comuniunea cuvantului

Târgu-Mureș 2015

Ciula Ciprian Claudiu

ISBN 978-973-0-19790-7

Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Mă pierd, ca să mă regăsesc în Tine, Doamne!

În abordarea ei spirituală, tensiunea omului spre Absolut, neliniștită în nesfârșirea

ei, descoperă că numai Absolutul este sfârșitul şi împlinirea călătoriei mundane a omului;

numai comuniunea poate fi acceptată ca punct terminus. Dumnezeu se oferă pe Sine în

bunătate şi iubire spre comuniune, aşa încât El devine sensul existenței omului şi

singurul adevăr cu valoare absolută a vieții lui.

Dumnezeu poate pedepsi omul pogorând peste el harul Duhului Sfânt - în cea mai

neagră depărtare a sa de El, tocmai pentru a fulgera încrâncenarea lui de a trăi singur în

comuniune cu Dumnezeu. Iar pogorârea harului aduce atunci durerea. Timpul vieții se

contractă în clipa în care ai avut o comuniune cu Dumnezeu. Și damnat fiind întru iubirea

lui Dumnezeu, viața devine moarte în exterior și foc al inimii. O întoarcere a cuvântului

cine sunt la Izvorul Cuvântului – cine Ești, aduce după sine o recentrare a vieții întru

Hristos, având ca rezultat smerenia – pentru Tine sunt. Întreaga viață creștină se dezvoltă

în aceste coordonate: învăț cine e Dumnezeu, ce e Dumnezeu, cum e Dumnezeu, ca apoi,

prin rugăciune, comuniunea Bisericii în Sfintele Taine și lucrarea harului Duhului Sfânt,

să ajung la înțelegerea că tot ceea ce știu despre Dumnezeu se cere uitat. Învăț primind

(sunt în măsura în care alții au investit în mine) ca apoi trăind - să uit. Uitarea nu e o

pierdere, o depersonalizare, o amnezie totală sau parțială, ci e starea firească – trăită de

Sfinții Părinți – în care omul în relație cu Dumnezeu începe să tacă (uitându-se) și să

asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Până atunci – poate – doar omul vorbea. Trăia singur (cu

cuvântul lui) în relație cu Dumnezeu. Teama de a renunța la fixitatea cuvântului despre

Dumnezeu (chiar și în cazul experierii reale) arată o iubire egoistă a tot ceea ce

reprezentăm – ca reprezentare. Rezolvarea e înțelegerea că întreaga existență umană e

asumată de Hristos pe Cruce, iar uman - că tot ceea ce sunt și vreau, se cere oglindit în


realitatea Crucii. Crucea e iubirea lui Dumnezeu, iar în iubirea Lui - pierzându-ne și

neînțelegând - trăim ceea ce depășește înțelegerea noastră.

Spune numai (doar) cu Cuvântul și se va vindeca ....

Neputințele și patimile societății se descoperă ca neputință a noastră de a le vindeca.

De prea multe ori vorbim despre absența lui Dumnezeu decât de prezența Sa; de prea

multe ori predica în Biserică și cursul din ora de religie evocă ca sentință neputința umană,

în starea ei de păcat, și nu ceea ce reprezintă bucuria noastră de a trăi – Hristos. A vorbi

de ceea ce e o schimonosire a frumosului divin (chipul), ca stare de păcat, în mod

continuu, creează frustrări, iar nu gânduri smerite, creează dependențe neroditoare, iar

nu o nevoie de a-ți explica viața și a o umple de divin. Din cuvânt lipsește Cuvântul, iar

din explicație Viața. Vorbind despre viața omului reflectată în Evanghelii omitem

deșertarea divină dincolo de meritul uman. A pune ne-pătimirea drept început al

cunoașterii lui Dumnezeu înseamnă a-L rupe pe Dumnezeu de om. Părinții nu au vorbit

niciodată de o stare duhovnicească ruptă de neputință, deoarece ne-pătimirea e cercetare

divină din dorința omului de a se apropia de Dumnezeu. Mintea noastră trebuie să ajungă

acasă – întru bucuria Casei Tale. Învățând să trăiesc prin și pentru celălalt al meu aproape,

învăț să accept și să primesc Adevărul nu ca o explicație rațională (orice fixitate e o idolatrie

– spun Sfinții Părinți) a unei realități, ci ca o experiență – de dorit – a harului. Dar ca acest

Adevăr al Duhului să poată pătrunde neînțelegerea umană e nevoie de desțelenirea inimii.

Nu înlocuim iubirea de păcat cu o iubire mai mare – de Dumnezeu, ci trăim păcatul

înțelegându-l și surprinzându-i duhoarea morții, ca absență a lui Dumnezeu.

Viața e rațiune îmbrăcată în simțire și simțire raționalizată. Întoarcerea Fiului risipitor

– din moartea înțelegerii și a simțirii, are ca rezultat smerenia minții (Haina lui Hristos,

unitatea minții în Dumnezeu, iar nu împrăștierea ei; statornicia ei în a asculta glasul Celui

ce strigă Vino afară - învierea lui Lazăr- din cele ale morții – patimile), râvna inimii

(pocăința – Domnul se uită la inimă, spune Sfântul Nectarie) sau pecetea Duhului Sfânt

(care aduce dorința de a fi lepădat în curțile Casei Domnului) și virtuțile (trăirea în Hristos,

cu Hristos, spre Hristos - prin Duhul Sfânt).


Binele este, întotdeauna, noutate în planul ființei!

Nimic nu sunt dacă sunt și am fost. Sunt în măsura în care cresc (prin harul divin)

spre un a fi (altfel decât sunt, ca sistem de reper și înțelegere), a putea fi (ceea ce reprezintă

setea continuă de Dumnezeu, dorul ce mă apropie de Trupul și Sângele mântuitor, al lui

Hristos). Deoarece, dacă omul, ființă chemată la comuniune sau ființă pentru comuniune

(fiind cuvânt al Cuvântului pentru cuprinderea în iubire a înțelesului – cuvântul - celuilalt)

se percepe pe sine doar în raportul cu trecutul și prezentul (sunt) nu se poate explica

resortul - om și Dumnezeu. Sunt în măsura în care nu rămân într-un eu static, cuprins

într-o imagine de sine (socială, fardare și un fur axiologic) ruptă de mișcarea continuă –

formatoare spre Dumnezeu. Rămânând firesc (umanul restabilit și asumat în Hristos prin

iubire jertfelnică) pot să rămân diferit în noutatea experierii lui Dumnezeu, rămân în

unitatea Trupului lui Hristos. Păcatul uniformizează – rămân la fel, cu alții ca manifestare

(orizontalitatea simțuală) și ca destin tragic, impunându-mi limita și nimicul existenței în

absența lui Dumnezeu.

Rezistența pe care păcatul o pune în noi, în apropierea (prin îndepărtarea de noi) de

Dumnezeu o reprezintă rodul minții subjugate de iubirea de sine. Mintea căzută în păcat

caută – certitudinea – înțelegerea (sensul acolo unde nu e; Izvorul rațiunii e Dumnezeu,

Ioan 1,1), care apoi aduce după sine akedia. Certitudinea – e boala omului de azi

(încremenirea rațională într-o realitate aparent cunoscută). În tot ceea ce face caută să

cuprindă – ca odihnă – înțelesul realității sale, înțeles neroditor (de acum bea și mănâncă,

pentru că ți-ai umplut hambarele). Certitudinea creează – idolatrie, prin staticitatea

adevărului real (adevărul nu e Adevăr, adevărul e cale spre Adevăr). Această rămânere în

adevărul propriu ne îndepărtează de Dumnezeu (v. tânărul din evanghelie – lasă toate și

îmi urmează) și de aproapele. Ne-cunoștința umană reprezintă definiția noastră despre

adevăr. Maladiile omului contemporan sunt (și): autosuficiența, negarea (negarea nu

rezolvă ci împrumută rezolvarea introducând timpul) ca neîmplinire, pierderea libertății

prin uniformizarea pătimașă. Așteptarea (ca autosuficiență) e numită de filosoful

Constantin Noica urzeala răului (aș fi putut dacă.., timpul neimplicării, nedefinirii,

repoziționării). Sfântul Grigore Palama spune: tăcerea e trădarea lui Dumnezeu (în

evanghelii cuvântul: merge-ți și nu spuneți nimănui e urmat de glasul mulțimii – Cât bine

mi-a făcut Dumnezeu). Tăcerea, ca așteptare în frica păcatului (starea pasivă, deznădejdea


– parabola talanților). Dar așteptarea poate fi și roditoare: ca stare (activă) a întrebărilor a

căror cuvânt nu s-a rostit, ca stare de post – fiecare gest al creștinului e o așteptare

(rugăciune) la comuniune. Iubirea e așteptarea celuilalt în deschiderea mea sinceră față

de el. Între deja și nu încă îmi petrec viața ca pregustare a divinului și așteptare a Celui

Preaînalt. Așteptarea e o cale a ascezei – ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, în timp ce

rateul uman are sâmbure neacceptarea realității personale, cu binele și răul care îl are;

nu neatingerea unei trepte de curățire și îndumnezeire reprezintă rateul ci lipsa acestei

dorințe pentru atingerea acestor trepte (îndumnezeirea nu o facem ci o pătimim după har,

ca pe una ce este mai presus de fire; căci nu avem în fire putere – facultate – primitoare a

îndumnezeirii – Maxim Mărturisitorul). Așteptarea ca neactivitate, ca repaus (Cel ce stă să

aibă grijă să nu cadă) îi dă omului sentimentul, rațional, al inutilității (sinuciderea este

da-ul ființei dat eul-ui dezgolit de sens, e starea de judecată în care ființa își cere boldul ei

iar omul nu are ce să îi dea, decât golul, nimicul (rutina zilnică).

Prin credință mă rostesc, rostesc și sunt rostit; mă aduc, aduc și sunt adus jertfă.

Nerostirea (ca lipsă a cuvântului pentru Dumnezeu și aproapele; ca uitare – Cine ești?)

înseamnă iad (Dumnezeu nu îmi rostește, ca binecuvântare, numele – v-am șters din

cartea Vieții; după căderea în păcat Dumnezeu îi dă speranță omului de mântuire rostind:

Adame, unde ești?). Absența mea din Cuvântul rostit (rugăciunea Bisericii nu vorbește de

mine), pentru că prin libertatea pe care o am îmi arăt setea mea de moarte rupându-mă

de Trupul Bisericii, îmi aduce singurătatea, izolarea (ca refuz al comuniunii).

Drama umană apare în momentul în care omul dorește a fi-ul, considerându-se for

superior, model sau marcă a vieții, ieșind astfel din Viață și îmbrăcând existența sau falsul

(plictisul care urmează oricărei plăceri pătimașe este un gol prevestitor al morții), ca o

staticitate. Făcutu-m-am tuturor toate - este realitatea îmbogățirii și creșterii umane, în și

prin harul divin, care cuprinde în iubire pe tot omul, precum Hristos este Omul pentru

oameni (mai aproape de mine, decât sunt eu pentru mine). Ființei umane nu-i lipsește

nimic (i se adaugă, din mila lui Dumnezeu, harul spre dospirea, creșterea duhovnicească)

iar îndemnul vechi testamentar crește-ți și vă înmulțiți, provoacă umanul spre experierea

propriei ființe, unde divinul adaugă noi înțelesuri actului creativ. Devenim, astfel, fără a

ieși din grădina Edenului, altfel - omul devine ființa care există fără însă a fi. Poate fi ființa

noastră atât de minimală încât să poată spune, aproapelui său: te cunosc?! Închiderea

aproapelui într-o realitate fixă (tablou închis), îl lasă într-un trecut (de cele mai multe ori

îmbibat de neînțelegeri și contradicții) fără a-i da șansa unei reîntoarceri în comuniune,


decât în urma unui troc al binelui (dacă recunoști, dacă îmi dai, dacă vei fi – vom fi

împreună). Precum mortul nu mănâncă, așa și sufletul curat nu poate să osândească pe

alt om, chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli (Avva Longhin). Aproapele rămâne

competent sau conform dorinței mele de a fi – cumva, primind astfel prietenia mea și

excluzând din viața mea tot ceea ce nu e ca mine (lumea devine imaginea înțelegerii mele

și a nevoilor mele). Dacă nu ajung să înțeleg ceea ce trăiesc, cum pot da aproapelui (din

viața mea) ceea ce cred că înțeleg dar nu trăiesc? Poate omul să-și robească propria ființă,

ținând-o ca o expresie a propriului for rațional? Dacă omul își exprimă viața într-un cumul

de valori și de nevoi, nu e oare comparabil cu o mamă care își hrănește copilul cu aceeași

hrană? Îmbogățit în valori omul ajunge să trăiască singurătatea valorii (valoarea închisă –

ca, chip al meu față de altul) devine egolatrie și idolatrie (singurul exemplu al vieții noastre

e divinul, ceea ce face divinul prin și din om). Poate omul să se iubească și să iubească

atâta timp cât se străduiește în zilnicul său să iasă din firescul său căutând să fie (ca

imagine socială altfel decât e) cumva, la fel ca celălalt, anulând astfel unicitatea, valoarea

și calitatea umană? Darul divin, personalizat, e anulat de om - uniformizându-se și trăind

doar viața ca subzistență (bioticul). Viața în Hristos e noutate zilnică a înțelegerii, a simțirii

și a dorului de a surprinde gestul divin în viața aproapelui. Înțelegerea nu e o interiorizare

a realității exterioare sociale, ci descoperire în Duhul Sfânt. Firescul rațiunii nu e să devină

chip al iconurilor exterioare, ci să dea sens continuu iconurilor exterioare, prin darul

dumnezeiesc. Păcatul aduce în minte ideea împlinirii ființei ca bine subiectiv, nelăsând

loc unei introspecții obiective. Omul devine stăpân peste sine și viața lui, aruncându-l în

monotonia vieții (același cuvânt, aceeași simțire, aceiași oameni, etc.). Cel ce își ia valoarea,

înțelegerea sau trăirea ca etalon pentru alții poate fi acuzat de rasism și idolatrie, îngrădind

pe Cel necuprins. Binele e întotdeauna noutate în planul ființei. Ceea ce știu și trăiesc

identic (ca raportare) e binele meu. Cu toate astea susțin: Mă identific ca să mă pierd întru

Tine; mă diferențiez doar pentru a mă regăsi în totul asumat de Tine! (unitatea în

diversitate – Biserica). Libertatea care deliberează și alege între bine și rău e denaturată –

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. A alege răul ca absență a vieții, sau robie voită, ar

duce la înțelesul relativ că libertatea este lipsa libertății aleasă în mod liber. Dependența

omului de neplăcere/rău ca stare devenită firească, îl face pe om să prezinte răul ca

prezență vie în ființa lui, iar binele ca incident. Omul înlocuiește fundamental principiile:

vorbește de viață prin moarte, ca moarte. Omul face efort pentru a-și aminti binele pătimit,

dar e capabil să re-trăiască, ca stare de ”cruce dată de Dumnezeu” (martiriul social) – orice

pătimire negativă, cu o adevărată plăcere (vorbind cu ardoare ce mult rău a pătimit de la

aproapele și Dumnezeu, deși în el nu găsește nici o vină). Omul legat prin termenul aproape


al meu (pentru că mă înțelege) devine pubela în care arunc fundamentul nihilist al vieții

mele. Și astfel nu pot trăi bucuria aproapelui decât prin apartenența lui la negativul vieții

mele. În tot acest context Dumnezeu e absentul principal. E absent pentru că nu poate fi

inclus într-o discuție din care lipsește sensul – jertfa iubitoare pentru aproapele. Credința

este starea în care mă explic doar asumat de Dumnezeu. Dumnezeu nu e pentru mine, al

meu – pentru că îl asum, ci pentru că mă las asumat. Smerenia, ca dar divin, descoperă

în om puținătatea (trăirea prin sine) omului, dar și închiderea posibilităților creșterii și

împlinirii umane, într-o stare de păcat. Deschiderea spre infinitatea manifestării divine în

propria finitudine arată marea taină și intimitatea între om și Dumnezeu. Pentru că tot

ceea ce umple Dumnezeu prin harul Său, ca revărsare iubitoare, depășește putința de

cuprindere și simțire – înțeleasă a omului.

Cutremur și despicare a minții noastre lumești ești Cuvântule!

Trezvia este starea obiectivă a ființei, în care omul își reevaluează poziția sa în

coordonatele Dumnezeu și lumea, căutând să se redistribuie prin harul lui Dumnezeu

lumii, ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Este starea de luciditate a ființei, e starea dinamică

a abordării potențialului ei. Ne scoate din subiectivismul cu care ne ținem ființa în

antecamera prezentului. Subiectivismul creează stări de dependență de sine, inoculează

valoarea ca fundament în ființă (dar, fără de Mine nu puteți face nimic), și nevoia lumii

(nonvalorice) de mine. Devin într-un târziu o contradicție cu lumea, deoarece nu reprezintă

sensul vieții, căzând într-o damnare socială, neduhovnicească. Dacă realitatea mea, a

înțelegerii mele, este o realitate antagonică pentru aproapele, subiectivismul și

mediocritatea înțelegerii va ieși la iveală. Înțelesul ni-l ține ascuns pe Dumnezeu – mi-L

doresc, pe Dumnezeu, conform nevoilor mele. Binele este o stare în care omul pătimește

divinul. Trăiesc ceea ce nu pot cuprinde în cuvânt sau depășește epistemologic modul meu

de conceptualizare. Binele nu e modul meu subiectiv, de a extrage din zilnicul meu ceea

ce consider că ajută cuiva sau mie, ci e starea în care omul creează premisele întâlnirii cu

divinul prin practicarea virtuților. Binele e pătimire nu alegere. Dacă ar fi alegere am avea

dreptul de a ne aroga binele nostru, ca fiind o rețetă mai bună pentru aproapele.

Coborârea minții în inimă, nu presupune o anulare a minții. În momentul întâlnirii dintre

Hristos și Baraba, Baraba rămâne melancolic, tributar lumii în care a trăit sau lumii pe

care o poate construi conform înțelegerii lui. I se cere să renunțe la construcția rațională

și să simtă, să gândească cu inima. Rațiunea e zidul de apărare împotriva invadatorilor

(gânduri, porniri pătimașe), iar inima e altarul jertfei noastre; jertfa depinde de curăția


inimii – discernământul e taina inimii. Șederea la masă cu Hristos nu te face deprimat,

melancolic (după lume), ci te face flămând după dumnezeire. Credinciosul căzut nu caută

cu privirea praful (pământul fără viață – disperarea, moartea) ci caută cerul. A creat nu

pentru a umili omul, arătându-l cât e de mic și neputincios, l-a creat tocmai pentru a

arăta posibilitatea intimității reale, între Dumnezeu și om. Intimitate asumată și dorită în

mod permanent, ca jertfă a inimii, iar nu ca un comportament exterior învățat (atribuirea

exterioară a sensului ființei nu poate responsabiliza ființa spre împlinirea sensului).

Dumnezeu este o întrebare, o oglindire, o îndoială. Înțelegerea neînțeleasă

din suprema îndoială.

Societatea nu trebuie schimbată, societatea trebuie îmbogățită!

Nu putem vorbi de dialog atunci când în plan semantic există separații de nuanță

sau nuanțări ale realității. Realitatea nu reprezintă interiorizarea exteriorității, ci

îmbogățirea exteriorității, printr-un surplus de nuanță (de Adevăr), pe care fiecare dintre

noi o așează peste plasticitatea la care se raportează. Curăția inimii îl face pe om translucid

astfel încât Lumina care luminează toate să devină o sete interioară, prin care realitatea

este ridicată spre frumusețea la care este chemată. Uniformitatea biotică ne impune prima

realitate în defavoarea comuniunii - sensul ne ține ascuns Frumosul.

Dacă voi sta toată viața cu spatele către Lumină, toate ale vieții vor primi umbra

(egolatria și egocentrismul) eului meu. Toate ale mele vor fi sensul și rostul vieții mele -

singurele care pot face diferența într-o definiție decentă a vieții. Și astfel, dincolo de mine

viață nu mai e! Nimeni nu dă nimic dacă nu se dă pe sine. Omul este ființă pentru

comuniune sau ființă în comuniune. Iar această comuniune e definită prin transcenderea

propriei realități - în noi. Atunci când toate se definesc prin cuvântul tău, ajungi ca tot

ceea ce te înconjoară să poarte chipul tău, iar această reducere a vieții la o singură nuanță

- eu - arată căderea umană. Atunci când omul stă cu chipul spre Lumină, toate cele ce

sunt vor fi întotdeauna noutate zilnică, uimire și bucurie (La banalul salut Bună ziua -

să-ți fie ziua bună! am răspunde Mulțumesc!).

Dialogul reprezintă distanța pe care o parcurg eu spre celălalt, gândirea negândită

și trăirea netrăită a celui ce mi se descoperă, într-o unitate ființială. Dialogul nu are ca

rezultat concluzia - o certitudine dată de înțelegere - ci o aprofundare a ceea ce pun în

discuție. A dialoga presupune o investiție și o investire a cuvântului rostit, care reprezintă


la un moment dat - negrăitul personal (taina inimii). Cuvântul devine icon al întregului

simțit și trăit de mine. Suntem atât cât am trăit din ceea ce am înțeles în viață. Atunci

când dialogul cade în concret, cuvântul devine patimă, devine al meu. Nu pot dialoga, nu

mă pot da dialogului (mărturisindu-mă) - rămânând în ale mele. Rostindu-mă adaug sens

- punându-mă în discuție, aducându-mă la lumină mă vădesc purtător de Tot/toate cele

ce mă umplu sau îngropat în cele ce nu au viață. Dialogul este o teofanie, deoarece prin

cuvântul rostit, ca dorință/chemare a mea, spre cele ce se cer trăite și simțite, pătimesc -

mistic - noutatea, în planul Binelui.

Viața este visul divin din om - diversitatea manifestării care umple, îmbracă,

transcende limita înțelegerii. Nimic din ceea ce este în exterior nu poate adăuga sens și

valoare omului. Omul devine, prin re-creație proprie, dramă (nimic nu transcende ființa

lui). Încărcat de lume și toate ale ei, omul nu mai recunoaște Cuvântul. Doar cel ce a

cunoscut tăcerea (starea activă în care negrăit mă grăiesc spre Dumnezeu) cunoaște

frumusețea Cuvântului. Această ne-liniște dobândită, cu voie și iubire, prin îmbrăcare cu

păcatul (hainele de piele) e zestrea prin care ne putem cumpăra întoarcerea la Dumnezeu,

ca stare de smerenie.

Toate se cer dărâmate pentru a fi ridicate prin Hristos în Duhul Sfânt (învățăm despre

Dumnezeu ca apoi, tăcând, să uităm, să lăsăm ceea ce știm pentru a primi cele ce nu le

putem cunoaște). Există şi o cunoştinţă mincinoasă. Omul nu poate renunţa la voinţa de-

a se lumina şi de-a lumina pe alţii. Aceasta ţine de firea lui. Dar poate strâmba setea de-

a se lumina. O poate pune în slujba egoismului strâmt, crezând că îşi lărgeşte conţinutul

eului, reducîndu-l la el însuşi. Prin aceasta renunţă la Dumnezeu. Dar la lume nu poate

renunţa. Şi nu renunţă la ea, pentru că o poate stăpâni ca slăbiciune a trupului.

Rugăciunea proprie (personală) este cuvântul intim al celui ce tinde spre o intimitate

a divinului în realitatea proprie. Rugăciunea proprie reprezintă echilibrul inimii în cuvânt.

Cuvântul care nu obosește, ci reprezintă tensiunea constantă a celui ce dorește să ajungă

la cunoștința vederii și gustării lui Dumnezeu (Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău,

Hristoase!), ca nu cumva nepregătit (neîmbrăcat în setea comuniunii) să intre în

jertfa cuvântului (rugăciunea). Rugăciunea personală o primește omul ca dar divin.


Cercetarea zilnică a minții și a inimii e o datorie a celui ce caută curăția inimii și a

înțelegerii. Această cercetare are ca obiect de observare atât păcatul cât și binele făcut. Ca

și cercetarea și spovedania îmbracă două forme: o cercetare a ceea ce reprezintă dorința

pătimașă (iubirea de sine) reflectată în păcatele și patimile personale, dar și o cercetare a

binelui făcut; o cercetare zilnică a realului imediat, a reacțiilor imediate care ne

îndepărtează prin sâmburele neroditor și o cercetare în ansamblu în care omul privește

relația lui cu Dumnezeu (ca realitate, iar nu ca asumare umană). Binele cercetat aduce,

ca rezultat, recentrarea binelui personal la Binele de dorit – Hristos. Credința înseamnă

bucurie vie în tristețea îndepărtării prin păcat de Dumnezeu. Această bucurie e pătimită

de om iar nu indusă de ceea ce a trăit omul. Pentru că nimic nu poate bucura inima

omului în această lume, precum Dumnezeu. Tot cel ce crede nu poate să trăiască

necredința decât ca neputință și niciodată ca alegere.

Trăim credința în Dumnezeu așa cum o înțelegem noi, după puterea noastră de a

o trăi, după puterea noastră de a o dori (alegând timpul și locul manifestării ei), în

singurătatea comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu devine reprezentarea realității noastre

de înțelegere și simțire (dacă îmi este permis – amin-ic la orice cerere umană). Opriți-vă și

cunoașteți! e Cuvântul de viață dătător. Omul vorbește despre Dumnezeu fără a avea

curiozitatea de a-L asculta. Acest bine desparte pe om de Dumnezeu. Hristos spune: de

vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze; același

îndemn, de data aceasta ca o prezentare, de dorit, a Sa, îl întâlnim în cuvintele: cunoașteți

de la Mine că sunt blând (asumarea crucii) și smerit (lepădarea de sine) cu inima (urmarea

lui Hristos, altarul jertfei Lui), acest îndemn împinge ființa noastră întru înțelegerea

neîmplinirii noastre.

Omul de lângă mine e întotdeauna noutate pentru mine în planul Binelui – ca

realitate a credinței. Orice îndepărtare a mea de aproapele meu o înțeleg ca o închidere a

lui Dumnezeu în propria-mi existență, idolatrizându-mi viața. Dar cel ce vede în aproapele

său pe Dumnezeu nu are cum să nu trăiască – din mila lui Dumnezeu – experiența

întâlnirii cu Dumnezeu, fie ea o aprindere a inimii prin dorul după Dumnezeu. Asumarea

aceasta a aproapelui văzută în fapta milosteniei (ca purtare, ca odihnă, ca asumare) o

putem exemplifica astfel: Milostenia e starea descoperită nouă de Dumnezeu prin care

înțelegem, că noi cei săraci în ale iubirii suntem miluiți de cei pe care îi miluim. De aceea

în cererea noastră – nu te supăra, dă-mi voie să îți dau ceva – arătăm șansa pe care ne-o

pune Dumnezeu în față, ca să putem coborî din urcușul nostru neduhovnicesc al patimii,


la realitatea aproapelui. Noi suntem cei ce trebuie să mulțumim atunci când dăm

milostenia inimii noastre. Cel rânduit de Dumnezeu pentru a putea fi miluit – din

nepăsarea noastră socială, sau din învârtoșarea inimii noastre, poartă greutatea chipului

social – într-o smerenie firească, de multe ori de dorit pentru noi. Iar noi datori suntem să

odihnim aproapele în inima noastră.

Fără credință lumea rămâne opacă înaintea omului. Păcatul este un aspect al crizei

limbajului religios, al conținutului și expresiei sociale a credinței.

Sunt în măsura în care alții au învestit în mine. Memoria vie e agrăirea prin propriul

cuvânt a Cuvântului divin, mereu nou în manifestare, dar mereu Același în izvor. Noutatea

din planul Binelui (omotheia - obișnuirea omului cu Dumnezeu sau omul de un obicei cu

Dumnezeu) ne scoate din planul certitudinii (concretul melancolic ce ține sufletul într-o

iubire a ceea ce poate stăpâni).

Acel fără întoarcere asupră-și nu se socotește pe sine, ci caută către cel iubit. Dar

smerenia nu este doar a se înjosi și a nu-i păsa de înjosire, ci a-i păsa de împlinirea celui

iubit. De ce? Pentru că prin cel iubit trăiește. În cel iubit caută și se golește pe sine, ca să

primească în sinea sa golită de ego-ul său pe cel iubit. Ca cel iubit să odihnească în el și el

în cel iubit. Și asta este ceea ce se cheamă perihoreză (întrepătrunderea) în limbajul nostru,

care este esența iubirii veșnice. - Ieromonahul Rafail Noica

Dumnezeu îl trăiește pe om oglindindu-se în gesturile lui simple, odihnind orice

chemare sau tensiune a aproapelui ce depășește zbuciumul neroditor al zilei. Comuniunea

ar putea însemna abordarea ființei umane personalizate în universul uman asumat de

Hristos. Omul trebuie abordat în universalul lui; definirea lui e dată de conturul pe care

Hristos l-a dat omului prin opera de mântuire. În Jertfa Lui fiind cuprinși (nu ne

aparținem) nu facem decât, în zilnicul nostru ascetic, să răspundem, precum cel ce a furat

împărăția prin smerenia lui - pe Cruce - pomenește-mă Doamne. Rostește-mă, cuvântă-

mă Dumnezeul, Dumnezeul mântuirii mele, pe mine ce doresc să cuvânt Cuvântul în clipa

vieții mele.

Nu poți comunica decât dacă te dai întreg (făcutu-m-am tuturor toate), nu poți da

amprenta ta în idei și fapte fără a te lăsa consumat de aproapele. Omul istoric își explică

curgerea fără însă a-și înțelege darul ființei. Hristos este Omul pentru oameni, singurul

care răspunde acestei nevoi umane de a explicita umanul, de a umple golul creat de

cuprinderea și omogenizarea omului în faptul istoric. El aduce în lumină realitatea ființei


umane concentrând în întreaga natură umană manifestarea divină. Iubirea lui Dumnezeu

copleșește rațiunea și înțelegerea noastră - motivul iubirii nu este manifestarea ființei, ci

ființa însăși.

Dacă frumusețea lumii s-ar reduce la o percepție plastică, utilă sau ideatică (a ceea

ce ne dorim) cum putem primi și privi frumusețea divină?

Prin păcat - Binele (Hristos) - pentru om devine bine subiectiv (interpretabil). Păcatul

aduce o schimbare în rațiunea umană, nu ca lipsă ci ca plus (adăugire). Păcatul aduce în

rațiune ideea împlinirii ființei ca bine subiectiv (personalizat, unic, suprem) fără să lase

loc unei introspecții obiective. Omul devine stăpân peste sine impunându-și limita rațiunii,

a înțelegerii și a voinței. Definindu-și existența ca viață în afara Vieții. Omul devine ființa

care există fără însă a fi. Pentru că nimic nu poate chema ființa mea la viață din ceea ce

știu și trăiesc (identic cu mine). Binele ne este înțelegerea realității (contextului - de care

pot uza în folosul meu), ci sensul și scopul ei, care mă poate surprinde, cuprinde (Fără de

Mine nu puteți face nimic). Omul nu poate fi rețetă a vieții. Antropocentrismul zilelor

noastre arată un om îmbrăcat cu sine, vorbind de sine, despre ale sale, arătând mereu

celor chemați cum trebuie trăit. În certitudinea lui nu e loc de Dumnezeu. Dar dacă

Dumnezeu e noutate permanentă și continuă, în relația cu omul (ce explică obișnuirea

omului cu Dumnezeu, urcușul permanent), omul ar trăi permanent și continuu, într-o

intimitate cu Dumnezeu, în afara reperelor sociale. Întâlnirea cu Hristos aduce în prim

plan cuvântul: de acum să .... arătând starea pe care Sfinții Părinți au trăit-o, acest între

deja și nu încă - pregustarea frumuseții divine atât cât poate omul cuprinde în trup fiind.

Zilnicul nostru ne pune în balanță două stări, care au două izvoare antagonice: plictisul

(golul prevestitor al morții care urmează ca dar al stării de păcat) și dorul (ca rod neînsetat

al iubirii și căutării frumuseții divine). Prima stare mă încadrează în social delimitându-

mă de tot ceea ce mă înconjoară (unicitatea în defavoarea comuniunii - omul îmbogățit în

valori trăiește singurătatea valorii) iar cea de a doua - dorul - mă încadrează în mod unic

în unitatea diversității umane (datori fiind să odihnim pe aproapele nostru în inima

noastră). Prima stare poate avea un urcuș înșelător ce culminează într-o etică socială, dar

cea de a doua surprinde întotdeauna dând o nouă perspectivă vieții - veșnicia (iubirea este

înveșnicirea omului).


Nu există adevăr și ființă decât în persoană (a ființa e mișcarea vieții spre împlinirea

rostului ei - sfințenia), iar persoana e tot adevărul și toată ființa. De aceea, a crede că nu

te interesează, că nu Îl atingi, nu-L cunoști sau Îl poți evita pe Hristos, este la fel cu a

crede că poți să te strecori prin viață ne-trăind. Însă nu poți să scapi de adevărul personal

ca Persoană absolută revendicatoare în chip imperativ. Căci adevărul și esența oricărui

om este nevoia, setea nesfârșită de a interpela și a fi revendicat, de a chema și a răspunde

- concret și imediat - la măsura Absolutului personal. De aceea orice om care nu fuge și

are curajul să se întâlnească cu sine - îl va întâlni inevitabil pe Hristos. Dacă nu aș fi

stricat tot ceea ce credeam că este bun - nu aș fi ajuns la fapte bune. Mântuirea se zidește

pe dărâmăturile mândriei. Dacă ai credință totul se împlinește. Dar a crede cu sinceritate

e teribil de dificil. Nimic nu este mai dificil - să crezi cu pasiune, cu sinceritate, cu

seninătate. Pentru că cel mai mărunt gând ce nu este întemeiat pe iubire - nimicește

pacea.

Acesta este omul firesc, omul ce țese în inima lui cuvântul hristic - omul ce viețuiește

în vecinătatea sfințeniei.

Noțiunea de păcat se arată acolo unde raporturile dintre Dumnezeul Absolut și

omul-creat capătă caracter personal. Altminteri, rămâne numai o reprezentare

intelectuală despre o treaptă sau alta de desăvârșire a formei de existență. Păcatul

întotdeauna este o crimă împotriva iubirii Tatălui ceresc. El apare ca o îndepărtare a

noastră de Dumnezeu și ca o înclinare a noastră spre patimile noastre. Omul se rupe de

Viață căutând să trăiască. Pocăința este legată întotdeauna de o rezistență a noastră față

de tenebrele păcatului.

Sfinții Părinți spun că numai smerenia poate salva omul și că mândria singură

ajunge să-l poată arunca în întunericul iadului. ”Smerenia îl face pe om sălaş al lui

Dumnezeu", a grăit Marele Varsanufie. Smerenia este har netâlcuit al lui Dumnezeu,

pătrunsă în chip de nepătruns doar prin simţirea duhovnicească a sufletului. Fiindcă

smerenia e lucru dumnezeiesc - a fi numai cu Dumnezeu, a te bucura neîncetat şi

continuu de această desfătare şi a nu amesteca nicidecum în această desfătare cele ce

trag spre cele opuse. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare

a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu

inima (Matei 11, 2) Sfântul Ioan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor: „învăţaţi-vă nu de

la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăşluirea, din luminarea şi

din lucrarea Mea în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu cugetul".

Cum să pricepem însuşirea şi lucrarea lui Hristos? Ele, precum şi simţirea lor, sunt


nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va

păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus (Filip. 4, 7). Pacea lui Dumnezeu

este şi începutul, şi urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi începutul

acestei lucrări. Ea lucrează asupra minţii şi a inimii prin atotputernica putere a lui

Dumnezeu. Atât puterea cât şi lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse. Iar biruința

asupra întregului complex al patimilor înseamnă redobândirea unui mod de a fi asemenea

lui Dumnezeu.

Răul nu poate fi nicidecum pricină a binelui. Păcatele, ca bucurii ale vieții acesteia

copleșesc credința noastră neputincioasă; Uitarea de Dumnezeu, făţărnicia şi dorinţa de

a plăcea oamenilor nu pot fi pricină de zidire: ele pot plăcea lumii, fiindcă dintotdeauna i-

au plăcut; ele pot atrage lauda lumii, fiindcă dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea

şi încrederea lumii, fiindcă dintotdeauna le - a atras. Lumea iubeşte ceea ce e al său; ea

laudă pe cei în care aude duhul său (Ioan 15, 18-20).

Trăim foarte des expresia lipsei curajului duhovnicesc de a ne asuma și a ne epuiza

resursele în Lumina Vieții. Ne asumăm târziu, pentru că înțelegem la fel de târziu că toate

ale noastre se cer luminate și îndreptate prin Cruce. Păcatul este starea ascunsă care se

îmbracă subiectiv într-o frumusețe întunecată - pentru că întotdeauna păcatul este o

diluare a valorii creștine, o adăugire amăgitoare care cheamă ființa noastră la singurătatea

morții. Vai de cel singur! - spune Eclesiastul, pentru că singurătatea este rodul păcatului

(de aceea amăgiți fiind ne căutăm chipul păcatului în aproapele nostru, concluzionând -

nu doar eu fac așa ceva!). Viață am cerut de la Tine și mi-ai dat lungime de zile...deși

suntem în viață, viața noastră trebuie să primească rost - rostul vieții este Viața. Tot ceea

ce se săvârșește în Lumină capătă rost, iar cele ce sunt întru ascuns, ne ține înlănțuiți

întru neputință. Vindecarea de toată întunecarea pătimașă, începe cu îndemnul

Mântuitorului - Îndrăznește! Îndrăzneala de a chema Numele Celui Viu - e dorință de viață!

Cu greu și cu mult plâns lasă omul propriul mormânt al patimii, pentru a primi Lumina

Vieții. Pentru că prin păcat toate sunt dulci și plăcute, ușor de săvârșit, stăpânind întreaga

noastră fire fără ca noi să adăugăm ceva; e ceea ce ne stăpânește ținându-ne în ceea ce

vrem să știm și să înțelegem. Și înțelegem pentru că toate sunt la fel întru întuneric și

nimic nou nu poate chema ființa spre altceva. Obișnuindu-ne toate le vedem prin umbra

propriului păcat (dacă omul stă cu spatele la Lumină) și nu putem înțelege diversitatea și

noutatea manifestării Luminii în fiecare om. Cel singur atunci când este scos la Lumină

se cere mutat iar nu vindecat (vindecarea celor doi demonici din Gadara). Așa și omul


atunci când, spre îndreptarea lui, e arătat de ceilalți în puținătatea înțelegerii și trăirii

duhovnicești își caută alt loc în care poate găsi singurătatea comuniunii. Toți cădem

singuri în păcat, dar nimeni nu se ridică singur din păcat (vindecarea slăbănogului din

Capernaum - ia-ți patul tău - starea statică a păcatului, și poartă-l - păcatul trebuie să-l

avem în fața ochilor minții pentru a înțelege depărtarea noastră de Dumnezeu și a întreține

dorul ce cheamă permanent Numele Lui).

Toate sunt curate pentru cei curați (Tit 1, 15), iar în psalmul 113 aflăm: ochi au și

nu vor vedea. Două realități antagonice: o stare a comuniunii între om și Dumnezeu (în

care omul nu pune în discuție cele ale vieții, ci caută să înțeleagă ce poate să facă cu cele

ale vieții) și o stare idolatră - egolatră și egocentrică (pentru că marea dramă - dorul de

ducă, ce creează idol și chip din orice faptă, cuvânt sau stare a omului îndepărtat de

Dumnezeu, începe în intelect - Sfântul Maxim Mărturisitorul; pentru că omul prin păcat

nu mai recunoaște cele firești - obârșia sa). Curăția inimii este obârșia credinței, iar omul

supus și închis în propriul intelect vrea să vadă divinul prin păcat (el clarifică și certifică

când Dumnezeu se manifestă sau nu în viața sau în apropierea lui, ca realitate imediată

- reacția fariseilor la vindecarea celor doi orbi din Capernaum). Cei doi orbi din Capernaum

primesc Lumina în baza credinței lor, nevăzută și firească, necuprinsă în concept dar

cuprinsă ca lumină în inimile lor, neroditoare în cele ale meritului social dar roditoare

întru bucuria mărturisirii (Hristos este bucuria grăită a vieții), nu părtinitoare și fățarnică

ci simplă și revendicatoare (îndrăzneață); o credință ce exprimă, cum spuneam, nu grija

vieții și a tot ceea ce credem că ne lipsește, ci dorința de a vedea - Chipul bucuriei noastre,

Hristos!

Bucură-mi sufletul, cu chipul tău, hristoase!

Ciprian Ciula

comuniunea cuvantului

Documents