Construcția subiectului unei op.dramatice – componente de structură și limbaj

Comedia „O scrisoare pierdută” a fost citită într-o ședință a societății literare ieșene, „Junimea”, iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881, pe scena Teatrului Național din București, bucurându-se de un mare succes de la prima reprezentație.

Această piesă de teatru este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale) și de caracter, iar titlul ei are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările și conflictele pe scenă – pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor, care îi fusese trimisă de către Ștefan Tpătescu, prefectul județului.

Tema comediei o constituie prezentarea vieții social-politice dintr-un oraș de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră, în lupa electorală antrenându-se atât forțele puterii, cât și cele ale opoziției.

Așa cum precizează autorul în partea de început, în care sunt prezentate personajele, acțiunea piesei se petrece în capitala unui județ de munte, „în zilele noastre”.

Comedia are patru acte, cu câte 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene, iar acțiunea, în totalitatea ei, cuprinde o serie de întâmplări legate de farsa electoorală din anul 1883, farsă în care sunt implicate toate personajele.

Actul întâi include, în primele două scene, expozițiunea, în care facem cunoștință cu Tipătescu, prefectul județului, și cu Pristanda, polițaiul orașului și unealta docilă a puterii, în jurul cărora evoluează celelalte peronaje ale piesei.

Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii, fapt care se consumă însă înainte de începerea acțiunii, deoarece în actul I, Tipătescu află deja de la Pristanda că Nae Cațavencu este în posesia unei scrisori care-i poate asigura reușita în alegeri. Acest fapt va declanșa desfășurarea acțiunii, prezentă în actele I și II, din care aflăm că Zoe, soția lui Zaharia Trahanache – un important personaj politic al partidului aflat la putere – pierde, din neglijență, o scrisorică de amor care-i fusese adresată de Ștefan Tipătescu, prefectului județului.

Scrisoarea este găsită de Cetățeanul turmentat și sustrasă de la acesta de către Nae Cațavencu, adversarul politic al celor de mai înainte, care amenință cu publicarea ei dacă nu va fi susținut în alegeri. Tipătescu și Zoe vor să-l determine pe Cațavencu să le înapoieze documentul compromițător făcându-i diferite promisiuni, dar acesta nu-l cedează decât în schimbul alegerii ca deputat.

Farfuridi și Brânzovenescu devin bănuitori și amenință cu trimiterea unei depeșe la București. Între timp, de la centru sosește telegrama prin care se anunță candidatura lui Agamemnon Dandanache, ajuns candidat tot printr-un șantaj.

Actul al III-lea este cel al demersurilor lui Farfuridi și Cațavencu și al punctului culminant. Descoperind polița falsificată de Cațavencu, Trahanache hotărăște să anunțe candidatura lui Agamemnon Dandanache.

În final, când acest lucru se întâmplă, are loc o încăierare pusă la cale de Pristanda, iar Cațavencu își pierde pălăria, pe care o găsește Cetățeanul turmentat și o „duce adrisantului”.

În actul al IV-lea, după punctul culminant (încăierarea violentă între cele două tabere), acțiunea evoluează către deznodământ, proclamându-se înfrângerea lui Cațavencu și alegerea lui Agamemnon Dandanache.

Acum, Nae Cațavencu, pierzând scrisoarea și fiind amenințat cu polița falsificată, acceptă să conducă festivitatea în cinstea noului ales, iar totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare, de împăcare și veselie unanimă.

Privit în întregimea sa, textul operei literare „O scrisoare pierdută” are trăsăturile caracteristice unei creații dramatice, dar și unele specifice, originale, care se îmbină cu cele generale.

Din prima categorie face parte structurarea în acte (4) și scene (9, 14, 7, 14). Modalitatea principală de comunicare, deci principalul mod de exprimare, este dialogul, căruia i se alătură monologul dramatic. Descrierea și narațiunea nu apar decât în replicile personajelor sau în indicațiile scenice, scrise între paranteze la începutul unui act sau al unei scene, ori pe parcursul acțiunii, și se referă fie la decor, fie la jocul de scenă al actorilor.

Faptul caracteristic structurii piesei „O scrisoare pierdută” este însă prezența unor scene alcătuite numai din monolog, consecință firească a prezenței unui singur personaj (Pristanda, Trahanache, Tipătescu, Zoe, Cațavencu), prin care se face legătura între diferite scene și acțiuni ale piesei, sunt exprimate gândurile ascunse, zbuciumul sufletesc și intențiile personajului respectiv ori concluziile la care acesta ajunge în urma întâmplării anterioare.

De asemenea, în cadrul dialogului, se remarcă diversitatea replicilor, o modalitate remarcabilă, folosită ingenios de dramaturg, de realizare a comicului. Astfel, se întâlnesc replici diverse chiar în aceeași scenă și numai între două personaje – Tipătescu și Pristanda, replici de tipul întrebare/răspuns, replică/confirmarea replicii, sau replică/completarea replicii.

Dinamica unor astfel de replici este asigurată prin reluarea unei părți sau a unor cuvinte din replica anterioară(-și cine era? –cine să fie?; –si popa? –da,popa..; -mișel! – curat mișel!) fie cu valoare interogativă, fie cu valoare exclamativă.

Aceeași măiestrie deosebită dovedește I.L.Caragiale în dezvoltarea conflictului de bază al piesei, căruia îi subordonează o serie de conflicte secundare.

Conflictul principal se declanșează o dată cu amenințarea lui Cațavencu de a publica scrisoarea și evoluează treptat, pe măsură ce îi șantajează, pe rând, pe Zaharia Trahanache și pe Zoe, soția acestuia. Ștefan Tipătescu, autorul scrisorii, și mai ales Zoe intră în alertă, în timp ce Trahanache este convins că are de-a face cu o plastografie. Soția „venerabilului” este dispusă să accepte toate condițiile impuse de Nae Cațavencu, iar prefectul cedează și el, după ce adversarul său îi refuză toate propunerile, neacceptând decât mandatul de deputat. Conflictul se acutizează și atinge intensitatea maximă în momentul în care este anunțat candidatul în persoana lui Agamemnon și începe o adevărată bătălie între taberele de alegători.

Stingerea conflictului are loc în momentul în care scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetățeanului turmentat, iar Cațavencu, deposedat de obiectul șantajului, acceptă acum toate condițiile impuse de Zoe, devenită din victimă, „călău”.

Conflictul principal antrenează cu sine alte conflicte secundare, cu rolul de a-l pune în evidență pe primul, în toată complexitatea lui. Astfel, Farfuridi și Brânzovenescu, temându-se că vor fi trădați, intră în conflict, primul acuzându-l pe cel de-al doilea că este „candidatul prefectului”, iar anunțarea candidaturii lui Agamiță Dandanache și încăierearea din final vor avea ca urmare „spargerea” partidului independent;

„După ce a fugit Cațavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut(...) s-a spart partidul independent...s-a spart!”

Derularea faptelor, evoluția conflictelor și comportarea personajelor pun în evidență trăsăturile esențiale ale oricărei comedii: provocarea râsului și finalul comic prin rezolvarea neașteptată a situației inițiale, datorită unei adevărate „lovituri de teatru”. Cu alte cuvinte, este vorba despre prezența comicului și mai ales de diversitatea mijloacelor prin care I.L.caragiale reușește să-l realizeze, cu o artă încă neîntrecută.

Dramaticul excelează și prin limbajul folosit și care aparține personajelor, acesta fiind o modalitate deosebită de a evidenția atât trăsăturile eroilor cât și comicul de limbaj. Acesta din urmă se realizează prin observarea și înregistrarea ticurilor verbale ale personajelor(ai puțintică rabdare, curat), prin pronunțarea greșită a unor neologisme și a unor cuvinte obișnuite(renumerație, famelie, bampir,fevruarie, enteres etc), dovedind gradul de instruire mai mult decât superficial al personajelor respective. Alteori, cuvintele sunt înțelese greșit, dându-li-se alt sens, sau structurile conțin nonsensuri datorită negării primului enunț prin cel de-al doilea(e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire).

Sunt prezente contradicțiile de termeni (12 trecute fix), truismele, de cele mai multe ori pleonastice, sau pleonasmele propriu-zise(măcar câtuși de puțin)

Tot din punctul de vedere al comicului de limbaj se observă numeroase repetiții(enteresul și iar enteresul, tânăr, tânăr, dar copt), unele cacofonii(să zică că nu are), toate aceste elemente de limbaj îmbinându-se într-o diversitate de stiluri: colocvial, administrativ, oratoric, la care se adaugă cel epistolar –scrisoarea, cel publicistic –ziarul(ca modalitate de manipulare a opiniei publice).

Comicul de nume este înrudit cu cel de limbaj, subordonându-i-se, după unii critici. În comedia „O scrisoare pierdută”, numele sunt mai mult decât suugestive, putându-se afirma chiar că ele „fac concurență stării civile”. Numele lui Trahanache sugerează amânarea, bătrânețea, tergiversarea, decrepitudinea, iar Cațavencu îl reprezintă pe cel care se agață cu disperare de orice pentru a-și atinge scopul, tipul demagogului lătrător. Farfuridi și Brânzovenescu, prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează inferioritatea, vulgaritatea, pe când Dandanache ne duce cu gândul la dandanaua pe care o produce prin apariția lui neașteptată. Alăturat lui Agamemnon, nume ilustru din mitologia greacă, cu forma de diminutiv evident depreciativă – Agamiță - și pronunțat de Trahanache „Gagamiță”, numele Dandanache pune în evidență un personaj decrepit, totuși un amestec interesant de viclenie și ramoleală. Pristanda își trage numele de la un joc moldovenesc, sugerând zbaterea permanentă și inutilă sau exprimând ideea că e capabil să joace așa cum i se cântă. Numele lui Tipătescu ne duce cu gândul la un tip important din viața politică, abil, folosindu-și puterea politică în propriul interes, capabil de aventuri amoroase, datorită poziției și prezenței sale.

Toate aceste aspeccte reliefate cu o a artă neîntrecută de Caragiale la comicul de limbaj pot fi considerate și elemente ale oralității, deoarece ele sunt caracteristice limbii vorbite. Lor li se adaugă îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă, prezența numeroaselor interjecții, a construcțiilor exclamative și interogative, unele de un retorismm evident în anumite contexte. Ca și în exprimarea orală, șirul expunerii se întrerupe, se fac unele digresiuni, ca apoi să revină la ideea inițială. Există un anumit ritm al expunerii și un anumit grad de elaborare a ideilor, în funcție de reacția interlocutorului. În timpul discuției, pot interveni intonația, mimica, gesturile, ultimele ca elemente non-verbale ale comunicării.

Acestui tip de comic i se adaugă cel de moravuri, de caracter, de situație sau comicul intențiilor, prin care este pusă în evidență atitudinea scriitorului față de evenimente și față de personaje.

Atât prin aspectele de coținut – temă, subiect, personaje, cât și prin elementele de formă – tipuri de replici, tipuri de comic, comedia „O scrisoare pierdută” pune în evidență caracteristicile unei creații realiste, mereu actuale, evocând tipuri și moravuri existente în orice societate.