1. Caracterizarea generala a fotbalului

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11

jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o

poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta

adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra

mingea. Caştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea

partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se

referă şi la alte sporturi ase mănătoare (fotbal american, fotbal australian)

Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza

regulile unei mari varietăţi de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din Marea Britanie.

Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din

Cambridge, în 1848, la o întâlnire a reprezentanţilor mai multor colegii: Colegiul Eton,

Şcoala Harrow, Şcoala de Rugby, Colegiul Winchester şi Şcoala Shrewsbury. Dar ele erau

departe de a fi nişte reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente

de şcoli sau universităţi, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor

reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foşti elevi ai Scoala

Harrow). Acesta a luat fiinţă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federaţiei

de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Şcoala

Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.

Astăzi regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board

(IFAB). Aceasta a luat fiinţă în 1886 după o întâlnire a Federaţiei Engleze de Fotbal, a

Federaţiei Scoţiene de Fotbal, a Federaţiei Galeze de Fotbal şi a Federaţiei Irlandeze de

Fotbal în Manchester. Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se

aplică la toate nivele fotbalistice, chiar dacă prefaţa regulamentului permite federaţiilor

naţionale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe

1

lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la reglementarea

jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.

Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care

unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători acceptat într-o echipă este

de 7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii sunt amplasaţi de către un

antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic. Fiecare echipă

trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să atingă mingea cu

mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeţei de pedeapsă (careul

de 16 metri) din faţa porţii sale.

Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi

(jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos

pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul maxim de

înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale, este de 3. La alte nivele

acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt

accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul

seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.

Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine "întreaga autoritate de a pune în

aplicare Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost delegat" (Legea 5), iar

deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular

denumiţi tuşieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial.

Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai

conduce meciul.

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între

100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.

În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de pedeapsă

(popular, "careul de 16m" sau "careul"). Această suprafaţă este formată din: linia de poartă; 2

2

linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m

în interiorul terenului; linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă

îndeplineşte mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care

portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra

unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă,

cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty). Terenul de joc are şi alte delimitări,

abordate în articolul special dedicat acestuia. Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2

perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15

minute.

Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se

pierde cu schimbările, cu asistenţa medicală oferită jucătorilor accidentaţi, cu avertizarea şi

eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul

hotărăşte prelungirea reprizei; durata cu care se prelungeşte rămâne la latitudinea arbitrului şi

doar el stabileşte când fluieră încheierea reprizei. Nu există alţi oficiali care să cronometreze

meciul, deşi arbitri asistenţi pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În

meciurile la care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiinţat de arbitru cu câte minute se

va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o

tabelă pe care stă scris acest număr.

În unele competiţii, dacă meciul se incheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de

prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă şi după acestea scorul rămâne egal, se execută

lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile

înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.

În competiţiile în care se joacă două manşe (fiecare tur presupune ca echipele să

joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza aşa-numita regulă a golului marcat în deplasare în

cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manşe. În cazul în care

echipele sunt egale şi la numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece

la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate şi se

dispută un nou meci (rejucare).

3

1.1. Particularitaţile actelor motrice

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt

dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de

fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri

până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi

număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de

interzicerea atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii).

Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine

(execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona

mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior);

prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot

recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul

fizic este limitat.

Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o linie

ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin

diferite metode, analizate în continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine goluri. De exemplu,

în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57

de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar

doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.

1.2. Caracteristicile activităţii în ansamblu- Tactica

Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal

de-a lungul anilor este TACTICA.

4

TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi

jucătorilor, a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească

noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi

jocurilor, prin variate concepţii de joc şi tactici speciale.

Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile

individuale şi colective ale adversarului, a terenului şi ambianţei de desfăşurare, a importanţei şi

consecinţelor rezultatului, trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al

jucătorilor. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea

oricărui joc, materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii

individuale şi colective.

Nivelul şi randamentul pregătirii tactice, fiind influenţat de varietatea şi eficienţa

deprinderilor tehnice, se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia

şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment, cu maximă eficienţă în minimum de

timp.

Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se

desfăşoară în mod organizat şi regulamentar, unitar şi raţional, în funcţie de calităţile şi

particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului.

Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare

cu coechipierii şi în condiţii de adversitate, în vederea realizării sarcinilor de joc, în toate fazele şi

zonele terenului.

Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor,

coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în luptă

directă cu echipa adversă.

Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.

Atacul – echipa aflată în posesia mingii, urmăreşte prin acţiuni ofensive de joc,

individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în

consecinţă, obţinerea victoriei.

Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru

declanşarea acţiunilor ofensive.

5

Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv, în fazele de atac şi apărare, fiind

rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor.

Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc, în

fazele de atac şi apărare, prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice, simple sau complexe.

Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi

jucători, la toate fazele de atac şi apărare, în vederea realizării sarcinilor stabilite.

Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul

actual, un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor). Acestea sunt folosite pentru

depăşirea şi derutarea adversarului, cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice. Cauzele

care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate,

experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului.

În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui

procedeu tehnic oarecare (de preluare, lovire a mingii cu piciorul sau capul etc.), jucătorul se află

în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului, care nu îi dă posibilitatea de a

transmite mingea unui coechipier, sau să execute o lovitură la poartă. În această situaţie jucătorul

este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren, pentru a obţine o

anumită libertate de acţiune.

Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta

pentru minge şi pentru păstrarea ei. Datorită acestora jucătorul poate obţine, aşa cum am arătat

mai sus, avantaj faţă de adversar, înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum

şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic.

Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia, începând o acţiune

aparentă, pe care însă nu are de gând să o execute în continuare. Dată fiind marea varietate a

mişcărilor înşelătoare folosite, sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. Dificultatea constă

în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor, creată de jucător,

ca răspuns la acţiunile adversarului.

6

2. Manifestările proceselor psihice în activitatea specifică a fotbalului

2.1. Procesele senzoriale în activitaţile de învaţare si concurs

Din punct de vedere al proceselor senzorial-perceptive implicate in activitatea mai sus

mentionata ele se dovedesc a fi deosebit de importante. Cele mai importante componenta, pe

langa cele uzuale, ca senzatile vizuale, auditive, utilizate in toate celelalte sporturi,

proprioreceptia, senzatile kinestezice si senzatia de echilibru joaca un rol deosebit de

important. Regulamentul acestei discipline prevede pasarea balonului numai inspre propriul

teren, astfel, jucatorul, in momentul placajului sau in joc deschis, practicantul trebuie sa stie

cu exactiate pozitia sa fata de propriul teren la nivel fizic, pentru a se putea intoarce catre

coechipieri si astfel prevenind infractiunile de joc. Vederea periferica este mai solicitata decat

in alte discipline. La nivelul senzatilor algice, se poate constata ridicarea pragului absolut si

relativ, antrenamentul fiind conceput pentru tonificarea musculara dar si pentru cresterea

rezistentei.

Realizarea unei capacităţi psihice superioare este o problemă de antrenament (ca şi

realizarea unei capacităţi fizice superioare, dealtfel) în care, pe lângă antrenor, trebuie să

intervină psihologul. Este evident că de multe ori chiar şi antrenorul are nevoie de consultaţii

psihologice. Numai specialistul, printr-o asistenţă de lungă durată, poate contribui la

realizarea unei capacităţi psihice superioare (echilibru afectiv, creativitate, voinţă, motivaţie,

acţionare, autoevaluare).

Mihai Epuran (2002) şi Irina Holdevici (1996) descriu obiectivele asistenţei psihologice

care facilitează un efort psihic favorizant pentru performanţă:

formarea unor deprinderi psihologice de autoreglare a stărilor psihice;

antrenamentul motivaţional;

antrenamentul mental aplicat;

antrenamentul mental specializat pentru o anumită competiţie;

refacere după efort şi psihoterapie.

7

Capacitatea de efort psihic, la fel ca şi capacitatea de efort fizic, prezintă un puternic

mesaj genetic. Antrenorul care efectuează selecţia trebuie să ţină cont de această realitate în

toate fazele selecţiei. Educarea calităţilor psihice are un rol hotărâtor în realizarea unei

capacităţi mari de efort psihic.

Impactul accidentării asupra vieţii psihice a sportivului a fost un domeniu predilect de

studiu. Accidentarea poate favoriza chiar apariţia simptomelor nevrotice la sportivi.

Răspunsul la accidentare include atât evaluarea cognitivă a situaţiei, cât şi răspunsuri

emoţionale.

Răspunsuri cognitive

Cercetările privind evaluarea cognitivă a situaţiei de accidentare s-au focalizat pe

patru teme principale: atribuiri pentru accidentare, percepţiile despre sine, strategii de coping

şi beneficiile percepute ale accidentării.

Răspunsuri emoţionale

Reacţiile emoţionale post accident au fost obiect predilect de studiu în psihologia

sportului. În primele faze ale recuperării sportivii experienţiază emoţii negative cum ar fi

depresia, frustrarea, confuzia, furia şi teama (Bianco et al., 1999). În faza de mijloc a

recuperării, depresia şi frustrarea rămân prezente dar sursa acestor emoţii negative nu mai este

accidentarea, ci mai mult gândurile cu privire la bunul mers al recuperării.

Răspunsuri comportamentale

Comportamentul sportivului accidentat are o mare influenţă în procesul de

recuperare. În continuare vom trece în revistă aderenţa la programul de recuperare precum şi

comportamentele de coping la care recurge sportivul după începerea recuperării.

2.2. Atenţia

Atenţia este un fenomen deosebit de complex, greu de descifrat. Greutatea provine din faptul că

atenţia însoţeşte permanent celelalte procese şi activităţi psihice, manifestându-se o dată cu ele.

8

Este greu de presupus că un proces psihic s-ar putea desfăşura fără participarea cât de

cât a atenţiei. În asemenea condiţii separarea conţinutului specific al atenţiei de conţinutul

specific al celorlalte procese şi activităţi psihice devine deosebit de dificilă.

Atenţia nu are un conţinut reflectoriu de sine stătător. Ea nu reflectă nici esenţa

obiectelor, nici experienţa trecută a oamenilor, etc. Aşadar conţinutul specific al atenţiei nu

trebuie căutat în acele caracteristici care definesc procesul psihic.

Atenţia voluntară are o mare importanţă în procesul învăţării. Această stimulează şi

mobilizează fotbalistul în vederea realizării cu succes a variatelor sale activităţi. Atenţia

voluntară este ce atât mai necesară în procesul muncii, învăţăturii, cu cât acesta ridică uneori în

faţa oamenilor o serie de dificultăţi, momente grele, plictisitoare, cărora trebuie să li se facă faţă,

să fie depăşite. Acesta se poate realiza numai prin inteţia şi efortul omului, prin orientarea

conştientă a întregii activităţi psihice asupra lor.

În legătură cu atenţia voluntară o problemă care se ridică este acea a menţinerii ei

asupra obiectelor şi fenomenelor. În cadrul procesului de menţinere a atenţiei voluntare, un rol

deosebit de important revine însuşi fotbalistului.

Cea mai bună perspectivă asupra predictorilor psihologici ai accidentării sportive

este oferită de modelul stres - accidentare (Williams şi Andersen, 1998). Răspunsul la stres

provoacă modificări atenţionale şi fiziologice care măresc şansele accidentării. Pentru a

înţelege complexitatea reacţiilor care survin după accidentarea sportivă este nevoie de un bun

model teoretic. Cel mai bine fundamentat model cognitiv este modelul integrat al răspunsului

psihologic la accidentare şi recuperare (Wiese - Bjornstal et al., 1988). Modelul integrat

susţine că răspunsul psihologic la accidentare este influenţat atât de variabile anterioare

accidentării (personalitatea, istoria stresorilor, resurse de coping, intervenţii etc.), cât şi de

variabile post accidentare. Răspunsul la accidentarea sportivă şi la procesul de recuperare

depinde de evaluarea cognitivă a situaţiei, răspunsul emoţional şi răspunsul comportamental.

Când scopul activităţii competitionale este bine stabilit, atunci mobilizare se

realizeaza cu usurinta, atenţia fiind atrasă şi menţinută de tot ceea ce duce spre realizarea

9

corespunzătoare a activităţii respective. În afara de stabilirea clară a scopului şi de corelarea

lui cu interesele şi treburile, fotbalistul îşi poate impune să fie atent, se poate mibiliza în

această direcţie, mai ales în momentele dificile, critice ale meciului .Un rol important în

menţinerea atenţiei voluntare îl are organizarea mediului înconjurător în care desfăşoară

activitatea. Dacă luminea prea slabă sau prea puternică precum şi anumite zgomote mă

deranjează fac în aşa fel ca aceşti excitanţi să nu mai acţioneze asupra mea. La majoritatea

oamenilor atenţia voluntară se menţine pentru o perioadă mai lungă în condiţii de linişte.

Atentia este un element cu o reala importanta in activitatea sportiva prin toate formele

ei. Evident, aceast proces psihic complex poate fi dezvoltat prin intermediul unor exercitii

specifice, prin lucrul individualizat. Insa, este de observat potentialul sportivului in acest sens

luand in considerare faptul ca un individ cu o structura haotica va intampina mari dificultati in

sensul dezvoltarii atentiei, ceea ce va implica un antrenament de lunga durata in special pe

acesta latura, spre deosebire de un individ structurat sau cu bune capacitati de autoreglare si

autocontrol care va implica o perioada mai scurta in sensul dezvoltarii atentiei.

2.3. Gândirea

Gandirea joaca un rol primordial in jocul de fotbal, succesul oricerei actiuni, de atac sau

aparare, de accelerare sau temporizare a jocului nu se poate desfasura fara un aport al acestei

laturi ale SPU. Sportivul, in faza de antrenament si pregatire trebuie sa-si formeze notiuni

complexe, tactice, scheme de joc, sau chiar definitii ale diferitelor procedee de joc, pe care la

va utiliza in timpul activitatii competitionale, recurgand fie la memorie, fie la creativitate

pentru a garanta un eventual succes.

2.4. Stările afective în antrenament şi concurs

La nivel afectiv, sportivul angrenat in jocul de fotbal treuie sa asume un control eficient ale

emotilor, fie in plan sportiv, dar si in plan atitudinal fata de adversar, jocul fiind unul foarte

10

intens din punct de vedere fizic si afectiv, insa suveranitatea suprema a arbitrului, care are

rolul de judecator, trebuie sa nu fie stavilita de entiziasmul participantilor sau de afectele

acestora. Din aceste motive greselile se pedepsesc relativ lejer iar infractiunile foarte sever in

fotbal.

Creşterea indicatorilor de structură spaţiali şi temporali ai antrenamentului actual (peste

2000 ore de efort într-un ciclu anual) a determinat creşterea rolului factorului psihologic în

pregătirea sportivului.

Există o limită a volumului, intensităţii, duratei antrenamentelor care nu poate fi

depăşită din punct de vedere al efortului fiziologic. Accesul la informaţie a dat antrenorilor

posibilitatea să cunoască cele mai moderne demersuri ale condiţionării fizice şi să le

eficientizeze cu ajutorul specialiştilor din domeniile învecinate. Practica a demonstrat însă că

sportivii de mare performanţă sunt departajaţi în rezultatele lor prin capacitatea diferenţiată de

efort psihic. Acest efort psihic presupune o „pregătire psihologică” adecvată, care trebuie

consiliată de specialişti în domeniu. Din păcate aceste demersuri sunt neglijate de antrenori,

fie din lipsa unui specialist, fie din cauza cvasiignoranţei.

Sportivul intrat în competiţie este un om angajat cu întreaga lui sferă biologică, psihică

şi socială în acest sistem hipercomplex. De multe ori întâlnim cazuri în care fenomenele de

abandon, respingere, criză de adaptare se datorează neglijării „factorului psihologic” al

pregătirii.

Tot mai mulţi autori utilizează termenul de „antrenament total”, noţiune ce exprimă

sugestiv componentele unui sistem hipercomplex, cu un număr mare de interrelaţii şi

parametri care trebuie dezvoltaţi.

Aceste probleme vor fi dezvoltate în capitolul pregătirii psihologice, dar numai sub

aspectul clasificărilor şi al enumerării metodelor. Conform precizărilor anterioare, numai

literatura de specialitate poate să ofere informaţii pertinente şi exhaustive în domeniu.

Solicitarea exhaustivă a organismului în efortul sportiv capătă un puternic caracter

stresant. Caracterul stresant al antrenamentului şi al concursului poate fi considerat un factor

11

de progres; lupta de adaptare a sportivului la efortul fizic şi psihic generează un progres prin

perfecţionarea permanentă a mecanismelor de reglare şi prin selecţia impusă de concurs.

Efortul fizic sportiv este compatibil numai cu omul sănătos, sportiv (antrenat sau

neantrenat). Dintre sportivii sănătoşi antrenaţi se alege cei care la un moment dat întrunesc

calităţile psiho-fizice necesare pentru a deveni câştigători. Efortul sportiv de performanţă este

inaccesibil oamenilor sănătoşi nesportivi; acest gen de efort este desfăşurat la limitele

capacităţii funcţionale şi la limitele patologicului. Implicarea sportivului în acest gen de efort

comportă multe discuţii şi rezerve din punct de vedere etic şi moral.

Efortul fizic cotidian dus până la limitele homeostaziei, este efortul fizic al omului

obişnuit. Efortul fizic sportiv atinge limitele maxime de solicitare a organismului, solicitare

care urmăreşte dezvoltarea maximă a capacităţilor fizice, fiziologice şi psihice ale sportivului.

Efortul fizic practicat în mod organizat va solicita în permanenţă organismului o serie

de reacţii adaptative, cu stabilirea unor relaţii între efort şi organism. Sportivul va efectua

efortul fizic în anumite condiţii cerute de rigorile antrenamentului şi concursului; în aceste

condiţii, cel puţin pentru o perioadă de timp, va prezenta modificări adaptative care pot duce

la performanţe sau la renunţarea efectuării efortului.

Oboseala este un fenomen care însoţeşte în mod necesar antrenamentul şi este o

condiţie a creşterii performanţei sportive. În această viziune antrenamentul sportiv este o

alternanţă între eforturi (cu apariţia oboselii) şi contraeforturi (cu repaus, activitate redusă)

cu scopul îmbunătăţirii capacităţii de efort şi a performanţei.

2.5 .Efortul voluntar si calitaţile de voinţă

Particularitatile laturilor volitive sunt pregnante in cadrul antrenamentului construit pentru a

determina o rezistenta fizica la durere, o anduranta si o rezistenta deosebita dar si o integrare a

principalelor valori dupa care se guverneaza acest sport.

12

Vointa este capacitatea fotbalistului de a-si mobiliza in mod constient intreaga activitate

psihologica in vederea realizarii unor scopuri dinainte fixate , adica a unor activitati voluntare.

Vointa este un proces psihic complex care le presupune pe toate celelalte procese psihice

(cognitive si afective). Procesele cognitive(gandirea, imaginatie , memorie, spirit de

observatie) participa la fixarea scopului si planului actiunii pe care urmeaza sa o realizeze.

Procesele afective insotesc actiunile la fixarea scopului pana la atingerea lui , manifestandu-se

atitudini de neincredere , teama , speranta , bucurie pentru fiecare pas pana la relizarea

scopului , culminand cu sentimentul de succes sau esec. Actiunile volitive difera de la individ

la individ sub aspectul calitatii (intervin aptitudinile), sub aspectul ratei de afectuare (intervin

trasaturile temperamentale) si sub aspectul organizarii finalitatii (intervin trasaturile de

caracter). Deci , vointa este o activitate voluntara , constienta, motivationala.

In fotbal, la nivelul copiilor si juniorilor, se poate vorbi despre implicatiile factorului

psihologic atat la nivelul performantei sportive, cat si la nivelul dezvoltarii individuale in

raport cu factorii de mediu, socio-culturali, bine definiti de normele si regulile de conduita

sportiva. De aceea, selectia trebuie sa tina cont de etapele de dezvoltare ale copilului sau

adolescentului, de particularitatile de varsta, de interesele acestuia. (Epuran, M., Horn, E.,

1985, pag.94) In acest sens, este bine sa-i cream un mediu in care sa se simta confortabil, in

care sa se poate exprima din punct de vedere comportamental, natural si eficient, atat in plan

performantial, cat si uman.

13

3. Caracteristicile stărilor specifice :aptitudini, procese cognitive, afective, volitive

Sportivul de performanţă, prin „antrenamentul total" pe care-l adoptă, participă cu

toate valenţele personalităţii lui - valorificate de factorul psihologic - la obţinerea victoriei în

întrecere.

Una din direcţiile principale prin care psihologia sportului contribuie la fundamentarea

ştiinţifică a activităţii sportive şi în creşterea performanţelor este pregătirea psihică sau

psihologică.

Pregătirea psihologică este un factor, o componentă, a antrenamentului sportiv, ca

domeniu al psihologiei aplicate şi se înrudeşte cu ştiinţele pedagogice şi biologice. Fiecare

componentă a antrenamentului sportiv conţine şi o subcomponentă psihologică (conţinut

psihologic al pregătirii fizice, tehnice, tactice, teoretice, biologice pentru concurs şi artistice).

Emotiile sunt acele răspunsuri scurte la sentimentele pozitive sau negative evocate de

situaţii particulare de joc. Ele contribuie la constituirea dispoziţiilor. Este posibil ca o

dispoziţie existentă să influenţeze răspunsul emoţional. În timp ce dispoziţia influenţează

modul în care se procesează informaţia, emoţiile influenţează activitatea sistemului nervos

autonom. Răspunsul emoţional constă în comportamente şi activarea sistemului nervos

autonom şi hormonal. Emoţiile susţin activarea unor sisteme care menţin răspunsuri motivate.

4. Trăsăturile de personalitate ale unui jucător de fotbal

Problematica personalitatii umane reprezinta o preocupare foarte veche, iar nevoia

de cunoastere a acesteia a condus de-a lungul timpului la numeroase incercari de stabilire a

unor indicatori ai structurii interne a individului, avand ca puncte de plecare observarea si

obiectivizarea unor raspunsuri la stimuli sistematizati sau chiar standardizati.

14

Satisfacerea exigentelor sportului de performanta, in general, si a fotbalului, in

special, asa cum se manifesta el in prezent, impune, pe langa o pregatire comuna tuturor

sportivilor, si o stricta individualizare. Aceasta presupune neaparat abordarea psihologica a

sportivului si necesitatea studierii si cunoasterii perfecte a personalitatii acestuia. In toata

activitatea de pregatire a fotbalistului, de formare a viitorului performer, relatia antrenor –

sportiv trebuie perfectionata permanent, cerinta care se justifica prin aceea ca:

-in activitatea de antrenament si concurs este angrenata intreaga personalitate a sportivului,

asigurand participarea lui constienta prin care sunt angajate gandirea, pasiunile, interesele,

motivatia, ca forte ce-l sustin si-l angreneaza catre performante de valoare;

-se formeaza la fotbalisti capacitatea de a se autoeduca si autodirija;

-se dezvolta capacitatea sportivilor de a invinge si de a depasi obstacole care se interpun in

calea realizarii obiectivelor, de a-si mobiliza resursele fizice si psihice la momentul oportun;

-se formeaza un comportament flexibil, cu o capacitate de adaptare larga si variata la

situatiile schimbatoare, imprevizibile si neobisnuite, care apar in antrenament si concurs,

fiind vorba de formarea capacitatii de reglare si autoreglare a comportamentului exprimata

atat prin posibilitatea de aplicare a procedeelor tehnico – tactice insusite, cat si din

posibilitatea de a-si stapani emotiile negative sau reactiile impulsive;

-contribuie in mod specific la cresterea performantelor, prin formarea corecta a deprinderilor

motrice, tehnice si tactice, prin asigurarea climatului optim necesar mobilizarii proprii pentru

obtinerea celor mai bune rezultate si a angrenarii totale a capacitatilor intelectuale, afective si

volitive;

Activitatea sportiva nu revendica din partea sportivilor un coeficient de inteligenta

deasupra mediei. Insa revendica anumite capacitati precum: capacitatea de invatare,

receptivitatea si capacitatea de intelegere, elemente care pot facilita dezvoltarea in sensul

performantei. Interiorizarea unui element nou de tehnica sau tactica, de exemplu, implica: in

primul rand, receptivitate fata de elementul de noutate, dorinta de a sti la ce se refera, scopul

acestuia si aplicabilitatea; in al doilea rand, este necesar ca sportivul sa inteleaga exercitiul cu

15

toate aspectele implicate de acesta – elemente constitutive, modul in care acestea se coreleaza

intre ele, finalitatea exercitiului, scopul acestuia, strategii de lucru, aplicabilitate, etc.; in al

treilea rand, pentru ca sportivul sa poata utiliza elementul expus, este necesar ca acesta sa-l

invete.

4.1. Atitudini, interese, motivaţii

In contextul activitatilor sportive, atitudinea individuala fata de sportul practicat poate fi usor

identificata prin intermediul observatiilor din timpul antrenamentelor, a meciurilor si/sau a

rezolvarii unor sarcini precise cu incarcatura psihologica mare, conturate sub forma unor

jocuri sau a unor activitati cotidiene. O atitudine orientata spre performanta sau spre

dezvoltarea individuala se constituie prin perspectiva sportivului indreptata spre considerarea

meciului sau activitatii in sine, ca oportunitati de a invata sau dobandi anumite tehnici sau

elemente cu grad ridicat de noutate, de a-si dezvolta anumite abilitati. De asemenea, o astfel

de atitudine poate.

Regimul de viaţă al sportivului reprezintă programul său de viaţă şi activitate. Acest

program, dacă este respectat cu stricteţe, duce la formarea unor reflexe condiţionate stabile.

Dacă organismul uman este solicitat raţional, omul poate efectua eforturi mari, cu o uzură

relativ redusă.

Pentru sportivul de performanţă regimul corect de viaţă este absolut obligatoriu.

Măiestria sportivă înaltă, fără de care atingerea unor performanţe ridicate este imposibilă, se

obţine numai după un antrenament sistematic, ştiinţific şi cu mari solicitări ale organismului,

până aproape de limita fiziologică.

Nerespectarea regimului igienic de viaţă duce la instalarea oboselii cronice, a

supraantrenamentului, la înrăutăţirea stării de sănătate, la scăderea capacităţii de efort şi la

instalarea unuigrad ridicat de uzură, toate acestea conducând la scăderea longevităţii sportive.

Atitudinile sunt primele elemente din structura personalităţii care cedează în faţa

persuasiunii.

16

În sport atitudinile sunt de trei forme:

atitudini cognitive;

atitudini afective;

atitudini conative (motorii).

Aceste trei forme de atitudini fundamentale ale omului sunt condiţionate de o motivaţie

care are o triplă determinare: biopsihosocială (Dragnea, 1996).

Implicarea motivaţiei în activitatea sportivă este evidenţiată prin răspunsul la

întrebările:

- De ce practică anumiţi indivizi sportul?

- Care sunt mobilurile care-i îndeamnă pe sportivi la activitatea competiţională?.

Michel Bouet (1969) sintetiza următoarele motive:

- nevoi motorii (de cheltuire de energie, de mişcare);

- afirmarea de sine;

- căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibrare, pentru surmontare, pentru

substituiri);

- tendinţe sociale (nevoia de afiliere şi integrare);

- interesul pentru competiţie (nevoia de succes, nevoia de a se compara cu alţii,

nevoia de a se opunea altuia, dorinţa de neprevăzut, plăcerea trăirii tensiunii concursului);

- dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune, glorie, recompense materaile, dorinţa de

succes, „nikefobia”, patriotism);

- aspiraţia de a deveni un campion (exigenţa, autoafirmare, interese materiale,

proiectare socială);

- agresivitate şi combativitate;

- dragostea de natură (lupta cu natura, contemplarea naturii);

- gustul riscului (jocul cu viaţa, dorinţa de a arăta curajul);

- atracţia spre aventură (neprevăzut, situaţii limită).

17

Motivatia in sport precum si motivatia in fotbal reprezinta un fenomen foarte

complex. Se poate discuta despre difeitele teorii asupra motivatie prezente in psihologie, insa

primordiala in jocul de fotbal este dorinta de a depasii adversarul si propria persoana.

Fotbalistii sunt caracterizati de capacitate de autoapreciere, perseverenta. Munca este grea,

indelungata si de multe ori fara satisfactii imediate. “Starile psihice ale sportivilor sunt

influentate in permanenta nu numai de conditile organizatorice si moral-sociale ale

colectivului si echipei, ci si atitudinea spectatorilor dinaintea sau din timpul jocului,

aprecierile presei, activitatea arbitrilor” (Dragu, 2003, pag 136)

4.2. Aptitudini fizice si psihice specifice

Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru

efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (Dragnea , 1996).

În taxonomia psihologiei generale, aptitudinile sunt generale şi speciale. Aptitudinile

sportivului sunt considerate aptitudini speciale. În cadrul aptitudinilor sportive există

aptitudini sportive generale şi aptitudini sportive specifice practicării unei ramuri de sport.

Viziunea sistemica asupra fiintei umane considera mintea si corpul ca fiind parti ale aceluiasi

sistem, aflate intr-o stransa interdependent

Se vorbeste despre existenta unei legaturi intre caracteristicile comportamentului motric,

evidentiate in conditiile raspunsului la o sarcina motrica, si anumite aspecte de natura

psihofizologica si psihosociala ale personalitatii.

4.3.Caracterul

Caracterul unui fotbalist primeaza de cele mai multe ori asupra temperamentului.

Sportivul isi angajeaza proprile trairi, la nivele maxime de incordare care trebuiesc controlate

sub forma de spiritul jocului sau fair play. El trebuie sa respect intotdeauna aceste reguli si de

cele mai multe ori, pentru prevenirea oricarei infractiuni sau accidentari, regulile sunt foarte

severe.Pe langa sarcina dificila de a mentine sub control desfasurarea partidei, el are un rol

profilactic in joc, de a prevenii si sfatuii jucatorii ce comit infractiuni. Astfel nu este un

18

fenomen exotic in acest joc, atunci cand arbitrul avertizeaza jucatorii la comiterea infractiunii,

sau iminenta acesteia, la intrarea in offside, pentru a asigura fluenta si continuitate jocului.

4.4. Modelarea personalitaţii fotbalistului de către activitatea specifică

Privind personalitatea ca un sistem dinamic, putem considera sarcinile motrice date

unui subiect in cadrul probei de control neuromuscular ca semnale de intrare in sistem, iar

reactiile individului, comportamentele motrice, ca semnale de iesire. Pe baza alegerii adecvate

a primelor si a cunoasterii acestora din urma putem face presupozitii asupra „functiilor de

transfer" si/sau a structurilor sistemului de personalitate care mediaza raspunsul individului la

sarcini (Fig. 1).

Personalitatea sportivului nuanteaza intreaga sa activitate si o directioneaza intr-un

sens sau altul. Dominantele temperamentale, elementele de ordin caracterial si aptitudinile

acestuia determina comportamente in teren sau in afara acestuia. De structura de personalitate

se leaga intr-o anumita masura si elementele prezentate mai sus, insa, daca acestea din urma

(exceptie facand atitudinea- care poate cel mult sa fie redirectionata pe termen scurt) pot fi

dezvoltate in anumite limite, prin lucru individual si tehnici si metode specifice, structura de

personalitate reprezinta practic omul in totalitatea sa si reprezinta codul psihic al fiecaruia

dintre indivizi. De aceea este important a se identifica structura de personalitate individuala

pentru a putea identifica elementele adaptative sau dezadaptative pentru activitatea sportiva.

5. Caracteristicile psiho-sociale si pedagogice ale ramurii

In scopul perfectionarii relatiei antrenor – sportivi, trebuie sa se aiba in permanenta

in vedere faptul ca antrenorul lucreaza cu oameni pe care isi propune sa-i instruiasca la

cel mai inalt nivel nu numai sub aspect sportiv, performantial, ci si sub acela al

personalitatii.

19

Prin statutul sau antrenorul este:

Pedagog, desfasurand o activitate complexa de instruire si educare a sportivilor

intr-un domeniu al calitatii si eficientei (performantei), cu indivizi dotati peste media

populatiei, de regula adolescenti si tineri. Procesul pedagogic de comunicare, instruire si

educatie este realizat individual si in grup, la niveluri diferite de pregatire si aspiratie,

ceea ce presupune un tact pedagogic deosebit si temeinice cunostinte din domeniul

psihologiei. Lipsa acestora il transforma pe antrenor intr-un functionar sau tehnician

empirist.

Tehnician, maestru in pregatirea fizica, tehnica si tactica a sportivilor, in

planificarea si organizarea actiunilor practice. Maiestria si priceperea sunt atribute de

baza ale personalitatii si profesiei antrenorului.

Cercetator, vesnic in cautarea noului si un exigent experimentator al celor mai

recente idei, luptand mereu impotriva dogmatismului si rutinei. Atributul de creator i se

potriveste foarte bine antrenorului eficient, care stapaneste si urmareste progresele

stiintelor pentru ameliorarea propriei activitati. Pasiunea pentru sport este calitatea cea

mai caracteristica a antrenorului, innobilata fiind de motivatia pentru performanta si de

convingerea ca rezultatele sportive de calitate se pot realiza numai pe baze stiintifice.

Daca, din punct de vedere profesional, cerinta majora este competenta,

capacitatea antrenorului de a duce la indeplinire atributiile postului sau, din punct de

vedere moral, cerinta principala este responsabilitatea. Impreuna ele vor construi

autoritatea profesionalismului, care reprezinta, pe de o parte, capacitatea de a se face

ascultat de altii, iar, pe de alta parte, posibilitatea de a emite deciziile si de a organiza

conditiile in care el, impreuna cu sportivii sai, trebuie sa actioneze pentru indeplinirea

atributiilor care revin fiecaruia. Calitatile apreciate mai mult de sportivi la antrenorul lor

sunt: capacitatea specialistului de a-i invata tehnica exercitiilor, in cazul sportivilor aflati

la primele stadii ale instruirii, si competenta antrenorului in ceea ce priveste crearea

motivatiei pentru competitie in cazul atletilor aflati in stadiul maiestriei sportive.

20

  Caracterul tot mai stiintific al antrenamentului sportiv a impus marilor performeri

si antrenorilor acestora alcatuirea de echipe de specialisti din diferite domenii pentru

monitorizarea si obiectivizarea efectelor efortului fizic asupra organismului. Parte din

aceste date - pe masura ce ele au devenit istorie - au fost facute publice, contribuind la

intelegerea tot mai profunda a fenomenelor de adaptare induse de sportul de inalta

performanta.

6. Relaţiile dintre componenţa echipei sportive

Ratiunea de a fi a oricarui grup este de a actiona in vederea atingerii anumitor scopuri.

Masura in care grupul sau echipa isi realizeaza scopurile si obiectivele reprezinta eficienta.

ea poate fi exprimata n valoarea performantelor, locuri in clasamente, timpii realizati etc.

Un rol important in eficienta grupului sportiv il detine liderul, care in mod

incontestabil este antrenorul si care se asociaza cu liderul sau liderii, din randul sportivilor.

O buna cooperare cu acestia se repercuteaza favorabil asupra indeplinirii sarcinii. Pentru a

creste eficienta grupului, antrenorul trebuie sa studieze conditiile de a favoriza intensificarea

relatiilor interpersonale intre membrii grupului.

Capacitatea de autoogranizare a grupului creste pe masura ce grupul actioneaza mai

mult timp in aceeasi structura, cu conditia mentinerii sau dezvoltarii capacitatii de

performanta si a celei de comunicare. Carl Rogers (1971) afirma ca noii componenti ai

grupurilor trebuie sa-si schimbe atitudinile si comportamentele, sa invete sa se accepte cu

ceilalti "cu vechime" in echipa, sa-si dezvaluie propria imagine in ochii coechipierilor.

Grupul favorizeaza schimbarea personala. Pentru indeplinirea sarcinilor de catre grupul

sportiv, esential este schimbul de informatii in limbaj nonverbal si verbal.

Performanta unui grup depinde de doi factori: coeziunea si acordul in privinta

scopurilor, adeziunea.(J.C. Abric). In cazul in care adeziunea si coeziunea grupului sunt

puternice, performanta va fi conform obiectivelor stabilite. Coeziunea grupului influenteaza

imaginea despre acesta. Aceasta nu este intotdeauna apanajul echipelor cu inalt grad de

21

omogenitate, deoarece franeaza performanta. Mihai Epuran in "Psihologia sportului de

performanta" evidentiaza o serie de factori, pe care iI vom enumera doar, in continuare:

numarul restrans al subiectilor, varsta, caracterul sportivilor, structura echipei din punct de

vedere al ocupatiei extrasportiv e si motivatia.

Autoreglarea grupurilor sportive impune indeplinirea functiilor de catre fiecare

component si constituirea atitudinii grupului ca rezultanta a cooperarii.

Eficienta echipelor sportive depinde cum pot fi armonizate cele doua cerinte

functionale: activitatea de atingere a obiectivelor si mentinerea coeziunii

Putem defini capacitatea de performanţă în următorii termeni: „interacţiunea valorilor

biopsihoeducogene ale unui individ şi concretizarea lor pe baza unor criterii, reguli cu

caracter social, exprimate prin ierarhizări ale punctelor acumulate, obiective marcate,

kilograme ridicate sau promovări”.

Performanța sportivă, în accepțiunea actuală a teminologiei de specialitate are o

valoarea istorică şi reprezintă rezultatul deosebit de bun obținut de cineva într-o întrecere

sportivă. Nevoia de întrecere şi afirmare există în fiecare şi aşteaptă să fie valorificată. În

zilele noastre performanța sportivă ocupă un loc important în mentalitățile colective. Nivelul

performanțelor sportive creşte în relație directă cu nivelul de cultură şi civilizație al omenirii.

Activitatea umană este o activitate supusă emulației, autodepăşirii, este o activitatea

performanțială.

22

7. Bibliografia

1. BALAIS, F., MEREUTA, C., HANSA, C., Managementul sportului. Ed. Academica,

Galati, 2001

2. Dragu, A.,Psihologia sportive. Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003

3. EPURAN M. si colab. Psihologia sportului de performanta FEST Bucuresti 2001.

4. HEDGES, P., Personalitate si temperament. Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999

5. NEACSU I si ENE M. Educatie si autoeducatie in formarea personalitatii sportive. Ed.

Sport Turism, Bucuresti 1987.

6. POPESCU C. Antrenorul – profilul, personalitatea si munca sa. Ed. Sport Turism.

Bucuresti 1979.

23