conflicte inghetate
DESCRIPTION
lucrare proprieTRANSCRIPT
CONFLICTELE ÎNGHEȚATE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA GEOPOLITICII MĂRII NEGRE
1. Introducere
Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o punte de
legătură deosebit de importantă între Est și Vest, o regiune a lumii care datorită acestui
specific, a favorizat relațiile de schimb economic. Poziţionată la confluenţa a două religii, cea
creştină şi cea islamică, dar şi între două mari familii de popoare, slave şi turcice, deţine un
spațiu geopolitic important, caracterizat de o izolare politică, având ca factori favorizanţi
enclavizarea regiunii şi depărtarea faţă de Oceanul Planetar.
Dacă se ia în calcul doar criteriul geografic, regiunea cuprinde cele şase state riverane
Mării Negre (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi, termenul de
„extins” face trimitere mai degrabă la aspecte de ordin politico-economic, decât geografice,
astfel încât trebuie incluse ţări precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia
datorită importanţei lor politice, economice şi strategice. Aşadar, regiunea extinsă a Mării
Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice
zone din perioada de după Războiul Rece.
Sfârșitul Războiul Rece, prin prăbușirea URSS, va pune punct sistemului de sfere de
influență bipolar de dimensiuni mondiale, aducând un vid de putere deosebit de important, ce
s-a manifestat, în special, de-a lungul zonelor de graniță ale conflictului. Astfel, pe fondul
distrugerii accelerate a puterii sovietice, zona adiacentă a Mării Negre, este martora formării
de noi state, într-un mediu caracterizat de puternice accente naționaliste. Aceste state și-au
stabilit granițele conforme cu împărțirea teritorială sovietică, care nu ținea cont de structura
etnică a populației. Acest fapt a determinat apariția unor tendințe separatiste, transformate în
conflicte armate. Intervenția Rusiei ca mediator în calitate de moștenitoare a URSS, a avut ca
rezultat acutizarea lor și transformarea acestora în conflicte îngheţate.
Nici unul din teritoriile aflate în discuție nu are ieșire directă la Marea Neagră, iar în
două dintre cazuri, nici statele din care fac parte aceste teritorii – Republica Moldova și
Azerbaijanul. Toate aceste conflicte au însă un impact imposibil de neglijat asupra geopoliticii
Mării Negre și asupra relațiilor politice și economice care se țes în acest spațiu și între acest
spațiu și restul lumii. Astfel, conflictele afectează alianțele dintre statele din regiune, rutele
conductelor de petrol și gaze, generează valuri de refugiați și sunt, toate, legate de poziția
Rusiei ca actor cheie în zona Mării Negre.
2. Definirea conceptului de conflict înghețat
Conceptul de „conflict înghețat” pare facil de definit: el se referă la conflicte care nu
au fost soluționate dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se perpetuează o
stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război1. Analizată în amănunt,
sintagma desemnează o situaţie conflictuală acută, dar fără recurs la violenţa armată pe scară
largă, din cauza epuizării reciproce a combatanţilor în faza anterioară de conflict militar şi/sau
a descurajării exercitate de prezenţa unei puteri regionale sau a unei mari puteri din afara
sistemului. Părţile se percep ca fiind, în continuare, în situaţia de a avea scopuri incompatibile
şi miza este de tip „joc cu sumă nulă”. Prin urmare, principala preocupare a fiecăreia este de a
acumula putere, atât prin consolidare economică şi politică, la nivel intern, prin înarmare, cât
şi prin eventuale alianţe cu alte state; şi de a-şi ameliora poziţia relativă faţă de adversari.
Rezolvarea finală a conflictului este amânată voluntar, în aşteptarea unei conjuncturi
favorabile când adversarul va fi convins sau constrâns să cedeze.2
3. Prezentarea conflictelor înghețate
3.1 Conflictul din Transnistria
Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova și
autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului
asupra raioanelor aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina. Conflictul a început
în anul 1990, imediat după proclamarea independenței Republicii Moldovenești Nistrene.
În 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a
Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul
moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu
privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
moldovenesc".
După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care
atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de
trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.
1 Dov LYNCH, Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova, Georgia and
Tajikistan, London, RIIA and Macmillan, 2000, p 45.
2 Şerban Filip Cioculescu, Dileme strategice, politice şi juridice ale „Conflictelor
îngheţate” din zona lărgită a Mării Negre, „Infosfera”, anul I, nr. 4/2009, p. 37
La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu
privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii
Moldova. Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist
sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit
grad de autonomie vizavi de Moldova.
Până la această dată negocierile nu au avut succes, principalele motive fiind refuzul
ambelor părți de a se recunoaște oficial, precum și lipsa de interes în plan internațional.
3.2 Conflictul din Nagorno-Karabach
Regiunea Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah a fost o unitate
administrativ-teritoriala a R.S.S. Azerbaidjan, în cadrul U.R.S.S. Populația sa era majoritar
armeană și constituie în prezent Republica (de facto independenta) a Karabahului de Munte.
Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spațiul ex-URSS.
Începând cu finele anului 1987, populația din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaționalii din
Republica Sovietică Socialistă Armeană, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul
Armeniei istorice dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau
republici componente ale URSS iar frontierele țineau cont predominant de motivații de natură
economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestații în
favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege
de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces:
tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea interetnică
(februarie 1988) și a dus la organizarea unităților armene de autoapărare care au fuzionat mai
târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârșit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii
de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.
Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia și Karabahul de Sus în timp
ce zvonuri contradictorii de ambele părți au determinat populația azera să se refugieze în estul
Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafața inițiala a R.S.S. Azerbaidjan (au fost
ocupate de trupe pro-armene. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000
oameni - militari și civili. Ca urmare a conflictului, circa 1 milion de refugiați din regiuni
ocupate trăiesc în condiții extrem de mizere, neglijați și marginalizați de autoritățile azere.
Cu toate că ONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a
adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din
teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul
său special de la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de
divergente, au sabotat constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaidjanul insistă să-și
mențină integritatea teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii cât mai întinse
din teritoriul său istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului
autodeterminării naționale.
3.3 Conflictul din Abhazia
Conflictul georgiano-abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase și atroce din istoria
post-sovietică. De-a lungul dominației sovietice, abhazii au avut de suferit în special pe plan
cultural, datorită închiderii unor școli abhaze și introducerea unui alfabet georgian. Numărul
lor a scăzut dramatic în urma măsurilor luate de conducerea sovietică și a fluxului mare de
georgieni, ruși sau armeni aduși pe teritoriul Republicii Autonome Abhazia devenind astfel,
minoritari. Ca urmare, au existat o serie de neînțelegeri majore între abhazi și georgieni, în
anul 1957, respectiv 1967, dar din cauza sistemului autoritar, conflictele deschise au fost
prevenite. Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Tbilisi în 1981 au avut loc o serie de
proteste împotriva “privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile îndreptate împotriva
lor, precum și lipsa de influență politică în Abhazia.
Pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranți georgieni a susținut în Tbilisi
suportul pentru independența Georgiei,iar în august 1990, Sovietul Suprem al Abhazie a
proclamat Abhazia o republică unională totală și, totodată desprinderea ei de Georgia.
Războiul din Abhazia din august 1992, a fost declanșat ca urmare a proclamării independenței
Abhaziei la 23 iulie 1992. Această decizie a venit ca urmare a refuzului noii conduceri
georgiene de a accepta rezoluția președintelui abhaz din iunie 1992, cu privire la o federație
sau confederație.
În data de 14 august 1992, Garda Națională georgiană împreună cu poliția au
intervenit în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georgiene, au ocupat în scurt timp de
la declanșarea războiului, capitala Suhumi și mare parte a Abhaziei. În conflict a fost
implicată și Rusia, care prin inițiativa președintelui Boris Elțîn a reușit să determine cele două
părți să semneze în septembrie, un acord de încetare a focului. Acordul a fost încălcat datorită
refuzului conducerii Georgiei de a părăsi Abhazia, fapt ce a determinat Rusia să intervină
militar.
Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993, care prevedea retragerea trupelor
georgiene, demilitarizarea ambelor părți și întoarcerea la un guvern legal în Abhazia. În
decembrie 1993, s-a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost în mare
parte respectat, deși au mai existat câteva incidente în 1998.
De-a lungul războiului, eforturile de mediere a conflictului au venit, în special, din
partea Rusiei și a ONU, pentru ca o dată cu înțelegerea asupra păcii din 1993, să li se alăture
și SUA, Franța, Germania și Marea Britanie. ONU a trimis în anul 1993, o misiune de
observare, care și-a îndreptat atenția asupra implementării acordului de încetare a focului.
La 15 mai 1994 a fost semnat un acord final de încetare a focului, care a determinat
UNOMIG (Misiunea Organizației Națiunilor Unite din Georgia) să desfășoare observatorii săi
pentru menținerea păcii, în special în sudul Abhaziei. Câteva luni mai târziu, Abhazia a
adoptat o nouă constituție, prin care își proclama independența (4 noiembrie 1994).
3.4 Conflictul din Osetia de Sud
Spre sfârşitul anilor 1980, ca urmare a creşterii naţionalismului georgian şi mişcării lor
pentru independenţă, apare în 1988 Frontul Popular al Osetiei de Sud, fiind o structură creată
de Centrul Unional pentru a tempera şi contrabalansa mişcarea de independenţă a Georgiei.
Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii cu scopul final de unificare cu Osetia de Nord
rusească. Pe 11 decembrie 1990 guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud
tensionând mai mult conflictul, care a şi izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991.
Pe 5 ianuarie 1991 forţele georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud. Militanţii
osetini au răspuns prin arderea şcolilor şi caselor georgiene din oraş, în timp ce georgienii au
atacat satele osetine. În februarie 1992 luptele au escaladat cu implicarea directă a Rusiei.
Majoritatea observatorilor independenţi au fost de acord că militari ruşi de rang înalt au fost
implicaţi în conflict, participând la instruirea unităţilor militare osetine. Pentru a evita o
confruntare directă cu Rusia Georgia a fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992
şeful Consiliului de Stat al Georgiei Edward Şevarnadze întâlnindu-se cu preşedintele Rusiei
Boris Elţîn. Pe 14 iulie 1992 a fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiş.
Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operaţie de menţinere a păcii
controlată de Comisia de Control Unită Rusia-Georgia-Osetia (de Sud şi de Nord), ce avea
sub dispoziţia sa patrule militare în acelaşi format. La 6 noiembrie 1992 OSCE a trimis o
misiune în regiune cu scopul de a monitoriza operaţiunea de menţinere a păcii.
Negocierile de reglementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995, Rusia şi
OSCE căpătând statutul de mediatori. Cel mai mare succes al negocierilor a fost consemnat în
mai 1996 când cele 2 părţi au semnat „Memorandumul de măsuri pentru obţinerea securităţii
şi încrederii reciproce”.
Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării influenţei americane în
regiunea Caucazului, aceasta având loc în noiembrie 2003 datorită „Revoluţiei Trandafirilor”,
o revoluţie finanţată şi susţinută politic de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Edward
Şevarnadze, un simbol al influenţei Rusiei, şi accederea la putere a lui Mihail Sakaşvili,
susţinut masiv de SUA, a înrăutăţit situaţia din zonă adăugând la divergenţele de interese deja
existente din regiune şi antagonismul ruso-american.
La 26 ianuarie 2005, s-a prezentat în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei viziunea Georgiei de reglementare a conflictului, planul fiind prezentat de
pe 27 octombrie 2005 la Viena în cadrul Consiliului Permanent al OSCE. SUA şi OSCE şi-au
exprimat suportul pentru acest plan, la 6 decembrie OSCE adoptând unanim o rezoluţie în
care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan, Osetia de Sud urma să facă parte din
Georgia, având însă o autonomie destul de largă. Incidentele din 3 septembrie (atacul asupra
unui helicopter georgian) şi din 31 octombrie 2006 nu au dus la reapariţia confruntărilor, dar
au tensionat situaţia. Pe 12 noiembrie 2006 au avut loc în Osetia de Sud 2 alegeri rivale şi 2
referendumuri simultane.
Din păcate din primăvara 2008 de când Moscova a anunţat legături mai strânse cu
regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud relaţiile Rusiei cu Georgia s-au deteriorat
semnificativ. Doborârea unei drone georgiene la 21 aprilie şi acuzaţiile reciproce plus decizia
Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus la o nervozitate maximă între
aceste ţări încît la 6 mai ministrul georgian al reintegrării a declarat că Georgia este „foarte
aproape” de un război cu Rusia.
Această criză a dat naştere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia şi
Rusia, împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia. În timpul
nopţii de 7 spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofensivă militară pe scară largă împotriva
Osetiei de Sud, în încercarea de a recupera teritoriul. Rusia a reacţionat prin desfăşurarea de
unităţi ale Armatei a 58-ruse şi trupele aeropurtate ruse din Osetia de Sud, şi lansarea de
lovituri aeriene împotriva forţelor georgiene în Osetia de Sud şi a obiectivelor militare şi
logistice din Georgia corespunzătoare. Rusia a susţinut aceste acţiuni ca fiind o intervenţie
necesară umanitară şi de impunerea a păcii. Forţele ruse şi osetine au luptat împotriva forţelor
georgiene din Osetia de Sud a lungul a patru zile, cea mai grea luptă având loc în Ţhinvali.
Prin intermediul medierii de către preşedinţia franceză a Uniunii Europene, părţile au ajuns la
un acord de încetare a focului la 12 august, semnat de Georgia, pe 15 august de la Tbilisi şi de
către Rusia, pe 16 august la Moscova. Câteva săptămâni după semnarea acordului de încetare
a focului, Rusia a început retragerea trupelor sale din Georgia. Forţele ruseşti au rămas
staţionate în Abhazia şi Osetia de Sud în cadrul acordurilor bilaterale cu guvernele din
regiune.
4. Efectele conflictelor înghețate asupra geopoliticii Mării Negre
În ciuda acestor conflictele, Europa continuă să accepte situaţia existentă, considerând
status quo-ul din regiune ca fiind sustenabil. În fapt orice instabilitate regională poate afecta
grav securitatea europeană, iar acceptarea situaţiei prezente constituie un risc pe termen mediu
şi lung.
În context, Uniunea Europeană trebuie să abordeze unele din cauzele profunde ale
problemelor din regiune, care includ conflictele prelungite, proasta guvernare, crima
organizată şi traficul de droguri şi de fiinţe umane, subdezvoltarea economică, permiţând
celor trei ţări din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) integrarea în proiectele
politice şi economice europene. Această situaţie va necesita acţiuni îndrăzneţe, o strategie mai
nuanţată pentru gestionarea relaţiilor cu Rusia, şi o abordare multilaterală, globală a
securităţii. Importanţa Caucazului de Sud în contextul geopoliticii europene şi globale a
constituit un subiect de discuţie în perioada ce a urmat sfârşitului Războiului Rece. Armenia,
Azerbaidjan şi Georgia au fost considerate „călcâiul lui Ahile” al Uniunii Sovietice, în
perioada când reprezentau graniţa dintre blocul comunist şi NATO. Printre moştenirile fostei
U.R.S.S. se numără şi cele trei regiuni separatiste: Abhazia şi Osetia de Sud desprinse
din cadrul Georgiei, şi Nagorno-Karabah din Azerbaidjan. Cele două regiuni georgiene au
fost recunoscute de Rusia, Nicaragua, Venezuela şi Nauru, în timp ce Nagorno-Karabah a
rămas nerecunoscută, dar continuă să aibă sprijinul Armeniei. Situaţia ambiguă a celor trei
regiuni separatiste constituie o ameninţare pe termen lung la adresa securităţii geopoliticii
regionale, dar şi globale. Datorită proximităţii este o ameninţare mai ales la adresa Uniunii
Europene.
Spre deosebire de restul statelor din Europa, Federația Rusă este un beneficiar al
acestei stări de fapt. De asemenea, Rusia are o politica externă foarte agresivă, folosind orice
mijloc de a-si întări statulul și puterea în bazinul Mării Negre
După dezmembrarea URSS , politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-
a restructurat trecând dea-lungul celor 22 de ani de istorie post-sovietică prin 4 faze:
-Faza iniţială(1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate
care în perioada sovietică fuseseră îngheţate .Apare un nou status-quo post-sovietic
-Faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în
Cecenia(1995-2002)
- Faza de refacere(2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru
strategia sa regândită.
În septembrie 2003, Preşedintele Vladimir Putin definea regiune Marea Azov-Marea
Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceia conducerea de la Moscova
era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de transport din
Marea Neagră
· Faza strategiei regionale active(august 2008-prezent) care a debutat o dată cu
operaţiunea militară în Georgia ,având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi
Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu
trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care
interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere,singura care permite
supravieţuirea statului într-un mediu internaţional anarhic.
În viziunea geostrategică rusă , regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict
regional chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei
strategii , Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci
când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagră, din motive
legate de istorie,poziţie geografică,economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un
leadership în comun cu Turcia. Cu toate acestea , Occidentul percepe Rusia ca pe o putere
exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.
Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea
care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este
pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea
energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de
teste pentru cele două curente contemporane dominante:regionalizarea şi globalizarea. Cu alte
cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă
de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de Occident.
Din perspectiva securităţii regionale , Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-
ului în regiunea Mării Negre. Cu toate aceste ,pentru a-şi apăra interesele , Rusia încurajează
mişcările separatiste din zonă. Pentru a-şi demonstra bunele intenţii , Moscova a luat parte la
exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră.
Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmony şi Active Endeavour.
Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o
serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul
nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor încălcând astfel Convenţia de la
Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru
statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru Rusia este disputa sa cu Ucraina
în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată poate duce la blocarea traficului
navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruşi este şi
expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria,văzută ca o încălcare din
partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.
Rusia este conştientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru
NATO din Marea Neagră, percepând NATO ,Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă
status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener ,având în vedere că turci
vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008 , Turcia
are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre ,crescându-şi astfel importanţa
în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic în special
în sectorul energiei unde se pot negocia soluţii de comun acord care în acest fel pot ajuta
Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.
Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional
atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.
5. Bibliografie
Adrian CIOROIANU, „Geopolitica Matrioșkăi”, Curtea Veche, 2009.
Rock FAWN (ed.), Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies,
London and Portland, Frank Cass, 2004 .
Dov LYNCH, Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova,
Georgia and Tajikistan, London, RIIA and Macmillan, 2000.
*** Institutul Ovidiu Șincai, Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de
soluționare, București, septembrie 2005
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre, accesat la data de 12.08.2013