CLASIFICĂRI ALE STATULUI BUNĂSTĂRII

2.1 TIPOLOGII ALE STATULUI BUNĂSTĂRII SOCIALE

Conceptul de „stat al bunăstării” are o istorie recentă. În literatura de specialitate se

consideră că acesta a apărut în preajma celui de-al doilea război mondial. Originile statului

bunăstării la la baza ideile şi acţiunile cancelarului von Bismarck în Germania secolului al XIX-

lea şi ‘’noul liberalism ’’ englez de la începutul secolului al XX-lea. Cele două moment istorice

care au marcat începutul implicării statului modern în furnizarea bunăstării individuale sunt :

Legea Săracilor(The Poor Law), din perioada elisabetană(1601) în Anglia ,şi introducerea

modelului asigurărilor sociale în perioada cancelarului Bismarck în Germania anilor 1880 .

Aproape toate statele vestice au adoptat sisteme ale bunăstării comprehensive după cel de-al

doilea razboi mondial .

În perioada postbelică scopul statului bunăstării era acela de asistenţă , de reechilibrare a

disfunctionalităţii sociale şi de canalizare a luptelor de clasă. Statul bunăstării sociale se

generalizează la scară mondială după anul 1945, schimbându-şi natura şi funcţia , şi

accentuându-se ideea că ,chestiunea socială este un tot care nu se divede iar statul este obligat să

protejeze cetăţenii prin organizarea transferurilor sociale.Ideea de stat al bunăstării a constituit o

polemică între capital şi muncă.

Statul bunăstării este un concept guvernamental , unde statul joacă rolul principal în

protejarea şi promovarea binelui economic şi social al cetăţenilor .El se bazează pe principiul

egalităţii de şanse, distribuţiei juste a averilor şi responsabilităţilor publice pentru cei care nu

sunt capabili să işi asigure minimul de bunuri pentru satisfacerea propriilor nevoi de subzistenţă.

Căutându-se explicaţii ale apariţiei statului bunăstării, s-a constatat că există diferenţe

între ţări, în ceea ce priveşte efortul de asigurare a bunăstării. Dacă între ţări cu niveluri de

dezvoltare economică mult diferită (ca de exemplu, între ţările capitaliste dezvoltate şi cele ale

lumii a treia) diferenţele erau explicabile relative uşor, între cele cu niveluri apropiate de

dezvoltare, lucrurile erau mai complicate. Depăşindu-se aceste analize de suprafaţă, s-a ajuns

treptat la unele care au încercat să surprindă diferenţele de structură existente. Astfel, s-au

alcătuit primele tipologii ale statului bunăstării.

Pentru a înţelege mai bine statul bunăstării este necesar să ştim cum a apărut. Două teorii

1

principale am luat în considerare în explicarea apariţiei statului bunăstării.

Pe de o parte, se consideră că statul bunăstării a apărut ca urmare a procesului de

industrializare şi a schimbărilor sociale produse de societatea industrială. Schimbările sociale

asociate procesului de industrializare au generat noi nevoi în societate. Pentru satisfacerea

acestor nevoi a fost necesară creşterea eforturilor statului de asigurare a bunăstării pentru

cetăţenii săi (prin creşterea cheltuielilor sociale publice).

Pe de altă parte, teoria modernizării afirmă că, pe fondul procesului de industrializare şi a

eforturilor de atingere a cetăţeniei depline (a drepturilor sociale), dinamica democraţiei a permis

accesul maselor la puterea politică prin intermediul partidelor social-democrate, ceea ce a permis

formarea statelor bunăstării.

Atât teza industrialismului cât şi cea a modernizării par a vedea evoluţia spre statul

bunăstării ca ireversibilă, ca necesară. Diferenţele între statele bunăstării sunt explicate prin

nivelul de dezvoltare economică al diferitelor ţări.

Eroarea care pare a se ivi în aceste raţionamente este că, pe de o parte, nu se iau în

considerare actorii acestor schimbări (cum este cazul în „logica industrialismului”), iar pe de altă

parte, nu se ţine cont de condiţiile interne ale fiecărei ţări (istorice, sociale, culturale, geografice),

care au dus la respectivele dezvoltări ale tipului de stat al bunăstării.

În acelaşi timp, aşa cum s-a constatat ulterior, nivelul de dezvoltare economică nu este

singurul factor explicativ al variaţiilor. Este important, în sensul că este o precondiţie pentru

dezvoltarea unui stat al bunăstării, dar nu este şi suficient. Dezvoltări teoretice ulterioare au

identificat variaţii structurale între diferitele state ale bunăstării. În pofida acestei dificultăţi de

principii, s-a încercat sugerarea câtorva tipologii care par a se prefigura.

Începând cu anii ’70 specialiştii domenilului au analizat şi clasificat tipurile de state ale

bunăstării.

Una dintre cele mai serioase încercări de a oferi o clasificare îmbunătăţită o reprezintă

modelele de politică socială ale lui Titmuss (1974). Această tipologie se referă la diferenţe nu de

grad, ci de strategie a abordării bunăstării colective, bazându-se pe ideologii şi teorii sociale

distincte. Titmuss realizează una dintre primele şi cele mai importante tipologizări , ea stând şi la

baza disputelor politice actuale.

2

Astfel , Richard Titmuss (1974) oferă o triplă perspectivă asupra statelor bunăstării.

1. Modelul rezidualist (politici sociale reziduale), în care ideea centrală este aceea că

statul trebuie să intervină temporar pentru asigurarea protecţiei sociale a cetăţenilor doar în cazul

în care veniturile primare ale populaţiei, obţinute prin mecanismele pieţei, ar fi afectate. Îşi

asumă responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile cele

mai sărace. Acest model se bazează pe premisa că nevoile unui individ sunt într-adevăr

satisfăcute prin : economie de piaţă şi familie. Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune

instituţiile protecţiei sociale, dar şi atunci numai temporar.

Deci, statul intervine doar în situaţiile în care familia sau economia de piaţă eşuează în

producerea unui nivel acceptabil de bunăstare.

Politica socială nu are deci ca obiect întreaga colectivitate (nu este universală), ci doar un

segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunăstării este caracterizat prin următoarele:

impozite scăzute pe venituri şi complementar, cheltuieli publice (în special cheltuieli

sociale) reduse;

nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în consecinţă, transferul social

este limitat doar la segmentul cel mai sărac al colectivităţii;

obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstare satisfăcător la nivelul

întregii colectivităţi, ci asigurarea unui minim de subzistenţă celor săraci în mod

absolut. Din acest motiv, pragurile de sărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de

pragul sărăciei absolute. Sărăcia relativă prezintă un interes mai redus;

în centrul sistemului său, stă asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor materiale

ale individului. Se consideră că economia de piaţă este capabilă să satisfacă

necesităţile marii majorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijin

focalizat, doar acolo unde economia de piaţă eşuează. Formele universale de sprijin

sunt marginale sau complet inexistente. Cei care se califică pentru asistenţă socială pe

baza testării mijloacelor, primesc şi alte forme de sprijin în bunuri sau servicii:

servicii medicale, ajutor pentru chiria şi întreţinerea locuinţei, alimente etc.;

servicii sociale reziduale – oferite gratuit doar populaţiei sărace. Ideea de serviciu

social universal tinde să fie abandonată;

şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul determinat de dinamica

economiei. Orice intervenţie publică este considerată a fi în fapt contraproductivă.

3

Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglo-saxone cu o

puternică tradiţie liberală: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim în

centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii 1980 scena politică din S.U.A. (Regan) şi

Anglia (Thatcher). Chile este de asemenea un exemplu în acest sens (prin constituirea unui

guvern de uniune naţională în 1990 care a fost însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor

sociale).

2. Modelul realizare – performanţă centrat pe satisfacerea necesităţilor sociale în funcţie

de performanţa în muncă, iar mecanismele de protecţie socială să fie complementare

mecanismelor pieţei,încorporând un rol semnificativ al instituţiilor bunăstării sociale ca

ajutătoare economiei. Cu alte cuvinte, nevoile sociale trebuie satisfăcute în funcţie de merit,

performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea este subordonată structurii economice.

Germania reprezintă un exemplu pentru acest model.

3.Modelul redistributiv în care “instituţia” bunăstării sociale reprezintă o parte integrantă

a societăţii, iar scopul acesteia este de a asigura servicii sociale pe principia universaliste şi în

funcţie de necesităţi. Acesta se adresează întregii colectivităţi, fiind deci universalist.

Universalitatea are aici două sensuri:

a) sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţii;

b) toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării.

Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici:

obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci micşorarea

inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de la cei bogaţi la cei săraci este

mai accentuată decât în statul minimal;

suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care o nevoie specială apare:

sistem de pensii, de asigurări de boală, incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii

etc.;

servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală, cultură, alte tipuri speciale de

servicii sociale;

angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă; se tinde spre ocuparea

deplină a forţei de muncă;

angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent pentru întreaga

colectivitate; obiectivul este eliminarea sărăciei relative, nu doar a celei absolute;

4

împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială cu mai multe niveluri.

La un prim nivel sunt diferite forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de

şomaj, alocaţii pentru copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel se

plasează reţeaua ultimă de securitate socială, bazată pe testarea mijloacelor. Dacă în

statul minimal acest sistem este central, tinzând să absoarbă în el toate celelalte forme

de sprijin social, în sistemul universalist, al bunăstării colective, asistenţa bazată pe

testarea mijloacelor este marginală şi se manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai mult

rolul;

pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată şi în mod

complementar cheltuielile sociale publice sunt ridicate.

Ţări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezintă exemple de astfel de

state ale bunăstării.

Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie a statului bunăstării este

criticată, deoarece statele bunăstării actuale cuprind elemente din toate cele trei modele. În

practică, această clasificare este utilizată pentru a sprijini părerile privind evoluţia statului

bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingerii

performanţelor, către unul de tip instituţional.

Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss făcând o distincţie între diferitele feluri de

sisteme. Clasificarea sa cuprinde următoarele sisteme:

1. sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilor de bază cât şi existenţa

unui anumit grad de redistribuţie;

2. sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază;

3. sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a tuturor cetăţenilor;

4. sistemul „meritului în muncă”, după care beneficiile sunt legate de statutul

profesional şi rezultatele obţinute.

În funcţie de această structură. Palme clasifică sistemul pensiilor din Suedia drept un

sistem „instituţional”, Germania ca pe un sistem de tipul „meritului în muncă”, iar Franţa, Marea

Britanie şi S.U.A. sunt considerate sisteme de tip „rezidual”. Australia, unde pensiile sunt

fundamentate pe un control al venitului şi Danemarca, care prezintă multe asemănări cu Suedia,

sunt clasificate drept exemple ale modelului „cetăţenesc”.Aceste două tipologii se pare că au

ridicat o serie de controverse ,ducând la apariţii altor clasificări menite sa redreseze neajunsurile

5

acestora.

Goran Therborn (1987), în studiul său asupra statului bunăstării, consideră că există

diferenţe importante în cadrul statelor bunăstării moderne. Şi-a axat analiza pe identificarea

acelor diferente dintre statele bunăstării care, în opinia sa, au fost estompate de prosperitatea

generală din anii '60 şi de configuraţia statului bunăstării de tip keynesian .Therborn şi-a

construit clasificarea în funcţie de două dimensiuni: a nivelul drepturilor sociale (social

entitlements) şi a orientările către piaţa muncii şi ocuparea deplină a forţei de muncă.

De aici rezultă 4 categorii de state:

1) State ale bunăstării puternic intervenţioniste - politică socială extinsă,

angajament puternic de ocupare deplină; exemple de astfel de state sunt: Suedia,

Norvegia, Austria, Finlanda;

2) State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu - drepturi sociale generoase,

angajamente reduse privind ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt:

Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia;

3) State ale bunăstării reduse, orientate însă către ocuparea deplină - drepturi

sociale limitate, dar un angajament instituţional către ocuparea deplină; exemple

de astfel de state sunt: Elveţia, Japonia;

4) State ale bunăstării reduse, orientate către piaţă - drepturi sociale limitate,

angajament scăzut către ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt:

Austria, Canada, S.U.A., Marea Britanie, Noua Zeelandă.

La începutul anilor '90 analiza modelelor de state ale bunăstării a fost percepută ca o

alternativă la teoria convergenţei. În această perioadă au fost elaborate numeroase tipologii care

încercau să surprindă relaţia dintre organizarea protecţiei sociale pe de o parte şi structura

socială, interesele politice şi mecanismele de piaţă pe de alta parte .

Una dintre cele mai influente clasificări s-a dovedit cea realizată de Gosta Esping-

Andersen (1990). În analiza sa, a avut în vedere trei dimensiuni sau criterii:

- gradul de decomercializare (decommodification) al prestaţiilor şi serviciilor

sociale (măsură în care prestaţiile şi serviciile sunt accesibile cetăţenilor fără plată şi independent

de testul nevoii, de contribuţia la asigurări sau de vechimea în muncă);

- impactul distributional al serviciilor şi prestaţiilor (măsură în care efectul net al

sistemului de impozite şi al prestaţiilor contribuie la producerea inegalităţilor, la menţinerea

6

stratificării sociale existente sau la redistribuirea bunurilor şi serviciilor într-un sens egalitarist);

- combinaţia stat-piaţa în sistemul de pensii (măsură în care drepturile de pensie

sunt dependente de sistemul de stat, de cel ocupaţional sau de sistemul privat). Aceste

dimensiuni au fost operaţionalizate, iar variabilele alese au fost: nevoia demografică

(operaţionalizată prin proporţia populaţiei de peste 65 de ani); dezvoltarea economică

(operaţionalizată prin PIB); creşterea economică (operaţionalizată prin procentul creşterii reale în

perioada 1960-80); mobilizarea clasei muncitoare (operaţionalizată prin proporţia ponderată a

locurilor în guvern deţinute de partidele politice de stânga); influenţa catolicismului asupra

politicii sociale (operaţionalizată prin proporţia locurilor în parlament); impactul istoric al

absolutismului şi autoritarismului (operaţionalizată prin anul sufragiului universal).

Rezultatul analizei lui Esping-Andersen este gruparea variatelor state ale bunăstării în 

trei tipuri ideale de regim sau 'trei lumi ale capitalismului bunăstării': liberal,

conservator/corporatist si social-democrat:

1.Statul liberal al bunăstării dominate de logica pieţei. Sistemul „stigmatizant”

al asistenţei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol central; beneficiile, asigurările

sociale sunt modeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite puternic de către stat.

Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă a mobilizării politice atât de

stânga (mobilizarea politică a clasei muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică de

tip catolic sau absolutist). Exemple: S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Elveţia;

2.Statul conservator / „corporatist” al bunăstării. Organizarea corporatistă şi

etatismul sunt puternic accentuate; asigurările sociale sunt promovate atât în raport cu asistenţa

socială bazată pe testarea resurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă într-o

modalitate care menţine diferenţele de clasă şi de statut social; în consecinţă, redistribuţia prin

sistemul beneficiilor sociale este redusă. Aceste regimuri se caracterizează printr-o tradiţie

catolică conservatoare, sau printr-o tradiţie a statului autoritar. În multe cazuri, regimurile

corporatiste sunt modelate de biserică, iar acest fapt determină atitudinea lor conservatoare faţă

de familie şi susţinerea principiului de subsidiaritate (în care statul ar trebui să suporte şi să ofere

numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare – în special biserica - sunt

incapabile să le asigure). Exemple: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia;

3.Statul social-democratic al bunăstării (socialist). Este caracterizat prin

universalism şi subminarea pieţei. Este considerat un stat al bunăstării care ar putea promova o

7

egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor minime.

Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă aceasta este o cale de garantare a suportului

universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri,

statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de respectare a

drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acesta este ataşat principiului ocupării depline, de

vreme ce costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist, pot fi

optimizate numai prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai puţine

posibilităţi de trai în afara transferurilor sociale. În consecinţă, acest regim promovează un înalt

grad de egalitate socială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare importantă a

salariaţilor şi prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare, pe baza unei

largi coaliţii. Exemple: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda.

Cele trei clasificări menţionate anterior au în comun câteva caracteristici. In primul rând,

ele nu au vizat în mod specific spaţiul Uniunii Europene şi nu au avut în vedere armonizarea sau

convergenţa politicilor sociale. În al doilea rând, nu au inclus ţările  din sudul Europei (Grecia,

Portulgalia, Spania), care au aderat la UE în anii '80. Mai recent, tipologizarea politicilor sociale

a fost abordată în contextul integrării europene. Sunt de remarcat în acest sens contribuţiile lui

Stephan Leibfried (1993) şi Linda Hantrais (1995).

          Leibfried (1993) a adoptat o perspectiva diferită de cea a predecesorilor săi, axându-se pe

componentele marginale ale statului bunăstării şi nu pe cele care domină din punct de vedere

cantitativ sistemul de protecţie socială (de ex. asigurările sociale). Mai precis, analiza sa a avut în

centru interfeţele dintre sărăcie, asigurări sociale şi politică în domeniul sărăciei. În acest cadru

au fost examinate consecinţele introducerii venitului de bază, ca o modalitate de a ilustra

importanţa practică a diferenţelor dintre regimurile tipice din Comunitatea Europeană. Autorul a

optat pentru politicile din domeniul sărăciei pentru că acestea indică limitele şi conţinuturile

cetăţeniei sociale. Totodată, diferenţele dintre componentele marginale ale statelor bunăstării

sunt cele care pot obstrucţiona cel mai mult crearea de „jos in sus” a Europei sociale .

Astfel ,în viziunea lui Leibfried există patru tipuri de state europene ale bunăstării, si

anume :

1.Modern – în care accentul este pus pe dreptul fiecărui cetaţean la muncă şi nu pe

transferurile obligatorii de venit.Sfera muncii este caracterizată prin universalism.Statul

bunăstării este patronul principal . Exemple tipice: Ţările scandinave.

8

2.Instituţional – strategia fundamentală fiind aceea a compensării problemelor

sociale, astfel dreptul la muncă fiind înlocuit cu dreptul la securitate socială.statul bunăstării este

compensatorul principal şi nu patronul ca in modelul modern. Exemple tipice: Ţările “Bismarck”

(Germania, Austria).

3.Rezidual - în care statul bunăstării este perceput ca un mechanism de întărire a

motivaţiei prin muncă. Exemple tipice: Ţările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA, Australia,

Noua Zeelandă).

Un alt gen de clasificare este cea făcută de L. Hantrais (1995), conform căruia

există trei modele de state ale bunăstării , şi anume :

1.Modelul continental – bazat pe principiul că statusul de angajat reprezintă condiţia

atât pentru obţinerea salariului cât şi pentru prestaţiile sociale.Sistemul perpetuează efectele

inegalităţii existente pe piaţa muncii , redistribuţia veniturilor între diferitele segmente ale

populaţiei fiind redusă. Dezvoltarea proiecţiei sociale a început cu domeniile accidentelor de

muncă şi bolilor profesionale,extingându-se apoi la boală şi maternitate , bătrâneţe şi

invaliditate, iar în final la şomaj şi alocaţii familiale. Asistenţa socială este finanţată de stat pe

baza impozitelor generale şi constituie o bază de siguranţă pentru cei care nu au asigurări.

Modelul continental este specific ţărilor fondatoare ale Uniunii Europene : Belgia, Italia

Germania, Luxenburg , Olanda

2. Modelul nordic şi anglo- saxon – se bazează pe ideea de cetăţenie socială.Trăsătura

distinctive a acestor modele este preferinţa pentru finanţarea prin impozite şi acordarea

universală a îngrijirii medicale, prin contrast cu finanţarea prin contribuţii şi prestaţii legate de

venit.Acest model de protecţie este ilustrat de Danemarca , Irlanda şi Marea Britanie.

3. Modelul sud-european – se caracterizează prin faptul că sistemul de securitate este

mai puţin avansat şi mai lipsit de coerenţă.Un rol important îl deţin formele tradiţionale bazate pe

familie şi relaţii de rudenie , biserica şi comunităţile locale.Ţările care corespund acestui model

sunt: Spania, Portugalia şi Grecia.

In clasificarea propusă de L.Hantrais , diferenţierii pe baza unor caracteristici ale

sistemelor de protecţie socială ii corespunde o delimitare a ţărilor pe arii geografice şi valuri ale

aderării la Uniunea Europeana, ultimele două criterii suprapunându-se aproape în totalitate.

Construcţia europeană şi în mod particular politica socială europeană reprezintă, de această dată,

puncte de referinţă explicite în analiza modelelor de bunăstare.

9

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării:

statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piaţă);

statul socialist.

Cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confruntat şi s-au stimulat

reciproc. Ele prezintă atât trăsături distincte, cât şi comune. Aceste diferenţe şi asemănări provin

din diferenţele şi asemănările tipurilor de economie.

Există opinia că între cele două state ale bunăstării nu există multe diferenţe de structură.

Multe dintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării bazat pe economia

de piaţă pot fi găsite şi în cazul statului socialist al bunăstării, cu unele modificări însă. Această

similitudine provine din faptul că, cele două economii au unele caracteristici apropiate, mai puţin

din punct de vedere al organizării producţiei şi mai mult din cel al veniturilor şi consumului.

Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, schimbările ce au avut loc în

fostele ţări socialiste nu au fost atât de dramatice ca în domeniul organizării economiei .

În momentul de faţă, cu câteva excepţii (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al

bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt prezintă interes pentru analiză, deoarece reprezintă

moştenirea de la care se porneşte în reforma sistemului de protecţie socială.

Evoluţia diferenţiată a politicilor sociale în ţările industrializate constituie explicaţia

deosebirilor între statele bunăstării. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în jurul anului

1930 se pot distinge două modele opuse. Primul este modelul liberal, regim anglo-saxon,

american, deopotrivă, în care răspunsul dat sărăciei a fost legat de încurajarea soluţiilor private.

Această abordare este apropiată idealului liberalismului clasic: beneficiile publice să fie strict

corelate cu evaluarea nevoilor, astfel încât să nu fie alterată incitarea la muncă şi nici bugetul

public să nu fie afectat inutil. Al doilea model istoric – european (iniţiat de Bismarck în jurul

lui1880), pune accent pe obligativitatea asigurărilor sociale. Statul are un rol puternic şi direct, în

special în stipularea obligativităţii asocierii şi în promovarea unor standarde de asigurare.

Corporaţii şi agenţii de asigurare, cu administrare autonomă, derulează programe bazate pe

planuri ocupaţionale de asigurare. Aceste principii paternalist-etatiste şi conservatoare de politică

economică ghidează ţări industrializate ca Austria, Franţa şi Germania.

Azi statul bunăstării se manifestă diferit, fiecare ţară adaptează şi/sau reformează

politicile sociale plecând de la cele două modele clasice.

10

2.2. EVOLUŢIA STATULUI BUNĂSTĂRII

În ciuda ideologiei şi culturii politice de tip liberal care a dominat Marea Britanie,

după al doilea Razboi Mondial se dezvoltă politici sociale ample, universaliste care vor da

naştere la ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate drept Statul Bunăstării, şi care va

domina istoria politicilor sociale postbelice europene şi nu numai.

Perioada de reforme sociale şi de dezvoltare a ceea ce numim astăzi politici sociale

a avut loc la sfârşitul sec al-XIX-lea şi începutul sec al-XX-lea în întreaga Europa. Deşi iniţial

au avut motivaţii diferite, care au ţinut de raţiuni pragmatice sau politice, treptat s-au dezvoltat

sisteme de protecţie socială ale statului, tot mai corente şi mai acoperitoare.

Astfel , o data cu lansarea programelor sociale ample şi universaliste propuse prin

Raportul Lordului Beveridge şi sub influenţa majoră a ideilor lui Keynes referitoare la

intervenţia statului în economie şi ocuparea deplină (şomaj zero), Marea Britanie devine primul

Stat al Bunăstării şi adesea a fost luat drept model în analizele comparative.

Statul bunăstării poate reprezenta în literatura de specialitate1:

-  forma particulară de stat (care s-a cristalizat după Razboi şi a dominat Europa).

- forma distinctă de guvernare.

- un tip specific de societate.

Înţelesul termenului a devenit atât de larg încât mulţi au propus chiar renunţarea la

concept. Practic, în prezent expresia ‘statul bunastarii’ desemnează statul capitalist (în special

occidental) de după cel de-al II-lea Război Mondial cu o guvernare bazată pe consens social,

prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul

politicilor sociale redistributive. O astfel de definiţie "largă", desemnează entităţi cu un fond

comun evident dar şi cu multe diferenţe specifice 2

O serie de autori , cum ar fi Peter Taylor-Gooby, disting două perioade în istoria

statului bunăstării , şi anume :

1.Perioada optimistă, de expansiune a Statului Bunăstării, în contextul entuziasmului

creşterii economice şi a reconstrucţiei sociale de după război, dominată de idei social

democrate (pâna în 1975).

1 Marian Preda , op.cit. , p.729.2 Marian Preda , op.cit. , p.29

11

2. Perioada pesimistă a Statului Bunăstării, în contextul crizei petrolului de la mijlocul

anilor 70, dominată mai degrabă de ideologia neo-liberală.

Alţi autori plasează începuturile în perioada consolidării sistemelor de asigurări sociale

Ei folosesc conceptul de stat al bunăstării ca „sistem garant al bunăstării colective”, distingând

mai multe perioade ale statului bunăstării 3:

- Faza experimentală (1870-1920)

- Faza consolidării (1920-1945)- consolidarea prin transferul ,,centrului de

greutate" al politicilor sociale peste Atlantic.

- Faza expansiunii (1945-1975)- este considerată istoria propriu-zisă a statului

bunăstării în Europa postbelică şi cu modelul social-democrat keynesian. În cele

3 ,,decenii de aur” a avut loc o dezvoltare fără precedent a instituţiilor, funcţiilor şi

serviciilor sociale oferite de stat.

- Criza şi reforma sistemului social (după 1975, continuând până în prezent).- în

această perioadă şi mai ales în jurul anilor ’80 , sistemul bazat pe modelul social-

democrat keynesian se îndreaptă către o criză profundă ce a dus la o schimbare a

filosofiei şi practicii în politica socială vest-europeană. Astfel se conturează un nou

model care oscilează între pragmatism şi accente neo-liberale, încearcă să identifice

solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a însuşi conceptului de ,,securitate

socială", fără a mai face însă concesii în ceea ce priveşte competitivitatea şi

eficienţa generală a sistemului.

Există autori care susţin că criza experimentată a fost atât de profundă încât cu greu se

poate susţine că clasicul Stat al Bunăstării a supravieţuit.

Statul bunăstării în perioada 1945-1975. Expansiunea statului bunăstării

Perioada de după cel de-al doilea razboi mondial şi până în 1973-1974 (criza

petrolului) este cunoscută şi sub numele de ,,perioada de aur a statului bunăstării” (The Golden

Age) în Europa Occidentală. Această perioadă a expansiunii statului bunăstării pare a fi

o ,,perioada fericită”, a consumului şi a cresterii economice. Statul bunăstării este caracterizat

prin: stat puternic - guvernele trebuia să intervină în economie şi să ofere o gamă largă

de servicii pentru a contribui la schimbările economice şi sociale. Finanţarea acestor

3 Valentin Naumescu - Introducere in studiul politicilor sociale , http://idd.euro.ubbcluj.ro

12

servicii prin impozitul progresiv pe venit, ca în Marea Britanie, sau scheme

cuprinzătoare ale asigurării, ca în alte ţări europene.

Emanciparea individului a fost posibilă datorită asigurărilor oferite de statul

bunăstării. Schimbările-cheie au fost: urbanizarea rapidă; schimbări în structura

familiei; secularizarea şi declinul în dezvoltarea bisericii; revoluţia de gen; o libertate

individuală mai mare şi redefinirea moralităţii într-o direcţie mult mai liberală, cu

referire la elementele sexualităţii (homosexualitate şi avort); extinderea altor componente

patologice, cum ar fi consumul de droguri şi consumul de alcool; apariţia mass-media,

îndeosebi a televiziunii, cu puterea ei de a schimba atitudini şi valori; călătoriile în masă şi

dezvoltarea turismului; revoltele studenţeşti ale anilor `60 4

Toate aceste schimbări au dus la un nou sistem de valori şi la noi tipuri de viaţă

bazate pe libertate şi alegere . Schimbări a suferit şi cultura ,devalorizându-se culturile

regionale. Interventia statului şi implicarea masivă în problemele sociale avea o largă acceptare

în contextul existent după război. Creşterea economică a fost rapidă în toată această perioadă,

inflaţia redusă, şomajul scăzut5.(tabel 2)

Cresterea anuale

medie a PNB

Cheltuieli sociale ca %

din PNB

Rata somajului ca %

din totalul fortei de

munca

1950-‘60 1960-‘73 1960 1975 1959 - ‘67 1975

Canada 4,0 5,6 11,2 20,1 - -

Franta 4,5 5,6 14,4 26,3 0,7 4,1

R.F.G. 7,8 4,5 17,1 27,8 1,2 3,6

Italia 5,8 5,2 13,7 20,6 6,2 5,8

Japonia 10,9 10,4 7,6 13,7 1,4 1,9

Marea

Britani

e

2,3 3,1 12,4 19,6 1,8 4,7

SUA 3,3 4,2 9,9 18,7 5,3 8,3

Media 4,4 5,5 12,3 21,9 2,8 4,7

4 Sorin Cace - Statul bunăstării: evoluţii şi tendinţe , Editura Expert ,Bucureşti, 2004 . p. 575 Marian Preda – Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom ,Iaşi , 2002, p.19,p. 763

13

Tabel nr. 2

Condiţiile deosebit de grele în care trăia majoritatea populaţiei la acea vreme făceau ca

aşteptările indivizilor să fie relativ scăzute, pe fondul unei solidarităţi sociale crescute.

Cheltuielile sociale aproape s-au dublat, ducând la creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor

oferite. Funcţiile, instituţiile şi serviciile sociale au continuat să se multiplice fără încetare.

C. Zamfir 6vorbeşte despre două mari pozitii privind evoluţia statului bunăstării:

-   Teoriile convergenţei .Dezvoltarea economico-socială face ca ţări cu tradiţii culturale

şi politice diferite să construiască instituţii similare şi să adopte treptat măsuri asemănătoare în

ceea ce priveşte asigurarea unui standard minimal de viaţă. Statul bunăstării este produsul unui

tip unic de societate, cea industrială, modernă, occidentală şi că diferenţele între state sunt mai

degrabă superficiale şi nesemnficative, provin din particularitatea condiţiilor şi tind spre un profil

unic.

- Teoriile diversităţii . Susţin că statul bunăstării este produsul unui complex de factori

sociali, economici, culturali şi istorici, diferenţele neţinând numai de nivel de dezvoltare

economică.

Statul bunăstării în perioada 1975-1995. Restrângerea statului bunăstării

Mijlocul anilor '70 găseşte lumea occidentală într-o stare de confuzie, atât la nivelul

opiniei publice cât şi la nivelul elitelor intelectuale şi politice care încep să fie ,,bântuite" de o

anumită nelinişte. Pe fondul unui ritm al creşterii economice din ce în ce mai lent şi în condiţiile

creşterii inflaţiei au început să apară la începutul anilor 70 şi criticile la adresa expansiunii

cheltuielilor publice. Criza petrolului din 1972-1973 a reprezentat pentru toate economiile un şoc

puternic şi a condus la explozia criticilor statului bunăstării în varianta lui , keynesiană.

În ciuda problemelor sau, poate, datorită lor, capitalismul a fost regândit ca o

nouă eră „post-fordistă”, susţinută de informaţii şi de tehnologii noi de comunicare.

Domenii ca asigurarea, sistemul bancar, educaţia şi turismul au devenit predominante.

Practicile flexibile pe piaţa muncii au dus la creşteri reale ale productivităţii.

În perioada neoliberală, Comunitatea Europeană a devenit un factor economic

important. Mai întâi, revenirea din anii `80, prin Consiliul European şi Comisia Europeană

condusă de Jacques Delors, a fost un răspuns direct la criza economică a anilor `70.

6Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, (Coord.)- Politici sociale: România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995,p.388

14

Recesiunea profundă, şomajul masiv, productivitatea stagnantă, lipsa inventivităţii

tehnologice, inflaţia şi stresul social al acestei perioade au fost percepute de elitele

politice şi industriale ca dezavantajând Europa pe o piaţă globală dominată de Japonia şi

de Statele Unite ale Americii. Aceste elite au recunoscut că ţările europene luate individual

(chiar şi cele mari, cum ar fi Germania) nu ar putea înfrunta provocarea singure. Ele trebuie

să facă aceasta împreună. Comisia Europeană, în anul 1985, a considerat completarea

pieţei unice până în anul 1992 ca scop al stimulării unirii statelor membre, reînnoind

astfel integrarea europeană după mulţi ani de stagnare.

Piaţa unică a dus, de la Tratatul de la Maastricht, la unirea economică ăi

monetară şi la introducerea unui curs unitar, euro. De asemenea, a fost înfiinţată Banca

Centrală Europeană, care să preia politica monetară a statelor membre care participă la

moneda euro, dar nu şi alte instrumente economice, care rămân responsabilitatea guvernelor

naţionale.7

Drept răspuns la criza economică a anilor ‘70, abordarea neoliberală asupra

statului bunăstării a fost realizată de economişti şi filosofi cum ar fi Friedman M. (1995)

şi Hayek A. (1993). Ei au promovat statul „minimalist” sau „de supraveghere”, care intervenea

în societate şi economie numai atunci când era neapărată nevoie. Ei au crezut, de

asemenea, că piaţa înţeleasă ca arenă a schimbului liber dintre indivizi ar putea oferi tipul de

servicii, până acum oferite de stat, mult mai eficient şi constructiv.

Principiile care subliniază modelul neoliberal al statului bunăstării:unitatea-

cheie nu era societatea, ci individul. Individul a fost înţeles ca purtătorul unui grup de

drepturi, dar cu puţine obligaţii sau îndatoriri.

Proiectul neoliberal intenţiona propagarea de noi valori sau ceea ce erau uneori

numite ca fiind valori vechi readuse la viaţă.

A crescut importanţa culturii ca variabilă în cadrul dezvoltării

economice, conectată la realizarea importanţei cunoaşterii şi învăţării în cadrul noii

paradigme, iar culturile regionale au fost revalorizate. S-a dezvoltat un nou model de

înţelegere a Europei ca mozaic al culturilor, îndeosebi prin conceptul de dezvoltare

culturală.

7 Sorin Cace - Statul bunăstării: evoluţii şi tendinţe , Editura Expert ,Bucureşti, 2004 , p. 58

15

Specialiştii în domeniu au explicat criza în diferite moduri. Astfel, Pierson (1991)

consideră ca poate fi înţeleasă ca un punct de cotitură în politicile sociale şi economice, un şoc

exterior (statului) cu referire la preţul petrolului care este impus doar de cele câteva ţări

exportatoare de petrol , problema pe termen lung, fără o soluţie previzibilă. Naumescu V.

vorbeşte despre o criza multidimensional a statului bunăstării : criza economică propriu-zisă ,

criza fiscală şi birocratică , criza socio-demografică , criza politică şi criza generlă de sistem

(sistemică).

Procesele care au favorizat criza:   - Creşterea deficitelor bugetare – cheltuielile publice

(sociale) au crescut într-un ritm mai rapid comparativ cu creşterea economică. Creşterea

şomajului, mai ales după şocul petrolului (creşte de la sub 4% cât era anterior la 10-15%)

Accentuarea îmbătrânirii populaţiei – pe lângă creşterea speranţei de viaţă, natalitatea scade

foarte mult, mai ales după mijlocul anilor 60. Creşterea aşteptărilor populaţiei în raport cu

nivelul şi calitatea beneficiilor. Se apreciază că creşterea cheltuielilor publice sociale în special s-

a făcut ca urmare a creşterii cererii, şi nu datorită îmbunătăţirii protecţiei sociale oferite de către

statul bunăstării.

Prin urmare, criza statului bunăstării nu a fost doar o criza economică sau financiară ci a

însemnat o criză a întregului sistem instituţional. Reforma la toate nivelele şi în toate sectoarele

de activitate devenise necesară.

Statul comunitarian al bunăstării: 1995 până în prezent

Majoritatea specialiştilor afirmă ca modelul european al statului bunăstării în sens

tradiţional (keynesian) a dispărut definitiv odată cu marea criză din anii '80 şi cu politicile neo-

liberale lansate în forţă de Noua Dreaptă în timpul deceniului amintit. Aceşti autori afirmă că

social-democraţia şi keynesianismul au intrat deja în istorie, realităţile complexe ale lumii

contemporane rejectând ideologia de stânga şi politicile excesiv redistributive şi protecţioniste

practicate de ,,statul providenta". În mare parte, acest sfârşit de secol confirmă apusul doctrinelor

etatiste şi impunerea cadrului concurenţial liber. Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi

mondializarea economiei, la care se adaugă revoluţia tehnologică, au constituit tot atâtea

provocări majore cărora statul bunăstării naţionale nu le-au putut face faţă. Astfel s-au pus bazele

mai multor programe de ieşire din criză, care nu au fost însă lipsite de critici8.

Programul Noii Drepte de ieşire din criză are la bază o serie de principii,cum ar fi:

8 Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, (Coord.)- Politici sociale: România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, p.390

16

- Retragerea statului din economie deoarece aceasta este negativă.

- Retragerea statului din funcţia de producere a bunăstării (nu este vorba de o retragere

totală, ci de o diminuare a acestei funcţii).

- Politica socială focalizată pe segmentul sărac şi pe cei cu probleme, nu suport

universalist.

Direcţiile lor de acţiune au fost: scăderea impozitelor, şomajul este lăsat să evolueze liber,

considerând că are consecinţe pozitive precum: disciplinează forţa de muncă, stimulează

competiţia, combate inflaţia, „disciplinarea” sindicatelor considerând că acestea rigidizează piaţa

muncii, impun artificial salarii ridicate, înlocuirea asistenţei sociale universaliste cu cea bazată pe

testarea mijloacelor , retragerea statului din rolul de unic / principal furnizor al bunăstării.

Prin toate măsurile menţonate, performanţele aşteptate erau: înviorarea economiei,

creşterea bunăstării ca efect al acesteia, creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor oferite şi,

poate cel mai important, creşterea responsabilităţii indivizilor pentru propria bunăstare.

Soluţia ieşirii din criză propusă de Noua Dreaptă nu a fost însă lipsită de critici,

evidenţiindu-se consecinţele negative ale adoptării unor asemenea programe. Cresterea

economică nu rezolvă problema bunăstării indivizilor ci a condus la creşterea inegalităţii şi la o

polarizare accentuată şi între indivizi, şi pe piaţa muncii; Reforma fiscală a avantajat populaţia

bogată, accentuându-se diferenţele ;Rata sărăciei a crescut; Cresterea economică nu a adus

reducerea şomajului, s-a consolidat o nouă categorie, cea a şomerilor pe termen lung ; Serviciile

sociale private nu au reuşit să acopere nevoile colectivităţii.

Succesul noii legi a muncii este discutabil. Există o voinţă mai mare din partea

cetăţenilor obişnuiţi de a plăti pentru măsurile bunăstării sociale, deşi impozitarea este uşor

ridicată.Ceea ce este cu adevărat nou în această perioadă este explozia noilor tehnologii

legate de internet şi a altor forme de comunicare. Costurile comunicaţiilor variază, iar

generaţiile mai tinere devin din ce în ce mai mult interesate în utilizarea noilor tehnologii.

În ceea ce priveşte cultura şi valorile, se acceptă tendinţe individuale şi o varietate a

stilurilor de viaţă, dar acestea sunt temperate de accentul care se pune pe comunitate.

Deciziile sunt luate de la un nivel mult mai apropiat de cetăţeanului obişnuit. Nu în

ultimul rând, aceste idei apar în cadrul acţiunii politice sau sociale la nivel local. Iar

ideea că internetul poate duce la o democraţie locală îmbunătăţită pare un mijloc puternic

de reactualizare a individualismului şi fragmentării.

17

Prin noua lege a muncii, apare dimensiunea socială în ceea ce priveşte economia, în

termeni nu numai ai protecţiei sociale, ci şi în aceia de a-i aduce pe piaţa muncii pe cei

excluşi social. Este acceptat un nou rol al uniunilor sindicale şi al autorităţilor locale în

cadrul dezvoltării economice, acum privite ca parteneri mai degrabă decât ca inamici, deşi

ele vor rămâne sub coordonare guvernamentală, şi nu invers. Regionalismul economic pare

să fie o componentă-cheie a strategiei noii legi a muncii.

În ceea ce priveşte statul, sunt din nou continuităţi şi schimbări. Noua lege a muncii

susţine că se urmăreşte egalitatea de şanse şi promovarea dreptăţii sociale, dar susţine că

acestea vor fi mai bine îndeplinite prin competiţie şi prin accentuarea rezultatelor

deosebite mai degrabă decât prin uniformizare. Referitor la relaţiile în cadrul economiei,

apar idei noi referitoare la parteneriatul public-privat. Sectorul privat nu este neapărat

mai bun, iar sectorul public poate oferi modele utile pentru politică în anumite

domenii.9

Asistăm la dezvoltarea unui nou tip de stat, cu noi valori şi funcţii şi noi relaţii cu

alte niveluri de guvernare, ca şi în ceea ce priveşte sectorul privat. Contextul globalizării

şi europenizării este important. De fapt, europenizarea este atât un răspuns la

ameninţarea globalizării, cât şi o expresie a acesteia. Apare şi necesitatea regândirii

conceptelor şi practicilor politice ale statului, democraţie, guvern reprezentativ şi instituţii.

Democraţiile moderne sunt caracterizate de o mare varietate a expresiei lor

instituţionale.

Ca o caracteristică generală, puterea si funcţiile sociale ale administraţiei centrale ale

statului sunt în declin. În special după 1990, asistăm la transferul centrului de greutate al

bunăstării colective spre comunităţile locale, din ce în ce mai puternice şi mai influente.

Fenomenul, denumit “revoluţia comunităţilor” se încadrează în procesul mai larg de

emancipare a comunităţilor locale şi al deplasării accentelor dinspre un stat spre o societate a

bunăstării: ,,from Welfare State to a Welfare Society".

9 Sorin Cace - Statul bunăstării: evoluţii şi tendinţe , Editura Expert ,Bucureşti, 2004 , pp. 60-63

18