., indicatori ai calităţii vieţii, etc.

12

Islanda şi Luxemburg), la care s-au adăugat Mexic (mai 1994), Cehia (noiembrie 1995), Ungaria (martie 1996), Polonia (iulie 1996), Coreea de Sud (februarie 1998), Slovacia (2000), ridicând numărul ţărilor membre la 30. În 2006 sunt propuse să adere România şi Slovenia.

În general, ţările O.C.D.E. au o economie bazată pe proprietatea privată în proporţie covârşitoare, cu o structură a P.I.B. în care predomină serviciile şi industria, cu o agricultură modernă, intensivă. Ţările dezvoltate cu economie de piaţă deţin ponderea cea mai mare în comerţul mondial. Astfel, dacă în 1980 această pondere era de 60 %, în 2004 ea crescuse la peste 65 %.

Din cadrul O.C.D.E. s-a format, în 1975, “Grupul celor 7 ţări puternic industrializate” (G-7) compus, în ordinea ponderii P.I.B. în total P.I.B. al G-7, din: S.U.A. (38 %), Japonia (16 %), Germania (9 %), Marea Britanie (7 %), Franţa (6.5 %), Italia (6 %) şi Canada (3.5 %), care se întâlnesc anual în reuniuni la nivel înalt, precedate de numeroase alte reuniuni la nivelul miniştrilor de finanţe, externe, etc. Dacă la început aceste reuniuni “la vârf” (summit-uri) dezbăteau problemele cele mai arzătoare din domeniul economic, treptat, începând cu 1980, accentul s-a mutat pe cele de ordin politic. Începând cu anul 2000, din motive strict politice, Rusia a fost invitată să participe la summit-urile G-7, acest grup fiind cunoscut în prezent sub denumirea de “G-7+1”.

Grupul “ţărilor în dezvoltare cu economie de piaţă” cuprinde peste 160 de ţări ale lumii, grupate în cadrul U.N.C.T.A.D. (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), organism specializat al O.N.U., creat la 30 decembrie 1964 (România este ţară membră de la înfiinţare). Acest grup de ţări se caracterizează printr-o mare varietate de situaţii, formând, în general, trei mari categorii de ţări :

- ţări cu dezvoltare economică mai înaltă, denumite şi ţări recent industrializate, din care fac parte: Coreea de Sud, Brazilia, Argentina, Singapore, Tailanda, Taiwan, ş.a. În aceste ţări ponderea industriei în P.I.B. este superioară mediei şi se apropie de cea a ţărilor dezvoltate, iar ponderea lor în exporturile şi importurile mondiale este ridicată comparativ cu restul Grupului; - ţări cu dezvoltare medie, în care intră marea majoritate, caracterizate printr-o economie agrar-industrială, având un produs intern brut pe locuitor cuprins între 700 şi 1500 dolari şi un grad de diversificare industrială scăzut;

13

- ţări cel mai puţin avansate, cuprinzând cca. 70 de ţări, care au un P.I.B./locuitor sub 700 dolari (cea mai “săracă” ţară la nivelul anului 2004 era considerată Mozambicul cu 73 dolari P.I.B./locuitor). De regulă, aceste ţări sunt cel mai slab înzestrate cu resurse, cu o structură agricolă şi industrială înapoiată, în care predomină aşa zisa “economie de subzistenţă”.

Un loc aparte în rândul ţărilor membre ale U.N.C.T.A.D. îl ocupă ţările producătoare şi exportatoare de ţiţei, grupate în cadrul O.P.E.C. (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol) din care făceau parte 13 state6 (Arabia Saudită, Algeria, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Libia, Gabon, Irak, Iran, Nigeria, Venezuela, Qatar, Indonezia, Kuweit). Deşi problemele cu care se confruntă sunt cele specifice economiilor ţărilor în dezvoltare, totuşi, datorită încasărilor valutare mari din exportul de ţiţei şi produse petroliere, ponderea investiţiilor în P.I.B. este mai ridicată, iar ţările cu populaţie redusă (Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, ş.a.) au un P.I.B./locuitor ce depăşeşte 10.000 dolari.

Grupul “ţărilor în tranziţie spre o economie de piaţă” a fost constituit practic după 1990, de către ţările din Europa Centrală şi de Est, după colapsul comunismului, al dezintegrării fostei Uniuni Sovietice şi ulterior al C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Acest grup se remarcă prin procesul de transformare a economiilor central planificate în economii de piaţă, fondate pe principiile democraţiei politice. Toate aceste ţări au adoptat programe ambiţioase de reformă, în vederea înfăptuirii şi funcţionării economiei de piaţă, ce au în centrul lor, ca principal obiectiv, privatizarea. Printre alte obiective principale, se numără: liberalizarea preţurilor, reforma sistemului bancar, descentralizarea comerţului exterior, reforma sistemului fiscal, crearea unei pieţe interne de capital, etc. Deosebirile macroeconomice iniţiale, experienţa lor anterioară, ca şi climatul politic intern destul de diferit au influenţat concepţia şi calendarul de desfăşurare a reformei în fiecare ţară. Deşi obiectivele strategice sunt asemănătoare, programele de reformă au diferit, mergând de la aplicarea unor “terapii de şoc” în Polonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, la o “terapie graduală” în cazul Ungariei, României, Rusiei, respectiv o strategie progresivă de trecere la economia de piaţă. În prezent, în funcţie de stadiul privatizării, cele mai “avansate” ţări sunt: Cehia (80 % ponderea sectorului privat în P.I.B.), Polonia (75 %), Ungaria

6 În 1992 Ecuadorul a părăsit această organizaţie, iar în 1996 a ieşit Gabonul.

14

(70 %), Slovacia (70 %), urmate la mare distanţă de România (60 %), Bulgaria (55%) şi Rusia (50 %).

C. Piaţa mondială Formarea şi consolidarea economiei mondiale s-a datorat, în

mare măsură, dezvoltării pieţei mondiale, expresie evidentă a procesului de internaţionalizare a forţelor de producţie, de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii.

În sens larg, piaţa mondială reprezintă ansamblul raporturilor ce se stabilesc între producătorii din ţări diferite şi între economiile naţionale, în procesul schimbului de activităţi care au loc pe plan internaţional. În această accepţiune piaţa mondială cuprinde pe lângă tranzacţiile comerciale şi tranzacţiile valutare, financiare, relaţiile de credit internaţional, care se desfăşoară pe pieţe specifice7.

În sens restrâns, piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între agenţii economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:a) comerţul internaţional, ce reprezintă ansamblul tranzacţiilor

cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între agenţii economici din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a constituit piaţa mondială;

b) piaţa internaţională a capitalurilor, reprezentând ansamblul operaţiunilor legate de plasarea în/din străinătate a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, de portofoliu, credite, cumpărări de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni). Această componentă a pieţei mondiale este cea mai dinamică în prezent, de volumul tranzacţiilor de pe această piaţă depinzând direct dinamica comerţului internaţional.

c) piaţa mondială a muncii, ce cuprinde relaţiile generate de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta, de regulă în căutarea unui loc de muncă;

d) piaţa tehnologiilor de vârf, respectiv al transferurilor de brevete, invenţii, know-how. Această piaţă se dezvoltă extrem de rapid şi tinde să devanseze pieţele tradiţionale de mărfuri şi servicii.

În perioada actuală, piaţa mondială se caracterizează printr-o multitudine de sub-sisteme, de pieţe specifice - componente ale pieţei mondiale unice - care pot fi clasificate în mai multe categorii: pieţe

7 I. Popa (coordonator) - “Tranzacţii comerciale internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

15

relativ “libere” (cum sunt bursele de mărfuri şi valori), pieţe “controlate” sau “protejate” (cu puternică intervenţie statală), pieţe monopoliste (de exemplu: noile tehnologii controlate de societăţile transnaţionale), pieţe relativ “închise” (în cadrul unor grupări integraţioniste).

Piaţa mondială reflectă, în general, structurile definitorii ale economiei mondiale, modul de distribuire pe plan internaţional a activităţilor productive şi a puterii economico-financiare. O caracteristică esenţială care derivă de aici este polarizarea participanţilor la schimburile economice internaţionale, respectiv inegalitatea ţărilor lumii în cadrul pieţei mondiale, atât pe plan global, cât şi în relaţiile de schimb bilaterale, în care se confruntă parteneri cu forţe economice şi politice diferite.

În prezent, piaţa mondială se caracterizează printr-un accentuat dinamism, printr-o continuă mişcare ascedentă, în ritmuri fără precedent în altă perioadă istorică anterioară, sub impactul dezvoltării forţelor de producţie contemporane şi în primul rând al revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi informaţionale. Această tendinţă se manifestă prin ritmul rapid al creşterii volumului comerţului mondial în toate componentele sale, prin dezvoltarea intercondiţionată a fluxurilor comerciale şi financiar-valutare.

În acelaşi timp, în ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale, prin tendinţele de trecere de la interdependenţele “comerciale” la cele din domeniul producţiei materiale şi serviciilor, de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în sectorul producţiei. În domeniul comerţului internaţional, această tendinţă se manifestă prin orientarea dinspre fluxurile de produse simple spre cele de produse complexe (instalaţii, utilaje, echipamente), de la exportul de bunuri materiale la exportul de inteligenţă (licenţe, know-how), de la operaţiuni clasice de export-import la forme moderne (leasing, consulting-engineering).

Totodată, evoluţia pieţei mondiale se află în strânsă intercondiţionare cu dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică, în special a economiilor ţărilor dezvoltate care deţin locul principal. În cadrul acesteia, ea are un rol determinant în “configuraţia” viitoare a relaţiilor de schimb de pe această piaţă. În aceste condiţii se pot manifesta dezechilibre ale ofertei şi cererii mondiale, variaţii ample ale preţurilor internaţionale, alternarea

16

perioadelor de avânt cu cele de stagnare sau chiar de crize acute pe unele pieţe, cu implicaţii negative asupra volumului acestor schimburi internaţionale.

Asupra evoluţiei pieţei mondiale îşi pun amprenta decalajele economice ce există şi se adâncesc, între ţările dezvoltate (Nord) şi ţările în dezvoltare (Sud), agravarea datoriei externe a ţărilor “Sudului”, instabilitatea politică şi economică din multe regiuni ale globului.

D. Relaţiile economice internaţionaleRelaţiile economice internaţionale reflectă interdependenţele

dintre economiile naţionale în sfera circulaţiei mărfurilor, forţei de muncă, serviciilor şi capitalului; acestea au evoluat în raport cu caracterul şi gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii, pe măsura formării şi dezvoltării pieţei mondiale.

Între celulele de bază ale economiei mondiale - economiile naţionale - există şi se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. În decursul istoriei, lumea a cunoscut relaţii internaţionale bazate pe dependenţă sau chiar pe asuprire, fie bazate pe respectarea principiilor de drept internaţional.

Relaţiile economice internaţionale nu pot exista fără intervenţia activă a statelor, materializată prin încheierea unor acte juridice (acorduri) bilaterale, când este vorba de două state, sau multilaterale când se au în vedere relaţii la nivel subregional, regional sau mondial.

În măsura în care statele lumii intră în raporturi reciproce apare şi se consolidează circuitul economic mondial, concept decurgând din necesitatea reflectării unor relaţii rezultate din amplificarea şi diversificarea fluxurilor economice internaţionale.

Aşadar, “circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite nu ca o simplă sumă aritmetică, ci în strânsa lor interdependenţă. El exprimă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activităţi dintre diversele economii naţionale, care nu se limitează la sfera circulaţiei ci cuprind şi sfera producţiei şi cercetării ştiinţifice”.8

Apariţia şi dezvoltarea circuitului economic mondial este strâns legată de existenţa şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii, a specializării economiilor naţionale. Cu alte cuvinte, circuitul economic

8 S.Dumitrescu şi A.Bal (coordonatori)-“Economia mondială”, Editura “Economică”, Bucureşti, 2001

17

mondial nu poate exista independent de economiile naţionale ci numai în strânsă legătură cu modul în care evoluează acestea.

În ordinea apariţiei lor pe scena economiei mondiale, fluxurile care compun circuitul economic mondial sunt: fluxurile comerciale, financiar-valutare-investiţionale, iar după cel de-al doilea război mondial apare şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică.

Fluxurile economice internaţionale se pot defini ca reprezentând mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale între diferitele economii naţionale, îmbrăcând forme cum ar fi: produse, servicii, capitaluri, forţă de muncă, know-how şi altele.

După cum se poate vedea, conţinutul fluxurilor economice internaţionale este eterogen, el manifestând o tendinţă continuă de diversificare în raport cu stadiile de dezvoltare ale economiei mondiale.

La începutul existenţei sale, circuitul economic mondial a fost reprezentat de fluxul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial. Evoluţia acestui flux, la care practic participă toate ţările lumii, este strâns legat de dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, de specializarea în producţie.

E. Organismele economice internaţionale şi societăţile transnaţionaleOrganismele economice internaţionale reprezintă forme de

conlucrare şi modalităţi de colaborare multilaterală sub aspectul unor mecanisme instituţionale care să reglementeze relaţiile economice dintre statele lumii.

Procesul de instituţionalizare a relaţiilor economice internaţionale a constituit o necesitate obiectivă, fiind generat de adâncirea interdependenţelor dintre statele lumii şi de mutaţiile înregistrate în raporturile de forţe pe plan mondial, de dinamica acestora. Acest proces a marcat o amploare deosebită după cel de-al doilea război mondial şi în special în ultimii ani ai secolului XX şi primii ani ai secolului XXI.

Mecanismele instituţionale de desfăşurare a colaborării economice în cadrul acestor organisme internaţionale au avut şi au menirea să ofere un cadru necesar şi adecvat pentru participarea ţărilor lumii la comerţul mondial şi regional, la relaţiile valutar-financiar internaţionale, precum şi la cooperarea în domeniul producţiei, ştiinţei şi tehnicii, comunicaţiilor, transportului pe plan mondial şi regional.

Organismele economice internaţionale se pot clasifica în două mari categorii:

18

a) cu vocaţie mondială (universală), unde intră organismle economice specializate din cadrul ONU, ce alcătuiesc aşa numitul “Sistem al Naţiunilor Unite”. În prezent există 20 de instituţii specializate ale ONU (cea mai nouă fiind Organizaţia Mondială a Comerţului, creată în 1995). De menţionat faptul că România este membră a ONU din 14 decembrie 1955 şi face parte din toate instituţiile specializate din sistemul ONU.

Din cadrul acestei categorii, cele mai reprezentative organisme sunt:

- FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură - creată în 1945);

- FMI (Fondul Monetar Internaţional - creat în 1944, dar devenit operaţional la 1 ianuarie 1946);

- BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, sau numită impropriu şi Banca Mondială - creată în 1944, funcţională din 25 iunie 1946);

- ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială - creată în 1965, operaţională de la 1 decembrie 1967);

- PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare - creat în 1965, operaţional de la 1 ianuarie 1966);

- UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare - creată în 1964);

- UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului - creat în 1972)

- OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului creată în 1995).b) cu vocaţie neuniversală (în general regionale), cu competenţe

teritoriale mai restrânse şi cu un acces limitat şi condiţionat al ţărilor participante. La baza creării acestor organisme economice au stat şi stau existenţa unor interese generale economico - sociale comune sau relativ apropiate şi în consecinţă posibilitatea conceperii în comun a unor mecanisme care să asigure realizarea acestor interese.

Cele mai reprezentative organisme economice internaţionale din această categorie sunt:

- CEE sau actuala U.E.(Comunitatea Economică Europeană -Uniunea Europeană, creată în 1957);

- AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - creată în 1958);

- NAFTA (Acordul Nord-American de Zonă de Comerţ Liber - creat în 1992);

19

- CEFTA (Acordul Central-European de Zonă de Comerţ Liber - creat în 1992);

- APEC (Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific - creat în 1989, dar instituţionalizat la nivelul reuniunilor anuale ale şefilor de state, din 1993);

- MERCOSUR (Piaţa Comună a Americii de Sud - creată în 1992);

- ASEAN (Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei - creată în 1969);

- CEA (Comunitatea Economică Africană - creată în iunie 1991);

- CEMN (Cooperarea Economică în regiunea Mării Negre - creată la 25 iunie 1992);

Societăţile Transnaţionale (S.T.N.)Reprezintă componente importante ale unui proces amplu de

internaţionalizare şi globalizare a economiei mondiale, constituind în prezent o formă componentă de bază a acesteia. Se consideră că unul din principalii factori care au determinat “explozia” STN-urilor în lume este revoluţia tehnico-ştiinţifică cu componenta actuală a acesteia - tehnologiile de “vârf”.

STN sunt definite în mod variat în literatura economică de specialitate, atât din ţara nostră, cât şi din străinătate, pornind fie de la statutul juridic al acestora, fie de la comportametul lor economic şi managerial în relaţiile internaţionale. Vom opta pentru definiţia dată de profesorul universitar Virgil Gheorghiţă, conform căreia “STN este o companie care îşi extinde activitatea de producţie şi comercializare în afara graniţelor propriei ţări, fiind formată dintr-o societate principală - societate mamă - şi un număr de filiale implantate în diferite ţări, este condusă de o echipă internaţională, iar strategia şi amploarea acestor filiale sunt stabilite pe baza maximizării profitului la scara întregii companii ”.9

Potrivit statisticilor internaţionale, dacă în 1990 în lume existau 35.0000 STN principale (societăţi-mamă) cu cca. 150.0000 de filiale, în 1997 numărul lor se majorase la 50.000 de STN, având cca. 300.000 de filiale implantate în străinătate, iar în 2004 erau cca. 60.000 STN cu peste 800.000 filiale în care lucrau cca. 100 de milioane de salariaţi şi care realizau o cifră de afaceri de cca. 20.000 de miliarde dolari, depăşind cu mult, aproape dublu, volumul comerţului internaţional cu 9 V. Gheorghiţă - ”Economie Mondială”, Note de curs - ASE-Bucureşti, 1998.

20

mărfuri şi servicii, care, în acelaşi an a atins doar 11.000 miliarde dolari. Din cele peste 60.000 de STN, cca. 100 sunt cele mai mari şi din acestea cele mai multe sunt din S.U.A. Acestea dau peste 25 % din producţia mondială şi deţin active în străinătate de cca. 4.000 miliarde dolari.

Cele 100 de mari societăţi care controlează, practic, economia mondială, se repartizează între 10 ţări: S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Coreea de Sud, Italia şi Olanda. Dacă facem abstracţie de societăţile anglo-olandeze cu capital mixt (grupurile “Shell” şi “Unilever”) nu rămân decât 8 ţări în “cursă”. O evoluţie aparte o înregistrează Coreea de Sud , numărul societăţilor transnaţionale coreene crescând, într-un timp relativ scurt, de la 1 la 6. În frunte se află “Daewoo”, unul dintre grupurile transnaţionale cu expansionismul cel mai agresiv.

În prezent, se consideră că STN reprezintă o forţă puternică în economia mondială şi pot fi considerate ca un liant al economiei naţionale aflate într-o continuă internaţionalizare. Totodată, ele devin o trăsătură dominantă a economiei mondiale, cu implicaţii asupra acesteia şi asupra întregii vieţi social-politice internaţionale.

STN se caracterizează printr-o serie de trăsături distincte, şi anume:10

a) au o dimensiune mondială , care se reflectă, aşa după cum am văzut, în numărul lor în creştere;

b) au multe activităţi de producţie în afara graniţelor ţării , strămutând chiar unele industrii din propria ţară în alte ţări, astfel că producţia şi produsul capătă, din ce în ce mai mult, un caracter mondial ;

c) sunt principalii investitori de capital străin pe plan mondial;d) elaborează strategii de afaceri pe termen mediu şi lung la

scară regională şi mondială , promovând politici specifice pe ţări sau grupe de ţări în funcţie de regiunile unde sunt implantate filialele;

e) conducerea STN este asigurată de o echipă internaţională , STN îşi caută manageri din cei mai buni, neinteresând atât de mult naţionalitatea, criteriul fiind profesionalismul .

f) cu ajutorul unor strategii de întreprindere complexe şi cu o reţea de structuri proprii, STN sunt implicate în producţia internaţională, caracterizată printr-o diviziune a muncii intra-

10 V.Gheorghiţă, A.Cociuban – “Economie Mondială” – Ed. POLITEIA-SNSPA, Bucureşti, 2003

21

întreprinderi extrem de sofisticată . Se estimează că, cca. o treime din activităţile productive ale sectorului privat din lume sunt administrate şi conduse, în comun, de STN, cu diferite grade de integrare.

Fenomenul STN, care este o trăsătură şi o componentă a economiei mondiale, are şi el aspecte pozitive şi negative . Nu întâmplător STN ca factor primordial în procesul de globalizare a stârnit puternice reacţii de antiglobalizare, deşi acestea aparent par ca fiind împotriva G7, FMI, Banca Mondială sau O.M.C. (Organizaţia Mondială a Comerţului).

Este remarcabil rolul pozitiv al STN , în pofida unor puternice critici, prin aceea că:

- Dispun de uriaşe capitaluri care le permit să facă masive investiţii în diferite ţări contribuind la dezvoltarea acestora. Că din păcate se fac mai multe investiţii în ţările dezvoltate deşi nevoia este mai mare în ţările în dezvoltare este, să spunem aşa, reversul aspectului pozitiv. Prin acest proces şi prin deschiderea de noi filiale se crează noi locuri de muncă.

- Prin producţia lor STN amplifică schimburile comerciale şi susţin o politică deschisă ale acestora.

- Deţin tehnologii şi tehnici superioare şi devin principalii promotori ai progresului economic. Prin propriile lor cercetări ştiinţifice şi tehnologice, sau ca beneficiari ai cercetărilor ştiinţifice de stat fac ca azi progresul să fie accelerat.

- Prin managementul lor, gestiunea afacerilor devine cap de afiş pentru toţi beneficiarii de investiţii, deoarece prin acestea se exportă şi avantajele de organizare şi conducere, iar prin diferite forme de colaborare cu STN, firmele din ţările în dezvoltare pot apărea pe arena mondială întărite.

- STN sunt promotorii noii telecomunicaţii creând adevărate şosele de informaţii pe plan mondial, internetul devenind tot mai mult un instrument de muncă eficient.

- STN au o mare mobilitate pe plan mondial adaptându-se rapid la noile situaţii determinând implicit mobilitatea factorilor de producţie (munca, capitalul, cunoştinţele).

- STN sunt mari inovatori şi prin concurenţă sunt determinate să sporească diversitatea produselor şi calitatea acestora, în general ele promovează un management al schimbărilor în bine.

22

Desigur, privind rolul STN, problema poate apare diferit când vorbim de ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare.

STN merge acolo unde obţine profit pentru a satisface pe acţionarii ei, aşa că de pildă, uneori nu se fac investiţii potrivit programelor de dezvoltare ale ţărilor în dezvoltare. Dar şi populaţia unei ţări dezvoltate se poate “plânge” că, exportul de capital îi privează de noi locuri de muncă, sau chiar statul este nemulţumit de faptul că STN plătesc impozite în ţările în care lucrează filiala.

Dezvoltarea fără precedent a STN în ultimii 20 de ani a fost favorizată de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi a fluxurilor de investiţii străine de capital.

1.2. Investiţii străine de capital: fluxuri, politici, efecte

Dinamica fără precedent a economiei mondiale şi a comerţului internaţional din ultimile două decenii are la bază şi creşterea spectaculoasă a fluxurilor investiţionale externe.

În prezent, toţi specialiştii, teoreticieni şi practicieni, sunt de acord că, dezvoltarea economică a unei ţări nu poate să aibă loc în afara unui “cadru” internaţional, resursele interne nefiind suficiente pentru a sprijini realizarea şi menţinerea unei economii moderne, competitive.

Experţii în domeniu apreciază că, în ultimii 10 ani, politicienii din majoritatea ţărilor şi-au schimbat total atitudinea, către o tot mai mare deschidere, la atragerea investiţiilor străine. Această orientare s-a produs mai ales în ţările în dezvoltare şi în cele aflate în tranziţie către o economie de piaţă, unde au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a regimului investiţiilor străine, în contextul în care tot mai multe ţări concurează pentru atragerea investitorilor străini11.

Fluxurile de investiţii străine au cunoscut o accelerare deosebită după 1980, iar relaţiile complexe între comerţ şi investiţii externe au fost de natură să contribuie la creşterea economică globală.

Conceptul de investiţie internaţionalăInvestiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de

capital, în scopul obţinerii de profit.Investiţia străină (internaţională) este acea investiţie care

încorporează în ea un element de extraneitate.

11 M. Negriţoiu- “Salt înainte - Dezvoltarea şi investiţiile străine directe”, Editura Expert, Bucureşti, 1996

23

Investiţia străină presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent a agentul economic receptor al investiţiei. Drept urmare, există două tipuri de investiţii străine: directe şi de portofoliu, care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor12.

Investiţia străină directă (I.S.D.) presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor. I.S.D. poate lua forma unei investiţii reale (proprietăţi, bunuri de echipament, etc.) sau financiare (titluri de valoare sub forma acţiunilor, obligaţiunilor, certificatelor de depozit).

Investiţia de portofoliu (I.P.) reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, care nu presupune stabilirea unui raport între agentul emitent şi cel receptor.

Încadrarea unei investiţii străine în unul din cele două tipuri este adesea foarte dificilă, între ele existând aşa-zisa “zonă gri”, în care cu greu se pot delimita frontierele.

Formele investiţiilor străine pot fi:a) cumpărarea de acţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o

firmă din altă ţară;b) cumpărarea de obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de

o firmă într-o altă ţară;c) construirea pe un loc “gol” a unei societăţi sau deschiderea

unei filiale într-o altă ţară;d) acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o

altă ţară sau a unui agent economic străin ce operează pe propria piaţă;

e) achiziţionarea sau fuzionarea cu o firmă străină;f) participarea cu capital investiţional la constituirea de

societăţi mixte.

Fluxurile investiţionaleFluxurile de investiţii străine au devenit o componentă majoră a

circuitului economic mondial, în special după cel de-al doilea război mondial, în principal sub forma investiţiilor străine directe (I.S.D.) realizate într-un volum însemnat de către S.U.A. în vederea reconstrucţiei Europei occidentale. Evoluţia cea mai spectaculoasă a acestor fluxuri s-a produs în deceniul 1980-1990, când numai fluxurile

12 C. Munteanu - “Investiţii internaţionale”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995

24

de I.S.D. au sporit de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15 %.13 În urma acestei evoluţii, în 1994 se constituise deja un stoc mondial de I.S.D. de cca. 2.000 miliarde dolari, care a generat vânzări de cca. 5.500 miliarde dolari, cu mult peste volumul exporturilor mondiale de bunuri şi servicii, apreciat în acel an la 4.000 miliarde dolari. Potrivit unei prognoze pe termen lung, realizate de experţii O.N.U., fluxurile anuale de I.S.D. se vor cifra la 800 miliarde dolari în anul 2010 (de la 200 miliarde în 1990), din care 50 % vor fi orientate către ţările în dezvoltare (de la 25% în prezent).

O caracteristică de bază a fluxurilor de I.S.D. o constituie concentrarea în prezent la nivelul ţărilor dezvoltate, atât a capitalului investit, cât şi a celui receptat. Astfel, la nivelul anilor 1999-2004, 97 % din volumul I.S.D. şi-a avut originea în ţările dezvoltate, iar cca. 70 % din acest volum s-a îndreptat către ţările respective.

Potrivit unui Raport U.N.C.T.A.D. dat publicităţii în toamna anului 2005, volumul investiţiilor directe de capital străin în cele 30 de state membre ale O.C.D.E. a atins 380 miliarde dolari în 2004.14

Fenomenul concentrării este manifestat şi în interiorul grupului “ţărilor dezvoltate” şi anume în “triada”: Uniunea Europeană - Japonia - S.U.A. În perioada 1990-2004, cca. 81 % din I.S.D. generate şi-au avut originea în “triadă”, în timp ce 71 % din I.S.D. primite s-au localizat în statele “triadei”. În cadrul acesteia S.U.A. se constituie în cel mai mare receptor de I.S.D. (de la poziţia sa de principală sursă de investiţii internaţionale în perioada imediat postbelică, în timp ce Japonia şi ţările Uniunii Europene (îndeosebi Germania) se evidenţiază ca principali investitori).

“Triada” (U.E., S.U.A., Japonia) este locul de origine a 87 % din primele 100 societăţi transnaţionale şi în acelaşi timp principala destinaţie a investiţiilor acestor societăţi, deţinând 88 % din activele acestora în străinătate.

Dezvoltarea acestor mişcări internaţionale de capital nu ar fi fost posibilă fără flexibilitatea regimului investiţiilor străine directe, 65 de ţări adoptând măsuri în vederea deschiderii şi promovării investiţiilor.

În “Rapport sur l’investissement dans le monde – 2005”, publicat în septembrie 2005 la Geneva, de către UNCTAD, se apreciază că, la nivel mondial, intrările de I.S.D. s-au cifrat la 648 miliarde dolari

13 A. Mazilu - “Producţia internaţională integrată, expresie actuală a procesului de globalizare”, capitol inclus în “Caietele Grupului Consultativ pe probleme economico-sociale”, nr.1/199514 World Investment Report 2005, U.N.C.T.A.D., Geneva, sept.2005

25

în 2004 , în creştere cu 2 % faţă de 2003. Volumul intrărilor de ISD s-a majorat cu 40 % în 2004 faţă de 2003 în ţările în curs de dezvoltare, cifrându-se la 233 miliarde dolari, dar au scăzut cu 14 % în ţările dezvoltate, totalizând 380 miliarde dolari. Din rândul ţărilor în curs de dezvoltare, ţările din Asia-Oceania au rămas şi în 2004 principalele beneficiare ale intrărilor de ISD, acestea însumând 148 miliarde dolari, cu 46 miliarde dolari mai mult decât în 2003. China , rămâne în 2004, pentru al doilea an consecutiv, principala ţară receptoare de ISD, cu un volum de 61 miliarde dolari (54 miliarde dolari în 2003). După 4 ani de scăderi consecutive, ISD în America Latină şi zona Caraibelor a înregistrat o creştere notabilă în 2004, atingând 68 miliarde dolari (+44 % faţă de 2003). În Europa de sud-est şi Comunitatea Statelor Independente (CIS) intrările de ISD au sporit pentru al patrulea an consecutiv în 2004, cifrându-se la 35 miliarde dolari (+16 % faţă de 2003).

Tabelul nr. 1

Destinaţia investiţiilor străine directe, pe zone şi ţări, în perioada 1996 – 2004

- miliarde dolari -Zona/Ţara 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Total Mondial, din care: 386 478 694 1088 1491 847 675 635 648 Ţări dezvoltate, din care: 219 267 484 837 1227 615 490 422 380 S.U.A. 84 103 174 289 307 130 30 32 35Canada 9 11 22 24 66 27 21 20 19Japonia 0 3 3 12 8 6 9 7 8UE, din care: 110 127 262 487 808 322 258 240 216Germania 6 12 24 54 195 31 38 35 34Marea Britanie 24 33 74 87 116 62 25 27 28Olanda 16 111 36 41 52 55 29 30 27Franţa 21 23 30 47 42 52 48 31 30Ţări în curs de dezvoltare, din care:

152 191 187 225 237 204 158 183 233

China 40 44 43 40 40 46 52 54 61Hong Kong 10 11 14 24 61 22 13 12 14Argentina 6 9 6 24 11 3 2 4 5Brazilia 10 18 28 28 32 22 20 21 24Mexic 9 14 11 12 14 24 19 20 22Ţări central şi est-europene, din care:

13 19 22 25 26 27 26 30 35

Rusia 1 2 1 3 2 4 6 8 12Sursa: “World Investment Report 2005”, UNCTAD, Geneva,

sept. 2005

26

Grafic nr. 1

Clasamentul investiţiilor realizate în principalele ţări în 2004(în miliarde dolari)

14

27

28

30

34

61

19

22

24

35

0 10 20 30 40 50 60 70

Hong Kong

Canada

Mexic

Brazilia

Olanda

Marea Britanie

Franta

Germania

S.U.A.

China

Sursa: Prelucrat după datele tabelului nr. 1

În perioada 1996-2000, investiţiile străine directe au marcat creşteri însemnate, atingând nivelul de cca. 1500 miliarde de dolari, pentru ca în anii 2001 - 2004 volumul acestora să se reducă simţitor, în special după atacurile teroriste din S.U.A. de la 11 septembrie 2001.

În rândul factorilor care determină realizarea investiţiei străine, diferitele elemente de politică economică a statelor joacă un rol important. Ritmurile deosebite de creştere a I.S.D. până în 2000 au fost posibile pe fondul a două mutaţii majore în această sferă:

• procesul de privatizare care s-a produs la nivelul tuturor categoriilor de state, dar cu densităţi şi localizări sectoriale diferite;

• tendinţa cvasigeneralizată de liberalizare a regimului I.S.D.Tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului

I.S.D. este prezentă la nivelul tuturor categoriilor de state, deşi cu

27

ritmuri şi accente diferite. Dacă sfârşitul anilor ’60 şi prima jumătate a anilor ’70 au fost perioade marcate de un val de protecţionism şi întărire a controlului naţional asupra investiţiilor străine şi a operaţiunilor corporaţiilor transnaţionale, în anii ’80 şi ’90 prevalentă a devenit concepţia conform căreia beneficiile generate de I.S.D., cu deosebire în plan tehnologic, depăşesc problemele pe care le ridică în plan naţional activităţile firmelor transnaţionale.

Tendinţa de liberalizare depăşeşte, tot mai mult, în planul reglementărilor naţionale, formulări apropiate sau chiar comune cu privire la aspecte importante ale regimului I.S.D. în ţările-gazdă:15

• acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor străini, tot mai multe legislaţii stipulând clar acordarea tratamentului naţional;

• acordarea unei garanţii împotriva naţionalizării, cu excepţia unor situaţii bine definite, ca ţinând de interesul public şi atunci numai cu plata unor compensaţii adecvate;

• reglementarea diferendelor în materie de investiţii, inclusiv prin recurgerea, în caz de nesoluţionare, la arbitrajul internaţional;

• asigurarea repatrierii libere a profiturilor şi capitalului.

Reglementări naţionale privind “dreptul de stabilire ”În statele dezvoltate majoritatea obstacolelor în calea implantării

au fost înlăturate treptat în cursul anilor ’80. Unele guverne menţin totuşi “cerinţa de autorizare” sau de notificare a investiţiei (Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia). Totodată, se menţin încă limitări ale accesului investitorilor străini în activităţi considerate a fi de importanţă strategică, inclusiv în anumite sectoare ale serviciilor, transportul maritim şi aerian, telecomunicaţii, domeniul audio-vizualului, cel financiar-bancar. Domeniul imobiliar cunoaşte, la rândul său, astfel de limitări.

Eforturile de liberalizare şi de apropiere a reglementărilor în materie de I.S.D. în ţările dezvoltate trebuie înţelese ca făcând parte şi din demersurile de adâncire a integrării economice între aceste state.

Tendinţa de retragere a obstacolelor din calea I.S.D. s-a manifestat şi în ţările în dezvoltare, în contextul încercărilor de a integra capitalul străin în politicile de redresare şi reformă economică, 15 A. Ghibuţiu – “Tendinţe în reglementarea multilaterală a fluxurilor de ISD” în “Conjunctura Economiei mondiale 2002-2003”, lucrare editată de Institutul de Economie Mondială”, Bucureşti, aprilie 2003

28

pe fondul lipsei de resurse financiare interne. “Listele pozitive” de sectoare economice, respectiv cele în care I.S.D. erau admise au fost înlocuite cu “liste negative” ale sectoarelor, din ce în ce mai puţine, în care I.S.D. sunt interzise sau necesită aprobări speciale. Pe fondul acestei tendinţe, se menţin încă sisteme de autorizare sau înregistrare a I.S.D. precum şi limitări ale participării străine, sau condiţionarea acesteia la îndeplinirea unor criterii de performanţă, în general exportul unei părţi însemnate a producţiei.

Legislaţia vizând direct regimul investiţiilor străine în ţările foste socialiste s-a aliniat tendinţelor manifestate pe plan internaţional, fiind, sub anumite aspecte, mai deschisă decât în cazul celorlalte categorii de state. În afară de aderarea la normele cvasistandardizate menţionate anterior, ţările est-europene admit necondiţionat stabilirea de firme cu capital integral străin. În unele state, precum Ungaria şi Cehia, investiţia străină nu este supusă nici unui proces de autorizare sau înregistrare, altul decât cel în vigoare pentru firmele cu capital local. Pentru anumite domenii, cum ar fi cel bancar sau al asigurărilor, este necesară obţinerea unei licenţe.

Trebuie totuşi remarcat că, faţă de această recunoaştere, în plan legislativ - ca de altfel şi la nivel politic - a importanţei I.S.D. de către ţările cu economie în tranziţie, politicile de restructurare şi dezvoltare sectorială sau regională nu au încorporat, până în prezent, elemente concrete vizând utilizarea şi rolul I.S.D. în aceste procese.

În ce priveşte stimulentele investiţionale se poate aprecia că reconsiderarea rolului I.S.D. în creşterea şi dezvoltarea economică a condus la încorporarea în politicile specifice ale statelor a unei game largi şi diverse de stimulente vizând şi sporirea gradului de atractivitate a economiilor respective. Deşi utilizarea stimulentelor este “condamnată”, în plan teoretic, datorită faptului că produce distorsiuni în alocarea resurselor, la nivel oficial - spre exemplu în cadrul Uniunii Europene - fiind chiar promovate demersuri de retragere a acestora, şi în ciuda faptului că studiile-anchetă relevă nesituarea stimulentelor între factorii cheie în alegerea unei localizări investiţionale, toate categoriile de state recurg la stimulente.

Încorporate în proiecte de investiţii bine definite şi promovate în cadrul unor abordări pro-active ale pieţei investiţiilor internaţionale, facilităţile de ordin fiscal şi financiar au avut, de pildă, un rol hotărâtor în dezvoltarea unei baze industriale proprii, în industrii de vârf - electronică, industria farmaceutică, foraj marin de adâncime, tehnică medicală, etc. În statele dezvoltate , stimulentele vizează, în primul rând,

29

încurajarea investiţiilor, fie ele locale sau străine, fiind integrate în politici de dezvoltare sectorială sau regională. Drept urmare, este în general promovată egalitatea de tratament între investitorii locali şi cei străini. Aceasta nu exclude prevederea unor pachete de stimulente deosebite în cadrul unor programe speciale, de atragere a anumitor investitori străini. În ultimii 20 de ani, această activitate a luat amploare, generând apariţia unor instituţii specializate de promovare pe piaţa internaţională a I.S.D. De remarcat că, în condiţiile în care ţările dezvoltate absorb cea mai mare parte a I.S.D. pe plan mondial, activitatea de promovare investiţională s-a structurat şi dezvoltat tocmai în aceste state (Irlanda, Marea Britanie, cu deosebire Scoţia, Canada), ca expresie a concurenţei dintre ele, extinzându-se ulterior şi spre ţările în dezvoltare şi cele cu economie în tranziţie.

În ceea ce priveşte natura stimulentelor utilizate, la nivel naţional, predomină cele de ordin fiscal , în primul rând amortizarea accelerată, precum şi exceptările şi reducerile la plata unor taxe şi impozite. Irlanda, spre exemplu, şi-a bazat iniţial politica de atragere a I.S.D. pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile corporaţiilor de numai 10 %.

Guvernele statelor dezvoltate recurg la utilizarea stimulentelor financiare, într-o mai mare măsură decât la cele fiscale, de regulă la nivel regional. Aceasta îmbracă forma subvenţionării directe a unor cheltuieli de investiţii legate, de exemplu, de infrastructură, de utilizare prin dobândirea în proprietate sau în folosinţă a terenurilor necesare etc., sau chiar sub forma coinvestirii alături de partenerul străin.

Spre deosebire de ţările dezvoltate, cele în dezvoltare recurg, datorită lipsei de mijloace financiare, cu deosebire la facilităţi de ordin fiscal , cum ar fi scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investiţii. În general, acordarea acestor stimulente este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe de performanţă, vizând orientarea investiţiilor către anumite sectoare sau urmărind alte obiective, cum ar fi stimularea exportului. Astfel, în Coreea de Sud, investiţiile în domeniul tehnologiilor de vârf sunt scutite de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de 5 ani, perioadă în care sunt, totodată, reduse cu 50 % taxele vamale, taxa asupra valorii adăugate, precum şi o serie de alte taxe de consum. În Filipine sunt, de asemenea, stimulate investiţiile în sectoarele de vârf, care beneficiază de o perioadă de scutiri de la plata diferitelor taxe de minimum 6 ani. În China, întreprinderilor producătoare pentru export din zonele

30

economice cu regim special li se aplică un impozit pe venit de numai 15 % faţă de 30 % care este nivelul impozitului perceput în restul ţării.

Ţările foste socialiste din Europa centrală şi de est au adoptat într-o fază iniţială sisteme de stimulente investiţionale deosebit de generoase, având în centru stimulente de natură fiscală . Acestea constau în scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata taxelor vamale ale aportului în natură al investitorului străin, sau ale importurilor pentru producţie, nefiind, în general condiţionate şi având un caracter automat.

Dintre ţările în tranziţie, cele mai liberale politici de atragere a investiţiilor străine le-au promovat Polonia, Cehia şi Ungaria, fapt dovedit şi de volumul cel mai ridicat de I.S.D. primite. Astfel, de exemplu, în Polonia, în perioada 1991-2002, au intrat cca. 50 miliarde de dolari de I.S.D., iar în Ungaria, 30 de miliarde dolari.

Numai în anul 2001, în Polonia au fost realizate I.S.D. în valoare de 8,8 miliarde dolari. Pentru comparaţie, în România în acelaşi an s-a investit capital străin în valoare de doar 1,4 miliarde dolari, iar cumulat, în perioada 1991-2001 acest volum de I.S.D. a atins circa 7 miliarde dolari.

Efecte ale I.S.D. în economiile receptoarePotrivit unui studiu realizat în cadrul Institutului de Economie

Mondială din Bucureşti16, aceste efecte se pot clasifica pe trei tipuri principale , cu impact pozitiv sau negativ în procesul de modernizare şi restructurare economică, cu referire îndeosebi la ţările în tranziţie spre o economie de piaţă.

a) Transfer de resurse productivePrin I.S.D. se apreciază că se realizează un transfer de resurse

productive, capital, tehnologie, competenţe organizaţionale şi manageriale dinspre firma investitoare către economia-gazdă, cu efecte potenţial benefice pentru structurile de producţie industrială. Transferul de tehnologie, de pildă, poate să genereze efecte pozitive, de antrenare în economia-gazdă printr-o difuzare susţinută la nivelul firmelor locale şi prin asimilarea pe către acestea a respectivei tehnologii. Există riscul, confirmat de realitate, ca unele ISD să degenereze în “enclave tehnologice” (fără a înţelege prin aceasta că nu pot exista transferuri de tehnologie benefice şi în afara unei astfel de politici a ţării receptoare). Mai trebuie menţionat faptul că în cazul anumitor tehnologii (dintre cele mai noi sau dintre cele care produc mutaţii radicate într-un anumit 16 A.Mazilu - “Rolul investiţiilor directe în restructurarea economică a ţărilor în tranziţie din centrul şi estul Europei”, I.E.M., februarie 1999

31

domeniu), investiţia directă care permite utilizarea respectivei tehnologii în cadrul structurilor de proprietate ale firmei constituie singura modalitate de transfer în alte spaţii economice. Transferul de competenţe manageriale şi organizaţionale este, de asemenea, o componentă importantă a pachetului investiţional pentru ţările-gazdă, aceste aspecte fiind decisive pentru punerea în valoare a factorilor de producţie.

b) Efecte la nivelul pieţei interne . Intrarea pe piaţă a unui nou agent economic, ca urmare a ISD, generează modificări în raporturile concurenţiale din ramura respectivă, precum şi în raporturile de colaborare cu firmele din ramurile situate în amonte (furnizori) sau în aval (beneficiari) faţă de domeniul de implantare. Prezenţa unei firme străine putemice pe piaţa locală, cu deosebire în cazurile în care ISD vizează producţia şi desfacerea pe piaţa internă, poate să însemne scoaterea de pe piaţă a firmelor locale care nu fac faţă concurenţei, dar poate totodată să contribuie la stimularea acestora, să le determine să caute noi resurse de competitivitate. Pentru furnizori, ca, de altfel, şi pentru beneficiari, ISD pot să creeze noi oportunităţi, încurajând dezvoltarea şi inovarea la nivelul respectivelor segmente. În acest plan al efectelor ISD asupra firmelor concurente sau partenere, lucrurile sunt mai nuanţate şi mai complexe, criteriile de judecată, respectiv opţiunile de politică economică, industrială fiind deosebit de importante. Dacă, spre exemplu, obiectivul urmărit este dezvoltarea puternică a firmelor naţionale dintr-o anumită ramură, impactul ISD poate să fie negativ, forţa concurenţială a firmelor străine previzibil mai mare eliminându-le de pe piaţă pe cele dintâi. Dacă, însă, unul din obiectivele politicii economice este cel de optimă satisfacere a cerinţelor consumatorilor unui anumit produs, atunci activitatea firmelor străine, chiar în detrimentul celor locale, poate fi apreciată drept pozitivă.

Judecarea drept bune sau rele a efectelor ISD asupra structurilor productive locale trebuie să se facă în cadrul unui set de opţiuni, principii, obiective, în funcţie de care ţara gazdă însăşi să poată să acţioneze direcţionat pentru atragerea şi orientarea ISD într-un sens care să-i fie favorabil.

c) Efecte asupra balanţei de plăţi externe . Soldul final al operaţiunilor derulate ca urmare a unei ISD rezultă din patru tipuri de intrări şi ieşiri de mijoace valutare:

- influxul iniţial de capital financiar, dacă el este prezent (uneori componenta finaciară a pachetului investiţional lipseşte);

32

- repatrierile de dividende sau dobânzi la împrumuturile acordate de firma-mamă;

- veniturile obţinute din exporturile realizate;- cheltuielile de mijloace valutare pentru importuri. Dacă la acestea adaugăm şi eventuala practicare a unor preţuri de

transfer de către CTN (pentru optimizare financiară la nivelul complexului transnaţional), se vede clar faptul că nu se pot face aprecieri generale cu privire la efectul pozitiv sau negativ al intrărilor de ISD asupra balanţei de plăţi externe a ţării receptoare, ci numai examinări ale unor situaţii particulare. Se poate, totuşi, afirma că anumite tipuri de ISD sunt mai favorabile, decât altele din acest punct de vedere. Cele care au drept motivaţie o producţie mai eficientă sunt susceptibile de a genera exporturi (chiar dacă apelează, într-o anumită măsură şi la importuri), în vreme ce ISD care vizează accesul din interior la piaţa locală nu generează, în mod normal, exporturi, fiind doar consumatoare de importuri. O nuanţare se poate face şi în cazul acestora din urmă: dacă producţia locală realizată pentru piaţa locală de către o firmă transnaţională se substituie unor importuri în mai mare masură decât face uz de importuri, rezultatul reflectat la nivelul balanţei de plăţi externe este favorabil pentru ţara-gazdă.

d) Restructurarea avantajelor competitive ale economiei receptoare . Toate categoriile de efecte prezentate mai sus se reflectă, în cele din urmă, în aportul investiţiilor străine directe la redefinirea avantajelor competitive ale ţării gazdă. Prin chiar indicarea unui domeniu care localizează avantaje concurenţiale (ştiut fiind faptul că ISD constituie o decizie a cărei adoptare se bazează în cea mai mare măsură pe argumente de natură economică), prin introducerea de noi tehnologii şi metode şi practici de marketing şi management, prin deschiderea accesului la noi pieţe externe şi prin includerea activelor din mediile de implantare în bazele de producţie regionale şi globale ale firmelor-mamă, ISD pot contribui la restructurarea industrială şi la ameliorarea performanţei economice a ţărilor gazdă. Ele pot să creeze, după cum arătam ceva mai sus, punctul de plecare pentru dezvoltarea unui ”mănunchi ”, grupare de activităţi economice, care să antreneze participarea firmelor locale şi îmbunatăţirea performanţei acestora. Generarea de exporturi reflectă, de regulă, sporirea competitivităţii domeniului respectiv. La nivelul eventualului partener local al investitorului străin, asocierea cu, sau preluarea de către acesta din urmă, poate să însemne redimensionare, cu reducerea numărului de angajaţi, reorientare cu renunţarea la anumite tipuri de produse, sau

33

introducerea altora noi, poate să însemne retehnologizare şi pătrunderea pe pieţele tradiţionale de export ale firmei-mamă sau, dimpotrivă, închiderea şi eliminarea completă de pe piaţă a unui fost concurent.

1.3. Comerţul cu mărfuri şi servicii: tendinţe, trăsături, instituţionalizare

“Internaţionalizarea” producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale de mărfuri (export-import) în P.I.B.-ul mondial să se majoreze continuu, ajungând astfel la nivelul anului 2004 să reprezinte, în cazul ţărilor dezvoltate, peste 30% comparativ cu numai 12,3% în anul 1960 şi 20,5% în 1980.

În opinia majorităţii specialiştilor, în prezent, schimburile comerciale internaţionale influenţează în mod direct toate economiile naţionale. Dependenţa acestora de piaţa mondială se manifestă totuşi, diferenţiat pe grupe de ţări, atât în privinţa exporturilor cât şi a importurilor. Ponderea exporturilor, respectiv a importurilor în produsul naţional brut, ca indicator al participării la comerţul mondial, este considerabil mai ridicată în cazul ţărilor dezvoltate faţă de ţările în dezvoltare, ceea ce impune măsuri hotărâte, la nivelul O.N.U./O.M.C. în vederea sporirii participării “lumii subdezvoltate” la circuitul economic mondial. În general se apreciază că dependenţa unei economii naţionale de piaţa mondială este determinată de structura producţiei şi de gradul specializării internaţionale a acesteia, ca şi de dimensiunea pieţei sale interne.17

Conceptul contemporan de comerţ mondial cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale şi financiare, de toate genurile, pe care un stat le poate avea cu alte state ; astfel, relaţiile comerciale şi financiare ale statelor lumii se pot materializa sub multiple forme , cum sunt:

- schimb de mărfuri, care se realizează prin operaţiuni clasice de export şi import şi ca urmare a diverselor forme de cooperare economică internaţională;

- schimb de servicii, care îmbracă cele mai diversificate forme, privind domenii diferite: transporturi maritime, terestre şi aeriene, turism, servicii bancare, de asigurări, servicii tehnice, servicii poştale şi de telecomunicaţii, etc.

- transferuri de fonduri: credite guvernamentale şi comerciale, investiţii străine, etc.;

17 N.Dobrotă (coordonator) – “Liberalizarea schimburilor economice externe – avantaje şi limite pentru România”, “Editura Economică”, Bucureşti, 2003

34

- transferuri necomerciale privind satisfacerea unor nevoi reciproce cum sunt: întreţinerea reprezentanţelor diplomatice, cheltuieli de călătorie, ajutoare, etc.

În epoca contemporană, în care revoluţia tehnico-ştiinţifică a determinat o adâncire a diviziunii internaţionale a muncii, nici un stat, oricât de bogat şi înzestrat industrial ar fi, nu poate să rămână în afara circuitului mondial de valori materiale şi spirituale, deoarece nu este posibil să producă şi să-şi satisfacă în întregime necesităţile interne, în continuă diversificare; fiecare naţiune are ceva de primit şi de dat în circuitul internaţional de valori, de cunoştinţe şi servicii.

Ponderea principală în cadrul comerţului mondial o deţine comerţul cu mărfuri, cca. 80 % având drept componente de bază: exportul şi importul.

Exportul reprezintă totalitatea operaţiunilor care au ca obiect vânzarea către cumpărătorii străini a mărfurilor produse în ţara exportatoare, vânzările mărfurilor prezentate la târgurile şi expoziţiile din străinătate, ieşirea mărfurilor rezultate din prelucrarea unor materiale sau semifabricate primite spre prelucrare, livrările mărfurilor importate către cumpărătorii din străinătate. Nu se consideră operaţii de export ieşirile mărfurilor fără decontări comerciale cu străinătatea, precum sunt: livrările de mărfuri sub formă de ajutor acordat altor ţări; expedierile mostrelor sau mărfurilor pentru târguri şi expoziţii, care nu au fost vândute în ţara gazdă a târgului sau expoziţiei; expedierile mărfurilor în contul cotizaţiilor pentru fondul de ajutorare tehnică a O.N.U., alimentele, materialele şi diferitele mărfuri pentru aprovizionarea vaselor şi avioanelor proprii, care efectuează curse în străinătate; ieşirile mărfurilor străine care au trecut prin ţară în tranzit.

Importul reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial care au ca obiect : cumpărarea mărfurilor produse în străinătate în vederea consumului productiv şi individual; readucerea în ţară a materiilor prime şi materialelor indigene prelucrate în străinătate; alimentarea vaselor şi avioanelor proprii în porturile sau aeroporturile altor ţări; cumpărarea mărfurilor prezentate de alte ţări la târguri şi expoziţii din ţară. Nu fac parte din operaţiunile de import intrările de mărfuri fără decontări comerciale cu străinătatea ca de exemplu: intrările mostrelor şi mărfurilor pentru târguri şi expoziţii organizate în ţara importatoare şi care nu au fost cumpărate în această ţară; mijloacele de transport şi ambalajele mărfurilor expuse în străinătate care se readuc în ţară; intrările mărfurilor sub formă de ajutor acordat

35

ţării importatoare de către alte ţări; intrările mărfurilor străine în tranzit, mărfuri aduse de călători pentru uzul personal.

Balanţa comercială caracterizează cu ajutorul unui sistem de indicatori relaţia dintre valoarea exportului şi valoarea importului unei anumite ţări, într-o perioadă dată (an, semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) când valoarea exportului depăşeşte valoarea importului; pasivă (deficitară), când valoarea exportului este inferioară valorii importului; echilibrată, când valoarea exportului este egală cu valoarea importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţii FOB şi importurile în condiţii CIF (cel mai uzitat mod de calcul) sau ca diferenţă între exporturi FOB şi importuri FOB.

Situaţia balanţei comerciale va avea influenţă asupra balanţei de plăţi curente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de ponderea operaţiunilor comerciale în raport cu celelalte operaţiuni de schimb ale unei ţări (comerţ invizibil, balanţa mişcărilor de capital).

Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor se poate calcula gradul de acoperire, care priveşte fie ansamblul balanţei comerciale, fie comerţul cu un anumit produs.

Gradul de acoperire = 100 ) CIF (r mporturiloValoarea i

) FOB (or exporturilValoarea ×

Exporturile FOB (free on board - livrate la bord) apar subevaluate faţă de CIF (cost, insurance, freight - cost, asigurări, navlu), atunci când balanţa comercială înregistrează deficite şi invers.

Evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a comerţului unei ţări cu altă ţară sau cu un grup de ţări (de exemplu comerţul României cu Rusia sau cu statele membre ale Uniunii Europene) se poate exprima şi prin “raportul de schimb” (terms of trade, termes de l’échange). Cu ajutorul lui se poate vedea ce cantitate de bunuri trebuie să exporte o ţară, de la o perioadă la alta, pentru a putea importa aceeaşi cantitate de bunuri.Indicele raportului

de schimb a unei ţări = 100 import la marfurilor preturilor Indiceleexport la marfurilor preturilor Indicele ×

36

În funcţie de acest raport se poate aprecia dacă schimburile comerciale internaţionale au fost avantajoase sau dimpotrivă. De regulă, în cazul ţărilor în dezvoltare sau în tranziţie acest raport de schimb este nefavorabil , având în vedere, pe de o parte, structura exportului , constituită în general din materii prime şi produse semifabricate ce au o valoare scăzută, şi cea a importului , alcătuită din maşini, utilaje, mijloace de transport, etc., iar pe de altă parte, competitivitatea tehnologică şi de preţ redusă comparativ cu a ţărilor dezvoltate.

Tendinţe în evoluţia comerţului mondialCu prilejul aniversării a 50 de ani de la crearea Acordului

General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), respectiv mai 1997, au fost prezentate o serie de date “istorice”, ce reliefează creşterea mult mai accentuată a schimburilor comerciale comparativ cu producţia mondială, fapt ce a determinat dublarea ponderii exportului şi importului în produsul intern brut mondial în perioada postbelică.

Se consideră că, această participare însemnată la realizarea producţiei pe plan mondial a determinat trecerea comerţului internaţional în rândul problemelor globale ale economiei mondiale.

Potrivit datelor publicate cu acest prilej, în perioada 1950-1996, comerţul mondial cu mărfuri a sporit de 14,5 ori, în timp ce producţia mondială doar de 5,5 ori .

De la un volum de 200 miliarde dolari în 1950, comerţul mondial a atins 4.500 miliarde dolari în 1996 , fiind unul din factorii dinamizatori ai creşterii economiei mondiale în această perioadă.

În toată această perioadă şi, ulterior până în anul 2001, ritmurile sale de creştere au devansat creşterea P.I.B. mondial, antrenând un număr sporit de ţări în circuitul economic mondial.

În perioada 1990-2004, exporturile mondiale de mărfuri au marcat o creştere susţinută (exceptând anul 2001) faţă de producţia mondială, după cum se relevă şi în graficul nr. 2.

În anul 1998, pentru prima dată comerţul mondial de mărfuri a depăşit pragul de 5.000 miliarde dolari (5.300 miliarde), în anul 2002 pe cel de 6.000 miliarde dolari (6.370 miliarde), iar în anul 2004 a atins 8.880 miliarde dolari.

37

Grafic nr. 2.

Evoluţia ritmului mediu real de creştere a Produsului Intern Brut mondial şi a exporturilor mondiale în perioada 1990 - 2004

-2

0

2

4

6

8

10

12

14

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

PIB - mondialExport de marfuri

Sursa: Realizat după Raportul anual al OMC –iunie 2005/Geneva

Comerţ internaţional - încetinirea ritmului de creştere în 2005 şi 2006

Conform prognozelor elaborate şi cuprinse în Raportul conjunctural publicat de FMI la sfârşitul lunii septembrie 2005, ritmul real de creştere a comerţului internaţional se va încetini sensibil în 2005 şi 2006 faţă de 2004. Astfel, experţii FMI prevăd pentru 2005 un ritm real de creştere de numai 7,0% (10,3% în 2004), iar pentru 2006 de 7,4%.

În 2005, ritmul de creştere a importurilor de mărfuri şi servicii se va reduce, în opinia experţilor Fondului, la 5,4% (de la 8,8% în 2004) în cazul ţărilor dezvoltate şi la 13,5% (de la 16,4%) în cazul ţărilor în dezvoltare.

O evoluţie similară este progozată şi în cazul exporturilor de mărfuri şi servicii, al căror ritm va scădea de la 8,3% în 2004 la numai 5,0% în 2005 în cazul ţărilor dezvoltate şi de la 14,5% la 10,4% în cazul ţărilor în dezvoltare.

Pentru 2006, analiştii FMI prognozează ritmuri de creştere apropiate de anul 2005, atât la import, cât şi la export, menţinând decalajele de ritm între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. O

38

menţiune aparte în cazul ritmului de creştere a importurilor ţărilor în dezvoltare, care se va reduce ceva mai mult în 2006 faţă de 2005 (de la 13,5% la 11,9%), ca urmare, în principal, a scăderii relative a cererii de import a Chinei şi a unei majorări mai mici prognozate a preţului internaţional al ţiţeiului (13,9% în 2006 faţă de 43,6 în 2005).

În 2006 se prognozează o scădere absolută a preţurilor materiilor prime neenergetice, cu 2,1% (faţă de o creştere cu 8,6% în 2005).

Experţii FMI apreciază că asupra realizării acestor previziuni de creştere a comerţului internaţional planează o serie de riscuri, cele mai însemnate fiind:

• nouă escaladare a creşterii preţului barilului de ţiţei, în contextul agravării situaţiei din Iran, Irak şi Nigeria;

• neajungerea la un compromis la reuniunea ministerială a OMC din decembrie 2005 de la Hong-Kong, care să permită deblocarea şi apoi finalizarea Rundei „Doha”;

• deprecierea cursului dolarului şi apariţia unor tensiuni pe planul relaţiilor valutare internaţionale între principalii parteneri comerciali ai globului.

Tabelul nr. 2Evoluţia ritmului de crestere a comertului mondial şi a preţurilor

internaţionale ale ţiţeiului şi a materiilor prime neenergetice în perioada 2003-2005

2003 2004 2005(estimări)

2006(prognoze)

1. Comerţ mondial (mărfuri şi servicii) – ritm real de creştere, în % din care:

5,4 10,3 7,0 7,4

IMPORTURI- Ţări dezvoltate 4,1 8,8 5,4 5,8- Ţări în dezvoltare 11,1 16,4 13,5 11,9EXPORTURI- Ţări dezvoltate 3,1 8,3 5,0 6,3- Ţări în dezvoltare 10,8 14,5 10,4 10,32. Preţuri la materiile prime (preţuri medii ponderate, variaţii anuale, în %)- Ţiţei*) 15,8 30,7 43,6 13,9- Materii prime nepetroliere 6,9 18,5 8,6

*) Preţurile medii anuale, exprimate în dolari SUA/baril sunt: 37,76 în 2004; 54,23 în 2005 şi 61,75 în 2006.

Sursa: „IMF – World Economic Outlook”, septembrie 2005, Washington

39

Tabel nr. 3Evoluţia exporturilor şi importurilor mondiale pe regiuni şi

principale ţări în 2004

EXPORTURI IMPORTURImiliarde

dolariritm de creştere

faţă de 2003 - %miliarde

dolariritm de creştere

faţă de 2003 - %Total mondialDin care:

8880 21,0 9215 21,0

1. America de Nord- SUA- Canada- Mexic

1330819322189

14,013,018,014,0

20101526

276206

16,017,013,016,0

2. America Centrală şi de Sud, din care:- Brazilia

272

96

28,0

32,0

238

66

27,0

30,03. Europa, din care:Uniunea Europeană(25 de ţări), din care:- Germania- Franţa- Marea Britanie- ItaliaAlte ţări din Europa de Vest, din care:- ElveţiaEuropa de Sud Est

40243708

918451346345204

118112

19,019,0

22,015,013,016,019,0

18,032,0

41333784

717464462349165

111183

20,019,0

19,016,018,017,018,0

16,036,0

4. Comunitatea Statelor Independente,din care:- Rusia

263

183

35,0

35,0

17,1

95

31,0

26,05. Africa, din care:- Africa de Sud

22846

31,026,0

20755

25,034,0

6. Asia, din care:- Japonia- China- India- Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore

2385565593

73637

25,020,035,027,0

2214455561

96

27,010,036,034,0

7. Orientul Mijlociu 379 26,0 243 23,0Pentru comparaţie:- U.E. – 15 ţări- U.E. – 10 noi ţări membre- U.E. – 25 comerţ extracomunitar- MERCOSUR – 4 ţări- ASEAN – 10 ţări

3447260

1203135550

18,032,0

20,028,020,0

3485299

127994

491

18,028,0

20,037,026,0

Sursa: WTO, „World Trade Report 2005”, Geneva, 30 iunie 2005

40

În ceea ce priveşte orientarea geografică , aşa după cum se observă şi din graficele nr. 3 şi 4, cca. 65 % din exportul şi importul mondial revine ţărilor dezvoltate, în frunte cu cele din Europa Occidentală, ţărilor în dezvoltare revenindu-le o cotă de cca. 30 %, iar ţărilor în tranziţie o cotă de cca. 5 %.

Grafic nr. 3Orientarea geografică a comerţului mondial cu mărfuri

în 2004 (importuri)

Importuri

America Latina6%

Tari in tranzitie + Rusia

5%

Africa2%

Orientul Mijlociu

3%

Asia22%

Uniunea Europeana

40%

America de Nord22%

Grafic nr. 4Orientarea geografică a comerţului mondial cu mărfuri

în 2004 (exporturi)

Exporturi

Uniunea Europeana

42%

America de Nord15%

America Latina6%

Tari in tranzitie + Rusia5%

Africa2%

Orientul Mijlociu4%

Asia26%

41

De departe cel mai mare exportator mondial îl constituie Uniunea Europeană a “celor 25”, cu o pondere de 40,5% din total mondial în 2004 (datele se referă la exporturile extra+intracomunitare), urmată de S.U.A. (16%) şi Japonia (7,6%).

La import, tot U.E. deţin supremaţia, cu o pondere de 39,5% din importul mondial în 2004, urmate de S.U.A. (19,5%) şi China 6,1% .

Potrivit datelor oficiale publicate în iunie 2005 de Organizaţia Mondială a Comerţului, în 2004 Germania, pentru al doilea an consecutiv, rămâne primul exportator mondial de mărfuri, cu un volum de 918 miliarde dolari, urmată de: SUA (819), China (593), Japonia (565), Franţa (451) şi Marea Britanie (346).

Tabel nr. 4Principalii 8 exportatori mondiali în 2004 comparativ cu 2003

- miliarde dolari -Loc ocupat

2004 2003 Ţări 2004 2003

1 2 Germania 918 7482 1 S.U.A. 819 7243 5 China 593 4384 3 Japonia 565 4725 4 Franţa 451 3856 6 Marea Britanie 346 3047 8 Italia 345 2908 7 Canada 322 272

Sursa: OMC – “Commerce international”, iunie 2005, Geneva

Tabel nr. 5Principalii 8 importatori mondiali în 2004 comparativ cu 2003

- miliarde dolari -Loc ocupat

2004 2003 Ţări 2004 2003

1 1 S.U.A. 1526 13062 2 Germania 717 6023 6 China 561 4134 5 Franţa 464 3885 3 Marea Britanie 462 3876 4 Japonia 455 3837 7 Italia 349 2898 8 Canada 276 246

Sursa: OMC – “Commerce international”, iunie 2005, Geneva

42

Modificări structurale în comerţul mondialMutaţiile recente din comerţul mondial reflectă schimbări

structurale în producţie determinate de noile tehnologii, noi modele ale cererii, noi factori logistici, noi modalităţi de organizare şi localizare a producţiei, noi politici, şi noi reguli şi preferinţe în comerţul internaţional. Cel mai important factor determinant al schimbărilor în modelele de export îl constituie progresul tehnologic.

O clasificare generală a mărfurilor de export face distincţie între produsele primare şi produsele manufacturate, ultimele fiind împărţite în patru grupe: bazate pe resurse, cu tehnologie scăzută, cu tehnologie medie şi produse de înaltă tehnologie.

În ultima perioadă, produsele bazate pe noile tehnologii din informatică şi comunicare au devenit partea cea mai importantă a grupului produselor de înaltă tehnologie, de aceea sunt adeseori văzute ca o sub-categorie a acestora. Progresul tehnologic afectează în mod diferit categoriile de produse enumerate mai sus: pe de o parte sunt bunurile primare şi cele bazate pe resurse, iar pe de altă parte se situează bunurile de înaltă tehnologie. În ce măsură rapiditatea schimbărilor tehnologice afectează toate categoriile în mod egal, sau favorizează unele categorii în defavoarea altora, rămâne încă o problemă deschisă disputelor specialiştilor în domeniu.

În aceste condiţii, se pot distinge următoarele tendinţe structurale în modelele de comerţ în contextul accelerării fenomenului de globalizare:18

Tendinţa de bază se referă la schimbările fundamentale în structura comerţului: produsele primare şi produsele manufacturate bazate pe resurse au pierdut în mod constant din importanţă în ultimele decade, scăzând la 50% în 1984, pentru a deţine în 2004 o pondere de numai 28% în comerţul mondial. Bunurile manufacturate nebazate pe resurse au constituit motorul creşterii exporturilor, înregistrând totodată schimbări ale nivelurilor de intensitate tehnologică. Ponderea produselor bazate pe resurse a atins apogeul la începutul anilor 1980, iar cea a produselor cu tehnologie scăzută la începutul anilor 1990. Cum scăderea acestora reprezintă o tendinţă pe termen lung, este evident că ţările care s-au specializat în aceste produse întâmpină greutăţi în susţinerea creşterii exporturilor.

18 C. Barna – “Schimbări structurale în comerţul mondial”, în “Tribuna Economică”, nr. 49/dec. 2002

43

A doua tendinţă, şi poate cea mai surprinzătoare, constă în faptul că în perioada 1985 - 2004 exporturile au crescut cu atât mai rapid cu cât nivelul de tehnologie a fost mai avansat. Produsele de înaltă tehnologie sunt cele mai dinamice produse la export, nu numai în cazul ţărilor industriale, ci şi în cazul ţărilor în dezvoltare care, în mod tradiţional, deţineau avantaje comparative în exportul bunurilor bazate pe resurse şi al bunurilor intensive în muncă.

A treia tendinţă importantă constă în creşterea ponderii comerţului cu componente în comerţul total. Această tendinţă ridică problema măsurării precise a creşterii valorii comerţului, deoarece componentele pot face obiectul a numeroase operaţiuni de comerţ transfrontaliere înainte de a fi încorporate în produsele finale. Aceasta înseamnă că aceleaşi input-uri pot fi contabilizate de mai multe ori. Ponderea componentelor în totalul exporturilor ţărilor dezvoltate luate ca grup s-a ridicat de la 26% în 1978, la 40% în 2004. Acest tip de comerţ este deosebit de important în echipamentul din industria telecomunicaţiilor, biroticii, vehiculelor motorizate şi nemotorizate şi aparatelor electrice. De exemplu, în industria telecomunicaţiilor, comerţul cu componente reprezintă în medie jumătate din totalul exporturilor, în timp ce aproape trei sferturi din totalitatea importurilor de echipament pentru telecomunicaţii din Asia constă în componente pentru viitoarele asamblări. La nivel de ţară, ponderea componentelor în totalul importurilor de produse manufacturiere în anul 2004 a variat de la un sfert la aproape jumătate în cazul unor ţări cu performanţe ridicate la export.

Trăsături principale ale comerţului mondial în perioada postbelică

Mutaţiile intervenite în economia mondială după cel de-al doilea război mondial s-au răsfrânt şi asupra comerţului internaţional, fapt evidenţiat de o serie de trăsături distincte, care amplificate în ultimele două decenii, pun în evidenţă dimensiunile reale ale comerţului mondial ce se desfăşoară în prezent.

a) Dinamica accentuată a comerţului internaţional faţă de producţia mondială. Această trăsătură s-a reflectat, aşa după cum am precizat, în ritmul superior de creştere a comerţului internaţional înregistrat în perioada 1950-2004, faţă de PIB-ul mondial, cu excepţia anului 2001. Printre cauzele care explică această trăsătură se evidenţiază adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, respectiv a specializării şi cooperării în producţie, liberalizarea crescândă a

44

schimburilor comerciale, precum şi expansiunea aşa-numitului “trafic de perfecţionare” (este vorba de activităţi de asamblare sau fabricare de produse, care se bazează pe componente şi materiale importate).

b) Modificarea structurii importului şi exportului mondial, prin creşterea ponderii grupei produselor prelucrate şi înalt prelucrate, în detrimentul materiilor prime şi semifabricatelor. În prezent, se apreciază că 2/3 din comerţul mondial este deţinut de produsele din prima grupă, faţă de numai 1/3 deţinute de produse din cea de-a doua grupă. Cauza principală rezidă din sporirea mult mai accentuată a preţurilor la produsele manufacturate faţă de o creştere mai lentă, însoţită uneori chiar de scăderi, în cazul materiilor prime, precum şi “revoluţiile” în domeniul informaticii, tehnicii de “vârf” care au propulsat aceste preţuri şi implicit valoarea schimburilor respective.

c) Agravarea protecţionismului comercial, îndeosebi de natură netarifară. În paralel cu reducerea nivelului taxelor vamale în urma celor 8 runde de negocieri comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.19) a avut loc o proliferare fără precedent a obstacolelor netarifare. Un studiu efectuat de OMC în 2000 relevă existenţa în comerţul mondial a cca. 800 obstacole netarifare, mergând de la restricţii cantitative, norme şi standarde tehnice, norme fitosanitare, până la norme de ambalare, etichetare, norme ecologice, ş.a.

d) Tripolarizarea schimburilor comerciale mondiale, prin apariţia şi funcţionarea celor trei mari “poli” :

- polul “vest-european”, cuprinzând ţările membre ale Uniunii Europene (U.E.) şi Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.), reunite în Spaţiul Economic European (S.E.E.);

- polul “nord-american”, format din S.U.A.-Canada-Mexic, legate prin Acordul de zonă de comerţ liber (N.A.F.T.A.);

- polul “Japonia şi Asia de Sud-Est”, format prin relaţiile economice strânse între Japonia şi ţările din această zonă (Coreea de Sud, Hong-kong, Singapore, Tailanda, Filipine, Malayezia, Indonezia, ş.a.). În plus, ţările din această zonă şi-au propus să-şi dezvolte legăturile comerciale în cadrul Forumului de Cooperare Economică Asia-Pacific (A.P.E.C.).

19 GATT - creat în 1947, a fost înlocuit de la 1 ianuarie 1995 cu Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.). Nivelul mediu al taxelor vamale pe glob s-a redus în urma celor 8 runde de negocieri comerciale multilaterale, de la 55 % în 1950 la 12,5 % în 1990, şi la 6 % în anul 2000.

45

Aceşti trei poli deţin, în prezent, cca. 75 % din comerţul mondial.

e) În perioada 1990-2004 se remarcă creşterea mai rapidă a comerţului ţărilor din Asia de Sud-Est şi din Europa Centrală şi de Est, decât ritmul mondial. În 2004, ţările Asiei de Sud-Est au înregistrat un ritm de creştere a exporturilor de 20 %, iar cele din Europa Centrală şi de Est de 18 %, peste media de 8,8 % a exporturilor mondiale. În perioada 1990-2004, cele două grupuri de ţări au înregistrat un ritm mediu anual de creştere a exporturilor fiecare de 10 %, în timp ce exportul mondial de numai 6 %.

f) Ritmul superior de creştere a comerţului cu servicii faţă de cel cu mărfuri în ultimul deceniu, relevat şi de sporirea volumului acestei forme de comerţ la peste 2.000 miliarde dolari în 2004 (cca. 20 % din comerţul mondial cu mărfuri şi servicii).

Evoluţia şi mecanismele preţurilor internaţionale În prezent, în opinia marii majorităţi a specialiştilor, “mişcarea”

preţurilor internaţionale nu mai este condiţionată exclusiv de fazele ciclului economic, ci înglobează efecte mult mai complexe (şi uneori contradictorii) legate de: frecventele fluctuaţii ale cursurilor valutare, procesele inflaţioniste, incidenţele destabilizatoare ale activităţii marilor societăţi transnaţionale, concurenţa dintre vechile şi noile produse apărute ca urmare a propagării în producţie, fără precedent, a cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, amplificarea operaţiunilor speculative la bursele de mărfuri, etc.

Pe parcursul ultimelor decenii, preţurile internaţionale au fost supuse unor modificări permanente sub influenţa evenimentelor economice, politice şi sociale care s-au succedat pe plan mondial.

Preţurile internaţionale s-au aflat sub incidenţa unor schimbări frecvente, determinate de modificările intervenite atât în condiţiile de realizare a mărfurilor pentru export, cât şi în cele de desfacere a acestora pe pieţele externe.

Dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale este însoţită de apariţia unei multitudini de preţuri, ca rezultat al diversificării furnizorilor şi formelor de comercializare. În afară de aceasta, înseşi cheltuielile de producţie legate de realizarea mărfurilor destinate pieţei externe au fost supuse unor modificări continue, întrucât, în condiţiile luptei de concurenţă, au loc schimbări frecvente în ce priveşte poziţia producătorilor pe piaţa internaţională, modificându-se astfel condiţiile care stau la baza formării preţurilor internaţionale.

46

În plus, în funcţie de natura produselor şi a condiţiilor de comercializare, preţurile au fost influenţate în evoluţia lor de o serie de alţi factori, care pot fi grupaţi în trei categorii principale, şi anume:

I) factori tehnici - inerenţi oricărui produs;II) factori instituţionali - care pot fi modificaţi prin acţiunea

conştientă a furnizorilor de mărfuri pe piaţa externă;III) factori de piaţă - legaţi de modul de comercializare a

produselor, respectiv dacă tranzacţiile au loc în cadrul unei pieţe libere, controlate sau închise.

Aceşti factori au constituit caracteristici comune pentru mai multe produse; în acelaşi timp, preţurile fiecărui produs s-au aflat sub incidenţa unor factori specifici, caracteristici produsului respectiv. Astfel, în timp ce preţurile materiilor prime au fost influenţate de ciclurile economice, preţurile produselor agricole au fost sensibile la ciclurile de producţie, la excedentele sau la deficitele cauzate de condiţiile naturale. De asemenea, acolo unde există o concurenţă din partea produselor sintetice, sau a unor înlocuitori accesibili, piaţa impune o anumită limită pentru preţul maxim obtenabil, fără ca volumul vânzărilor să înregistreze o scădere apreciabilă.

Fluctuaţiile preţurilor - care s-au manifestat în special la produsele de bază - nu au constituit o caracteristică inerentă pentru toate produsele de acest fel: ele au fost consecinţa evenimentelor naturale sau ale acţiunii unor cercuri economice şi politice naţionale sau internaţionale. Astfel, preţurile au putut să crească brusc în cazul unor calamităţi naturale care s-au soldat cu reducerea ofertelor, sau au rămas stabile în cazul când producţia şi exportul s-au aflat sub controlul unor organisme.

În cazul produselor manufacturate, care constituie o grupă mult mai eterogenă, factorii de influenţă au prezentat mari diferenţieri de la o categorie de produse la alta. Diversitatea tipodimensională a caracteristicilor tehnice şi calitative ale produselor au dus la diferenţieri mari în ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie şi a făcut ca preţurile internaţionale să se formeze în cadrul tranzacţiilor directe dintre parteneri, sau în cel mai bun caz în cadrul unor licitaţii internaţionale. De exemplu, principalii factori de influenţă ai formării şi evoluţiei preţurilor la maşini şi utilaje au fost: progresul tehnic, care reclamă un volum considerabil al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare; uzura morală din ce în ce mai rapidă, care imprimă preţurilor o tendinţă de scădere pe măsură ce acestea se învechesc; tendinţa de reducere a consumurilor specifice ca urmare a progresului tehnic; evoluţia

47

preţurilor la materiile prime care au pondere ridicată în produsul finit respectiv şi cheltuielile cu forţa de muncă. Este de semnalat faptul că factorii ciclici conjuncturali au acţionat mai lent asupra preţurilor acestor produse. De asemenea, preţurile produselor chimice, bunurilor de consum şi materialelor de construcţie au fost influenţate într-o mai mare măsură de evoluţia preţurilor materiilor prime, evoluţia cererii de consum în diferitele faze ale ciclului economic, modificările intervenite la nivelul veniturilor populaţiei, dinamica apariţiei de produse noi, influenţa produselor de înlocuire, precum şi de factorii sezonieri.

Preţurile internaţionale ale energiei (petrol, gaze, cărbune) au fost influenţate - de regulă - de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă. În cazul petrolului, factorii instituţionali au început să deţină un rol tot mai important în formarea şi evoluţia preţurilor internaţionale.

Cu toate că preţurile au fost supuse unor multiple influenţe, unele din ele cu efecte contradictorii, pe parcursul ultimilor patru decenii se pot evidenţia trei etape distincte în comportamentul preţurilor internaţionale, şi anume: perioada 1950-1970 când preţurile au prezentat o mai mare stabilitate, perioadă care corespunde cu etapa de prosperitate a economiei mondiale şi de dezvoltare a schimburilor internaţionale; perioada 1970-1980, caracterizată printr-o escaladare a preţurilor fără precedent în perioada postbelică şi care corespunde crizei structurale în care a intrat economia mondială; perioada 1980-1995, caracterizată prin scăderea sau creşterea lentă a preţurilor la produsele primare şi creşterea accentuată a preţurilor la produsele manufacturate.

În prima etapă (1950-1970), reflectând dezvoltarea în ritm susţinut a economiei mondiale şi a comerţului internaţional, în condiţiile şi ale unei stabilităţi valutar-financiare, evoluţia preţurilor internaţionale s-a caracterizat printr-o relativă stabilitate, fără să producă perturbaţii însemnate. Potrivit indicilor de preţuri calculaţi de O.N.U. în decurs de 20 de ani, preţurile pe ansamblul exporturilor mondiale s-au majorat cu 27 %, ceea ce corespunde unei rate medii anuale de creştere de numai 1,2 %. Această stabilitate a preţurilor internaţionale a favorizat, la rândul ei, participarea mereu crescândă a statelor la diviziunea internaţională a muncii.

Evoluţia preţurilor internaţionale nu a fost însă constantă pe cele două mari categorii de produse: primare şi manufacturate. Astfel, în special, în a doua jumătate a anilor ’60, preţurile produselor manufacturate au marcat o creştere mai puternică faţă de preţurile produselor primare, declanşând aşa-numitul fenomen al “foarfecelui preţurilor”.

48

În a doua etapă (1970-1980), fenomenele economice şi valutare, declanşate la începutul deceniului al optulea, au determinat modificări esenţiale în “comportamentul” preţurilor internaţionale. Din acest moment, preţurile au început să fie influenţate tot mai mult de: fenomenele inflaţioniste din economiile naţionale ale ţărilor dezvoltate, care s-au transferat integral asupra schimburilor internaţionale, de fluctuaţiile cursurilor de schimb ale principalelor valute, a dobânzilor bancare, ş.a. În aceste condiţii, preţurile internaţionale au început să fie marcate de o sensibilitate sporită la modificarea factorilor exogeni, iar amplitudinea fluctuaţiilor pe termen scurt şi mediu a crescut considerabil. Totodată, preţurile au început să reacţioneze tot mai puţin la modificarea ciclurilor conjuncturale.

Fenomenele inflaţioniste s-au făcut simţite imediat în evoluţia preţurilor internaţionale. Încă de la începutul anilor ’70, preţurile internaţionale au crescut în decurs de doi ani (1971-1972) cu 27 % la produsele de bază şi, respectiv, cu 13 % la cele manufacturate. În continuare, procesul inflaţionist a fost amplificat de cele două “şocuri” petroliere (octombrie 1973 şi decembrie 1979), care au determinat o adevărată “explozie” în evoluţia preţurilor internaţionale, majorările de mare amplitudine ale preţurilor ţiţeiului imprimând o tendinţă accentuată a preţurilor şi la celelalte produse comercializate pe piaţa internaţională, începând cu produsele energointensive şi terminând cu produsele manufacturate. Sub incidenţa acestor fenomene, preţurile internaţionale, pe ansamblul exportului mondial, au crescut, potrivit indicilor O.N.U. din 1970 şi până în 1980 de 3,7 ori, cu o rată medie anuală de 14 %.

În această perioadă, preţurile produselor de bază au crescut mai rapid (de 6,8 ori) decât preţurile produselor manufacturate (de 2,9 ori), inversându-se astfel “foarfecele” clasic al preţurilor internaţionale. În cazul produselor de bază, creşterea preţurilor ţiţeiului (de aproape 20 de ori) a devansat cu mult majorările de preţuri înregistrate la celelalte categorii de produse.

În a treia etapă (1980-2002) preţurile internaţionale au traversat o perioadă de inflexiune, caracterizată prin creşteri mai lente sau chiar scăderi în cazul produselor primare (vezi şi “contraşocul petrolier din 1986, când preţul barilului de petrol a coborât la 10-12 dolari, de la 40 dolari în 1980) şi la creşteri mai rapide în cazul produselor manufacturate, în special cazul acelora care încorporează tehnologie de “vârf”.

49

În ultimii ani ai perioadei, ca urmare a intensificării caracterului restrictiv al politicilor economice şi monetare promovate, în special în ţările dezvoltate, pericolul inflaţionist a fost îndepărtat, ceea ce a imprimat mişcării preţurilor internaţionale un caracter de relativă stabilitate.

Această relativă stabilitate a creşterii preţurilor internaţionale este previzibilă, potrivit experţilor O.N.U. ai Băncii Mondiale şi F.M.I. cel puţin până la sfârşitul actualului deceniu (2010), în contextul temporizării ratei inflaţiei pe glob şi al menţinerii unor ritmuri moderate de creştere economică, în principal, în ţările dezvoltate.

Clasificarea preţurilor internaţionaleDupă modul de formare a preţurilor, în comerţul internaţional se

întâlnesc mai multe categorii de preţuri şi anume:- preţuri “libere”, care se formează pe baza jocului liber al

cererii şi ofertei, caracteristice marii majorităţi a produselor prelucrate. Din cadrul acestei categorii se delimitează aşa-numitele “preţuri reprezentative” sau “preţuri-directoare”, care se formează pe pieţele cu cel mai mare volum de export sau import (de exemplu, în Europa, preţurile reprezentative la majoritatea produselor prelucrate sunt cele care se formează pe piaţa Germaniei, care este de departe cel mai mare importator şi exportator european);

- preţuri care se formează pe baza cotaţiilor de bursă, caracteristice principalelor produse agricole, alimentare, materii prime, metale neferoase, metale preţioase. Acest preţ se calculează pe baza cotaţiei la bursele de mărfuri respective, la care se adaugă diferite cheltuieli (de transport, depozitare, manipulare, sau cele impuse de reglementările bursei privind condiţiile de livrare a produselor). La operaţiunile care au loc în afara bursei, preţurile de tranzacţie se stabilesc pe baza mediei cotaţiilor din perioada convenită între parteneri, la care se calculează adaosuri sau rabaturi de preţuri în funcţie de diferenţele de calitate şi de uzanţele de comercializare ale bursei de referinţă;

- preţuri care se formează în baza “Acordurilor internaţionale pe produs”, caracteristice ţiţeiului şi produselor petroliere, cafea, cacao, banane, ş.a. unde raportul cerere-ofertă este dirijat şi coordonat de participanţii la acord;

- preţuri de monopol, care se formează pe baza înţelegerilor între marile monopoluri, respectiv societăţile transnaţionale care deţin supremaţia în producerea şi desfacerea anumitor produse. Aceste preţuri

50

sunt, de regulă, mai ridicate decât preţurile ce se formează pe piaţă liberă, ca urmare a înfrângerii concurenţei şi acaparării pieţei de către acestea;

- preţuri de licitaţie, care se formează în urma licitaţiilor internaţionale şi care sunt caracteristice unor mărfuri specifice, cum ar fi: instalaţii complexe, uzine “la cheie”, bunuri de echipament greu (cum ar fi industria energetică);

- preţuri de transfer, folosite în relaţiile dintre filialele aceleiaşi societăţi-mamă sau între societăţi-mamă şi filiale, având drept scop maximizarea profitului;

- preţuri “administrate” sau subvenţionate, care se formează prin intervenţia directă a statului şi care sunt caracteristice unor produse de interes naţional.

În concluzie, în comerţul internaţional se practică, concomitent, mai multe categorii de preţuri, care alcătuiesc un sistem al preţurilor internaţionale şi care reprezintă o componentă de bază în elaborarea programelor de marketing-mix de comercializare a produselor pe pieţele externe.

Instituţionalizarea comerţului mondialA. G.A.T.T./O.M.C. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) a fost

semnat la Geneva, la 30 octombrie 1947, de către 23 de state, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1948. În prezent sunt membre G.A.T.T./O.M.C. 148 de ţări membre, România fiind admisă ca membră la 15 noiembrie 1971.

Nu sunt membre G.A.T.T., dar au statut de observator şi au depus cereri de aderare un număr de 26 de ţări, între acestea fiind mai importante: Rusia, Ucraina, Albania, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Algeria, Vietnam, Sudan, Liban.

G.A.T.T.-ul nu a avut un statut de organizare specializată a O.N.U., deci nu a putut fi subordonat şi controlat de aceasta. Acest lucru a constituit, după aproape 50 de ani, una din motivaţiile principale ale înlocuirii sale cu Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.).

G.A.T.T. a fost un acord comercial multilateral, prin care ţările semnatare s-au angajat să respecte anumite reguli şi principii, menite să elimine, pe bază de reciprocitate, obstacolele comerciale (tarifare sau de altă natură) din calea schimburilor dintre ele. Prin acestea G.A.T.T. şi-a propus să favorizeze “creşterea nivelului de viaţă, realizarea unei

51

utilizări mai bune a forţei de muncă şi a resurselor naturale, creşterea producţiei şi a schimburilor reciproce de produse”20.

În domeniul comerţului internaţional, apariţia şi funcţionarea G.A.T.T.-ului a marcat trecerea de la bilateralism la multilateralism, ca efect nemijlocit al adâncirii interdependenţelor economice dintre ţările lumii. În acelaşi timp, paralel cu elaborarea şi aplicarea pe baze multilaterale a regulilor şi practicilor amintite, G.A.T.T. a oferit statelor şi un cadru multilateral de negocieri, evitând într-o mare măsură “războaiele” comerciale bilaterale21.

G.A.T.T.-ul şi-a propus, şi în mare parte a reuşit, să favorizeze dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale prin aplicarea şi respectarea unor principii:

a) Favorizarea dezvoltării schimburilor comerciale economice internaţionale prin eliminarea barierelor din calea acestor schimburi, asigurarea unei egalităţi între membrii săi, în condiţiile folosirii unor practici comerciale loiale;

b) Egalitatea de tratament a tuturor statelor semnatare (părţilor contractante - acestea obligându-se să acorde produselor provenite din celelalte ţări membre un tratament egal cu cel acordat produselor provenind din orice alte ţări (tratamentul naţiunii celei mai favorizate - articolul 1), dar şi cu cel acordat produselor realizate pe plan naţional, în materie de taxe, impozite interne şi de legislaţie privind desfacerea produselor respective pe piaţa internă (tratamentul naţional - articolul 3). În consecinţă în relaţiile dintre părţi se aplică nediscriminarea, acestea obligându-se să-şi acorde automat, imediat, fără condiţii şi fără concesii echivalente, orice avantaj acordat în domeniul vamal sau comercial unui produs originar sau destinat oricărei alte ţări, precizându-se şi cazuri concrete de exceptare şi, totodată, să asigure libertatea schimburilor, părţile recunoscând că politica lor vamală şi comercială trebuie să evite protecţionismul.

Reducerile de taxe vamale reciproce pe care şi le acordă părţile între ele sunt înscrise în aşa-numitele “liste de concesii” (articolul 2), nici una dintre părţi neavând dreptul de a retrage aceste concesii fără a acorda, în schimb, concesii echivalente acceptate de cei interesaţi.

c) Părţile contractante s-au angajat să nu instituie şi să nu menţină între ele nici un fel de restricţii cantitative la import, singurul instrument al politicii lor comerciale fiind, în principiu, tariful vamal.

20 G.A.T.T. -“Instruments de base et documents divers”, Geneva, 1969, pag.121 A. Constantinescu - “Principiile relaţiilor comerciale dintre ţările G.A.T.T.”, - Biblioteca de Economie Mondială, I.E.M., Bucureşti, 1996

52

Acordul precizează cazurile excepţionale şi condiţiile în care pot fi introduse restricţii cantitative (articolul 12 privind restricţiile destinate să protejeze echilibrul balanţei de plăţi; articolul 19, cunoscut şi sub denumirea de clauză de salvgardare, privind posibilitatea introducerii unor măsuri de urgenţă; articolul 20 privind restricţiile referitoare la moralitatea publică, sănătatea publică, etc.; articolul 21 privind securitatea naţională; articolul 13 stabileşte însă că aplicarea restricţiilor cantitative nu poate fi discriminatorie. În ce priveşte subvenţiile pentru producţie acestea sunt admise, cu respectarea anumitor reguli, iar cele pentru export sunt permise numai în cazul produselor de bază (articolul 16). De asemenea, sunt stabilite reguli contra dumpingului, definit ca introducerea pe o piaţă a unor produse la un preţ inferior valorii lor normale, de natură a prejudicia producţia naţională sau a întârzia sensibil crearea unei astfel de producţii.

Pentru a se putea verifica respectarea celor convenite, ţările membre s-au obligat să publice toate reglementările (legi, regulamente, norme, ş.a.) în domeniul importului, exportului, vamal, fiscal, etc. precum şi acordurile comerciale bilaterale sau multilaterale încheiate cu alte state, informând prin intermediul Secretariatului G.A.T.T., celelalte părţi contractante (articolul 10), prin aceasta urmărindu-se asigurarea unei transparenţe reale a reglementărilor comerciale.

În cadrul G.A.T.T. s-au desfăşurat până în prezent 8 Runde de negocieri comerciale multilaterale, cea mai amplă şi cu incidenţele cele mai mari asupra liberalizării comerţului mondial fiind Runda a 8-a, denumită şi Runda Uruguay, după numele ţării unde s-a desfăşurat, la 20 septembrie 1986, conferinţa ministerială G.A.T.T. ce a deschis ciclul de negocieri care a durat aproape 7 ani. Unul din rezultatele acestei Runde îl constituie şi hotărârea de creare a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.)22.

De la 1 ianuarie 1995, pe frontispiciul unei clădiri din Geneva, sigla W.T.O.-O.M.C. a luat locul siglei G.A.T.T. Aceasta a marcat intrarea în funcţiune a Organizaţiei Mondiale de Comerţ, simbol al cooperării internaţionale pentru liberalizarea comerţului mondial.

Crearea Organizaţiei Mondiale de Comerţ constituie rodul a peste şapte ani de negocieri desfăşurate în cadrul celei mai ample şi mai ambiţioase serii de negocieri comerciale multilaterale sub egida G.A.T.T.

La 15 aprilie 1994, reprezentanţi din 125 de state participante, între care şi România, reuniţi în cadrul Conferinţei ministeriale de la 22 În limba engleză World Trade Organization (W.T.O.)

53

Marrakech (Maroc) îşi puneau semnătura pe Actul final înglobând rezultatele negocierilor din Runda Uruguay, precum şi pe Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ. La 8 decembrie 1994, în cadrul Conferinţei de implementare desfăşurată la Geneva, participanţii au reconfirmat voinţa lor ca noua organizaţie să intre în funcţiune începând cu 1 ianuarie 1995.

Începerea activităţii O.M.C. dar şi a punerii în aplicare a rezultatelor Rundei Uruguay au multiple semnificaţii, între care se pot aminti:23

a) Se realizează un cadru instituţional caracterizat prin stabilitate în interiorul căruia statele participante asigură reciproc condiţii previzibile de desfăşurare a comerţului şi acţionează pentru liberalizarea continuă a acestora;

b) Noua organizaţie este caracterizată prin universalitate, numărul statelor care pot participa fiind nelimitat.

c) Cadrul de principii şi reguli a fost extins de la domeniul comerţului cu mărfuri la cel al comerţului cu servicii şi al protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală. Comerţul cu produse agricole va fi pentru prima dată obiectul unei liberalizări accentuate, atât prin reducerea taxelor vamale, cât şi prin diminuarea progresivă a sprijinului intern şi al subvenţiilor directe de export. De asemenea, în comerţul internaţional cu produse textile a fost demarat procesul reducerii restricţiilor de export, până la eliminarea completă a acestora în cursul unei perioade de tranziţie de zece ani.

d) Se realizează o importantă reducere a taxelor vamale, în medie cu 38 %, prima tranşă de reducere din cele cinci prevăzute.

România a participat la runda Uruguay încă de la lansarea acesteia în 1986, activitatea sa dobândind însă un conţinut nou după decembrie1989. România a fost acceptată în aceste noi condiţii ca partener egal de negociere, pe baza regulilor şi mecanismelor comerciale prevalente în economia de piaţă. Ratificarea de către Parlamentul României a Acordului de la Marakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, prin legea nr. 133/1994, şi depunerea instrumentelor de ratificare înainte de sfârşitul anului 1994, au făcut ca România să poată dobândi statutul de membru originar al Organizaţiei Mondiale de Comerţ.

23 “Runda Uruguay. Ghidul Întreprinzătorului”- Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD/OMC. Traducere în limba română de V. Câmpeanu, L. Mangeac, F. Antohi, Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti, 1997.

54

Participarea ca membru originar la O.M.C. crează pentru România, ca şi pentru alte state, premise favorabile, atât pentru o prezenţă sporită la comerţul internaţional, cât şi pentru continuarea şi adâncirea procesului de reformă.

În aceste condiţii produsele româneşti de export vor beneficia de un acces substanţial sporit pe pieţele externe, urmare a importantelor reduceri şi eliminări de taxe vamale şi alte bariere tarifare. În afara reducerii medii a taxelor vamale cu circa 38 % la unele grupe de produse prezentate în oferta românească de export - cum sunt echipamentele de construcţii şi medicale, maşinile agricole, produsele siderurgice, mobila, produsele farmaceutice, băuturile alcoolice, lemnul, hârtia - taxele vamale vor fi eliminate. Totodată integrarea sectorului textil în cadrul multilateral de comerţ şi eliminarea progresivă a restricţiilor cantitative de acces pe pieţe, paralel cu efectuarea şi pentru aceste produse a unor reduceri de taxe vamale vor crea noi oportunităţi de export pentru industria românească de produse textile şi confecţii.

Ca şi celelalte state participante la Runda Uruguay, România şi-a asumat, la rândul său, angajamente privind previzibilitatea şi transparenţa mecanismelor şi instrumentelor de politică comercială, inclusiv de lărgire progresivă a accesului produselor străine pe piaţa românească. Totuşi, ţinând seama de stadiul şi nevoile specifice de dezvoltare, comerciale şi financiare, aceste angajamente asigură un nivel suficient de protecţie pentru producătorii români, atât în domeniul produselor industriale, cât şi al celor agricole24.

În luna decembrie 1996 au avut loc, la Singapore, lucrările primei Conferinţe ministeriale a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.). Cu acest prilej s-a reliefat rolul pozitiv al procesului de liberalizare a comerţului mondial început în urmă cu 50 de ani în cadrul G.A.T.T. şi continuat acum în cadrul O.M.C. În acest interval de timp, taxele vamale medii la importul de produse industriale au fost reduse de la 40 % la numai 3,9 % în ţările dezvoltate, iar în numeroase sectoare şi domenii au fost eliminate integral (vezi şi grafic nr. 5)

Grafic nr. 5Scăderea protecţiei vamale şi explozia schimburilor

24 M.Berinde – “Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional”, Editura “Percomex”, Bucureşti, 2001

55

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

1947Instaurarea

GATT

1962 Inainteaciclului

KENNEDY

1972 Dupaciclul

KENNEDY

1987 Dupaciclul TOKYO

1994 Dupaciclul

URUGUAY

%

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45Indice 1950=100

Schimburi (scara din stanga)

PIB real (scara din stanga)

Nivel mediu al drepturilor de vama (scara din dreapta)

B. Acordul general privind comerţul cu servicii (G.A.T.S.)

Includerea pe agenda Rundei Uruguay a reglementării comerţului cu servicii reprezintă o premieră în istoria negocierilor comerciale multilaterale. Interesul deosebit în acest sens a fost generat de curba puternic ascendentă pe care se înscrie acest segment al schimburilor economice dintre statele lumii.25

Într-adevăr, dezvoltarea accelerată a sectorului terţiar (serviciilor) în numeroase ţări ale lumii, în special dezvoltate, a condus la sporirea continuă a ponderii serviciilor în PIB al ţărilor respective. Pornindu-se de la această realitate, s-a vorbit şi se vorbeşte de noua fază în care au intrat “societăţile post-industriale” ale statelor dezvoltate: economia serviciilor, în care valoarea nou creată provine într-o măsură crescândă din crearea şi valorificarea de activităţi utile, de cele mai multe ori conexe activităţii productive, cerute, direct sau indirect, de către aceasta. Căci economia contemporană nici nu mai poate fi 25 A. Constantinescu - “Organizaţia Mondială de Comerţ”, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale a României, nr. 15, Bucureşti, 1996

56

concepută fără servicii, precum cele financiar-bancare, de asigurări, de transporturi, fără activităţi de consultanţă, de proiectare, educaţionale, etc. Or, toate aceste categorii de servicii reunite se constituie într-o extrem de importantă şi în creştere componentă a activităţii economice.

În acest context, nici nu se putea ca schimburile comerciale cu servicii, în plan internaţional, să nu se situeze pe o curbă ascendentă. Statisticile internaţionale evaluează deja volumul valoric al acestor schimburi la peste 2.000 miliarde dolari în 2004 - cu tendinţă de creştere în continuare - ceea ce comparativ, reprezintă circa 20 % din comerţul mondial cu bunuri şi servicii.

Spre deosebire de comerţul cu bunuri - reglementat prin G.A.T.T. - fluxurile comerciale internaţionale cu servicii tot mai masive nu au beneficiat până în prezent, de un cadru multilateral de desfăşurare, alcătuit din principii, reguli şi discipline convenite. Este drept că au existat idei în acest sens, în special din partea S.U.A., încă din timpul Rundei Tokio, însă concretizarea lor a fost amânată în favoarea realizării unor deziderate mai presante (negocierea unor acorduri prin care să se reglementeze diverse măsuri netarifare, precum licenţele de import, evaluarea în vamă, obstacolele tehnice, dumping-ul).

Cu ocazia lansării în 1986 a Rundei Uruguay s-a considerat, pe bună dreptate că, datorită importanţei crescânde, domeniul serviciilor nu mai poate fi lăsat în afara sistemului comercial multilateral. În consecinţă, acest domeniu a fost înscris în mod expres în Declaraţia de la Punta del Este. Prin negocierile care au urmat timp de şapte ani - negocieri deosebit de complexe şi dificile, atât datorită noutăţii obiectului lor, cât şi ca urmare a intereselor foarte diverse şi nuanţate ale statelor participante - s-a reuşit realizarea Acordului general privind comerţul cu servicii (GATS) , anexat la Acordul privind crearea OMC şi obligatoriu pentru toţi membrii organizaţiei.

Pachetul de înţelegeri rezultate în sfera serviciilor are trei volete . Primul - şi cel mai important - este GATS, acord-cadru care conţine drepturile şi obligaţiile fundamentale ale tuturor membrilor, rezultând din principii, reguli şi discipline general valabile pentru toate componentele comerţului cu servicii . Cel de-al doilea este alcătuit din listele naţionale de angajamente specifice asumate de către ţările membre în ceea ce priveşte liberalizarea prestărilor de servicii pe pieţele lor. În fine, al treilea volet conţine un număr de anexe referitoare la situaţia specifică a anumitor sectoare de servicii.

57

Privitor la acordul propriu-zis (GATS), partea I a acestuia defineşte aria de cuprindere, respectiv: serviciile provenind din teritoriul unei părţi şi destinate teritoriului unei cu totul alte părţi; serviciile furnizate pe teritoriul unei părţi în beneficiul unui consumator al altei părţi (turismul, de exemplu); serviciile furnizate prin prezenţa unor entităţi furnizoare de servicii ale unei părţi pe teritoriul unei alte părţi (serviciile bancare, de exemplu); şi serviciile furnizate de către persoane fizice ale unei părţi pe teritoriul unei alte părţi (proiectele de construcţii sau serviciile de consultanţă, de exemplu).

Partea a II-a enunţă obligaţiile şi disciplinele generale. În aplicarea obligaţiei fundamentale privind tratamentul naţiunii celei mai favorizate (NCMF), fiecare parte “va acorda imediat şi necondiţionat serviciilor şi furnizorilor de servicii ai oricarei alte părţi un tratament nu mai puţin favorabil decât acela pe care îl acordă serviciilor şi furnizorilor de servicii similare din orice altă ţară”. Se admite totuşi că acordarea tratamentului NCMF poate să nu fie posibilă pentru toate activităţile de servicii; părţile pot deci indica excepţii specifice de la tratamentul NCMF. Se precizează că, după o perioadă de cinci ani, condiţiile care însoţesc aceste excepţii trebuie reexaminate şi că durata lor este limitată în mod normal la zece ani. În materie de transparenţă, acordul prevede că părţile trebuie să publice toate legile şi reglementările naţionale pertinente.

O.M.C. - în mijlocul Rundei a 9-aOMC poate fi considerată, respectând proporţiile, echivalentul în

domeniul economic al ONU. OMC grupează în prezent 148 de ţări, iar încă 26 se află în negocieri de aderare (ţările membre ONU sunt în număr de 201).

Scopul acestei organizaţii, după cum se preciza, este, pe de o parte, de a oferi un cadru pentru luarea deciziilor în comun în ceea ce priveşte liberalizarea comerţului şi, pe de altă parte, de a supraveghea respectarea tratatelor aflate în vigoare în acest domeniu.

În prezent, trei probleme majore confruntă activitatea viitoare a OMC. Prima , legată de actuala rundă de negocieri, pentru realizarea unui acord-cadru nou privind comerţul mondial, pusă în pericol de disputele legate de liberalizarea comerţului cu medicamente, a doua vizează admiterea Rusiei în condiţiile în care autorităţile ruse întârzie desfiinţarea monopolului de stat asupra importului şi exportului şi, în sfârşit, a treia controversă este legată de politica agricolă şi

58

liberalizarea comerţului cu produse agricole, centrată pe relaţia S.U.A.- Uniunea Europeană.

Un alt mare subiect ce este dezbătut în prezent este relaţia între comerţul internaţional şi creşterea mondială , considerată până acum nesatisfăcătoare. În context se consideră că, Japonia va trebui să continue reforma bancară, pentru a relansa creşterea economică susţinută de cererea internă, iar Uniunea Europeană va trebui să adopte reforme structurale de amploare pentru reducerea şomajului. În prezent experţii occidentali apreciază că cea mai importantă problemă o reprezintă decalajul existent între ritmul de creştere economică a Japoniei, U.E., S.U.A., care conduce la dezechilibre ale balanţei comerciale şi de plăţi curente.

Negocierile pentru lansarea “Rundei 2000” au debutat la sfârşitul lunii noiembrie 1999, la Seattle (S.U.A.), cu ocazia întâlnirii la nivel ministerial a celor 134 de ţări membre OMC la acea dată, care s-au declarat favorabile participării la a 9-a rundă de negocieri comerciale multilaterale din istoria G.A.T.T./O.M.C., dar ele s-au încheiat după două zile de dezbateri, cu un eşec total.

După eşecul răsunător de la Seattle în 1999, datorat, în mare parte, şi demonstraţiilor de stradă ale opozanţilor globalizării economiei mondiale, discuţiile au fost reluate în mod serios abia în februarie 2001 . Stabilirea unei ordini de zi, numai în nouă luni, după toate greşelile comise, a fost considerată un succes remarcabil, care s-a datorat, în opinia aceluiaşi expert american, talentelor de diplomat ale lui Stuart Harbinson preşedinte al Consiliului general al OMC şi insistenţei lui Mike Moore-fost director general al OMC. În acelaşi timp, se consideră că acest lucru nu ar fi fost posibil fără implicarea lui Pascal Lamy, membru al Comisiei Europene, responsabil cu problemele comerţului internaţional şi Robert Zoellick-reprezentantul guvernului SUA în domeniul comerţului internaţional. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au fost, de asemenea, un factor decisiv în luarea acestei decizii. În acest nou context, în noiembrie 2001, la Doha (Qatar), graţie Secretariatului OMC şi a Comisiei Europene, a fost posibilă relansarea unei noi runde de negocieri, cea de-a noua din istoria G.A.T.T./O.M.C. În opinia unui reputat specialist american, Hugh Corbet, preşedinte al Institutului “Cordell Hull” din Washington, “Runda Doha nu va putea fi un succes, decât dacă marile puteri comerciale în special SUA, dar şi

59

ansamblul guvernelor din Nord şi din Sud se vor implica activ într-un proces multilateral de negocieri comerciale”.26

S-a convenit ca negocierile în cadrul Rundei Doha să se desfăşoare pe parcursul a 3 ani (2002-2004) însă acest lucru nu a fost posibil. Nu a fost posibil nici în cazul negocierilor Rundei Uruguay - 1986-1993 care au durat de 2 ori mai mult decât se prevăzuse - nici în cazul Rundei Tokyo - 1973-1979, nici în cazul Rundei Kennedy - 1964-1967 - (deşi în cazul Rundei Kennedy negocierile au abordat, în principal, reducerea taxelor vamale).

După tradiţionalele neînţelegeri cu privire la cei care vor conduce negocierile, acestea au început în februarie 2002. Semnul de întrebare care persistă este acela dacă se va respecta termenul limită al negocierilor (sfârşitul anului 2005). Acest lucru depinde, după cum se ştie, de respectarea angajamentelor asumate de principalele părţi implicate dar exemplul ultimei Runde, a opta, prelungită cu încă 4 ani, este prea edificator. În context, se opinează că guvernele principalelor ţări dezvoltate nu sunt pregătite, nici din punct de vedere politic, nici economic, să abordeze, în momentul de faţă, probleme spinoase, precum: agricultura, măsurile antidumping şi protecţia mediului. În plus, se apreciază că cele mai importante ţări în dezvoltare sunt reticente în ceea ce priveşte “problemele Singapore”27, de asemenea, ele nu doresc să îşi asume noi obligaţii, câtă vreme nu au capacităţi administrative pentru a-şi îndeplini angajamentele actuale, asumate în cadrul Rundei Uruguay. În aceste condiţii, se pune serios întrebarea, când şi cum se vor încheia negocierile Rundei Doha.

În SUA, precum şi în alte ţări dezvoltate, continuarea politicii liberalizării schimburilor comerciale şi a investiţiilor nu este susţinută de opinia publică, printre care se numără parlamentari, oameni de afaceri, sindicate. În alte regiuni ale lumii, precum Asia de Est sau America Latină, guvernele acordă prioritate negocierilor comerciale bilaterale şi regionale, care sunt mai uşor de derulat şi realizat.

Această nouă rundă de negocieri multilaterale mai este denumită “Runda Doha pentru dezvoltare”, în ideea că ţările dezvoltate nu şi-ar urmări numai propriile interese, ci ar fi preocupate şi de situaţia ţărilor în dezvoltare, respectiv lichidarea subdezvoltării. Fostul director

26 H. Corbet – “Les deux voies de Doha et au dela”, în “Problèmes économiques”, no. 2772, august 2002, Paris.27 “Problemele Singapore”: cadrul mai liberal al investiţiilor de capital, eliminarea practicilor concurenţei neloiale, transparenţa în achiziţiile publice, facilitarea schimburilor cu servicii.

60

general al O.M.C., Mike Moore, în declaraţia sa din cadrul Conferinţei internaţionale pentru finanţarea dezvoltării de la Monterrey din 21 martie 2002 precizează în mod clar acest obiectiv şi direcţiile de urmat: “Vă adresez un mesaj clar şi simplu: sărăcia în toate formele sale este cea mai mare ameninţare pentru pace, democraţie, drepturile omului şi mediu. Este o bombă cu acţiune întârziată împotriva libertăţii; dar această bombă poate fi dezamorsată cu instrumente care se află la dispoziţia noastră, dacă vrem să le utilizăm”. În context, se apreciază că unul dintre aceste obiective este liberalizarea comerţului. Liberalizarea poate furniza resursele pentru finanţarea dezvoltării. O serie de studii au demonstrat impactul uriaş al liberalizării comerţului. Atât adepţii globalizării, cât şi oponenţii săi, organizaţiile non-guvenamentale sau societăţile transnaţionale, politicienii de stânga sau de dreapta sunt de acord că sănătatea şi educaţia stau la baza oricărui program de dezvoltare. Studii recente au estimat costul realizăriii unui important Obiectiv al Dezvoltării în Mileniul al Treilea - învăţământul primar universal- la nivelul sumei de 10 miliarde dolari pe an. Ţările în curs de dezvoltare ar putea câştiga de 15 ori mai mult, anual, din continuarea liberalizării comerţului, conform unui studiu elaborat de Institutul Tinbergen.

FMI şi Banca Mondială estimează că atingerea tuturor Obiectivelor Dezvoltării în Mileniul al Treilea necesită 54 de miliarde de dolari anual, adică 1/3 din câştigurile ţărilor în dezvoltare din continuarea liberalizării comerţului. Înlăturarea tuturor barierelor comerciale ar spori veniturile globale cu 2800 miliarde de dolari şi ar scoate din sărăcie 320 de milioane de oameni până în 2015. Desigur, acestea sunt numai estimări, însă mesajul de bază este clar: negocierile din cadrul Rundei lansate la Doha pot aduce beneficii uriaşe. Aceasta poate fi o sursă importantă de finanţare pentru dezvoltare. Deci, pentru ţările sărace, comerţul poate fi un motor al creşterii lor. Însă produsele exportate de ţările în dezvoltare întâmpină multe obstacole la intrarea pe pieţele ţărilor bogate. Se consideră că ţările bogate trebuie să facă mai mult pentru a reduce subvenţiile care distorsionează comerţul şi să înlăture barierele din calea exporturilor competitive ale ţărilor în dezvoltare. Prioritatea în cadrul comerţului internaţional trebuie să fie - după cum a fost subliniat şi în Agenda de la Doha pentru Dezvoltare- crearea condiţiilor în care ţările în curs de dezvoltare să îşi maximizeze

61

câştigurile din comerţ. Acest lucru presupune abordarea a patru domenii: 28

• Agricultură - aceasta este baza pentru aproape toate ţările în dezvoltare. Cea mai săracă parte a populaţiei, care trăieşte în mediul rural, depinde de veniturile obţinute din dezvoltarea sectorului agricol. Aproape 50 de ţări în curs de dezvoltare obţin din exportul de produse agricole 1/3 din veniturile lor. Dintre acestea, 40 au obţinut în perioada 1998-2000 peste 1/2 din veniturile lor din exportul de produse agricole. Totuşi, sprijinul masiv în agricultură acordat în cadrul ţărilor OCDE elimină de pe pieţe chiar şi pe cei mai eficienţi producători. Elementul esenţial al unei agende pentru dezvoltare trebuie să fie reducerea substanţială a unui asemenea sprijin (sprijinul pentru agricultură în ţările dezvoltate se ridică la l miliard de dolari pe zi). În plus, media taxelor vamale pentru produsele agricole în cadrul OCDE este de 4 ori mai mare decât pentru produsele industriale. Veniturile ţărilor în curs de dezvoltare în acest domeniu ar putea fi de 8 ori mai mare decât reducerea datoriei externe acordată ţărilor în curs de dezvoltare până acum. Completa liberalizare în toate sectoarele - agricultură, servicii şi produse manufacturate - ar conduce la venituri de 8 ori mai mari decât ajutorul pentru dezvoltare.

• Textile şi îmbrăcăminte - în acest sector, ţările în dezvoltare obţin din exporturi cele mai mari venituri. De aceea, toate produsele trebuie integrate în regulile O.M.C. până la 1 ianuarie 2005.

• Vârfurile tarifare - o serie de studii au demonstrat că, în ciuda mediei reduse a taxelor vamale pentru produsele neagricole, produsele la care ţările în dezvoltare sunt competitive continuă să fie ridicate, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în dezvoltare. Aceste taxe trebuie reduse prin negocieri, comerţul furnizând, după cum am menţionat, resurse pentru dezvoltare.

• Dispersia tarifară - o problemă chiar mai gravă decât vârfurile tarifare o constituie dispersia tarifară, care descurajează prelucrarea industrială şi sporirea valorii adăugate a produselor. Pentru a-şi diversifica economia, ţările în dezvoltare trebuie să nu mai fie dependente numai de câteva produse primare, cu referire directă la ţările cel mai puţin avansate, întrucât exportul de produse manufacturate al ţărilor în dezvoltare depăşeşte 70% din totalul exporturilor lor.

28 M. Şincai – “Runda Doha – o încercare de a regăsi dinamismul pierdut al negocierilor comerciale multilaterale”, în “Tribuna Economică”, oct. 2002

62

Această conferinţă se axează pe finanţarea dezvoltării într-o perioadă în care investiţiile străine directe private sunt de 4 ori mai mari decât ajutoarele pentru dezvoltare şi de 10 ori mai mari decât împrumuturile acordate de Banca Mondială. O.M.C. încurajează încheierea unui acord internaţional în domeniul investiţiilor. Această problemă se află în Agenda de la Doha pentru Dezvoltare însă multe ţări consideră că nu se pot confrunta cu complexitatea unor asemenea negocieri.

Experţii O.M.C. consideră că ţările în dezvoltare nu trebuie să aşepte pînă la finalizarea Rundei Doha pentru Dezvoltare. Comerţul Sud-Sud în anii ‘90 a avut un ritm de creştere mai mare decât comerţul mondial şi reprezintă peste 1/3 din exporturile ţărilor în dezvoltare, adică 650 miliarde de dolari. Din analizele Băncii Mondiale rezultă că 70% din dificultăţile întâmpinate de ţările în dezvoltare la exportul de produse manufacturate se datorează barierelor comerciale ridicate de alte ţări în dezvoltare. Cu cât aceste bariere cad mai repede, cu atât sporesc veniturile ţărilor în dezvoltare. Hotărâtoare pentru desfăşurarea în continuare a Rundei “Doha” şi finalizarea ei va fi Reuniunea ministerială a O.M.C., programată în decembrie 2005 la Hong-Kong.

C. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.)

Un rol important în promovarea comerţului şi a exportului, în special în cazul ţărilor în dezvoltare l-a avut, şi-l are în continuare, Conferinţa Naţiunilor pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), organizaţie specializată a O.N.U.

U.N.C.T.A.D s-a înfiinţat ca urmare a preocupărilor pentru constituirea unui cadru larg, democratic, de dezbatere şi elaborare de soluţii pentru problemele grave şi specifice cu care erau confruntate ţările în dezvoltare, pentru dificultăţile întâmpinate de acestea în ceea ce priveşte participarea în condiţii corespunzătoare la diviziunea internaţională a muncii. Actul de naştere al acestei organizaţii a fost semnat la 3 decembrie 1964. În prezent organizaţia are 160 de ţări membre, inclusiv România, care este membră de la înfiinţare.

Prin obiectivele pe care şi le-a fixat, U.N.C.T.A.D a reprezentat încununarea eforturilor depuse de ţările în dezvoltare în direcţia creării unui forum internaţional cu caracter mai larg şi mai democratic decât G.A.T.T., în care să poată fi analizate complexele probleme ale comerţului internaţional, în strânsa lor interdependenţă cu cele ridicate de procesele de

63

dezvoltare economică. Totodată, ţările în dezvoltare au urmărit ca, prin modul său de organizare şi funcţionare, noul organism economic internaţional să le permită afirmarea şi susţinerea, cu mai mulţi sorţi de izbândă decât G.A.T.T. a intereselor lor specifice pe linia comerţului şi dezvoltării.

Ca organ specializat, permanent, al Adunării Generale a O.N.U., U.N.C.T.A.D are următoarele obiective principale :

- favorizarea expansiunii comerţului internaţional, în special cel al ţărilor în dezvoltare cu celelalte ţări, în vederea accelerării dezvoltării economice;

- elaborarea de principii şi recomandări vizând dezvoltarea comerţului dintre state;

- favorizarea coordonării activităţii celorlalte instituţii din sfera O.N.U. în domeniul comerţului internaţional şi al dezvoltării economice;

- întreprinderea, împreună cu organele abilitate ale O.N.U. a unor măsuri adecvate vizând negocierea şi adoptarea de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului dintre state;

- armonizarea politicilor guvernelor şi ale grupărilor economice regionale pe linia comerţului exterior şi a dezvoltării economice.

În cele peste patru decenii de la înfiinţare, U.N.C.T.A.D a jucat un rol important pe linia îmbunătăţirii anumitor forme şi instrumente de desfăşurare a comerţului internaţional, contribuind astfel la promovarea, într-o măsură semnificativă, a intereselor ţărilor în dezvoltare, activitatea sa cuprinzând următoarele aspecte majore:

a) În privinţa comerţului cu produse de bază, eforturile depuse în cadrul U.N.C.T.A.D s-au concentrat în direcţia convenirii şi încheierii unor acorduri şi aranjamente internaţionale sectoriale, pe produse, prin intermediul cărora să se evite efectele negative antrenate de fluctuaţiile mari ale preţurilor internaţionale (Programul integrat pentru 18 materii prime, bazat pe fondul comun de finanţare). b) Pe linia impulsionării exporturilor de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare, cea mai notabilă realizare a U.N.C.T.A.D o reprezintă adoptarea şi aplicarea Sistemului de preferinţe tarifare generalizate, nereciproce şi nediscriminatorii (S.G.P.) în favoarea exporturilor de produse prelucrate şi semiprelucrate ale ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate. Astfel, începând din 1971,

64

U.N.C.T.A.D a militat şi obţinut din partea tuturor ţărilor dezvoltate acordarea regimului S.G.P., prin care exporturile amintite din ţările în dezvoltare sunt scutite de la plata taxelor vamale pe pieţele respective29.

c) O contribuţie semnificativă a adus-o U.N.C.T.A.D şi la încurajarea şi întărirea conlucrării reciproce între ţările în dezvoltare, ca expresie a efortului propriu colectiv al acestora în direcţia eliminării decalajelor şi lichidării subdezvoltării. În acest sens, în 1986, prin efortul U.N.C.T.A.D s-a creat Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (S.G.P.C.) între ţările în curs de dezvoltare, prin care anumite produse erau scutite reciproc de la plata taxelor vamale la importul ţărilor respective. Acest acord a intrat în vigoare în aprilie 1988 şi cuprindea 51 de ţări în dezvoltare, el fiind ratificat şi de România la 19 decembrie 1988.

În ciuda realizărilor incontestabile, U.N.C.T.A.D., ca instituţie specializată a O.N.U. nu a reuşit totuşi să joace rolul scontat în conturarea şi influenţarea cursului economiei postbelice. Există o serie de factori care au concurat la această stare de lucruri, între aceştia numărându-se şi atitudinea “restricţionistă” a unora din principalele ţări dezvoltate, atitudine care s-a concretizat prin:

- anihilarea practică a unor elemente esenţiale care urmau să stea la baza Programului integrat pentru materii prime;

- refuzul de a accepta îmbunătăţirea modalităţilor de transfer de tehnologie;

- respingerea, cu diverse ocazii, a numeroase alte propuneri importante făcute de ţările în dezvoltare pentru îmbunătăţirea mecanismelor de desfăşurare a comerţului mondial.

Pe de altă parte, eşecurile şi neâmplinirile din activitatea organizaţiei trebuie, totodată, puse în legătură şi cu anumite deficienţe care s-au manifestat, uneori, în concertarea poziţiilor individuale ale ţărilor în dezvoltare, deficienţe care au slăbit, implicit, forţa lor colectivă de negociere.

29 De menţionat că România a fost, până în 1990, singura ţară “socialistă” care a obţinut acest regim S.G.P. din partea Uniunii Europene (iunie 1974), apoi şi din partea celorlalte ţări dezvoltate (1975-1976), ţării noastre recunoscându-i-se statutul de “ţară socialistă în curs de dezvoltare”, fapt ce nu s-a întâmplat în cazul celorlalte ţări socialiste din acea vreme.

65

D. Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea ţărilor în dezvoltare (S.G.P.)

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D), la reuniunea din 1968 a definit scopul instituirii S.G.P. şi anume: dezvoltarea comerţului, industrializare şi creştere economică pentru ţările în dezvoltare (“ţările lumii a treia”). În cadrul celui de-al doilea “Deceniu O.N.U. pentru Dezvoltare” (1971-1980), ţările dezvoltate au acceptat şi au pus în practică, începând chiar cu 1971, acordarea regimului S.G.P. la importul din ţările în dezvoltare.

Acordul cuprinde angajamentele ţărilor O.C.D.E. de a acorda preferinţe vamale, concretizate în scutirea sau reducerea de taxe vamale la importul de produse manufacturate din ţările beneficiare de preferinţe vamale generalizate.

Obiectivul acestui sistem a fost acela de a asigura unele premise pentru dezvoltarea şi diversificarea producţiei industriale în ţările în curs de dezvoltare, creşterea ponderii produselor prelucrate în economia şi exporturile acestor ţări, “redesenarea” structurii industriilor prelucrătoare şi participarea mai intensă la comerţul internaţional.

Conform Acordului, aceste preferinţe vamale trebuiau să fie: generalizate, unilaterale, nediscriminatorii şi nereciproce. Din păcate, singurele caracteristici aplicate sunt cele ale unilateralităţii şi nereciprocităţii. Astfel, nici una dintre ţările donatoare nu au pretins compensaţii din partea beneficiarilor - ţări în curs de dezvoltare, ci fiecare donator are o listă proprie de beneficiari. Deoarece principiile generoase ale S.G.P. nu au fost total puse în aplicare de către donatori, nu s-a reuşit realizarea unui sistem uniform de aplicare a preferinţelor vamale ci, fiecare donator şi-a instituit propria schemă de aplicare a S.G.P.

Schemele individuale sau de grup cuprind următoarele elemente principale, care diferă de la un donator la altul:

- lista produselor pentru care se acordă preferinţe vamale;- lista ţărilor care beneficiază de acest tratament;- criteriile de origine care trebuiesc îndeplinite de mărfurile

exportate pentru a beneficia de facilităţi vamale;- alte condiţii de îndeplinit: transport direct, evidenţă

documentară, cooperare vamală;- măsuri de salvgardare, restricţii cantitative sau valorice.În cursul negocierilor, ţările dezvoltate au acceptat aplicarea

schemelor lor preferenţiale pe o perioadă iniţială de 10 ani. Prin adoptarea G.A.T.T. în 1979 a “clauzei de abilitare” şi astfel şi

66

permanentizarea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, s-a permis extinderea perioadei de valabilitate pentru încă 10 ani şi mai departe. Există donatori ale căror scheme de preferinţe nu au limită în timp (de exemplu Japonia).

La 1 ianuarie 2005, următoarele ţări acordau României preferinţe vamale generalizate: S.U.A., Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă. Prin intrarea în vigoare a Acordului Interimar de Asociere a României la Uniunea Europeană, schema preferenţială a acesteia nu mai are aplicabilitate pentru exporturile româneşti, începând cu anul 1994.

De asemenea, regimul vamal S.G.P. acordat de Elveţia şi Norvegia la exporturile României şi-a încetat valabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Acordului de zonă de comerţ liber încheiat între România şi A.E.L.S. (1993).

Deşi, în principiu, schemele donatorilor din S.G.P. nu se negociază , istoria acestui sistem consemnează unele negocieri multi şi/sau bilaterale. Îmbunătăţirile generale ale schemelor preferenţiale ale Uniunii Europene, S.U.A. şi Canadei, au fost rezultatul unor negocieri plurilaterale. Pentru cazul României, includerea acesteia în schema Norvegiei, Suediei, Finlandei, Elveţiei, de exemplu, a fost, în perioada anilor 1990-1991, rezultatul unor negocieri bilaterale.

1.4. Politici comerciale externe şi incidenţele acestora asupra comerţului internaţional

1.4.1. Definirea politicii comerciale externe şi obiectivele ei

Politica comercială externă reprezintă, în sens restrâns, ansamblul măsurilor guvernamentale care influenţează şi determină exportul şi importul unei ţări. Conţinutul acesteia este dat de sistemul de mijloace, de natura instrumentelor de politică comercială care determină desfăşurarea comerţului exterior al unei ţări, încât să fie promovate întocmai interesele naţionale specifice.

Activitatea de comerţ exterior reprezintă un fenomen complex, care se desfăşoară într-un anumit climat de politică comercială naţională şi internaţională. Politica comercială este unul dintre mijloacele de influenţare a relaţiilor economice externe, alături de politica valutară, financiară şi de alte instrumente ale politicii economice externe ale unui stat.

Politica comercială este deci o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizează sfera relaţiilor economice externe

67

ale acestuia. Ca şi politica economică, ea este un atribut al suveranităţii oricărui stat independent.

Într-un sens mai larg , prin politică comercială se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină. 30

Având în vedere faptul ca relaţiile economice externe sunt un factor important al creşterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor şi măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină. De aici rezultă că politica comercială a oricărui stat trebuie să îndeplinească trei funcţiuni principale:

a) de promovare a relaţiilor economice externe, înţelegând prin aceasta impulsionarea exporturilor;

b) de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, înţelegând prin aceasta o reglementare şi un control al importurilor;

c) de realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului.

Din obiectivul pe termen lung derivă o multitudine de obiective pe termen scurt şi mediu pe care statele le pot urmări cu ajutorul instrumentelor şi măsurilor de politică comercială, cum sunt:

- perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;- restrângerea sau stimularea comerţului cu anumite produse

sau grupe de produse;- anumite modificări în orientarea geografică a schimburilor

comerciale (intensificarea schimburilor comerciale cu anumite ţări şi regiuni, restrângerea cu altele);

- îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor etc.

Aceste obiective pot diferi de la un stat la altul în funcţie de o serie de condiţii interne şi internaţionale.

În perioada postbelică, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice internaţionale, reglementarea relaţiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă , urmărind-se prin aceasta coordonarea modului de acţiune în domeniul politicilor comerciale. Ca 30 A. Ghibuţiu - “Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale” - Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică - Bucureşti, 1984, pag. 13.

68

urmare, în afara unor reglementări ale relaţiilor economice dintre state pe plan bilateral, subregional sau regional, în perioada imediat postbelică a apărut şi tendinţa de multilateralizare a relaţiilor economice dintre state , prin intermediul unor acorduri care au încercat să codifice anumite principii şi reguli în ceea ce priveşte folosirea diverselor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce. Pe linia aceasta s-a înscris activitatea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), transformat din 1995 în Organizaţia Mondială a Comerţului (W.T.O.).

Cu toate acestea, practica relaţiilor economice internaţionale arată că statele au elaborat şi aplicat în această perioadă instrumente de politică comercială din ce în ce mai variate, încălcând foarte adesea o serie de principii şi reguli statuate în anumite acorduri în ce priveşte folosirea acestor instrumente în relaţiile comerciale reciproce, concomitent cu o puternică tendinţă de regionalizare a schimburilor prin proliferarea grupărilor economice integraţioniste mai ales în ultimele trei decenii.31

În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente şi măsuri: 32

a) de natură tarifară (vamală);b) de natură netarifară (inclusiv paratarifară);c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).În general, primele două categorii de instrumente vizează cu

precădere importul, iar cea de-a treia categorie vizează exportul.

1.4.2. Instrumentele de politică comercială de natură tarifară (vamală)Parte componentă a politicii comerciale a unui stat, politica

vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi mijloacelor de transport, îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (sau impunerea vamală).

Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt, în primul rând, tarifele vamale care cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate (sau exportate) şi în al doilea

31 M. Berinde – “Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional”, Editura “Percomex”, Bucureşti, 200132 N. Sută, D. Miron, S. Sută-Selejan - “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura “Eficient”, Bucureşti, 1997.

69

rând legile vamale , codurile vamale şi regulamentele vamale, situaţia prezentându-se diferit de la un stat la altul în ce priveşte gama (mai largă sau mai restrânsă) de instrumente de politică vamală folosite.

În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul principal. Ea îndeplineşte trei funcţiuni :

a) de natură fiscală (taxele vamale fiind o sursă de venit de la bugetul statului);

b) de natură protecţionistă (protejează economia naţională de concurenţa străină în sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfii importate reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen);

c) de negociere (în sensul că statele pot negocia într-un cadru bilateral sau multilateral concesii vamale - reciproce sau nereciproce - care pot stimula schimburile comerciale).

Taxele vamale - concept şi clasificareTaxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat

asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.

Din această definiţie rezultă că taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală, constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra preţului produselor care fac obiectul comerţului exterior.

Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii :a) după scopul impunerii (sau nivelul impunerii);b) după obiectul impunerii (sau după felul operaţiei de comerţ

exterior, sau direcţia circulaţiei mărfurilor în comerţul exterior);

c) după modul de percepere (sau de aşezare);d) după modul de stabilire (sau fixare de către stat).

a) După scopul impunerii, taxele vamale se împart în două categorii: taxe vamale cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist . Ele se deosebesc după nivelul impunerii; cele cu caracter fiscal au în general un nivel redus, singurul scop pentru care se percep fiind obţinerea de venituri pentru bugetul statului; cele cu caracter protecţionist au în general un nivel ridicat, prin intermediul lor urmărindu-se în primul rând reducerea forţei concurenţiale a mărfurilor importate şi implicit protejarea pieţei interne de concurenţa străină.

70

b) După obiectul impunerii, taxele vamale sunt de trei feluri : de import , de export şi de tranzit.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele constituie un principal mijloc de protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa străină, contribuind direct la ridicarea preţului mărfurilor importate şi făcându-le din acest punct de vedere mai puţin competitive în raport cu cele indigene. Dacă, în principiu, ele sunt plătite de firma importatoare şi sunt suportate de consumatorul final pentru că ele sunt incluse în preţul de desfacere pe piaţa internă a mărfurilor importate , în practică, uneori, ele sunt suportate, parţial, de către firma exportatoare care, pentru a contracara efectul nefavorabil al taxei vamale asupra competitivităţii mărfurilor sale, poate recurge la reduceri ale preţului de ofertare.

Taxele vamale de import au o serie de trăsături caracteristice : au cea mai largă răspândire pe plan internaţional; vizează cel mai larg nomenclator al produselor supuse impunerii vamale; se practică pe perioade lungi de timp şi fac obiectul negocierilor într-un cadru bi sau multilateral.

Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci când acestea sunt exportate. Ele nu au o largă răspândire pe plan internaţional, comparativ cu cele de import, se percep la un nomenclator redus de produse şi pe perioade limitate de timp. Prin intermediul lor, pe lângă scopul fiscal, se pot urmări, în general, două obiective şi anume:

- fie ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (cu condiţia ca statul respectiv să fie un principal exportator şi furnizor pe piaţa internaţională la produsele vizate);

- fie limitarea unor exporturi (de regulă, produse neprelucrate, materii prime industriale sau agricole, care să fie prelucrate în ţară, într-o cantitatte tot mai mare şi exportate apoi ca produse manufacturate) pentru a încuraja dezvoltarea anumitor ramuri industriale pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de materii prime.

O serie de ţări în dezvoltare au recurs şi recurg destul de frecvent la impunerea unor taxe vamale de export la unele materii prime (bumbac, lână, piei, minereuri, etc.) sau chiar semifabricate pentru a încuraja prelucrarea în ţară a unei cantităţi mai mari de astfel de

71

produse şi a mări exportul de produse manufacturate rezultate din prelucrarea lor în industria naţională.

Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor străine care tranzitează (traversează) teritoriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe plan internaţional şi, de regulă, atunci când se percep ele au un nivel scăzut, întrucât statele sunt interesate să încurajeze tranzitul pe teritoriul lor, acestea fiind o importantă sursă de venituri (ca urmare a utilizării căilor şi mijloacelor de transport, a porturilor, a depozitelor, a întrepozitelor, etc.). Scopul perceperii taxelor vamale de tranzit este pur fiscal.

c) După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei feluri : ad-valorem , specifice şi mixte .

Taxele vamale ad-valorem se percep de către stat asupra valorii în vamă a mărfurilor importate (sau exportate) şi se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective (exemplu: 10 % din valoarea vamală a unui automobil, tractor, locomotivă, a unei tone de ţiţei, cărbune, oţel, etc.).

Acestea sunt cele mai vechi taxe cunoscute în istoria comerţului internaţional şi cele mai răspândite pe plan mondial. Ele prezintă avantajul că sunt mult mai uşor de stabilit (în comparaţie cu cele specifice) întrucât presupun doar fixarea unei cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor (pentru grupe întregi de produse) şi nu implică elaborarea unui tarif vamal detaliat (ca în cazul perceperii taxelor vamale specifice).

Cu toate acestea, taxele vamale ad-valorem prezintă şi unele inconveniente, datorate în special sensibilităţii lor la oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor pe pieţele internaţionale de mărfuri. În cazul scăderii preţurilor la mărfurile importate, prin perceperea taxelor vamale ad-valorem se reduce volumul încasărilor din taxele vamale percepute, iar efectul protecţionist al acestora scade. Practica arată însă că acest inconvenient poate fi depăşit prin perceperea temporară a unor taxe vamale suplimentare la produsele ale căror preţuri au scăzut, sau prin perceperea alături de taxa vamală ad-valorem şi a unor taxe vamale specifice (tot temporare).

Un alt inconvenient al acestui gen de taxe rezultă din faptul că el poate deschide calea unui câmp larg de abuzuri. De pildă, adeseori mărfurile importate nu sunt facturate la preţul real de cumpărare, ci la un preţ mai redus (prin înţelegere între firma importatoare şi cea exportatoare) pentru a se plăti o taxă vamală mai mică. Există remedii şi pentru înlăturarea acestui inconvenient.

72

Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate (sau exportate)-bucată, tonă, metru cub, metru pătrat, vagon, etc., şi se stabilesc sub forma unei cifre (sume) absolute în moneda ţării respective.

Practicarea taxelor vamale specifice este foarte greoaie şi complexă întrucât presupune existenţa unui tarif vamal foarte detaliat, care trebuie să fie mereu completat şi revizuit pe măsură ce apar noi tipuri de produse ce intră în circuitul pieţei internaţionale (de exemplu: nu este suficient să se înscrie în tariful vamal poziţia “tractoare” pentru că impunerea vamală specifică obligă la stabilirea unei taxe vamale diferite pentru fiecare tip de tractor). Acesta este dezavantajul principal pentru care acest gen de taxe vamale nu au o largă răspândire pe plan internaţional.

Cu toate acestea, taxele specifice prezintă şi unele avantaje în raport cu cele ad-valorem şi anume: ele înlătură posibilitatea frustrării statului de drepturile legale de vamă întrucât taxa vamală se raportează la unitatea de măsură fizică a mărfii importate; totodată, volumul încasărilor la bugetul statului din perceperea acestor taxe nu este influenţat de oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor, ci numai de volumul fizic al importurilor.

Datorită nivelului ei fix, pe o anumită perioadă de timp, taxa vamală specifică determină o încadrare vamală diferită a mărfurilor importate în condiţiile oscilaţiei preţurilor pe piaţa internaţională la produsele respective. Ca urmare, folosirea taxelor vamale specifice prezintă avantajul, faţă de cele ad-valorem, că au un efect protecţionist mai ridicat când preţurile la produsele importate scad, şi invers.

Luând în considerare avantajele şi dezavantajele folosirii celor două forme de percepere a taxelor vamale (ad-valorem şi specifice) tot mai frecvent, îndeosebi în unele ţări în dezvoltare (în special din America Latină), o tot mai largă răspândire au început să capete sistemele mixte de percepere a acestora.

Taxele vamal mixte se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt destul de eficace ca mijloc de protecţie: în aceste cazuri, pe lângă taxa vamală ad-valorem se mai percepe, temporar, şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează importante scăderi.

d) După modul de stabilire sau fixare de către stat, taxele vamale se împart în 4 categorii : autonome (sau generale), convenţionale (sau contractuale), preferenţiale (sau de favoare), de retorsiune (sau de

73

răspuns), acestea din urmă îmbrăcând două forme (taxe anti-dumping şi taxe compensatorii).

Taxele vamale autonome (generale ) sunt stabilite de către stat în mod independent şi nu pe baza unor convenţii bi sau multilaterale încheiate cu alte state. De regulă, aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri comerciale şi nu se aplică în relaţiile cu aceste state clauza naţiunii celei mai favorizate . Altfel spus, aceste taxe se aplică în afara sferei regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi, de aici, decurg două trăsături caracteristice ale acestora: au un nivel foarte ridicat (fiind deseori prohibitive) şi nu fac obiectul negocierilor , constituind o puternică barieră în calea schimburilor comerciale dintre state.

Taxele vamale convenţionale (contractuale ) se stabilesc de către stat prin înţelegere cu alte state, conform clauzelor stabilite prin acordurile bi sau multilaterale încheiate. Ca regulă generală, aceste taxe se percep asupra mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate . Deci, ele se aplică în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate şi, de aici, decurg două trăsături caracteristice : sunt mult mai reduse decât cele autonome, şi, în general, au făcut obiectul negocierilor tarifare în cadrul G.A.T.T. sau, în prezent, în cadrul O.M.C.

Taxele vamale preferenţiale (de favoare) sunt taxe foarte reduse (uneori chiar zero) care se aplică tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite ţări şi care nu se extind asupra mărfurilor provenind din celelalte ţări. Ele reflectă un regim de favoare ce se stabileşte între anumite ţări şi care nu se extinde asupra celorlalte state, fiind o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate . Aranjamentele preferenţiale (reciproce sau nereciproce) au proliferat în perioada postbelică (exemplu: acordurile de zonă de comerţ liber, S.G.P., S.G.P.C., protocoale preferenţiale, convenţii preferenţiale, etc.).

Taxele vamale de retorsiune (de răspuns ) se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la politica comercială neloială a altor state (politica de dumping şi politica de subvenţionare a exporturilor). Aceste taxe îmbracă două forme: taxa anti-dumping şi taxa compensatorie şi se percep ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare. Ele au un nivel prestabilit în sensul că nu pot depăşi un anumit nivel, respectiv taxele anti-dumping nu pot depăşi marja de dumping (adică diferenţa dintre preţul internaţional şi preţul de dumping -mai redus- cu care s-a încercat penetrarea pe o anumită piaţă), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei de export (sau al primei directe la

74

export). Ele au ca obiectiv anihilarea efectelor negative pe care le produc cele două politici comerciale neloiale, dar nu se pot percepe decât numai după ce s-a declanşat o procedură de anchetă , prin care să se facă dovada că a avut loc o astfel de politică neloială care a produs un prejudiciu grav sau este pe cale să se producă acest prejudiciu. Dacă se face această dovadă se poate lua măsura de răspuns în spiritul celor două coduri de conduită negociate (şi renegociate) în cadrul G.A.T.T./O.M.C., “Codul anti-dumping” şi “Codul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii”. Ca urmare a acestor trăsături caracteristice aceste taxe de retorsiune au o dublă natură : tarifară şi netarifară.

În ciuda scăderii nivelului taxelor vamale în perioada postbelică, acestea continuă să deţină un rol important în reglementarea fluxurilor de comerţ exterior. Indirect, acest lucru este atestat de includerea sistematică a problemei privind reducerea taxelor vamale pe agenda negocierilor multilaterale în cadrul organizaţiilor economice inter-guvernamentale şi, de asemenea, faptul că, înseşi majorările ocazionale şi pe termen scurt ale taxelor vamale la import pentru o serie de mărfuri, în special în cadrul comerţului cu anumite ţări, fără a mai vorbi despre acordurile privind reducerea taxelor vamale, conduc, de regulă, la serioase conflicte interstatale.

Taxele vamale actuale îndeplinesc următoarele funcţii de bază : apără de concurenţa externă, prin scumpirea mărfurilor importate, mărfurile realizate de producătorii autohtoni, pe piaţa internă, în special în acele momente când apare pericolul creşterii şomajului; susţin un anumit nivel (ridicat) al preţurilor interne, care facilitează creşterea desfacerii la extern a producţiei interne la preţuri mai scăzute; permit - pe baze reciproce - obţinerea înlesnirii pentru exportatorii autohtoni a accesului pe pieţele altor ţări. Acestui scop serveşte şi practica instituirii regimului scutirii de taxe vamale la importul de materiale şi utilaje pentru executarea de produse destinate exportului (sistemul drawback).

Necesitatea protejării pieţei interne cu ajutorul taxelor vamale derivă în primul rând din aceea că pe piaţa mondială se confruntă un număr mare de furnizori de mărfuri similare, printre care se află întreprinderi care deţin poziţii de frunte în ceea ce priveşte nivelul tehnic şi cheltuielile pentru realizarea producţiei. De aceea, concurenţa pe piaţa mondială este mai puternică şi, respectiv, preţurile mărfurilor se situează, de regulă, la un nivel mai mic decât pe piaţa internă. Pentru “cuplarea” prin intermediul schimburilor comerciale, între economia

75

naţională şi cea mondială, precum şi pentru nivelarea cuantumului preţurilor interne şi al celor externe, este necesar sistemul de “ecluze” pentru a doza accesul mărfurilor străine pe pieţele interne. Fără import, cresc la intern la început preţurile, apoi şi cheltuielile de producţie; în condiţiile unui import excesiv se îngustează posibilităţile desfacerii pe piaţa internă a produselor autohtone, se îngreunează dezvoltarea producţiei naţionale şi se dezechilibrează balanţa comercială externă a ţării.

Funcţia fiscală tradiţională a taxelor vamale, prin care statul îşi sporeşte veniturile bugetare, a trecut pe un plan secundar în majoritatea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic (taxele vamale reprezintă, de regulă, numai câteva procente în suma totală a veniturilor bugetare). Pe de altă parte, într-o serie de ţări în dezvoltare , în special în cele mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial, acestei funcţii îi revine în continuare un rol important.

Taxele vamale se modifică în concordanţă cu procesele obiective ale dezvoltării economiilor naţionale şi ale mutaţiilor structurale din comerţul internaţional; în plus, asupra evoluţiei nivelului taxelor vamale în cazul ţărilor dezvoltate exercită influenţă interesele economice externe ale societăţilor transnaţionale.

Direcţiile de bază ale restructurării care are loc în sfera taxelor vamale pe măsura adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a creşterii internaţionalizării producţiei, lărgirii operaţiunilor dintre firmele din străinătate ale corporaţiilor transnaţionale şi creşterii rolului relaţiilor de comerţ exterior în cadrul procesului reproducţiei, formării venitului naţional al ţărilor şi creşterii profitului capitalului investit, sunt următoarele :

În primul rând, se reduc şi parţial se anulează taxele vamale la produsele industriale, în special la produsele de înaltă tehnologie, informatică, computere, ş.a.

În al doilea rând, se formează uniuni vamale bilaterale şi regionale cu regim tarifar “zero” (pentru toate mărfurile sau pentru anumite grupe) între ţările participante.

În al treilea rând, se înregistrează progrese în direcţia unificării structurii tarifelor vamale, precum şi în domenii din sfera vamală.

Reducerea taxelor vamale a început curând după cel de-al doilea război mondial, însă s-a manifestat intensiv în aii ’70 -’90, întrucât atunci a avut loc dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale şi afirmarea acestora ca forţă motrice principală în economia mondială, precum şi

76

intensificarea luptei statelor în curs de dezvoltare industrială pentru înlesnirea accesului pe pieţele ţărilor dezvoltate industrial.

Reducerea taxelor vamale pe bază multilaterală s-a realizat, în primul rând, ca rezultat la celor opt runde de negocieri în cadrul G.A.T.T./O.M.C. – unde au participat aproximativ 130 de state (lor le revine o pondere de aproape 90 % din comerţul mondial). În afară de aceasta, în conformitate cu hotărârea U.N.C.T.A.D privind crearea Sistemului Generalizat de Preferinţe, au fost eliminate sau reduse taxele vamale la importul ţărilor dezvoltate din statele în dezvoltare. În sfârşit, o serie de ţări dezvoltate (Japonia, Canada, Australia şi altele), în mod unilateral, au redus taxele vamale cu scopul de a spori competitivitatea producţiei naţionale, de a lupta cu inflaţia, precum şi din alte raţiuni de politică comercială. Taxele vamale s-au redus şi pe baza acordurilor comerciale dintre diferite grupuri de ţări în dezvoltare (acorduri de zonă de comerţ liber, uniuni vamale).

Reducerea taxei vamale nu înseamnă o diminuare corespunzătoare a rolului ei de instrument în reglementarea dezvoltării comerţului exterior, întrucât nivelul acestui rol se determină nu numai prin dimensiunea absolută a taxei vamale pentru un anumit produs, dar şi prin diferenţierea valorii taxelor vamale asupra mărfurilor care se deosebesc prin grad de prelucrare şi aceasta este o caracteristică a mecanismului prin care taxa vamală acţionează asupra comerţului.

Exceptate de la procesul general de reducere a taxelor vamale din perioada postbelică sunt taxele asupra produselor agricole , care, practic, s-au menţinut la nivelul anterior (cu toate că în comerţul exterior cu aceste mărfuri s-au stabilit şi alte bariere protecţioniste).Acestea din urmă sunt legate de specificul economiei ramurii menţionate şi de politica agricolă a guvernelor, vizând scopul de a nu se permite înăsprirea situaţii sociale în ţările respective. În particular, internaţionalizarea producţiei şi a capitalului în agricultură este mult mai slabă decât în industrie; de asemenea, în multe ţări se produc bunuri alimentare similare sau concurente. Pieţele mărfurilor agroalimentare sunt mai puţin capabile de extindere, comparativ cu pieţele produselor industriale, iar în condiţiile subvenţionării puternice de către stat sunt supuse unor crize prelungite de supraproducţie. Politica guvernelor este orientată spre acumularea capitalului la marii fermieri, în condiţiile menţinerii unei anumite populaţii ţărăneşti şi spre ridicarea gradului de autoaprovizionare a ţărilor la principalele produse alimentare. Taxele vamale înalte reprezintă elementul principal al acestei politici.

77

Uniunile vamale , reprezentând un mijloc de ameliorare a condiţiilor schimburilor comerciale ale ţărilor participante şi, ca urmare, un mijloc de forţare a integrării economiilor lor, separă, totodată aceste ţări pe piaţa mondială, de alte state. Deoarece în calitate de participanţi la asemenea uniuni intră ţări cu niveluri diferite de dezvoltare economică şi avantajele pe care acestea le obţin din schimbul eliberat de taxe vamale sunt de departe inegale; cu toate acestea, are loc accentuarea interdependenţelor lor economice.

Iniţial, uniunile vamale s-au creat de către ţările dezvoltate în comerţul lor reciproc. Cea mai largă răspândire au dobândit-o în Europa Occidentală, unde deja în anii ’50, pe măsura refacerii economice, izolarea tarifară a unor pieţe naţionale relativ mici devenise o frână pentru dezvoltarea proceselor integraţioniste. De aceea, crearea uniunilor sub formă de uniune vamală a celor 6 ţări (Comunitatea Economică Europeană) şi de zonă de comerţ liber a celor 7 state (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) s-a produs încă la finele anilor ’60. Ulterior, numărul participanţilor la aceste uniuni a crescut şi a fost formată zona comerţului cu mărfuri industriale, liberă de taxe vamale, care reunea, în 1997, 18 ţări vest-europene (15 ţări membre ale Uniunii Europene şi 3 ţări membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb), sub denumirea de Spaţiu Economic European.

Ca exemple caracteristice ale constituirii uniunilor vamale pe baze bilaterale sunt acordurile (convenţiile) dintre S.U.A. şi Canada privind comerţul fără taxe vamale cu produse ale industriei automobilelor, de la mijlocul anilor ’60 şi dintre Australia şi Noua Zeelandă privind suprimarea parţială a taxelor vamale în comerţul reciproc, la sfârşitul anilor ’60. De asemenea, în aprilie 1985, S.U.A. au semnat cu Israelul acordul care prevede suprimarea reciprocă a tuturor taxelor vamale în următorii 10 ani, iar în aprilie 1988 au fost încheiate negocierile privind un acord similar al S.U.A. cu Canada, completat în 1992 cu Mexic, formând N.A.F.T.A.

Tarifele vamaleTariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul

produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Ca regulă generală, sunt cuprinse în acest catalog şi produsele scutite de impunerea vamală la importul lor pe teritoriul vamal al ţării respective (sau la export).

78

Două probleme vor fi tratate cu privire la tarifele vamale: clasificarea mărfurilor în aceste tarife şi formele pe care le îmbracă acestea.

Încercări de clasificare a mărfurilor în tarifele vamale s-au făcut şi în trecut, luându-se ca bază criterii diferite: originea mărfurilor (animală, vegetală, minerală) şi gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite) sau o combinaţie a acestor două criterii. Asemenea de încercări finalizate în nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor întâlnim în perioada postbelică. Astfel, în anul 1950, Biroul de Statistică al O.N.U. a elaborat o clasificare tip standard pentru comerţul internaţional (Standard International Trade Clasification - S.I.T.C.;Clasification Type Pour le Commerce International - C.T.C.I.). Această clasificare, care a suferit o serie de modificări pe parcursul timpului, a fost făcută din nevoi de ordin statistic, care să permită O.N.U. şi altor organizaţii să poată urmări, la nivel internaţional, evoluţia comerţului exterior al tuturor statelor lumii. Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi şi, potrivit lui, statele raportează informaţiile statistice vizând evoluţia comerţului lor exterior (volum valoric, dinamică, structură pe mărfuri, orientarea geografică a exportului şi importului, etc.). Aceasta este o clasificare pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).

Din iniţiativa Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, tot în anul 1950 a fost adoptată la Bruxelles Convenţia privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale, potrivit căreia a fost elaborat un nomenclator de bază unic denumit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B.) şi ulterior Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.). Şi el a suferit o serie de modificări pe parcurs, rămânând însă la o clasificare pe patru cifre (secţiuni) -21-, capitole -99-, poziţii şi subpoziţii tarifare). La el au aderat cca. 150 de state ale lumii. Sistemul acesta avea menirea să uşureze negocierile tarifare în cadrul G.A.T.T./O.M.C. (prin raportarea tutoror statelor participante la negocieri la aceleaşi poziţii şi subpoziţii tarifare).

Dar, după cum se ştie, chiar unele state membre ale G.A.T.T. nu au aderat la acest nomenclator (ex: S.U.A., Canada), având nomenclatoare proprii (pentru import şi pentru export) mult mai detaliate decât cele prezentate mai sus. Această situaţie întârzia şi îngreuna şi ea negocierile tarifare. De aceea, s-au manifestat noi preocupări pe linia adoptării unui nomenclator unic la care să participe toate statele lumii. În acest cadru se înscrie adoptarea în iunie 1983 la

79

Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, a Convenţiei privind Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.

Acest sistem prezintă următoarele caracteristici principale:a) are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite

pe plan internaţional (N.C.C.V. şi C.T.C.I.);b) clasificarea mărfurilor în cadrul acestui sistem armonizat de

descriere şi codificare a mărfurilor are la bază criteriul combinat al originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor;

c) este flexibil, în sensul că nu poate fi folosit ca atare sau luat ca bază pentru o formă prescurtată sau mai detaliată de clasificare;

d) prezintă o serie de avantaje esenţiale în raport cu vechile sisteme de clasificare a mărfurilor în tarifele vamale şi anume:

- facilitează derularea schimburilor comerciale internaţionale prin atenuarea sau eliminarea divergenţelor cu privire la încadrarea tarifară a produselor şi implicit cu privire la determinarea nivelului taxelor vamale aplicabile;

- facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la schimburile comerciale internaţionale;

- satisface simultan, nu numai necesităţile de codificare ale autorităţilor vamale, ci şi cele ale organismelor de statistică, ale producătorilor, comercianţilor şi cărăuşilor.

Până în prezent au aderat la acest sistem de descriere şi codificare a mărfurilor în tarifelel vamale marea majoritate a statelor lumii (inclusiv România).

Cât priveşte tipurile de tarife vamale folosite pe plan internaţional, cestea sunt de două feluri : simple şi compuse .

Tarifele vamale simple sunt acelea care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de provenienţa lor (taxe convenţionale). Acestea sunt folosite, de regulă, de unele ţări în curs de dezvoltare, deşi în practică şi unele dintre acestea folosesc mai multe tipuri de taxe vamale (îndeosebi preferenţiale).

Tarifele vamale compuse sunt acelea care au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor provenite din anumite ţări. Taxele vamale înscrise în aceste coloane pot fi: convenţionale, autonome, preferenţiale (pe bază de reciprocitate sau pe bază de nereciprocitate).

80

Acest gen de tarife are cea mai largă răspândire pe plan internaţional, fiind folosite nu numai de ţările dezvoltate ci şi de ţările în curs de dezvoltare şi de ţări în tranziţie la economia de piaţă.

Tarifele vamale, implicând impunerea vamală, sunt instrumente de politică comercială admise de către G.A.T.T./O.M.C., cu condiţia să nu fie prohibitive (în ce priveşte nivelul taxelor vamale), cu ajutorul cărora se protejează piaţa internă de concurenţa străină, pe baza cărora se pot negocia concesii tarifare sau se pot institui măsuri de discriminare în relaţiile comerciale cu anumite state.

1.4.3. Instrumentele de politică comercială de natură netarifară (inclusiv paratarifară)

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică comercială (publice sau private) care împiedică, limitează şi deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi care au ca principal scop, apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţelor de plăţi .

Spre deosebire de barierele tarifare (vamale), cele netarifare prezintă anumite particularităţi, mai importante find următoarele:

a) prin formele pe carele îmbracă, barierele netarifare urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor de la exportator şi până la consumatorul final, acţionând eşalonat, din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un anumit produs ce urmează să fie importat şi până în momentul consumului final al acestuia;

b) marea diversitate şi gradul lor diferenţiat de protecţie reprezintă o a doua particularitate a acestor bariere;

c) domeniile extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relaţiilor economice internaţionale reprezintă o a treia particularitate a acestora;

d) în al patrulea rând, în marea lor majoritate, aceste bariere sunt mai greu de cunoscut de către exportatori şi din această cauză se evaluează mult mai greu gradul lor de protecţie şi mai ales gradul lor de discriminare;

e) în sfârşit, barierele natarifare pot influenţa direct volumul fizic al mărfurilor importate (în sensul limitătii acestuia), pot influenţa indirect volumul importurilor prin mecansimul preţurilor sau pot crea alte condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor. Începând cu cel de-al optulea deceniu al secolului trecut, ca urmare a fenomenelor negative cu care s-a confruntat economia mondială, protecţionismul

81

netarifar s-a accentuat foarte mult. A avut loc o proliferare pe scară largă a barierelor netarifare, ceea ce a determinat o serie de economişti contemporani să vorbească de neoprotecţionism.

După estimările făcute de G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D, numărul barierelor netarifare ar fi sporit de la cca. 500 la începutul deceniului opt la peste 1000 în deceniul nouă, înainte de declanşarea Rundei Uruguay (a VIII-a rundă de negocieri comerciale multilaterale din cadrul G.A.T.T.-ului), ca apoi să scadă la cca. 800 în anii ’90.

Odată cu inventarierea lor, G.A.T.T. a făcut şi o primă clasificare a acestora, după criterii riguroase.

Astfel, G.A.T.T.-ul a clasificat barierele netarifare în cinci mari grupe şi anume:

1) bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţiile cantitative la import);

2) bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor;

3) bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;

4) bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale;

5) bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene (obstacole tehnice).

1.4.3.1. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Aceste bariere netarifare, care se mai numesc şi restricţii cantitative la import, îmbracă următoarele cinci forme : interdicţiile (prohibiţiile) la import; contingentele de import; licenţele de import; limitările “voluntare” la export (autolimitări la export); acordurile privind comercializarea “ordonată” a produselor.

a) Interdicţiile (prohibiţiile) la import sunt reglementări adoptate de către stat care interzic total sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse sau grupe de produse. Ele sunt folosite în special din motive economice (asigurarea unei protecţii sporite a unor produse, ramuri, etc.) faţă de concurenţa străină, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi, din motive politice (şi atunci sunt folosite în scopuri de discriminare comercială), sau din alte motive (asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei, protecţia fitosanitară, etc.).

82

Interdicţiile se realizează, de regulă, prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţe de import pentru produsele supuse prohibiţiilor.

În unele ţări cum sunt cele ale Uniunii Europene se folosesc aşa numitele interdicţii selective şi temporare la importul de produse agricole din ţările terţe cu scopul de a păstra echilibrul necesar între cererea şi oferta de produse agricole comunitare şi pentru a asigura prioritar desfacerea în ţările membre a produselor agricole comunitare. Potrivit acestor reglementări, se admite importul de produse agricole numai la produsele la care gradul de autosatisfacere în Comunitate este sub 100 % şi numai în alte perioade decât cele în care se comercializează produsele agricole indigene .

b) Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp (de regulă un an). Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de produse poartă denumirea de contingentare.

Contingentele de import sunt de două feluri : globale şi bilaterale.

Contingentele globale se stabilesc de către stat în mod independent sub forma unor plafoane maxime (cantitative sau valorice) admise pe o perioadă de timp la import.

Contingentele bilaterale sunt plafoane maxime admise la importul anumitor produse pe o perioadă determinată de timp şi dintr-o anumită ţară de provenienţă. Aceste contingente se negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în listele anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea.

c) Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor importatoare pentru un anumit produs sau grupă de produse şi pe o perioadă rezonabilă de timp (2 luni, 4 luni, 5 luni, etc.). în funcţie de natura produsului şi distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.

În prezent, în ţările dezvoltate licenţele de import au fost eliminate, iar în celelalte ţări (în dezvoltare sau în tranziţie) acestea sunt limtate la un număr redus de produse.

Pe plan internaţional, cu precădere în ţările în dezvoltare sunt folosite două tipuri de licenţe pentru import: automate şi neautomate.

Licenţele automate sunt folosite pentru produsele liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată într-un termen prestabilit. Ele sunt folosite numai din motive de ordin statistic (pentru evidenţa operaţiunilor de comerţ exterior).

83

Licenţele neautomate sunt folosite pentru produsele neliberalizate la import şi se mai numesc din acestă cauză licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import. Acestea se acordă selectiv, în funcţie de produs, de ţara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control riguros cu privire la respectarea contingentelor de import şi au în prezent o largă răspândire pe plan internaţional.

Licenţele neautomate îmbracă două forme: licenţe globale (sau generale) şi licenţe individuale (sau bilaterale).

Licenţele globale , eliberate de către stat pe baza contingentelor globale stabilesc volumul mărfurilor care pot fi importate într-o anumită perioadă de timp cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor. Ele nu au caracter restrictiv, pe baza lor importatorii obţinând dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor fără existenţa unor licenţe individuale.

Licenţele individuale sunt, în general, folosite de către stat pentru urmărirea şi realizarea contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara importatoare doreşte să asigure o protecţie mai mare pe piaţa internă. Aceste licenţe precizează obligatoriu ţara de origine a importului şi pot fi de două feluri: deschise (din categoria celor automate) şi specifice (neautomate).

Licenţele individuale deschise precizează numai ţara de provenienţă a importurilor fără o plafonare cantitativă sau valorică a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc anumite modificări în orientarea geografică a importurilor, favorizându-se importurile din anumite ţări şi restrângându-se din altele, în general, din motive legate de evoluţia balanţei comerciale şi de plăţi.

Licenţele individuale specifice precizează, pe lângă ţara de provenienţă a importurilor şi plafonul maxim (fizic sau valoric) al acestora din ţara respectivă. Acestea sunt cele mai restrictive, prin intermediul lor urmărindu-se uneori chiar discriminarea comercială faţă de anumite ţări.

d) Limitările “voluntare” la export (autolimitări la export) sunt înţelegeri oficiale sau neoficiale care intervin între anumite state, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau sub presiunea) ţării (ţărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui produs sau grupe de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, ele sunt diminuări ale exporturilor acceptate de însăşi ţările exportatoare sub ameninţarea că, în caz contrar, ţările importatoare vor aplica ele însele măsuri foarte restrictive la import şi pe o perioadă mai îndelungată de timp.

84

Ele sunt de dată relativ recentă introduse de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale internaţionale (sfârşitul deceniului şapte şi începutul deceniului opt al secolului trecut).

Limitările “voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de înţelegeri. Pentru ca această măsură restrictivă la import să dea rezultate (deşi practica a arătat că nu întotdeauna au dat rezultatul scontat) condiţia este ca ţara (ţările) importatoare să fie o piaţă însemnată de desfacere pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul (produsele) la care se cere restrângerea “voluntară” a exportului.

Primele astfel de înţelegeri au intervenit între S.U.A. şi Japonia pentru produsele industriei uşoare (textile, produse din piele), apoi şi pentru produsele siderurgice, automobile, produse al industriei electrotehnice şi electronice, etc. S.U.A. au urmărit ca prin intermediul acestor înţelegeri să-şi echilibreze balanţa comercială cu Japonia, dar obiectivul nu a fost atins, soldul negativ al balanţei comerciale a S.U.A. cu Japonia atingând 50 - 60 miliarde dolari anual. Aceasta s-a datorat nu faptului că Japonia nu ar fi respectat înţelegerile convenite în cea mai mare măsură, ci faptului că, concomitent cu restrângerea acestor exporturi către S.U.A., Japonia şi-a micşorat substanţial importul unor produse din S.U.A. (bumbac, piei, minereuri, etc.) şi a penetrat totodată piaţa americană cu alte produse competitive.

Înţelegeri similare au intervenit şi între U.E. şi Japonia pentru o serie de produse foarte competitive la exportul acesteia din urmă (produse siderurgice, automobile, produse electronice, etc.), dar şi dezechilibrele în balanţa comercială a U.E. cu Japonia au continuat să crească. Aceste presiuni exercitate asupra Japoniei pentru limitarea exportului pe pieţele acestor ţări (inclusiv S.U.A.) au determinat monopolurile japoneze să facă uriaşe investiţii de capital în ţările respective.

Treptat, în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, ţările dezvoltate au început să impună limitări la export şi altor ţări (în dezvoltare şi foste socialiste) la o serie de produse considerate a fi sensibile sau foarte sensibile la concurenţa acestora.

Experienţa a arătat că folosirea acestui gen de restricţii determină modificări în orientarea şi reorientarea fluxurilor comerciale la produsele vizate, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajează cartelizarea industriilor de export, crearea de carteluri între ţările exportatoare în vederea repartizării cotelor de producţie şi export între

85

producători şi exportatori, cu incidenţe nedorite asupra schimburilor comerciale internaţionale.

De asemenea, experienţa ultimelor două decenii a pus în evidenţă şi faptul că, deşi folosirea acestor acorduri de limitare “voluntară” a exporturilor a fost justificată, ca fiind o măsură temporară menită să permită ţării (ţărilor) importatoare să-şi modernizeze şi raţionalizeze industria (industriile) respectivă pentru a redeveni competitivă în raport cu concurenţa, aceste acorduri s-au permanentizat, apărând în continuare industrii necompetitive ale statelor importatoare.

e) Acordurile privind comercializarea “ordonată” a produselor sunt înţelegeri bi sau multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Ele implică, pe lângă autolimitarea la export, anumite prevederi referitoare la limitele de preţ şi la clauza de salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor comerciale sunt lezate.

Şi aceste acorduri sunt de dată relativ recentă în practica relaţiilor comerciale internaţionale. Un exemplu tipic de astfel de acord privind comercializarea ordonată a produselor îl reprezintă “Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile”, cunoscut şi sub denumirea de “Aranjamentul multifibre” din 1975, prelungit în mai multe rânduri, ultima “ediţie” expirând în timpul derulării Rundei Uruguay. Acest acord a scos de sub incidenţa G.A.T.T.-ului comerţul cu produse textile (reintrodus potrivit acordului negociat la Runda Uruguay).

Extinderea acordurilor privind comercializarea ordonată a produselor la un număr mare de produse manufacturate ar duce, potrivit economiştilor occidentali, la aşa numitul “comerţ liber organizat”, care presupune negocierea într-un context global de acorduri sectoriale privind împărţirea pieţelor de desfacere între ţările dezvoltate şi care implică limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri. Acest gen de comerţ afectează în primul rând interesele ţărilor în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de interdicţii, contingente şi licenţe, care se pun în aplicare de către ţara importatoare, în general fără a fi negociate, limitările “voluntare” la export şi acordurile privind comercializarea “ordonată” a produselor se negociază pe cale bi sau multilaterală şi se pun în aplicare de către ţările exportatoare la cererea sau sub presiunea ţărilor importatoare.

86

1.4.3.2. Barierele netarifare care implică indirect limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

Cele mai importante bariere netarifare care fac parte din această grupă sunt: prelevările variabile la import (taxe de prelevare); preţurile minime şi maxime la import; impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau barierele paratarifare); taxele de retorsiune (taxele anti-dumping şi taxele compensatorii); depunerile (depozitele) prealabile în valută la import.

a) Prelevările variabile la import (taxele de prelevare) se practică în cadrul Uniunii Europene şi fac parte din instrumentele de politică comercială (cu dublă natură: tarifară şi netarifară) cu care se operează în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Ele vizează importurile de produse agricole din ţările terţe şi care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare. Acestea sunt tot un fel de taxe vamale suplimentare, care se percep peste taxele vamale obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal comun faţă de terţi) şi care se calculează ca diferenţă între preţul de import (preţul de ecluză) şi preţul comunitar (preţul indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective pe piaţă ţărilor membre din care se scad cheltuielile de transport pe parcurs comunitar (respectiv preţul prag), preţ care, de regulă, este mai ridicat decât preţul internaţional la produsul respectiv.

Acestor taxe de prelevare li se spune şi prelevări variabile la import pentru că limita de jos (preţul de import din afara Uniunii Europene - preţul de ecluză) oscilează permanent în timp ce preţul comunitar (limita maximă - preţul indicativ sau orientativ - respectiv preţul prag) rămâne neschimbat pe timp de un an şi, ca urmare, volumul încasărilor prin perceperea acestor taxe vamale suplimentare variază în timp. În măsura în care preţurile internaţionale scad faţă de preţurile comunitare, taxele de prelevare cresc şi invers, şi prin aceasta ele joacă un rol protecţionist mai eficient decât o taxă vamală obişnuită.

b) Preţurile minime şi maxime la import constituie un mijloc restrictiv însemnat folosit cu precădere de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale internaţionale.

- Preţurile minime de import se folosesc ca instrument de politică comercială în cazul în care produsele indigene au costurile de producţie mult mai ridicate decât cele ale concurenţei sau în cazul în care pe piaţă internaţională preţurile la anumite produse scad şi

87

produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export.

În acest caz, ţările importatoare recurg la stabilirea unor preţuri minime de import care sunt foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele indigene, urcând în felul acesta preţurile la import la produsele respective. O astfel de măsură atrage după sine limitarea importurilor la produsele respective şi protejarea ramurii industriale sau agricole vizate. Nerespectarea de către anumite firme importatoare a preţurilor minime de import stabilite de către stat atrage după sine anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxa anti-dumping).

Mai ales S.U.A. şi U.E. au recurs în anii ’80-’90 la folosirea preţurilor minime de import la produsele siderurgice provenind din Japonia, precum şi la o serie de produse agricole importate de Uniunea Europeană din ţările terţe.

Preţurile maxime de import se folosesc ca instrument de politică comercială în cazul în care unele ţări încearcă o ridicare artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă. Ca răspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc preţuri maxime de import la produsele respective la un nivel care să nu depăşească preţurile produselor similare idigene sau să le depăşească cu un anumit procent (2 - 6 %). Efectul realizat prin stabilirea preţurilor maxime este limitarea importului şi reducerea preţurilor de export la produsele respective. Ca regulă generală, pot recurge la stabilirea de preţuri maxime de import acele ţări care joacă un rol însemnat ca importatori pe piaţa mondială la produsele respective.

c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră)

Sistemul fiscal aplicat mărfurilor de import şi celor indigene diferă de la o ţară la alta, de la un grup de ţări la altul, permiţând discriminarea în relaţiile comerciale internaţionale.

În principiu, ajustările fiscale la frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi cele indigene. Pentru respectarea acestui principiu, ţările negociază aşa numitele convenţii privind evitarea dublei impuneri.

Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, discriminarea mărfurilor de import poate avea loc prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi ordinea perceperii taxelor. Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru mărfurile

88

de import ca si pentru cele indigene, majoritatea ţărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale.

Dacă pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţurile cu ridicata, pentru mărfurile de import ele se calculează la preţul “CIF”, majorat cu taxa vamală şi cu alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acesta ridică preţul produsului importat peste nivelul produsului indigen, făcându-l mai puţin competitiv şi determinând o limitare a importului.

În unele ţări dezvoltate acţionează aşa numitul “prag al impunerii progresive”, aplicat în funcţie de calitatea, cantitatea şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscală fiind direct proporţională cu aceasta. Efectul acestui regim fiscal este limitarea importurilor la produsele respective.

În practica internaţională, ajustările fiscale la frontieră îmbracă o multitudine de forme, mai răspândite fiind următoarele: taxa asupra valorii adăugate (TVA), taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare, etc.

Taxa asupra valorii adăugate (TVA) este un impozit general de consum care se percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, însă nu la întreaga valoare a mărfii ci numai la valoarea adăugată la fiecare stadiu. Acest sistem se aplică în prezent în multe ţări ale lumii, inclusiv în România.

Taxa în cascadă este tot un impozit de consum care se aplică la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar, spre deosebire de TVA, se percepe la întreaga valoare a mărfii. Ea are un caracter cumulativ în sensul că se aplică asupra valorii produsului care include şi taxele percepute în fazele anterioare ale circulaţiei mărfurilor asupra impunerii fiscale, ridicând foarte mult preţul de vânzare la produsele respective.

Taxa de acciză este un impozit care se percepe îndeosebi la produsele care constituie monopolul statului (hidrocarburi, tutun, băuturi alcolice, etc.) sau la o serie de bunuri de lux (automobile, televizoare, video) cu scopul de a limita consumul la produsele respective şi a proteja producţia internă. Aceste taxe au, în general, un nivel foarte ridicat (pot depăşi uneori şi 100 %), urcând mult preţul de desfacere al produselor vizate.

Taxele oculte (ascunse) sunt impozite percepute, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv (bunuri de echipament, mijloace de transport, materiale destinate producţiei, etc.) Nu au un nivel foarte ridicat, dar contribuie şi aceste taxe la ridicarea preţului produselor respective.

89

Alte forme pe care le îmbracă impozitele indirecte sunt: taxele portuare, care se percep asupra valorii documentelor de transport (şi eventual asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi), taxele statistice, care se percep pentru serviciile statistice prestate în vamă, taxele sanitare, care se percep cu prilejul controlului sanitar sau fitosanitar la import, taxele consulare, care se percep de consulatul ţării importatoare cu sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente (certificat de origine, certificat de control sanitar, factură, etc.) sau pentru eliberarea unor facturi consulare, etc.

Deşi, în general, nivelul acestor taxe este scăzut, cumulate, ele adaugă la preţ făcând produsele respective mai puţin competitive în raport cu cele indigene şi limitând în felul acesta importul.

d) Taxele de retorsiune (taxele anti-dumping şi taxele compensatorii) au, aşa cum s-a văzut în capitolul precedent, o dublă natură, tarifară şi netarifară. Ele se aplică numai ca măsuri de răspuns faţă de o politică comercială neloială (de dumping şi de subvenţionare a exporturilor). Dar, pentru ca aceste măsuri să poată fi luate, potrivit celor două coduri de conduită revizuite sau adoptate la Runda Tokyo şi recent la Runda Uruguay, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează această anchetă sunt sistate practic relaţiile comerciale cu firmele acuzate de astfel de politici neloiale şi în aceasta constă, de fapt caracterul netarifar al acestor suprataxe vamale.

Experienţa a arătat că au fost foarte frecvente cazurile când ţările dezvoltate au acuzat de practici de dumping (şi de subvenţionare a exporturilor) o serie de ţări în curs de dezvoltare sau foste socialiste care n-au putut fi dovedite dar, în perioada cât a durat procedura de anchetă, aceasta s-a constituit într-o adevărată barieră în calea schimburilor comerciale.

e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import . Odată cu sfârşitul deceniului şapte şi începutul deceniului opt al secolului trecut o serie de ţări dezvoltate au adoptat reglementări potrivit cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor lor o anumită cotă în valută pentru plata viitorului import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestuia. În unele ţări aceste cote se ridică până la 50 % din valoarea prealabilă a viitorului import.

Sumele depuse în contul organului vamal nu sunt purtătoare de dobânzi. Ca urmare, importatorul, în măsura în care nu va renunţa la import, va căuta să recupereze pierderea dobânzii fie prin ridicarea

90

preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului. În acest mod, depunerile prealabile în valută la import constituie măsuri de politică comercială care acţionează prin intermediul preţului şi care descurajează importurile.

1.4.3.3. Bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şi administrative privind importurile

Deşi, la prima vedere, formalităţile vamale şi administrative la import sunt simple cerinţe de ordin tehnic, aplicarea lor în practică permite în unele cazuri discriminarea comercială şi limitarea importurilor. Aceasta decurge din obligaţia prezentării de către importator a numeroase documente cât şi din formalităţi vamale greoaie şi complicate care se cer a fi îndeplinite în unele ţări, îndeosebi dezvoltate, şi care deseori barează sau limitează importul de mărfuri. Din categoria acestor bariere netarifare fac parte: evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluarea vamală) şi documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi respectiv exportului.

a) Evaluarea mărfurilor în vamă Primele prevederi referitoare la metodologia de evaluare vamală

le găsim înscrise în articolul VII din G.A.T.T. Acest articol a prevăzut că evaluarea vamală se face pornind de la preţul facturat (preţ CIF) cu condiţia ca acesta să fie un preţ real plătit (sau de plătit) şi nu mai mare sau mai mic, iar transformarea acestui preţ din valuta străină în care s-a tranzacţionat afacerea, în moneda naţională a ţării importatoare să se facă la un curs de schimb oficial.

Experienţa a arătat însă că nu toate statele membre ale G.A.T.T./O.M.C. au respectat, sau respectă, prevederile Articolului VII, folosind alte metode de evaluare vamală, neconforme cu cea prescrisă în documentele de mai sus, ceea ce constituie, de multe ori un obstacol netarifar important.

b) Documente şi formalităţi suplimentare cerute la importCu toate că au existat preocupări pe plan internaţional (Camera

Internaţională de Comerţ, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, Consiliul de Cooperare Vamală de la Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de ciculaţia mărfurilor pe plan internaţional, înregistrându-se chiar unele progrese pe această linie, un număr încă mare de ţări dezvoltate îndeosebi, cer îndeplinirea şi a altor formalităţi şi a unor documente suplimentare care îngreunează sau limitează importul de mărfuri. De regulă, numărul mare de

91

documente şi formalităţi cerute la import, formatul uneori diferit al acestora, reguli foarte greoaie de completare, penalizări aplicate pentru comiterea unor greşeli în completarea acestora constituie adevărate obstacole care îngreunează sau împiedică desfăşurarea normală a schimburilor comerciale internaţionale.

1.4.3.4. Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţile comerciale

Dacă în perioada secolelor XVII şi XVIII, participarea directă a statului la comerţul exterior se limita numai la importul centralizat al unor produse, precum alcoolul, tutunul, sarea, etc., care constituiau obiectul monopolului fiscal al statului, în etapa următoare, secolele XIX şi XX, participarea statului la activităţile comerciale s-a lărgit. Ca urmare, potrivit clasificării făcute de G.A.T.T., cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale sunt: achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică), comerţul de stat şi monopolul de stat asupra importului anumitor produse.

a) Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică) sunt cumpărările de bunuri şi servicii de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale, etc.). Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale numai în măsura în care, în baza unor reglementări în vigoare în anumite state, firmele naţionale au prioritate deplină faţă de cele străine în ce priveşte aprovizionarea organelor de stat cu bunurile şi serviciile de care acestea au nevoie. Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporţii şi importul, favorizând însă şi în aceste cazuri firmele internaţionale.

b) Comerţul de stat (din ţările foste socialiste) reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de întreprinderile de stat. Activităţile comerciale efectuate de aceste întreprinderi nu constituie un obstacol în calea schimburilor comerciale internaţionale decât numai în măsura în care statul oferă acestor întreprinderii o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură în raport cu întreprinderile particulare. Prin aceste privilegii se rentabilizează activitatea acestora şi pot participa la schimburile comerciale în condiţii mai avantajoase în raport cu întreprinderile particulare şi aceasta constituie o barieră în calea schimburilor comerciale internaţionale (pentru întreprinderile particulare).

92

c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse .Instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor

produse permite statelor să limiteze importul la produsele respective şi să stabilească preţurile de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicate, pentru a restrânge consumul acestora. Din această cauză, monopolul de stat asupra importului anumitor produse constituie în cele mai multe cazuri o barieră importantă în calea comerţului internaţional.

Trebuie subliniat însă că uneori instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor produse se face din motive legate de asigurarea stării de sănătate a populaţiei, a animalelor şi atunci el se justifică, chiar dacă conduce la limitarea importului sau chiar interdicţia acestuia pe o perioadă determinată de timp.

1.4.3.5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene (obstacole tehnice)

Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde internaţionale) sau în anumite state (standarde naţionale) cu privire la diferitele caracteristici tehnice şi de calitate care trebuie să fie îndeplinite de produsele importate ca şi de cele indigene. Ele au ca scop protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară, securitatea publică, etc.

În general, aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot să fie considerate ca obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale. Ele pot deveni totuşi obstacole atunci când, existând standarde internaţionale, ele nu se respectă de către anumite state (agenţii economici producători) sau, în absenţa acestora, când statele adoptă norme şi reglementări proprii care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la un stat la altul şi care, prin diversitatea lor, devin adevărate obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale.

Cele mai răspândite obstacole din această grupă sunt: normele sanitare şi fito-sanitare, normele de securitate şi normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea , şi, mai nou, normele ecologice.

a) Normele sanitare şi fito-sanitare sunt reglementări care vizează produsele destinate consumului oamenilor şi animalelor (produse alimentare, coloranţi sau alţi ingredienţi folosiţi în industria alimentară, produsele medico-farmaceutice de uz uman şi veterinar,

93

produsele chimice folosite în agricultură, furajele pentru animale, seminţele şi materialul săditor, animalele vii, etc.).

Îndeosebi în ţările dezvoltate aceste reglementări sunt foarte severe, prevăzând respectarea anumitor condiţii de compoziţie pentru anumite produse, un anumit proces tehnologic de realizare a produselor respective, condiţii suplimentare de calitate, etc. Pentru unele din aceste produse procedura de omologare cerută, prezentarea certificatelor sanitare şi/sau fito-sanitare care trebuie să însoţească produsele respective, precum şi examinarea foarte temeinică a acestora pentru a se vedea dacă s-au respectat toate condiţiile cerute, implică cheltuieli suplimentare cae îngreunează desfăşurarea tranzacţiilor comerciale şi în multe cazuri limitează schimburile comerciale cu aceste produse.

Pe plan mondial, în comerţul cu produse agroalimentare există patru categorii de obstacole sanitare şi fito-sanitare : obstacole chimice, obstacole microbiologice, obstacole legate de prezenţa insectelor sau rozătoarelor şi obstacole legate de etichetaj.

b) Normele de securitate sunt reglementări care vizează bunurile destinate consumului productiv şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii tehnice de igienă şi securitate a muncii cărora trebuie să le corespundă produsele importate ca şi cele indigene.

Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde, în măsura în care există, îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale cu aceste produse. De aceea, pe plan internaţional se manifestă preocupări pe linia uniformizării reglementărilor tehnice care vizează produsele destinate consumului productiv.

c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care vizează cerinţele speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor de import, foarte diferite de la o ţară la alta şi care ocazionează cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea contractelor şi chiar limitarea importurilor.

În mare măsură aceste reglementări se justifică, dar dacă diferă de normele internaţionale şi situaţia se prezintă foarte diferit de la o ţară la alta, acestea se transformă în adevărate bariere în calea comerţului.

d) Normele “ecologice” au apărut, în special după 1980 şi s-au multiplicat după 1990, în contextul politicilor tot mai riguroase de protecţie a mediului înconjurător promovate de ţările dezvoltate.

Considerarea acestor norme ca fiind simple cerinţe de ordin tehnic, care nu ar juca un rol important în derularea schimburilor comerciale poate duce la pierderea unor pieţe importante de desfacere.

94

Succint prezentate, acestea sunt cele mai importante bariere de ordin netraifar care au o incidenţă şi eficienţă sporită asupra comerţului internaţional ca instrumente de realizare a unei protecţii asupra pieţei interne şi uneori ca instrumente de discriminare comercială.

1.4.4. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor de mărfuri

Paralel cu sporirea participării statelor la schimburile comerciale internaţionale şi cu accentuarea concurenţei pe piaţa mondială au crescut preocupările nu numai pentru controlul şi limitarea importurilor ci şi pentru impulsionarea exporturilor. Promovarea şi stimularea exporturilor a devenit în marea majoritate a statelor lumii o componentă de bază a politicii comerciale externe.

Politica comercială promoţională şi de stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de către stat şi întreprinderi, care vizează impulsionarea globală a exportului ţării respective .

Din analiza teoriei şi practicii internaţionale în acest domeniu al politicii comerciale rezultă că instrumentele şi măsurile folosite pentru dezvoltarea exporturilor pot fi împărţite în două categorii : măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare .

1.4.4.1. Măsurile promoţionale

Au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt, în general, măsuri care se iau la nivel macroeconomic şi care îmbracă o multitudine de forme concrete , cum sunt:

a) negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică internaţională sau alte convenţii economice, cu condiţia ca acestea să cuprindă şi unele clauze care să favorizeze schimburile comerciale (cum sunt: clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional); aceste acorduri, convenţii, crează baza juridică a schimburilor comerciale şi asigură o continuitate şi o stabilitate a acestora;

b) participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu, cu participare internaţională; astfel de manifestări prilejuiesc o mai bună cunoaştere

95

între agenţii economici din diferitele state ale lumii, o mai bună informare a acestora cu privire la posibilităţile de export şi nevoile lor de import, nivelul la care se prezintă concurenţa în ce priveşte competitivitatea produselor oferite pe piaţa internaţională, etc.;

c) reprezentarea comercială în ţările partenere, altfel spus, organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate. O astfel de măsură permite o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor partenere, informând la timpul oportun agenţii economici internaţionali atât pentru efectuarea unor operaţiuni de export cât şi pentru import, pot contribui la o mai bună derulare a schimburilor comerciale cu ţările în care activează aceste agenţii şi reprezentanţe, etc.

d) prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora; printr-o astfel de măsură clienţii externi pot să fie mai bine informaţi cu privire la potenţialul productiv şi de export al ţării care acordă astfel de asistenţă, clienţi care pot deveni viitori parteneri comerciali;

e) diverse modalităţi de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului, publicitate care trebuie să fie bine şi corect făcută pentru a convinge potenţialii clienţi să opteze pentru produsele respective, etc.

1.4.4.2. Măsuri de stimulare a exporturilor

A doua mare categorie de instrumente care face parte din politica de promovare sunt cele de stimulare a exporturilor. Măsurile de stimulare au drept scop sporirea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor în vederea impulsionării exportului.

Aceste măsuri pot fi luate atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.

La nivel microeconomic (la nivel de întreprindere) se acţionează în general pe linia reducerii costurilor de producţie şi a ridicării performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, îndeosebi prin măsuri de natură organizatorică şi de acordare a unor stimulente materiale (financiare) personalului direct productiv şi a celui angajat în activitatea de export.

În general, specialiştii în materie apreciază că măsurile de stimulare luate la nivel microeconomic nu fac parte direct din politica comercială a unui stat ci indirect, adică numai din punct de vedere al cadrului legal creat pentru stimularea exporturilor.

96

La nivel macroeconomic , măsurile de stimulare a exporturilor fac parte nemijlocit din politica comercială a statului şi ele au în vedere impulsionarea globală a exporturilor ţinându-se seama de structura şi orientarea geografică a acestora. Prin astfel de măsuri de stimulare la nivel macro, statele urmăresc fie iniţierea şi promovarea de noi exporturi, fie impulsionarea celor existente.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macro pot fi împărţite, după unii autori, în patru mari categorii : măsuri de natură bugetară, de natură fiscală, de natură financiar-bancară, de natură valutară.

1) Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară Aceste măsuri îmbracă trei forme mai importante: subvenţiile

directe de export, primele directe de export şi subvenţiile indirecte pentru impulsionarea exporturilor.

a) Subvenţiile directe de export sunt sume de bani pe care statul le acordă unităţilor economice (întreprinderilor) pentru a le face rentabilă activitatea de export atunci când preţurile la care se realizează mărfurile pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor de producţie sau sub aceste costuri.

Subvenţionarea de către stat a exporturilor (într-o economie de piaţă) se face selectiv , avându-se în vedere, în primul rând, ramurile care prezintă interes pentru economia naţională (de importanţă strategică, ramuri de “vârf”, ramuri în curs de formare) şi care prin pierderea unor pieţe de export ar putea determina apariţia unor grave dezechilibre economice şi sociale interne. Sunt şi cazuri, relativ frecvente, când unele state dezvoltate subvenţionează uneori ramuri ale industriei în declin (carboniferă, siderurgică, textilă, etc.) considerate sensibile sau foarte sensibile la concurenţa străină.

Un sector foarte subvenţionat este agricultura , fapt care stă şi la baza puternicelor contradicţii dintre principalele ţări producătoare de produse agricole (S.U.A., U.E., Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Brazilia, etc.).

Activitatea de subvenţionare a exporturilor poate avea efecte directe şi variate atât asupra balanţei comerciale cât şi asupra structurii producţiei naţionale. Pe termen scurt , subvenţionarea exportului poate duce la sporirea încasărilor din export şi influenţarea balanţei comerciale şi de plăţi . Pe termen lung , ea poate influenţa pozitiv structura producţiei naţionale dacă au fost stimulate exporturile ramurilor moderne, dinamice, purtătoare de progres tehnic ale

97

economiei naţionale şi negativ dacă au fost stimulate ramuri ale economiei naţionale în declin.

b) Primele directe de export sunt mijloace de stimulare de natură bugetară care se acordă de către stat exportatorilor care realizează sau exportă (şi pentru a realiza) un volum mare de desfaceri pe pieţele externe produse ale unor industrii de mare însemnătate pentru economia naţională.

Spre deosebire de subvenţii, primele directe de export nu urmăresc rentabilizarea activităţii unităţilor exportatoare ci o sporire a volumului desfacerilor pe anumite pieţe.

Pe lângă acest obiectiv, primele directe de export pot influenţa atât structura pe mărfuri a exporturilor cât şi orientarea geografică a acestora în funcţie de interesele statului respectiv.

c) Subvenţiile indirecte de export se practică pe scară largă pe plan internaţional şi ele vizează îndeosebi stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia sporirii exporturilor acestora. Ele îmbracă o multitudine de forme: facilităţi oferite de stat exportatorilor în domeniul informaţional, asistenţă tehnică de specialitate oferită exportatorilor, efectuarea de studii şi cercetări de piaţă prin intermediul unor institute de specialitate, care sunt puse la dispoziţia firmelor la preţ redus sau gratuit, facilităţi acordate firmelor pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale (statul suportând o parte din cheltuielile ocazionate de participarea la astfel de manifestări), organizarea de campanii de promovare în străinătate pentru produsele acestor firme, etc. Statul suportă o parte sau chiar totalitatea cheltuielilor ocazionate de astfel de manifestări şi acţiuni, care, indirect, pot influenţa pozitiv exportul acestora.

2) Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscalăMăsurile de natură fiscală urmăresc creşterea competitivităţii

exporturilor pe seama reducerii sau eliminării acelor componente ale costurilor de producţie datorate diverselor taxe sau impozite şi cointeresarea exportatorilor prin sporirea câştigului net realizat la export.

Aceste măsuri se împart în două categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale acordate exportatorilor.

a) Facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate îmbracă forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia produselor. Ele se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului pentru perfecţionarea structurii producţiei naţionale sau pentru crearea de noi

98

locuri de muncă. De regulă, aceste facilităţi sunt direct proporţionale cu gradul de prelucrare al mărfurilor exportate.

În categoria acestor facilităţi fiscale intră şi importul cu scutirea condiţionată de plata taxelor vamale. Este vorba de importul acelor produse care urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului, sau care urmează să fie prelucrate în vederea obţinerii unor produse destinate exportului. Această formă de stimulare se mai numeşte şi “drawback”.

b) Facilităţi fiscale acordate exportatorilor îmbracă forma scutirii sau reducerii impozitului pe venitul provenit de pe urma exportului (scutiri totale de plata impozitului, reduceri ale impozitului pe venit, reduceri ale veniturilor impozabile, stabilirea unor fonduri neimpozabile sau de rezervă pentru impulsionarea exporturilor, etc.). Ele sporesc gradul de cointeresare al producătorilor şi exportatorilor pentru impulsionarea exporturilor, fiind un fel de prime indirecte de export.

3) Măsurile de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară

În general, finanţarea exporturilor se realizează prin intermediul sistemelor naţionale bancare sau prin intermediul unor instituţii publice sau private specializate pentru acordarea de credite şi pentru asigurarea sau garantarea acestora.

Aceste măsuri de stimulare a exporturilor au luat o mare amploare odată cu accentuarea concurenţei pe plan internaţional. Pârghiile principale utilizate pe plan internaţional în acest domeniu sunt: creditele de export şi asigurarea şi garantarea acestora.

a) Creditele de export joacă un rol însemnat în stimularea exporturilor cu valoare ridicată (maşini, utilaje, mijloace de transport, metale sau alte produse exportate în cantităţi mari). Ele îmbracă trei forme : creditul cumpărător, creditul furnizor şi liniile de credit.

Creditul cumpărător este creditul acordat direct importatorului de către o instituţie specializată de creditare (o bancă, un consorţiu bancar) din ţara furnizorului. În practica internaţională acest gen de credit este cel mai răspândit dată fiind capacitatea mai mare de creditare a instituţiilor (băncilor) specializate, publice sau private.

Creditul furnizor este creditul acordat direct importatorului de către furnizor (exportator). Este folosit mai ales în cazul unor exporturi de valoare mică şi pe termene mai reduse.

Liniile de credit sunt o formă mai complexă a creditului cumpărător şi de dată mai recentă. În general, o linie de credit poate fi

99

deschisă de către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei bănci, instituţii financiare sau organizaţii comerciale din ţara importatorului. În practică liniile de credit sunt deschise în baza unor acorduri interguvernamentale încheiate între ţara exportatoare şi ţara importatoare. În virtutea acestor acorduri, guvernele se angajează să garanteze creditele acordate importatorilor.

Liniile de credit prezintă anumite trăsături caracteristice faţă de celelalte tipuri de credite (se acordă în general pe termene mai lungi; durata de utilizare a liniilor de credit este prestabilită; pentru a se califica în vederea utilizării liniei de credit, fiecare contract de cumpărare trebuie să se situeze ca valoare peste o anumită limită minimă care diferă de la o ţară la alta, etc.).

Tot în categoria creditelor de export intră şi aşa numitele credite de asistenţă, care, în general, se acordă de anumite agenţii guvernamentale din ţările dezvoltate (ex.: Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internaţională). În general, aceste credite se acordă pe termene lungi şi foarte lungi, în condiţii de favoare (cu dobânzi foarte mici sau fără dobândă, cu o perioadă de graţie lungă, etc.) unor ţări în curs de dezvoltare care prezintă un interes economic, politic şi/sau militar deosebit pentru ţara creditoare.

Ele sunt tot o formă a creditelor de export întrucât prin acordurile încheiate între ţara creditoare şi ţara debitoare se precizează că aceste credite vor fi consumate integral sau într-o proporţie foarte mare, pentru cumpărarea de bunuri sau servicii de pe piaţa ţării creditoare.

Creditele de export, indiferent de formele pe care le îmbarcă pot fi acordate pe termene scurte (6 luni-2 ani), medii (2-5 ani), lungi (10- 15 ani) şi foarte lungi (40-50 ani).

b) Asigurarea şi garantarea creditelor de exportExperienţa internaţională arată că asigurarea şi garantarea

creditelor de export acordate importatorilor constituie o pârghie importantă de cointeresare a exportatorilor de a efectua vânzări pe credit în străinătate, dar şi a importatorilor.

Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit . Asigurarea se face de către o instituţie bancară din ţara exportatorului (furnizorului).

Garantarea se face pentru creditele cumpărător de către o instituţie bancară din ţara importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite

100

contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care debitorul (importatorul) devine insolvabil (se găseşte în incapacitate de plată). Asigurarea şi garantarea creditelor de export se practică în prezent în majoritatea ţărilor lumii, în multe dintre acestea fiind create instituţii specializate de asigurare şi garantare a creditelor de export.

Prin efectele pe care le produc, creditele de export se deosebesc de celelalte măsuri de stimulare a exporturilor întrucât, pe termen scurt, ele nu sporesc încasările valutare, ci dimpotrivă. Pe termen lung însă, efectele lor sunt favorabile atât pentru exportator cât şi pentru importator.

4) Măsurile de stimulare a exporturilor de natură valutarăPe plan internaţional, măsurile de stimulare de natură valutară

sunt frecvent utilizate datorită eficienţei lor imediate. Prin intermediul lor se urmăreşte atât sporirea competitivităţii mărfurilor de export, prin reducerea preţurilor externe, cât şi creşterea gradului de cointeresare a exportatorilor în majorarea exporturilor pe baza suplimentării câştigurilor în moneda naţională.

Dintre măsurile de stimulare de natură valutară frecvent utilizate sunt: primele valutare şi deprecierea monedei naţionale (denumită şi dumping valutar).

a) Primele valutare sunt un gen de prime indirecte care se acordă cu prilejul convertirii (preschimbării) valutei străine, obţinute de exportatori, în moneda naţională la un curs de schimb mai avantajos decât cursul oficial (curs cu primă). Primele valutare se pot acorda diferenţiat, pe grupe de mărfuri sau zone geografice, urmărind să încurajeze exportul acestor mărfuri spre anumite ţări sau grupe de ţări. Prin efectele lor, acestea pot fi puse pe acelaşi plan cu primele directe de export.

b) Deprecierea monedei naţionale stimulează, de asemenea, într-o anumită măsură exporturile de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naţionale (în raport cu celelalte valute) se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii interne de cumpărare a acestora.

Monopolurile folosesc inflaţia şi deprecierea monedei naţionale ca mijloc de sporire artificială a competitivităţii exporturilor lor pe pieţele externe. Încasând valută străină pentru mărfurile exportate, firmele exportatoare primesc în schimbul acesteia o sumă în moneda naţională cu atât mai mare cu cât este mai mare deprecierea acesteia pe piaţa internaţională în comparaţie cu puterea ei de cumpărare pe piaţa internă. Aceasta întrucât, la deprecierea unei valute, de obicei, cursul ei

101

faţă de valutele altor ţări scade mai repede decât puterea ei de cumpărare pe piaţa internă.

Decalajul între gradul de depreciere a unei valute pe piaţa externă şi scăderea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori. Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru reducerea preţurilor de export la mărfurile lor pe piaţa internaţională, fără a diminua câştigurile în moneda naţională. Acest fenomen mai este denumit în literatura de specialitate şi dumping valutar.

Evident, ca orice dumping, el implică şi contramăsuri din partea ţărilor importatoare (taxe antidumping). De aceea, deprecierea monedei naţionale are rezultate pozitive pentru exportatori numai pe termen scurt. O astfel de politică nu-şi poate atinge întotdeauna scopul - impulsionarea exporturilor - întrucât la unele produse de export cererea pe pieţele externe este inelastică faţă de preţ, fapt ce are drept consecinţă scăderea volumului încasărilor la export.

Practica internaţională a arătat că deprecierea monedei naţionale în raport cu valutele străine stimulează exporturile numai atunci când cererea pe pieţele externe este elastică faţă de preţ pentru mărfurile exportate.

Pe termen lung şi la nivel macroeconomic , deprecierea monedei naţionale, ca instrument de stimulare a exporturilor, conduce, de regulă, la înrăutăţirea raportului de schimb al ţării care îşi depreciază moneda naţională şi la deteriorarea poziţiei acesteia în economia mondială şi comerţul mondial . Pe termen lung, o astfel de măsură ar determina pentru ţara exportatoare şi o scurgere de venit naţional în afara graniţelor, chiar dacă firmele exportatoare nu pierd în moneda naţională. De aceea, o astfel de măsură nici nu este recomandabilă pe termen lung.

1.4.5. Clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional

Un rol important pe linia dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale dintre state revine şi negocierii de tratate, acorduri şi alte convenţii economice. Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, precum şi toate problemele care derivă din acestea.

Întrucât în practica relaţiilor internaţionale se obişnuieşte de cele mai multe ori ca, împreună cu problemele comerciale propriu-zise, să se

102

reglementeze prin tratate şi probleme privind transportul internaţional al mărfurilor pe calea maritimă şi fluvială, convenţiile respective poartă denumirea de tratate de comerţ şi navigaţie.

Aceste tratate cuprind o serie de principii generale care reglementează raporturile economice dintre state, ele constituind un cadru juridic general, stabilit pe o perioadă mai lungă de timp. Ca regulă generală, pe baza acestor tratate, dar şi în absenţa lor, statele negociază acorduri comerciale şi de plăţi pe termene diferite, precum şi alte acorduri economice care reglementează concret şi uneori detaliat anumite aspecte ale relaţiilor economice reciproce.

Tratatele de comerţ şi navigaţie şi în absenţa lor, acordurile comerciale şi de plăţi cuprind o serie de clauze esenţiale care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum sunt: clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional (sau tratamentul naţional).

a) Clauza naţiunii celei mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de comerţ şi navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiior comerciale . De regulă, clauza naţiunii celei mai favorizate se referă la avantajele pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc în domeniile perceperii taxelor vamale la import, export şi tranzit, eliberării licenţelor de import-export, tranzitului de mărfuri, navigaţiei maritime şi fluviale, precum şi situaţiei juridice a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări care exercită fapte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.33

În practica relaţiilor comerciale internaţionale, în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile comerciale şi de plăţi, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi înscrisă sub două forme şi anume: necondiţionată (sau principiul egalităţii de tratament) şi condiţionată (sau principiul compensaţiei).

Forma necondiţionată a clauzei naţiunii celei mai favorizate (înscrisă şi în art.I din G.A.T.T.) presupune obligaţia asumată de părţile contractante de a-şi acorda reciproc , în mod automat şi fără alte compensaţii, toate privilegiile şi avantajele acordate de ele sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.

33 V. Aldea, Gh. Bivol, A.Ion, I. Niţă, M. Petrescu - “Acordul General pentru Tarife şi Comerţ”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag.27-28

103

Ea poate avea mai multe formulări : negativă, pozitivă sau simpla trimitere la articolul I din G.A.T.T.

Formularea negativă a clauzei naţiunii celei mai favorizate necondiţionată poartă această denumire din cauza negaţiei “nu” cuprinsă în textul acesteia şi care este următoarea: “Avantajele şi privilegiile pe care ţările contractante se obligă să şi le acorde nu vor fi mai mici decât cele acordate sau cele ce vor fi acordate în viitor unor ţări terţe”.

Formularea pozitivă a clauzei naţiunii celei mai favorizate condiţionată este următoarea: ”Toate avantajele şi privilegiile care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor de către una din părţile contractante oricărei ţări terţe trebuie să fie extinse imediat şi necondiţionat asupra celorlalte părţi contractante”.

Odată cu creşterea numărului ţărilor membre cu drepturi depline la G.A.T.T. , în acordurile comerciale încheiate între ele se face referire la acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate în spiritul prevederilor articolului I din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, renunţându-se treptat la formularea pozitivă şi negativă.

Forma condiţionată a clauzei naţiunii celei mai favorizate presupune obligaţia părţilor contractante de a extinde automat şi gratuit asupra celuilalt stat semnatar al tratatului (acordului) numai acele avantaje şi privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda în viitor unor ţări terţe fără nici un fel de compensaţie din partea acestora. În caz contrar, cealaltă parte contractantă poate obţine avantajele şi privilegiile respective numai în schimbul unor compensaţii corespunzătoare din partea ei. Cu alte cuvinte, pentru extinderea asupra unui stat semnatar a privilegiilor şi avantajelor pe care celălalt stat semnatar le-a acordat sau le va acorda unei ţări terţe, în schimbul unor compensaţii echivalente, statul semnatar respectiv trebuie să acorde la rândul său, privilegii şi avantaje corespunzătoare în schimbul celor pe care pe primeşte din partea celuilalt stat semnatar.

Clauza naţiunii celei mai favorizate condiţionată este formulată astfel:”Dacă una din părţile contractante a acordat sau va acorda în viitor unei ţări terţe o preferinţă oarecare, cealaltă parte contractantă va beneficia de această preferinţă fără nici o compensaţie în cazul în care ea este acordată ţării terţe în mod necondiţionat, sau în schimbul unor avantaje egale, dacă preferinţa a fost acordată în mod condiţionat”.

b) Clauza regimului naţional (tratamentul naţional) este acea prevedere înscrisă în tratatele (acordurile) economice prin care părţile se obligă să acorde persoanelor fizce sau juridice ale unui stat semnatar,

104

care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalilor.

În virtutea acestei clauze persoanele fizice şi juridice ale unui stat semnatar care desfăşoară activităţi comerciale sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat semnatar vor beneficia de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii ţării respective cu privire la regimul fiscal, la condiţiile de folosire a mijloacelor de transport, a depozitelor, instalaţiilor portuare, etc.

În literatura de specialitate această clauză mai este denumită şi principiul “posibilităţilor egale ” întrucât, formal înseamnă posibilitatea părţilor de a beneficia reciproc pe teritoriul celuilalt stat semnatar de aceleaşi drepturi şi obligaţii de care beneficiază naţionalii.

1.4.6. Teritorii naţionale în care nu se aplică taxe vamale - zone libere

Încă din secolul al XVI-lea, în practica comerţului internaţional a dobândit răspândire separarea din teritoriul vamal al ţării a unor perimetre speciale în zona marilor porturi maritime (mai târziu - în zona nodurilor de cale ferată şi a aeroporturilor) unde mărfurile străine sunt importate fără taxe vamale şi alte taxe unde acestea se pot păstra pe termen nelimitat, expuse la târguri (expoziţii), pot fi tranşate, resortate, reambalate, apoi pot fi exportate în alte ţări (sau, prin achitarea taxelor aferente, livrate pe piaţa internă a ţării respective). Controlul asupra mărfurilor aflate pe astfel de teritorii se reduce la o urmărire minimă.

Utilizarea zonelor libere în care nu se aplică taxe de import oferă furnizorilor o serie de avantaje: le permite amânarea comercializării mărfurilor până în momentul creşterii cererii şi respectiv, a preţurilor, etalarea potenţialului lor productiv şi comercial în faţa cumpărătorilor cu ridicata precum şi prelucrarea mărfurilor în vederea reâncadrării tarifare pentru diminuarea taxelor. Ţarile în care se crează astfel de zone au posibilitatea să-şi mărească gradul de ocupare a forţei de muncă în localităţile învecinate, să-şi dezvolte reţeaua de transport şi de comunicaţii.

În perioada postbelică, practica separării unor teritorii speciale pentru importul de mărfuri străine scutite de taxe a dobândit o continuă extindere. Pe lângă aceasta, datorită procesului de internaţionalizare a producţiei, astfel de teritorii au început să fie deja utilizate nu doar în scopuri comerciale ci şi în scopuri de producţie , în vederea stimulării,

105

creării, cu ajutorul investiţiilor de capital şi a tehnologiilor, de întreprinderi industriale a căror producţie este comercializată apoi cu prioritate în străinătate. Avantajul economic al teritoriilor menţionate a crescut substanţial.

Datorită extinderii funcţiilor teritoriilor vamale în care nu se aplică taxe de import, acestea au primit diferite denumiri şi anume: zone libere, zone de comerţ exterior libere, zone industriale libere, teritorii vamale libere, zone de producţie pentru export, zone economice speciale, etc. Sub diferite denumiri, dar cu funcţii asemănătoare, există în lume peste 500 de astfel de teritorii, incluzând porturile libere tradiţionale. Cele mai multe dintre acestea sunt concentrate în ţările capitaliste dezvoltate34.

Totodată, în ultimele două decenii, în scopul realizării operaţiunilor de producţie, cele mai multe din aceste teritorii se constituie în ţările în curs de dezvoltare precum şi unele ţări foste socialiste.

Zone libere din ţările dezvoltateLa mijlocul anilor ’90 în ţările dezvoltate erau înregistrate,

conform aprecierilor experţilor occidentali, cca. 230 zone libere active. Deşi asemenea zone există practic în toate ţările, cele mai multe au fost create în S.U.A.

Crearea zonelor americane libere de comerţ exterior este guvernată de o lege specială, adoptată în 1934. Scopul acestei legi a fost extinderea comerţului, accelerarea operaţiunilor, reducerea cheltuielilor comerciale. La început zonele libere de comerţ exterior au fost utilizate în principal ca depozite de tranzit sau de consignaţie pentru păstrarea, reambalarea sau prelucrarea minoră a mărfurilor străine, destinate reexportului. Primele astfel de zone au fost create la New Orleans, Los Angeles, Seattle, San Francisco, San Antonio.

În anul 1950, prin amendamentul adus de Boggs la legea menţionată, s-a admis realizarea operaţiunilor de producţie şi prezentarea mărfurilor în zonele respective. În 1952 s-a admis crearea de subzone (adică zone individuale pentru anumite firme determinate) a căror activitate are un caracter specializat. Subzonele pot fi create doar pentru firme care au autorizaţie pentru operaţiuni în zonele obişnuite.

Prin lege s-a stabilit că, pe lângă fiecare port oficial de destinaţie, poate fi creată cel puţin o zonă liberă de comerţ exterior. Autorizaţiile privind crearea acesteia se primesc la cererea societăţilor, 34 W. H. Diamond, D.B.Diamond, “Tax -Free - Trade Zones of the World”, New York, 1995

106

după dezbateri publice, deoarece pot apărea neânţelegeri datorită protestelor proprietarilor locali şi ale organizaţiilor sindicale (care doresc să evite accentuarea concurenţei străinilor).

Importanţa deosebită a zonelor libere de comerţ exterior constă, de asemenea, în amânarea plăţii taxelor vamale pentru mărfurile străine până când acestea ar urma să intre pe piaţa internă a S.U.A. În cazul reexportului nu se plătesc taxe vamale.

Utilizarea zonelor libere de comerţ exterior este utilă pentru exportatorii de mărfuri contingentate la importul în S.U.A. Astfel, cantitatea de mărfuri expediate peste contingentele stabilite, poate fi lăsată în zona liberă până intră în vigoare contingentele aferente perioadei respective. Mărfurile restricţionate prin contingente pot fi, după livrarea în zona liberă, utilizate pentru producerea diferitelor produse al căror import nu este contingentat. Mai trebuie menţionat şi faptul că zonele de comerţ exterior oferă S.U.A. posibilitatea atragerii suplimentare de capital străin şi extinderii locurilor de muncă.

Zonele libere de comerţ exterior sunt răspândite pe întreg teritoriul S.U.A., însă numărul cel mai mare este concentrat în statele componente cu un nivel mai ridicat de industrializare. Într-o anumită măsură această creştere este legată de avantajele suplimentare în domeniul aprecierii nivelului impunerii vamale, introduse de Ministerul Finanţelor al S.U.A. în 1980 pentru mărfurile finite, produse în zonele libere de comerţ exterior.

În ţările Europei Occidentale în prezent există cca. 90 zone libere. Cele mai multe se află în Elveţia (26), Spania (22), Italia (11), Franţa (10), Finlanda (7) şi Germania (6). În Canada există 3 zone libere iar în Japonia şi în Australia câte două.

Prima zonă liberă a fost organizată în Japonia în Insula Okinawa. Aceasta este situată în zona aeroportului internaţional din oraşul Naha. Societăţile care au creat în această zonă întreprinderi au permisiunea de a amâna îndeplinirea formalităţilor vamale (inclusiv a plăţii taxelor vamale la materialele importate şi la produsele finite) până la comercializarea acestora pe piaţa internă a ţării atunci când conjunctura devine favorabilă. Pe lângă aceasta, societăţile sunt scutite de plata impozitelor pe valoarea adăugată. Conform părerii specialiştilor, funcţionarea zonei libere de comerţ a contribuit la industrializarea insulei.

Zonele industriale libere din ţările în dezvoltare

107

Zonele industriale libere din ţările în dezvoltare sunt teritoriile în limitele cărora există un regim special care permite întreprinderilor industriale create pe aceste teritorii să realizeze importul de maşini, utilaje, materiale, materii prime şi semifabricate în regim de scutire de taxe vamale, în vederea producţiei de mărfuri destinate exportului.

Aplicarea unui astfel de regim este reglementată de legislaţiile naţionale care stabilesc regulamentul de aplicare a avantajelor fiscale şi vamale pentru întreprinderile industriale din cadrul zonelor industriale libere. Dacă producţia realizată în zonele industriale libere pătrunde pe piaţa internă, aceasta este supusă taxelor vamale şi tutror impozitelor şi impunerilor care se percep în mod obişnuit la importul aceloraşi mărfuri din alte ţări.

În a doua jumătate a anilor ’90, în teritoriile şi ţările în dezvoltare existau 140 de zone industriale libere, din care America Latină - 73, în ţările Asiei de sud-est şi din Orientul îndepărtat - 24, în Africa - 22, în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat - 17.

Majoritatea zonelor industriale libere sunt create în zone comerciale libere, amplasate lângă marile porturi comerciale, aeroporturi, care asigură cu promptitudine transportul şi livrarea mărfurilor, unde există un regim de liberalizare totală a importului şi exportului de mărfuri, se asigură transbordarea liberă a acestora, depozitarea (fără scutire de taxe vamale pe o anumită perioadă), reambalarea, refasonarea. Cu timpul însă, în aceste zone au început să fie create întreprinderi industriale a căror principală activitate constă în producţia de mărfuri pentru export. Aceste întreprinderi se ocupă, la început, cu prelucrarea sau finisarea semifabricatelor importate, trecând mai târziu la producţia de mărfuri pentru export utilizând materia primă indigenă, iar utilajele şi tehnologia din import.

Crearea zonelor industriale libere în ţările în dezvoltare a fost determinată de cauze economice complexe şi anume: necesitatea stimulării dezvoltării producţiei industriale pentru export, atragerea în ţară de capital străin şi de tehnologie avansată, dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor în conducerea producţiei, necesitatea creării de noi locuri de muncă şi a sprijinirii dezvoltării economico-sociale a regiunilor rămase în urmă.

Datorită regimului vamal şi fiscal privilegiat şi existenţei forţei de muncă ieftine, zonele industriale din ţările în dezvoltare, au devenit centre de atracţie pentru societăţi transnaţionale, care îşi plasează în aceste zone filiale şi întreprinderi din industria prelucrătoare. În aceste zone se produc, mai cu seamă, echipamente electronice şi

108

electrotehnice, piese pentru automobile (segmente de piston, garnituri de cilindri, acumulatoare, bare de protecţie, etc.), utilaje de transport nesofisticate, echipamente de birou, instrumente optice, ceasuri, mase plastice, îmbrăcăminte, încălţăminte, articole din piele, articole sportive, mobilă, bijuterii.

Cele mai răspândite tipuri de activitate industrială în zonele industriale libere sunt operaţiunile de asamblare şi montare a componentelor electronice pentru: televizoare, magnetofoane, aparate de radio, aparate electrotehnice, operaţiunile de confecţionare de îmbrăcăminte şi încălţăminte din semifabricate importate.

Volumul producţiei din zonele industriale libere depinde într-o mare măsură de cererea pieţei mondiale. De aceea, societăţile transnaţionale care activează în zonele industriale libere utilizează pe scară largă operaţiunile interfirme străine. Când producţia din aceste zone se realizează în colaborare cu întreprinderile naţionale, acestea devin dependente de reţeaua de distribuţie a societăţilor transnaţionale.

1.4.7. Trăsături şi tendinţe în evoluţia politicii comerciale din perioada postbelică

În perioada postbelică, politica comercială, ca şi comerţul internaţional, a fost influenţată de o multitudine de factori , unii cu acţiune de lungă durată, alţii conjuncturali, de durată mai scurtă.

În primul deceniu postbelic, factorul hotărâtor care a marcat profund evoluţia politicii comerciale au fost urmările economice şi politice ale celui de-al doilea război mondial (distrugerile materiale uriaşe, pierderile de zeci de milioane de vieţi omeneşti, împărţirea sferelor de influenţă între ţările învingătoare, apariţia blocului statelor socialiste35), schimbarea raportului de forţe între principalele state dezvoltate ale lumii, etc.).

35 În cadrul sferei de influenţă socvietică din Europa, URSS a încercat prin respingerea planului Marshall, o politică de autoizolare a ţărilor din această zonă, politică justificată în plan teoretic de cunoscuta teză stalinistă care suna astfel:”urmarea economică principală acelui de-al doilea război mondial a fost scindarea pieţei mondiale unice în două pieţe paralele şi opuse ” (subl. ns.); dacă cele două pieţe mondiale erau opuse înseamnă că se excludeau reciproc şi nu puteau întreţine relaţii economice între ele. Această teză dăunătoare în primul rând pentru ţările din sfera de influenţă sovietică a influenţat şi politica comercială pe care statele dezvoltate au dus-o multă vreme faţă de aceste ţări.

109

Dacă ne referim numai la ţările dezvoltate, războiul a schimbat radical raportul de forţe dintre ele în favoarea S.U.A., singurul stat care a ieşit din acest război întărit economic, politic şi militar. S.U.A. deţinea la sfârşitul războiului un fel de monopol al puterii, fapt care i-a permis să influenţeze în propriul său interes, atât direct cât şi indirect evoluţia politicii comerciale din perioada imediat postbelică.

Direct, prin intermediul diverselor planuri, programe şi doctrine de ajutorare economică, financiară, politică şi chiar militară (ex: doctrina Truman, planul Marshall, punctul patru din Programul lui Truman - pentru ajutorarea regiunilor înapoiate, doctrina Eisenhower - Dulles, Planul Clayton, etc.).Toate ţările beneficiare ale ajutorului american trebuiau să urmeze îndeaproape politica dictată de S.U.A, inclusiv politica comercială.

Indirect, S.U.A. a putut să influenţeze politica comercială a lumii prin intermediul diverselor acorduri şi organizaţii valutar financiare şi comerciale create în această perioadă (FMI, BIRD, GATT, etc.) şi a căror activitate a fost multă vreme controlată şi orientată de S.U.A.

Ca urmare, în această perioadă, politica comercială a lumii s-a caracterizat îndeosebi prin trei trăsături :

a) concesii faţă de S.U.A., în primul rând, în domeniul vamal acceptate de către ţările beneficiare ajutorului economic şi politic american;

b) blocada economică şi discriminări comerciale faţă de ţările socialiste, politică la care S.U.A. a antrenat toate ţările dezvoltate, precum şi unele ţări în curs de dezvoltare subordonate acestora;

c) accentul în ce priveşte instrumentele de politică comercială a fost pus pe politica vamală şi netarifară şi aproape deloc pe politica de stimulare a exporturilor.

Treptat, însă, condiţiile internaţionale din perioada postbelică au început să se schimbe, imprimând noi trăsături politicii comerciale. Dintre factorii care au început să influenţeze politica comercială a lumii în deceniile şapte, opt, nouă şi zece ale secolului trecut reţin atenţia, în principal, următorii :

- Intensificarea luptei pentru pieţe pe plan mondial în general, şi în special între principalele ţări şi grupe de ţări dezvoltate; pe măsură ce ţările învinse sau slăbite de război şi-au refăcut economia (în principal cu sprijin american) ele au reapărut pe piaţa mondială ca potenţiali concurenţi, iar spre sfârşitul acestei perioade ca periculoşi concurenţi. Raportul de forţe pe plan economic şi politic nu a mai evoluat în

110

favoarea S.U.A. în această perioadă, ci în favoarea ţărilor învinse, precum şi a altor ţări dezvoltate. De aceea, fără să-şi piardă supremaţia în plan economic (inclusiv politic şi mai ales militar), S.U.A. au fost nevoite totuşi să cedeze poziţii noilor centre de putere (economică şi politică) care au apărut pe plan mondial, în special Uniunea Europeană (U.E.) şi Japonia. Aceste schimbări în raportul de forţe pe plan mondial au determinat apariţia şi manifestarea deschisă a unor puternice contradicţii îndeosebi între S.U.A., U.E. şi Japonia (ulterior şi alte state) şi la diminuarea crescândă a caracterului de monopol al rolului jucat de S.U.A. în perioada imediat postbelică.

- Un alt factor cu influenţă directă şi nemijlocită asupra politicii comerciale, rezultat şi al luptei pentru pieţe, a fost şi continuă să fie apariţia şi răspândirea proceselor de integrare economică , în primul rând, în Europa, apoi şi în celelalte regiuni ale lumii.

- Un al treilea factor ar putea fi considerat afirmarea, după 1990, în plan economic şi politic a fostelor state socialiste ; aceste ţări au influenţat, într-o anumită măsură, evoluţia politicii comerciale, mai ales după ce şi-au dat seama de consecinţele dezastruoase ale politicii de izolare faţă de celelalte ţări. În acest context, ele au acceptat dialogul şi au negociat cu ţările dezvoltate şi chiar între ele, acorduri de zonă de comerţ liber sau de asociere, cum ar fi în cazul U.E., care, ulterior, au condus la aderarea acestor ţări la U.E.

- Un al patrulea factor care a început să influenţeze pe termen lung politica comercială este apariţia pe harta politică a lumii a peste 100 state naţionale noi şi care au început să exercite presiuni, să facă demersuri într-un mod din ce în ce mai organizat asupra ţărilor dezvoltate, îndeosebi prin intermediul UNCTAD, GATT, ONUDI, FMI, BIRD, Mişcării nealiniaţilor, “Grupul celor 77”, pentru a obţine anumite facilităţi de politică comercială pentru produsele lor de export, în special manufacturate, pe pieţele ţărilor dezvoltate.

- În al cincilea rând, fenomenele cu care s-a confruntat economia mondială în deceniile opt, nouă şi începutul deceniului zece constituie un alt factor care şi-a pus din plin amprenta şi asupra evoluţiei politicii comerciale în această perioadă. Este vorba de criza petrolieră şi a celorlalte resurse naturale, crizele ciclice (1974/75, 1981/82, 1990/91), explozia preţurilor în prima jumătate a deceniului opt la produsele de bază şi în special la combustibili, apoi prăbuşirea preţurilor la majoritatea produselor de bază, inflaţia, iar în ultimii ani, deflaţia din ţările dezvoltate.

111

Nu ne-am propus în cadrul acestui capitol să prezentăm pe larg toţi factorii care au influenţat şi vor influenţa politica comercială. Am semnalat doar pe cei mai importanţi dintre aceştia.

Toţi aceşti factori, care constituie împreună condiţiile internaţionale ale perioadei luate în analiză, au imprimat anumite trăsături şi tendinţe politicii comerciale , care vor fi, pe scurt, prezentate în continuare. Acestea sunt următoarele:

a) Atenuarea protecţionismului tarifar industrial şi menţinerea protecţionismului vamal şi netarifar agricol la un nivel relativ ridicat .

b) Liberalizarea comerţului internaţional în deceniile şase, şapte şi escaladarea protecţionismului netarifar în deceniile opt, nouă şi zece .

c) Odată cu cel de-al patrulea deceniu postbelic, treptat, un accent sporit începe să fie pus, în ce priveşte instrumentele de politică comercială, pe măsurile de promovare şi de stimulare a exportului, fără a fi neglijate măsurile de control şi frânare a importurilor , ca urmare a intensificării luptei pentru pieţe. Accentuarea concurenţei pe piaţa mondială este factorul care a determinat ţările dezvoltate şi nu numai pe ele să pună un accent sporit pe măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor.

d) Extinderea aranjamentelor preferenţiale în relaţiile comerciale internaţionale , ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate.

Aceste aranjamente preferenţiale au îmbrăcat forma grupărilor economice subregionale, regionale, a acordurilor, convenţiilor şi protocoalelor preferenţiale, a sistemului generalizat de preferinţe vamale, nereciproce şi nediscriminatorii în formarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP), a sistemului global de preferinţe comerciale (SGCP) negociat de ţări în curs de dezvoltare membre ale “Grupului celor 77”, etc.

Cele mai răspândite şi cu efectele cele mai puternice sunt grupările economice integraţioniste care continuă să prolifereze cuprinzând atât ţările dezvoltate, cât şi o mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare. Ele îmbracă atât forma uniunilor vamale, fie forma zonelor de liber schimb.

Astfel de aranjamente, chiar dacă au fost admise de G.A.T.T., au dus la o erodare substanţială a unuia din principiile fundamentale ale activităţii G.A.T.T.-ului (clauza naţiunii celei mai favorizate) şi la modificări importante ale fluxurilor comerciale.

Aşadar, aceste aranjamente, acorduri, convenţii preferenţiale, determină importante modificări, pe termen lung asupra politicii

112

comerciale, la scară mondială, cu efecte atât benefice, cât şi negative asupra schimburilor comerciale internaţionale.

Vechile acorduri şi conferinţe internaţionale, care au activat în sfera comerţului internaţional şi a politicii comerciale (G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D), s-au dovedit a fi în mare măsură incapabile de a rezolva problemele cu care se confruntă lumea contemporană, fapt recunoscut şi de către ţările membre ale acestor acorduri şi conferinţe. De aceea, s-a impus instituirea unor noi structuri în mecanismul relaţiilor economice internaţionale. În acest sens ţările în dezvoltare au militat pentru crearea unei organizaţii mondiale a comerţului, care să aibă caracter universal şi puterea de a lua decizii în toate compartimentele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale în avantajul tuturor ţărilor şi în primul rând al celor mai sărace.

Acest lucru s-a concretizat, aşa după cum am mai menţionat, abia la 1 ianuarie 1995, odată cu intrarea în vigoare a acordului de creare a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, organizaţie cu caracter universal, având statut de instituţie specializată a O.N.U., care are, ca scop principal, promovarea comerţului ţărilor în dezvoltare şi apărarea intereselor acestor ţări în negocierile cu ţările dezvoltate.

113