GHEORGHE LUCACIU

Metodica predării tehnicii probelor de Atletism în ciclul

primar şi gimnazial

Editura Universităţii din Oradea

2012

ISBN 978-606-10-0795-0

CUPRINS

ARGUMENT.................................................................................................... 5 Capitolul I Bazele teoretice ale învăţării....................................................... 7 1.1. Învăţarea – concept, caracteristici.......................................................... 7 1.2. Tipuri de învăţare................................................................................... 8 1.3. Învăţarea motrică.................................................................................... 9 1.4. Motricitatea............................................................................................ 11

1.4.1. Deprinderile motrice.................................................................... 12 1.4.1.1. Etapele fiziologice ale formării deprinderilor motrice........ 13 1.4.1.2. Etapele psihologice ale dezvoltării deprinderilor motrice... 13 1.4.1.3. Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice.......... 14 1.4.2. Priceperile motrice....................................................................... 15

Capitolul II Bazele metodice ale instruirii..................................................... 17 2.1. Aspecte generale.................................................................................... 17 2.2. Principiile instruirii................................................................................ 17

2.2.1. Principiul participării conştiente şi active.................................... 18 2.2.2. Principiul intuiţiei......................................................................... 18 2.2.3. Principiul accesibilităţii................................................................ 19 2.2.4. Principiul sistematizării şi continuităţii........................................ 20 2.2.5. Principiul legării instruirii de cerinţele practice........................... 21 2.2.6. Principiul însuşirii temeinice........................................................ 21

2.3. Succesiunea generală (schema tip) a învăţării tehnicii probelor de atletism - etapele învăţării......................................................................

22

2.3.1. Etapa pregătitoare........................................................................ 23 2.3.2. Etapa fundamentală...................................................................... 24 2.3.3. Etapa finală.................................................................................. 31

Capitolul III Locul atletismului în educaţia fizică şi sportul şcolar............ 33 3.1. Curricula naţională................................................................................. 33 3.2. Contribuţia atletismului la realizarea obiectivelor curriculare............... 34 3.3. Măsurare şi evaluare în educaţia fizică şcolară...................................... 38 3.4. Jocurile dinamice în învăţarea tehnicii probelor de atletism.................. 43

Capitolul IV Baza practică a învăţării tehnicii probelor de atletism – Metodica predării/învăţării tehnicii exerciţiilor din „şcoala atletismului”................................................................................

59

4.1. Şcoala alergării....................................................................................... 60 4.2. Şcoala săriturii........................................................................................ 85 4.3. Şcoala aruncării...................................................................................... 98

Capitolul V Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de atletism....... 124 5.1. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de alergări....................... 124

5.1.1. Tehnica probelor de alergare pe plat............................................ 125 5.1.2. Tehnica probelor de alergare de cros........................................... 129 5.1.3. Tehnica probelor de alergare de ştafetă........................................ 130 5.1.4. Tehnica probelor de alergare de garduri...................................... 132

5.2. Metodica învăţării tehnicii probelor de sărituri...................................... 134 5.2.1. Tehnica probei de săritură în lungime.......................................... 135 5.2.2. Tehnica probei de săritură în înălţime.......................................... 139

5.3. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de aruncări...................... 142 5.3.1. Tehnica probei de aruncare a mingii de oină............................... 143 5.3.2. Tehnica probei de aruncare a greutăţii......................................... 146

Capitolul VI Atletismul în sportul şcolar...................................................... 149 6.1. Sistemul probelor de atletism în sportul şcolar...................................... 149 6.2. Măsuri de prevenire a accidentelor........................................................ 150

ANEXE............................................................................................................... 153 BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 174

5

ARGUMENT

Motto „Odată trasat drumul, nu se poate să nu mergi înainte”

Antoine de Saint-Exupery

Procesul de restructurare a întregului sistem educaţional românesc, iniţiat cu mai mulţi ani în urmă în intenţia de a-l compatibiliza cu cel european, a „atins” şi nivelul învăţământului superior – inclusiv cel de Educaţie Fizică şi Sport – generând nenumărate schimbări de ordin organizatoric, structural şi mai ales curricular, fapt care la rândul său a modificat într-o bună măsură şi perspectiva asupra locului şi conţinutului educaţiei fizice şi sportului şcolar în contextul societăţii contemporane. Toate acestea au făcut, ca asemeni unei reacţii „în lanţ”, să apară necesitatea adaptării planurilor de învăţământ – şi ca o consecinţă a programelor analitice – la nevoile momentului. De aceea, trebuie să precizez din „start” că lucrarea – adresată fiind în primul rând studenţilor facultăţii(lor) de profil – este structurată şi adaptată în conţinut acestui comandament (dat fiind faptul că disciplina Atletism, la nivelul ciclului universitar de licenţă se predă studenţilor din anul I, am considerat oportună introducerea în prima parte a unor noţiuni în sinteză preluate din didactica generală şi a specialităţii, pentru a pune bazele unui limbaj comun şi a facilita o mai bună înţelegere a conţinutului).

Mai trebuie de asemenea precizat că lucrarea de faţă, prin conţinutul său, nu reprezintă o contribuţie originală la „zestrea” bibliografică reprezentativă din domeniul pe care îl slujim cu toţii; elaborată mai bine ori mai puţin bine, dar în orice caz cu devotament pentru partenerii noştri – studenţii facultăţilor de profil – şi cu adâncă recunoştinţă celor ce ne-au format pe noi, ca şi celor care prin contribuţia lor ştiinţifică, au fondat şi au propăşit „şcoala românească de atletism”. Este vorba mai ales de iluştrii noştri predecesori: Eugen Laurenţiu Bran, Titus Tatu, Tiberiu Ardelean, Dumitru C. Alexandrescu, Ioan Sabău, cei care au pus bazele abordării teoretico-practico-metodice a conţinutului atletismului ca disciplină de învăţământ academic de specialitate, dar şi de profesorul Dinu Drăgan ca mentor în activitatea didactică şi de specializare. Mulţumiri adresate şi colegilor noştri din alte centre universitare, ale căror eforturi materializate în cărţile publicate, au constituit surse de inspiraţie: Liliana Mihăilescu, Gloria Raţă, Cecilia Gevat, Mircea Alexei, Dan Iulian Alexe, dar şi altor colegi care prin rezultatele practice oglindite în performanţe profesionale răsfrânte asupra generaţiilor succesive de studenţi şi sportivi, au validat consideraţiunile de ordin teoretic. Exprim de asemenea regretul că cel puţin într-o măsură, evoluţia sistemului învăţământului academic de specialitate s-a realizat în detrimentul unor discipline

6

considerate până nu demult fundamentale – între care şi atletismul – evident atât în privinţa componentei teoretice, cât şi în a celei practice, „oglinda” acestei evoluţii putând fi şi dimensiunea conţinutului expus, conţinut corelat cu ponderea – materializată în numărul de ore alocat – pe care o are disciplina Atletism în Planul de învăţământ al facultăţii noastre. În sfârşit, dar nu mai puţin important, mulţumiri adresate studenţilor şi în acelaşi timp sportivilor secţiei (secţia de ATLETISM a C.S.U. Oradea), care au acceptat postura de subiecţi ai ilustraţiilor utilizate:

- Cristian Sidea – campion naţional de tineret 2011 în proba de 400 mg; - Körmendy Gyulla – campion naţional universitar 2010 în proba de 4x100 m.

Autorul

7

Capitolul I BAZELE TEORETICE ALE ÎNVĂŢĂRII 1.1. Învăţarea – concept, caracteristici

În cea mai directă abordare, conform Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române (2007), verbul „a învăţa” implică mai multe sensuri:

1) A dobândi prin studiu; a însuşi prin eforturi susţinute; a studia, a asimila.

2) A face să capete cunoştinţe sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a instrui în mod sistematic în ştiinţe, artă etc.; a iniţia, a pregăti.

3) A căpăta, a trage sau a face să capete sau să tragă învăţăminte sau experienţă; a pedepsi pe cineva.

4) A îndruma cu sfaturi, cu recomandări, arătându-i cum trebuie procedat într-o situaţie sau alta; a sfătui, a povăţui.

5) A reţine în memorie pentru a putea reproduce; a memora. 6) A căpăta sau a face să capete anumite deprinderi, a (se) obişnui cu

ceva; a-i veni sau a face să-i vină gustul de a face ceva; a (se) deprinde. În acord cu Ş. Maroti (2003), credem că enumerarea de mai sus subliniază

caracterul de „fenomen deosebit de complex” al învăţării, care deci suportă definiri multiple şi care în acelaşi timp, extrapolate diferitelor domenii prin intermediul cercetărilor specialiştilor, dau formei şi un conţinut.

Învăţarea (acumularea de experienţă socială şi individuală) şi formarea de structuri psihice, reprezintă unele dintre formele fundamentale de activitate umană, care alături de modificările adaptative, asigură supravieţuirea sistemelor vii (U. Şchiopu şi U. Verza, 1997). M. Epuran (citat de Ş. Maroti, 2003), consideră că învăţarea „reprezintă tot ceea ce se suprapune peste reactivitatea spontană şi înnăscută, devenind prin repetiţie sau întărire, o achiziţie cu caracter de relativă permanenţă”, sau din punct de vedere psiho-comportamental, un fenomen de ameliorare a adaptării individului la situaţiile vieţii.

Se poate spune că toate structurile de care dispune un sistem viu la un moment dat (cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice, instrumente de operare, algoritmi etc.) şi care nu sunt înnăscute reprezintă rezultatul învăţării. Încă de la naştere, fiinţa umană este capabilă să înveţe şi în condiţii de normalitate o şi face.

Ca sistem cibernetic de natură energetic-informaţională, omul este “programat” din momentul naşterii pentru astfel de procesări ale informaţiei. Astfel, mecanismele de învăţare, ca şi cele adaptative, se bazează pe achiziţie de informaţie şi energie, pe reglajele cu reacţie negativă, pozitivă, corective şi prospective (P. Constantinescu, 1986), fiind baza structurilor psihice. Din acest punct de vedere învăţarea reprezintă organizarea internă pe criterii genetice şi

8

particular personale a experienţei individuale, în vederea unei adaptări superioare la mediu (Şt. Tudos, 2000).

Perfecţionarea mecanismelor învăţării se face în paralel cu creşterea capacităţii de selectare a informaţiei esenţiale şi cu îmbunătăţirea reglajelor adaptative. Specific uman este faptul că învăţarea poartă „amprenta” tipului de cultură ce marchează societatea. Trecerea de la palierul biologic la cel cultural, ce defineşte omul (operarea cu concepte, mecanisme anticipative şi prospective, reglarea acţiunii pe baza programului mental etc.), presupune realizarea triadei semn – obiect – concept şi apariţia limbajului. Faptul că la om, învăţarea este mediată verbal, determină accesul subiectului la tezaurul cultural al umanităţii. Specific uman este de asemenea, prezenţa intenţiei, a scopului şi anticiparea rezultatului (ceea ce înseamnă organizare logică, sistematizare, integrare, generalizare).

Învăţarea ca activitate umană fundamentală, este controlată de societate, are o suprastructură adecvată şi este orientată “în direcţia asimilării sistemelor de cunoştinţe şi de deprinderi elaborate social-istoric şi de utilitate pe acest plan, în vederea formării, dezvoltării şi consolidării structurilor psihice particulare - cognitive, afective, motivaţionale, volitive ale personalităţii angajate social” (P. Constantinescu, 1986). 1.2. Tipuri de învăţare Melton propune următoarea clasificare:

A) - condiţionarea; B) - învăţarea motrică; C) - învăţarea discriminatorie; D) - învăţarea verbală; E) - rezolvarea de probleme; F) - învăţarea conceptelor.

Cea mai frecvent utilizată este clasificarea lui Montpellier, care distinge: a) procesul condiţionării - ilustrat prin schema clasică a reflexelor

condiţionate, de formare a unor reacţii prin asocierea cu diferiţi stimuli, reacţii dobândite în cursul vieţii, între care o însemnătate deosebită o au reacţiile de preparaţie anticipativă;

b) învăţarea perceptivă - se exprimă în modificările sistematice ale reacţiilor perceptive, constând din modificări structurale, cum ar fi reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, reducerea iluziilor perceptive;

c) învăţarea senzori - motrică (perceptiv-motrică) constă din modificare comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns performant la condiţii perceptive noi, implicând fie formarea de noi

9

coordonări senzori-motrice, fie creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;

d) învăţarea motrică - se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă. Montpellier arată că învăţarea motrică nu este radical deosebită de cea senzori-motrică. Această observaţie, cât şi faptul că în sport acţiunile sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial-perceptive, de natură extero sau proprioceptivă, ci mai ales pe baza prelucrării inteligente a informaţiei, l-au determinat pe Cratty să denumească acest tip de învăţare, învăţare cognitiv-motrică.

e) învăţarea verbală - constă în principal în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în cadrul comunicării cu semenii.

f) învăţarea inteligentă constă în descoperirea unui concept sau principiu, a unei forme sau structuri mai mult sau mai puţin abstracte, în condiţii de prezentare variată şi deosebită. Această învăţare a primit denumirea de învăţare prin descoperire, la baza ei stând calităţile gândirii creatoare: originalitatea, flexibilitatea, independenţa (M. Epuran, V. Horghidan, 1994). 1.3. Învăţarea motrică

Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv-motrică, cât şi cea motrică, ocupă un loc însemnat, datorită faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament întâlnite în viaţa cotidiană (profesională ori nu).

În învăţarea motrică, elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate cu ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor care la compun. Din această cauză este greu de făcut o diferenţă netă între învăţarea perceptiv-motrică şi învăţarea motrică, elementul perceptiv fiind prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor deprinderi închise.

Pe măsură ce învăţarea unei mişcări se realizează la niveluri superioare, indicatorii senzoriali care dirijau acţiunea îşi pierd intensitatea, individul conducându-se după anumite particularităţi ale mişcării, particularităţi fin diferenţiate, care duc la o eficienţă crescută a actului. Învăţarea motrică rezultă astfel dintr-o structurare globală a tuturor datelor incluse în procesul perceptiv (sinteză senzorială, cum o numeşte Lawther).

Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului, fiind ancorată în reacţiile motrice naturale, înnăscute, care se asociază cu stimulii externi ai alimentaţiei şi îngrijirii materne.

Învăţarea mişcărilor este necesară, atât în actele utilitare, adaptative, specifice dialogului cu natura şi cu semenii, cât şi în actele gratuite, de joc. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de integrare

10

socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată de cerinţele vieţii.

Învăţarea perceptiv-motrică prezintă aspecte diferite, ea constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai activităţii. Montpellier consideră această învăţare ca o adaptare a reacţiilor preexistente la condiţii perceptive schimbate, care implică fie stabilizarea unor coordonări senzori-motrice, fie o creştere a fineţei coordonărilor sau schemelor preexistente. Noile coordonări se formează pe măsura exersărilor, iar deteriorarea acestora, în lipsa solicitărilor specifice. Ceea ce se păstrează, în forme imperfecte, se datorează memoriei motrice şi suportului său verbal, capabil de reactualizare. Învăţarea motrică constă din acte comportamentale în care reacţiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive.

Învăţarea motrică se diferenţiază de celelate tipuri de învăţare, fiecare gest motric, (voluntar) ce compune bagajul nostru motric (mers, scris etc.) a făcut obiectul unei învăţări rezultată din exersare. Motric învăţăm numai ceea ce experimentăm noi înşine, ceea ce rezultă dintr-o experienţă motrică activă, care conduce la formare unor abilităţi motrice personale.

S-au făcut încercări interesante pentru formularea unor teorii ale învăţării motorii, pornindu-se de la obsevaţii şi cercetări experimentale în scopul realizării unor performanţe în activitatea industrială şi în cea sportivă; alte cercetări vizează factorii determinanţi ai învăţării motorii (premisele fizice, intelectuale, motivaţia, dificultăţile sarcinii) şi metodele speciale prin care ea poate fi ajutată.

Strategia optimizării procesului de învăţare motrică trebuie să pornească de la analiza factorilor care influenţează acest proces; conform lui Dave Thompson, aceştia pot fi grupaţi ca în reprezentarea din figura 1.1.

Figura 1.1. Factorii care influenţează învăţarea motrică – după D. Thompson

SARCINA

(tipul de solicitare)

SUBIECTUL MEDIUL FIINŢA UMANĂ (Natural, Tehnic, Social) (Sistem somato – psihic)

11

1.4. Motricitatea

Mişcarea omului sau motricitatea este o însuşire a fiinţei umane (înnăscută, dar perfecţionată pe parcursul vieţii), de a efectua prin intermediul muşchilor scheletici, deplasări ale segmentelor corpului sau ale acestuia în ansamblul său, ca răspuns la o serie de stimuli externi sau interni, în scopul armonizării relaţiilor sale cu mediul natural sau social în care există.

La baza motricitatii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor acestuia. Elementele care definesc motricitatea fiinţei umane sunt actul, acţiunea şi activitatea motrică.

Actul motric - reprezintă un fapt simplu de comportare, realizat prin intermediul muşchilor scheletici, în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare la mediu sau de construire a unei acţiuni de mişcare. Deşi include şi actele reflexe, instinctuale sau automatizate, actul motric este de regulă, efectuat în mod voluntar, sub controlul scoarţei cerebrale. Actul motric specific educaţiei fizice şi sportului este exerciţiul fizic, datorită intenţionalităţii şi finalităţii sale. Exemple de acte motrice: extensia gambei pe coapsă, flexia antebraţului pe braţ, strângerea degetelor în pumn, aplecarea capului etc.

Acţiunea motrică - reprezintă un ansamblu de acte motrice, astfel structurate încât realizează un tot unitar, în scopul rezolvării unor sarcini motrice imediate, care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice. Ele sunt, prin urmare, deprinderi de mişcare cu un mecanism bine pus la punct: alergarea, căţărarea, aruncarea la poartă, scrisul, cusutul etc.

Activitatea motrică - ansamblul de acte motrice încadrate într-un sistem de reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Exemple: educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională etc.

Capacitatea motrică reprezintă "ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare". Cu alte cuvinte, capacitatea motrică a omului este aptitudinea sa de a efectua mişcări dintre cele mai diverse, reclamate de activităţile cotidiene (inclusiv practicarea exerciţiilor fizice) cu anumiţi indici de rapiditate, de amplitudine, de forţă, de coordonare sau de rezistenţă. Deci, capacitatea motrică este formată din deprinderi motrice şi din calităţi motrice.

În educaţia fizică şi sport, capacitatea motrică este de două feluri: generală, cuprinzând:

- deprinderi motrice de bază (mers, alergare, săritură, prindere- aruncare) şi utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, împingere-tracţiune, ridicare şi transport de greutăţi);

- calităţi motrice condiţionale (viteză, forţă, rezistenţă) şi coordinative (îndemânare, mobilitate, supleţe);

12

specifică practicării diverselor ramuri de sport: - procedee tehnice (deprinderi motrice specifice fiecărei ramuri sau probe

sportive); - calităţi motrice specifice: viteză în regim de..., forţă în regim de...,

rezistenţă în regim de... etc. În mod natural, dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică se află într-o

relaţie de influenţare reciprocă, un nivel superior al indicilor somatici şi funcţionali constituind premisa unei însuşiri rapide şi corecte a deprinderilor de mişcare şi o bună dezvoltare a calităţilor motrice, iar în sens invers, efectuarea exerciţiilor de dezvoltare a calităţilor motrice şi de însuşire a diverselor deprinderi motrice are ca efect influenţarea pozitivă a nivelului indicilor somatici şi funcţionali ai organismului. Lipsa echilibrului în acest raport este generată de carenţele procesului instructiv-educativ şi aparţine prin urmare, specialistului.

Perfecţionarea dezvoltării fizice şi creşterea capacităţii de mişcare a omului reprezintă de altfel, însăşi esenţa educaţiei fizice şi a sportului ca activităţi sociale. 1.4.1. Deprinderile motrice

Una dintre cele mai importante caracteristici ale motricităţii umane este aceea că la naştere, schemele motoare sunt inexistente. Cu alte cuvinte, conduita motrică (bagajul de deprinderi şi priceperi motrice) nu este determinată genetic, ea trebuind să fie “inventată” pe parcursul evoluţiei ontogenetice a omului, fiind supusă astfel condiţiilor mediului înconjurător fizic, social sau cultural. Principalele deprinderi motrice, se formează prin activitatea spontană a copiilor (mersul, alergarea, săritura, aruncarea etc.), puţine dintre ele fiind supuse unui proces educaţional adecvat (scrisul, desenatul etc.). În acest proces organizat, de înarmare a subiecţilor cu deprinderi de mişcare, un rol deosebit de important îl joacă educaţia fizică. Activitatea de educaţie fizică, organizată ca proces instructiv-educativ, contribuie decisiv la perfecţionarea deprinderilor motrice deja însuşite, la formarea, consolidarea şi perfecţionarea altora noi, mai ales dintre cele specifice practicării unor probe sau ramuri sportive.

Deprinderile motrice sunt considerate, în general, ca fiind mijloace automatizate de îndeplinire a unor acte motrice conştiente. La baza formării lor stă posibilitatea sistemului nervos central de a stabili legături temporare multiple între diverşi centri senzitivi şi motori din scoarţa cerebrală, lanţuri de reflexe condiţionate sau stereotipuri dinamice.

Definiţia cea mai complexă a deprinderilor motrice este aceea de "componente ale activităţii voluntare a omului care, prin exersare, ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de execuţie (viteză, coordonare, precizie, uşurinţă, automatizare) .

Fiziologul român A. Demeter (1976) adaugă acestei definiţii ideea că deprinderile motrice nu reprezintă o simplă repetare, la un semnal convenţional a

13

reacţiei reflex-condiţionate, ci iniţierea unei noi forme de mişcare, pe baza combinaţiei între elemente cunoscute. 1.4.1.1. Etapele fiziologice ale formării deprinderilor motrice

Baza fiziologică a formării deprinderilor motrice o constituie mecanismele activităţii reflexe a sistemului nervos, studiate şi descrise în amănunţime de I. M. Secenov şi A. P. Pavlov. Formarea lanţului de reflexe condiţionate şi a stereotipurilor dinamice ale proceselor nervoase din scoarţa cerebrală asigură formarea şi stabilizarea deprinderilor motrice de orice fel. Cercetările lui P. A. Anohin (1957) din domeniul biologiei şi neurofiziologiei i-au permis să emită teoria "sistemului funcţional", prin intermediul căreia a explicat mecanismul formării deprinderilor motrice. Conform acestei teorii, complexul de excitaţii senzoriale primite de scoarţa cerebrală de la organele receptoare, este supus unui proces de analiză, de determinarea a stimulilor condiţionali, importanţi în momentul respectiv. Pe baza analizei este emis un program de acţiune, transmis pe cale aferentă organelor efectoare care-l aduc la îndeplinire, transmiţând concomitent informaţii privind desfăşurarea acţiunii pe calea "aferentaţiei inverse" sau a sistemului, "feed-back", noţiune generalizată ulterior.

Pe baza acestui permanent schimb de informaţii între receptori - scoarţă cerebrală - organe efectoare, acţiunea motrică este permanent controlată şi pusă în concordanţă cu condiţiile de desfăşurare. Pe măsura întăririi reflexului condiţionat, a stabilizării stereotipului dinamic şi, deci, a consolidării deprinderii, cele mai importante informaţii sunt primite de la analizatorul kinestezic, în dauna analizatorilor externi (vizual, auditiv, tactil), iar controlul cerebral asupra execuţiei scade în intensitate, trecând în zona subconştientului.

Inerţia acestor stereotipuri dinamice, exprimată în invariabilitatea răspunsului la un stimul dat, nu permite acordarea lor cu condiţiile mereu schimbătoare ale mediului. Adaptarea deprinderilor deja consolidate la aceste condiţii variabile, schimbătoare, neaşteptate, constituie momentul trecerii la etapa perfecţionării mişcărilor şi, de aici, la faza formării priceperilor motrice complexe. 1.4.1.2. Etapele psihologice ale dezvoltării deprinderilor motrice

Formarea deprinderilor motrice sau învăţarea motrică, reprezintă un proces complex intelectual-motric, caracterizat de prezenţa permanentă a conştientizării actelor motrice efectuate .

Din punct de vedere psihologic, în învăţarea motrică, un rol important îl joacă formarea acţiunilor mentale, care parcurge trei faze: familiarizarea cu sarcina motrică, executarea acţiunii şi transformarea ei în limbaj interior . În general, cei mai mulţi specialişti în psihologie disting următoarele faze de ordin psihologic în formarea unei deprinderi de mişcare:

14

- faza iniţială, a familiarizării cu acţiunea motrică, a însuşirii preliminare a bazelor acesteia prin formarea reprezentării ideomotorii pe baza demonstraţiei şi explicaţiei, precum şi a primelor încercări de execuţie din partea subiectului;

- faza însuşirii precizate a execuţiei, în care se produc legarea şi unificarea acţiunilor parţiale, atenţia îndreptându-se asupra corectitudinii mişcărilor şi a momentului cheie al actului global (veriga principală);

- faza consolidării deprinderii, în care se realizează diferenţierea proceselor corticale şi precizarea raporturilor spaţio-temporale ale acestora;

- faza automatizării, care uneori este parţială, întrucât nu toate deprinderile motrice se automatizează total.

1.4.1.3. Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice

Învăţarea tehnicii, ca proces didactic, constă în activitatea elevului de a-şi însuşi/învăţa (urmând parcursul trasat de profesor şi sub directa lui îndrumare) un ansamblu de mişcări segmentare, organizate în forme cu structuri determinate – tehnica – pentru a le efectua cu precizie şi eficienţă cât mai mare (randament). Este unanim acceptat de specialiştii domeniului, faptul că procesul didactic de care aminteam (predare = activitatea profesorului, învăţare = activitatea elevului), se desfăşoară într-o formă unitară, denumită „schema tip” sau „succesiunea generală” a învăţării, că ea nu este strict delimitată în timp şi că evidenţierea acestei forme unitare este consecinţa cunoaşterii şi aplicării principiilor didactice, metodelor de instruire, procedeelor metodice, mecanismelor fiziologice de formare şi perfecţionare a deprinderilor motrice, precum şi a generalizării experienţei profesorilor şi antrenorilor (Alexandrescu, D.C., Barbu-Ţifrea, Corina, 2000).

În general, se apreciază că din punct de vedere pedagogic se parcurg trei etape în formarea unei deprinderi motrice:

a. etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca obiective: - formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe

baza demonstraţiei şi explicaţiei specialistului; - formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării; - descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi

însuşirea separată a acestora; - preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;

b. etapa consolidării, a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective: - unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;

15

- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă repetată, în condiţii standard, a deprinderii motrice;

- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în condiţii specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;

- înlăturarea greşelilor de execuţie; c. etapa perfecţionării, având ca obiective următoarele:

- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreunate (mărirea tempoului, a înălţimii gardurilor, a greutăţii obiectelor etc.);

- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii apropiate sau identice cu cele regulamentare;

- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative etc.) şi de concurs (competiţii neoficiale sau oficiale).

După A. Dragnea (1999), în formarea unei deprinderi motrice se disting patru etape:

- etapa informării şi a formării imaginii mentale (echivalentul reprezentării ideomotorii), pe baza utilizării denumirii (care de obicei este intuitivă), a demonstraţiei iniţiale (directe sau mijlocite), a descrierii şi explicaţiei;

- etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate (numită şi a mişcărilor încordate), în care are loc efectuarea primelor execuţii corecte din punct de vedere tehnic;

- etapa consolidării mişcării, a coordonării fine, caracterizată de efectuarea corectă a mişcării, de regulă în condiţii standard şi cu indici superiori de viteză, forţă, precizie, ritm şi amplitudine;

- etapa perfecţionării, caracterizată de efectuarea mişcării în condiţii variate, cu indici superiori de eficienţă; este considerată a fi şi etapa declanşării priceperilor motrice complexe, executate adaptat cerinţelor mediului sau celor impuse de regulament, de conducător etc. 1.4.2. Priceperile motrice

Împreună cu deprinderile, priceperile motrice constituie baza comportamentului motric învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul. Ele sunt tratate separat doar din raţiuni didactice, pentru a evidenţia o serie de caracteristici care le diferenţiază. Cei mai mulţi specialişti din domeniul Teoriei Educaţiei Fizice disting două tipuri de priceperi motrice: priceperea motrică elementară şi priceperea motrică complexă.

Priceperea motrică elementară este considerată a fi prima fază a învăţării motrice, capacitatea unui individ de a emite un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice dobândite anterior.

Priceperea motrică complexă reprezintă, însă, faza superioară de valorificare în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de un subiect.

16

Cu alte cuvinte, priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi aplicare în condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice ramurilor sportive. Ele constituie unul din scopurile procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în competiţii sportive.

Caracteristicile priceperilor motrice: - sunt componente ale activităţii voluntare a omului, care nu se pot

automatiza; - sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de

deprinderi motrice stăpânit de subiect; - sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de o serie de

procese psihice precum gândirea creativă, memoria, imaginaţia etc. pe care le şi influenţează pozitiv.

Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face prin repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin procedee metodice de tip algoritmic, priceperile motrice se consolidează prin "problematizare", prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie rezolvate motric.

17

Capitolul II BAZELE METODICE ALE INSTRUIRII 2.1. Aspecte generale De-a lungul timpului, conceptele specifice Educaţiei Fizice şi Sportului, abordării acestui domeniu ca ştiinţă, au comportat succesiv percepţii şi semnificaţii diferite, în mare măsură determinate de caracteristicile etapelor de dezvoltare social-istorică în care s-au manifestat, de perspectivele analizelor, de scopul pe care acestea le-au urmărit etc. „Se apreciază că abia pe la jumătatea secolului nostru (secolul XX) s-a ajuns la o fundamentare ştiinţifică aproape completă a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice de către fiinţa umană” (G. Cârstea – 1993). Metodica – din perspectivă didactică – nu poate fi disociată, scoasă din contextul căruia îi aparţine, respectiv al Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului, care vizează aspectele generale şi din care se desprind teorii şi metodici „particulare” specifice disciplinelor sportive (atletismului, gimnasticii, handbalului etc.), asupra cărora se răsfrâng conceptele, principiile, normele de sinteză specifice domeniului general, dar care prezintă şi aspecte specifice ce nu pot fi asumate de întregul domeniu. Derivând din limba greacă (metodike = cale de realizare) şi fiind în fapt o „teorie a practicii eficiente”, metodica vizează în principal realizarea eficientă a obiectivelor instructiv-educative specifice practicării exerciţiilor fizice în general şi în particular (metodica specifică învăţării tehnicii probelor de atletism). Apariţia semnificaţiei duale – predare/învăţare – asociate noţiunii de metodică este determinată de necesitatea subordonării conţinutului, funcţiei tehnice, care presupune capacitarea celor care conduc procesul instructiv-educativ cu „tehnologii de predare (de emisie)” şi pe beneficiarii procesului instructiv-educativ cu „tehnici de învăţare (de recepţie)”. 2.2. Principiile instruirii Maximizarea efectelor procesului instructiv-educativ – din perspectivă generală (educaţie fizică şi sport) dar şi particulară (discipline sportive) – impune organizarea şi desfăşurarea acestuia în condiţiile respectării unor cerinţe, norme, sub forma principiilor de instruire, care reprezintă un cadru general de orientare a procesului desfăşurat în sensul îndeplinirii eficiente a obiectivelor generale ori specifice acestui proces. Pornind de la realitatea că problematica principiilor instruirii – indiferent de perspectiva abordării (psihologică sau pedagogică) – reprezintă domeniul Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului, ele urmând a fi abordate corespunzător în

18

cadrul acestei discipline şi că urmărim ca un scop imediat conturarea unei percepţii şi „acomodarea” cu unele noţiuni şi cu terminologia specifică din perspectiva însuşirii conţinutului disciplinei „Metodica învăţării tehnicii probelor de atletism”, am ales sistematizarea principiilor de instruire (identificate şi cu sintagma „principii didactice”), fără a ignora sau nega importanţa principiilor de educaţie abordate pe larg de disciplina Pedagogie. Trebuie menţionat faptul că înţelegem reflectarea acestor principii asupra studenţilor facultăţii de profil, în dubla lor calitate: de actuali subiecţi ai procesului didactic, dar şi de viitori formatori. 2.2.1. Principiul participării conştiente şi active

Implicând două caracteristici distincte ale participării (atât conştiente cât şi active), din perspectiva „subiecţilor” actului instructiv-educativ dar şi din perspectiva cadrului didactic, acest principiu are ca principală caracteristică, activizarea şi implicarea nemijlocită a elevilor ca parte a procesului de instruire şi cu contribuţie directă la propria formare; în acest fel, elevul transcede statutul de „obiect” al instruirii, devenind subiect al propriei formări, într-un proces dinamic. Utilizând o comparaţie plastică, implicarea conştientă şi activă „stoarce” din elev „combustibilul” necesar funcţionării optime a procesului de învăţare.

Eficienţa acestui principiu, implică înţelegerea şi respectarea câtorva cerinţe: Cunoaşterea semnificaţiei obiectivelor educaţiei fizice şi sportului şcolar,

precum şi a consecinţelor aplicării acestora (efecte fiziologice ale practicării, raportul optim volum-intensitate, necesitatea alternării efortului cu repausul, relaţia stimul-efect etc.). Înţelegerea structurii actelor şi acţiunilor motrice (mecanismul de bază)

care fac obiectul învăţării în scopul generalizării şi folosirii experienţei motrice în mod creativ (inclusiv în cazul utilizării exerciţiului fizic în timpul liber, mai ales în cadru neorganizat – activităţi motrice de timp liber). Motivarea elevilor în găsirea soluţiilor optime pentru rezolvarea sarcinilor

motrice (independenţă, iniţiativă, adaptabilitate). Stimularea capacităţii de evaluare şi autoevaluare a randamentului

execuţiilor, dar şi de explicare a eventualelor neajunsuri de ordin tehnic sau performanţial.

2.2.2. Principiul intuiţiei

Într-un mod perfect inspirat şi fundamentat ştiinţific, a fost redenumit ca „principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract în procesul de învăţare”1.

1 Dragnea, A. şi colab., (2006) – Educaţie fizică şi sport - Teorie şi didactică, Editura FEST, Bucureşti, p.142

19

Conform acestei accepţiuni, paşii urmaţi în procesul de învăţare, presupun trecerea succesivă de la perceperea senzorială (cunoscută ca intuiţie) care constă în cunoaşterea nemijlocită, concretă a obiectelor, fenomenelor, acţiunilor prin intermediul simţurilor, la cunoaşterea raţională, prin generalizare şi abstractizare. Cunoaşterea şi aplicarea acestui principiu este importantă indiferent de vârsta subiecţilor, dar mai ales la vârste mici, când din cauza lipsei de maturizare a proceselor psihice, funcţia raţională, logică a cunoaşterii, lipseşte. Sensibilizarea nivelului senzorial dorit (sensibilizarea analizatorului vizual, auditiv, tactil ori kinestezic), se realizează astfel:

Analizatorul vizual este implicat prin: – demonstrarea exerciţiului sau tehnicii ce urmează a fi învăţate; – utilizarea unor materiale „intuitive”(planşe, kinograme, filme) ce

redau aspectele esenţiale ale mişcărilor; – implicarea în observarea execuţiei altor subiecţi (observarea

dirijată). Analizatorul auditiv este implicat prin:

– utilizarea comunicării verbale (expunerea temei, explicaţii, indicaţii, corectări);

– folosirea unor semne sau semnale sonore (fluier, bătăi din palme, ritmări vocale);

– utilizarea unui fond muzical adecvat ritmului specific execuţiilor. Analizatorii tactil şi kinestezic sunt implicaţi în timpul execuţiilor prin

menţinerea unor poziţii segmentare ori corporale, menite a conştientiza gradul de încordare musculară sau tensiune articulară necesare.

2.2.3. Principiul accesibilităţii Înainte de a caracteriza acest principiu, trebuie accentuată necesitatea subordonării întregului conţinut (teoretic sau practic) din punct de vedere al cantităţii, complexităţii, intensităţii, particularităţilor de vârstă, sex, nivel de pregătire şi chiar particularităţilor individuale specifice subiecţilor. În linii generale, accesibilitatea conţinuturilor este garantată de documentele oficiale de planificare (curriculum şi programe de specialitate); pe lângă acestea, în practica educaţiei fizice şi sportului şcolar este necesar ca formatorul să urmărească:

Utilizarea unei metodologii de acţionare adaptată specificului colectivului, prin: – alegerea metodelor şi procedeelor metodice, a tipurilor de exersare şi

a formaţiilor de lucru adecvate; – selecţionarea mijloacelor (exerciţiile din succesiunea metodică) şi

dozarea optimă a efortului, care să fie accesibil dar şi stimulator;

20

– adaptarea expunerii la capacitatea de înţelegere a subiecţilor; – utilizarea unor reglatori metodici (exerciţii suplimentare) care să

eficientizeze învăţarea; – diferenţierea evaluării în funcţie de rezultate, dar şi de gradul de

implicare şi de progresul realizat. Aplicarea regulilor clasice impuse de practica didactică a domeniului,

sintetizate în sintagma „trecerea de uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut”, astfel: – trecerea de la uşor la greu se referă la volumul de efort implicat în exersare; – trecerea de simplu la complex se raportează la dificultatea şi complexitatea mijloacelor şi structurilor motrice utilizate; – trecerea de la cunoscut la necunoscut implică folosirea elementelor însuşite anterior.

2.2.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Având un rol la fel de important în educaţia fizică şcolară ca şi în antrenamentul sportiv, acest principiu are aplicabilitate începând de la nivelul curricular – eşalonarea conţinuturilor în programele analitice pe cicluri şi ani de studiu – şi până la nivelul execuţiei, în sensul planificărilor individuale ale profesorilor. Semnificaţia acestui principiu rezidă în necesitatea organizării integrate a predării pe parcursul perioadei de influenţare, corelând interdisciplinar cunoştinţe, calităţi, priceperi, deprinderi motrice şi aşezându-le pe suportul constituit de experienţele anterioare.

Eficienţa aplicării principiului este condiţionată de respectarea cerinţelor următoare (Cârstea Gh., 1993 şi Dragnea A. şi colab., 2006):

Conţinutul care face obiectul predării (cunoştinţe de specialitate, calităţi, priceperi şi/sau deprinderi motrice), trebuie grupat şi eşalonat în concordanţă cu logica internă a componentelor vizate şi cu legăturile dintre aceste componente;

Conţinutul ce urmează a fi predat să se sprijine pe cel predat anterior şi să pregătească subiecţii pentru ce urmează a se preda, asigurându-se în eşalonarea conţinutului constituirea unor „sisteme tematice” (succesiunea logică a unităţilor de învăţare);

Eşalonarea conţinutului de predat trebuie să ţină seama de legătura logică şi coerentă între lecţii, unităţi de învăţare/sisteme tematice, semestre şi ani de studiu (etape, ani, stadii de pregătire pentru antrenamentul sportiv);

Motivarea subiecţilor pentru o participare ritmică şi continuă la activităţile didactice sau la antrenamentul sportiv.

Acţiunea de sistematizare presupune din partea profesorului, organizarea conţinutului de predat într-un sistem a cărui coerenţă să asigure condiţiile psiho-

21

pedagogice favorabile integrării acestuia în bagajul de experienţe anterioare a fiecărui subiect.

„Aspectul de continuitate a procesului de învăţare, apare mai mult ca o consecinţă firească a sistematizării decât ca o condiţie necesară a progresului, întrucât aceasta nu vizează numai ritmicitatea participării elevilor la programul de pregătire propus, ci se remarcă mai ales prin logica internă a educaţiei fizice şi a locului ei în cadrul disciplinelor formative din planul de învăţământ.”2 2.2.5. Principiul legării instruirii de cerinţele practicii (aplicabilitate

practică) Pentru respectarea acestui principiu, trebuie acţionat astfel încât

instruirea să nu se transforme într-un scop în sine, tot ceea ce se cere a fi însuşit putând fi valorificat în activităţi cotidiene, sportive de timp liber ori competiţionale.

Raportarea conţinutului predat la experienţe posibile, permite evidenţierea unor consecinţe practice, cu efect imediat în conştientizarea subiectului în legătură cu importanţa şi aplicabilitatea practică a celor învăţate şi astfel constituind un suport motivaţional al activităţii.

Atât în educaţia fizică cât şi în antrenamentul sportiv, un aspect important este cel care vizează dezvoltarea capacităţii de generalizare, de aplicare în condiţii variate şi schimbătoare a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite, răspunzând astfel direct cerinţelor pe care le implică acest principiu. 2.2.6. Principiul însuşirii temeinice (durabile)

Acest principiu reprezintă parţial, o sinteză a tuturor celorlalte principii, în sensul că durabilitatea şi stabilitatea conţinutului însuşit în procesul de instruire şi orientat spre utilitatea practică, nu se poate asigura decât în condiţiile respectării cerinţelor practicii (comanda socială), dacă se asigură un conţinut accesibil, sistematizat logic şi desfăşurat ritmic şi continuu.

Respectarea acestui principiu, impune (Cârstea Gh., 1993, Dragnea A. şi colab., 2006):

Stimularea înţelegerii mecanismelor de acţiune, apelând la memoria logică în transmiterea cunoştinţelor;

Asigurarea unui număr de repetări suficient de mare (optim) pentru a asigura însuşirea corectă şi durabilă (profil brut al tehnicii automatizat) a conţinutului predat şi realizarea altor obiective specifice;

Planificarea unui volum de învăţat în concordanţă cu durata unităţilor de învăţare (sisteme tematice) şi cu complexitatea conţinutului;

2 Dragnea, A. şi colab., (2006) – Educaţie fizică şi sport - Teorie şi didactică, Editura FEST, Bucureşti, p.142

22

Evaluarea ritmică şi continuă a gradului de însuşire a conţinutului predat, pentru asigurarea feed-back-ului.

Eficienţa respectării acestui principiu se verifică în timp, prin stabilitatea posibilităţilor de exprimare motrică specifică şi nespecifică. 2.3. Succesiunea generală (schema tip)3 a învăţării tehnicii

probelor de atletism – etapele învăţării

Indiferent de opţiunea pentru una sau alta din modalităţile de structurare a conţinutului succesiunii generale a învăţării (schemei tip), în activitatea de educaţie fizică din învăţământul de toate gradele, învăţarea şi consolidarea deprinderilor motrice – până la nivelul stadiului profilului brut al tehnicii (tehnica neperfecţionată la nivelul măiestriei sportive) – se realizează în cadrul unor unităţi de învăţare (vezi subcapitolul 1.4.5. Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice).

O unitate de învăţare, reprezintă numărul necesar şi suficient de intervenţii didactice consecutive (lecţii), sub forma unor module de exerciţii, care trebuie să determine învăţarea şi consolidarea deprinderilor motrice. Structura unităţii de învăţare – ca număr de intervenţii şi conţinut – este condiţionată de complexitatea deprinderii motrice abordate şi de nivelul de motricitate al colectivului (clasei), acest ultim fapt determinând şi importanţa încercărilor de reproducere a deprinderii motrice /tehnicii probei (vezi etapa pregătitoare).

Datorită unor raţiuni lesne de explicat – calităţi deosebite de sinteză, structură logică şi conţinut intuitiv – vom prelua (şi adapta) de la D.Drăgan (2003) maniera de prezentare a conţinutului schemei tip (succesiunii generale) a învăţării, acesta prezentând o construcţie operaţionalizată, accesibilă înţelegerii fiind intuitivă, structurată pe trei nivele (etape), despre care putem spune că:

1. cele trei etape (pregătitoare, fundamentală, finală), sunt necesare şi suficiente pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice;

2. pe tot parcursul procesului didactic (predarea deprinderilor motrice specifice atletismului), rolul conducător al profesorului se materializează prin demonstraţie, descriere, explicaţie, îndrumare, corectare, evaluare;

3. însuşirea tehnicii se realizează utilizând metoda exersării (repetarea exerciţiilor indicate de profesor);

4. la baza sa (a procesului didactic de învăţare a tehnicii) se porneşte de la exerciţii cunoscute – caracterul natural al celor mai multe acţiuni

3 Drăgan, D.L.E. (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 7

23

motrice specifice atletismului – sau necunoscute dar care se însuşesc uşor.

Conform autorului citat, cele trei etape care dau conţinut schemei tip (succesiunii generale) a învăţării, sunt:

- etapa pregătitoare (de informare şi formare a imaginii mentale); - etapa fundamentală (de învăţare a tehnicii); - etapa finală (de perfecţionare a tehnicii, a calităţilor motrice, de obţinere

a randamentului sportiv/performanţei sportive). 2.3.1. Etapa pregătitoare Prima etapă realizează introducerea, iniţierea în bazele tehnicii exerciţiilor/probelor de atletism, prin intermediul rezultantei interacţiunii dintre primul sistem de semnalizare (activitatea legată de „semnalele directe” adică de însuşirile optice, acustice, olfactive, tactile, materializate în senzaţii, percepţii şi reprezentări) şi cel de-al doilea sistem de semnalizare (activitatea specifică omului, materializată în cuvinte). Obiectiv(e): – formarea unei reprezentări ideomotorii (imagine motrică) a tehnicii deprinderii

(exerciţiu/probă) care urmează a fi învăţată, cât mai exacte. Conţinut: – enunţarea temei de învăţat (denumirea exerciţiului/probei); – demonstrarea tehnicii exerciţiului/probei; – descrierea, explicarea, ilustrarea tehnicii exerciţiului/probei; – încercări de reproducere a tehnicii exerciţiului/probei; – precizarea planului învăţării (ordinea în care se învaţă fazele tehnicii). Indicaţii metodice: A. În legătură cu enunţarea temei, se recomandă:

– utilizarea terminologiei corecte (ex.: „alergare săltată” nu „pasul ştrengarului”); la vârste mici – când noţiunile abstracte (cuvintele) sunt greu ori deloc înţelese – denumirea se poate adapta temporar utilizând expresii intuitive (ex.: „mersul piticului” în loc de „mers ghemuit”), cu introducerea denumirii corecte imediat ce se realizează legătura dintre mişcare şi denumirea ei; – introducerea unor informaţii legate de rolul şi importanţa exerciţiului, structura probei, elemente de regulament specifice probei etc.;

B. În legătură cu demonstrarea tehnicii exerciţiului/probei: – pentru a realiza obiectivul etapei, demonstrarea trebuie să fie cât mai apropiată de model, în toate aspectele ei: să conţină toate fazele (demonstraţie globală), să fie efectuată la un nivel ridicat de intensitate, amplitudine şi cu ritmul specific; – demonstraţia iniţială poate fi efectuată fie de profesor, fie de o altă persoană – elev, sportiv – cu condiţia să stăpânească bine tehnica;

24

C. Descrierea, explicarea, ilustrarea tehnicii: – are rolul de a întări reprezentarea ideomotorie (imaginea motrică) a tehnicii exerciţiului/probei ce urmează a fi învăţate; – evidenţiază cele mai importante elemente sau faze, determinante pentru însuşirea corectă şi cât mai rapidă a tehnicii; – conţinutul expunerii trebuie adaptat obiectivului urmărit şi posibilităţilor de înţelegere (vârstei) ale elevilor, sintetizând informaţiile şi prezentându-le cât mai plastic/intuitiv; – ilustrarea se referă atât la utilizarea tehnicii moderne – video sau informatice – acolo unde este posibil, cât şi la folosirea mijloacelor tradiţionale – planşe, kinograme, care să susţină intuitiv informaţiile prezentate;

D. Pentru a stimula interesul elevilor, se recomandă: – prezentarea succintă a câtorva exemple de recorduri (ale şcolii, locale, naţionale, mondiale) ori de personalităţi care au marcat evoluţia probei respective, precum şi sistemul de evaluare (al tehnicii şi al capacităţii de performanţă); – prezentarea informaţiilor prin expunere verbală în mod eşalonat, pe tot parcursul învăţării/consolidării tehnicii probei respective, pentru a nu plictisi şi a nu dispersa atenţia;

E. În legătură cu încercările de reproducere a tehnicii exerciţiului/probei: – au un rol pozitiv doar în cazul unor exerciţii/probe cu structură cunoscută, simplă sau accesibilă, care nu prezintă un potenţial ridicat de risc de accidentare; – sunt necesare deoarece oferă informaţii utile în legătură cu potenţialul motric individual şi colectiv, permiţând adaptarea mijloacelor de învăţare (succesiunea metodică a învăţării); – se efectuează un număr mic de încercări (1-2), pentru a evita consolidarea greşelilor în execuţie;

F. Precizarea planului învăţării: – este necesară cu atât mai mult cu cât tehnica probei, respectiv succesiunea metodică a învăţării este mai complexă; – scopul este de a stimula motivaţia, implicarea activă şi conştientă în procesul de învăţare a tehnicii. Demonstrarea, explicarea şi ilustrarea tehnicii sunt instrumente de lucru cu

caracter permanent – cu forme şi conţinuturi adaptate nevoilor – în oricare din etapele învăţării.

2.3.2. Etapa fundamentală Este etapa în care se învaţă tehnica exerciţiilor/probelor (se formează profilul brut al tehnicii). Însuşirea tehnicii este consecinţa activităţii (exersare) pe care elevii o desfăşoară sub supravegherea profesorului (îndrumare).

25

Obiective: – învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază (chiar dacă acesta nu face parte

din tehnica probei); – învăţarea verigii principale a tehnicii; – învăţarea celorlalte verigi/faze în ordinea importanţei (complicând astfel

veriga principală şi fără a o neglija); – învăţarea tehnicii în ansamblu (formarea profilului brut al tehnicii); – verificarea gradului de însuşire a tehnicii (profilul brut) probei; – verificarea capacităţii de performanţă. Conţinut: I. Învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază: Exemplul 1: Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer: mecanismul de bază este

constituit de „Săritura în lungime cu ghemuire”; Exemplul 2: Alergarea de garduri: mecanismul de bază este constituit de

„Alergarea peste obstacole joase”; II. Repetarea unor părţi din tehnica probei, urmărind învăţarea verigii principale: - exerciţii cunoscute, sau necunoscute dar cu structură simplă (care se

însuşesc uşor); - veriga principală simplificată la maximum; Exemplul 1: Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer: veriga principală –

bătaia-desprinderea – se învaţă exersând în ordine, următoarele exerciţii: pas săltat cu elan de 3-5 paşi şi aterizare în groapa cu nisip; pas sărit cu elan de 3-5 paşi şi aterizare în groapa cu nisip; Exemplul 2: Alergarea de garduri: veriga principală – pasul peste gard – se învaţă exersând în ordine, următoarele exerciţii: învăţarea poziţiei statice „pe gard”; învăţarea atacului gardului la perete; învăţarea trecerii piciorului de remorcă din sprijin la perete; învăţarea trecerii exclusive a piciorului de atac pe lângă gard, din mers şi

din alergare uşoară; învăţarea trecerii exclusive a piciorului de remorcă pe lângă gard, din mers

şi din alergare uşoară; învăţarea pasului peste gard cu sprijin (din mers); învăţarea pasului peste gard cu lansare liberă;

III. Repetarea altor părţi (verigi) din tehnica probei în ordinea importanţei, complicând veriga principală, dar fără a o neglija: Exemplul 1: Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer: după veriga principală (bătaie-desprindere) şi împreună cu aceasta, se învaţă: - zborul şi aterizarea:

26

cu elan de 5-7 paşi: „pas sărit” menţinut, cu aterizare pe piciorul de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip;

cu elan de 5-7 paşi: „pas sărit” menţinut, cu aterizare în „fandat”; cu elan de 5-7 paşi: „pas sărit” menţinut, cu aterizare decalată (aducerea

întârziată a piciorului de bătaie); cu elan de 5-7 paşi: „pas sărit” menţinut, cu aterizare în zone marcate

(pentru învăţarea întinderii gambelor pe coapsă – contact cu solul cât mai departe de proiecţia C.G.G. al corpului pe sol);

- elanul: alergare pe elan cu 7-9 paşi, 11-13 paşi şi cu elan complet, cu schiţarea

bătăii-desprinderii şi cu desprindere în „pas săltat” şi „pas sărit”; etalonarea (individualizarea) elanului; Exemplul 2: Alergarea de garduri: după învăţarea „pasului peste gard” cu lansare liberă, se învaţă: - ritmul celor trei paşi de alergare: alergare peste 3, 4 şi mai multe garduri cu ritm de trei paşi între ele,

crescând treptat distanţa dintre garduri, până la distanţa regulamentară (specifică probei la care se evaluează capacitatea de performanţă);

- lansarea de la start cu număr fix de paşi (7-8-9) până la primul gard: lansare de start cu start din picioare (de sus) şi trecere peste primul gard; lansare de start cu start din picioare (de sus) şi trecere peste mai multe

garduri cu ritm de trei paşi; - startul de jos adaptat alergării de garduri: start de jos şi lansare de la start cu trecere peste primul gard;

IV. Învăţarea tehnicii în ansamblu (formarea profilului brut al tehnicii): Exemplul 1: Repetarea globală (cu toate fazele) a tehnicii săriturii în lungime cu 1 pas şi ½ în aer, cu elan de 11-13 paşi şi cu elan complet; Exemplul 2: Repetarea globală (cu toate fazele) a tehnicii alergării de garduri, peste 3-4 şi mai multe garduri;

V. Verificarea gradului de însuşire a tehnicii (profilul brut) probei: Exemplul 1: Alergarea de garduri (peste 3-4 garduri) cu toate fazele tehnicii şi

distanţă accesibilă între garduri; Exemplul 2: Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer, cu elan de 11-13 paşi; VI. Verificarea capacităţii de performanţă:

În concordanţă cu standardele şi criteriile de evaluare în vigoare. Indicaţii metodice:

A. Însuşirea/perfecţionarea mecanismului de bază (baza generală a mişcării), este o condiţie care favorizează învăţarea tehnicii probelor de atletism. Cea mai mare parte a probelor de atletism au la bază mişcări însuşite în mod natural (alergarea pe plat şi chiar pe teren variat, săritura cu bătaie pe un

27

picior şi aterizare pe ambele, aruncarea în diferite forme) care se cer doar perfecţionate, ceea ce face ca tehnica acestor probe să poată fi învăţată mai uşor. Pentru probele cu o structură tehnică mai complexă, ce se bazează pe mişcări neînsuşite în mod natural, au fost imaginate structuri de mişcare mai simple, ce pot fi însuşite cu uşurinţă, favorizând astfel învăţarea tehnicii acelor probe. Definiţie: „Prin baza generală a mişcării, sau mecanismul de bază al probelor de atletism, înţelegem succesiunea obligatorie a unor mişcări întrunite în faze, care dau forma generală a actului motric.”4

Mecanismul de bază nu se confundă cu tehnica şi nu face parte din aceasta, ca structură de mişcare reprezentând doar un fundament, un factor de îmbunătăţire a motricităţii, care la rândul lui să favorizeze învăţarea tehnicii. Exemple de structuri motrice, care corespunzător definiţiei reprezintă mecanism de bază al probelor de atletism: - Probe de alergări pe plat: succesiunea obligatorie a unor mişcări ciclice de

alergare – paşi alergători = alergarea lansată; - Probe de alergare de cros: succesiunea obligatorie a unor mişcări ciclice de

alergare – paşi alergători, în condiţii de teren variat = alergarea pe teren variat;

- Probe de alergăril de garduri: succesiunea obligatorie a unei alergări accelerate şi a unor treceri peste o succesiune de obstacole, cu ritm de trei paşi între ele = alergarea peste obstacole joase cu ritm de trei paşi între ele;

- Proba de săritură în lungime: succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-desprinderi pe un picior, zbor cât mai lung şi aterizări = săritura în lungime cu ghemuire;

- Proba de triplusalt: succesiunea obligatorie a unui elan, mai multe bătăi-desprinderi pe un picior, zboruri cât mai lungi şi aterizări = plurisalturi cu elan;

- Proba de săritură în înălţime: succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-desprinderi pe un picior, treceri în zbor liber a unui obstacol înalt (ştachetă) şi aterizări: = săritura în înălţime cu păşire simplă;

- Proba de săritură cu prăjina: succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-desprinderi pe un picior, treceri în zbor liber a unui obstacol înalt (ştachetă) cu ajutorul prijinii şi aterizări: = din balans în atârnat la frânghie, desprindere cu trecere peste ştachetă şi aterizare pe două picioare;

- Probe de aruncări: succesiunea obligatorie a unui elan şi a mişcării de aruncare (împinsă, azvârlită), pentru a trimite obiectul la o distanţă cât mai mare: = aruncare împinsă cu o mână de la umăr, precedată de 1,2 sau 3 paşi de mers ori alergare, pentru aruncarea greutăţii cu săltare alunecată; = aruncarea mingii mici/de oină pentru aruncarea suliţei;

4 Drăgan, D.L.E. (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 15

28

Cea mai mare parte a mecanismelor de bază se regăsesc ca exerciţii în „şcoala atletismului”, acest fapt justificând sintagma „baza practică a învăţării tehnicii”, ce-i este atribuită.

B. Învăţarea tehnicii unei probe, începe cu însuşirea verigii sale principale. Definiţie: „Prin veriga principală a tehnicii, înţelegem acea secvenţă motrică din ansamblul măşcărilor ce alcătuiesc tehnica exerciţiului/probei, care determină modul de execuţie al celorlalte componente (faze/verigi), eficienţa (randamentul) mişcării.” (după D. Drăgan, 2003) În cazul unor probe, veriga principală este cunoscută anterior ca parte a unui exerciţiu din „şcoala atletismului” ori ca parte a unui mecanism de bază şi de asemenea – după cum se va vedea din exemplificări – în unele cazuri veriga principală este doar o componentă a unei faze/segvenţe a tehnicii, iar în alte cazuri veriga principală chiar se identifică, coincide cu faza/segvenţa tehnicii. Exemple de corespondenţă între tehnica unor probe de atletism şi verigile lor principale: - Tehnica probelor de alergări pe plat = impulsia orientată sub un unghi ascuţit

faţă de pistă (parte a fazei de impulsie, la rândul ei parte a perioadei de sprijin); - Tehnica probelor de alergare de cros = impulsia orientată sub un unghi ascuţit

faţă de sol, în condiţii de teren variat (parte a fazei de impulsie, la rândul ei parte a perioadei de sprijin);

- Tehnica probelor de alergare de garduri = pasul peste gard (se identifică cu „pasul peste gard” ca fază a tehnicii);

- Tehnica probei de alergare de obstacole = pasul peste obstacol sau călcarea obstacolului;

- Tehnica probei de săritură în lungime şi triplusalt = impulsia aplicată central C.G.G. al corpului, orientată oblic, înainte şi în sus, care asigură un bun echilibru al corpului în faza de zbor (determină doar apariţia rotaţiilor compensatorii nu şi a celor reale), optimizează lungimea traiectoriei şi asigură o aterizare eficientă;

- Tehnica probei de săritură în înălţime = impulsia aplicată necentral (excentric) asupra C.G.G. al corpului, orientată spre verticală, care determină apariţia rotaţiilor reale ale corpului în faza de zbor (în jurul axului longitudinal şi a celui transversal al corpului) dar şi compensatorii, favorizând trecerea unei ştachete cât mai înalte;

- Tehnica probei de săritură cu prăjina = înfigerea prăjinii şi trecerea în pendulare; - Tehnica probei de aruncare a greutăţii = angrenarea forţei întregului corp în

mişcarea de împingere cu un braţ sub forma unei presiuni aplicate oblic, înainte şi în sus asupra obiectului de aruncat;

- Tehnica probei de aruncare a suliţei = angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de azvârlire cu un braţ sub forma unei tracţiuni a obiectului de aruncat, pe deasupra umărului, pe o direcţie orientată oblic, înainte şi în sus;

29

- Tehnica probei de aruncare a discului = angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de lansare cu un braţ, sub forma unei tracţiuni prin lateral, pe o direcţie orientată oblic, înainte şi în sus;

- Tehnica probei de aruncare a ciocanului = angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de lansare cu două braţe, sub forma unei tracţiuni prin lateral, pe o direcţie orientată oblic, înainte şi în sus;

Veriga principală se însuşeşte direct, prin repetare globală doar în cazul învăţării tehnicii probelor de alergare pe plat (impulsia orientată sub un unghi ascuţit faţă de pistă); în toate celelalte cazuri, veriga principală se însuşeşte fie prin exersarea unor acţiuni motrice simple, cunoscute sau necunoscute dar uşor de învăţat, fie prin exersarea unor părţi din veriga principală simplificată la maximum. În toate aceste cazuri, execuţia se va complica treptat, dobândind în final forma verigii principale. (după D. Drăgan, 2003)

C. După ce veriga principală s-a însuşit, se vor învăţa celelalte verigi (faze ale tehnicii) în ordinea importanţei, fără a omite din exersare veriga principală; ea va fi o prezenţă permanentă, care completată treptat cu celelalte verigi (faze ale tehnicii), prin execuţie globală, determină formarea profilului brut al tehnicii probei (execuţie care respectă structura şi forma exterioară a tehnicii, fără a fi perfecţionată; vezi conţinutul etapei fundamentale, anterior indicaţiilor metodice). Execuţia globală, presupune exersarea/repetarea cât mai repede cu putinţă, a tehnicii probei cu toate elementele sale de structură (fazele tehnicii), pentru a permite ca în etapa învăţării dar mai ales a consolidării, să se contureze tehnica în ansamblu (aceasta deoarece învăţarea fiecărei verigi în parte nu reprezintă un scop în sine, scopul fiind învăţarea tehnicii). În prima parte a exersării sale, pentru a facilita învăţarea, execuţia globală va fi simplificată la maximum, ea complicându-se treptat, până la forma profilului brut al tehnicii probei (scopul etapei fundamentale). Simplificarea exersării se realizează prin: - diminuarea principalelor caracteristici ale mişcării – amplitudine, ritm,

intensitate; - reducerea eforturilor în exersare, prin: utilizarea unor distanţe de lucru mai

mici, a elanurilor reduse, a obiectelor de aruncat cu masă mai mică decât cea regulamentară;

- uşurarea condiţiilor de execuţie, prin: micşorarea înălţimii gardurilor şi a distanţei dintre acestea la alergarea de garduri, bătaie pe o suprafaţă supraînălţată (trambulină rigidă, capac de ladă) la săritura în lungime, ştacheta la înălţime joasă la săritura în înălţime, aruncări dinafara cercului de aruncare;

- utilizarea unor semne şi marcaje pentru: lungimea paşilor după start, locul de bătaie şi aterizare la pasul peste gard, a bătăilor/aterizărilor succesive la

30

triplusalt, a direcţiei elanului la înălţime, a plasării picioarelor pe elan la aruncări;

Complicarea exersării se realizează prin: - complicarea treptată a structurii exersate prin adăugarea de noi elemente

(complicarea verigii principale), ducând execuţia către profilul brut al tehnicii; - amplificarea principalelor caracteristici ale mişcării – amplitudine, ritm,

intensitate; - creşterea eforturilor în exersare, prin: utilizarea unor distanţe de lucru mai mari,

a elanurilor lungi sau complete (de concurs), a obiectelor de aruncat cu masă regulamentară;

- îngreuierea condiţiilor de execuţie, prin: alergarea în pantă, creşterea înălţimii gardurilor şi a distanţei dintre acestea;

- introducerea prevederilor regulamentului de concurs; D. Învăţarea/consolidarea tehnicii se realizează prin eforturile susţinute

ale elevilor (exersare), sub coordonarea profesorului, sub forma unei relaţii biunivoce (feed-back), această relaţie implicând un schimb reciproc de informaţii (indicaţii metodice din partea profesorului – răspuns prin acţiuni, reacţii şi senzaţii obiective/subiective din partea elevilor); indicaţiile metodice vizează accelerarea procesului de învăţare, acţiunile, reacţiile şi senzaţiile pot determina eventuale corecţii necesare asupra procesului didactic. Informaţiile şi indicaţiile metodice utilizate pe parcursul învăţării/consolidării/perfecţionării deprinderilor motrice trebuie să fie: - scurte, clare şi specifice – adresate direct aspectului urmărit şi nu cu caracter de

generalitate; - constructive – încurajări urmărind mobilizarea resurselor fizice şi psihice ale

subiecţilor; - consecutive aspectului pe care îl vizează – înţelegerea semnificaţiei

informaţiei/indicaţiei metodice este favorizată dacă aceasta este recepţionată imediat, cât încă senzaţia motrică este proaspătă şi simţul kinestezic persistent;

- puţine şi orientate direct spre aspectul urmărit – volumul prea mare de informaţie plictiseşte, influenţează negativ capacitatea de a selecta informaţia vitală şi diminuează timpul alocat practicii;

- verificate sub aspectul înţelegerii – o indicaţie neîţeleasă corespunzător, trebuie repetată ori reformulată, verificându-se încă odată înţelegerea mesajului transmis;

Pe parcursul învăţării/consolidării deprinderilor motrice, este inerentă apariţia greşelilor în execuţie, descoperirea, evidenţierea şi corectarea acestora fiind poate cel mai important atribut al profesorului, pentru a evita consolidarea şi transformarea lor într-o deprindere greşită. Corectarea greşelilor se realizează prin utilizarea exerciţiilor suplimentare, prin revenirea la veriga principală sau pe fondul execuţiei globale insistând asupra secvenţei motrice unde se localizează greşeala.

31

Majoritatea greşelilor se produc datorită: - reprezentării insuficiente ori greşite despre mişcare – demonstrare sau ilustrare

insuficiente sau de slabă calitate; - insuficientei capacităţi de coordonare neuromusculară; - dezvoltării insuficiente a capacităţilor motrice – calităţi motrice sau forme de

manifestare a acestora; Pentru a asigura eficienţa învăţării (consolidării deprinderilor motrice), cauzele care determină apariţia greşelilor trebuiesc înlăturate. La începutul învăţării, frecvenţa şi numărul greşelilor este mai mare fiind utile câteva recomandări: - nu se corectează mai multe greşeli în acelaşi timp – se urmăreşte descoperirea

şi corectarea greşelii celei mai importante, aceasta localizându-se de regulă în veriga principală a tehnicii;

- se caută cauza greşelii, pentru a fi înlăturată; - exerciţiile utilizate pentru corectare nu trebuie să fie numeroase şi se utilizează

doar până la corectarea greşelii; - şi pe parcursul corectării, o importanţă majoră o au mijloacele intuitive –

demonstrarea şi ilustrarea în special; E. Evidenţierea randamentului procesului didactic în şcoală –

materializat în învăţarea tehnicii exerciţiilor şi probelor de atletism – se realizează prin intermediul evaluării (evaluarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii, respectiv evaluarea capacităţii de performanţă la probele a căror tehnică a fost însuşită). Ca disciplină sportivă, dar şi din perspectiva educaţiei fizice şcolare, finalitatea atletismului este cuantificabilă în timp şi spaţiu (timpul pentru probele de alergări şi spaţiul pentru probele de sărituri şi aruncări = performanţă sportivă), forma mişcărilor – respectiv tehnica probelor – având ca deziderat eficientizarea potenţialului individual – calităţi de ordin fizic, psihic, funcţional, emoţional etc. Evaluarea – în contextul amintit anterior de proces de feed-back – are un dublu rol, orientat în privinţa subiecţilor în direcţia reglării/autoreglării comportamentului motric în funcţie de parametrii evaluării şi în privinţa profesorului în sensul eventualelor corecţii aplicate mijloacelor şi procedeelor utilizate, sau chiar atitudinilor şi comportamentelor didactice. Detalii în legătură cu acest subiect, vom aborda în subcapitolul 3.3.

2.3.3. Etapa finală Este etapa ce marchează trecerea la consolidarea şi mai ales perfecţionarea tehnicii probelor, respectiv obţinerea performanţei sportive. Dacă în etapa fundamentală poate fi estimat timpul necesar pentru conturarea profilului brut al tehnicii oricărei probe, durata etapei finale nu este determinată, ea finalizându-se odată cu retragerea din activitatea sportivă de performanţă.

32

Fiind o etapă foarte complexă, în general specifică sportului de performanţă şi de aceea condiţionată de cunoştinţe din alte discipline – în special Teoria şi Metodica antrenamentului sportiv – ce se vor însuşi pe parcursul ciclului universitar de Master, conţinutul acestei etape va fi abordat ulterior, în cadrul modulului care va orienta pregătirea specializată.

33

Capitolul III Locul atletismului în educaţia fizică şi sportul şcolar

3.1. Curricula Naţională 3.1.1. Prevederi generale

Curriculum-ul şcolar de Educaţie Fizică pentru învăţământul primar şi gimnazial reflectă concepţia care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor prezentate în Legea Învăţământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţilor copiilor. Prin obiectivele specifice stabilite, sunt urmărite cu precădere (vezi ANEXA I, Obiective cadru):

- întărirea stării de sănătate; - dezvoltarea fizică armonioasă; - dezvoltarea capacităţilor psiho-motrice; - educarea unor trăsături de comportament favorabile activităţilor

desfăşurate pe echipe; - însuşirea unui bagaj de cunoştinţe teoretice şi deprinderi motrice şi

sportive care să facă posibilă practicarea exerciţiilor fizice şi sportului în timpul liber.

De asemenea, prin educaţia fizică se realizează echilibrarea solicitărilor de natură intelectuală cu cele psiho-motrice şi ludice, aspect deosebit de important pentru organizarea activităţilor didactice mai ales cu elevii cu vârste cuprinse între 6-14 ani.

Pentru aria curriculară Educaţie fizică şi sport s-au prevăzut 2-3 ore la clasele I-IV şi V-VII, din care 2 ore în trunchiul comun şi una care face parte din curriculum-ul la decizia şcolii, cu caracter de extindere sau opţional, iar pentru clasa a VIII-a, 1-2 ore săptămânal. Ora de extindere se acordă doar claselor care au optat pentru aceasta, beneficiind de o schemă orară proprie. Alternativa pentru ora de extindere, este ora opţională, de asemenea cu caracter de activitate anuală.

Ordinul M.E.C.T.S. nr. 3638 / 11.04.2001 cu privire la Planul de Învăţământ pentru clasele I-VIII, prevede ca pe lângă cele 1-2 ore prevăzute săptămânal, să se poată aloca ore pentru activitatea de „ansamblu sportiv”, precizând: „în învăţământul general se pot organiza activităţi de ansamblu coral şi sportiv, înafara orarului zilnic sau în zilele de sâmbătă. Aceste activităţi pot fi incluse în norma profesorului, cu cîte o oră pe sîptămână pentru fiecare grupă”.

Din păcate, precaritatea structurii bazei materiale şi uneori lipsa interesului şi preocupărilor pentru îmbunătăţirea ei, sunt adesea argumente împotriva acordării orelor de extindere sau opţionale (cerc sportiv), lipsindu-i pe principalii beneficiari – elevii, de consecinţele favorabile ale unui „supliment” de activitate motrică.

34

3.1.2. Programa şcolară Din conţinutul programei şcolare pentru ciclul primar, sunt obligatorii

obiectivele cadru, obiectivele de referinţă şi standardele curriculare de performanţă (vezi ANEXA II). Conţinuturile învăţării prezentate, asigură realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi utilizate în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste conţinuturi oferă posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opţiunile şi cu posibilităţile elevilor. Activităţile de învăţare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condiţiilor concrete, experienţei cadrului didactic şi potenţialului elevilor.

Programa şcolară pentru gimnaziu, intrată în uz mult mai recent (2009), a fost elaborată urmărind trecerea de la modelul de proiectare curriculară orientat spre obiective (a şti spre ce să tinzi) – implementat în învăţământul anilor `90 – la modelul centrat pe competenţe (a şti ce şi cum să faci) care urmăreşte obţinerea de rezultate explicite şi evaluabile ale învăţării.

Disciplina Educaţie Fizică la clasele V – VIII şi IX – XII, este prevăzută conform planului de învăţământ, în aria cucciculară Educaţie fizică şi sport şi are menirea să-şi aducă contribuţia specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea învăţământului (Programe şcolare clasele V-VIII, M.E.C.I.).

Unele dintre conţinuturile prin care se realizează obiectivele cadru şi cele de referinţă au caracter obligatoriu (dezvoltarea capacităţii de organizare, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice, învăţarea/ consolidarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare), altele în schimb (exerciţii de atletism, gimnastică şi jocuri sportive) sunt obligatorii ca tip de activitate, dar opţionale în conţinut (în fiecare an de studiu, profesorul optează pentru exerciţiile de gimnastică, două probe de atletism şi un joc sportiv). Ordinea eşalonării conţinuturilor şi alte detalii organozatorice sunt evidenţiate de sugestiile metodologice.

Conţinutul programei analitice poate fi parţial substituit – în funcţie de condiţiile materiale, zona geografică şi particularităţile climaterice, opţiunile elevilor şi ale profesorilor – în sensul introducerii unor discipline sportive alternative în etape în care acestea sunt favorizate (schi, înot, oină, badminton etc.). 3.2. Contribuţia atletismului la realizarea obiectivelor

curriculare

Atletismul, prin mijloacele pe care le promovează – mişcări în general naturale şi stilizate, care nu impun condiţii materiale deosebite şi care au un grad ridicat de accesibilitate şi atractivitate – este abordabil de la cele mai mici vârste,

35

motiv pentru care se regăseşte în programa şcolară, de la clasa I până la clasa a XII-a.

Exerciţiile de alergări, sărituri şi aruncări pot şi trebuiesc abordate atât din perspectiva cea mai generală de bază a motricităţii generale, care are aplicabilitate în majoritatea disciplinelor sportive dar şi în viaţa cotidiană, dar şi din perspectiva restrânsă, specializată, de bază pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea tehnicii probelor de atletism.

Ca şi celelalte componente ale educaţiei fizice şcolare, atletismul – prin mijloacele pe care le promovează – contribuie la realizarea obiectivelor cadru specifice (Anexa I.2.), dar şi a altor obiective evidenţiate în timp de specialişti ai domeniului care au valorificat experienţa practică (Raţă Gloria şi Ababei Cătălina, 2003, Dragnea A. şi colab., 2006 etc.). Într-o abordare deloc exhaustivă, enumerăm câteva:

Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu (călirea organismului);

Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile de la aceasta (dezvoltarea fizică armonioasă);

Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente (dezvoltarea capacităţii motrice generale, inclusiv a capacităţii de efort);

Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi (ca activitate de timp liber);

Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli acceptate (dezvoltarea armonioasă a personalităţii).

Din nou din păcate, din cauza spaţiilor reduse din şcoli, a posibilităţilor motrice ale elevilor în regres permanent, a dificultăţilor în amenajarea unei baze materiale specifice, prezenţa probelor de atletism – în accepţiunea Sistemului Probelor de Atletism (SPA) – în programa şcolară, s-a diminuat accentuat în timp, adaptându-şi cerinţele în mod diferenţiat de la un ciclu curricular la altul şi de la un an de studiu la altul, astfel:

Alergarea de viteză (cu start din picioare şi de jos) se realizează pe distanţe de la 25 m la maximum 50 m;

Alergarea de garduri a fost înlocuită de alergarea peste obstacole joase; Alergarea de rezistenţă se efectuează pe distanţe de 600-1000 m,

adaptate particularităţilor de vârstă şi gen; Alergarea pe teren variat nu se mai regăseşte în conţinut; Săritura în înălţime se regăseşte doar cu procedeul „cu păşire”, tehnica

„cu răsturnare dorsală” necesitând condiţii speciale (sector de aterizare); Din grupa aruncărilor este prevăzută doar aruncarea mingii mici/de oină

la distanţă (ca probă se mai regăseşte doar în tetratlonul atletic şcolar).

36

Într-o încercare sintetică, putem prezenta conţinutul programei şcolare – în legătură cu atletismul – pe clase şi cicluri de învăţământ, astfel: Ciclul primar Alergări Sărituri Aruncări

Cl.

I -alergarea de rezistenţă; - alergarea de viteză cu start din picioare (de sus);

-aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă;

Cl.a

II-a

- alergarea de rezistenţă; - alergarea de viteză cu start din picioare (de sus);

-exerciţii pregătitoare pt. săritura în lungime cu elan;

-aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă;

Cl.a

III-

a - alergarea de rezistenţă; - alergarea de viteză cu start din picioare (de sus);

-exerciţii pregătitoare pt. săritura în lungime cu elan;

-aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă;

Cl.a

IV-a

- alergarea de rezistenţă; - alergarea de viteză cu start din picioare (de sus);

-exerciţii pregătitoare pt. săritura în lungime cu elan;

-aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă;

Ciclul gimnazial Alergări Sărituri Aruncări

Cl.a

V-a

-exerciţii din şcoala alergării (al. cu joc de glezne, al. cu genunchii sus, al. cu pendularea gambelor înapoi); -alergarea de rezistenţă (pasul alergător în tempo moderat, startul de sus şi lansarea de la start, alergarea în pluton, coordonarea respiraţiei, elemente de tactică); -alergarea de viteză (pasul lansat de viteză, pasul accelerat de viteză, startul de jos); -elemente de regulament în legătură cu probele abordate;

- exerciţii din şcoala săriturii (pasul săltat, pasul sărit); -săritura în lungime cu 1½ paşi în aer; -elemente de regulament în legătură cu săritura în lungime;

- exerciţii din şcoala aruncării; -aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă; -elemente de regulament în legătură cu aruncarea mingii de oină;

37

Cl.a

VI-

a

-exerciţii din şcoala alergării; -alergarea de rezistenţă (pasul alergător în tempo moderat, startul de sus şi lansarea de la start, alergarea în pluton, coordonarea respiraţiei, elemente de tactică); -alergarea de viteză (pasul lansat de viteză, pasul accelerat de viteză, startul de jos); - elemente de regulament în legătură cu probele abordate;

-exerciţii din şcoala săriturii (pasul săltat, pasul sărit); -săritura în lungime cu 1½ paşi în aer; -elemente de regulament în legătură cu săritura în lungime;

-exerciţii din şcoala aruncării; -aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă; -elemente de regulament în legătură cu aruncarea mingii de oină;

Cl.a

VII-

a

-exerciţii din şcoala alergării; -alergarea de rezistenţă (pasul alergător în tempo moderat, startul de sus şi lansarea de la start, alergarea în pluton, coordonarea respiraţiei, elemente de tactică); -alergarea de viteză (pasul lansat de viteză, pasul accelerat de viteză, startul de jos); - elemente de regulament în legătură cu probele abordate;

-exerciţii din şcoala săriturii (pasul săltat, pasul sărit); -săritura în lungime cu 1½ paşi în aer; -săritura în înălţime cu păşire simplă -elemente de regulament în legătură cu săritura în lungime;

-exerciţii din şcoala aruncării; -aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă; -elemente de regulament în legătură cu aruncarea mingii de oină;

Cl.a

VII

I-a

- ex. din şcoala alergării; - al. de rezistenţă pe dist. între 400-1000 m sub formă de întrecere; - al. pe teren variat; - al. de viteză cu start de jos pe distanţe între 10-60 m sub formă de întrecere/concurs; - al. peste obstacole joase;

-exerciţii din şcoala săriturii (plurisalturi); -săritura în lungime cu 1½ paşi în aer; -săritura în înălţime cu păşire simplă -elemente de regulament în legătură cu săritura în lungime;

-exerciţii din şcoala aruncării (aruncarea azvârlită şi aruncarea lansată cu o mână); -aruncarea mingii de oină cu elan la distanţă; -elemente de regulament în legătură cu aruncarea mingii de oină;

38

3.3. Măsurare şi evaluare în educaţia fizică şcolară 3.3.1. Aspecte terminologice În general, pentru a putea dobândi un caracter normativ ori pentru a putea fi raportată la o normă pentru a putea fi introdusă într-o clasă de mărime, orice activitate umană trebuie să treacă printr-un proces de evaluare (ştiinţifică sau empirică).

Evident, acestei necesităţi i se supune şi activitatea de educaţie fizică şi sport şcolar, măsurarea şi evaluarea făcând parte din sfera de „competenţă” a DOCIMOLOGIEI ca ştiinţă. După părerea lui V. Pavelcu (citat de V. Tudor, 2005), „docimologia reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, a variabilităţii notării la examinatori diferiţi şi la acelaşi examinator, a factorilor subiectivi ai notării, precum şi a mijloacelor menite să contribuie la asigurarea obiectivităţii examenelor”5, ea operând cu cele două noţiuni menţionate. Astfel: Măsurarea reprezintă acţiunea de determinare a unei mărimi, făcând astfel

posibilă caracterizarea diferitelor însuşiri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor şi compararea acestora. A. Dragnea (citat de V. Tudor, 2005) defineşte măsurarea în în educaţie fizică şi sport ca fiind „totalitatea acţiunilor ce vizează o corespondenţă între subiectul sau fenomenul măsurat (deprinderi, priceperi, calităţi motrice) şi unitatea de măsură, prin aplicarea unor probe de control sau tehnici, cu scopul de a recolta rezultate sau date în vederea cunoaşterii cât mai precise a efectelor practicării exerciţiilor fizice şi, în general, a comportamentului subiecţilor în activitatea de educaţie fizică şi sport” (op.cit., p. 21).

Evaluarea este definită de A. Dragnea şi colab. (2006), ca fiind „procesul menit să măsoare şi să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educaţie fizică sau a unei părţi a cestuia, eficacitatea resurselor, a condiţiilor şi operaţiilor folosite în desfăşurarea unei activităţi, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse în vederea luării deciziilor privind ameliorarea activităţii în etapele următoare”6. În educaţia fizică şcolară (inclusiv în conţinutul specific atletismului), se evaluează:

- aspecte somatice; - aptitudini; - capacităţi; - achiziţii (deprinderi motrice, priceperi motrice, cunoştinţe); - atitudini (cu efect direct asupra aptitudinilor şi achiziţiilor).

5 Tudor, V., (2005) – Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport, Editura Alpha, Bucureşti, p. 13 6 Dragnea, A. şi colab., (2006) – Educaţie fizică şi sport – teorie şi didactică, Editura FEST, Bucureşti, p. 201

39

În educaţia fizică şcolară, cele mai utilizate instrumente de măsurare şi evaluare sunt proba practică şi concursul. Proba practică – este o formă de măsurare (verificare) şi etalonare a

capacităţii individuale de aplicare în practică a deprinderilor motrice, priceperilor motrice, cunoştinţelor formate/însuşite;

Concursul – este o formă de evaluare prin măsurarea unor parametri în cadrul unei competiţii între doi sau mai mulţi competitori consideraţi de acelaşi (sau relativ acelaşi) nivel.

Principalele criterii de evaluare în educaţia fizică şcolară – în opinia majorităţii specialiştilor români – sunt: - cantitatea şi calitatea elementelor însuşite în raport cu prevederile curriculei

de specialitate; - capacitatea de aplicare în practică a elementelor însuşite; - nivelul cunoştinţelor teoretice referitoare la elementele însuşite (tehnică şi

regulament); - capacitatea de practicare a exerciţiilor fizice în activitatea independentă; - progresul realizat faţă de evaluarea iniţială; - atitudinea faţă de disciplina de învăţământ. Din enumerarea de mai sus, deducem evidenţa că notarea nu trebuie să fie consecinţa măsurării exclusive a performanţei (la nivelul tehnicii ori a capacităţii pure de performanţă) obţinute cu ocazia susţinerii unei/unor probe de control, ci cumularea realizărilor obţinute de elevi în cazul tuturor criteriilor de notare. În Anexa VII este prezentată o sinteză a metodelor de evaluare în educaţie fizică şi sport şcolar. În acest context, este poate locul să disociem semnificaţia unor noţiuni adesea confundate:

a)Proba de control – „acţiune prin care se constată dacă cineva sau ceva corespunde anumitor cerinţe”7. D. Colibaba Evuleţ (2007), consideră proba de control ca fiind „cel mai simplu instrument de evaluare (identificare, constatare, descoperire, verificare) a unei însuşiri sau a unei componente bine definite a capacităţii de performanţă”8. Probele de control sunt utilizate cu preponderenţă în cadrul lecţiilor practice (de educaţie fizică sau de antrenament sportiv).

b)Norma de control – este totdeauna asociată probei de control şi constă într-un set de indicatori obiectivizaţi ce urmăreşte aprecierea nivelului unor însuşiri, progresului realizat într-un interval de timp, nivel de pregătire etc. DEXI (2007), defineşte norma de control ca fiind reprezentată de „totalitatea condiţiilor

7 Alexe, D.I, (2010) – Metodica predării atletismului în gimnaziu, Editura Alma Mater, Bacău, p. 160 8 Colibaba Evuleţ, D., (2007) – Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie fizică şi sport, Editura Universitaria, Craiova, p. 229

40

pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv/elev pentru a putea obţine un titlu, o calificare etc.”9, respectiv o notă ori un calificativ. În fapt, normele de control reprezintă baremuri standardizate, stabilite anterior desfăşurării procesului de pregătire, în funcţie de care rezultatele obţinute sunt dispuse într-o scală de evaluare cu note sau calificative. Între cele două noţiuni, se poate pune în evidenţă o deosebire majoră: sistemul probelor de control presupune o mai mare stabilitate în timp, pe când normele de control se pot modifica, de exemplu în funcţie de evoluţia potenţialului motric al subiecţilor. 3.3.2. Măsurare şi evaluare în probele specifice atletismului În cazul probelor de control din atletism, măsurarea reprezintă o condiţie implicită pentru componenta performanţială a evaluării şi pentru evidenţierea rolului de feed-back pe care îl joacă Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare atât pentru profesori, cât şi pentru elevi. Chiar cu riscul de a plictisi prin repetare, revenim asupra criteriilor de evaluare a competenţelor în educaţia fizică şcolară, inclusiv în cazul evaluării la probele specifice atletismului: - criteriul performanţei motrice (locul pe care îl ocupă performanţa măsurată - în

secunde ori minute şi secunde la probele de alergări şi metri în cele de sărituri şi aruncări - în interiorul standardelor minimale);

- capacitatea de aplicare în practică a elementelor însuşite (evoluţia la probele de control în condiţiile parametrilor de ordin tehnic specifici probelor respective);

- criteriul progresului (evoluţia la nivelul execuţiei tehnice sau al performanţei unui elev în cazul unei probe de control, de la evaluarea predictivă/iniţială la cea sumativă/finală, sau de la un la altul, în evaluarea aceleiaşi probe de control);

- nivelul cunoştinţelor teoretice referitoare la elementele însuşite (tehnică şi prevederi ale regulamentului de concurs), inclusiv în condiţiile exersării în regim de autoorganizare;

- criteriul comportamental şi atitudinal (gesturi şi comportamente pe parcursul exersării – punctualitate, promtitudine, respectiv implicarea totală inclusiv în momente dificile – finişul în proba de 800m, chiar dacă cel evaluat nu câştigă proba);

Pentru a da un caracter obiectiv evaluării rezultatelor obţinute la probele specifice atletismului, măsurarea acestora trebuie să fie pe de o parte unitară, iar pe de altă parte trebuie să respecte prevederile Regulamentului Concursurilor de Atletism – IAAF, acolo unde este cazul. Astfel, trebuie ţinut cont de următoarele reguli:

9 Dima E., şi colab., (2007) – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC şi Editura GUNIVAS, Chişinău, Republica Moldova

41

Pentru probele de alergări: - dacă este posibil, se delimitează unul sau mai multe culoare de alergare pentru probele de viteză; distanţele mai lungi se aleargă în circuit (tur), cu lungime cunoscută (măsurată), chiar dacă nu se pot evidenţia culoare de alergare; - se marchează vizibil liniile de start respectiv sosire; - pentru probele efectuate cu start de sus (din picioare) cu plecare liberă, cronometrarea începe odată cu ridicare de pe sol a piciorului dinapoi şi se încheie conform regulamentului, odată cu trecerea trunchiului peste proiecţia verticală a liniei de sosire;

Pentru probele de sărituri: - măsurarea se efectuează de la ultima urmă lăsată în nisip (măsura 0 a panglicii de măsurare) la linia pragului ori locul de bătaie; - măsurarea se face perpendicular pe linia pragului ori pe prelungirea acesteia; - în cazul bătăii libere sau în zonă de bătaie, măsurarea se face până la locul în care a ajuns vârful încălţămintei;

Pentru probele de aruncări: - este recomandată delimitarea unui culoar de elan şi a unei zone de recepţie; - măsurarea se face de la ultima urmă lăsată de contactul obiectului de aruncat (minge mică/de oină) cu zona de recepţie, până la mijlocul liniei de aruncare, la limita sa dinspre culoarul de elan;

Dacă evaluarea capacităţii de performanţă este relativ facilă, ea realizându-se prin compararea rezultatelor obţinute cu baremele prevăzute de sistemul de evaluare, aprecierea nivelului tehnicii de execuţie este îngreunată pe lângă gradul de subiectivism, de ritmul de execuţie propriu diferitelor probe, de viteza de desfăşurare a acţiunilor şi de succesiunea rapidă a fazelor care compun tehnica. Capacitatea de evaluare a componentei tehnice presupune ca premiză cunoaşterea în detaliu a structurii tehnice a fiecărei acţiuni/deprinderi motrice, iar apoi exersarea capacităţii de a percepe mişcări în succesiune rapidă, calitate ce se ameliorează cu acumularea de experienţă. 3.3.3. Prevederi ale sistemului de evaluare pentru probele specifice atletismului,

la învăţământul primar, gimnazial şi liceal Reforma curriculară începută şi care mai continuă încă, prevede

conţinuturi diferenţiate şi de asemenea, criterii de evaluare diferite pentru băieţi şi pentru fete, pentru fiecare an, respectiv ciclu de învăţământ în parte. Conţinuturile învăţării, se regăsesc pentru ciclul primar în Anexa I.4., respectiv pentru ciclul gimnazial în Anexa II.3, o prezentare sintetică a acestora fiind prezentată şi la paginile 29 şi 30. Sistemul de evaluare - respectiv standardele minimale şi criteriile de notare - este prevăzut pentru clasele de final de ciclu (a IV-a, a VIII-a, a XII-a) şi se

42

regăseşte detaliat în Anexa IV – standarde şi Anexa V – criterii. Pentru celelalte clase (I-III, V-VII respectiv IX-XI), profesorul stabileşte pe baza unei progresii care ţine seama de particularităţile colectivelor de elevi, pentru probele prevăzute, criterii de notare/baremuri obiectivizate. Sistemul de evaluare trebuie adus la cunoştinţa elevilor prin afişare la avizier, iar rezultatele înregistrate la probele evaluate, evidenţiate în caietul profesorului (fişa individuală a elevului). 3.3.4. Evaluarea elevilor cu caracteristici particulare Excluzând elevii cu cerinţe educaţionale speciale (CES), care fie sunt integraţi în sisteme educaţionale speciale, fie beneficiază de consiliere de specialitate în unităţile şcolare comune, putem lua în calcul mai multe situaţii speciale în care se pot afla elevii – din ce în ce mai dese în ultimii ani, care obligă profesorul de educaţie fizică să utilizeze instrumente de evaluare adaptate acestor situaţii.

Spre deosebire de majoritatea disciplinelor de învăţământ, unde dezvoltarea fizică, starea de sănătate sau absenţa pe perioade mai lungi nu constituie un motiv de diminuare sau modificare a exigenţelor specifice (deoarece acestea pot fi îndeplinite prin studiu suplimentar, activităţi de recuperare a materiei sau activităţi independente), educaţia fizică – văzută ca disciplină de învăţământ, presupune diversificarea activităţilor specifice lecţiei, elaborarea unor criterii şi instrumente de evaluare diferite pentru elevii aflaţi în astfel de situaţii.

În acest context, putem lua în calcul mai multe situaţii speciale (E. Scarlat, 2006), care necesită o abordare diferită: A. Elevi clinic sănătoşi, dar cu o dezvoltare fizică atipică – este vorba de elevii foarte înalţi, foarte scunzi (gigantism, respectiv nanism), sau cei cu o greutate corporală cu mult peste media de referinţă. Ultimele statistici prezentate de Institutul Naţional de Statistică în 2010, susţin că cca. 60% din populaţia şcolară este supraponderală şi peste 40% suferă de obezitate, procentele fiind în continuă creştere. În toate aceste cazuri, atât conţinutul instruirii cât şi instrumentele ori scalele de evaluare trebuiesc adaptate (eliminarea sau înlocuirea unor probe, diminuarea exigenţelor sau aplicarea unei scale de evaluare adaptate). B. Elevi care au suferit temporar anumite afecţiuni medicale – luăm în calcul elevii care după o perioadă de inactivitate (spitalizare ori imobilizare), au redevenit apţi medical dar au pierdut o mare parte din conţinuturile predate. În aceste cazuri, fie – la cerere – se poate amâna încheierea situaţiei, fie se elaborează un sistem de evaluare accesibil şi orientat către elemnte de conţinut cunoscute anterior. C. Elevi amotrici – este binecunoscut faptul că majoritatea colectivelor de elevi sunt eterogene din mai multe puncte de vedere, motricitatea fiind unul dintre acestea (ne referim la elevii cu un nivel de motricitate mai scăzut

43

decât media colectivului). Nivelul motricităţii nu este la alegere, este independent de dorinţa individuală şi, de aceea, elevii aflaţi în astfel de situaţie pot fi trataţi particular, accentuând alte criterii de evaluare: progres, conştiinciozitate, implicare în organizarea şi desfaşurarea diferitelor acţiuni specifice etc. D. Elevi cu scutiri parţiale de efort – constituie o categorie a cărei pondere a crescut accentuat în ultima perioadă; tratarea fără tact a acestor situaţii, poate face ca numărul lor să crească şi mai mult, iar renunţarea la orice exigenţe – deşi cea mai comodă cale pentru profesorul de educaţie fizică, privează elevii de efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice. Prinr-o bună colaborare a profesorului cu elevii, cu familiile acestora şi cu medicul şcolii unde este cazul, cunoscând foarte bine contraindicaţiile de efort, pot fi stabilite alternative de conţinuturi şi de instrumente de evaluare compatibile cu starea medicală a acestor elevi. E. Elevi sportivi de performanţă – care pot fi întâlniţi chiar şi în ciclul gimnazial, ca practicanţi ai unor discipline sportive cu vârstă de selecţie timpurie (gimnastică sportivă şi ritmică, înot, dans sportiv etc.). Acestor elevi li se poate crea cadrul pentru a-şi pune în valoare şi a-şi demonstra calităţile sportive în proba/sportul practicat, devenind astfel un bun mijloc de „propagandă” în favoarea practicării exerciţiilor fizice şi sportului. În toate situaţiile, utilizarea unor conţinuturi ori modalităţi de evaluare alternative sau adaptate este indicat să fie prezentate şi argumentate în faţa colectivului, pentru a nu da impresia de favorizare sau inechitate. 3.4. Jocurile dinamice în învăţarea tehnicii probelor de atletism

Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, dezvăluie noţiunii de joc mai multe înţelesuri10, dintre care în contextul acestei lucrări, prezentăm:

1-Activitate distractivă (la copii), constând într-un anumit fel de dialoguri, în mici acţiuni desfăşurate după anumite reguli, în imitarea sau simularea unor realităţi etc.;

2-Formă de sport practicată între echipe, după reguli precise. Toţi specialiştii sunt de acord în privinţa faptului că jocurile de mişcare

(jocuri dinamice sau jocuri sportive) constituie un mijloc important, prin care se realizează o parte din sarcinile ce revin educaţiei fizice. Unul dintre primii specialişti români din domeniu, care au inclus jocul printre formele de bază ale practicării exerciţiilor fizice, a fost I. Şiclovan (1970)., acesta afirmând că „jocul, ca formă de practicare a exerciţiilor fizice, include un sistem de acţiuni motrice deosebit de complexe, atractive şi, în acelaşi timp, diferenţiate prin conţinutul şi

10 Dima E., şi colab., (2007) – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC şi Editura GUNIVAS, Chişinău, Republica Moldova

44

structura lor. El implică prezenţa mai multor parteneri care se întrec între ei sau îndeplinesc anumite acţiuni (teme)”11.

Sintetizând părerile mai multor specialişti, putem spune că jocul este o activitate fizică ce pune în mişcare toate resursele fizice şi psihice, determinând interes (emulaţie) şi plăcere (satisfacţie). Toate acţiunile motrice desfaşurate pe parcursul jocului reprezintă o dovadă de vitalitate, dezvoltă funcţiile psihice, percepţiile, senzaţiile, atenţia, gândirea, imaginaţia, excită funcţia senzorială şi cea motrică. Mişcarea este în mod direct legată de sănătate, de senzaţia libertăţii, a puterii, a satisfacţiei depăşirii unui obstacol. Prin intermediul jocului, se realizează dezvoltarea motrică (calităţi motrice, deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare), şi psihică (percepţii, senzaţii, gândire etc.), dar şi ameliorarea conduitei în colectiv şi formarea trăsăturilor de caracter (T. Badiu, C. Ciorbă, G. Badiu, 1999).

Eficienţa utilizării jocului în legătură cu efectele pe care le determină în planul psihomotricităţii şi stării generale de sănătate, este uşor de perceput urmărind elevii efectuând exerciţii impuse de atletism sau gimnastică la ora de educaţie fizică sau copiii jucându-se liber; dacă în cazul exerciţiilor impuse sunt necesare permanente îndemnuri şi observaţii, în cazul jocului, dinamismul şi implicarea sunt liber consimţite. În locurile de joacă, copiii depun un efort fizic incomparabil mai mare decât în mod obişnuit, fără a se plânge de oboseală şi fără a fi nevoie să fie motivaţi. Jocul este o motivaţie în sine.

Câteva din caracteristicile importante ale jocului, reflectă în sinteză, consideraţiile teoretice anterioare:

Armonizarea conţinutului/structurii jocului cu scopul urmărit dar şi cu particularităţile materiale şi ale colectivului, determină creşterea randamentului (prin mobilizare, interes, implicare);

Jocul, prin efectele deconectante, reprezintă o modalitate de odihnă pasivă şi totodată o alternativă pentru petrecerea timpului liber;

Necesitatea colaborării în rezolvarea sarcinilor de joc, dezvoltă spiritul de echipă şi ameliorează capacitatea de comunicare;

Obligaţia respectării unor cerinţe (regulament în sens larg) şi probabilitatea situării atât în postura de învingător cât şi în cea de învins, dezvoltă spiritul de fair-play;

Jocul determină prin conţinut/structură, efecte în planul calităţilor motrice, al deprinderilor motrice, dar şi în al calităţilor morale – curaj, voinţă, perseverenţă etc.;

Jocul nu presupune în mod direct însuşirea unor noţiuni abstracte (sub forma caracteristicilor mişcărilor/tehnica exerciţiilor, structurilor de mişcare), având un caracter intuitiv şi astfel fiind uşor de înţeles.

11 Şiclovan, I., (1970) – Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura Stadion, Bucureşti, p. 104

45

Trebuie menţionat însă, că jocul desfăşurat în cadru neorganizat, pe lângă efecte pozitive, poate avea şi implicaţii nedorite, în sensul nerespectării regulilor şi a adversarilor, a stimulării peste limite a orgoliilor, a exacerbării egoismului etc., efecte posibil a fi neutralizate în condiţiile prezenţei şi îndrumării atente a profesorului.

Printre multiplele încercări de clasificare a jocurilor prezentate de literatura de specialitate, Gh. Mitra şi Al. Mogoş (1980)12, împart jocurile în:

Jocuri de mişcare (dinamice) elementare, cu reguli simple şi puţine la număr, având în primul rând scopul de a asigura dezvoltarea fizică generală a elevilor;

Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive (ori alte ramuri de sport), cu reguli mai numeroase şi mai complicate, având drept scop dezvoltarea calităţilor motrice, însuşirea tehnicii şi a acţiunilor tactice de bază ale diferitelor ramuri de sport;

Jocuri sportive, care pe lângă un conţinut foarte bogat, au reguli precise şi mai complicate. Datorită caracteristicilor similare – mai ales caracterul de întrecere –

considerăm că este oportună includerea ştafetelor în categoria jocurilor. Există multe alte sisteme de clasificare, în funcţie de: forma de organizare,

structură şi conţinut, scop şi efecte determinate etc., dar considerăm că în contextul de faţă, clasificarea optimă este cea care vizează clasificarea în funcţie de scopul pe care îl urmăreşte. Astfel, putem vorbi despre:

Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice (viteză: de reacţie la stimul auditiv ori tactil, de accelerare, de repetiţie, de deplasare, forţă: explozivă, segmentară, rezistenţă: în regim de viteză, în regim de forţă, coordonare, elasticitate etc.);

Jocuri care conţin deprinderi motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări) şi vizează crearea premiselor favorabile pentru însuşirea tehnicii (alergare: accelerată, alergare în arc de cerc, alergare de tip ştafetă, alergare peste obstacole, săritură: cu bătaie pe un picior şi aterizare pe acelaşi picior, pe celălalt picior, pe ambele picioare, aruncare: de tip azvârlire, de tip împingere, de tip lansare);

Jocuri pentru dezvoltarea proceselor nervoase superioare şi calităţilor psihice (educarea atenţiei, educarea analizatorilor, educare moral-volitivă);

Jocuri pentru însuşirea elementelor tehnice din diferite ramuri de sport, în special din jocuri sportive (jocuri de manipulare, de conducere, de organizare, de strategie);

Jocuri cu caracter aplicativ (cu conţinut preponderent de deprinderi motrice utilitar-aplicative: mers, târâre, escaladare, transport etc.).

12 Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1980) – Metodica educaţiei fizice şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 214

46

Indiferent de scopul urmărit ori efectele produse, jocurile sunt caracterizate de câteve elemente comune:13

- scopul jocului; - subiectul jocului; - regulile de desfăşurare ale jocului; - conţinutul motric al jocului; - forma de organizare a jocului. Pentru a asigura realizarea sarcinilor educaţiei fizice, este necesară

respectarea unor cerinţe privind organizarea şi desfăşurarea jocurilor şi ştafetelor: Planificarea conţinutului să fie în acord cu particularităţile de vârstă şi de

sex, cu posibilităţile fizice ale elevilor, dar şi cu condiţiile materiale şi climatice;

Asigurarea unei pregătiri anticipate a terenului şi materialelor necesare; Formarea echipelor pe principiul omogenităţii numerice şi valorice; Explicarea regulilor până la înţelegerea deplină a acestora; Asigurarea arbitrajului, stabilirea clasamentului şi analiza jocului.

Parcursurile aplicative, valorifică prin aplicare în condiţii noi, priceperile şi deprinderile motrice însuşite, solicitând elevilor rezolvarea unor sarcini sau situaţii noi. Această categorie de structuri motrice determină influenţe deosebite asupra dezvoltării calităţilor motrice de bază, dar şi a unor calităţi intelectuale şi de voinţă. Conţinutul ştafetelor şi parcursurilor aplicative poate fi selectat din deprinderi motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări) şi aplicativ-utilitare (târâre, escaladare, transport etc.), cu condiţia ca structura mişcărilor (tehnica) să fie bine consolidată.

În încheierea acestei introduceri, considerăm că trebuie lămurită o eventuală întrebare pe care un nespecialist ar putea să o pună: „de ce jocuri (şi ştafete) pentru asigurarea bazelor necesare învăţării deprinderilor motrice din atletism?”. Pentru a răspunde credem că este suficient să punctăm:

- mobilitatea proceselor nervoase corticale specifice vârstei elevului din ciclul primar şi gimnazial în primul rând (dar nu numai);

- predominanţa excitaţiei la nivelul centrilor corticali; - metoda „jocurilor şi ştafetelor” dezvoltă calităţi şi formează deprinderi

motrice, pe un fond emoţional favorabil, fără a solicita „încordări” deosebite;

- jocul în sine este un factor de motivaţie. Nu dorim transformarea lucrării într-o colecţie de jocuri, nici măcar într-un

compendiu, dorim doar să subliniem importanţa acestei categorii de structuri motrice – mai ales la nivelul ciclurilor primar şi gimnazial, unde sunt implicaţi profesorii de educaţie fizică, fapt pentru care doar vom exemplifica, lăsând

13 Petric, E., (1999) – Studiu privind dezvoltarea fizică armonioasă şi a calităţilor motrice la elevii ciclului primar, utilizând jocurile dinamice în predarea educaţiei fizice, Lucrare de diplomă, Oradea, p. 16

47

aprofundarea pe seama curiozităţii ştiinţifice a studenţilor şi mai ales a conţinuturilor disciplinelor “Dezvoltarea calităţilor motrice” şi “Jocuri dinamice”. 3.4.1. Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice 3.4.1.1. Viteză Viteza de reacţie

Viteza de reacţie sau viteza reacţiei motrice, este o formă de manifestare menţionată de toţi specialiştii. Acestei forme de manifestare a vitezei i se mai spune “timpul latent al reacţiei motrice”. Pentru o singură reacţie motrică, după cercetările lui Thörner14, acest timp este de 140 miimi de secundă la excitaţii cutanate, 150 la cei sonori şi 180 la cei vizuali. Viteza de reacţie reprezintă capacitatea organismului de a răspunde într-un timp scurt la un anumit semnal, fiind dependentă de: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea pe cale aferentă, analiza semnalului, transmiterea pe cale aferentă şi excitarea muşchilor. În domeniul educaţiei fizice şcolare, viteza de reacţie este implicată în orientarea în timp şi spaţiu, consolidarea unor priceperi şi deprinderi utilitar-aplicative, diferite procedee din jocurile sportive.

Perioadele optime pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se situează între 6 şi 12 ani, respectiv 18 şi 22 ani.15 Jocuri pentru dezvoltarea vitezei de reacţie Crabii şi creveţii (la stimul auditiv)

Legendă „Crabii”; Sensul de alergare al „crabilor”; Casa „crabilor”

„Creveţii”; Sensul de alergare al „creveţilor”; Casa „creveţilor”

14 Groza, D., (2012) – Dezvoltarea vitezei prin intermediul jocurilor de mişcare şi al ştafetelor, în lecţia de educaţie fizică, la clasa a V-a, Lucrare metodico-ştiinţifică pentru acordarea gradului didactic I, Oradea, p. 13 15 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 221

48

Efectivul se împarte în două echipe egale numeric şi cât mai omogene valoric, una fiind denumită „Crabii”, cealaltă „Creveţii”. Echipele se aşează pe două rânduri spate în spate, la mijlocul terenului, la distanţă de 2 m una de cealaltă şi cu interval de 1 m între coechipieri. La o distanţă de 15 m înaintea fiecărei echipe se trasează pe sol câte o linie, reprezentând „Casa”. Poziţia de plecare poate fi: stând, stând ghemuit, stând pe un genunchi, aşezat etc. Profesorul denumeşte o echipă, care trebuie să alerge şi să prindă cât mai mulţi jucători ai echipei adverse, înainte ca aceştia să se refugieze în „casa” proprie. Prinderea unui jucător advers, aduce un punct. Jocul se repetă astfel încât, fiecare echipă să fie denumită de un număr egal de ori. Câştigă echipa care a acumulat cel mai mare număr de puncte. Provocare (la stimul tactil)

Elevii se dispun în formaţie de cerc, cu faţa spre interior, astfel încât

circumferinţa cercului să fie de cca. 20-25 m. Unul dintre elevi este numit pentru a alerga în exteriorul cercului în sens invers acelor de ceasornic, provocând prin atingere pe umăr un coleg. Cel atins încearcă să-l prindă pe cel care l-a provocat, înainte ca acesta să alerge un tur şi să-i ocupe locul. Dacă este prins, acesta continuă jocul alergând în jurul cercului, acumulând şi un punct de penalizare. În cazul în care nu este prins, rolurile se inversează; profesorul dirijează jocul astfel încât toţi elevii să fie angrenaţi în joc. Câştigă cel care acumulează cel mai mic număr de puncte. Viteza de execuţie

Este capacitatea de a efectua un act motric sau o acţiune motrică singulară, unitară ca structură motrică, într-un timp cât mai scurt. Această formă de viteză se măsoară prin timpul care trece de la începerea execuţiei şi până la încheierea acesteia. Viteza de execuţie este determinantă în mod deosebit în unele sporturi cu structuri motrice aciclice: sărituri, aruncări, elemente de gimnastică, lovitura de atac la volei, box, scrimă, etc. Factorii limitativi în dezvoltarea vitezei de execuţie

Legendă ”Provocator” “Jucător”

“Sensul alergării”

49

sunt forţa şi tehnica execuţiei. În acţiunile motrice a căror eficienţă depinde de manifestarea vitezei de execuţie, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

Perioada optimă pentru influenţarea vitezei de execuţie este situată între 8 şi 14 ani. Îmbracă şi dezbracă bluza

Legendă Jucător Bluză Jucător cu bluză Sens de alergare

Colectivul se împarte în 2-3 echipe echilibrate numeric (în echipa cu mai

puţini membri, primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Înaintea fiecărei echipe, la o distanţă de 15 m, într-un cerc (de gimnastică) se aşează o bluză fără fermoar ori cu fermoarul închis. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă până la bluza din dreptul său, o îmbracă, aleargă înapoi la echipa sa şi o dezbracă predând-o următorului. Acesta îmbracă bluza, aleargă până la cerc, dezbracă bluza pe care o aşează în cerc şi revine la propria echipă predând ştafeta prin atingere pe umăr. Se interzice manevrarea bluzei din mişcare. Câştigă echipa care termină prima. Viteza de repetiţie

Reprezintă numărul maxim de mişcări (în atletism numărul maxim de paşi) efectuate în unitatea de timp. Viteza de repetiţie este implicată în acţiunile motrice ce au în structura lor mişcări ciclice: probe de alergări, înot, ciclism, patinaj etc. şi se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa. Corecta îmbinare dintre acestea, determină eficienţa acţiunii, asigurând ritmul optim al mişcărilor. Legată de acest tip de viteză este şi capacitatea de accelerare, numită de unii autori viteză de accelerare, sau capacitatea de a atinge o viteză maximă într-un timp cât mai scurt.

50

Viteza de repetiţie se ameliorează între 9 şi 11 ani, când atinge valori foarte ridicate, apropiate de ale adultului (4,44 paşi/sec. băieţii şi 4 paşi/sec. fetele).16 Aleargă pe loc

Legendă Jucător Con de întoarcere Sens de alergare

Colectivul se împarte în 2-3 echipe echilibrate numeric (în cazul unui

dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Înaintea fiecărei echipe, la o distanţă de 2-3 metri, se aşează succesiv 15 stinghii de lemn cu distanţă de 30-40 cm între ele şi la 2 metri de ultima stinghie, un con de întoarcere. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă efectuând câte un pas în fiecare interval dintre stinghii, aleargă, ocoleşte conul şi revine predând ştafeta prin atingere pe umăr. Omiterea unui interval se sancţionează cu reluarea parcursului cu stinghii. Câştigă echipa care termină prima. Viteza de accelerare Ca formă combinată de manifestare a vitezei, reprezintă capacitatea de a dezvolta viteza maximă într-un timp cât mai scurt. Pentru Alexe Nicu, viteza de accelerare, întalnită în unele lucrări şi sub denumirea de viteză de demaraj, reprezintă „capacitatea de a ajunge rapid la viteza maximă”.17 Se poate dezvolta încă de la 11-13 ani prin alergări repetate pe distanţe de 20-30 metri – distanţe limitate de capacitatea redusă a sistemului nervos central de a susţine succesiunea rapidă de excitaţii şi inhibiţii (6 secunde).

16 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 222 17 Raţă, B.C., Alexe, D.I. – Analiza capacităţii de accelerare şi de menţinere a vitezei maxime în proba de 60 mp la studenţii din ciclul I de la FEFS Bacău, pe www.sportscience.ro

51

Bucheţelele

Colectivul clasei dispus în cloană câte unul, se deplasează în mers şi/sau

alergare. Profesorul anunţă un număr („trei” în exemplificarea grafică), la care elevii trebuie să se adune cât mai repede în grupuri formate dintr-un număr egal de elevi, cu cel anunţat de profesor. Elevii care rămân înafara unui grup, sunt penalizaţi cu un punct. Jocul se repetă de mai multe ori – lucru stabilit la începerea jocului – câştigând cel/cei care acumulează cel mai mic număr de puncte de penalizare. 3.4.1.2. Forţă Forţa reprezintă capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă pe parcursul mişcării generale (a întregului corp) ori segmentare, prin intermediul contracţiei musculare, fiind o condiţie esenţială pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice. Fundamentarea forţei pe funcţionalitatea sistemului nervos (excitaţie-inhibiţie), a celui muscular (contracţie musculară) şi a celui osos (aparat de susţinere), face ca evoluţia forţei să se desfăşoare în paralel cu evoluţia acestora, respectiv cu evoluţia individului, această evoluţie nefiind uniformă. În perioada prepubertară – 7-13 ani – dezvoltarea forţei este redusă, nefiind diferenţiată între băieţi şi fete, în perioada pubertară însă, „datorită puseului hormonal, forţa se ameliorează simţitor, producţia crescută de hormoni androgeni (masculini) influenţând dezvoltarea masei musculare.”18 În opinia autorului citat, evoluţia forţei maxime poate fi reprodusă în astfel: 18 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 229

Legendă

Jucătorii în formaţia de deplasare Sensul deplasării

Jucător din „bucheţel”

Jucător penalizat

52

Tabel 3.1. Evoluţia forţei maxime (după D. Drăgan)

GEN VÂRSTA (ani) Masculin

(% din capacitatea maximă) Feminin

(% din capacitatea maximă) 10 – 14 56 56,2 14 – 16 68 81,25 16 – 18 80 87,50 18 – 20 92 93,75 20 – 30 100 100

În raport cu caracteristicile acţiunii motrice în cadrul căreia se manifestă, forţa poate fi: forţa maximă (absolută) – se manifestă de regulă în regim static ori dinamic lent, prin contracţii izometrice sau intermediare; reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta printr-o contracţie maximă voluntară; forţa în regim de viteză (explozivă) – reprezintă după D.M. Ioselini „capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp”, iar după D. Harre „calitatea sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o viteză de contracţie mărită”19; forţa în regim de rezistenţă – reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracţii musculare în cadrul unor acţiuni motrice (eforturi) de lungă durată; forţa în regim de coordonare – reprezintă capacitatea de a dezvolta contracţii de valoare mare în cadrul unor acţiuni motrice care solicită coordonare segmentară, spaţio-temporală etc. Aceste forme de manifestare ale forţei le considerăm cele mai importante, în anumite condiţii putând aduce în discuţie şi alte forme particulare ale forţei: generală-specială, statică-dinamică, absolută-relativă. Influenţare forţei pe toată durata şcolarizării în sistemul preuniversitar (6-18 ani) este posibilă şi necesară, deoarece reprezintă un suport al însuşirii deprinderilor motrice, al formării posturii corecte, al dezvoltării corporale armonioase şi nu intră în contradicţie cu procesul natural de creştere. Considerăm totuşi că în raport cu formele enunţate, trebuie evitat obiectivul dezvoltării forţei maxime, iar pe de altă parte, este necesar să avem în vedere câteva aspecte: din cauza fragilităţii aparatului de susţinere (sistemul osteo-articular, ligamentar şi muscular), sunt de preferat suprafeţe de contact şi/sau de aterizare cu calităţi de amortizare (iarbă, pământ, nisip);

19 Mitra, Gh., Mogoş, Al. (1977) – Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 89

53

deoarece exerciţiile de forţă de scurtă durată stimulează creşterea iar cele de lungă durată şi intensitate mare o frânează, vor fi preferate cele din prima categorie;

se vor evita eforturile cu încărcătură mare şi cele statice; se va avea în vedere dezvoltarea armonioasă a forţei tuturor grupelor musculare; dozarea (volum, intensitate, număr de repetări, pauze) mijloacelor – exerciţii,

jocuri, ştafete, parcursuri – trebuie să fie în concordanţă cu evoluţia substratului morfo-funcţional al forţei.

Date fiind particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale ale subiecţilor faţă de care influenţarea este recomandat a se face prin intermediul jocurilor (în mod deosebit 6-11 ani), propunem orientarea către dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţa explozivă) şi în regim de coordonare. Forţa în regim de viteză – Cursa cu obstacole

Legendă Jucător Sens de deplasare Bancă de gimnastică

Obstacol jos Minge medicinală

În funcţie de efectiv, colectivul este împărţit în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Ştafeta presupune depăşirea cât mai rapidă a obstacolelor şi revenirea la propria echipă cu atingerea pe umăr a următorului coechipier: 1 bancă de gimnastică dispusă pe lungime, peste care trebuie să efectueze 4 sărituri laterale pe ambele picioare; 4 cercuri de gimnastică în care trebuie să efectueze sărituri de pe un picior pe celălalt; 4 obstacole joase peste cere trebuie să sară pe un picior (bătaie-aterizare pe acelaşi picior); 1 minge medicinală de 2 kg aşezată într-un cerc, pe care trebuie să o arunce cu două mâini de la piept în perete, să o recupereze şi să o reaşeze în cerc. Trecerea incorectă a unui obstacol se reface. Câştigă echipa care termină prima. Forţa în regim de coordonare Mingea călătoare Colectivul se împarte în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în coloană, stând depărtat lateral, la cca. 0,5 m.

54

Primul din fiecare echipă are o minge medicinală de 2-3 kg. La comanda de începere a jocului, mingea se transmite de la cel dinainte la cel dinapoi, alternativ printre picioare şi pe deasupra capului. Ajunsă la ultimul, mingea circulă spre primul, oferită prin lateral, alternativ prin dreapta şi prin stânga. Mingea scăpată este recuperată, iar jocul continuă. Câştigă echipa a cărei minge ajunge prima înapoi la primul jucător. 3.4.1.3. Rezistenţă

Rezistenţa este capacitatea psiho-fizică a organismului uman de a depune eforturi musculare cu o intensitate relativ ridicată şi eficacitate optimă, timp cât mai îndelungat, fără apariţia oboselii sau cu învingerea acesteia. Rezistenţa se poate regăsi sub următoarele forme de manifestare: a) după natura activităţilor motrice depuse şi masa musculară angrenată în efort : rezistenţa generală - apreciată independent de felul activităţii şi care

presupune angrenarea în efort a unor mase musculare (peste 2/3 din totalul masei musculare a corpului);

rezistenţa specifică - caracteristică unui anumit tip de activitate motrică şi care, în funcţie de totalul masei musculare angrenate în efort poate fi: - regională – cu angrenarea a 1/3 - 2/3 din masa musculară; - locală – cu angrenarea unei mase musculare sub 1/3 din masa totală;

b) după sursele de energie, modul de desfăşurare a proceselor oxidative şi durata efortului: rezistenţa anaerobă (de scurtă durată) - caracteristică eforturilor intense, cu

o durată cuprinsă între 45 de secunde şi 2 minute ; ea se bazează pe producerea energiei în absenţa oxigenului (anaerobe) ;

rezistenţa mixtă (de durată medie) - caracteristică eforturilor desfăşurate în condiţii de echilibru relativ al necesarului şi aportului de oxigen, cu o durată de 2 până la 8 minute şi evidenţiată de valori ale frecvenţei cardiace care depăşesc 130 de bătăi pe minut; cu cât intensitatea efortului creşte (frecvenţa cardiacă fiind superioară limitei de 130), cu atât echilibrul este mai relativ, caracteristica anaerobă a efortului fiind din ce în ce mai mare;

rezistenţa aerobă (de lungă durată) - carcteristică eforturilor cu o durată ce depaşeşte 8 minute şi cu o intensitate relativ scazută, aflată în raport invers proporţional cu durata acestuia; ea exprimă capacitatea de efort în condiţii de echilibru între necesarul şi aportul de oxigen (stare stabilă sau stady-state) şi este evidenţiată de valori ale frecvenţei cardiace care nu depăşesc 130 de bătăi pe minut, activitatea putându-se prelungi până la câteva ore.20 Dintre formele de manifestare descrise, cea mai compatibilă cu obiectivele

educaţiei fizice şcolare, cu particularităţile morfo-funcţionale ale elevilor din învăţământul preuniversitar şi cu efectele pozitive determinate, considerăm a fi rezistenţa aerobă. Deoarece acestui tip de rezistenţă îi corespund eforturi de

20 http://www.scritube.com

55

intensitate scăzută, iar jocul se desfăşoară pe un fond emoţional caracteristic, căruia îi corespund de regulă eforturi submaximale ori maximale, considerăm că cele mai eficiente mijloace nu sunt cele din categoria jocurilor dinamice, ci exerciţiile din şcoala alergării repetate pe distanţe care cresc progresiv, ori prestate sub forma efortului continuu. 3.4.1.4. Îndemânare/Coordonare Este un proces important al activităţii organismului, îndeplinit de sistemul nervos central şi este definit de Gh. Cârstea (citat de A. Dragnea, 2006) ca fiind „capacitatea organismului uman de a (învăţa şi...n.a.) efectua acte şi acţiuni motrice ... în condiţii şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un consum minim de energie.” Mai recent, semnificaţia noţiunii a fost extinsă prin introducerea sintagmei „capacităţi coordinative”, prezente sub trei forme: generale, specifice ori în regimul altor calităţi motrice”(A. Dragnea, 2006). Se pretează a fi influenţată încă din învăţământul preşcolar sau primar. Cursa în trei picioare

Efectivul se împarte în două echipe, fiecare constituită pe perechi. Jucătorii

care formează o pereche se aşează unul lângă celălalt, îşi leagă picioarele din interior şi se prind de umăr sau de coate. În cadrul fiecărei echipe, perechile se aşează prin flanc în spatele unei linii de plecare, iar la 20-30 m înainte se aşează un reper de întoarcere (con). Când se dă plecarea, primele perechi din ambele echipe pornesc spre reperul de întoarcere. După ce l-au depăşit, îşi dezleagă picioarele şi se întorc alergând în mod obişnuit, lovesc fiecare mâna jucătorilor din perechea următoare şi apoi trec la spatele şirului. Câştigă echipa care termină prima (perechea următoare pleacă în cursă numai după ce ultimul jucător din perechea anterioară e atins cu mâna).

3.4.2. Jocuri pentru formarea/consolidarea unor deprinderi specializate În fapt, aceste structuri motrice (jocuri, ştafete ori parcursuri aplicative) nu formează în mod nemijlocit deprinderi specifice tehnicii unor probe de atletism, ci

Legendă Jucător Legătură Sens de alergare Reper de întoarcere

56

contribuie la stimularea unor senzaţii care vor constitui premize favorabile pentru învăţarea/consolidarea unor deprinderi specializate: alergarea în turnantă, alergarea de garduri, bătaia-desprinderea respectiv diferitele tipuri de aruncare. 3.4.2.1. Jocuri pentru formarea deprinderii de alergare în arc de cerc Cursa numerelor

Colectivul se dispune în formă de cerc, cu faţa spre exterior şi se numerotează din 3 în 3. La anunţarea unui număr de la 1 la 3, toţi jucătorii purtători ai acelui număr, aleargă pe exteriorul cercului în sens invers acelor de ceasornic (spre stânga), încercând să-l ajungă şi să-l atingă pe ceal dinaintea sa. Cel care atinge, primeşte un punct. Câştigă cel care la finalul jocului acumulează cel mai mare număr de puncte. 3.4.2.2. Jocuri pentru formarea deprinderii de alergare peste obstacole Ştafetă peste obstacole

Colectivul se împarte În funcţie de efectiv, colectivul este împărţit în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. La 5 metri înaintea fiecărei echipe se aşează pe sol 3-5 stinghii cu distanţă de 4-5 m între ele şi un con de întoarcere la 5 m după ultima stinghie. Pe sensul de întoarcere, simetric cu stinghiile, se aşează 3-5 obstacole joase/gărduleţe cu înălţimea de 20 cm. Primul din fiecare echipă, primeşte un băţ de ştafetă şi la semnal aleargă peste stinghii, ocoleşte conul, revine trecând peste obstacole şi predă ştafeta următorului. Obstacolele atinse/doborâte, trebuiesc repoziţionate. Câştigă echipa care termină prima, parcurgând corect traseul.

1 2

3

1

231

2

3

Legendă “Jucător” 2 Număr

“Sensul alergării”

57

3.4.2.3. Jocuri pentru formarea deprinderii de bătaie pe un picior Ştafeta săritoare

În funcţie de efectiv, colectivul este împărţit în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. La 5 metri înaintea fiecărei echipe se amplasează douăsprezece cercuri de gimnastică, cu o distanţă de 0,5 metri între ele. Primul din fiecare echipă primeşte un băţ de ştafetă şi la semnal aleargă, sare în primele şase cercuri cu bătaie şi aterizare pe piciorul stâng, în următoarele şase cercuri cu bătaie şi aterizare pe piciorul drept, revine în alergare de viteză în linie dreaptă, predînd ştafeta următorului. Dacă o echipă pierde băţul, acesta trebuie recuperat. Câştigă echipa care termină prima, parcurgând corect traseul.

Legendă Jucători Linia de plecare Sărituri peste stinghii Sărituri peste gărduleţe Sens de alergare

Legendă Jucători Linia de plecare Cercuri Sărituri pe pic. stâng Sărituri pe pic. drept Sens de alergare

58

3.4.2.4. Jocuri pentru formarea deprinderii de aruncare azvârlită, împinsă şi lansată Pentru formarea (crearea premizelor favorabile pentru formarea) deprinderii de aruncare prin cele trei tipuri de transmitere a forţei aruncătorului asupra obiectului de aruncare – azvârlire, împingere, lansare cu una sau două mâini – recomandăm utilizarea oricăror jocuri, ştafete şi parcursuri aplicative a căror structură conţine aceste acţiuni motrice sub formă simplă – doar aruncări la ţintă ori la distanţă, sau complexă – în combinaţie cu alte acţiuni motrice (alergări, sărituri). Evident, menţinem recomandarea de a corela greutatea obiectelor de aruncare cu specificul tipului de aruncare (greutate mică pentru aruncările tip azvârlire, intermediară pentru aruncările tip lansare şi ceva mai mare pentru aruncările tip împingere) şi particularităţile subiecţilor.

59

Capitolul IV Baza practică a învăţării tehnicii probelor de atletism – Metodica predării/învăţării tehnicii exerciţiilor

din „şcoala atletismului”

Sintagma „şcoala atletismului” poate fi înţeleasă cel mai bine, definind cele două noţiuni care o compun. Astfel, DEXI21 dă următoarele definiţii: Şcoală s.f. I 1 Instituţie de învăţământ Clădire în care îşi are sediul o instituţie de învăţământ Totalitatea elevilor şi a cadrelor didactice dintr-o instituţie de învăţământ. 2 Studiu, învăţătură într-o şcoală Sumă de cunoştinţe dobândite. 3 Totalitatea instituţiilor de învăţământ; organizare a procesului de instrucţie şi educaţie în şcoli. 4 Fig. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături etc.; mijloc, sistem de formare, de instruire etc. II Grup de adepţi ai unui maestru, ai unei idei, teorii, doctrine ansamblu de idei, principii (filosofice, ştiinţifice, artistice) care sunt adoptate de un număr oarecare de oameni. Atletism s.n. (sport) Ramură sportivă care cuprinde probe de alergări şi de marş (pe diferite distanţe), de sărituri (în lungime, în înălţime, cu prăjina), de aruncări (a greutăţii, a suliţei, a discului, a ciocanului) sau probe combinate (pentatlon, heptatlon, decatlon); atletică uşoară. Sintetizând înţelesurile, semnificaţiile cele mai apropiate de conţinuturile abordate, putem înţelege prin „şcoala atletismului”, un sistem de instruire constituit dintr-o sumă de mijloace specifice/exerciţii, care nu fac parte din tehnica probelor de atletism, dar care prin efectele formative generate prin exersare, „constuieşte” o bază practică ce favorizează însuşirea tehnicii (probelor de atletism). Toate aceste mijloace/exerciţii, fără care nu se poate concepe iniţierea în atletism, grupate în trei categorii (asociate celor trei grupe de probe din atletism) respectiv „şcoala alergării”, „şcoala săriturii” şi „şcoala aruncării”, reprezintă pentru iniţierea în atletism, ceea ce reprezintă alfabetul pentru iniţierea în limba şi literatura maternă, fapt ce probabil că l-a determinat pe D. Drăgan22, să denumească acest sistem de mijloace cu sintagma „ABC-ul atletismului”. Anterior, am amintit de efectele pe care le generează utilizarea acestor exerciţii, efecte ce se pot localiza în câteva planuri, respectiv:23

- formarea priceperii de apreciere şi coordonare a mişcărilor corpului şi segmentelor lui în raport cu timpul şi spaţiul;

- dezvoltarea percepţiilor şi senzaţiilor specializate;

21 E. Dima şi colab., (2007) – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC şi Editura GUNIVAS, Chişinău, Republica Moldova 22 D. Drăgan, (1997) – Atletism A.B.C., Editura Librăriile Crican, Oradea 23 Alexe, D.I., (2010) – Metodica predării atletismului în gimnaziu, Editura Alma Mater, Bacău, p.65

60

- utilizarea mijloacelor însuşite, în efectuarea altor structuri motrice; La acestea, mai putem adăuga:24

- îmbunătăţirea indicilor morfo-funcţionali; - dezvoltarea sistemului muscular şi osteo-articular; - dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice; - consolidarea mecanismului de bază al tehnicii probelor – când acesta este

însuşit în mod natural, sau formarea acestuia dacă nu este însuşit în mod natural;

- familiarizarea cu „veriga principală” a tehnicii unor probe. Într-o altă ordine de idei, trebuie să explicăm necesitatea unei prezentări sintetice a principalelor repere tehnice – deşi orientarea materialului este către metodică, prin importanţa pe care o au aceste exerciţii în perspectiva învăţării tehnicii probelor de atletism. Pe de altă parte, prezentăm metodica însuşirii lor ca pe o succesiune de mijloace destinate învăţării şi nu sub forma unor unităţi de învăţare, datorită varietăţii de situaţii colective ori individuale, care pot determina acţiuni şi comportamente metodice diferite. Pofesorul, în funcţie de caracteristicile psiho-motrice ale colectivelor cu care lucrează, de nivelul lor, de particularităţile materiale, poate opta pentru organizarea unităţilor de învăţare cu conţinuturi diferite ori diferenţiate. 4.1. Şcoala alergării

Alergarea, ca formă de locomoţie care constă într-o succesiune ciclică de contacte alternative cu solul între care se interpune câte un zbor (succesiune ciclică de paşi alergători simpli alternaţi), se întâlneşte pe lângă atletism şi în alte discipline sportive ca element general de legătură între acţiuni motrice specifice sportului respectiv (în cazul driblingului din deplasare, contraatacului, retragerii în apărare etc.), ca mijloc al încălzirii ori pentru îmbunătăţirea capacităţii de efort (forme de manifestare a rezistenţei), dar şi în viaţa cotidiană – unde însă, tehnica nu are relevanţă.

Însuşirea tehnicii pasului alergător în formele în care el se prezintă, este favorizată de învăţarea şi exersarea repetată a exerciţiilor din „şcoala alergării”, care reprezintă în proporţii diferite, părţi din fazele tehnicii alergării pe plat, pe teren variat (cross-ul ca probă), de garduri şi de obstacole. Astfel, putem spune că: - alergarea uşoară, facilitează însuşirea tehnicii alergării în tempo moderat; - alergarea cu joc de glezne, facilitează însuşirea fazei de amortizare din perioada

de sprijin a pasului alergător (mai ales lansat de viteză);

24 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 33

61

- alergarea cu genunchii sus, facilitează însuşirea fazei anterioare a pasului alergător (mai ales lansat de viteză);

- alergarea cu pendularea gambelor înainte, facilitează însuşirea fazei anterioare a pasului alergător (mai ales lansat de viteză);

- alergarea cu pendularea gambelor înapoi, facilitează însuşirea fazei posterioare a pasului alergător (mai ales lansat de viteză);

- alergarea în tempo moderat, facilitează însuşirea tehnicii pasului lansat în tempo moderat ca bază a alergării pe parcurs – fază a tehnicii probelor de alergare de semifond-fond (caracteristicile pasului lansat în tempo moderat/pasului lansat de semifon-fond, diferă în funcţie de viteza de deplasare);

- alergarea pe teren variat, facilitează însuşirea tehnicii şi tacticii alergării de cross ca probă de atletism;

- alergarea lansată, facilitează însuşirea tehnicii pasului lansat de viteză (alergarea pe parcurs ca fază a tehnicii probelor de alergare de viteză);

- alergarea accelerată, facilitează însuşirea tehnicii pasului accelerat de viteză (lansarea de la start ca fază a tehnicii probelor de alergare de viteză);

- alergarea peste obstacole joase, contribuie la însuşirea tehnicii pasului peste gard şi a ritmului alergării între garduri şi a tehnicii trecerii obstacolului.

4.1.1. Alergare uşoară (a.U.)

Ca mijloc al încălzirii şi ca bază pentru însuşirea alergării în tempo moderat, alergarea uşoară este caracterizată printr-un ritm uniform şi tempo lent, naturaleţe, uşurinţă, relaxare şi economie de efort. (Raţă Gloria, 2002) Tehnica de execuţie (Figura 4.1.1.)

Figura 4.1.1. Alergarea uşoară

Alergarea uşoară constă într-o succesiune de paşi de alergare, în care contactul alternativ cu solul se realizează pe toată talpa ori aproape pe toată talpa

a b c d e

62

(Fig. 4.1.1.a), cu vârful labei piciorului pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale. Amortizarea şocului de contact cu solul, se face „prin jocul suplu al articulaţiilor (genunchi, şold) şi muşchilor membrelor inferioare”25, cu o amplitudine redusă (Fig. 4.1.1.b), care împreună cu amplitudinea redusă a efortului muscular de impulsie, determină o amplitudine redusă a oscilaţiei verticale (diferenţa între momentul verticalei şi finalul fazei de impulsie).

În faza pasului anterior, coapsa piciorului pendulant se ridică foarte puţin (Fig. 4.1.1.c), cu o flexie redusă a gambei pe coapsă. Odată cu coborârea coapsei, gamba pendulează spre înainte, contactul cu solul realizându-se aproximativ sub proiecţia verticală a genunchiului (Fig. 4.1.1.c).

În faza pasului posterior, amplitudinea mişcărilor este de asemenea redusă (Fig. 4.1.1.b), ca urmare a retroducerii uşoare a coapsei (mişcarea spre înapoi) şi a flexiei de mică amplitudine a gambei pe coapsă, rezultând o lungime mică a paşilor alergători.

Trunchiul este vertical sau foarte puţin înclinat înainte, cu umerii coborâţi, spatele rotunjit, capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte. Braţele oscilează pe lângă corp îndoite din articulaţia cotului la aprox. 70º-90º, pe o traiectorie dinapoi-înainte şi din exterior spre interior. Palmele sunt semiînchise, cu degetele flexate şi relaxate. Succesiunea metodică a învăţării

1. Mers în diferite variante (pe vârfuri, pe călcâie, pe partea externă şi internă a tălpii, cu spatele), cu aşezarea labei piciorului pe direcţia de deplasare, fără şi cu angrenarea braţelor în mişcare;

2. Mers cu rularea labei piciorului în sensul călcâi-talpă-vârf şi accentuarea ultimei părţi a rulării (vârful „zgârie” solul);

3. Mers uşor, alternat cu mers vioi; 4. Mers accelerat, cu trecere în alergare uşoară; 5. Alergare uşoară în ritm uniform, alternată cu mers; 6. Alergare uşoară în ritm uniform, alternată cu diferite mişcări (săltări, săltări

cu rotări de braţe, alergare cu spatele pe direcţia deplasării etc.); 7. Alergare uşoară în ritm uniform, continuă, pe distanţe ce cresc treptat

(400m, 600m, 800m etc.). Greşeli de execuţie frecvente

alergare pe vârfuri, din cauza lipsei de flexibilitate a articulaţiei gleznei (menţinerea flexiei plantare);

contact pe sol efectuat pe călcâie (menţinerea flexiei dorsale); atitudine crispată, rigidă; intensitate prea mare a efortului de impulsie, determinând o lungime

exagerată a pasului (consum energetic ce face alergarea neeconomică);

25 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 34

63

mişcare necoordonată a braţelor ori pe o traiectorie perpendiculară pe direcţia de deplasare.

Indicaţii metodice dacă este posibil, se vor alege pentru exersare suprafeţe cu calităţi de

amortizare a şocurilor (iarbă, pământ etc.); este recomandată utilizarea unei încălţăminte cu talpă elastică; se va urmări coordonarea mişcării braţe – picioare; se vor da permanent, indicaţii în legătură cu atitudinea lejeră, relaxată,

naturală, lipsită de crispare şi rigiditate la nivelul principalelor articulaţii şi grupe musculare.

4.1.2. Alergare laterală cu paşi adăugaţi (a.L.p.a.)

Este un exerciţiu care nu are legătură directă cu tehnica pasului alergător, dar care produce efecte în direcţia prelucrării unor grupe musculare neimplicate în alte mişcări (ex.: abductori şi adductori ai coapsei), sau a îmbunătăţirii coordonării, fiind de aceea utilizat ca mijloc al verigii de pregătire a organismului pentru efort (în lecţia de educaţie fizică) sau al încălzirii (în lecţia de antrenament sportiv).

Execuţia poate urmări orientarea impulsiei mai mult spre verticală, rezultând o traiectorie mai mult înaltă, sau mai mult spre orizontală, rezultând o traiectorie razantă. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.2.)

Figura 4.1.2. Alergarea laterală cu paşi adăugaţi

Principala caracteristică este aceea că în timpul execuţiei, axa laterală a corpului (axa umerilor) este paralelă cu direcţia deplasării, înaintarea realizându-se printr-o succesiune de apropieri şi depărtări ale picioarelor. Contactul cu solul se realizează pe partea anterioară a labei piciorului (care este orientată perpendicular pe axa alergării), preponderent pe exteriorul acesteia

a b c d e

64

pentru piciorul dinainte şi pe interiorul ei pentru piciorul dinapoi (Fig. 4.1.2.a şi b). Impulsia este realizată de piciorul dinainte (Fig. 4.1.2.b), după care urmează un zbor cu apropierea picioarelor (Fig. 4.1.2.c), un contact cu solul realizat pe piciorul dinapoi (Fig. 4.1.2.d) şi aproape simultan, depărtarea piciorului dinainte de cel dinapoi, în sensul deplasării; amortizarea se realizează prin efortul muscular de cedare şi prin flexie în articulaţiile piciorului dinapoi, într-o acţiune suplă.

Zborul poate fi înalt (consecinţă a unei impulsii efectuate sub un unghi mare) ori razant (consecinţă a unei impulsii efectuate sub un unghi mic), paşii fiind în mod corespunzător, scurţi ori mai lungi. Trunchiul este vertical, capul în prelungirea trunchiului cu privirea orientată perpendicular pe direcţia deplasării, controlul asupra acesteia fiind realizat de vederea periferică. Braţele oscilează paralel cu axa alergării, efectuând câte un ciclu de mişcare (încrucişate înaintea corpului - Fig. 4.1.2.b, sau depărtate în lateral - Fig. 4.1.2.e) la fiecare pas adăugat. Succesiunea metodică a învăţării

1. Mers lateral cu paşi adăugaţi (impulsie pe piciorul dinainte, aterizare pe piciorul dinapoi);

2. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate redusă; 3. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate crescută şi impulsie

orientată mai mult spre verticală; 4. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate crescută şi impulsie

orientată mai mult spre orizontală; Greşeli de execuţie frecvente

trunchiul este înclinat înainte; oscilaţia braţelor nu este sincronizată cu mişcarea picioarelor; aterizarea nu este amortizată prin jocul suplu din articulaţiile membrelor

inferioare, fiind rigidă; Indicaţii metodice se efectuează un număr redus de repetări – 1-2; se recomandă – pentru o mai bună coordonare – schimbarea sensului

execuţiei la jumătatea distanţei de lucru; se alternează execuţia cu impulsie înaltă cu cea razantă.

4.1.3. Alergare laterală cu paşi încrucişaţi (a.L.p.î.)

Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi este un exerciţiu care produce de asemenea efecte în direcţia prelucrării unor grupe musculare neimplicate în alte mişcări (ex.: abductori şi adductori, ridicători ai coapsei), sau a îmbunătăţirii coordonării, dar facilitează şi însuşirea unei secvenţe a elanului la aruncarea mingii mici/de oină şi la aruncarea suliţei (paşii 3 şi 4).

Ca variantă, în activitatea specifică educaţiei fizice şcolare dar şi altor discipline sportive, se mai întâlneşte execuţia în care alternează succesiv

65

încrucişarea în planul anterior al mişcării cu încrucişarea în planul posterior – încrucişare alternativă înainte-înapoi (Fig.4.1.3.).

Figura 4.1.3. Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi alternativ Tehnica de execuţie (Figura 4.1.4.)

Figura 4.1.4. Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi înainte

Execuţia presupune încrucişarea succesivă a piciorului dinapoi peste piciorul dinainte (Fig. 4.1.4.c), poziţia generală a corpului fiind cu axa laterală a corpului (axa umerilor şi axa bazinului) paralelă cu direcţia deplasării. Impulsia se realizează cu piciorul dinainte (Fig. 4.1.4.c), cel dinapoi se flexează din articulaţiile şoldului (coapsa formează un unghi de 90º cu trunchiul - Fig. 4.1.4.b), genunchiului (gamba formează un unghi de 90º cu coapsa – Fig. 4.1.4.c) şi gleznei (laba piciorului formează un unghi de 90º cu gamba), trece energic spre înainte şi peste piciorul dinainte, după care coboară spre sol prin

a b c d

66

întindere, efectuând un nou contact suplu şi amortizat pe sol (Fig. 4.1.4.d). Piciorul dinainte, imediat după încrucişare, înaintează razant cu solul, trecând înaintea piciorului dinapoi. Întreaga acţiune are un aspect razant. Trunchiul este vertical, capul în prelungirea trunchiului şi privirea perpendiculară pe axa alergării. Braţele oscilează pe lângă corp dinapoi înainte şi din exterior spre interior, pe o traiectorie relativ perpendiculară pe axa alergării.

Ca şi la exerciţiul precedent, controlul asupra deplasării este realizat cu ajutorul vederii periferice. Succesiunea metodică a învăţării

1. Mers lateral cu încrucişarea piciorului dinapoi peste piciorul dinainte; 2. Mers lateral cu paşi încrucişaţi accelerat, cu trecere în alergare laterală cu

paşi încrucişaţi; 3. Alergare laterală cu paşi încrucişaţi, cu alternarea orientării axei umerilor.

Greşeli de execuţie frecvente ridicarea insuficientă a coapsei piciorului dinapoi; lungime insuficientă a pasului; execuţie crispată, rigidă.

Indicaţii metodice se efectuează 2-3 repetări, pe pe distanţe de 20-40m; se urmăreşte o execuţie cât mai razantă şi cu pas lung; acţiunea piciorului dinapoi (încrucişarea) trebuie să fie energică; aşezarea labei piciorului dinapoi aproape perpendicular pe axul deplasării.

4.1.4. Alergare cu joc de glezne (a.J.g.)

Pe lângă efectele în planul învăţării unui contact corect cu solul (faza de amortizare a pasului alergător), contribuie şi la dezvoltarea muşchilor flexori şi extensori ai membrelor inferioare. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.5.)

Contactul pe sol se realizează pe partea anterioară a labei piciorului (Fig. 4.1.5.a), cu vârful orientat pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale, după care urmează o derulare rapidă în sensul vârf-talpă-călcâi, cu extensia completă a piciorului din planul anterior al mişcării şi cu preluarea greutăţii corpului (Fig. 4.1.5. b şi c).

Simultan cu extensia piciorului anterior, se efectuează flexia piciorului din planul posterior al mişcării (din articulaţia şoldului şi genunchiului), acesta trecând rapid înainte spre următorul contact cu solul (Fig. 4.1.5.b şi c). Trecerea piciorului posterior dinapoi-înainte, se realizează cu o flexie redusă atât în articulaţia şoldului, cât şi a genunchiului, laba piciorului trecând aproape (razant) de sol, cu o lungime a pasului care poate fi de 30 – 50cm, în funcţie de viteza de deplasare

67

Figura 4.1.5. Alergarea cu joc de glezne (Fig. 4.1.5.d). Astfel, derularea vârf - talpă - călcâi a piciorului anterior, este simultană cu rularea călcâi – talpă - vârf a piciorului posterior, iar extensia articulaţiilor piciorului anterior, simultană cu flexia articulaţiilor piciorului posterior. Trunchiul este vertical, cu capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte, iar braţele oscilează sincronizat cu mişcarea picioarelor, într-o acţiune energică. Sintetizând, putem spune că alergarea cu joc de glezne este „o succesiune rapidă şi simultană de faze de flexii şi extensii efectuate din articulaţiile gleznelor, genunchilor şi şoldurilor, rolul principal avându-l articulaţiile gleznelor.”26 Succesiunea metodică a învăţării

1. Din sprijin pe palme oblic la perete, flexia articulaţiilor unui picior, simultan cu preluarea greutăţii şi extensia articulaţiilor celuilalt picior; exerciţiul se poate efectua – în lipsa peretelui – din sprijin pe umerii unui partener, din formaţie câte doi faţă în faţă;

2. Efectuarea simultană a succesiunii de derulare-rulare, respectiv extensii-flexii, analitic, fără deplasare, cu palmele aşezate pe faţa anterioară a coapselor;

3. Acelaşi exerciţiu, cu angrenarea braţelor în mişcare (oscilaţie dinapoi-înainte);

4. Alergare cu joc de glezne fără deplasare, cu alternări de ritm (mai lent, mai rapid);

26 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 36

a b c d e

68

5. Alergare cu joc de glezne fără deplasare, urmat de alergare cu joc de glezne (cu deplasare);

6. Alergare cu joc de glezne; 7. Alergare cu joc de glezne cu viteze diferite de execuţie.

Greşeli de execuţie frecvente efectuarea contactului pe sol pe toată talpa; lipsa derulării-rulării, din cauza rigidităţii articulaţiei gleznei; extensie incompletă a piciorului anterior ori flexie prea accentuată a

piciorului posterior (ridicarea exagerată a genunchiului); lipsa coordonării braţe – picioare; mişcări rigide, sacadate şi nenaturale; poziţia trunchiului în flexie şi privirea orientată în jos.

Indicaţii metodice toate exerciţiile se efectuează la început în ritm şi tempo lent şi pe distanţe

scurte, crescând treptat viteza de execuţie şi distanţa; se urmăreşte mişcarea amplă şi suplă din articulaţia gleznei; se urmăreşte permanent execuţia relaxată, fără contracţii inutile; distanţele de lucru şi numărul de repetări cresc treptat (în funcţie de vârstă

şi nivel de pregătire) de la 10-20m la 40-60m, respectiv de la 2-3 la 4-6 repetări.

4.1.5. Alergare cu genunchii sus (a.G.s.)

Este un exerciţiu care prin exersare, contribuie la: însuşirea mai rapidă a fazei de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător, însuşirea fazei pasului anterior din perioada de pendulare a pasului lansat de viteză, dezvoltarea muşchilor flexori şi extensori ai membrelor inferioare, îmbunătăţirea capacităţilor motrice coordinative şi la îmbunătăţirea capacităţii de efort (prin creşterea numărului de repetări şi a distanţelor de lucru). Tehnica de execuţie (Figura 4.1.6.) Contactul pe sol se realizează pe partea anterioară a labei piciorului, cu vârful orientat pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale (Fig. 4.1.6.b), după care urmează o derulare rapidă în sensul vârf-talpă-călcâi, cu extensia completă a piciorului din planul anterior al mişcării şi cu preluarea greutăţii corpului (Fig. 4.1.6.a). Simultan cu extensia piciorului anterior, se efectuează flexia amplă a piciorului din planul posterior al mişcării (din articulaţia şoldului şi genunchiului), care trece spre înainte şi sus, ajungând cu coapsa la orizontală (poziţie paralelă cu solul), cu gamba perpendiculară pe sol (sau orientată uşor oblic-înapoi) şi laba piciorului aproape paralelă cu solul (Fig. 4.1.6.c). În acest fel, trecerea piciorului posterior spre înainte şi în sus determină la finalul mişcării, formarea a 3 unghiuri de aproximativ 90º (între coapsă şi trunchi, gambă şi coapsă, laba piciorului şi

69

Figura 4.1.6. Alergarea cu genunchii sus gambă), şi este simultană cu extensia completă a piciorului anterior şi apăsarea călcâiului acestuia pe sol (Fig. 4.1.6.c).

Trunchiul este vertical ori puţin înclinat înainte, cu capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte, iar braţele oscilează sincronizat cu mişcarea picioarelor, într-o acţiune energică şi amplă, palma ajungând până la nivelul privirii. Dată fiind orientarea impulsiei preponderent spre verticală, lungimea paşilor va fi mică şi înaintarea lentă.

Procedând din nou la o sinteză, putem defini alergarea cu genunchii sus ca fiind „o alergare cu joc de glezne efectuată cu intensitate şi amplitudine ridicate.”27 Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând, ridicarea alternativă la al 3-lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus, simultan cu ridicarea pe vârf a piciorului de sprijin (analitic);

2. Din joc de glezne fără deplasare, ridicarea alternativă la al 3-lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus;

3. Din joc de glezne cu deplasare, ridicarea alternativă la al 3-lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus;

4. Alergare joc de glezne fără deplasare, cu ridicarea treptată a genunchilor (coapselor la orizontală);

27 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 38

a b c d e

70

5. Alergare cu genunchii sus fără deplasare; 6. Alergare cu genunchii sus cu deplasare; 7. Alergare cu genunchii sus cu amplitudine şi viteză de deplasare tot mai mare, ori cu înaintare foarte lentă.

Greşeli de execuţie frecvente contactul pe sol efectuat pe toată talpa; întinderea incompletă a piciorului aflat în faza de extensie; ridicarea coapsei insuficientă; flexia gambei pe coapsă; poziţia trunchiului este prea înclinată înainte – limitând ridicarea coapsei,

ori prea înclinată înapoi – împiedicând întinderea completă a piciorului aflat în faza de extensie;

mişcări lipsite de cursivitate sau nesincronizate. Indicaţii metodice ridicarea coapsei trebuie să fie simultană cu extensia completă a piciorului

de sprijin; se urmăreşte acţiunea musculaturii triplei extensii şi extensia articulaţiilor

corespunzătoare; se subliniază necesitatea apariţiei senzaţiei de poziţie înaltă a bazinului

(C.G.G.); se abordează simultan mişcarea picioarelor şi a braţelor; se pot alterna în execuţie, alergarea cu genunchii sus cu alergarea cu joc de

glezne; la început, distanţa de lucru, intensitatea şi amplitudinea mişcărilor va fi

moderată, acestea crescând treptat; numărul de repetări variază de la 1-2 la 4-6,iar distanţele de lucru de la 10-

20m la 40-60m, în funcţie de vârstă, grad de pregătire şi obiectivul urmărit. 4.1.6. Alergare cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte (a.P.g. înainte)

Prin repetare, exerciţiul facilitează însuşirea ulterioară a contactului activ cu solul (faza pasului anterior din perioada de pendulare specifică în special pasului lansat de viteză), întinderea gambei pe coapsă la atacul gardului (alergarea de garduri) şi dezvoltă ridicătorii coapsei şi extensorii gambei. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.7.) Alergarea cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte este o formă de deplasare în care se accentuează faza pasului anterior, iar faza pasului posterior lipseşte, ceea ce o face să semene cu alergarea cu genunchii sus, cu diferenţa că după ce coapsa a ajuns la orizontală, gamba se întinde înainte pe coapsă, piciorul coborând spre sol întins aproape complet şi pregătind contactul pe sol pe partea anterioară a labei piciorului (pe „pingea”). Trunchiul este uşor înclinat înapoi – dar nu exagerat, pentru a favoriza

71

Figura 4.1.7. Alergarea cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte ridicarea coapsei şi întinderea gambei, iar braţele oscilează activ pe lângă corp. Întreaga acţiune trebuie să se desfăşoare cursiv. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând, ridicarea coapsei la orizontală, întinderea gambei pe coapsă şi coborârea piciorului întins, analitic;

2. Din mers, ridicarea coapsei la orizontală, întinderea gambei pe coapsă şi coborârea piciorului întins alternativ, la al 3-lea pas;

3. Alergare cu pendularea gambelor înainte, fără deplasare; 4. Alergare cu pendularea gambelor înainte cu deplasare; 5. Alergare cu pendularea gambelor înainte, alternată cu alte exerciţii din

„şcoala alergării” (ex.: cu alergarea cu pendularea gambelor înapoi). Greşeli de execuţie frecvente

ridicarea piciorului întins (cu gamba întinsă pe coapsă); contactul pe sol efectuat pe toată talpa; trunchiul înclinat exagerat spre înapoi; execuţii aritmice, lipsite de cursivitate ori de coordonare.

72

Indicaţii metodice fiind o structură motrică ce ridică dificultăţi de coordonare, recomandăm

abordarea tardivă a învăţării, după însuşirea celorlalte exerciţii din „şcoala alergării” şi a celor din „şcoala săriturii”;

se va urmări ridicarea piciorului cu gamba în flexie şi abia apoi întinderea acesteia;

se va acorda o atenţie permanentă execuţiei cursive şi coordonate; număr de repetări 1-4 şi distanţe de lucru de 10-40m.

4.1.7. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte

(a.P.p.î.înainte) Ca şi în alte situaţii prezentate, este un exerciţiu nespecific

atletismului (dealtfel nici altor discipline sportive), dar care este uneori utilizat datorită consecinţelor pe care le determină în direcţia prelucrării musculare – flexorii şi extensorii coapsei, extensorii gambei – dar mai ales în direcţia ameliorării coordonării neuro-musculare. Mişcarea se produce exclusiv în plan anterior. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.8.)

Figura 4.1.8. Alergarea cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte

Înaintarea se produce ca urmare a unei impulsii efectuate exclusiv prin flexia plantară energică şi cu blocarea articulaţiei genunchiului unui picior, timp în care celălalt picior este angrenat mai întâi într-o mişcare ascendentă până la un unghi mai mic de 45º faţă de sol (Fig. 4.1.8.d), după care acesta coboară efectuând contactul cu solul amortizat, pe pingea (Fig. 4.1.8.b). Mişcarea ascendentă a unui picior este simultană cu mişcarea descendentă a celuilalt picior.

a b c d e

73

Trunchiul este înclinat înapoi favorizând mişcarea în plan anterior, capul în prelungirea trunchiului, cu privirea înainte. Braţele oscilează pe lângă corp, cu amplitudine limitată. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din mers, ridicarea alternativă la trei paşi a câte unui picior întins, până la un unghi mai mic de 45º faţă de sol;

2. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte fără deplasare, cu mâinile pe coapse;

3. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte fără deplasare, cu oscilaţia braţelor;

4. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu mâinile pe coapse;

5. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu oscilaţia braţelor;

6. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu amplitudine progresiv crescătoare;

7. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, alternată cu alergare cu genunchii sus.

Greşeli de execuţie frecvente efectuarea contactului pe sol pe toată talpa; flexia din articulaţia genunchiului; înclinarea trunchiului spre înapoi insuficientă; mişcări necoordonate şi lipsite de cursivitate.

Indicaţii metodice distanţele de lucru şi numărul de repetări cresc progresiv, în corelare cu

vârsta şi capacitatea subiecţilor; se urmăreşte blocarea articulaţiei genunchiului.

4.1.8. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi

(a.P.p.î.înapoi) Tehnica de execuţie Deplasarea se produce ca urmare a unei succesiuni alternative de contacte cu solul întrerupte de o fază de zbor. Contactul cu solul se realizează pe partea anterioară a labei unui picior, simultan cu mişcarea ascendentă a celuilalt, după care impulsia şi mişcarea ascendentă a piciorului de sprijin este simultană cu mişcarea descendentă a piciorului pendulant (astfel producându-se mişcarea de forfecare).

Trunchiul este înclinat înainte favorizând mişcarea în plan posterior, capul în prelungirea trunchiului, cu privirea înainte. Braţele oscilează pe lângă corp, cu amplitudine limitată. Date fiind similitudinile cu exerciţiul anterior, considerăm inutilă ilustrarea.

74

Succesiunea metodică a învăţării 1. Din mers, ridicarea alternativă la trei paşi a câte unui picior întins înapoi,

până la un unghi mai mic de 45º faţă de sol; 2. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi fără deplasare, cu mâinile

pe coapse; 3. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi fără deplasare, cu oscilaţia

braţelor; 4. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi, cu mâinile pe

coapse; 5. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi, cu oscilaţia

braţelor; 6. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înapoi, cu

amplitudine progresiv crescătoare; 7. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, alternată cu

alergare cu pendularea gambelor înapoi. Greşeli de execuţie frecvente

flexia din articulaţia genunchiului; înclinarea trunchiului spre înainte insuficientă; mişcări necoordonate şi lipsite de cursivitate.

Indicaţii metodice distanţele de lucru şi numărul de repetări cresc progresiv, în corelare cu

vârsta şi capacitatea subiecţilor; se urmăreşte blocarea articulaţiei genunchiului.

4.1.9. Alergare cu pendularea gambelor înapoi (a.P.g. înapoi)

Efectele execuţiei acestei structuri motrice se reflectă asupra învăţării fazei pasului posterior (perioada de pendulare) a pasului alergător – mai ales a pasului alergător lansat de viteză unde amplitudinea flexiei gambei pe coapsă este cea mai mare, prelucrării musculaturii coapsei, în special flexorii gambei precum şi asupra mobilităţii şi supleţei articulaţiei genunchilor.

În acelaşi timp, exerciţiul se constituie – ca de altfel toate celelalte – ca o „cărămidă” aşezată la temelia construirii bazei de motricitate generale, care va favoriza învăţarea mai eficientă a tehnicii probelor de atletism. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.9.) Alergarea cu pendularea gambelor înapoi este o formă de deplasare în care este accentuată faza pasului posterior, iar faza pasului anterior lipseşte, întreaga mişcare desfăşurându-se în planul posterior al mişcării.

După întreruperea contactului cu solul, gamba pendulează activ în sus-înainte, efectuând o flexie maximă pe coapsă, călcâiul intrând în contact cu fesele (Fig. 4.1.9.b şi d), după care coboară spre sol – fără a depăşi proiecţia verticală a C.G.G. al corpului – şi ia contact cu acesta pe partea anterioară (Fig. 4.1.9.c şi e) a labei piciorului (pe „pingea”).

75

Figura 4.1.9. Alergarea cu pendularea gambelor înapoi

Trunchiul este înclinat înainte favorizând mişcarea în plan posterior (Fig. 4.1.9.a), capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte, iar braţele oscilează îndoite din articulaţiile cotului dinapoi-înainte cu amplitudine limitată. Lungimea paşilor este redusă, întreaga mişcare fiind cursivă, relaxată, naturală. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din sprijin pe palme oblic la perete, pendularea alternativă a gambelor înapoi;

2. Alergare cu pendularea gambelor înapoi fără deplasare, cu palmele aşezate pe faţa anterioară a coapselor;

3. Alergare cu pendularea gambelor înapoi fără deplasare, cu angrenarea braţelor în mişcarea oscilantă;

4. Alergare cu pendularea gambelor înapoi cu deplasare; 5. Alergare cu pendularea gambelor înapoi în tempouri alternate; 6. Alergare cu pendularea gambelor înapoi în alternanţă cu alte exerciţii din

„şcoala alergării”. Greşeli de execuţie frecvente

flexie incompletă a gambei pe coapsă; contact pe sol pe toată talpa, neamortizat trunchiul vertical sau excesiv înclinat înainte; trecerea genunchiului în planul anterior al mişcării; execuţie rigidă ori lipsită de coordonarea braţ-picior opus.

Indicaţii metodice pentru a favoriza un contact pe sol corect şi o amplitudine maximă a flexiei

gambei pe coapsă, se urmăreşte menţinerea labei piciorului în flexie plantară;

a b c d e

76

se insistă asupra iniţierii mişcării prin retroducerea coapsei, pentru a favoriza execuţia mişcării în plan posterior;

se trece cât mai repede la o viteză crescută de execuţie, pentru a obţine un unghi de impulsie care de asemenea să favorizeze execuţia în plan posterior.

4.1.10. Alergare în tempo moderat (a.T.m.)

Este exerciţiul principal utilizat pentru dezvoltarea rezistenţei aerobe (stimulează mecanismele aerobe de furnizare a energiei), se desfăşoară în tempo moderat şi ritm uniform, iar tehnica de execuţie se bazează pe alergarea uşoară (presupune aceeaşi structură a pasului alergător, dar cu alte caracteristici, datorate vitezei superioare de deplasare). Tehnica de execuţie (Figura 4.1.10.)

Figura 4.1.10. Alergarea în tempo moderat

Unitatea structurală a tehnicii care se repetă ciclic, este pasul alergător în tempo moderat. Forţa de impulsie este mai mare decât la alergarea uşoară, ea finalizându-se cu piciorul de impulsie întins aproape complet (Fig. 4.1.10.b). După întreruperea contactului cu solul, faza pasului posterior (perioada de pendulare) este mai amplă, datorită retroducerii coapsei şi flexiei mai accentuate a gambei pe coapsă, astfel că gamba ajunge aproximativ paralelă cu solul (Fig. 4.1.10.a). După momentul verticalei, coapsa trece înainte şi în sus, formând un unghi de până la 45º cu solul (Fig. 4.1.10.b). Simultan cu coborârea coapsei, gamba se extinde spre înainte pregătind un contact cu solul efectuat pe toată talpa spre pingea (pentru a fi economic), puţin înaintea proiecţiei genunchiului pe sol (4.1.10.c).

a b c d e

77

Trunchiul este vertical, capul în prelungirea acestuia, cu privirea orientată înainte. Braţele susţin efortul prin oscilaţie dinapoi spre înainte, din exterior spre interior, sincronizate cu mişcarea picioarelor şi cât mai relaxate. Succesiunea metodică a învăţării

1. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, în linie dreaptă, cu pauză de revenire completă;

2. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe ce cresc treptat de la 60-80m până la 150-200m (în linie dreaptă şi turnantă), cu pauză de revenire completă;

3. Alergare repetată în tempo moderat şi uniform, cu pauze de revenire incompletă;

Greşeli de execuţie frecvente contact pe sol efectuat pe călcâi (neamortizat), pe pingea (neeconomic), sau

cu axa labei piciorului dezaxată (vârful nu este orientat pe direcţia alergării);

abateri laterale mari între contactele succesive pe sol (exagerează abaterile laterale ale C.G.G. al corpului);

lungimea pasului este prea mică (alergarea se transformă în alergare uşoară) ori prea mare (alergarea devine neeconomică);

oscilaţia braţelor cu umerii ridicaţi. Indicaţii metodice rezistenţa aerobă se ameliorează dacă durata influenţării (alergării) trece de

15-20 min.; durata alergării creşte progresiv, alternând la început alergarea cu mersul; nu se vor folosi alergări pe durată mai mare de 30 min.; este importantă durata efortului şi nu distanţa parcursă; după M. Reiss, citat de D. Drăgan28, durata alergării în tempo moderat cu

elevii din învăţământul preuniversitar, poate fi de:

Vârsta subiecţilor Durata efortului 6-7 ani 7 minute 8-9 ani 10 minute

10-11 ani 12 minute 12-13 ani 18 minute 14-15 ani 20 minute 16-17 ani 25 minute

28 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 47

78

4.1.11. Alergare pe teren variat (a.T.v.) În acest context, când folosim sintagma de mai sus, trebuie să facem

distincţie între proba de concurs (cros) şi exerciţiul din „şcoala alergării” (utilizat şi ca mijloc al antrenamentului sportiv). Ca exerciţiu din „şcoala alergării”, utilitatea este orientată tot spre ameliorarea rezistenţei aerobe, prezentând avantajul diversităţii, evitându-se astfel monotonia, dar şi spre îmbogăţirea fondului de deprinderi motrice (deprinderea de alergare). Tehnica de execuţie Din punct de vedere al tehnicii, pasul alergător utilizat în alergarea pe teren variat este asemănător cu pasul alergător în tempo moderat, suferind doar mici ajustări adaptative motivate de schimbarea profilului terenului, a consistenţei acestuia ori apariţiei unor obstacole naturale. Părţi ale pasului alergător şi ale atitudinii generale a corpului, se modifică astfel: contactul pe sol se orientează:

- mai mult spre partea anterioară a labei piciorului (pe „pingea”), pe teren dur – pentru favorizarea amortizării contactului şi în rampă (la deal) – pentru a favoriza impulsia;

- pe toată talpa, pe teren moale – pentru a compensa echilibrul mai precar; - mai mult spre călcâi, în pantă (la vale) – pentru a controla creşterea vitezei

de deplasare; lungimea pasului scade prin diminuarea amplitudinii în faza pasului anterior şi

posterior, în rampă – pentru economie de efort şi pe teren moale ori alunecos – pentru economie de efort şi echilibru optim;

trunchiul se înclină: - înainte, în rampă – pentru a stimula faza pasului anterior; - înapoi, în pantă – pentru menţinerea sub control a vitezei;

braţele oscilează cu amplitudine redusă şi preponderent în plan anterior, în rampă;

obstacolele: - înalte (ex.: buşteni) se depăşesc prin călcare sau prin săritură cu sprijin

pe o mână; - late (ex.: curs de apă) se depăşesc prin săritură cu aterizare pe ambele

picioare sau pe piciorul opus celui de bătaie. Succesiunea metodică a învăţării

1. Alergare repetată pe teren cu profil alternat plat – rampă (la deal) – pantă (la vale), alternată cu mers şi pe distanţe ce cresc treptat;

2. Alergare repetată pe teren cu consistenţă variabilă – pământ bătut, teren nisipos, teren cu iarbă etc.;

3. Alergare repetată pe teren cu profil şi consistenţă variabilă. Greşeli de execuţie frecvente

necorelarea contactului pe sol cu profilul şi consistenţa solului;

79

necorelarea poziţiei trunchiului cu profilul terenului (înclinarea trunchiului prea mult ori prea puţin);

exagerarea tempoului (alergare neeconomică). Indicaţii metodice este un exerciţiu indicat doar în condiţiile unei bune capacităţi de efort; sunt de preferat terenuri cu consistenţă medie ori moale şi cu înclinaţii mici

sau medii; alergarea repetată se efectuează pe distanţe ce cresc treptat de la 100m la

250-300m; durata alergării creşte progresiv.

4.1.12. Alergare lansată (a.L.)

Ca aspect general, alergarea lansată este asemănătoare cu alergarea în tempo moderat, dar cu o viteză de deplasare (tempo) superioară, ceea ce produce mici modificări adaptative ale tehnicii pasului alergător.

Este unul din principalele mijloace ale încălzirii generale (în majoritatea disciplinelor sportive dinamice) şi speciale (pentru alergătorii din probele de viteză); contribuie la formarea deprinderii de alergare cu pas lung şi reprezintă o bază motrică pentru însuşirea tehncii pasului alergător lansat de viteză. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.11.) Viteza de deplasare se dobândeşte printr-o accelerare incompletă – pe primii 4-6 paşi – prin creşterea rapidă a frecvenţei dar mai ales a lungimii paşilor, după atingerea vitezei optime raportul dintre frecvenţa şi lungimea paşilor rămânând constant până la finalul distanţei de alergat (viteza de deplasare rămâne constatntă). Contactul cu solul se realizează activ (printr-o acţiune dinainte înspre înapoi) pe pingea, cu o faza de amortizare mai consistentă (Fig. 4.1.11.f); înaintea întreruperii contactului cu solul, piciorul termină impulsia întins (Fig. 4.1.11.a), continuând cu retroducerea coapsei şi flexia gambei pe coapsă sub un unghi mai mic de 45º, gamba ajungând oblică faţă de sol (Fig. 4.1.11.c). Faza pasului anterior este de asemenea amplă, coapsa apropiindu-se de orizontală (Fig. 4.1.11.d); coborârea coapsei este însoţită de întinderea gambei pe coapsă, iar contactul cu solul se realizează înaintea proiecţiei genunchiului pe sol (Fig. 4.1.11.c,d,e). Creşterea intensităţii impulsiei şi amplitudinii celor două faze a perioade de pendulare – a pasului posterior şi anterior, determină o lungime mai mare a pasului lansat decât a pasului în tempo moderat. Trunchiul este puţin înclinat înainte, capul în prelungirea acestuia şi privirea orientată înainte. Braţele oscilează deasemenea cu amplitudine mai mare, cu o mişcare sincronizată cu cea a picioarelor. Succesiunea metodică a învăţării

1. Alergare repetată în linie dreaptă, pe distanţe de 40-80m, cu marcarea distanţei de accelerare incompletă;

80

Figura 4.1.11. Alergarea lansată

2. Alergare repetată în turnantă, pe distanţe de 40-80m; 3. Alergare repetată în linie dreaptă şi turnantă (cu intrare şi cu ieşire în/din

turnantă), pe distanţe de 40-80m. Greşeli de execuţie frecvente

contact pe sol efectuat pe toată talpa; creşterea insuficientă a lungimii paşilor (amplitudine insuficientă a celor

două faze menţionate); execuţie sacadată (creşterea excesivă a lungimii paşilor); execuţie rigidă, lipsită de cursivitate.

Indicaţii metodice se urmăreşte optimizarea raportului dintre frecvenţa şi lungimea paşilor; în prima faza a învăţării, tempoul (viteza) este mai redus; se urmăreşte formarea deprinderii de alergare fluentă, relaxată, pe fondul

unei intensităţi mai ridicate a efortului.

a b c

d e f

81

4.1.13. Alergare accelerată (a.Ac.) Ca mişcare, principala sa caracteristică este creşterea progresivă a vitezei

de deplasare, ca urmare a creşterii treptate a lungimii paşilor de alergare (fuleu) şi simultan, a măririi graduale a frecvenţei acestora, în funcţie de nevoile specifice (probei), atingând până la 90-95% din potenţialul maxim de viteză.

Din acest motiv, respectiv punerea cât mai rapidă în valoare a potenţialului individual de viteză, alergarea accelerată nu poate fi disociată de poziţia din care aceasta începe, adică o poziţie similară startului de sus/din picioare, cu o amplitudine a flexiilor din cele trei articulaţii (glezne, genunchi şi şolduri) proporţională cu mărimea acceleraţiei. Astfel, cu cât se doreşte atingerea unei viteze de deplasare mai mari, cu atât flexiile vor fi mai accentuate şi C.G.G. al corpului mai aproape de sol. Prin intermediul repetării alergării accelerate, se formează treptat şi simţul accelerării.

În practică, alergarea accelerată se întâlneşte în numeroase ipostaze: mijloc al încălzirii generale, al antrenamentului alergătorilor (de viteză, semifond ori fond), al săritorilor, dar şi ca parte a tehnicii unor probe. Astfel, sub forma unei alergări accelerate se prezintă lansarea de la start în probele de viteză, lansarea de la start, evadarea din pluton şi finish-ul în probele de semifond, fond şi mare fond, dar şi elanul în probele de sărituri. Tehnica de execuţie (Figura 4.1.12.) La începerea alergării un picior este înainte celălalt înapoi, orientate cu vârful pe direcţia alergării şi cu o distanţă de cca. ½ de lungime de talpă între ele; trunchiul este înclinat înainte, astfel încât greutatea corpului să fie repartizată aproape exclusiv pe piciorul dinainte, piciorul dinapoi având rol de echilibru. Braţele sunt flexate din articulaţia cotului şi orientate invers faţă de picioare („braţ-picior opus”). Mărimea celor trei flexii – a trunchiului pe coapse, a coapselor pe gambe şi a gambelor pe labele picioarelor – este direct proporţională cu necesarul de viteză (Fig. 4.1.12.a). Impulsia este simultană din ambele picioare, cel aflat în plan posterior întrerupând primul contactul cu solul şi trecând rapid dinapoi înainte şi în sus. Piciorul dinainte efectuează o impulsie completă, întins din toate articulaţiile la întreruperea contactului cu solul (Fig. 4.1.12.b). Amplitudinea celor două faze extreme – a pasului anterior şi posterior – este redusă la primii paşi, aceasta crescând progresiv, la fiecare pas (Fig. 4.1.12.b, c). La primii paşi, perioada de sprijin este lipsită aproape complet de faza de amortizare (Fig. 4.1.12.e,f), obiectivul cel mai important fiind „ruperea” cât mai rapidă a inerţiei statice şi angrenarea în mişcarea de alergare.

Primii paşi sunt de asemenea caracterizaţi de efectuarea contactului cu solul cu o depărtare laterală considerabilă faţă de axa alergării, depărtare ce scade treptat cu fiecare pas efectuat.

Trunchiul flexat pronunţat la începerea alergării, se îndreaptă treptat spre verticală; braţele sunt îndoite din articulaţiile cotului la aprox. 90º şi oscilează pe

82

Figura 4.1.12. Alergarea accelerată lângă corp dinapoi înainte şi din exterior spre interior cu o amplitudine care creşte în concordanţă cu creşterea lungimii paşilor. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din alergare uşoară, creşterea treptată a vitezei de deplasare în linie dreaptă; 2. Din stând, dezechilibrarea C.G.G. al corpului spre înainte, cu trecere în

alergare accelerată 20m şi decelerare în linie dreaptă; 3. Alergare uşoară alternată cu alergare accelerată (10m a.U.+15m a.Ac.+10m

a.U.+15m a.Ac.) în linie dreaptă, apoi şi în turnantă; 4. Din poziţia de plecare, alergare accelerată cu plecare liberă în linie dreaptă,

apoi şi în turnantă; 5. Din poziţia de plecare, alergare accelerată cu plecare la semnal sonor în

linie dreaptă, apoi şi în turnantă; 6. Din poziţia de plecare, alergare accelerată sub formă de întrecere în linie

dreaptă, apoi şi în turnantă.

a b c

d e f

83

Greşeli de execuţie frecvente menţinerea trunchiului în flexie accentuată după începerea alergării; îndreptarea bruscă a trunchiului, defavorizând impulsia; creşterea vitezei exclusiv pe seama măririi frecvenţei; atitudine generală crispată, nenaturală.

Indicaţii metodice intensitatea efortului este la început de până la 80-85% (intensitatea mai

redusă favorizează însuşirea tehnicii şi a simţului accelerării); în general, după însuşirea tehnicii, se folosesc eforturi submaximale (90-

95% din potenţialul maxim – 1 RM), deoarece intensitate maximă favorizează apariţia greşelilor;

în cazul formaţiilor de lucru multiple (3-4 elevi), se urmăreşte omogenizarea valorică a acestora;

se pot utiliza semne pe sol, pentru a stimula creşterea lungimii paşilor. 4.1.14. Alergare peste obstacole joase (a.O.j.)

Constă în deplasarea cu trecerea succesivă a mai multor obstacole de înălţimi diferite şi aşezate la distanţe egale unul de celălalt, care să permită efectuarea aceluiaşi număr de paşi (5, 4, 3 sau 2) la un parcurs. Efectuarea trecerii cu număr par de paşi vizează depistarea piciorului de atac şi pregătirea bilaterală a tehnicii pasului peste gard din perspectiva unei eventuale specializări în proba de 400 m.g., iar utilizarea ritmului impar de paşi – în final 3 – este conformă cu prevederile regulamentului pentru probele scurte de alergări de garduri.

Acest exerciţiu, contribuie la însuşirea mecanismului de bază al alergării de garduri, îmbogăţind fondul de deprinderi motrice care favorizează învăţarea tehnicii acestei probe. Tehnica de execuţie

Se învaţă global, pe fondul alergării repetate peste mai multe obstacole, în care bătaia se efectuează pe un picior, iar trecerea obstacolului (atacul) cu celălalt. Distanţa de la locul de bătaie la obstacol, trebuie să permită trecerea relativ razantă peste obstacol; trecerea piciorului de atac, se realizează cu întinderea gambei pe coapsă, iar trecerea piciorului de remorcă (piciorul de bătaie se transformă în picior de remorcă, el trecând peste obstacol după piciorul de atac) se face cu uşoară dezaxare laterală (spre exterior).

Trunchiul menţinut vertical în timpul alergării până la şi între obstacole, se flexează uşor la trecerea fiecărui obstacol; capul este în prelungirea capului, privirea fiind orientată spre obstacolul următor. Braţele oscilează pe lângă corp. Succesiunea metodică a învăţării

1. Alergare peste 3-5 obstacole, cu număr neprecizat de paşi între obstacole şi plecare liberă;

2. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 5 paşi între ele, pentru depistarea piciorului de atac, cu plecare liberă;

84

3. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 paşi între ele, cu plecare liberă; 4. Alergare peste 1 obstacol, cu plecare din poziţia startului de sus/din picioare

şi lansare cu 8 paşi până la obstacol, pentru depistarea poziţiei de plecare; 5. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi până la

primul obstacol; 6. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 4 paşi între ele (atacare alternativă) şi

lansare liberă; 7. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 4 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi până la

primul obstacol; 8. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 şi 4 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi

până la primul obstacol, sub formă de întrecere; Greşeli de execuţie frecvente

trecerea înaltă a obstacolului, ca urmare a bătăii prea apropiate de obstacol; trecerea piciorului de atac ori a celui de remorcă prin flexie spre interior; reluarea contactului pe sol după obstacol, pe ambele picioare; reluarea contactului pe sol mai întâi cu piciorul de remorcă; micşorarea lungimii paşilor la alergarea între obstacole; lipsa de sincronizare între braţe şi picioare;

Indicaţii metodice obstacolele pot fi linii sau zone marcate, stinghii, obstacole joase, garduri

şcolare; primul factor de progres este creşterea distanţei între obstacole şi doar apoi

înălţimea acestora; se organizează 2-3 rânduri de garduri, cu distanţe şi înălţimi diferite,

accesibile tuturor elevilor; se pot utiliza semne care să marcheze locul de bătaie şi de aterizare (pentru

o trecere lungă şi cât mai razantă); la început, când înălţimea obstacolelor este mică, atenţia va fi îndreptată

către întinderea şi coborârea activă a piciorului de atac; pe măsură ce creşte înălţimea obstacolelor, atenţia se orientează către flexia trunchiului pe coapsa piciorului de atac şi către dezaxarea laterală a piciorului de remorcă, fără a accentua amplitudinea acesteia;

utilizarea ritmului cu număr par de paşi de alergare între obstacole, contribuie la formarea deprinderii de a ataca cu ambele picioare, deprindere utilă mai târziu în cazul unei eventuale specializări în proba de 400mg sau 3000m obstacole, iar ritmul cu număr impar de paşi de alergare între obstacole contribuie la formarea ritmului specific probelor de 100-110 m.g.;

se poate utiliza în cadrul unor ştafete, devenind mai atractivă.

85

4.2. Şcoala săriturii Săritura reprezintă o acţiune motrică însuşită în mod natural, care

presupune întreruperea contactului cu solul ca urmare a unei impulsii, urmată de un zbor lung ori înalt, de reluarea contactului cu solul/aterizare şi care este definită de DEX ONLINE29 astfel: SĂRITURĂ, sărituri s.f. 1. Desprindere bruscă a unui corp din poziţia iniţială şi deplasare într-o anumită direcţie; 2. Rezultatul acţiunii de a sări; 3. Distanţă acoprită în urma unei asemenea mişcări; 4. Probă sportivă bazată pe această mişcare. „Şcoala săriturii” conţine o sumă de exerciţii care „prin conţinutul şi forma lor, preced şi favorizează învăţarea tehnicii probelor de sărituri, conducând la schimbări calitative şi cantitative de ordin general asupra organismului”30 şi contribuind în mod nemijlocit la: - depistarea piciorului de bătaie; - dezvoltarea simţului echilibrului şi coordonării mişcărilor în faza de zbor; - învăţarea tehnicii probelor de sărituri (bătaia-desprinderea); - dezvoltarea vitezei explozive (detenta).

Pe lângă exerciţiile abordate în continuare şi pe care noi le considerăm principale, în „şcoala săriturii” mai putem include o serie de exerciţii secundare, simple ca structură şi astfel uşor de efectuat mai ales la vârste mici, care pot precede însuşirea exerciţiilor principale:

- sărituri libere (fără ori cu deplasare) cu desprindere de pe un picior sau de pe ambele, cu aterizare pe un picior sau pe ambele;

- sărituri pe, de pe şi peste un obstacol înalt sau lung, cu desprindere de pe unul sau ambele picioare;

- combinaţii diverse de sărituri cu traiectorie lungă ori înaltă, cu desprindere de pe unul sau de pe ambele picioare, cu aterizare liberă ori în zone marcate, pe unul sau pe ambele picioare, peste semne ori obstacole.

4.2.1. Săritura în lungime fără elan (s.L.f.e.)

Este un mijloc/exerciţiu utilizat atât pentru evaluarea forţei explozive a membrelor inferioare (în sistemul educaţional dar şi în sportul de performanţă) cât şi pentru dezvoltarea acesteia; această dublă calitate este şi motivul care ne-a determinat să includem exerciţiul în această categorie. Tehnica de execuţie (Figura 4.2.1.) Structura acţională poate fi împărţită în 4 faze:

29 www.webdex.ro 30 Raţă, Gloria, (2002) – Atletism - Tehnică, metodică, regulament, Editura Alma Mater, Bacău, p.62

86

Figura 4.2.1. Săritura în lungime fără elan a) Gruparea – se realizează prin coborârea C.G.G. al corpului (flexii din

articulaţiile gleznelor şi genunchilor), simultan cu flexia trunchiului pe coapse şi cu trecerea braţelor din plan anterior în plan posterior (Fig. 4.2.1.a,b,c); greutatea corporală (masa) este orientată către partea anterioară a poligonului de sprijin. Această fază determină acumularea unei tensiuni interne în musculatura membrelor inferioare, care favorizează impulsia (efortul muscular de învingere);

b) Impulsia – prin presiunea exercitată asupra solului şi efortul de învingere al musculaturii ambelor membre inferioare (extensie completă) simultan cu trecerea energică a braţelor dinapoi-înainte-în sus şi cu îndreptarea parţială a trunchiului, se produce întreruperea contactului cu solul sub un unghi care să favorizeze o lungime cât mai mare a săriturii (Fig. 4.2.1.d);

c) Zborul – începe în momentul întreruperii contactului cu solul şi se încheie la reluarea contactului cu solul (Fig. 4.2.1.e,f). Imediat după începerea zborului, membrele inferioare trec din plan posterior în planul anterior al mişcării prin flexie din cele trei articulaţii (gleznei, genunchiului, şoldului), trunchiul revine în flexie, iar în ultima parte a zborului gambele se întind pe coapse pregătind aterizarea;

a b c d

e f g

87

d) Aterizarea – constă în reluarea contactului cu solul pe ambele picioare simultan (Fig. 4.2.1.g); în momentul atingerii solului, trunchiul îşi accentuează flexia, bazinul se propulsează înainte, braţele trec în plan posterior iar musculatura membrelor inferioare efectuează un efort de cedare pentru amortizarea contactului cu solul (mai ales dacă aterizarea se produce pe suprafaţă dură).

Succesiunea metodică a învăţării 1. Sărituri înalte cu impulsie şi aterizare pe ambele picioare („ca mingea”),

înainte-înapoi; 2. Sărituri libere, cu impulsie de pe un picior şi aterizare pe ambele; 3. Săritură în lungime fără elan, cu impulsie de pe un picior şi aterizare pe

ambele; 4. Săritură în lungime fără elan, cu trecere peste obstacole mici; 5. Săritură în lungime fără elan, cu aterizare pe semne marcate în nisip; 6. Săritură în lungime fără elan, sub formă de concurs.

Greşeli de execuţie frecvente balans de braţe repetat; impulsie (extensie) incompletă; impulsia efectuată sub un unghi prea mare (zbor înalt) ori prea mic (zbor

razant); necoordonarea mişcării braţelor cu impulsia picioarelor.

Indicaţii metodice se vor alege suprafeţe de aterizare cu consistenţă moale (nisip dacă este

posibi); execuţiile se eşalonează cu distanţe suficiente pentru a asigura ieşirea

săritorului din zona de aterizare; iniţial, accentul se pune pe coordonarea mişcărilor nu pe lungimea săriturii.

4.2.2. Pas săltat (p.Sl.)

Pasul săltat constă într-o impulsie şi o desprindere efectuată pe un picior, cu înscrierea corpului pe o traiectorie de zbor – cu caracteristici descrise în continuare – şi reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior (piciorul de impulsie).

În principala sa formă de execuţie – pe care o vom descrie mai pe larg – presupune o succesiune de paşi săltaţi, în care piciorul care realizează impulsia respectiv reluarea contactului cu solul se schimbă continuu, sub forma pasului săltat alternativ.

Pe lângă varianta pe care noi o considerăm fundamentală – pasul săltat alternativ, mai trebuiesc menţionate şi celelalte variante – derivate, care de asemenea vor fi descrise dar mai succint deoarece presupun aceleaşi demersuri în vederea desprinderii şi reluării contactului cu solul, precum şi aceeaşi postură în faza de zbor, sub forma pasului săltat cu elan ritmic intermediar de 3 sau 5 paşi, a

88

celui cu elan ritmic intermediar de 2 sau 4 paşi şi a pasului săltat cu elan şi aterizare în groapa cu nisip.

Toate exerciţiile menţionate, au un rol deosebit în constituirea bagajului motric general, dar şi a celui minim necesar pentru însuşirea tehnicii probelor de sărituri, deoarece prin intermediul lor se realizează: - depistarea piciorului de bătaie; - învăţarea desprinderii unilaterale; - ameliorarea coordonării mişcărilor segmentare în zbor şi a echilibrului; - formarea deprinderii de amortizare a şocului de contact la aterizare; - introducerea în ritmul specific ultimilor paşi ai elanului în probele de sărituri; - dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţă explozivă/detentă) a membrelor

inferioare. 4.2.2.1. Pas săltat alternativ Tehnica de execuţie (Figura 4.2.2.)

Figura 4.2.2. Pasul săltat alternativ

a b c d e

f g h i

89

Execuţia constă în deplasarea C.G.G. al corpului prin intermediul unei faze de zbor, orientate atât pe o componentă orizontală cât mai ales pe una verticală, ca urmare a unei impulsii energice efectuate sub un unghi mare faţă de sol (cca. 75-80º), a unei aterizări efectuate pe acelaşi picior şi a unui pas de legătură care transferă aceeaşi execuţie pe celălalt picior (Fig. 4.2.2.). Forţând puţin expresia, este un pas săltat cu elan intermediar de 1 pas, numărul impar determinând caracterul alternativ al execuţiei. Piciorul de impulsie se aşează pe sol activ (sub forma unei bătăi), pe toată talpa ori chiar pe călcâi (Fig. 4.2.2.a), după care urmează o rulare în sensul călcâi, talpă, vârf şi o extensie completă finalizată cu întinderea segmentelor în cele trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold) ale membrului inferior implicat (4.2.2.c). Simultan cu acţiunea piciorului de impulsie, piciorul de avântare pendulează dinapoi spre înainte prin flexie din articulaţia genunchiului până când coapsa ajunge la orizontală (cu un unghi de aprox. 90º faţă de trunchi), cu gamba perpendiculară pe sol (cu un unghi de aprox. 90º faţă de coapsă) şi laba piciorului relaxată, orientată uşor oblic în jos (Fig. 4.2.2.d). Pe parcursul acţiunii membrelor inferioare, trunchiul se menţine vertical cu capul în prelungirea acestuia, iar braţele oscilează alternativ pe lângă corp, cu o mişcare mai viguroasă a braţului opus piciorului de avântare, braţ care ajunge cu degetele aproximativ la nivelul frunţii şi cu un unghi de aprox. 90º între braţ şi antebraţ. Poziţia întinsă a piciorului de impulsie, în flexie a piciorului de avântare, verticală a trunchiului şi capului precum şi poziţia braţelor (Fig. 4.2.2.d,h), se menţine prin blocarea tuturor articulaţiilor pe toată durata zborului (faza fără sprijin). Reluarea contactului cu solul se produce pe piciorul de impulsie, suplu, pe partea anterioară a labei piciorului, cu derulare pe talpă şi călcâi şi cu efort muscular de cedare (Fig. 4.2.2.i). Contactele succesive cu solul se produc fără abateri laterale. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând fără deplasare, săltări alternative pe câte un picior (cu reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior);

2. Săltări alternative pe câte un picior, cu deplasare (alergare săltată); 3. Din stând, trecere în poziţia statică de pas săltat fără desprindere, alternativ

pe câte un picior, cu menţinerea poziţiei câteva secunde; 4. Din stând, trecere în poziţia de pas săltat cu desprindere uşoară fără

înaintare, alternativ pe câte un picior; 5. Din deplasare în mers, trecere în poziţia statică de pas săltat fără

desprindere, alternativ pe câte un picior, cu menţinerea poziţiei câteva secunde;

6. Din deplasare, pas săltat alternativ cu desprindere uşoară; 7. Din deplasare, pas săltat alternativ cu desprindere din ce în ce mai amplă;

90

Greşeli de execuţie frecvente aşezarea labei piciorului de impulsie cu depărtare laterală faţă de axul

deplasării, ori dezaxat; piciorul de impulsie face o extensie incompletă (la desprindere, rămâne un

unghi mai mic de 180º între gambă şi coapsă); flexia piciorului de impulsie după întreruperea contactului cu solul; ridicarea insuficientă a coapsei piciorului de avântare; flexia gambei pe coapsă, cu aducerea călcâiului sub bazin; flexia ori extensia trunchiului simultan cu ridicarea piciorului de avântare; nesincronizarea mişcării piciorului de avântare cu braţul opus; lipsa blocării articulare pe parcursul zborului (mişcări sau oscilaţii ale

piciorului de avântare ori ale braţului opus); lipsa cursivităţii în alternarea paşilor săltaţi, din cauza unui pas de legătură

lung (mişcări sacadate); Indicaţii metodice dacă nivelul de motricitate al colectivului este ridicat şi omogen (se

observă de la primele execuţii), se poate trece mai repede la execuţiile cu deplasare şi desprindere, scurtând succesiunea metodică;

se va urmări în mod deosebit ritmul execuţiei şi modul activ de aşezare a piciorului de impulsie pe sol;

o atenţie mai mare se va acorda execuţiei impulsiei cu piciorul îndemânatic;

treptat, distanţele de lucru vor creşte de la cca. 20 metri la 40, 50 şi chiar mai mult.

4.2.2.2. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 3 sau 5 paşi Execuţia acestei structuri motrice, presupune efectuarea tuturor mişcărilor între aşezarea piciorului de impulsie pe sol şi reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior, similar pasului săltat alternativ, cu introducerea unui elan constituit dintr-un număr impar de paşi de alergare (3 sau 5) între două desprinderi succesive (între doi paşi săltaţi succesivi, efectuaţi pe picioare de desprindere diferite). Ca şi la exerciţiul anterior, numărul impar de paşi determină caracterul alternativ al execuţiei. În plus faţă de exerciţiul descris anterior, acum se va acorda o atenţie suplimentară ritmului şi structurii celor 3 sau 5 paşi, structură similară ultimilor 3 paşi ai elanului în probele de sărituri:

- în cazul elanului ritmic intermediar de 3 paşi, primul este scurt, al doilea lung, iar al treilea mai scurt decât primul;

- în cazul elanului ritmic intermediar de 5 paşi, primii doi au aspectul unor paşi alergători simpli în ritm uniform, următorii 3 paşi având structura identică cu cea descrisă anterior;

91

Trebuie amintit faptul că elanul ritmic intermediar de 5 paşi determină acumularea unei viteze orizontale mai mari, fapt care face mai dificilă coordonarea mişcărilor segmentare şi ale corpului în ansamblu pe parcursul execuţiei. În acest context, este imperios necesar ca intensitatea execuţiei să fie menţinută sub control pentru a nu altera tehnica pasului săltat. 4.2.2.3. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 2 sau 4 paşi Ca şi mai înainte, facem aceeaşi precizare: execuţia acestei structuri motrice, presupune efectuarea tuturor mişcărilor între aşezarea piciorului de impulsie pe sol şi reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior, similar pasului săltat alternativ, cu introducerea unui elan constituit dintr-un număr par de paşi de alergare (2 sau 4) între două desprinderi succesive (între doi paşi săltaţi succesivi, efectuaţi pe acelaşi picior de desprindere); numărul par de paşi determină caracterul unilateral al execuţiei. Importanţa acestui exerciţiu este determinată de posibilitatea de a angrena în aceeaşi mişcare aceleaşi segmente, orientarea fiind mai ales către piciorul îndemânatic (de bătaie), acest aspect făcându-l util pentru o eventuală specializare într-o probă de sărituri. Structura paşilor este:

- în cazul elanului ritmic intermediar de 2 paşi, primul este lung, al doilea scurt, similar ultimilor doi paşi ai elanului;

- în cazul elanului ritmic intermediar de 4 paşi, primul are aspectul unui pas alergător simplu, al doilea este scurt, al treilea lung, iar ultimul este mai scurt decât al doilea.

4.2.2.4. Pas săltat cu elan şi aterizare în groapa cu nisip (pas săltat amplu) Execuţia constă în efectuarea unui singur pas săltat cu bătaie pe piciorul de impulsie, bătaie precedată de un elan constituit dintr-un număr impar de paşi (de regulă 3, 5 sau 7), sub forma unei alergări accelerate, cu aceeaşi structură a ultimilor 3 paşi ca la toate variantele prezentate anterior. La bătaie, piciorul de impulsie se aşează pe călcâi cu rulare în sensul călcâi-talpă-vârf şi o impulsie energică, însoţită de acţiunea activă a piciorului de avântare dinapoi spre înainte şi a braţului opus acestuia. Astfel, corpul ajunge în poziţia de pas săltat, pe care săritorul o va menţine pe toată durata zborului. Aterizarea se produce pe piciorul de impulsie, suplu şi amortizat, cu continuarea alergării în groapa cu nisip pentru oprire. 4.2.3. Pas sărit (p.Sr.)

Printr-o analogie cu structura de mişcare prezentată anterior, pasul sărit constă într-o impulsie şi o desprindere efectuată pe un picior, cu înscrierea corpului pe o traiectorie de zbor – cu caracteristici descrise în continuare – şi reluarea contactului cu solul pe piciorul opus (piciorul de avântare).

Continuând comparaţia cu pasul săltat, pasul sărit – în principala sa formă de execuţie pe care o vom descrie mai pe larg (pasul sărit alternativ) – presupune o

92

succesiune de sărituri consecutive, cu impulsie/desprindere pe un picior şi reluare a contactului cu solul pe celălalt picior; astfel, după fiecare ciclu de mişcare, piciorul de avântare – prin reluarea contactului cu solul – devine picior de impulsie, iar piciorul de impulsie devine picior de avântare.

Pe lângă varianta pe care noi o considerăm deasemenea fundamentală – pasul sărit alternativ, mai trebuiesc menţionate şi celelalte variante – derivate (chiar dacă foarte puţin utilizate şi aceasta mai ales în antrenamentul triplusaltiştilor), care de asemenea vor fi descrise dar mai succint, deoarece presupun aceleaşi mişcări segmentare în faza de zbor, sub forma pasului sărit cu elan ritmic intermediar de 2, 4 sau 6 paşi, a celui cu elan ritmic intermediar de 1, 3 sau 5 paşi şi a pasului sărit cu elan şi aterizare în groapa cu nisip. În cazul tuturor acestor variante derivate, este foarte importantă menţinerea intensităţii efortului în limite care să nu afecteze negativ tehnica pasului sărit.

Şi aceste exerciţii au un rol deosebit în constituirea bagajului motric general, dar şi a celui minim necesar pentru însuşirea tehnicii probelor de sărituri (mai ales triplusalt), deoarece prin intermediul lor se realizează: - depistarea piciorului de bătaie; - învăţarea/consolidarea desprinderii unilaterale; - formarea deprinderii de menţinere a depărtării mari în plan sagital; - ameliorarea coordonării mişcărilor segmentare în zbor şi a echilibrului; - formarea deprinderii de amortizare a şocului de contact la aterizare; - dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţă explozivă/detentă) a membrelor

inferioare. 4.2.3.1. Pas sărit alternativ Tehnica de execuţie (Figura 4.2.3.) Deplasarea C.G.G. al corpului se produce printr-o succesiune de sărituri (sau zboruri), în care impulsia – sub un unghi ascuţit faţă de orizontală – o realizează un picior, iar reluarea contactului cu solul se produce pe piciorul opus. Piciorul de impulsie se aşează pe sol activ, pe călcâi (Fig. 4.2.3.a), cu rulare în sensul călcâi-talpă-vârf (Fig. 4.2.3.b), extensie cu întinderea completă din toate articulaţiile implicate şi desprindere orientată pe o traiectorie oblică în sus (Fig. 4.2.3.c). Simultan cu acţiunea piciorului de impulsie, piciorul opus (de avântare) trece în planul anterior al mişcării flexat din articulaţia genunchiului (Fig. 4.2.3.b,c), cu coapsa la orizontală ori chiar mai sus – unghi de 90º sau mai mic între coapsă şi trunchi – şi cu gamba uşor flexată pe coapsă – unghi mai mic de 90º între gambă şi coapsă (Fig. 4.2.3.d,h). Trunchiul este uşor în flexie (Fig. 4.2.3.h), iar braţele oscilează alternativ (braţ-picior opus) sau simultan, cu un caracter foarte activ pentru a stimula impulsia.

După întreruperea contactului cu solul, prin acţiunea piciorului de impulsie spre înapoi prin – uşoară flexie a gambei pe coapsă – şi a piciorului de avântare spre înainte, între coapse se realizează o depărtare mare în plan sagital, menţinută pe cea mai mare parte a traiectoriei de zbor (Fig. 4.2.3.d).

93

Figura 4.2.3. Pasul sărit alternativ

a b c

d e f

g h i

94

Pe ultima parte descendentă a zborului, gamba piciorului de avântare se întinde pe coapsă, iar aceasta coboară pregătind reluarea contactului cu solul – de asemenea pe călcâi şi în mod activ – contact orientat pe o direcţie dinainte spre înapoi (Fig. 4.2.3.e,f). Succesiunea metodică a învăţării

1. Alergare accelerată – cu rată mică de accelerare – cu creşterea exagerată a lungimii paşilor, alergarea devenind sacadată (alergare sărită); paşii sunt lungi şi razanţi;

2. Alergare cu creşterea lungimii paşilor, cu intensitate mai mare (alergare sărită cu intensitate mai mare);

3. Pas sărit alternativ peste marcaje dispuse cu distanţe din ce în ce mai mari între ele;

4. Pas sărit alternativ cu intensitate din ce în ce mai mare – lungimea paşilor creşte;

Greşeli de execuţie frecvente contact cu solul efectuat pe partea anterioară a labei piciorului; impulsie incompletă – piciorul de impulsie păstrează un unghi ascuţit în

articulaţia genunchiului; ridicarea insuficientă a coapsei piciorului de avântare; retroducere insuficientă a piciorului de impulsie după întreruperea

contactului cu solul; anticiparea contactului cu solul (grăbirea reluării contactului cu solul); poziţie neadecvată a trunchiului – în extensie ori prea mult în flexie;

Indicaţii metodice se vor evita suprafeţele dure de lucru (beton, asfalt); de foarte mare importanţă este crearea şi menţinerea depărtării mari în plan

sagital între coapse; distanţele de lucru şi numărul de repetări va creşte treptat şi cu foarte mare

grijă, din cauza durităţii execuţiilor – contact cu solul şi intensitate a efortului;

4.2.3.2. Pas sărit cu elan ritmic intermediar de 2, 4, 6 paşi Structura motrică a pasului sărit este identică cu cea descrisă anterior, diferenţa constând în faptul că paşii săriţi nu se succed, între doi paşi săriţi consecutivi interpunându-se un elan constituit din paşi alergători în număr par. Astfel, execuţia va fi alternativă, în sensul că un pas sărit se efectuează cu impulsie pe un picior şi reluare a contactului cu solul pe celălalt, după care „rolurile” se schimbă. 4.2.3.3. Pas sărit cu elan ritmic intermediar de 1, 3, 5 paşi Fără a fi nevoie să intrăm în foarte multe amănunte, structura motrică a pasului sărit este de asemenea similară celei descrise la punctul 4.2.3.1. şi de asemenea, similar punctului 4.2.3.2., între doi paşi săriţi se intercalează un elan

95

constituit din paşi alergători în număr impar. În acest fel, execuţia va fi unilaterală, pe tot parcursul unei execuţii impulsia fiind efectuată pe acelaşi picior – piciorul de impulsie – şi de asemenea aterizarea – pe piciorul de avântare. 4.2.3.4. Pas sărit cu elan şi aterizare în groapa cu nisip (pas sărit amplu) Execuţia constă în efectuarea unui elan constituit dintr-un număr impar de paşi – de regulă 3, 5, ori 7 sub forma unei alergări accelerate, cu aşezarea piciorului de impulsie în mod activ, desprinderea producându-se în poziţie de pas săltat. Imediat după aceasta, piciorul de impulsie continuă retroducerea şi gamba se flexează uşor pe coapsă, trecându-se în poziţie de pas sărit, cu depărtare mare în plan sagital între coapse, poziţie care se menţine cât mai mult. Pe traiectoria descendentă a traiectoriei, coapsa piciorului de avântare coboară simultan cu întinderea gambei pe coapsă pregătind aterizarea, iar piciorul de impulsie trece dinapoi spre înainte prin flexia gambei pe coapsă, continuând alergare în nisip pentru oprire. 4.2.4. Săritura în lungime cu ghemuire (s.L.g.)

Deşi nu este un procedeu tehnic de mare randament, ca urmare nemaifiind utilizat – decât eventual sporadic – în concursurile de atletism, includerea sa în curricula pentru educaţia fizică din învăţământul gimnazial şi ca urmare învăţarea tehnicii, este recomandată în primul rând de accesibilitatea datorată simplităţii mişcărilor care o compun.

Pe de altă parte, din punct de vedere al structurii, conţine elementele comune tuturor procedeelor tehnice de săritură în lungime – desigur cu excepţia zborului – constituindu-se astfel într-un suport motric deosebit de util pentru învăţarea tehnicii procedeului cu 1 pas şi ½ în aer şi apoi a celor de mare randament – cu 2 paşi şi ½ în aer şi cu 3 paşi şi ½ în aer. Tehnica de execuţie Elanul constă într-o alergare sub formă accelerată, dar cu un caracter mai activ al pasului alergător, alergare formată dintr-un număr de regulă impar de paşi – 9, 11 ori mai mulţi (elan complet în cazul săriturilor sub formă de concurs). Ritmul şi forma ultimilor 3 paşi ai elanului sunt determinate de lungimea diferită a acestora: antepenultimul pas este mai scurt şi este considerat un pas de legătură, penultimul este lung şi determină coborârea C.G.G. al corpului prin flexii la nivelul articulaţiei genunchilor, ultimul fiind cel mai scurt şi cu o aşezare a piciorului de bătaie/impulsie aproape de proiecţia C.G.G. al corpului pe sol. Bătaia (impulsia în unele surse bibliografice) urmăreşte transformarea vitezei orizontale obţinute în viteză ascensională. Piciorul de bătaie/impulsie se aşează pe călcâi, activ (de sus în jos şi dinainte spre înapoi) şi cu trecere rapidă prin rulare pe toată talpa şi pe vârf, o amortizare a contactului cu solul prin efort muscular de cedare (flexie în articulaţia genunchiului) şi o impulsie cu

96

caracter exploziv prin efort muscular de învingere, determinată de o extensie rapidă la nivelul celor trei articulaţii implicate (gleznă, genunchi, coxo-femurală). Impulsia piciorului de bătaie este însoţită de pendularea piciorului de avântare dinapoi spre înainte şi în sus şi de înaintarea braţului opus acestuia, astfel că înaintea întreruperii contactului cu solul, săritorul se găseşte în poziţie de pas săltat. Zborul presupune trecerea piciorului de bătaie/impulsie din plan posterior în plan anterior, lângă piciorul de avântare, flexia ambelor gambe şi a trunchiului pe coapse, poziţia generală a corpului (ghemuită) menţinându-se până pe ultima treime descendentă a zborului. Aterizarea constă în totalitatea mişcărilor efectuate în scopul valorificării la maximum a traiectoriei zborului. Trunchiul flexat pe coapse şi coapsele ridicate se menţin astfel, iar gambele se întind cu labele picioarelor în flexie dorsală. Contactul cu nisipul se produce pe călcâie, după care urmează o acţiune de cedare prin flexie la nivelul articulaţiei genunchilor. Succesiunea metodică a învăţării

1. Săritură în ghemuit pe lada de gimnastică în lungime (2-3 capace), cu aterizare pe ambele picioare şi elan de 1, 3 paşi;

2. Săritură cu ghemuire peste ştachetă cu elan (perpendicular) de 3, 5, 7 paşi şi bătaie în zonă de bătaie;

3. Săritură în lungime cu ghemuire cu elan de 5, 7, 9 paşi şi aterizare peste marcaje în groapa cu nisip;

4. Săritură în lungime cu ghemuire peste ştachetă, cu elan de 5, 7, 9 paşi şi aterizare peste marcaje în groapa cu nisip;

5. Săritură în lungime cu ghemuire, cu elan de 9, 11 paşi; 6. Săritură în lungime cu ghemuire sub formă de întrecere;

Greşeli de execuţie frecvente impulsie incompletă; menţinerea poziţiei de pas săltat după desprindere; trecerea trunchiului în extensie la desprindere; ultimul pas al elanului lung; aterizare anticipată ori unilaterală;

Indicaţii metodice la utilizarea lăzii de gimnastică, se va asigura aterizarea; înălţimea ştachetei va creşte treptat, pentru a nu apare teama; se va acorda atenţie poziţiei de pas săltat la desprindere; nu se foloseşte pragul, ci zona de bătaie.

4.2.5. Săritura în înălţime cu păşire (s.Î.p.)

Deşi perimat şi abandonat de foarte mulţi ani în sistemul competiţional, procedeul tehnic cu păşire prezintă o structură tehnică simplă şi tocmai de aceea accesibil elevilor de gimnaziu, dar care în plus mai prezintă un avantaj, prin aceea

97

că „poate contribui la formarea ori ameliorarea deprinderii – mai puţin naturale –de desprindere pe verticală cu bătaie pe un picior”.31 Tehnica de execuţie Elanul, asemenea celorlalte probe de sărituri, prezintă aspectul unei alergări accelerate cu creştere progresivă a vitezei orizontale, constituit dintr-un număr – de regulă – impar de paşi (deoarece valoarea performanţelor este redusă, un elan de 5-7 paşi este suficient); structura ultimilor trei paşi este deja cunoscută: „scurt-lung-scurt”. Ca formă şi orientare, elanul este rectiliniu, oblic faţă de ştachetă sub un unghi de 25-35º. Bătaia începe în momentul aşezării piciorului exterior ştachetei pe sol la o distanţă de 40-60 cm de aceasta, pe călcâi şi întins, în scopul reorientării vitezei orizontale către o traiectorie preponderent verticală (cele trei segvenţe ale bătăii – faza de amortizare, momentul verticalei, faza de impulsie – specifice oricărei bătăi, sunt similare). Acţiune piciorului de bătaie este însoţită de pendularea piciorului de atac dinapoi spre înainte, întins din articulaţia genunchiului şi de avântarea braţelor. Zborul urmăreşte ca prin valorificarea rotaţiilor reale, segmentele corpului să treacă în mod raţional (coordonat) peste ştachetă. Piciorul de atac efectuează o rotaţie externă, simultan cu rotarea bazinului spre acesta şi cu rotarea trunchiului spre piciorul de bătaie, după care se înscrie pe o traiectorie descendentă către sol. În timp ce piciorul de atac coboară, piciorul de bătaie urcă până în momentul amplitudinii maxime, efectuân de asemenea o rotaţie, dar internă. Aterizarea are doar rolul de a atenua şocul produs de reluarea contactului cu solul şi se realizează în în două momente, prin contactul succesiv mai întâi al piciorului de atac şi apoi, cu întârziere datorată decalajului, al piciorului de bătaie. Amortizarea se realizează prin contracţia rezistentă a musculaturii piciorului de atac şi prin flexia din articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând cu greutatea repartizată pe piciorul de bătaie, desprinderi cu pendularea piciorului de atac şi apoi a celui de bătaie (forfecare în aer) şi aterizare pe piciorul de atac;

2. Din stând lateral faţă de o linie trasată pe sol şi apoi faţă de ştacheta joasă-fără desprindere, trecerea analitică a piciorului de atac şi a celui de bătaie, cu rotaţia trunchiului;

3. Din stând lateral faţă de ştacheta joasă cu piciorul de atac înapoi, desprindere cu trecerea succesivă a piciorului de atac şi a celui de bătaie, cu rotaţia trunchiului;

4. Săritură în înălţime cu păşire, cu elan de 1, 3, 5 paşi de elan; 5. Săritură în înălţime cu păşire, sub formă de concurs;

31 Marinău, M., Lucaciu, Gh., Ştef, Mirela, (2010) – Atletism-tehnica probelor, Editura Universităţii din Oradea

98

Greşeli de execuţie frecvente piciorul de bătaie se aşează pe pingea; menţinerea flexiei în articulaţia piciorului de atac în timpul pendulării; extensia trunchiului în timpul pendulării piciorului de atac; rotaţia trunchiului spre piciorul de atac; aducerea prea rapidă a piciorului de bătaie şi aterizare pe ambele picioare; poziţia de începere a elanului incorectă (piciorul de bătaie înainte);

Indicaţii metodice la început, se recomandă învăţarea poziţiei iniţiale (de începere a elanului)

şi fundamentale (de bătaie); prin încercări succesive, se determină lungimea elanului – locul de

începere al elanului. 4.3. Şcoala aruncării

Aruncarea în accepţiunea cea mai generală, presupune o interacţiune directă între un obiect şi o persoană care acţionează asupra acestuia prin intermediul forţei musculare, imprimându-i o mişcare.

Dicţionarul, oferă următoarele definiţii:32 arunca vb 1 A face, printr-o mişcare violentă, ca ceva (sau cineva) să ajungă la o oarecare distanţă de locul în care se află în spaţiu sau într-un loc determinat; a proiecta, a propulsa. aruncare s.f. Acţiunea de a (se) arunca şi rezultatul ei; aruncătură. Probă atletică (aruncarea greutăţii, suliţei, discului, ciocanului). Ca părţi ale „şcolii aruncării”, exerciţiile care fac parte din aceasta se clasifică în trei categorii, în funcţie de modul în care forţa aruncătorului se transferă asupra obiectului aruncat, respectiv aruncări de tip azvârlire, de tip împingere şi de tip lansare cu una ori cu două mâini.

4.3.1. Aruncarea azvârlită (ar.Azv.)

Din punct de vedere istoric, acest tip de aruncare este probabil cel mai vechi, deprins fiind de strămoşii omului sub presiunea nevoii de apărare ori de procurare a hranei, sub forma aruncării cu pietre, beţe sau suliţe.

În acest tip de mişcare, forţa se aplică obiectului sub forma unei tracţiuni cu două braţe sau cu un braţ pe deasupra umărului, pe o traiectorie dinapoi, oblic-înainte şi în sus, aruncările putându-se efectua din poziţii diferite. Astfel, în planul posterior al mişcării, obiectul de aruncat se găseşte înapoia braţelor/braţului întins(e); angrenarea obiectului în mişcare este simultană cu flexia 32 Dima E., şi colab., (2007) – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC şi Editura GUNIVAS, Chişinău, Republica Moldova

99

antebraţ(ului)elor pe braţ(e), trecerea planului vertical al corpului (în planul anterior al mişcării) consemnând trecerea obiectului înaintea braţelor/braţului printr-o întindere energică a antebraţ(ului)elor pe braţ(e) – mişcare de biciuire.

Aruncările se pot efectua: de pe loc – cu două mâini - din şezând, din stând pe genunchi, pe

un genunchi, din depărtat lateral, din stând depărtat sagital

– cu o mână - din şezând, din stând pe genunchi, pe un genunchi, din depărtat lateral, din stând depărtat sagital

din deplasare – cu două mâini – cu o mână

Înainte de utilizarea exerciţiilor menţionate vizând consolidarea deprinderii de aruncare azvârlită, împinsă şi lansată, precum şi dezvoltarea forţei în vederea însuşirii tehnicii probelor de aruncare a mingii mici/de oină, a suliţei, a greutăţii, a discului şi a ciocanului, se folosesc aruncări libere, aruncări la distanţă sau la ţinte orizontale ori verticale, cu două mâini şi cu o mână, utilizând obiecte diferite ca formă şi greutate: pietre, castane, bulgări de zăpadă, beţe, mingi de tenis, mingi medicinale etc. Dat fiind faptul că la vârstele mici principala preocupare şi cea mai plăcută este jocul, acesta permiţând achiziţii motrice în absenţa unui proces dirijat de învăţare (învăţarea tehnicii) şi fără eforturi mari, se pot utiliza jocuri, ştafete şi parcursuri aplicative, cu structuri motrice care să conţină aruncări diferite, cu diverse obiecte. Exemplificăm ilustrând în câteva imagini (Fig. 4.3.1.-4.3.5.), diferite poziţii din care se poate realiza aruncarea azvârlită cu două mâini, fără a insista asupra tehnicii de execuţie, procedând la o abordare exhaustivă în tratarea aruncării azvârlite cu o mână, care legată cu un elan de 1, 2 ori mai mulţi paşi, se constituie ca mecanism de bază pentru aruncarea mingii mici/de oină şi pentru aruncarea suliţei.

Figura 4.3.1. Aruncarea azvârlită cu două mâini din şezând

100

Figura 4.3.2. Aruncarea azvârlită cu două mâini din stând pe genunchi

Figura 4.3.3. Aruncarea azvârlită cu două mâini din stând pe un genunchi

Figura 4.3.4. Aruncarea azvârlită cu două mâini din stând depărtat lateral

101

Figura 4.3.5. Aruncarea azvârlită cu două mâini din stând depărtat sagital Aruncările azvârlite cu o mână, prin succesiunea utilizării lor, vizează pe lângă cosolidarea deprinderii de întindere energică a antebraţului pe braţ („biciuirea”) şi obişnuirea cu angrenarea raţională în efort a tuturor grupelor musculare care contribuie la acţiunea de aruncare (cele trei tipuri de acţiuni ale C.G.G. al corpului în timpul efortului final: ridicare, rotaţie, translaţie). Folosind obiecte (mingi) de dimensiuni şi greutăţi mici (greutatea prea mare a obiectului transformă efortul de tracţiune în efort de presiune – azvârlirea în împingere), aruncările se efectuează la început fără elan, angrenâd mai întâi forţa musculaturii braţului, apoi forţa musculaturii trunchiului şi braţului şi în final forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului, din trei poziţii diferite, ilustrate mai jos. Menţionăm de asemenea că: - din raţiuni de spaţiu tipografic, succesiunea angrenării forţelor în mişcarea de azvârlire, va fi ilustrată doar în cazul ultimei poziţii descrise – din punct de vedere biomecanic, structura mişcării este identică; - accentuarea succesiunii angrenării grupelor musculare în efort se explică prin importanţa pe care o are veriga principală (vezi pg. 22), verigă ce se perfecţionează (în acest caz se formează) prin exerciţiile din „şcoala aruncării”. Ilustrarea vizează aruncări efectuate din următoarele poziţii: stând cu faţa spre direcţia de aruncare; picioarele sunt depărtate lateral cu o

distanţă echivalentă lăţimii umerilor (Fig. 4.3.6.);

102

Figura 4.3.6. Aruncarea azvârlită cu o mână din stând depărtat lateral stând cu faţa spre direcţia de aruncare; picioarele sunt depărtate sagital, cu

tălpile paralele cu axa aruncării (Fig. 4.3.7.);

Figura 4.3.7. Aruncarea azvârlită cu o mână din stând depărtat sagital stând lateral, cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, tălpile

paralele, cu vârfurile pe direcţia aruncării, angrenând în mişcare forţa musculaturii braţului (Fig. 4.3.8.); braţul efectuează în succesiune o flexie a antebraţului pe braţ – cotul precede în mişcare mâna cu obiectul, după care o extensie energică a antebreţului pe braţ – mişcare de „biciuire” (Fig. 4.3.8.b,c);

103

Figura 4.3.8. Aruncarea azvârlită cu o mână din stând cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, angrenând forţa musculaturii braţului stând lateral, cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, tălpile

paralele, cu vârfurile pe direcţia aruncării, angrnând în mişcare forţa musculaturii trunchiului şi braţului (Fig. 4.3.9.); aruncarea începe cu mişcarea

Figura 4.3.9. Aruncarea azvârlită cu o mână din stând cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, angrenând forţa musculaturii trunchiului şi braţului

de rotaţie a bazinului (Fig. 4.3.9.a,b,c) în jurul axei verticale (şoldul de pe partea braţului de aruncare înaintează rapid spre înainte) angrenând forţa musculaturii trunchiului, după care este angrenată forţa musculaturii braţului (Fig. 4.3.9.b,c) în aceleaşi condiţii ca cele descrise anterior;

a b c d e

a b c d e

104

stând lateral, cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, piciorul de pe partea braţului de aruncare perpendicular pe axa aruncării (Fig. 4.3.10.a), angrenând în mişcare forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului – poziţia fundamentală (Fig. 4.3.10.); aruncarea debutează cu impulsia (întinderea completă) piciorului dinapoi (Fig. 4.3.10.b), care efectuează simultan şi o pivotare pe partea anterioară a labei piciorului (rotaţie externă a călcâiului), continuă cu rotaţia bazinului în jurul axei verticale (4.3.10.c) şi se încheie cu acţiunea braţului, accentuând mişcarea de întindere energică a antebraţului pe braţ (Fig. 4.3.10.c,d);

Figura 4.3.10. Aruncarea azvârlită cu o mână din stând cu umărul opus braţului de aruncare pe direcţia aruncării, angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului În cele ce urmează, vom proceda la o abordare mai pe larg a aruncării azvârlite cu elan, structură de mişcare ce după însuşire/consolidare, se constituie ca mecanism de bază pentru tehnica aruncării mingii mici/de oină şi tehnica aruncării suliţei. Tehnica de execuţie (Fig. 4.3.11.) Elanul constă în efectuarea unui număr variabil de paşi – 1, 2, ori mai mulţi – de regulă sub forma alergării laterale cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi, care urmăreşte ca prin intermediul unei mişcări accelerate să se acumuleze o viteză orizontală optimă (Fig. 4.3.11.a,b,c).

Zborul corespunzător ultimului pas, se încheie printr-un contact (sprijin unilateral) efectuat cu piciorul de pe partea braţului aruncător (Fig. 4.3.11.d),

a b c d

105

Figura 4.3.11. Aruncarea azvârlită cu elan

a b c

d e f

g i j h

106

urmat imediat de contactul (sprijin bilateral) efectuat cu piciorul opus, aşezat pe sol cu călcâiul şi întins din articulaţia genunchiului – aşezare blocată (Fig. 4.3.11.e). În acest moment (poziţia fundamentală), poziţia aruncătorului poate fi caracterizată astfel (Fig. 4.3.11.e): - piciorul dinapoi – cu laba piciorului orientată perpendicular pe axa aruncării,

flexat din toate articulaţiile şi cu genunchiul rotat exterior – preia cea mai mare parte a greutăţii corpului;

- piciorul dinainte – cu călcâiul în contact cu solul şi întins complet – are rol de blocare a vitezei orizontale;

- trunchiul este rotat spre braţul aruncător, cu axa umerilor aproape paralelă cu axa aruncării;

- braţul aruncător este întins, cu mâna în supinaţie şi aproape de nivelul umărului; - braţul opus braţului aruncător este flexat înainte, cu mâna aproximativ la

nivelul pieptului; - capul în prelungirea trunchiului. Aruncarea propriuzisă începe din acest moment, în următoarea succesiune: - mişcarea de ridicare a C.G.G. al corpului prin întinderea piciorului dinapoi,

rotaţia internă a genunchiului şi rotaţia externă a călcâiului – menţinând piciorul dinainte întins/blocat (Fig. 4.3.11.f);

- rotaţia bazinului urmată de rotaţia trunchiului spre direcţia de aruncare, rotaţie stimulată şi de mişcarea de vâslire a braţului liber, până când axa umerilor şi axa bazinului ajung perpendiculare pe axa aruncării, corpul aflându-se astfel într-o poziţie de arc de cerc dorsal (Fig. 4.3.11.g);

- trecerea (translaţia) greutăţii corpului, de pe piciorul dinapoi pe piciorul dinainte (Fig. 4.3.11.i) şi chiar dincolo de acesta, apărând ca o necesitate restabilirea echilibrului – piciorul dinainte are rol de pivot (Fig. 4.3.11.j); în timpul translaţiei, nu se întrerupe contactul piciorului dinapoi cu solul (Fig. 4.3.11.g,h,i).

Odată cu trecerea proiecţiei verticale a C.G.G. al corpului peste mijlocul poligonului de sprijin – aproximativ jumătatea distanţei dintre cele două sprijinuri, începe tracţiunea braţului aruncător asupra obiectului, într-o mişcare dinapoi spre înainte pe deasupra umărului şi orientată oblic în sus. Până la trecerea braţului aruncător în planul anterior al mişcării, cotul precede mâna cu obiectul, aruncarea realizându-se prin întinderea energică a antebraţului pe braţ („biciuire”) şi un ultim impuls aplicat prin flexia palmei şi întinderea degetelor.

Trecerea C.G.G. al corpului – translaţia – dinapoi spre înainte, peste piciorul de blocare, face necesară restabilirea echilibrului, realizată prin intermediul unei/unor săltări pe piciorul de pe partea braţului aruncător. Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând depărtat lateral, aruncare azvârlită cu angrenarea exclusivă a forţei musculaturii braţului;

107

2. Din stând depărtat lateral, aruncare azvârlită cu angrenarea forţei musculaturii trunchiului şi braţului (anterior aruncării, se efectuează o rotaţie a trunchiului spre braţul aruncător);

3. Din stând depărtat lateral, aruncare azvârlită cu angrenarea forţei musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului (anterior aruncării, se efectuează o flexie a picioarelor şi o rotaţie a trunchiului spre braţul aruncător);

4. Aceeaşi succesiune de mişcări, efectuate din stând depărtat sagital cu faţa spre direcţia aruncării;

5. Din poziţia fundamentală, aruncări fără elan, angrenând în mişcare forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului;

6. Din poziţia fundamentală, aruncări cu elan constituit din 1, 2 şi mai mulţi paşi;

7. Aruncări cu elan la distanţă, sub formă de întrecere. Greşeli de execuţie frecvente

menţinerea braţului întins pe parcursul efortului de aruncare – lansare; trecerea mâinii cu obiectul de aruncat înaintea cotului – împingere; efectuarea aruncării pe lângă umăr ori prin lateral; efectuarea aruncării din săritură; aruncarea anticipată, simultan cu sprijinul unilateral – aruncare de pe

piciorul simetric braţului aruncător; lipsa translaţiei C.G.G. al corpului – aruncare de pe piciorul dinapoi, eliberarea obiectului prea devreme ori prea târziu – unghi de eliberare prea

mare sau prea mic. Indicaţii metodice esenţială este deprinderea de azvârlire; se va urmări efectuarea aruncării prin succesiunea de flexie şi extensie a

antebraţului pe braţ; se aleg obiecte de aruncat de dimensiune şi greutate reduse; aruncările cu elan vor fi la început efectuate analitic, apoi din mers şi

alergare. 4.3.2. Aruncarea împinsă (ar.Împ.)

Ca tip de mişcare, ca şi aruncarea azvârlită, aruncarea împinsă se însuşeşte în mod natural. Ea constă în efectuarea unei presiuni asupra obiectului aruncat, cu o orientare dinapoi spre înainte, oblic şi în sus, cu eliberare sub un unghi apropiat de 45º.

Deprinderea de aruncare împinsă este favorizată de un nivel minim de dezvoltare a forţei musculare şi, pe de altă parte, vizează prin exersare repetată, dezvoltarea acestei calităţi motrice. În afara efectelor ce vizează dezvoltarea calităţilor motrice, exerciţiile de aruncare împinsă „prin varietatea lor, vor

108

contribui nu numai la crearea bazei pentru învăţarea aruncării împinse” (mecanism de bază pentru tehnica probei de aruncare a greutăţii) „ci şi la dezvoltarea îndemânării şi coordonării”.33

Obiectele utilizate pentru aruncări pot fi mingi: de handbal, baschet ori mingi medicinale de diferite greutăţi – adaptate particularităţilor subiecţilor, manevrate cu două mâini (de la piept şi de la umăr) şi cu o mână, din poziţii diferite.

Pentru că nu presupun o tehnică de execuţie elevată, majoritatea modalităţilor de execuţie le vom ilustra doar, încercând o abordare mai profundă asupra aruncării împinse cu o mână de la umăr cu elan (mecanismul de bază pentru tehnica probei de aruncare a greutăţii).

În acest context, pentru perfecţionarea deprinderii de aruncare împinsă, putem utiliza următoarea succesiune de exerciţii, începând cu aruncările cu două mâini: şezând cu picioarele întinse şi uşor depărtate, aruncarea mingii medicinale cu

două mâini de la piept; în poziţia iniţială, braţele sunt flexate cu coatele la nivelul umerilor şi cu palmele în pronaţie; aruncarea se produce printr-o întindere (extensie) energică a antebraţului pe braţ şi în final a degetelor (falangelor), spre înainte şi în sus; în mişcare este implicată forţa musculaturii braţelor (Fig. 4.3.12.);

Figura 4.3.12. Aruncarea cu două mâini de la piept din şezând stând pe genunchi, uşor depărtat lateral, aruncarea mingii medicinale cu două

mâini de la piept; poziţia ansamblului braţe-obiect, ca şi biomecanica aruncării, sunt similare exerciţiului descris anterior; aruncarea din această poziţie, implică în efort doar forţa musculaturii braţelor; dacă anterior aruncării se efectuează o extensie a trunchiului, acţiunea constând în îndreptarea acestuia urmată de efortul braţelor, în mişcare se angrenează forţa musculaturii trunchiului şi braţelor; în acest caz, mişcarea trunchiului poate

33 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 74

109

continua peste punctul de echilibru, cu contactul palmelor înainte, pe sol (Fig. 4.3.13);

Figura 4.3.13. Aruncarea cu două mâini de la piept din stând pe genunchi stând depărtat lateral, cu aruncări efectuate în aceeaşi succesiune de mişcări:

primele aruncări implică doar forţa musculaturii braţelor, după care aruncările sunt anticipate de o extensie prealabilă a trunchiului, mişcarea de aruncare fiind constituită din îndreptarea trunchiului – implică forţa musculaturii trunchiului, urmată de extinderea energică a braţelor – implică forţa musculaturii braţelor (Fig. 4.3.14);

Figura 4.3.14. Aruncarea cu două mâini de la piept din stând depărtat lateral stând depărtat sagital, aruncări efectuate cu aceleaşi caracteristici ale efortului,

implicând la început doar braţele în mişcare – forţa musculaturii braţelor, apoi trunchiul şi braţele – forţa musculaturii trunchiului şi braţelor (Fig. 4.3.15);

110

Figura 4.3.15. Aruncarea cu două mâini de la piept din stând depărtat sagital Învăţarea runcării împinse cu o mână de la umăr (susţinând obiectul de aruncat cu cealaltă mână), se efectuează la început fără elan, urmând aceeaşi succesiune a exerciţiilor ca şi în cazul aruncării cu două mâini: şezând cu picioarele întinse şi uşor depărtate, aruncarea mingii medicinale cu

o mână de la umăr (Fig. 4.3.16.); în poziţia iniţială, braţul aruncător este

Figura 4.3.16. Aruncarea cu o mână de la umăr din şezând

111

flexat cu cotul la nivelul umărului şi palma în pronaţie, celălalt braţ având rol de susţinere; aruncarea se produce printr-o întindere (extensie) energică a antebraţului pe braţ şi în final a degetelor (falangelor), spre înainte şi în sus; în mişcare este implicată forţa musculaturii braţelor.

Din aceleaşi considerente amintite anterior, vom aborda cu caracter informativ aruncările fără elan din poziţii diferite, exemplificând cu aruncarea din şezând (succesiunea poziţiilor, respectiv succesiunea angrenării forţelor/grupelor musculare în efortul de aruncare este similar situaţiilor abordate mai sus), procedând la o abordare aprofundată a aruncării împinse cu o mână de la umăr, astfel: stând cu faţa spre direcţia de aruncare; picioarele sunt depărtate sagital, cu

tălpile paralele cu axa aruncării; aruncarea este determinată de acţiunea braţului aruncător, prin extensia energică din articulaţia cotului şi a degetelor (Fig. 4.3.17.);

Figura 4.3.17. Aruncarea cu o mână de la umăr din stând depărtat sagital, angrenând forţa musculaturii braţului stând cu faţa spre direcţia de aruncare; picioarele sunt depărtate sagital, cu

tălpile paralele cu axa aruncării; aruncarea este determinată de acţiunea trunchiului în rotaţie spre direcţia de aruncare şi a braţului aruncător, prin extensia energică din articulaţia cotului şi a degetelor (Fig. 4.3.18);

112

Figura 4.3.18. Aruncarea cu o mână de la umăr din stând depărtat sagital, angrenând forţa musculaturii trunchiului şi braţului stând cu faţa spre direcţia de aruncare; picioarele sunt depărtate sagital, cu

tălpile paralele cu axa aruncării; aruncarea este determinată de acţiunea de ridicare a C.G.G. al corpului prin întinderea picioarelor, de rotaţie a trunchiului spre direcţia de aruncare şi a braţului aruncător, prin extensia energică din articulaţia cotului şi a degetelor (Fig. 4.3.19.);

Figura 4.3.19. Aruncarea cu o mână de la umăr din stând depărtat sagital, angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului

113

Tehnica de execuţie (Fig. 4.3.20.)

Figura 4.3.20. Aruncarea împinsă cu elan

a b c d

e f g

i j

h

114

Elanul constă într-o succesiune de 1, 2 ori mai mulţi paşi de mers sau de alergare – cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi, ce urmăreşte creşterea vitezei orizontale a ansamblului aruncător-obiect. În timpul elanului (Fig. 4.3.20.a), corpul aruncătorului se găseşte într-o poziţie în care: - tălpile sunt perpendiculare pe axa aruncării, rotate spre braţul aruncător; - greutatea corpului este preponderent pe piciorul dinapoi; - axa bazinului şi umerilor sunt paralele cu axa aruncării; - braţul aruncător este cu mâna în pronaţie şi cotul la nivelul umărului, înapoia

obiectului de aruncat; - celălalt braţ are rol de susţinere a obietului de aruncat. Zborul corespunzător ultimului pas (Fig. 4.3.20.c), se încheie printr-un contact cu solul efectuat cu piciorul dinapoi – de pe partea braţului aruncător (contact unilateral), cu laba piciorului rotată exterior, urmat foarte repede după aceea de contactul piciorului dinainte – opus braţului aruncător, realizându-se contactul bilateral (Fig. 4.3.20.e).Odată cu efectuarea contactului unilateral, C.G.G. al corpului coboară iar greutatea trece pe piciorul dinapoi (Fig. 4.3.20.d). Aşezarea piciorului dinainte pe sol (contactul bilateral) este blocată şi urmată de ridicarea C.G.G. prin extinderea piciorului dinapoi. Pe ultima parte a ridicării, are loc o mişcare de rotaţie a bazinului şi înaintarea energică a şoldului de pe partea braţului aruncător, fapt care determină prin trecerea corpului în extensie (arc de cerc dorsal), pretensionarea musculaturii trenului superior (Fig. 4.3.20.g). Acţiunea este continuată de translaţia greutăţii corpului dinapoi spre înainte şi după trecerea proiecţiei verticale a C.G.G. peste jumătatea poligonului de sprijin, de efortul exploziv de aruncare al braţului, printr-o presiune aplicată obiectului dinapoi-înainte-oblic în sus, fără a permite trecerea cotului înaintea obiectului (transformarea împingerii în azvârlire) ori coborârea cotului (Fig. 4.3.20.f,g). Eliberarea obiectului se produce din sprijin bilateral, la o înălţime cât mai mare (Fig. 4.3.20.h), cu continuarea translaţiei peste piciorul dinainte, fapt ce va face necesară restabilirea prin trecerea de pe piciorul dinainte pe cel dinapoi (de pe piciorul opus pe cel de pe partea braţului aruncător) şi una sau mai multe săltări pe acesta în scopul restabilirii echilibrului (Fig. 4.3.20.i,j). Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând depărtat lateral, aruncare împinsă cu angrenarea exclusivă a forţei musculaturii braţului;

2. Din stând depărtat lateral, aruncare împinsă cu angrenarea forţei musculaturii trunchiului şi braţului (anterior aruncării, se efectuează o rotaţie a trunchiului spre braţul aruncător);

3. Din stând depărtat lateral, aruncare împinsă cu angrenarea forţei musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului (anterior aruncării, se efectuează o flexie a picioarelor şi o rotaţie a trunchiului spre braţul aruncător);

115

4. Aceeaşi succesiune de mişcări, efectuate din stând depărtat sagital cu faţa spre direcţia aruncării;

5. Din stând cu umărul opus braţului aruncător pe direcţia aruncării, aruncări fără elan, angrenând în mişcare forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţului;

6. Din stând cu umărul opus braţului aruncător pe direcţia aruncării, aruncări cu elan constituit din 1, 2 sau mai mulţi paşi;

7. Aruncări cu elan la distanţă, sub formă de întrecere. Greşeli de execuţie frecvente

coborârea cotului şi apropierea lui de trunchi; trecerea cotului înaintea obiectului, mişcarea transformându-se în azvârlire; extensia lentă, lipsită de vigoare a antebraţului pe braţ; unghiul de eliberare prea mare ori prea mic; ridicare incompletă şi astfel, înălţime mică de eliberare; trecere prin săritură de pe piciorul dinapoi pe cel dinainte; impulsia piciorului dinapoi şi translaţia C.G.G. al corpului, incomplete; eliberarea anticipată a obiectului, de pe piciorul de pe partea braţului

aruncător. Indicaţii metodice în învăţare se vor utiliza obiecte cu greutate accesibilă, dar nu foarte uşoare

(apare tendinţa de transformare a împingerii în azvârlire); se vor utiliza forme de organizare a exersării, care să împiedice producerea

accidentelor (linie pe două rânduri faţă în faţă, cu intervale mărite şi execuţii la semnal);

accentul nu va cădea pe distanţa de aruncare, ci pe succesiunea angrenării forţelor în efortul de aruncare: picior, bazin, trunchi, braţ, antebraţ, mână şi degete.

4.3.3. Aruncarea lansată (ar.Lans.)

În abordarea acestui tip de aruncare, specialiştii susţin că solicitarea preponderentă în efort a musculaturii trenului superior, se realizează prin intermediul unei tracţiuni efectuate cu două mâini ori cu o mână, aplicate obiectului de aruncat prin lateral, pe o traiectorie dinapoi spre înainte şi de jos în sus,34 articulaţi(a)ile (articulaţia la aruncarea cu o mână) cotului rămânând blocat(ă)e/întins(ă)e pe toată durata execuţiei mişcării.35

Utilizate sub forma unor acţiuni motrice simple, sau în combinaţii de exerciţii (sub forma ştafetelor şi/sau parcursurilor aplicative), aruncările de tip

34 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 77 35 Alexe, D.I., (2010) – Metodica predării atletismului în gimnaziu, Editura Alma Mater, Bacău, p. 115

116

lansare (mai ales cele cu două mâini), contribuie la îmbunătăţirea calităţilor motrice de forţă explozivă, rezistenţă în regim de forţă, coordonare la nivelul trenului superior.

Anterior repetării aruncărilor propriuzise, recomandăm utilizarea unor exerciţii de manipulare, care urmăresc obişnuirea cu obiectele de aruncat (cu forma, dimensiunea şi mai ales greutatea acestora), sub forma unor mişcări de: legănare/balansare înaintea corpului (jos – sus şi stânga – dreapta) şi lateral (înainte – înapoi şi stânga dreapta).

În expunerea introductivă, am selectat deja aruncarea lansată în funcţie de segmentele superioare a căror musculatură este angrenată în efort – aruncarea lansată cu două mâini respectiv aruncarea lansată cu o mână – şi deşi presupun o bază comună a mişcării, pentru o mai bună înţelegere, le vom descrie separat. 4.3.3.1. Aruncarea lansată cu două mâini prin lateral Respectând principiul accesibilităţii, exerciţiile de aruncare lansată cu două mâini vor fi abordate în următoarea succesiune, din raţiuni de spaţiu ilustrând doar aruncarea lansată din stând depărtat sagital cu angrenarea forţei musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor şi aruncarea cu elan: aruncări lansate cu două mâini fără elan:

–din stând depărtat lateral –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi

braţelor; –angrenând forţa musculaturii picioarelor,

trunchiului şi braţelor; –din stând depărtat sagital –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi

braţelor; –angrenând forţa musculaturii picioarelor,

trunchiului şi braţelor (Fig. 4.3.21.); –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi braţelor;

–din stând depărtat cu umărul pe direacţia aruncării

–angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor;

aruncări lansate cu două mâini cu elan: –din stând depărtat cu umărul pe direcţia aruncării, angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor;

117

Figura 4.3.21. Aruncarea lansată cu două mâini din stând depărtat sagital Tehnica de execuţie (Fig. 4.3.22.) Ca şi în cazul celorlalte tipuri de aruncări (azvârlită, împinsă), elanul se poate prezenta sub forma unuia ori mai multor paşi de mers sau alergare laterală (cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi), urmărind ca ansamblul aruncător-obiect de aruncat, să acumuleze o viteză orizontală optimă (Fig. 4.3.22.a,b).

Zborul corespunzător ultimului pas (Fig. 4.3.22.c), se încheie printr-un contact cu solul efectuat cu piciorul dinapoi (contact unilateral), cu laba piciorului rotată exterior, urmat foarte repede după aceea de contactul piciorului dinainte, realizându-se contactul bilateral (Fig. 4.3.22.d).Odată cu efectuarea contactului unilateral, C.G.G. al corpului coboară, iar greutatea trece pe piciorul dinapoi (Fig. 4.3.20.c).

Aşezarea piciorului dinainte pe sol (contactul bilateral) este blocată şi urmată de ridicarea C.G.G. prin extinderea piciorului dinapoi. Pe ultima parte a ridicării, are loc o mişcare de rotaţie a bazinului şi înaintarea energică a şoldului dinspre partea obiectului de aruncat, fapt care determină prin trecerea corpului în extensie (arc de cerc dorsal), pretensionarea musculaturii trenului superior (Fig. 4.3.22.e). Acţiunea este continuată de translaţia greutăţii corpului dinapoi spre înainte şi după trecerea proiecţiei verticale a C.G.G. peste jumătatea poligonului de sprijin, de efortul exploziv de aruncare al braţelor, printr-o tracţiune aplicată prin lateral asupra obiectului, dinapoi-înainte-oblic în sus, fără a permite efectuarea de flexii în articulaţiile cotului (Fig. 4.3.22.f,g).

Eliberarea obiectului se produce din sprijin bilateral, la o înălţime cât mai mare (Fig. 4.3.22.f), cu continuarea translaţiei peste piciorul dinainte, fapt ce va face necesară restabilirea prin trecerea de pe piciorul dinainte pe cel dinapoi şi una

118

Figura 4.3.22. Aruncarea lansată cu două mâini cu elan

a b c

d e f

g h

119

sau mai multe săltări pe acesta, în scopul restabilirii echilibrului (Fig. 4.3.22.g,h). Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată de jos (dintre picioare) spre înainte şi în sus, fără balans prealabil de braţe;

2. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată de jos (dintre picioare) spre înainte şi în sus, cu balans prealabil de braţe;

3. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată prin lateral spre înainte şi în sus, fără balans prealabil de braţe;

4. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată prin lateral spre înainte şi în sus, cu balans prealabil de braţe;

5. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului îndemânatic spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii braţelor;

6. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului îndemânatic spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii trunchiului şi braţelor (răsucire prealabilă a trunchiului spre braţul îndemânatic);

7. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului îndemânatic spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor (în prealabil se efectuează flexie a membrelor inferioare şi răsucire a trunchiului spre braţul îndemânatic);

8. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului îndemânatic spre înainte, aruncare lansată prin lateral cu elan (1,2 paşi de mers ori alergare), cu angrenarea în efort a musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor (în prealabil se efectuează flexie a membrelor inferioare şi răsucire a trunchiului spre braţul îndemânatic);

9. Aruncări lansate cu două mâini, sub formă de concurs. Greşeli de execuţie frecvente

aruncare din săritură; aruncare din sprijin pe piciorul de pe partea braţului îndemânatic; ridicarea insuficientă ori lipsa ridicării C.G.G. al corpului prin întinderea

piciorului dinapoi; angrenarea insuficientă ori lipsa angrenării bazinului în rotaţie; lipsa translaţiei C.G.G. al corpului; flexia antebraţelor pe braţe (îndoirea coatelor); unghi de eliberare prea mare ori prea mic.

Indicaţii metodice în învăţare se vor utiliza obiecte cu greutate accesibilă (nu prea grele); se vor utiliza forme de organizare a exersării, care să împiedice producerea

accidentelor (linie pe două rânduri faţă în faţă, cu intervale mărite şi execuţii la semnal);

120

accentul nu va cădea pe distanţa de aruncare, ci pe succesiunea angrenării forţelor în efortul de aruncare: picior, bazin, trunchi, braţe, mâini şi degete;

treptat, viteza de execuţie va creşte (efort exploziv). 4.3.3.2. Aruncarea lansată cu o mână prin lateral Respectând principiul accesibilităţii, exerciţiile de aruncare lansată cu o mână prin lateral, vor fi abordate în următoarea succesiune, din raţiuni de spaţiu ilustrând doar aruncarea lansată din stând depărtat sagital cu angrenarea forţei musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor şi aruncarea cu elan: aruncări lansate cu o mână fără elan:

–din stând depărtat lateral –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi

braţelor; –angrenând forţa musculaturii picioarelor,

trunchiului şi braţelor; –din stând depărtat sagital –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi

braţelor; –angrenând forţa musculaturii picioarelor,

trunchiului şi braţelor (Fig. 4.3.23.); –angrenând forţa musculaturii braţelor; –angrenând forţa musculaturii trunchiului şi braţelor;

–din stând depărtat cu umărul pe direacţia aruncării

–angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor;

Figura 4.3.23. Aruncarea lansată cu o mână din stând depărtat sagital

121

aruncări lansate cu o mână cu elan: –din stând depărtat cu umărul pe direcţia aruncării, angrenând forţa musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor; Tehnica de execuţie (Fig. 4.3.24.) Ca şi în cazul celorlalte tipuri de aruncări (azvârlită, împinsă), elanul se se poate prezenta sub forma unuia ori mai multor paşi de mers sau alergare (laterală cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi), urmărind ca ansamblul aruncător-obiect de aruncat, să acumuleze o viteză orizontală optimă (Fig. 4.3.24.a,b,c).

Zborul corespunzător ultimului pas (Fig. 4.3.24.c), se încheie printr-un contact cu solul efectuat cu piciorul dinapoi (contact unilateral), cu laba piciorului rotată exterior, urmat foarte repede după aceea de contactul piciorului dinainte, realizându-se contactul bilateral (Fig. 4.3.24.d).Odată cu efectuarea contactului unilateral, C.G.G. al corpului coboară, iar greutatea corpului trece pe piciorul dinapoi (Fig. 4.3.20.d).

Aşezarea piciorului dinainte pe sol (contactul bilateral) este blocată şi urmată de ridicarea C.G.G. prin extinderea piciorului dinapoi (Fig. 4.3.24.f). Pe ultima parte a ridicării, are loc o mişcare de rotaţie a bazinului şi înaintarea energică a şoldului dinspre partea obiectului de aruncat, fapt care determină prin trecerea corpului în extensie (arc de cerc dorsal), pretensionarea musculaturii trenului superior (Fig. 4.3.24.f), pregătind efortul de aruncare. Acţiunea este continuată de translaţia greutăţii corpului dinapoi spre înainte şi după trecerea proiecţiei verticale a C.G.G. peste jumătatea poligonului de sprijin, de efortul exploziv de aruncare al braţului, printr-o tracţiune aplicată prin lateral asupra obiectului, dinapoi-înainte-oblic în sus, fără a permite efectuarea flexiei în articulaţia cotului (Fig. 4.3.24.e,f,g).

Eliberarea obiectului se produce din sprijin bilateral, la o înălţime cât mai mare (Fig. 4.3.24.g), cu continuarea translaţiei peste piciorul dinainte, fapt ce va face necesară restabilirea prin trecerea de pe piciorul dinainte pe cel dinapoi şi una sau mai multe săltări pe acesta, în scopul restabilirii echilibrului (Fig. 4.3.24.g,h). Succesiunea metodică a învăţării

1. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată prin lateral, fără balans prealabil de braţe;

2. Din stând depărtat lateral, fără elan, aruncare lansată prin lateral, cu balans prealabil de braţe;

3. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului de aruncare spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii braţelor;

4. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului de aruncare spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii trunchiului şi braţelor (rotaţie prealabilă a trunchiului spre braţul aruncător);

5. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului de aruncare spre înainte, aruncare lansată prin lateral fără elan, cu angrenarea în efort a musculaturii

122

Figura 4.3.24. Aruncarea lansată cu o mână cu elan

a b c

d e f

g h

c

f

123

picioarelor, trunchiului şi braţelor (în prealabil se efectuează flexie a membrelor inferioare şi rotaţia trunchiului spre braţul aruncător);

6. Din stând depărtat, cu umărul opus braţului îndemânatic spre înainte, aruncare lansată prin lateral cu elan (1,2 paşi de mers ori alergare), cu angrenarea în efort a musculaturii picioarelor, trunchiului şi braţelor (în prealabil se efectuează flexie a membrelor inferioare şi rotaţia trunchiului spre braţul aruncător);

7. Aruncări lansate cu o mână prin lateral, sub formă de concurs. Greşeli de execuţie frecvente

aruncare din săritură; aruncare din sprijin pe piciorul de pe partea braţului aruncător; ridicarea insuficientă ori lipsa ridicării C.G.G. al corpului prin întinderea

piciorului dinapoi; angrenarea insuficientă ori lipsa angrenării bazinului în rotaţie; lipsa translaţiei C.G.G. al corpului; flexia antebraţului pe braţ (îndoirea cotului); unghi de eliberare prea mare ori prea mic.

Indicaţii metodice în învăţare se vor utiliza obiecte cu greutate accesibilă (nu prea grele); se vor utiliza forme de organizare a exersării, care să împiedice producerea

accidentelor (linie pe două rânduri faţă în faţă, cu intervale mărite şi execuţii la semnal);

accentul nu va cădea pe distanţa de aruncare, ci pe succesiunea angrenării forţelor în efortul de aruncare: picior, bazin, trunchi, braţe, mâini şi degete;

treptat, viteza de execuţie va creşte (efort exploziv).

124

Capitolul V Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de atletism

5.1. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de alergări (schema tip a învăţării tehnicii probelor de alergări)

Alergarea este un tip de mişcare locomotorie, ce se însuşeşte/deprinde

(deprindere motrică de bază) în mod natural, fapt pentru care ea nu se învaţă ci doar se ameliorează din punct de vedere tehnic în scopul creşterii eficienţei. În acelaşi scop, simultan cu ameliorarea tehnicii, se acţionează în direcţia îmbunătăţirii indicilor calităţilor motrice care susţin ori condiţionează obţinerea randamentului optim în probele de alergare.

Metodologia de acţionare/succesiunea metodică a învăţării tehnicii, vizează: - îmbunătăţirea tehnicii pasului alergător, în funcţie de particularităţile probei din

care face parte (modul în care se realizează: contactul cu solul, faza pasului posterior, faza pasului anterior etc.);

- formarea deprinderii de alergare relaxată (controlul asupra succesiunii de contracţie şi relaxare musculară);

- formarea simţului tempoului (controlul asupra vitezei de deplasare); - formarea simţului accelerării (modul în care se realizează accelerarea în sensul

obţinerii vitezei optime – adaptate cerinţelor probei). În probele de atletism, succesiunea pasului alergător poate fi (după D.

Drăgan, 2003): – continuă (probe de viteză, semi-fond, fond şi mare fond pe plat); – continuă dar cu introducerea unui element tehnic suplimentar

(predarea-primirea băţului în probele de ştafetă); – întreruptă (în probele de garduri şi obstacole).

Acelaşi autor36, grupează probele de alergare – din punct de vedere didactic (metodic) – în:

Probe de alergări pe plat - probe de semi-fond, fond; - probe de viteză;

Probe de cros Probe de ştafetă Probe de garduri Proba de obstacole

36 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 120

125

Trebuie menţionat încă de la început, faptul că având ca unitate structurală de bază şi comună a tehnicii – pasul alergător – şi spre deosebire de celelalte probe – cu structură tehnică independentă, tehnica probelor de alergări nu se abordează după distanţă (începând cu cele mai scurte, ci dimpotrivă) şi nici în ordinea fazelor tehnicii, ci în funcţie de gradul complexitate a structurilor motrice şi de intensitate a efortului, respectând principiul accesibilităţii şi al adaptării la caracteristicile de vârstă şi morfo-funcţionale ale subiecţilor procesului didactic. Din acest motiv, ordinea pe care o propunem în abordarea tehnicii, este cea de mai sus.

5.1.1. Tehnica probelor de alergare pe plat

Tehnica pasului alergător se învaţă pe fondul alergării deprinse în mod natural, utilizând exerciţii de alergare (alergarea se învaţă alergând) efectuate „cu viteză controlabilă, care creşte progresiv, deoarece greşelile de tehnică apar nu datorită structurii complicate a mişcării (este doar un exerciţiu natural), ci a intensităţii, a vitezei de execuţie.”37 Din acest motiv, se vor aborda la început elementele comune, care apoi se leagă în structura tehnică specifică probei fără mare dificultate, dat fiind faptul că ele decurg unele din altele, în sensul că pe de o parte: - pasul alergător lansat în tempo moderat derivă din alergarea naturală (viteza de

deplasare crescută modifică parametrii pasului alergător, structura acestuia rămânând însă aceeaşi), constituie elementul tehnic specific fazei de alergare pe parcurs;

- startul de sus + pasul alergător de accelerare, constituie elementele tehnice specifice startului şi lansării de la start;

- startul de sus + pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat în tempo moderat + finiş-ul şi sosirea (finiş = alergare accelerată, deja însuşită) = tehnica probelor de semi-fond, fond;

Iar pe de altă parte: - pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat de viteză (faţă de pasul

lansat, creşte doar viteza); - startul de jos (singurul element tehnic, care se învaţă cu adevărat) + pasul

alergător de accelerare (lansarea de la start); - startul de jos + pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat de viteză +

sosirea = tehnica probelor de viteză. Din cauza conformaţiei pistei de alergări – 2 linii drepte + 2 turnante – şi particularităţii unor probe, unele elemente comune (alergării în linie dreaptă) se adaptează acestor realităţi. Astfel: - startul de jos şi lansarea de la start se adaptează particularităţilor alergării de

garduri în linie dreaptă şi caracteristicilor specifice alergării în turnantă;

37 Idem, p. 121

126

- pasul alergător lansat de viteză se adaptează alergării între garduri şi în turnantă;

- pasul alergător lansat în tempo moderat se adaptează profilului terenului şi naturii solului (probe de alergare de cros).

5.1.1.1. Tehnica probelor de semi-fond şi fond Învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază comun tuturor alergărilor pe

plat, s-a realizat anterior, sub forma alergării lansate, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Succesiunea metodică a învăţării I. Învăţarea verigii principale – veriga principală (impulsia efectuată sub un

unghi ascuţit faţă de sol) nu este o secvenţă motrică distinctă, ci se regăseşte în faza de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător lansat în tempo moderat:

Învăţarea alergării pe parcurs (pasul alergător lansat în tempo moderat): 1. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe de 80-100

m, în linie dreaptă; 2. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe de 100-150

m, cu intrare în şi ieşire din turnantă; 3. Alergare repetată în tempo uniform şi ritm moderat în grup („pas în pas”),

pe distanţe de 150-200 m; 4. Alergare repetată în tempo uniform, pe distanţe de 150-200 m, cu evadare

în linie dreaptă şi în turnantă (la intrare, apoi la ieşire); 5. Alergare repetată în tempo uniform, pe distanţe de 150-200 m, cu apropiere

treptată de pluton, în linie dreaptă şi turnantă; 6. Alergare repetată în tempo uniform, pe distanţe de 200-400 m, cu alergare

în pluton şi evadare (simultan se urmăreşte şi formarea ritmului respirator); II. Învăţarea altor verigi, în ordinea importanţei: Învăţarea startului şi lansării de la start (startul din picioare/de sus şi pasul alergător de accelerare):

1. Adoptarea poziţiei corespunzător comenzii „pe locuri”, fără lansare de la start (în funcţie de necesarul de viteză, cu acesta este mai mare, amplitudinea flexiilor din articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului este mai mare – poziţia C.G.G. al corpului este mai joasă);

2. Adoptarea poziţiei corespunzător comenzii „pe locuri”, cu lansare de la start pe distanţe de 15-30 m în linie dreaptă, prin autocomandă;

3. Alergare repetată pe distanţe de 30-60 m, în grupuri de 3-5, cu start în linie dreaptă şi în turnantă, la comandă;

4. Alergare repetată pe distanţe de 40-60 m, în grupuri de 10, cu start în linie dreaptă şi în turnantă, cu sarcina ocupării rapide a unui loc la coardă;

Învăţarea finish-ului şi sosirii: 1. Alergare în tempo moderat cu creşterea progresivă a vitezei şi imitarea

atacului liniei de sosire, individual, pe distanţe de 60-80 m;

127

2. Alergare în tempo moderat pe distanţe de 100-150-200 m, cu creşterea vitezei pe ultimii 60 m şi imitarea atacului liniei de sosire, pe grupe de 3-5 elevi;

3. Alergare în tempo moderat pe distanţe de 150-200 m în pluton, cu finish-sosire;

III. Formarea profilului brut al tehnicii alergării de semifond-fond, fond: Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de semifond-fond, fond, cu toate fazele tehnicii:

1. Alergare pe distanţe de 600-800-1000 m, cu recuperarea handicapului faţă de pluton, cu evadare din pluton şi cu finish-sosire;

2. Alergare pe distanţe de 600-800-1000 m, sub formă de întrecere; IV. Verificarea tehnicii alergării de semifond-fond, fond şi a capacităţii de

performanţă. Greşeli frecvente

contact pe sol efectuat pe partea anterioară a labei piciorului (pe pingea) - alergare neeconomică;

tempo-ul de alergare prea scăzut - lungime redusă a pasului alergător; tempo-ul de alergare prea ridicat - determină abandon; braţe rigide, umeri ridicaţi - alergare neeconomică; poziţia „pe locuri” prea înaltă ori prea joasă (neadaptată necesarului de viteză); declanşarea prea timpurie sau tardivă a finish-ului.

Indicaţii metodice distanţele şi numărul de repetări (dozarea) se aleg în funcţie de posibilităţile

elevilor; tempo-ul alergării trebuie ţinut sub control (plasticitatea scoarţei cerebrale

şi mobilitatea proceselor nervoase determină supramotivaţie, elevii dorind permanent să fie primii);

greşelile cele mai frecvente de tehnică se datorează intensităţii prea mari a efortului (viteză de deplasare prea mare);

îmbunătăţirea forţei musculaturii trenului inferior – musculatura posterioară a gambei şi coapsei – determină o ameliorare a tehnicii alergării.

5.1.1.2. Tehnica probelor de viteză Învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază comun tuturor alergărilor pe

plat, s-a realizat anterior, sub forma alergării lansate, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Succesiunea metodică a învăţării I. Învăţarea verigii principale – veriga principală (impulsia efectuată sub un

unghi ascuţit faţă de sol) nu este o secvenţă motrică distinctă, ci se regăseşte în faza de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător lansat de viteză:

128

Învăţarea alergării pe parcurs (pasul alergător lansat de viteză) – în fapt, acest element nu se învaţă ci se adaptează/perfecţionează, deoarece el derivă din alergarea lansată, modificările ce se produc în aspectul pasului alergător fiind o consecinţă a creşterii vitezei de deplasare/intensităţii efortului (structura pasului alergător este aceeaşi, se modifică doar amplitudinea mişcărilor, modul de realizare a contactului cu solul, durata sprijinului etc.):

1. Alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime pe 20-30 m urmată de alergare liberă în linie dreaptă;

2. Alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime pe 20-30 m şi menţinerea ei 20-30 m în linie dreaptă (20+30 m ori 30+20 m);

3. Exerciţiile menţionate, efectuate în turnantă; II. Învăţarea altor verigi, în ordinea importanţei: Învăţarea startului de jos şi lansării de la start (startul de jos şi pasul alergător accelerat de viteză) – startul de jos este singurul element necunoscut al tehnicii, care în consecinţă se învaţă (pasul alergător accelerat de viteză derivă din pasul alergător de accelerare ca exerciţiu din „şcoala alergării”):

1. Instalarea blocstartului; 2. Adoptarea poziţiei corespunzătoare comenzii „pe locuri”; 3. Trecere din poziţia anterioară, în poziţia corespunzătoare comenzii „gata”,

cu autocomandă şi cu comandă; 4. Trecere alternativă din poziţia „pe locuri” în poziţia „gata”, individual cu

autocomandă şi în grup cu comandă; 5. Start de jos şi lansare de la start 15-30 m, individual cu autocomandă şi în

grup cu comandă; 6. Start de jos şi lansare de la start 30 m cu comandă, sub formă de întrecere; 7. Start de jos şi lansare de la start 30 m în turnantă, individual şi în grup, cu

avans de culoar şi comandă; 8. Start de jos şi lansare de la start 30 m în turnantă cu comandă, sub formă

de întrecere; Învăţarea finish-ului şi sosirii – chiar dacă face parte din structura generală a tehnicii probelor de alergare pe plat, în probele de alergare de viteză dezideratul lansării de la start este atingerea vitezei maxime şi ca atare, finish-ul nu mai are obiect. Sosirea – ca trecere a liniei care marchează sfârşitul distanţei corespunzătoare probei – presupune efectuarea unor mişcări specifice, ori simpla trecere peste acea linie, fără însă a se produce scăderea vitezei din acest motiv. De cele mai multe ori, modificarea poziţiei vizează trunchiul şi, constă într-o flexie accentuată simplă sau cu rotare spre stânga ori dreapta, simultan cu retroducerea braţelor:

1. Alergare accelerată pe distanţe de 30-50 m, cu trecere peste linia de sosire fără modificări de poziţie;

2. Alergare accelerată pe distanţe de 30-50 m, cu flexia trunchiului pe ultimul pas înainte de linia de sosire;

129

3. Alergare accelerată pe distanţe de 30-50 m, cu flexia şi rotarea trunchiului pe ultimul pas înainte de linia de sosire;

III. Formarea profilului brut al tehnicii alergării de viteză: Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de viteză, cu toate fazele tehnicii:

1. Alergare de viteză pe distanţe de 50-60-80 m în linie dreaptă; 2. Alergare de viteză pe distanţe de 50-60-80 m în turnantă;

IV. Verificarea tehnicii alergării de semifond-fond şi a capacităţii de performanţă. Greşeli frecvente

contact pe sol efectuat pe toată talpa; oscilaţii laterale şi transversale exagerate (dezaxare laterală a contactelor

cu solul, oscilaţia braţelor neconformă); lungime insuficientă a pasului alergător lansat de viteză; impulsii incomplete ori exagerate; ridicare insuficientă a bazinului la comanda „gata”; ridicare exagerată a bazinului la comanda „gata”; creşterea insuficientă a lungimii paşilor pe durata lansării de la start; îndreptarea prea rapidă a trunchiului după părăsirea blocstartului;

Indicaţii metodice efortul (viteza) la care se vor efectua repetările va fi submaximal

(majoritatea greşelilor apar din cauza vitezei de deplasare prea mari); efectuarea repetărilor pe zgură, permite interpretarea semnelor lăsate de

contactele cu solul; utilizarea semnelor la plecare, determină creşterea progresivă a lungimii

paşilor; orientativ, progresia creşterii lungimii paşilor este:

- la primii 5 paşi: fiecare pas creşte cu 15 cm faţă de precedentul; - paşii 6-10 cresc cu 10 cm fiecare; - paşii 11-15 cresc cu 5 cm fiecare; - la 30 m, lungimea pasului trebuie să fie optimă (diferă în funcţie de

particularităţile elevilor). după trecerea liniei de sosire, oprirea se face treptat, prin micşorarea

treptată a lungimii paşilor, fără a efectua contacte cu solul pe călcâie. 5.1.2. Tehnica probelor de alergare de cros

Ca probă de concurs, alergarea de cros nu se regăseşte în programul unor competiţii împreună cu celelalte probe din S.P.A. (sistemul probelor de atletism), ci în cadrul unor campionate specializate – campionate naţionale, continentale ori mondiale de cros, în cadrul cărora, diferenţele sunt determinate de lungimea probei (diferită în probele masculine faţă de cele feminine şi în cele de seniori faţă de cele de tineret ori juniori) şi de natura terenului sau

130

configuraţia traseului de concurs (nu există teren standardizat, fapt pentru care nici nu se evidenţiază recorduri).

Din punctul de vedere al structurii, tehnica alergării de cros este identică cu tehnica alergării de semi-fond, fond (start, lansare de la start, alergare pe parcurs, finish şi sosire), singura diferenţere fiind determinată de necesitatea de a adapta tehnica pasului alergător de accelerare şi lansat în tempo moderat, la natura solului şi profilul terenului. Cum acest aspect a fost deja însuşit în cadrul alergării pe teren variat – ca exerciţiu din „şcoala alergării” – considerăm inutilă reluarea abordării acestui subiect. 5.1.3. Tehnica probelor de alergare de ştafetă Probele de alergare de ştafetă, se desfăşoară pe fondul tuturor aspectelor de tehnică specifică alergării de viteză, aducând datorită existenţei băţului de ştafetă care trebuie purtat până la final, un singur element nou: predarea-primirea acestuia. Dat fiind faptul că în proba de ştafetă 4x400 m predarea-primirea se realizează pe fondul unei viteze reduse iar tehnica de transmitere este simplă, pe când în proba de ştafetă 4x100 m predarea-primirea se efectuează în viteză maximă – fapt ce ridică probleme de tehnică, în cele ce urmează ne vom raporta la această din urmă probă. În sportul şcolar şi în cel de performanţă, se utilizează – în funcţie de nivelul de performanţă – două modalităţi de transmitere a băţului de ştafetă, respectiv două modalităţi de organizare a schimburilor (aşezare a schimburilor pe culoar):

- în cazul începătorilor, se abordează schimbul de aceeaşi parte – în care toţi componenţii echipei de ştafetă aleargă pe interiorul culoarului şi predau cu mâna stângă în mâna dreaptă – cu predarea de jos în sus;

- în cazul avansaţilor, se abordează schimbul alternativ – în care componenţii echipei de ştafetă aleargă alternativ pe interiorul şi pe exteriorul culoarului şi alternează mâna cu care se efectuează predarea – cu predarea de sus în jos.

Succesiunea metodică a învăţării Începători

1. Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, intercalat (predare de jos în sus, cu mâna stângă în mâna dreaptă);

2. Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în formaţie în coloană în trepte spre stânga (băţul de ştafetă se transmite de la ultimul spre primul, cu mâna stângă în mâna dreaptă; imediat după primire, băţul se trece în mâna stângă); după primirea băţului, primul trece la „coada şirului”;

131

3. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de schimb;

4. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă (se precizează poziţia de aşteptare a primitorului);

5. Constituirea unei echipe de ştafetă pe distanţe variabile: 4x50 m, 4x60 m, 4x80 m, 4x100 m în condiţii regulamentare;

6. Alergare de ştafetă sub formă de concurs. Avansaţi

1. Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, intercalat (predarea-primirea se efectuează cu ambele mâini, fără a trece apoi băţul dintr-o mână în cealaltă);

2. Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în formaţie în coloană în zig-zag (umărul aducătorului aliniat cu umărul opus al primitorului);

3. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de schimb;

4. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă;

5. Stabilirea distanţei semnului de control; 6. Legarea schimburilor 1 cu 2, 3 cu 4, respectiv 2 cu 3, în condiţii

regulamentare; 7. Alergare de ştafetă sub formă de concurs.

Greşeli frecvente netransferarea băţului din mâna dreaptă în mâna stângă, după primirea

acestuia; omiterea ieşirii pe exteriorul culoarului înainte de predare, la schimbul de

aceeaşi parte; aprecierea eronată a distanţei faţă de aducător în momentul plecării

primitorului; aprecierea eronată a distanţei faţă de primitor în momentul declanşării

semnalului; declanşarea predării imediat după semnal; instabilitatea braţului primitorului; „căutarea” băţului de ştafetă de către primitor.

Indicaţii metodice exersarea startului de jos, cu băţul de ştafetă în mână pentru schimbul 1;

132

corelarea repartizării pe schimburi cu particularităţile alergătorilor (schimbul 1 aleargă cea mai mică distanţă, schimburile 1 şi 3 aleargă în turnantă etc.);

corelarea distanţei semnului de control cu viteza maximă a aducătorului şi capacitatea de accelerare a primitorului;

stabilirea locului predării-primirii în zona de schimb, în funcţie de rezistenţa specifică a schimburilor, în scopul obţinerii randamentului maxim.

5.1.4. Tehnica probelor de alergare de garduri

Probele de garduri sunt considerate în opinia unanimă a specialiştilor, ca fiind pe de o parte cea mai complexă (100 m.g. şi 110 m.g.) categorie având în vedere calităţile motrice care condiţionează performanţa – toate formele de manifestare a vitezei, forţa explozivă şi în regim de rezistenţă, coordonare neuro-musculară, mobilitate articulară şi elasticitate musculară – iar pe de altă parte cea mai dură (400 m.g.) luând în considerare particularităţile efortului.

Toate acestea, fac dificilă învăţarea tehnicii şi subliniază odată în plus necesitatea însuşirii mecanismului de bază sub forma alergării peste obstacole joase, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Tehnica probelor de alergare de garduri, se învaţă pe fondul manifestării unor elemente tehnice specifice probelor de alergare de viteză (startul de jos, lansarea de la start, sosirea), care au fost însuşite anterior şi care acum doar se adaptează specificului şi necesităţilor alergării de garduri.

Deoarece considerăm ca fiind reprezentativă tehnica probei de 110 m.g. – tehnica celorlalte probe fiind consecinţa unui proces de adaptare la o altă înălţime a gardului şi la alte distanţe – pe aceasta o vom prezenta în continuare. Succesiunea metodică a învăţării I. Învăţarea unor părţi din tehnica „pasului peste gard”:

1. Învăţarea poziţiei statice „pe gard”, în condiţii uşurate (piciorul de remorcă aşezat sub nivelul piciorului de atac) şi în condiţii îngreunate (piciorul de remorcă aşezat deasupra nivelului piciorului de atac);

2. Imitarea mişcării trunchiului şi braţelor din poziţia statică „pe gard”; 3. Flexia trunchiului şi mişcarea braţelor, din stând cu piciorul de atac şi apoi

cu piciorul de remorcă fixate pe stinghia gardului; 4. Atacul gardului la perete, fără elan şi cu elan de 1-3 paşi; 5. Trecerea piciorului de remorcă peste gard, din stând sprijinit la perete;

II. Etapa învăţării verigii principale – pasul peste gard (fază distinctă a tehnicii): 1. Învăţarea trecerii piciorului de atac:

- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din mers (analitic);

- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare uşoară, cu alergare uşoară între garduri;

133

- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri;

2. Învăţarea trecerii piciorului de remorcă: - trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe

garduri, din mers (analitic); - trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe

garduri, din alergare uşoară, cu alergare uşoară între garduri; - trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe

garduri, din alergare lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri; 3. Învăţarea globală a pasului peste gard:

- trecerea succesivă a piciorului de atac şi de remorcă, din mers şi din alergare uşoară, pe lângă gard, pe mijlocul gardului, peste unul şi mai multe garduri;

- pasul peste gard din alergare lansată, peste unul şi mai multe garduri, cu 5 paşi de alergare între garduri;

III. Etapa învăţării altor verigi în ordinea importanţei: Învăţarea ritmului de 3 paşi între garduri:

1. Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu lansare liberă;

2. Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu start din picioare;

Învăţarea lansării de la start cu număr fix de paşi (cu start de jos): 1. Start de jos (adaptat cerinţelor alergării de garduri) şi lansare de la start cu

7, 8 ori 9 paşi, fără trecerea primului gard; 2. Start de jos şi lansare de la start cu 7, 8 ori 9 paşi, cu trecerea primului

gard; 3. Start de jos şi lansare de la start cu trecere peste 2, 3 şi mai multe garduri;

IV. Etapa formării profilului brut al tehnicii alergării de garduri: Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de garduri, cu toate fazele tehnicii:

1. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos şi plecare liberă (autocomandă);

2. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos, la comandă; 3. Alergare de garduri cu toate fazele tehnicii, pe distanţe diferite (50 m, 60

m, 80 m, 90 m), sub formă de concurs; V. Verificarea: - gradului de însuşire a tehnicii; - capacităţii de performanţă. Greşeli frecvente

menţinerea labei piciorului de atac în flexie plantară; dezaxarea insuficientă a piciorului de remorcă; lipsa rotaţiei externe ori rotaţia insuficientă a labei piciorului de remorcă; lipsa ori necorelarea flexiei trunchiului cu mişcarea piciorului de atac;

134

acţiunea neadecvată a braţului opus piciorului de atac; distanţa de atac a gardului prea mică (traiectorie înaltă) ori prea mare

(atingerea gardului); coborârea pasivă şi tardivă a piciorului de atac după gard; acumularea unei viteze insuficiente pe lansarea de la start, datorată de

regulă creşterii insuficiente a lungimii paşilor alergători de accelerare; Indicaţii metodice toate exerciţiile care vizează învăţarea unor părţi din tehnica pasului peste

gard, vor deveni după însuşire, exerciţii de încălzire specifică; ca şi la alergarea peste obstacole joase, primul element de progres îl va

constitui creşterea progresivă a distanţei dintre garduri şi abia apoi va creşte înălţimea gardurilor;

pentru a respecta principiul individualizării, pe parcursul învăţării se vor utiliza 2-3 rânduri de garduri cu distanţe (dacă e cazul şi cu înălţimi) diferite;

pentru a determina o trecere razantă a gardului, se vor utiliza semne pentru a marca orientativ locul de bătaie respectiv aterizare;

se va urmări realizarea coborârii active a piciorului de atac; la începutul învăţării, distanţa până la primul gard nu va fi precizată;

5.2. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de sărituri

(schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri)

În atletism, respectiv în privinţa probelor de sărituri, scopul urmărit este acela de a realiza autoproiectarea corpului săritorului la o distanţă cât mai mare – în cazul săriturii în lungime şi triplusaltului – ori la o înălţime cât mai mare – în cazul săriturii în înălţime şi săriturii cu prăjina. De menţionat este faptul că în acest ultim caz, pentru realizarea scopului urmărit se utilizează un „intermediar” (prăjina).

Abordarea tehnicii probelor de sărituri este ulterioară învăţării exerciţiilor din „şcoala alergării şi săriturii”, care în legătură cu aceste probe, vizează: o tehnică corectă a alergării accelerate, ca bază a eficienţei elanului; formarea simţului ritmului, care facilitează abordarea ritmului specific

ultimilor paşi ai elanului; optimizarea necesarului de forţă (în special explozivă) a membrelor inferioare; depisterea piciorului de bătaie şi formarea deprinderii de bătaie pe un picior; formarea simţului de echilibru al corpului în faza fără sprijin (coordonarea

mişcărilor segmentare în zbor);

135

însuşirea mecanismului de bază al tehnicii probelor de sărituri, prin intermediul săriturii în lungime cu ghemuire şi săriturii în înălţime cu păşire simplă.

După cum am precizat în volumul anterior (Atletism-tehnica probelor), deoarece în cazul a două probe (săritura în lungime şi săritura în înălţime) tehnica poate fi delimitată în unităţi structurale independente – faze, spre deosebire de celelalte două (triplusaltul şi săritura cu prăjina) cărora le lipseşte acest atribut, primele două sunt considerate probe fundamentale, iar următoarele două probe derivate.38

Cel puţin într-o anumită măsură, acest aspect creează efecte şi în cadrul tematicii de faţă, deoarece evidenţierea elementelor/fazelor comune tuturor probelor de sărituri trebuie diferenţiată astfel:

- elanul – incluzând aici şi poziţia de începere a elanului, este o fază comună dar cu caracteristici diferite (forma elanului, traiectoria acestuia, viteza acumulată pe elan);

- bătaia-desprinderea este o fază comună probelor fundamentale (dar cu diferenţierea modului de transmitere a forţei asupra C.G.G. al corpului) şi nuanţată în cazul probelor derivate (succesiune de trei bătăi-desprinderi la triplusalt, respectiv înfigerea prăjinii şi bătaia-desprinderea la săritura cu prăjina);

- aterizarea este o fază comună, dar diferenţiată ca mod de realizare pentru probele de sărituri pe orizontală, respectiv pe verticală (aterizare similară la săritura în lungime şi triplusalt pe de o parte, respectiv relativ similară la săritura în înălţime şi cu prăjina pe de altă parte).

Elementul (faza) care diferenţiază complet atât probele între ele, cât şi diferitele procedee tehnice ale aceleiaşi probe, a cărui învăţare implică şi cele mai multe dificultăţi, este zborul.

Ordinea în care se abordează învăţarea fazelor tehnicii (etapele învăţării), respectiv schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri, este redată în tabelul 5.1. 5.2.1. Tehnica probei de săritură în lungime

Însuşirea mecanismului de bază prin intermediul săriturii în lungime cu ghemuire, nu urmăreşte rezolvarea unor sarcini didactice ori de performanţă, ci datorită accesibilităţii determinate de structura extrem de simplă a mişcărilor, răsfrângerea senzaţiilor specifice asupra săritorilor (fie elevi, fie debutanţi în sport) şi obişnuirea implicită cu structura tehnică a săriturii în lungime.

Considerăm că din punct de vedere pedagogic (principiul accesibilităţii), trebuiesc parcurşi doi paşi, materializaţi în învăţarea celor două procedee tehnice

38 Marinău, M.A., Lucaciu Gh., Ştef Mirela, (2010) – Atletism-Tehnica probelor, Editura Universităţii din Oradea, p. 75

136

Tabel 5.1. Schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri (etapele învăţării) Etape Conţinut

Etapa învăţării verigii principale: 1. învăţarea bătăii-desprinderii; Etapa învăţării altor faze, în ordinea importanţei:

2. învăţarea zborului şi aterizării; 3. învăţarea elanului;

Etapa formării profilului brut al tehnicii:

4. ansamblarea fazelor însuşite, într-o structură motrică neşlefuită, neperfecţionată, dar cu toate elementele de conţinut ale tehnicii;

Etapa verificării gradului de însuşire al tehnicii şi al capacităţii de performanţă:

1. execuţii cu elan mediu, cu accent pe desenul exterior al mişcărilor care compun tehnica; 2. execuţii cu elan complet, sub formă de concurs;

prezentate în continuare, o eventuală specializare în proba de săritură în lungime putând prelungi procesul didactic cu învăţarea procedeului cu 3 paşi şi½ în aer. 5.2.1.1.Procedeul tehnic cu 1 pas şi ½ în aer

Procedeul tehnic cu cel mai ridicat grad de accesibilitate, permite contactul iniţial cu fazele săriturii în lungime ca elemente comune indiferent de procedeul tehnic utilizat (excepţie făcând faza care diferenţiază procedeele, respectiv zborul), permiţând şi facilitând la nevoie, abordarea procedeelor tehnice cu randament superior (procedeele tehnice cu 2 paşi şi½ şi cu 3 paşi şi ½ în aer).

Prin învăţarea acestui procedeu tehnic, se urmăreşte realizarea unor obiective, care constau în: - stabilirea unei maniere proprii de dobândire a vitezei optime şi astfel, realizarea

unui elan relativ stabil (etalonat); - formarea simţului ritmului specific ultimei părţi a elanului, ca element de

tranziţie între elan şi bătaie-desprindere; - învăţarea şi consolidarea caracterului activ al bătăii pe prag; - formarea senzaţiei de echilibru al corpului în faza fără sprijin (zbor); - realizarea unei aterizări eficiente, care să nu determine scurtarea lungimii

măsurabile a săriturii. Succesiunea metodică a învăţării I. Etapa învăţării verigii principale: Învăţarea bătăii-desprinderii (veriga principală – impulsia aplicată central asupra C.G.G. al corpului şi orientată sub un unghi de 20º-25º faţă de orizontală – nu este o fază distinctă ci face parte integrantă din bătaie-desprindere):

1. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 2-4 paşi, pe piciorul de bătaie;

137

2. Pas săltat cu elan de 3, apoi de 5 paşi şi aterizare pe piciorul de bătaie în groapa cu nisip;

3. Pas sărit cu elan de 3, apoi de 5 paşi şi aterizare pe piciorul de avântare în groapa cu nisip (după întreruperea contactului cu solul, se trece din poziţia de pas săltat în cea de pas sărit adaptat săriturii în lungime);

II. Etapa învăţării altor verigi, în ordinea importanţei: Învăţarea zborului şi aterizării:

1. Pas sărit cu elan de 3, 5, 7 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare pe piciorul de avântare în groapa cu nisip;

2. Pas sărit cu elan de 3, 5 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare pe ambele picioare în fandat;

3. Pas sărit cu elan de 5, 7 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare succesivă mai întâi pe piciorul de avîntare (aducerea întârziată a piciorului de bătaie lângă cel de avântare);

4. Pas sărit cu elan de 5, 7 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare pe ambele picioare cu întinderea gambelor pe coapse (aterizare pe călcâie), în zone marcate;

Învăţarea elanului: 1. Alergare accelerată cu număr variabil de paşi (7, 9, 11, 13 şi mai mulţi) şi

simularea bătăii-desprinderii în zonă liberă; 2. Alergare pe elan în sens invers (începând de la prag), bătaie-desprindere

liberă cu marcarea locului de bătaie; se măsoară lungimea elanului în lungimi de talpă, de la prag la marcajul bătăii (etalonarea elanului);

3. Alergare pe elan de la semn, cu bătaie pe prag şi desprindere în pas săltat; III. Etapa formării profilului brut al tehnicii: Unificarea elementelor însuşite, sub forma săriturii în lungime cu 1 pas şi ½ în aer:

1. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer, cu elan de 7-9 paşi, 11-13 paşi şi cu elan complet;

2. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer sub formă de întrecere; IV. Etapa verificării gradului de însuşire al tehnicii şi al capacităţii de performanţă:

1. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer cu elan mediu, cu accent pe desenul exterior al mişcărilor care compun tehnica;

2. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer cu elan complet, sub formă de concurs (cu respectarea prevederilor regulamentare);

Greşeli frecvente aşezare pasivă a piciorului de bătaie pe prag (bătaie „moale”); flexia trunchiului simultan cu ridicarea coapsei piciorului de avântare în

desprindere; aducerea piciorului de bătaie în plan anterior imediat după întreruperea

contactului cu solul; coborârea prea rapidă a picioarelor şi astfel, anticiparea aterizării;

138

instabilitatea alergării pe elan; inconstanţă în privinţa ritmului ultimilor paşi ai elanului; ultimul pas al elanului, lung;

Indicaţii metodice se va urmări efectuarea unei bătăi active, prin aşezarea energică a

piciorului de bătaie pe sol; pentru amplificarea efectului bătăii şi prelungirea duratei zborului, se poate

utiliza trambulina rigidă ori capacul de lăzii de gimnastică; se va acorda atenţie menţinerii poziţiei verticale a trunchiului, până la

ultima treime (descendentă) a zborului; o mare atenţie trebuie acordată menţinerii depărtării în plan sagital între

coapse; se recomandă utilizarea semnelor pentru marcarea locului aterizării,

forţând întinderea gambelor pe coapse; până la stabilizarea alergării pe elan şi a ritmului specific ultimei părţi a

acestuia, recomandăm efectuarea bătăii în zonă, cu marcarea locului de aşezare a piciorului de bătaie;

5.2.1.2. Procedeul tehnic cu 2 paşi şi ½ în aer Învăţarea şi utilizarea acestui procedeu tehnic, este justificată şi prin

răspândirea pe care o are în rândul sportivilor specializaţi în proba de săritură în lungime (etapa finală, de perfecţionare a tehnicii, specifică sportului de performanţă), constituind un pas în plus către procedeul considerat de eficienţă maximă: procedeul cu 3 paşi şi ½ în aer.

Deoarece într-o etapă cronologică anterioară, odată cu învăţarea tehnicii procedeului cu 1 pas şi ½ în aer s-au însuşit inclusiv elementele/fazele comune, respectiv elanul, bătaia-desprinderea şi aterizarea, abordarea tehnicii acestui nou procedeu se reduce la învăţarea elementului de diferenţire: faza de zbor. Succesiunea metodică a învăţării

1. Pas sărit adaptat săriturii în lungime cu elan ritmic intermediar de 3 paşi, peste mai multe obstacole joase;

2. Din poziţie de pas săltat pe o suprafaţă înaltă (1, 2 capace de ladă de gimnastică), desprindere cu trecere în pas sărit adaptat săriturii în lungime, aterizare pe piciorul de avântare şi continuarea alergării în nisip;

3. Pas sărit adaptat săriturii în lungime cu elan de 5-7 paşi şi aterizare pe piciorul de avântare în groapa cu nisip;

4. Desprindere în pas săltat cu elan de 5-7 paşi, cu schimbarea poziţiei picioarelor în aer (piciorul de avântare trece în plan posterior, simultan cu trecerea piciorului de bătaie în plan anterior), aterizare pe piciorul de bătaie şi continuarea alergării în nisip;

5. Exerciţiul anterior, cu aducerea piciorului de avântare lângă cel de bătaie şi aterizare liberă pe ambele picioare (aterizare incompletă);

6. Săritură în lungime cu 2 paşi şi ½ în aer, cu elan mediu şi complet;

139

Greşeli frecvente flexia ori extensia trunchiului în bătaie; desprindere cu piciorul de avântare întins; blocarea articulaţiei coxo-femurale a piciorului de avântare; mişcarea picioarelor efectuată exclusiv în plan anterior, prin pendularea

gambelor din articulaţiile genunchilor; mişcările compensatorii ale braţelor rigide, de mică amplitudine ori

necoordonate; Indicaţii metodice numărul şi înălţimea obstacolelor joase se adaptează vârstei şi

posibilităţilor elevilor; pentru a marca succesiunea mişcării picioarelor, se pot utiliza semne

trasate în nisip; pentru a favoriza trecerea picioarelor prin ambele planuri de mişcare,

poziţia trunchiului trebuie să fie verticală; de cea mai mare importanţă este declanşarea mişcării picioarelor, din

articulaţiie coxo-femurale şi nu din articulaţiile genunchilor; trecerea piciorului de avântare în plan posterior se face prin întinderea

gambei pe coapsă, iar trecerea piciorului de bătaie în plan anterior prin flexia gambei pe coapsă.

5.2.2. Tehnica probei de săritură în înălţime

Cel mai important aspect care diferenţiază săritura în înălţime de cea în lungime – pornind de la caracterul mai ei puţin natural – este modul în care se transmit forţele implicate în bătaie asupra C.G.G. al corpului, mod care determină în principal apariţia rotaţiilor reale – care dau şi gradul ridicat de complexitate – şi unghiul de desprindere total diferit.

Complexitatea structurii motrice a celui mai eficient procedeu tehnic – de altfel singurul utilizat în zilele noastre – ridică dificultăţi în învăţare, fapt care credem noi, impune constituirea unui „bagaj motric” format din calităţi şi capacităţi motrice, prin însuşirea unor procedee tehnice chiar dacă acestea sunt perimate. În plus, considerăm că precaritatea condiţiilor materiale din majoritatea şcolilor româneşti (inexistenţa sectorului de aterizare din buret face imposibilă abordarea procedeului tehnic cu răsturnare dorsală), este un argument suplimentar pentru însuşirea procedeului tehnic cu răsturnare ventrală, a cărui aterizare se poate produce fără nici un pericol în groapa cu nisip.

Învăţarea mecanismului de bază prin intermediul săriturii în înălţime cu păşire simplă, dă soluţii câtorva aspecte importante, unele comune, altele specifice primului procedeu tehnic ori celui de-al doilea:

- elanul rectiliniu, oblic faţă de ştachetă – specific procedeului cu rostogolire ventrală;

- ritmul specific ultimilor paşi ai elanului – comun ambelor procedee;

140

- bătaia cu piciorul exterior – specifică procedeului cu răsturnare dorsală; - pendularea piciorului de atac prin întinderea gambei pe coapsă –

specifică procedeului cu rostogolire ventrală; 5.2.2.1. Procedeul tehnic cu rostogolire ventrală

Nevoia de performanţe din ce în ce mai ridicate, a făcut necesară raţionalizarea mişcărilor în structuri tehnice din ce în ce mai complexe, fapt care a determinat apariţia ca al doilea pas în evoluţie, a procedeului cu rostogolire ventrală.

Apar câteva probleme noi, cărora procesul de învăţare trebuie să le găsească soluţii:39

- bătaia blocată; - atacul prin pendularea activă a piciorului prin întinderea gambei pe

coapsă; - trecerea corpului din poziţie verticală în poziţie orizontală; - trecerea succesivă a segmentelor corpului prin învăluirea ştachetei

(rotaţie în jurul axului longitudinal al corpului). Succesiunea metodică a învăţării I. Etapa învăţării verigii principale: Învăţarea bătăii-desprinderii şi pendulării active a piciorului de atac (veriga principală – impulsia aplicată necentral asupra C.G.G. al corpului şi orientată sub un unghi de 60º-65º faţă de orizontală – nu este o fază distinctă ci face parte integrantă din bătaie-desprindere):

1. Învăţarea poziţiei statice de bătaie; 2. Din poziţia statică de bătaie cu sprijin lateral, pendularea piciorului de atac

dinapoi spre înainte şi în sus, prin întinderea energică a gambei pe coapsă, fără desprindere;

3. Acelaşi exerciţiu, fără sprijin lateral, cu avântarea braţelor; 4. Din poziţia statică de bătaie, pendularea piciorului de atac şi avântarea

braţelor, cu desprindere de pe sol; 5. Bătaie-desprindere şi pendulare activă a piciorului de bătaie, cu elan de 1,

2, 3 paşi de mers, apoi de alergare; 6. Bătaie-desprindere şi pendulare activă a piciorului de bătaie cu atingerea

sau spre obiecte suspendate, cu elan de 1, 2, 3 paşi alergare; II. Etapa învăţării altor verigi în ordinea importanţei: Învăţarea rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal al corpului şi a mişcării de eschivă:

1. Stând lateral faţă de o linie trasată pe sol (care imită ştacheta), fără desprindere, pendularea piciorului de atac şi trecerea peste aceasta prin învăluire (rotaţie internă), apoi trecerea piciorului de bătaie prin flexie în

39 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 149

141

articulaţiile şoldului, genunchiului şi gleznei şi rotaţie externă (mişcare de eschivă);

2. Acelaşi exerciţiu, cu desprindere de pe sol; 3. Acelaşi exerciţiu, cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare şi

desprindere; 4. Acelaşi exerciţiu fără elan şi cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare

şi desprindere peste o ştachetă joasă (corpul în poziţie verticală); 5. Desprindere cu rotaţie de 180º în jurul axului longitudinal al corpului

peste o ştachetă oblică (înălţimea mai mare la stâlpul proximal), cu rotaţie în jurul axului lateral – trunchiul ajunge paralel cu ştacheta; contactul cu solul se realizează succesiv cu piciorul de atac, cu mâna de pe aceeaşi parte după care rotaţia întregului corp continuă cu rulare pe cot, umăr, spate;

Învăţarea trecerii ştachetei prin învăluire paralelă şi a aterizării: 1. Din stând „călare” cu trenul superior paralel cu ştacheta şi cu mâna de pe

partea piciorului de atac pe sol, rotaţie în jurul ştachetei cu trecerea piciorului de bătaie prin mişcarea de eschivă şi aterizare prin continuarea rotaţiei în rulare pe mână, cot, umăr şi spate;

2. Din stând oblic, trecerea analitică a ştachetei în succesiunea picior de atac, braţul de pe aceeaşi parte, trunchiul (paralel cu ştacheta), piciorul de bătaie în mişcarea de eschivă şi braţul de pe aceeaşi parte; în punctul maxim al pendulării, piciorul de atac şi braţul de pe aceeaşi parte se angajează într-o mişcare de rotaţie internă, după care, piciorul de bătaie şi braţul corespunzător declanşează mişcarea de rotaţie externă, pentru a evita ştacheta;

3. Acelaşi exerciţiu, cu desprindere fără elan, după care cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare.

III. Etapa formării profilului brut al tehnicii procedeului: Unificarea elementelor însuşite, sub forma săriturii în înălţime cu rostogolire ventrală:

1. Sărituri în înălţime cu rostogolire ventrală cu elan din ce în ce mai mare, până la evidenţierea elanului optim şi la înălţimi din ce în ce mai mari;

2. Sărituri sub formă de întrecere; IV. Etapa verificării:

- gradului de însuşire a tehnicii prin sărituri cu elan mediu, la o înălţime accesibilă;

- capacităţii de performanţă prin sărituri cu elan complet, sub formă de concurs;

Greşeli frecvente lipsa pendulării active a piciorului de atac, ori pendulare incompletă, cu

piciorul flexat din articulaţia genunchiului; orientarea capului spre ştachetă, în locul piciorului de atac (plonjon);

142

lipsa rotaţiei interne a piciorului de atac; flexia incompletă a piciorului de bătaie şi lipsa rotaţiei externe a acestuia; lipsa rotaţiei în axul lateral – trunchiul nu se „culcă” pe ştachetă; atitudine rigidă la aterizare; lipsa efortului muscular de cedare, face

imposibilă continuarea rotaţiei prin rulare; Indicaţii metodice este necesară efectuarea unei impulsii complete, cu extensii la nivelul

articulaţiilor piciorului de bătaie; pendularea piciorului de atac presupune întinderea gambei pe coapsă, de la

momentul verticalei acesta continuând mişcarea întins (ca un pendul lung), cu laba piciorului în flexie dorsală;

avântarea braţelor însoţeşte pendularea piciorului de atac, mişcarea braţului de pe partea acestuia având un rol determinant în declanşarea rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal;

recomandăm – cel puţin în etapa învăţării – efectuarea aterizărilor în groapa cu nisip (nisipul permite continuarea rotaţiei interne a piciorului de atac după reluarea contactului cu solul, stimulând rularea);

în nisip este posibilă şi recomandată, utilizarea semnelor care să marcheze locul de contact succesiv al piciorului de atac şi apoi al braţului de pe aceeaşi parte;

în prima parte a învăţării, se poate utiliza aşezarea oblică a ştachetei, cu partea mai înaltă la stâlpul îndepărtat pentru a stimula pendularea piciorului de atac şi cu partea mai înaltă spre stâlpul apropiat pentru astimula flexia treptată a trunchiului pe ştachetă.

5.3. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de aruncări

(schema tip a învăţării tehnicii probelor de aruncări)

Reluăm precizarea făcută în cele două subcapitole precedente, în legătură cu caracterul natural al mişcărilor din atletism, cu precizarea că stilizarea mişcărilor de aruncare subordonată creşterii randamentului, face ca aceste mişcări de aruncare să fie mai puţin naturale decât cele de alergare şi de săritură (mai ales cele de tip împingere, ori lansare cu una sau cu două mâini).

Complexitatea şi dificultatea coordonării acestor mişcări, face ca succesiunea metodică a învăţării să fie subordonată acestui deziderat, respectând astfel şi principiul accesibilităţii.

Ca o ultimă precizare cu caracter general, tehnica probelor de aruncări se învaţă după ce s-a realizat o pregătire multilaterală prin intermediul exerciţiilor din şcoala aruncării, deoarece:

143

- se realizează o dezvoltare a minimului necesar de forţă, în special la nivelul trenului superior;

- se formează sau se perfecţionează/consolidează mecanismul de bază al tehnicii;

- realizează o introducere în veriga principală a tehnicii.40 Succesiunea generală a învăţării (schema tip a învăţării) tehnicii probelor

de aruncări, presupune parcurgerea următoarelor etape: I. Etapa obişnuirii cu obiectul, învăţării prizei şi poziţiei iniţiale; II. Etapa învăţării verigii principale (efortul final); veriga principală – angrenarea

forţei întregului corp în mişcarea de aruncare; III.Etapa învăţării elanului; IV. Etapa formării profilului brut al tehnicii aruncării prin legarea elementelor

însuşite (elanul şi efortul final), sub forma aruncării cu elan; V. Etapa verificării gradului de însuşire a tehnicii şi a capacităţii de performanţă. 5.3.1. Tehnica probei de aruncare a mingii de oină

Ne permitem ca în contextul acestei lucrări să abordăm şi tehnica aruncării mingii de oină, deşi aceasta nu face parte din Sistemul Probelor de Atletism (S.P.A.), din raţiuni care pot fi sintetizate astfel:

- este singura probă de aruncări în sistemul competiţiilor şcolare (în cadrul tetratlonului);

- are o structură tehnică organizată similar tehnicii aruncării suliţei, fiind o treaptă metodică utilă în cazul unei eventuale specializări în această probă;

- este accesibilă de la vârste mici (cu mici excepţii în cazul fetelor) datorită dimensiunii şi greutăţii mici a obiectului de aruncat;

- după părerea noastră, aruncarea de tip azvârlire specifică acestei tehnici, are un caracter natural mai pronunţat decât celelalte tipuri de aruncare.

Ca structură motrică, din perspectiva modului în care forţa aruncătorului este transmisă obiectului de aruncat, aruncarea mingii de oină face parte din categoria aruncării de tip azvîrlire.

Credem că se mai impune o precizare: într-unul din capitolele anterioare – în care am abordat metodica învăţării aruncării de tip azvârlire – am utilizat noţiunea cu caracter opţional „minge mică/de oină”, deoarece în ultimii ani au început să fie folosite în scop didactic şi alte tipuri de mingi de aruncare, diferite de mingea de oină (ex.: mingi de tenis, mingi euro etc.).

Pe de altă parte, din perspectiva caracterului competiţional, ca parte a tetratlonului şcolar, în proba de aruncare se foloseşte exclusiv mingea de oină, sintagma folosită fiind astfel, credem noi, potrivită.

40 Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea, p. 170

144

Succesiunea metodică a învăţării I. Etapa învăţării prizei, poziţiei iniţiale şi poziţiei fundamentale:

1. Învăţarea prizei, prin demonstrare şi explicare; 2. Învăţarea poziţiei iniţiale; deplasare în mers şi alergare uşoară, menţinând

priza şi caracteristicile poziţiei iniţiale; 3. Învăţarea poziţiei fundamentale; 4. Învăţarea trecerii din poziţia iniţială în poziţia fundamentală;

II. Etapa învăţării verigii principale: Învăţarea efortului final (veriga principală – angrenarea forţelor întregului corp în mişcarea de azvârlire cu o mână, prin tracţiune pe deasupra umărului dinapoi spre înainte, pe o traiectorie oblică în sus):

1. Din stând lateral cu umărul opus braţului de aruncare înainte şi greutatea egal repartizată pe ambele picioare, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a braţului şi întregii sale laturi (mişcare de rotaţie);

2. Din stând lateral cu umărul opus braţului de aruncare înainte şi greutatea repartizată mai mult pe piciorul dinapoi, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a trunchiului şi a braţului şi trecerea greutăţii de pe piciorul dinapoi pe cel dinainte (mişcare de rotaţie + mişcare de translaţie);

3. Din poziţia fundamentală, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a piciorului dinapoi prin extensie-pivotare, a trunchiului şi a braţului de aruncare (mişcare de ridicare + mişcare de rotaţie + mişcare de translaţie);

4. Din poziţia iniţială, trecere în poziţia fundamentală şi aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a piciorului dinapoi prin extensie-pivotare, a trunchiului şi a braţului de aruncare (mişcare de ridicare + mişcare de rotaţie + mişcare de translaţie);

III.Etapa învăţării paşilor de aruncare: 1. Din poziţia fundamentală, aruncare cu 1 pas (pasul 4 - de blocare): ridicarea

piciorului de blocare, pas cu acesta întins din articulaţia genunchiului şi cu contact pe călcâi, efort de aruncare şi restabilire;

2. Din poziţia fundamentală, succesiuni de paşi încrucişaţi cu menţinerea poziţiei trunchiului şi braţului de aruncare;

3. Din poziţia fundamentală, aruncare cu 2 paşi (pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 - de blocare): din poziţia fundamentală, pas încrucişat cu piciorul dinapoi peste cel dinainte, pas de blocare cu aşezarea întinsă şi pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de aruncare şi restabilire;

4. Din stând răsucit ½ spre braţul de aruncare, aruncare cu 3 paşi (pasul 2 - pas de retragere, pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 - de blocare): pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi retragere completă a braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul dinapoi peste cel dinainte, pas de blocare cu aşezarea întinsă şi pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de aruncare şi restabilire;

145

5. Din poziţia iniţială, aruncare cu 4 paşi (pasul 1 - pas de retragere, pasul 2 - pas de retragere, pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 - de blocare): piciorul opus braţului de aruncare la semnul de control, pas cu retragere parţială a braţului de aruncare, pas cu retragere completă a braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul dinapoi peste cel dinainte, pas de blocare cu aşezarea întinsă şi pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de aruncare şi restabilire;

IV. Etapa formării profilului brut al tehnicii: Legarea elementelor însuşite (elanul, paşii de aruncare şi efortul final), sub forma aruncării mingii de oină cu elan;

1. Elan constituit din 3, 5, 7 paşi de mers, paşii de aruncare şi imitarea efortului final;

2. Elan constituit din 5, 7, 9 paşi de alergare uşoară, efectuarea paşilor de aruncare şi efortului final;

3. Elan constituit din 7, 9, 11 paşi de alergare accelerată, efectuarea paşilor de aruncare şi efortului final;

4. Aruncare cu elan complet; 5. Aruncare cu elan complet sub formă de întrecere;

V. Etapa verificării: - gradului de însuşire a tehnicii, prin aruncări cu elan mediu; - capacităţii de performanţă, prin aruncări cu elan complet,

sub formă de concurs; Greşeli frecvente

impulsie incompletă a piciorului dinapoi – lipseşte ridicarea; aducerea braţului de aruncare prin lateral; trecerea pumnului cu mingea înaintea cotului braţului de aruncare –

mişcarea se transformă în împingere; absenţa rotaţiei şoldului de pe partea braţului de aruncare şi a trecerii

trunchiului în extensie; ridicarea prea rapidă a piciorului dinapoi de pe sol, aruncarea producându-

se din sprijin unilateral pe piciorul dinainte; translaţie incompletă din cauza impulsiei incomplete – aruncătorul rămâne

în echilibru stabil; astfel, va lipsi şi restabilirea, ea nemaifiind necesară; flexia piciorului de blocare la finalul pasului de aruncare; pas încrucişat scurt şi înalt; modificarea poziţiei fundamentale (de regulă a braţului de aruncare) pe

parcursul pasului încrucişat; retragerea incompletă sau poziţionarea incorectă a braţului de aruncare;

Indicaţii metodice se va insista în mod special asupra succesiunii angrenării grupelor

musculare în efort prin mişcările de ridicare – rotaţie, extensie – translaţie, flexie (dinspre grupele musculare mari, cu viteză de contracţie mică, spre

146

grupele musculare mici, cu viteză de contracţie mare, mişcarea fiind astfel accelerată);

exerciţiile pentru învăţarea paşilor de aruncare se vor efectua la început analitic, apoi din mers, alergare uşoară şi alergare accelerată, întâi fără aruncare şi după aceea cu aruncare;

pentru ca aruncarea să fie eficientă, este important modul în care se leagă paşii de aruncare, de efortul de aruncare.

5.3.2. Tehnica probei de aruncare a greutăţii

Aruncarea greutăţii reprezintă în fapt, o sumă de acţiuni motrice stilizate, care urmăreşte proiectarea proiectarea prin aer a unui obiect special conceput (greutatea), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului de desfăşurare a concursurilor de atletism, care precizează greutatea obiectului, modul de ţinere şi de efectuare a mişcărilor, forma şi dimensiunea suprafeţei de elan şi a zonei de recepţie (Marinău, M., Lucaciu, Gh., Ştef, Mirela - 2010). 5.3.2.1. Procedeul tehnic cu săltare alunecată/glisare

Deşi începând din 1972 cele două procedee tehnice (cu săltarea alunecată/glisare şi cu piruetă) coexistă, am ales prezentarea învăţării tehnicii primului din raţiuni care ţin de: gradul mai mare de naturaleţe şi accesibilitate a mişcărilor, o poziţie de aruncare mai sigură şi un control mai bun asupra direcţiei de aruncare. Succesiunea metodică a învăţării I. Etapa obişnuirii cu obiectul/greutatea, învăţării prizei şi poziţiei iniţiale:

1. Trecerea greutăţii dintr-o mână în cealaltă, înaintea corpului şi în jurul acestuia;

2. Trecerea greutăţii dintr-o mână în cealaltă, pe verticală şi în sus; 3. Împingerea greutăţii pe verticală şi în sus, cu cădere pe sol; 4. Aruncarea greutăţii cu două mâini de la piept, angrenând pe rând în efort

braţele, apoi trunchiul şi braţele şi în final picioarele, trunchiul şi braţele; 5. Învăţarea prizei şi poziţiei iniţiale, prin demonstrare şi explicare; 6. Acomodarea cu poziţia iniţială, efectuând mişcări de răsucire, aplecare a

trunchiului, sărituri uşoare pe loc, deplasări prin săltări uşoare etc.; II. Etapa învăţării verigii principale:

Învăţarea efortului final (veriga principală – angrenarea forţelor întregului corp în mişcarea de împingere cu un braţ, prin aplicarea unei presiuni dinapoi spre înainte, pe o traiectorie oblică în sus): 1. Din stând depărtat lateral (cu axa umerilor şi bazinului perpendiculare pe

direcţia aruncării) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a braţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului;

147

2. Din stând depărtat sagital (cu axa umerilor şi bazinului paralele cu direcţia aruncării) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a braţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului;

3. Din poziţia fundamentală (de începere a efortului final) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a braţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului;

III.Etapa învăţării elanului: 1. Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltare

alunecată fără greutate; 2. Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltări

alunecate succesive fără greutate, apoi cu greutate, fără aruncare; 3. Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltare

alunecată cu rotaţia internă a labei piciorului de impulsie, fără greutate;

4. Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltări alunecate succesive cu rotaţia internă a labei piciorului de impulsie, fără greutate, apoi cu greutate, fără aruncare;

5. Din poziţia iniţială în cerc, săltare alunecată/glisare fără greutate apoi cu greutate, fără aruncare;

IV.Etapa formării profilului brut al tehnicii aruncării prin legarea elementelor însuşite (elanul şi efortul final), sub forma aruncării cu elan:

1. Imitarea aruncării cu elan, fără greutate înafara cercului, apoi în cerc; 2. Aruncări cu elan, înafara cercului, apoi în cerc şi în zona de recepţie; 3. Aruncări cu elan sub formă de întrecere;

V. Etapa verificării: - gradului de însuşire a tehnicii; - capacităţii de performanţă, prin aruncări sub formă de

concurs; Greşeli frecvente

transformarea împingerii în azvârlire din cauza coborârii cotului şi dislocării greutăţii;

lipsa rotaţiei bazinului şi astfel, a extensiei; îndoirea laterală a trunchiului, spre partea opusă braţului de aruncare; ridicarea anticipată a piciorului de pe partea braţului de aruncare (aruncare

din sprijin unilateral); eliberarea greutăţii pe o traiectorie razantă (unghi de eliberare prea mic); săltări înalte, nu razante; insuficientă depărtare între coapse în plan sagital; ridicarea trunchiului în timpul săltării alunecate/glisării; realizarea tardivă a sprijinului bilateral (piciorul opus braţului de aruncare

reia târziu contactul cu solul);

148

Indicaţii metodice aruncările se efectuează din formaţia în linie pe două rânduri faţă în faţă,

cu indicarea grupei care aruncă; depărtarea în plan sagital se realizează prin extensia simultană a ambelor

picioare; se va urmări ca la sfârşitul săltării, greutatea corpului să fie repartizată

preponderent pe piciorul de pe partea braţului de aruncare (piciorul opus are mai mult rol de echilibru);

pentru marcarea celor trei tipuri de mişcări (ridicare, rotaţie/extensie, translaţie/flexie), se poate utiliza execuţia pe numărătoare;

pentru evidenţierea unghiului optim de eliberare, se pot efectua aruncări peste un obstacol înalt (bară, sfoară etc.);

la învăţarea elanului, se pot utiliza semne pentru a marca axul, lungimea săltării, unghiul sub care se rotează laba piciorului de impulsie, alinierea axului umerilor şi bazinului etc.;

se va urmări cursivitatea execuţiilor (legarea elanului de efortul final fără sincope);

149

Capitolul VI Atletismul în sportul şcolar 6.1. Sistemul probelor de atletism în sportul şcolar

Angrenarea elevilor în competiţiile şcolare de atletism se realizează pe baza elaborării unui calendar competiţional, care pe baza calendarului elaborat de ministerul de resort, să includă într-o planificare judicioasă atât competiţiile de nivel local (interclase, pe şcoală, interşcoli), cât şi competiţiile din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar, cu fazele corespunzătoare (faza pe judeţ, pe zonă, faza naţională). Prezentăm mai jos conţinutul sistemului competiţional, în ce priveşte probele din Atletism.

Etape

Nr. crt.

Proba, participanţi

Nivel de învăţământ

Cla

să,

şcoa

lă

Loca

litat

e

Judeţ

Zonă

Fina

lă

1 Alergare de viteză-50m, F-B

Cls. III-IV da da da - -

2 Alergare de rezistenţă- 600m, F-B

Cls. III-IV da da da

3

Tetratlon- alergare de viteză-60m, săritura în lungime cu elan, ar. mingii de oină cu/fără elan(la alegere), alergare de rezistenţă 800m, Individual F-B, echipe

Cls. V-VIII da da da da da

4 Cros, F-B V-VIII da da da - da

Grupele de vârstă impuse pentru participarea elevilor la O. N. S. Ş. în anul şcolar 2011-2012: 1. Pentru clasele I-IV, participă elevii născuţi în anul 2000 şi mai mici; 2. Pentru clasele V-VIII, participă elevii născuţi în anul 1996 şi mai mici.

Concursurile de atletism se organizează de către asociaţia sportivă a şcolii sau în absenţa acesteia, de catedra de educaţie fizică – până la faza pe şcoală, de Inspectoratul şcolar Judeţean în colaborare cu Comisia Judeţeană de Atletism – la faza judeţeană şi de Ministerul de resort în colaborare cu F.R.A. – la faza naţională, respectând regulamentul aprobat de către Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar, la probele cuprinse în calendarul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar.

Trebuie menţionat faptul că pregătirea şi participarea elevilor la competiţiile de atletism din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar nu

150

reprezintă atributul exclusiv al profesorilor de educaţie fizică cu specializarea Atletism (obţinerea specializării fiind posibilă doar după absolvirea studiilor masterale), acest fapt putând reprezenta – pentru studenţii ciclului de licenţă – un factor de motivaţie în însuşirea conţinuturilor teoretice şi practice, specifice disciplinei Atletism. 6.2. Măsuri de prevenire a accidentelor

Primul şi cel mai important dintre obiectivele cadru şi de altfel cea mai importantă responsabilitate a profesorului de educaţie fizică în timpul desfăşurării activităţilor didactice sau a celor extracurriculare organizate, este menţinerea (şi dacă se poate, îmbunătăţirea) stării optime de sănătate a elevilor. Pentru realizarea acestui deziderat, trebuie cunoscute principalele surse potenţiale de accidente şi luate măsuri în consecinţă, prin aducerea lor la cunoştinţa elevilor şi prin eliminarea – dacă este posibil – a acestor surse. Printre factorii favorizanţi ai producerii de accidente, pot fi enumeraţi:41 necunoaşterea regulilor de comportare şi de utilizare a instalaţiilor şi

aparatelor specifice (reguli de protecţie şi comportament); utilizarea terenurilor inadecvate sau a instalaţiilor şi aparatelor defecte; lipsa echipamentului specific sau echiparea inadecvată a elevilor; lipsa de supraveghere; dozarea efortului fizic în condiţii de inadecvare cu posibilităţile elevilor

sau cu condiţiile meteo; lipsa de disciplină în colectiv; neadecvarea activităţilor la condiţiile de mediu sau meteorologice; angrenarea în activităţi/întreceri ce depăşesc cunoştinţele şi posibilităţile

fizice ale elevilor; comportamente nesportive (lipsa de fair-play).

În vederea creării unui climat de siguranţă şi securitate pe timpul desfăşurării activităţilor specifice educaţiei fizice şi sportului şcolar, este necesară: aducerea la cunoştinţa elevilor a factorilor care favorizează producerea accidentelor, precum şi a regulilor de comportament pe timpul desfăşurării activităţilor specifice; încheierea – pentru fiecare colectiv în parte – a unui proces-verbal de protecţie a muncii, semnat de fiecare elev; asigurarea normelor igienico-sanitare; verificarea permanentă a instalaţiilor şi aparatelor din baza sportivă; 41 Scarlat, E., Scarlat, B.M., (2006) – Îndrumar de educaţie fizică şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, p.249

151

utilizarea exclusivă a echipamentului specific educaţiei fizice şi sportului, adaptat condiţiilor climaterice; asigurarea unui climat de ordine şi disciplină în limite normale.

În situaţia în care, în ciuda măsurilor luate apar accidente, intervenţia trebuie să fie condiţionată de cunoaşterea regulilor de prim ajutor, în lipsa acestora fiind de preferat să se aştepte intervenţia persoanelor calificate („primum non nocere” lat. = „în primul rând să nu faci rău” principiu al eticii medicale).

Trecând din planul general, al educaţiei fizice şcolare în planul specific predării deprinderilor motrice din atletism, pe lângă măsurile menţionate anterior, mai putem adăuga câteva recomandări particularizate conţinuturilor specifice celor trei categorii de probe de atletism. 6.2.1. Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din alergări

Indiferent dacă e vorba de învăţarea tehnicii ori de evaluarea capacităţii de performanţă, trebuie să ne asigurăm că: în abordarea alergării de semifond-fond (rezistenţă/durată): -traseele alese sunt sigure; -se respectă regulile de alergare în pluton; în abordarea alergării de viteză: -suprafaţa de alergare este plană; -sunt îndepărtate toate obstacolele de pe suprafaţa de alergare;

-există spaţiu suficient de la capătul distanţei de alergare sau linia de sosire până la cele mai apropiate obstacole (spaţiu de decelerare/oprire);

-la plecare există intervale şi distanţe corespunzătoare între alergători; -revenirea la locul de plecare se face prin lateral; în abordarea alergării peste obstacole joase:

-suprafaţa de alergare este plană şi fără alte obstacole decât cele destinate trecerii;

-există suficient spaţiu după ultimul obstacol, pentru a asigura oprirea în siguranţă;

-înălţimea obstacolelor şi distanţa dintre ele sunt adaptate posibilităţilor colectivului; dacă este posibil, se amenajează mai multe direcţii de alergare, cu înălţimi şi distanţe între obstacole diferite;

-obstacolele sunt uşoare şi amovibile (să cadă uşor la atingere); 6.2.2. Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din sărituri în abordarea săriturii în lungime: - nisipului din groapa de sărituri este afânat şi nivelat;

-există un interval de timp suficient între sărituri, care să permită degajarea gropii cu nisip;

în abordarea săriturii în înălţime:

152

-recomandăm utilizarea gropii cu nisip ca sector de aterizare atât în cazul procedeului cu păşire simplă, cât şi în cazul procedeului cu rostogolire ventrală (nisipul permite anularea efectului inerţial al mişcării);

-se alternează direcţiile din care se efectuează elanurile (în funcţie de piciorul de bătaie);

-există suficient timp între sărituri, pentru a asigura degajarea sectorului de aterizare;

6.2.3. Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din aruncări în abordarea aruncării mingii de mici/oină:

-deşi este considerată o deprindere motrică nepericuloasă, recomandăm în cazul exersării pe două linii faţă în faţă, aruncarea la comandă şi într-un singur sens odată;

în abordarea aruncării greutăţii, suliţei şi discului: -utilizarea aruncărilor individuale; -aruncările să fie urmate de recuperarea obiectului la comandă;

-asigurarea că zona de recepţie este eliberată (aruncarea se face după recuperarea obiectului);

-exersarea se face cu aruncări la comandă, într-un singur sens de aruncare; -asigurarea unui spaţiu suficient în lateral.

153

ANEXA I Documente de proiectare curriculară şi programe şcolare pentru ciclul primar – clasele I – IV

I.1. Plan Cadru de învăţământ pentru clasele I – IV Anexa I la Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 4686 / 05.08.2003(pentru clasele I şi a II-a) Anexa 1.1. la Ordinul Ministrului Educaţie şi Cercetării nr. 5198 / 01.11.2004 (pentru clasele a III-a şi a IV-a)

PLAN CADRU DE ÎNVĂŢĂMÂNT PENTRU CLASELE I – IV ARIA CURRICULARĂ Educaţie Fizică şi Sport

NR. ORE LA CLASA DISCIPLINA I

a II-a

a III-a

a IV-a

Educaţie Fizică

2 – 3

2 – 3

2 – 3

2 – 3

Pentru a nu depăşi numărul maxim de ore / săptămână stabilit prin Planul Cadru pentru fiecare clasă, Inspectoratele Şcolare Judeţene au recomandat conducerii instituţiilor de învăţământ, să normeze minimum-ul de ore prevăzut pentru disciplina Educaţie Fizică (2 ore la clasele I- IV). I.2. Obiective cadru (din Programele şcolare pentru clasele I-IV)

1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea

capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu; 2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării

abaterilor posibile de la aceasta; 3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,

aplicativ-utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente;

4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi;

5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli acceptate.

154

I.3. Standarde curriculare de performanţă pentru învăţământul primar

OBIECTIVE CADRU STANDARDE 1. Menţinerea stării optime de

sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu

S1. Exemplificarea a două activităţi desfăşurate în scopul menţinerii stării proprii de sănătate

2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile de la aceasta

S2 S3

Executarea unui complex de dezvoltare fizică, alcătuit din patru exerciţii în concordanţă cu posibilităţile individuale Prezentarea câte unui exerciţiu pentru prevenirea instalării abaterilor de la postura corectă, pentru spate, membre inferioare şi abdomen

3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, utilitar-aplicative şi sportive elementare; dezvoltarea calităţilor motrice aferente

S4 Aplicarea în cadrul unei ştafete, a două deprinderi motrice de bază din alergare, săritură, aruncare, prindere

4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, jocurilor şi diferitelor sporturi

S5 Aplicare în cadrul unei ştafete, a două deprinderi utilitar-aplicative dintre târâre, escaladare, transport, tracţiune

5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli acceptate

S6 S7

Demonstrarea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, raportat la valorile determinate prin evaluarea predictivă la începutul ciclului de şcolaritate Aplicarea deprinderilor sportive elementare însuşite în cadrul unei discipline sportive, cu respectarea regulamentului specific şi adecvarea la sistemul de relaţii cu parteneri şi adversari

155

I.4. Extras din Programele şcolare pentru clasele I – IV

CLASA I

B. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII (în care sunt implicate acţiuni specifice Atletismului)

1. Calităţi motrice de bază Viteza (viteză de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili, viteză de execuţie în acţiuni

motrice singulare, viteză de deplasare pe direcţie rectilinie); Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice realizate individual); Forţa (forţă dinamică şi segmentară); Rezistenţa (rezistenţă generală la eforturi aerobe); Mobilitate şi stabilitate articulară.

2. Deprinderi motrice de bază Mers şi variante de mers (pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă şi externă a tălpii,

ghemuit); Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, cu ocolire de obstacole, peste

obstacole); Săritură (săritură pe loc şi cu deplasare, cu desprindere pe ambele picioare); Aruncare şi prindere de pe loc (aruncări lansate, azvârlite, la ţintă, la partener, la distanţă;

prinderi cu două mâini).

3. Deprinderi motrice sportive elementare Specifice atletismului (alergarea de rezistenţă, alergarea de viteză cu start din picioare,

aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă). Reguli de bază specifice probelor de atletism predate.

4. Informaţii sportive

CLASA a II-a

B. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII (în care sunt implicate acţiuni specifice Atletismului)

1. Calităţi motrice de bază Viteza (viteză de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili, viteză de execuţie în acţiuni

motrice singulare, viteză de deplasare pe direcţie rectilinie); Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice realizate individual); Forţa (forţă dinamică şi segmentară); Rezistenţa (rezistenţă generală la eforturi aerobe); Mobilitate şi stabilitate articulară.

2. Deprinderi motrice de bază Mers şi variante de mers (pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă şi externă a tălpii,

ghemuit); Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, cu ocolire de obstacole, peste

obstacole);

156

Săritură (sărituri pe loc şi cu deplasare, cu desprindere pe ambele picioare, sărituri cu coarda);

Aruncare şi prindere de pe loc (aruncări lansate, azvârlite, la ţintă, la partener, la distanţă, autoaruncări şi prinderi în sus, în podea, la perete; prinderi cu două mâini).

3. Deprinderi motrice sportive elementare Specifice atletismului (alergarea de rezistenţă, alergarea de viteză cu start din picioare;

exerciţii pregătitoare pentru săritura în lungime cu elan; aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă).

Noţiuni de regulament specifice probelor de atletism predate.

4. Informaţii sportive

CLASA a III-a

B. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII (în care sunt implicate acţiuni specifice Atletismului)

1. Calităţi motrice de bază Viteza (viteză de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili, viteză de execuţie în acţiuni

motrice singulare, viteză de deplasare pe direcţie rectilinie); Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice realizate individual); Forţa (forţă dinamică şi segmentară); Rezistenţa (rezistenţă generală la eforturi aerobe); Mobilitate şi stabilitate articulară.

2. Deprinderi motrice de bază Mers şi variante de mers (pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă şi externă a tălpii,

ghemuit); Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, cu ocolire de obstacole, peste

obstacole); Săritură (sărituri pe loc şi cu deplasare, cu desprindere pe ambele picioare, sărituri cu

coarda); Aruncare şi prindere de pe loc (aruncări lansate, azvârlite, la ţintă, la partener, la distanţă,

autoaruncări şi prinderi în sus, în podea, la perete; prinderi cu două mâini).

3. Deprinderi motrice sportive elementare Specifice atletismului (alergarea de rezistenţă, alergarea de viteză cu start din picioare;

exerciţii pregătitoare pentru săritura în lungime cu elan; aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă).

Noţiuni de regulament specifice probelor de atletism predate.

4. Informaţii sportive

157

CLASA a IV-a

B. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII (în care sunt implicate acţiuni specifice Atletismului)

1. Calităţi motrice de bază Viteza (viteză de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili, viteză de execuţie în acţiuni

motrice complexe, viteză de deplasare pe distanţa de 30 metri). Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice în acţiunile segmentelor corpului; în

manevrarea de obiecte; în relaţii motrice de colaborare cu partenerii). Forţa (forţă dinamică segmentară şi generală, forţă explozivă). Rezistenţa (rezistenţă generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală). Mobilitate şi stabilitate articulară.

2. Deprinderi motrice de bază Mers şi variante de mers (mers în cadenţă, mers cu schimbarea direcţiei de deplasare,

mers cu purtare de obiecte). Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, alergare laterală cu pas adăugat,

alergare cu diferite sarcini: opriri, ocoliri, întoarceri, alergare cu accelerare, alergare cu transport de obiecte).

Săritură (sărituri în adâncime de pe suprafeţe înălţate, cu desprindere de pe ambele picioare, săritura la coardă, săritura în lungime de pe loc, pas săltat).

Aruncare şi prindere de pe loc şi din deplasare (aruncări lansate, azvârlite, la ţintă, la distanţă, la partener şi prinderi în sus, în podea; prinderi cu două mâini).

4. Deprinderi motrice sportive elementare Specifice atletismului (alergarea de rezistenţă, alergarea de viteză cu start din picioare;

exerciţii pregătitoare pentru săritura în lungime cu elan; aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă).

Noţiuni de regulament specifice probelor de atletism predate.

4. Informaţii sportive

158

ANEXA II Documente de proiectare curriculară şi programe şcolare pentru ciclul gimnazial – clasele V – VIII II.1. Plan Cadru de învăţământ pentru clasele V – VIII Anexa 1. la Ordinul Ministrului Educaţie şi Cercetării nr.3638 / 11.04.2001

PLAN CADRU DE ÎNVĂŢĂMÂNT PENTRU CLASELE V - VIII ARIA CURRICULARĂ Educaţie Fizică şi Sport

NR. ORE LA CLASA DISCIPLINA

a V-a

a VI-a

a VII-a

a VIII-a Educaţie Fizică

2 – 3

2 – 3

2 – 3

1 – 2

Pentru a nu depăşi numărul maxim de ore / săptămână stabilit prin Planul Cadru pentru fiecare clasă, Inspectoratele Şcolare Judeţene au recomandat conducerilor instituţiilor de învăţământ, să normeze minimum-ul de ore prevăzut pentru disciplina Educaţie Fizică (2 ore la clasele V-VII, 1 oră la clasa a VIII-a).

II.2. Competenţe generale, valori şi atitudini (din Programele

şcolare pentru clasele V-VIII)

COMPETENŢE GENERALE 1. Utilizarea limbajului de specialitate în relaţiile de comunicare; 2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice

educaţiei fizice şi sportului, în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase;

3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului, în vederea dezvoltării capacităţii motrice;

4. Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport şi adoptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor interpersonale şi de grup;

5. Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea şi înţelegerea ideilor, stărilor afective şi a esteticului.

159

VALORI ŞI ATITUDINI

Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii Preocupare pentru dezvoltarea capacităţilor motrice proprii Respect faţă de regulile impuse de organizarea şi desfăşurarea activităţilor

de educaţie fizică şi sport Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim

de activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea, timpul ocupat cu cel liber

Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice Spirit competitiv şi fair-play Simţ estetic, deschidere pentru frumos

II.3. Competenţe specifice şi conţinuturi (în care sunt implicate acţiuni specifice Atletismului)

CLASA a V-a

COMPETENŢE SPECIFICE CONŢINUTURI

1.1. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate; 1.2. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor din lecţie.

PROTECŢIA INDIVIDUALĂ modalităţi de atenuare a şocurilor cunoştinţe teoretice despre:

- importanţa „încălzirii” - rolul respiraţiei în efort şi refacere

2.1. Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea mesajelor specifice; 3.1. Recunoaşterea calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni motrice;

CALITĂŢI MOTRICE 1. Viteza

viteza de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili viteza de execuţie în acţiuni motrice simple viteza de deplasare pe direcţie rectilinie

2. Rezistenţa rezistenţa cardio-respiratorie

3. Calităţi motrice combinate viteza-coordonare

4. Cunoştinţe teoretice despre principalele forme de manifestare a calităţilor motrice

4.1. Realizarea de acţiuni motrice simple; 4.2. Aplicarea sub formă de întrecere a deprinderilor fundamentale şi a celor sportive de bază;

DEPRINDERI DE LOCOMOŢIE a) de bază: 1. Alergarea

pasul alergător 2. Săritura

cu desprindere de pe un picior:

160

5.1. Colaborarea cu ceilalţi membriai grupului, în vederea constituirii diferitelor formaţii de adunare, de deplasare, de exersare;

- de pe loc şi din deplasare - cu aterizare pe acelaşi picior, pe piciorul opus, pe ambele

picioare - peste obstacole DEPRINDERI DE MANIPULARE a) de tip propulsie:

aruncări de tip azvârlire aruncări de tip lansare

DISCIPLINE SPORTIVE A. ATLETISM 1. Alergări

elemente din şcoala alergării: - alergare cu joc de glezne - alergare cu genunchii sus - alergare cu pendularea gambelor înapoi

alergarea de rezistenţă: - pasul alergător în tempo moderat (lansat de semifond) - startul de sus şi lansarea de la start - alergarea în grup (pluton) - coordonarea respiraţiei cu ritmul alergării - cunoştinţe de regulament despre depăşirea adversarului

alergarea de viteză: - pasul alergător de accelerare - startul de jos şi lansarea de la start - cunoştinţe de regulament despre startul corect şi

alergarea pe culoar 2. Sărituri

elemente din şcoala săriturii: - pasul săltat - pasul sărit

săritura în lungime cu 1½ paşi în aer: - cu elan de 3 – 5 paşi - bătaie liberă - cunoştinţe de regulament despre măsurarea lungimii

săriturii 3. Aruncări

elemente din şcoala aruncării aruncarea mingii de oină:

- de pe loc, la distanţă - cunoştinţe de regulament despre depăşirea liniei de

aruncare şi măsurarea lungimii aruncării

161

CLASA a VI-a

COMPETENŢE SPECIFICE CONŢINUTURI 1.1. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate; 1.2. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor din lecţie.

PROTECŢIA INDIVIDUALĂ modalităţi de atenuare a şocurilor cunoştinţe teoretice despre:

- importanţa „încălzirii” - rolul respiraţiei în efort şi refacere

2.1. Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea mesajelor specifice; 3.1. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate;

CALITĂŢI MOTRICE 1. Viteza

viteza de reacţie la stimuli variabili viteza de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice singulare şi repetate

viteza de deplasare pe distanţe şi direcţii variate cunoştinţe teoretice despre:

- caracteristicile exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei - valorile medii ale indicatorilor de viteză, corespunzătoare

vârstei şi sexului 2. Forţa

forţa explozivă 3. Rezistenţa

rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi aerobe rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi variabile cunoştinţe teoretice despre:

- caracteristicile exerciţiilor pentru dezvoltarea rezistenţei - valorile medii ale indicatorilor de manifestare a

rezistenţei, specifice vârstei şi sexului 4. Calităţi motrice combinate

viteza-coordonare 4.1. Recunoaşterea calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni motrice; 4.2. Realizarea de acţiuni motrice simple; 4.3. Aplicarea sub formă de întrecere a deprinderilor fundamentale şi a celor sportive de bază; 5.1. Colaborarea cu ceilalţi membriai grupului, în vederea constituirii diferitelor formaţii de adunare, de deplasare, de exersare; 5.2. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor din lecţie.

DEPRINDERI DE LOCOMOŢIE a) de bază: 1. Alergarea

pe perechi şi în grup cu trecere peste obstacole

2. Săritura cu desprindere de pe un picior:

- sărituri succesive de pe loc şi cu deplasare - cu aterizare pe acelaşi picior, pe piciorul opus, pe ambele

picioare - peste obstacole DEPRINDERI DE MANIPULARE a) de tip propulsie:

aruncări de tip azvârlire aruncări de tip lansare

DISCIPLINE SPORTIVE A. ATLETISM 1. Alergări

elemente din şcoala alergării:

162

alergarea de rezistenţă: - pasul alergător în tempo moderat (lansat de semifond) - startul de sus şi lansarea de la start - coordonarea respiraţiei cu ritmul alergării - cunoştinţe de regulament despre startul greşit şi depăşirea

adversarului alergarea de viteză:

- pasul alergător de accelerare - pasul alergător lansat de viteză - startul de jos şi lansarea de la start - cunoştinţe de regulament despre startul greşit şi alergarea

pe culoar 2. Sărituri

elemente din şcoala săriturii: - pasul săltat - pasul sărit

săritura în lungime cu 1½ paşi în aer: - cu elan de 3 – 5 paşi - bătaie liberă - cunoştinţe de regulament despre măsurarea lungimii

săriturii 3. Aruncări

elemente din şcoala aruncării aruncarea mingii de oină:

- de pe loc, la distanţă - cunoştinţe de regulament despre depăşirea liniei de

aruncare şi măsurarea lungimii aruncării

CLASA a VII-a

COMPETENŢE SPECIFICE CONŢINUTURI

1.1. Compararea reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit; 1.2. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor din lecţie;

PROTECŢIA INDIVIDUALĂ modalităţi de atenuare a şocurilor cunoştinţe teoretice despre:

- importanţa „încălzirii” - rolul respiraţiei în efort şi refacere

2.1. Folosirea corectă a terminologiei de specialitate; 2.2. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate; 2.3. Recunoaşterea formelor de manifestare a calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni motrice; 2.4. Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

CALITĂŢI MOTRICE 1. Viteza

viteza de reacţie la stimuli variabili viteza de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice singulare şi repetate

viteza de deplasare pe distanţe şi direcţii variate cunoştinţe teoretice despre:

- caracteristicile exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei - valorile medii ale indicatorilor de viteză, corespunzătoare

vârstei şi sexului 2. Forţa

forţa explozivă

163

3. Rezistenţa rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi aerobe rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi variabile cunoştinţe teoretice despre:

- caracteristicile exerciţiilor pentru dezvoltarea rezistenţei - valorile medii ale indicatorilor de manifestare a

rezistenţei, specifice vârstei şi sexului 4. Calităţi motrice combinate

viteza-coordonare 3.1. Utilizarea adecvată a deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe; 3.2. Aplicarea sub formă de întrecere/concurs a procedeelor tehnice de bază, respectând prevederile regulamentului de concurs; 4.1. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a întrecerilor/concursurilor

DEPRINDERI DE LOCOMOŢIE a) de bază: 1. Alergarea

pe perechi şi în grup cu trecere peste obstacole

2. Săritura cu desprindere de pe un picior:

- sărituri succesive de pe loc şi cu deplasare - cu aterizare pe acelaşi picior, pe piciorul opus, pe ambele

picioare - peste obstacole DEPRINDERI DE MANIPULARE a) de tip propulsie:

aruncări de tip azvârlire cu obiecte diferite, la distanţă aruncări de tip lansare cu una şi cu două mâini, cu obiecte

diferite DISCIPLINE SPORTIVE A. ATLETISM 1. Alergări

elemente din şcoala alergării: alergarea de rezistenţă:

- pasul alergător în tempo moderat (lansat de semifond) - startul de sus şi lansarea de la start - coordonarea respiraţiei cu ritmul alergării - cunoştinţe de regulament despre startul greşit şi depăşirea

adversarului alergarea de viteză:

- pasul alergător de accelerare - pasul alergător lansat de viteză - startul de jos şi lansarea de la start - cunoştinţe de regulament despre startul greşit şi alergarea

pe culoar 2. Sărituri

elemente din şcoala săriturii: - pasul săltat - pasul sărit

săritura în lungime cu 1½ paşi în aer: - cu elan de 7 – 9 paşi - bătaie în zonă delimitată

164

- cunoştinţe de regulament despre depăşirea pragului (zonei de bătaie) şi măsurarea lungimii săriturii

săritura în înălţime cu păşire simplă - elan de 5 – 7 paşi - bătaie în zonă marcată

3. Aruncări elemente din şcoala aruncării aruncarea mingii de oină:

- de pe loc, la distanţă - cunoştinţe de regulament despre aruncarea reuşită şi

numărul de aruncări în concurs

CLASA a VIII-a

COMPETENŢE SPECIFICE CONŢINUTURI

1.1. Alegerea şi utilizarea celor mai eficiente mijloace de menţinere a stării de sănătate şi de dezvoltare fizică

COMPENSAREA FIZICĂ ŞI PSIHICĂ caracteristicile efectuării corecte a jogging-ului

2.1. Utilizarea corectă a noţiunilor specifice domeniului şi a terminologiei de specialitate; 2.3. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate; 2.3. Recunoaşterea formelor de manifestare a calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni motrice; 2.4. Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice; 2.5. Evaluarea propriilor indici de dezvoltare a calităţilor motrice;

CALITĂŢI MOTRICE 1. Viteza

viteza de reacţie la stimuli variabili viteza de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice singulare şi repetate

viteza de deplasare pe distanţe ce cresc progresiv viteza de deplasare în regim de rezistenţă

2. Forţa forţa explozivă

3. Rezistenţa rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi aerobe rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi mixte

4. Calităţi motrice combinate viteza-coordonare

3.1. Selectarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice; 3.2. Aplicarea sub formă de întrecere/concurs a procedeelor tehnice de bază, respectând prevederile regulamentului de concurs; 4.1. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a întrecerilor/concursurilor

DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ acţiuni combinate de mers, alergare, săritură, aruncare

DISCIPLINE SPORTIVE A. ATLETISM 1. Alergări

elemente din şcoala alergării: alergarea de rezistenţă:

- alergare de rezistenţă pe distanţe între 400-1000 m, sub formă de întrecere/concurs

- alergare pe teren variat alergarea de viteză cu start de jos:

- alergare de viteză cu start de jos pe distanţe între 10-60 m, sub formă de întrecere/concurs

alergarea peste obstacole joase

165

- atacul obstacolului - ritmul paşilor între obstacole 2. Sărituri

elemente din şcoala săriturii: - plurisalturi

săritura în lungime cu 1½ paşi în aer: - etalonarea elanului - bătaie în zonă delimitată - cunoştinţe de regulament despre depăşirea pragului

(zonei de bătaie) şi măsurarea lungimii săriturii săritura în înălţime cu păşire simplă

- etalonarea elanului 3. Aruncări

elemente din şcoala aruncării - aruncări azvârlite şi lansate cu o mână

aruncarea mingii de oină cu elan la distanţă: - paşii de aruncare - efortul final 4. Cunoştinţe teoretice despre: - arbitraj, organizare şi conducere în desfăşurarea probelor

în competiţiile de atletism

166

ANEXA III Standarde de evaluare pentru clasa a IV-a şi clasa a VIII-a

IV.1 Standarde de evaluare pentru clasa a IV-a Standardul 1: Să întreţină şi să îmbunătăţească starea de sănătate a copiilor

şi formarea deprinderilor igienico-sanitare Minim: Să cunoască şi să aplice reguli de igienă personală în funcţie de

anotimp. Maxim: Să cunoască şi să aplice adecvat reguli de igienă personală (în

funcţie de anotimp şi locul desfăşurării activităţii) şi a celor pentru evitarea accidentelor sportive.

Standardul 2: Să influenţeze evoluţia corectă şi armonioasă a organismului şi să dezvolte calităţi motrice de bază

Minim: Să cunoască şi să execute, în funcţie de posibilităţile individuale, complexe de dezvoltare fizică, demonstrând calităţi motrice (viteză, forţă, rezistenţă).

Maxim: Să exprime calităţi motrice – viteză, forţă, rezistenţă – dând dovadă de posibilităţi individuale superioare.

Standardul 3: Să demonstreze dezvoltarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive elementare

Minim: Să utilizeze unele deprinderi motrice de bază (mers, alergare, săritura, aruncare şi prindere) şi aplicativ-utilitare (echilibru, târâre, căţărare, tracţiune, împingere, transport) în ritm propriu, fără a acţiona cu indici superiori în cadrul unor activităţi complexe efectuate individual sau în grup.

Maxim: Să utilizeze toate deprinderile motrice de bază (mers, alergare, săritura, aruncare şi prindere) şi aplicativ-utilitare (echilibru, târâre, căţărare, tracţiune, împingere, transport) şi sportive elementare, acţionând cu indici superiori de îndemânare în cadrul unor activităţi complexe efectuate individual sau în grup.

Standardul 4: Să dovedească formarea obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice

Minim: Să utilizeze deprinderi motrice specifice probelor şi ramurilor sportive individual, în cadrul unor ştafete şi jocuri, dirijat atent de către profesor.

Maxim: Să utilizeze, cu indici superiori, deprinderi motrice specifice probelor şi ramurilor sportive individual, în cadrul unor ştafete şi jocuri, manifestând interes constant.

167

Standardul 5: Să demonstreze spirit de echipă şi de colaborare, în funcţie de un sistem de reguli acceptate

Minim: Să aplice reguli cunoscute de desfăşurare a întrecerilor individuale şi colective în regim de organizare de către profesor, manifestând corectitudine parţială în relaţiile cu partenerii.

Maxim: Să aplice reguli cunoscute de desfăşurare, demonstrând un sporit spirit individual şi de echipă în întreceri, manifestând corectitudine sporită în relaţiile cu partenerii şi adversarii.

IV.2 Standarde de evaluare pentru clasa a VIII-a Standardul 1: Să acţioneze eficient în activităţi motrice, cu indici optimi de

viteză, rezistenţă şi forţă Minim: Să execute acte şi acţiuni motrice cu indici reduşi (corespunzător

notei 5) de viteză de deplasare, rezistenţă aerobă şi forţă, la nivelul principalelor grupe musculare.

Maxim: Să execute acte şi acţiuni motrice cu indici reduşi (corespunzător notei 10) de viteză de deplasare, rezistenţă aerobă şi forţă, la nivelul principalelor grupe musculare.

Standardul 2: Să integreze deprinderile motrice de bază, apicativ-utilitare şi specifice studiate în practicarea diferitelor activităţi sportive

Minim: Să execute separat şi în cadrul unor structuri motrice simple, deprinderile motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice însuşite, în practicarea diferitelor activităţi sportive.

Maxim: Să aplice în cadrul unor ştafete, în condiţii de întrecere sau de joc, în funcţie de condiţiile existente, deprinderile motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice însuşite, în practicarea diferitelor activităţi sportive.

Standardul 3: Să participe la activităţi sportive, respectând prevederile regulamentelor tehnice ale disciplinelor sportive studiate

Minim: Să identifice principalele reguli de joc ale disciplinelor sportive studiate, în condiţii de joc şcoală sau pe teren cu dimensiuni reduse.

Maxim: Să aplice prevederile regulamentelor tehnice ale disciplinelor sportive studiate, în condiţii de joc regulamentar.

168

ANEXA IV Criterii de notare V.1 Clasa a V-a 1.3. Să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi diferite

B

12.0

10

14

3’15

”

Not

a 10

F 12.8

10

12

3’15

”

B 12.3

9 13

3’

Not

a 9

F 13.1

9 11

3’

B 12.9

7 11

2’30

”

Not

a 7

F 13.7

7 9

2’30

”

B 13.5

5 9 2’

Bar

eme

de n

otar

e

Not

a 5

F 14.3

5 7 2’

Prob

e de

ev

alua

re

Nav

eta

3

x 10

m

Aru

ncar

ea şi

pr

inde

rea

min

gii l

a pe

rete

Sărit

uri c

u ge

nunc

hii l

a pi

ept

Ale

rgar

e în

te

mpo

un

iform

Com

pete

nţe

eval

uate

Vite

za d

e de

plas

are

Înde

mân

area

la

niv

elul

m

embr

elor

su

perio

are

Forţa

m

embr

elor

in

ferio

are

Rez

iste

nţa

aero

bă

Apt

itudi

ni

mot

rice

Vite

ză

Înde

mân

are

Forţă

Rez

iste

nţă

Nr.

cr

t

1 2 3 4

169

2.1. Să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite, în structuri simple

B

20

Not

a 10

F 17

B

19

Not

a 9

F 16

B 17

Not

a 7

F 14

B 15

Bar

eme

de n

otar

e

Not

a 5

F 12

Prob

e de

ev

alua

re

Aru

ncar

ea

min

gii (

mic

i) de

oină

Com

pete

nţe

eval

uate

Aru

ncar

ea

Dis

cipl

ine

spor

tive

Atle

tism

Gim

nast

ică

Joc

spor

tiv

Nr.

cr

t

1 2 3

170

V.2 Clasa a VIII-a

B 201

18,9

7,3

4’21

3,05

1,10

43

Not

a 10

F 170

19,7

8,3

4’21

2,90

1,00

33

B 194

19,2

7,5

4’29

2,95

1,00

40

Not

a 9

F 165

21

8,5

4’29

2,80

0,90

30

B 180

19,8

7,9

4’45

2,75

0,80

34

Not

a 7

F 156

21,6

8,9

4’45

2,60

0,70

24

B 170

20,2

8,1

4’55

2,65

0,70

30

Bare

me d

e not

are

Not

a 5

F 150

22

9,1

4’55

2,50

0,60

20

Prob

e de

eval

uare

Sărit

ură î

n lu

ngim

e de p

e loc

(c

m)

Nav

eta 5

x 1

0 m

(s

ec)

Al.d

e vite

ză/5

0m

cu st

art d

e sus

(s

ec)

Al.d

e re

ziste

nţă/8

00m

F,

100

0m B

(min

)

Sărit

ura î

n lu

ngim

e cu

elan

(m

)Să

ritur

a în

înălţ

ime c

u păşir

e (m

)A

runc

area

min

gii

(mic

i) de

oină (

m)

Com

pete

nţe

ev

alua

te

Mus

cula

tur

a mem

brel

or

infe

rioar

e

Vite

za d

e re

acţie

, de

exec

uţie

, de

repe

tiţie

Ale

rgăr

i

Sărit

uri

Aru

ncăr

i

Apt

itud

ini

mot

rice/

Disc

ipli

ne

s por

tive

Forţ

a

Vite

za

Atle

tism

Nr.

crt 1 2 3

Precizări: Valabil în situaţiile cu 2 ore / săptămână. - Pentru toate probele cuantificabile, baremele au o progresie atipică, pentru a

diferenţia mai clar elevii care doresc şi acţionează pentru a obţine performanţe sportive superioare.

171

ANEXA V Indicaţii metodologice VI.1 Ciclurile primar şi gimnazial În vederea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de educaţie fizică şi sport, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe: prezentarea adeverinţei medicale de către elevi, prin care se atestă că aceştia

sunt apţi pentru a participa la orele de educaţie fizică; prezentarea de către profesor a principalelor măsuri de prevenire a

accidentelor la orele de educaţie fizică; prezentarea de către profesor a locurilor de desfăşurare a activităţilor de

educaţie fizică şi sport (în aer liber şi în interior) şi a cerinţelor privind echipamentul sportiv;

prezentarea de către profesor a conţinuturilor care vor fi abordate, a cerinţelor şi criteriilor de evaluare şi a repartizării acestora pe semestre;

utilizarea tuturor formelor de comunicare în scopul însuşirii temeinice a conţinuturilor;

realizarea evaluării predictive a nivelului de pregătire a elevilor; corelarea rezultatelor evaluate cu competenţele specifice vizate de programa

şcolară; valorizarea rezultatelor învăţării prin raportare la progresul realizat de fiecare

elev; neutilizarea exerciţiilor fizice ca mijloace coercitive sau punitive; eliminarea din relaţia profesor – elevi a oricărei forme de agresiune verbală

sau fizică; ANEXA VI NORMATIV DE DOTARE MINIMALĂ/UNITATE DE ÎNVĂŢĂMÂNT,

LA DISCIPLINA EDUCAŢIE FIZICĂ UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂMÂNT CU CLASELE V-VIII

Nr. crt. Mijloace de învăţământ U.M. Titluri Cantitate/

Titlu APARATE, ECHIPAMENTE ŞI MATERIALE SPORTIVE

1. Bancă de gimnastică Buc. 1 4 2. Capră pentru sărituri Buc. 1 1 3. Ladă de gimnastică Buc. 1 1 4. Masă de tenis Buc. 1 1 5. Panou de baschet cu stâlpi şi inele Buc. 1 2 6. Poartă de handbal Buc. 1 2

172

7. Scară fixă Buc. 1 6 8. Stâlp pentru volei Buc. 1 1 9. Saltea Buc. 1 8 10. Trambulină rigidă Buc. 1 2 11. Instrumente de măsură-Cronometru cu 10 timpi Buc. 1 2 12. Instrumente de măsură-Ruletă de 10 m Buc. 1 2 13. Joc şah Buc. 1 8 14. Mingi pentru jocuri sportive - fotbal Buc. 1 6 15. Mingi pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 6 16. Mingi pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 6 17. Mingi pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 6 18. Minge de oină Buc. 1 6 19. Minge medicinală de 1-2 kg Buc. 1 6 20. Plasă pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 2 21. Plasă pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 2 22. Fileu pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 1

Considerăm incomplet normativul impus de prevederile curriculare şi, de

aceea, se impune completarea acestuia cu materiale şi instalaţii necesare îndeplinirii cerinţelor programei analitice, după cum urmează:

Nr. crt. Mijloace de învăţământ U.M. Titluri Cantitate/

Titlu APARATE, ECHIPAMENTE ŞI MATERIALE SPORTIVE

1. Bloc de plecare pentru alergări Buc. 1 4 2. Gard mic (obstacol jos) Buc. 1 8 3. Groapă cu nisip Buc. 1 1 4. Stâlp de sărituri Buc. 1 2 5. Ştachetă Buc. 1 1

Considerăm incomplet normativul impus de prevederile curriculare şi, de aceea, se impune completarea acestuia cu materiale şi instalaţii necesare îndeplinirii cerinţelor programei analitice, după cum urmează:

Nr. crt. Mijloace de învăţământ U.M. Titluri Cantitate/

Titlu APARATE, ECHIPAMENTE ŞI MATERIALE SPORTIVE

1. Bloc de plecare pentru alergări Buc. 1 4 2. Gard şcolar Buc. 1 12 3. Băţ de ştafetă Buc. 1 4 4. Groapă cu nisip Buc. 1 1 5. Stâlp de sărituri Buc. 1 2 6. Ştachetă Buc. 1 1

173

ANEXA VII Metode de evaluare în educaţie fizică şi sport (după A. Dragnea şi colab., 2006)

Exem

ple

Met

ode

de e

valu

are

a ni

velu

lui d

e de

zvol

tare

a c

alităţil

or

mot

rice,

de

însuşi

re a

dep

rinde

rilor

şi p

ricep

erilo

r mot

rice

etc.

Eva

luar

ea p

rogr

amel

or şc

olar

e, a

mod

elel

or d

e pr

egăt

ire

ale

fede

raţii

lor s

porti

ve e

tc.

Test

e, p

robe

Su

biec

tivă,

obi

ectivă

Prin

not

e, c

alifi

cativ

e

Exam

en a

ntro

pom

etric

, apr

ecie

rea

stăr

ii de

nut

riţie

etc

. Te

stul

Den

isiu

k, te

stul

Glo

ver,

test

ul JC

R, t

estu

l Ind

iana

, te

stul

TM

EFS

2, S

UV

AD

, Eur

ofit

etc.

-p

t. fo

rţă: I

ndic

ele

de a

ptitu

dine

fizi

că (I

AF)

, pro

ba K

raus

-W

ebw

er, p

roba

Grinţe

scu

etc.

-p

t. vi

teză

: pro

ba T

appi

ng, N

avet

a et

c.

-pt.

rezi

stenţă

: pro

ba H

arva

rd, p

roba

Let

unov

etc

. - p

t. în

dem

ânar

e: te

stul

New

ton,

test

ul S

cott,

test

ul B

arow

, te

stul

Coz

ens e

tc.

Met

ode

de d

etrm

inar

e di

rectă

a pu

terii

max

ime

aero

be

(spi

roer

gom

etrie

), m

etod

e de

det

rmin

are

indi

rectă

a co

nsum

ului

max

im d

e ox

igen

(nom

ogra

ma

Ast

rand

-R

hym

ing,

nom

ogra

ma

Mar

garia

), m

etod

e de

măs

urar

e a

capa

cităţii

de

efor

t ana

erob

(met

ode

Heb

belin

ck, m

etod

a M

arga

ria, m

etod

a M

iron

Geo

rges

cu e

tc.)

Ana

mne

za, o

bser

vaţia

, met

oda

Gh.

Zap

an e

tc.

Che

stio

nare

(de

inte

rese

, de

opin

ie, d

e m

otiv

aţie

)

Prob

e, te

ste

Insp

ecţii

cu

dife

rite

obie

ctiv

e

Test

e de

cun

oştinţe

Met

ode

Met

ode

de e

valu

are

a ef

icie

nţei

pro

cesu

lui i

nstru

ctiv

-ed

ucat

iv

Met

ode

de e

valu

are

a ef

icie

nţei

sist

emul

ui d

e e.

f.s.

Met

ode

de e

valu

are

a ef

icie

nţei

subs

iste

mue

lor d

e e.

f.s.

Met

ode

de v

erifi

care

M

etod

e de

apr

ecie

re

Met

ode

de n

otar

e

Met

ode

de e

valu

are

a stăr

ii de

creşt

ere şi

dez

volta

re fi

zică

M

etod

e de

eva

luar

e a

capa

cităţii

mot

rice

Met

ode

de e

valu

are

a fit

ness

-ulu

i

Met

ode

de e

valu

are

a ca

paci

tăţii

de

efor

t

Met

ode

de e

valu

are

Met

ode

de e

valu

are

a at

itudi

nilo

r Ev

alua

re e

fect

uată

de

prof

esor

/ant

reno

r A

utoe

valu

are

(rea

lizată

de e

lev/

spor

tiv)

Eval

uare

efe

ctua

tă d

e al

tă p

erso

ană

(dire

ctor

, met

odis

t, in

spec

tor)

M

etod

e de

eva

luar

e a

cunoşt

inţe

lor t

eore

tice

Met

ode

de e

valu

are

a ni

velu

lui d

e de

zvol

tare

fizi

că

Met

ode

de e

valu

are

a ni

velu

lui d

e de

zvol

tare

a c

alităţil

or

mot

rice

Met

ode

de e

valu

are

a ni

velu

lui d

e în

suşi

re a

dep

r./pr

icep

.

Cri

teri

ul

În fu

ncţie

de

nive

lul l

a ca

re se

re

aliz

ează

ev

alua

rea

În fu

ncţie

de

etap

ele

eval

uării

În fu

ncţie

de

conţ

inut

ul

eval

uării

În fu

ncţie

de

pers

oana

car

e ef

ectu

ează

ev

alua

rea

În fu

ncţie

de

com

pone

ntel

e m

odel

ului

de

educ

aţie

fizi

că

174

BIBLIOGRAFIE 1 Alexandrescu, D.C., Barbu-Ţifrea C., (2000) Metodica învăţării tehnicii

exerciţiilor de atletism, Editura Omnia-Uni S.A.S.T., Braşov 2 Tatu, T.N., Alexandrescu D., Ardelean, T., (1983) Atletism, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti 3 Alexe, D.I., (2010) Metodica predării atletismului în gimnaziu, Editura Alma

Mater, Bacău 4 Alexei, M., (2005) Metodica învăţării probelor atletice, Editura Napoca Star,

Cluj Napoca 5 Badiu, T., Ciorbă, C., Badiu, G., (1999) Educaţia fizică a copiilor şi şcolarilor

(metode şi mijloace), Editura Garuda-Art, Chişinău, Republica Moldova 6 Bota, A., (2007) Kinesiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,

Bucureşti 7 Buiac, D., (1983) Rezistenţa în sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti 8 Cârstea, G., (1993) Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura

Universul, Bucureşti 9 Dragnea, A. şi colab., (2006) Educaţie Fizică şi Sport – teorie şi didactică,

Editura FEST, Bucureşti 10 Drăgan, D.L.E., (2003) Metodica predării tehnicii probelor de atletism,

Editura Universităţii din Oradea 11 Drăgan, D., (1997) ATLETISM-A.B.C., Editura Librăriile Crican, Oradea 12 Epuran, M., Horghidan, V., (1994) Psihologia educaţiei, ANEFS, Bucureşti 13 Epuran, M., (2005) Metodologia cercetării activităţilor corporale – ediţia a

II-a, Editura FEST, Bucureşti 14 Gârleanu, D., (1983) Atletism – Lecţii pentru copii şi juniori, Editura Sport-

Turism, Bucureşti 15 Groza, D., (2012) Dezvoltarea vitezei prin intermediul jocurilor de mişcare şi

al ştafetelor, în lecţia de educaţie fizică, la clasa a V-a, Lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, Oradea

16 Maroti, Ş., (2003) Învăţarea motrică, Editura Universităţii din Oradea 17 Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1977) Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-

Turism, Bucureşti 18 Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1980) Metodica educaţiei fizice şcolare, Editura

Sport- Turism, Bucureşti 19 M.E.C.T., (2003) Planul-cadru de învăţământ pentru clasele I – a II-a, Editura

175

M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 20 M.E.C.T., (2003) Programe şcolare pentru clasele I – a II-a, Editura M.E.C.-

C.N.C., Bucureşti 21 M.E.C., (2004) Planul-cadru de învăţământ pentru clasele a III-a – a IV-a,

Editura M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 22 M.E.C., (2004) Programe şcolare pentru clasele clasele a III-a – a IV-a,

Editura M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 23 M.E.C., (2001) Planul-cadru de învăţământ pentru clasele aV-a – a VIII-a,

Editura M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 24 M.E.C.I., (2009) Programe şcolare pentru clasele aV-a – aVIII-a, Editura

M.E.C.I., Bucureşti 25 Petric, E. (1999) Studiu privind dezvoltarea fizică armonioasă şi a calităţilor

motrice la elevii ciclului primar utilizând jocurile dinamice în predarea educaţiei fizice, Lucrare de diplomă, Oradea

26 Raţă, G., Ababei, C., (2003) Predarea atletismului în şcoală, Editura Alma Mater, Bacău

27 Raţă, G., (2002) ATLETISM Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău

28 Scarlat, E., Scarlat, M.B., (2006) Îndrumar de educaţie fizică şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti

29 Scarlat, E., Scarlat, M.B., (2002) Educaţie fizică şi sport, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

30 Tudor, V., (2005) Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport, Editura ALPHA MDN s.a., Buzău

31 XXX, (2007) Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Arc şi Editura Gunivas, Chişinău, Republica Moldova

176

SURSE WEB

1. http://www.brianmack.co.uk – consultat în 23.11.2011 ora 16.20

2. http://www.copacabanarunners.net – consultat în 22.11.2011 ora 12.12

3. http://www.edu.ro – consultat în 30.11.2011 ora 11.52

4. http://www.elitetrack.com – consultat în 06.02.2012 ora 17.00

5. http://www.en.wikipedia.org – consultat în 07.02.2012 ora 13.14

6. http://www.experiencefestival.com/athletics - consultat în 22.11.2011 ora 12.15

7. http://www.ezinearticles.com – consultat în 30.11.2011 ora 14.45

8. http://www.fra.ro – consultat în 28.11.2011 ora 11.35

9. http://ww.iaaf.org – consultat în 30.11.2011 ora 14.40

10. http://www.scritube.com – consultat în 26.11.2011 ora 13.32

11. http://www.sihunt.wordpress.com – consultat în 07.02.2012 ora 13.20

12. http://www.sportscience.ro - consultat în 22.11.2011 ora 11.58

13. http://www.talk-athletics.co.uk – consultat în 30.11.2011 ora 14.52

14. http://www.trackandfield.about.com – consultat în 28.11.2011 ora 11.31

15. http://www.webdex.ro – consultat în 03.11.2011 ora 10.08