5.

foloseste antiteza: ntre omul de geniu (omul superior) si omul comun (luceafarul fata de mparat) ntre absolut (Demiurg si Hyperion) si efemer (Catalin si Catalina) ntre lumea contemplatiei pure, reci, a luceafarului si lumea instinctualitatii oa rbe, ntmplatoare a Catalinei Numai omul superior, geniul este capabil de acest sacrificiu suprem, caci este singurul care poate aspira spre idealul de iubire. Deoarece cei doi ndragostiti apartin unor lumi diferite , iubirea ideala ramne do r un vis. Ceea ce i ofera iubita este dragostea terestra, iar el, omul de geniu, nu se poate desprinde de lumea lui superioara, ceea ce duce la imposibilitatea mplinirii iubi rii ideale. Imaginea celor doi tineri care dorm, surznd, sub vechiul salcm este pura si apartine visului de iubire mereu nemplinit

Geniul este un concept modern,de extractie culturala renascentist-romantica.. Li mba latina cunoaste cuvantul, dar cu diferente esentiale fata de sensul modern, el insemnand spirit tutelar" al locurilor si al locuintelor, genius loci".in antic hitate, in definitia aristotelica, prin geniu se intelegea acel glas launtric ce calauzea traiectoria oamenilor deosebiti. Viziunea romantica, cu interesul ei pentru cultul individualist al eroului si po stuland rolul suprem al filosofiei ce da expresie elanului spiritului spre absol ut, spre totalitate, transmite literaturii acest concept ambiguu, facand din el una din temele literare specifice curentului romantic. Idei filosofice preluate m ai ales din sfera schopenhaueriana - lumea ca reprezentare si manifestare a voint ei de a trai, a instinctului de perpetuare, prezentul etern in care viitorul si trecutul coreleaza reciproc, atractiile reciproce si antinomiile esentiale dintr e sfera omului superior si cea a omului comun - vor circula, in registrul liric sau epic in toata literatura europeana a secolului al XlX-lea. Pe acest raport s e construieste intreaga problematica romantica a geniului, element-cheie al cure ntului cultural si ideologic. Diferentele dintre geniu si omul comun sunt esenti ale: geniul e inzestrat cu inteligenta, obiectivitate, imaginatie exacerbata, as piratie spre absolut, posibilitatea de sacrificare pentru atingerea unui ideal atribute care-i confera capacitatea de depasire a sferei de apartinere, de anula re a propriilor conditionari, cum ar fi limitele de spatiu, timp, societate, soa rta, noroc, dar il si transforma intr-un solitar, neputand a fi fericit pe depli n. in schimb, omul comun se defineste prin afectivitate si instinctualitate, sub iectivitate, pragmatism si oportunism, aspiratie spre implinirea vietii terestre , imposibilitatea jertfirii, sociabilitate -elemente care il impiedica sa-si dep aseasca limitele. Tema geniului va fi frecventata, cu alte coloraturi, si in epoca postromantica, i n zorii simbolismului.

Mihai Eminescu: Scrisoarea I Scrisoarea I abordeaza conditia geniului intr-o dubla raportare: la ordinea cosm ica si la cea umana. Incipitul poeziei marcheaza transcenderea eului subiectiv p rin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care contempla o lume de ea institui ta, lumea visului scoasa din noaptea amintirii". intr-o ampla fraza ale carei pro pozitii principale au ca subiecte ceasornicul" si ea (luna)", sara" apare ca moment de inflexiune intre doua orizonturi existentiale: cel dominat de timpul masurat de ceasornic ( carare lunga") asociat cu spatiul ingust al odaii - inchis de ferea stra opacizata de perdele si vizibil pentru ochii cu gene obosite" la lumina luman arii" - si cel scaldat de voluptoasa vapaie" a lunii, celebrata ca putere magica de dezmarginire a timpului, caci scoate din noaptea amintirii", trecutul inghitit

in magma nediferentiata a Timpului si a spatiului, fiindca deschide si inglobea za odaia -toate odaile - in amplul spatiu terestru. Imaginea lumii, fermecata si privita de luna (caci ea isi arata siesi lumea strab atuta" de farmecul ei), e construita printr-o enumerare in care recunoastem forme le statatoare prin care se perinda ciclic viata din Revedere: marea cu mii de val uri" pustiurile, codrii ce ascund in umbra stralucire de izvoare", carora li se a dauga intr-o forma solemn innobilata forme ale civilizatiei umane, palate si ceta ti". Aceste forme ale duratei, toate scanteind ca-ntr-un vis, sunt urmate de cel e ale vremelniciei, ale unei fractiuni a tim-pului-carare, fapturile umane conte mplate de luna prin ferestre, o multiplicare a celei din prima secventa. Nu dive rsitatea vietilor - ce ar fi putut fi evidentiata prin diferenta odailor, care ra man insa in intunericul nediferentierii -, ci cea a gandirilor" carora le da viat a lumina fecioara" o contempla gan-ditoare" luna. Diversitatea gandirilor-dor, epu rate de durere sau cu durerea amortita", simtita ca-n vis" e conditionata de aleat oriul sortii (norocul din Luceafarul); ele sunt evocate in perechi in antiteza: g lobul" impanzit in planuri pe un veac" cugetat de un rege / ziua cea de maine" cug etata de un sarac; cautarea perfectiunii propriului chip ajustat in oglinda" dupa efemerele canoane ale modei prin buclarea parului (mondenul, omul de lume)/ caut area adevarului lumii si vremii" intr-o altfel de oglinda, galbenele file", (erudi tul claustrat intre tomuri). E de remarcat ca antiteza instituita de soarta func tioneaza doar in aparente, dincolo de ele, tensiunea dorului le releva identitat ea: modelarea, inchipuirea viitorului, la prima pereche, cautarea tiparelor, a c anoanelor in infatisarile variate si variabile ale lumii si vremii, in cazul cel ei de a doua perechi, caci, oricat de diferite ar parea cautarile celor doi, nic i cojile" ale caror nume trecatoare" sunt insemnate pe raboj" de erudit nu se aprop ie mai mult de adevarul etern decat chipul cu par buclat de frumusetea eterna. Ultima pereche care are in comun calculul, socotitul", este menita sa plaseze fig ura batranului dascal" in ordinea umana, intre nenumaratele rapturi supuse, fara exceptie, conditiei de muritor. Apartenenta la aceasta multime este evidentiata printr-un procedeu insolit in cadrul enumerarii de figuri generice: portretul fi zic. Epitetele care servesc individualizarii, menite sa dea duratei concretete u mana, stand deci sub semnul perisabilului, al nimicniciei, dezvolta in fond moti vul batranetii, prezent dintru inceput in identificarea acestei figuri: cu-a lui haina roasa-n coate", uscativ", garbovit", iar gesturile, complementar, dau pregnan ta particularului clipei in care este contemplat ( la piept-si incheie tremurand h alatul vechi, / isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi") subliniind vuln erabilitatea lui ca faptura, accentuata de varsta, in fata rigorilor timpului in forma sa particulara. in acest tablou concret, imagine a unei clipe, apare indi rect si fugar ( de frig... si-ncheie") particularul resimtit de om al ciclicei sch imbari a timpului, alter- nanta zi-noapte suprapunandu-se celei vara-iarna din u nghiul opozitiei caldura-frig. Figura batranului dascal inscrisa intr-un moment al vietuirii sale este complex relationata in context: conexat prin socotit" cu cel care, de pe scandura tarabii" , imparte lumea socotind cat aur poarta marea-n negrele-i corabii", batranul dasc al este reversul antitetic; pe de alta parte infatisarea lui - mana de tarana" vu lnerabila si precara - este ironic opusa puterii de Atlas a mintii sale care spri jina lumea si vecia" intr-un numar". Prin cunoasterea numarului sacru, constiinta batranului dascal este un fel de centru al universului in care viitorul si trecu tul se incheaga". La lumina lunii ea capteaza in imagine inceputul Timpului si a l timpurilor ca si sfarsitul, reintrarea in eterna pace". Inspirata din Rig Veda, imaginea intrarii lumilor in fiinta" a starnit, cu indreptatire, admiratia tutur or comentatorilor creatiei eminesciene prin obligarea limbajului de a numi ceea ce este de nenumit, caci este inainte si in afara de orice nume si de insasi ide ea de nume. Poetul o face negand succesiv afirmatia si negatia pereche, care nic i nu are sens in afara celei dintai, pornind de la realitatea prima in pragul ca reia se opreste cugetul fiinta", apoi stari primordiale, moduri ale lui a fi, pre zent/absent (lipsa), manifest/ascuns, patruns/nepatruns implicand insinele si in afara sinelui -, inteligibil/ininteligibil. Nasterea fiintarii - facere si desfa cere in acelasi timp se produce printr-o fractura, printr-o miscare si desprinde re din imobilismul eternei paci a lui unu - punct in miscare ce se opune ca Tatal

lui tot-haos, facut muma, desfacand negura eterna" in colonii de lumi pierdute" c e vin din sure vai de haos pe carari necunoscute" atrase in fiinta de un dor nemar ginit". Acestui dor nemarginit", interpretat de eminescologi ca schopenhaueriana vointa oarba de a fi, Ioana Em. Petrescu ii da intelesul de dor de autocunoaster e, legand, in spiritul poetului, fiintarea de gandire. Din uriasa perspectiva spatiala a roiurilor luminoase izvorand din infinit" si di n cea temporala a miilor de veacuri" de la brusca desprindere a celui dintai si si ngur", perspectiva ce o depaseste pe cea a ochiului cosmic al lunii, destinul um anitatii ii apare gandului batranului dascal ca derizoriu ironic: copiii lumii mi ci" nu sunt decat musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", uitand cu t otul" ca intr-a veciniciei noapte pururea adanca" prezentul - in acceptiunea de c eea ce este - e doar o clipa suspendata", o himera vis al nefiintei". in imaginea a ceea ce uitam" - si in intreaga aceasta secventa discursul se personalizeaza, c ugetatorul (minte care pricepe si ochi care vede) ipostaziindu-se in lumea price puta si vazuta ca noi, copii ai lumii mici" - grandioasa izvorare a roiurilor lumi noase" pierdute pe carari necunoscute", aidoma musunoaielor de furnici" pe care le facem pe pamantul nostru", apare minimizata prin ampla comparatie cu jocul firel or de pulbere in lumina unei raze a carei stingere face ca totul sa piara ca o umbra-n intuneric". Simetric imaginii, deslusite in cugetul batranului dascal, a nasterii visului ne fiintei divine - universul , se incheaga si cea a sfarsitului, pornind insa dinsp re sistemul planetar al Soarelui care trist si ros" se-nchide ca o rana", iar plan etele, scapate din franele" lui, se azvarl in spatiu intr-o miscare rebela. Nivel ul urmator - imensitatea de dincolo de sistemul solar, acum descentrat si absorb it in negura - e sintetic si metaforic numit catapeteasma lumii" (catapeteasma e perdeaua brodata ce desparte altarul de naos), sugerandu-se astfel calitatea lui de imagine lume de vazut. Invadat in adanc" de intuneric si golit de stele, care ca si frunzele de toamna" pier, universul se resoarbe in noaptea nefiintei" iar t impul mort, in vecinicie". Urmarind aceasta deslusire in spiritul uman genial a enigmei universului fara ma rgini, constatam ca infiorarea, marcata prin succesiune de intrebari ( Fu prapasti e? Genune? Fu noian intins de apa?"), naste doar informa stare a nefiintei divin e si aparitia punctului care se misca, prezentata prin exclamatii, aidoma unui s pectacol prezent. Melancolia ce strabate din evocarea lumilor pierdute atrase in fiinta - si deci in marginire - de dorul nemarginit devine ironie dizolvanta, r ece, cand scara timpului devine Istoria si lumile microscopice popoare". Aceasta f orma de dainuire ce o transcende pe cea a individului si pare din unghiul lui fa ra sfarsit ocupa partea mediana intre nasterea si exctinctia universului. Perife ric in imensitatea himerica a lumilor al carei centru - daca se poate spune asa e nefiinta divina, pamantul nostru" este totusi un pol prin spiritul care cuprind e necuprinsul, statuand astfel, asa cum remarca Ioana Em. Petrescu, functia de a xis mundi a batranului dascal. De aceea suprema ironie a destinului cugetatorului e relevata nu numai din unghiul vremelniciei manii de tarana", care incape bine in patru scanduri", ci mai cu seama din acela al agoniei in derizoriu a lucrarii spiritului sau. infatisarea nemuririi" mandrului spirit genial e intermediata de o strofa ce, restrangand perspectiva asupra totalitatii in extinctie, reia imagi nea diversitatii umane, a indivizilor ale caror vise scoase din noaptea amintirii " de lumina fecioara au fost prezentate in panoramica imagine cuprinsa de ochiul ganditor al lunii. in viata, toti, indiferent de rolul si locul harazit de aleatoriul soartei oarbe" si indiferente, au parte de durere - amortita" doar in vis - munciti" fiind de a v ietii lor enigma", fara a fi constienti ca aceasta nu e decat enigma universului , caci unul e in toti asa cum una e in toate". Transpare aici fugar motivul lumii ca teatru" cu o multitudine de masti repetand aceeasi piesa din Glossa, insa cu o nota de compasiune pentru cei cu inima smerita" ce se pierd nestiuti... in taina ca si spuma nezarita". Comparatia ultima este conexa imaginii simbol a umanitat ii ca mare framantata de valuri in bataia vantului pe care o regasim in Luceafar ul si in alte numeroase poezii. Faptul ca spiritul genial a descifrat enigma si ca sub frunte-i viitorul si trecu

tul se incheaga" nu modifica insa destinul lui. Ideea de care i se leaga viata-nt reaga / Ca si iedera de-un arbor" ca va dainui dincolo de moarte in scrierile sa le ce-si vor gasi adapost in ungherul unor crieri", iar numele lui or sa-1 poarte secolii din gura-n gura... de a pururi, pretutindeni" nu este decat o iluzie. Ne murirea care-i este rezervata e derizorie, nu pe masura puterii sale de a descif ra nemarginirea, ci pe masura spiritelor cu totul marginite care-1 vor reduce la dimensiunea lor. Strofele dedicate vietii dincolo de moartea manii de tarana a spiritului ce-a cuprins tot universul" sunt incarcate de sarcasm: se perinda rand pe rand pedantul cu ochi verzui", replica de peste vreun veac" a strangatorului d e coji" de pe galbenele file", care va cantari aticismul limbii" consemnand doua si ruri intr-o nota prizarita sub o pagina neroada", mititelul" care va vorbi la inmo rmantare lustruindu-se pe el sub a numelui tau umbra" si savantii" posteritatii ne putinciosi sa inteleaga lumina ce in lume-ai revarsat-o", a caror lauda ipocrita si suficienta tinteste perfid reducerea spiritului la dimensiunea unei biografii cu pacatele si vina, oboseala, slabiciunea" fatal legate de mana de pamant". Ultima strofa, despartita grafic printr-un rand de puncte de suspensie, ca spre a marca regasirea linistii fermecate emanate de astrul selenar, reia prima imagi ne. intoarcerea din periplul din lumea si lumile cugetelor e marcata printr-o ma i accentuat particulara imagine a spatiului deschis prin fereastra, intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei s plendoare!" Apoi elogiul ei ca stapana a lumii visului ce se sustrage timpului s i durerii fiintarii se desfasoara in aceleasi cadente largi extinzand orizontul cuprins de vraja ei. Multitudinea fruntilor pline de ganduri" dominata de batranu l dascal nu mai este numita decat prin sintagma unificatoare si egalizatoare toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii" in corelatie cu unica forma a pronum elui personal, persoana I plural in caz oblic ne" (deci nu ca subiect). Absorbtia in acest noi" a extraordinarei varietati de indivizi priviti in desfasurarea dis cursului poetic cu detasare, compasiune sau sarcasm - incluzandu-1 si pe cugetato r, indreptateste concluzia Ioanei Em. Petrescu ca Scrisoarea I este o poezie a De stinului in genere". Expresie suprema a gandirii omenesti, in care nefiinta divi na se cunoaste, cugetatorul - una din ipostazele genialitatii din poezia eminesc iana - este un erou tragic.