Coperta colecţiei: ESTEKA TAKACS

ţ-36-0128-4

JEAN PALOU

VRĂJITORIA

Traducere de OFEUA SCRECIU

EDITURA DE VEST Timişoara, 1992

(g) JEAN PALOU, La sorcellerie, ?e edition Presses Uni verşi taires de France, Paris, 1985

© — 1992, EDITURA DE VEST Piaţa Sfîntul Gheorghe, nr. 1 Timişoara ROMÂNIA

Redactor; IOSIF ÎOVĂNESCU Tehnoredactor: EMIJL GRAMA

Bun de tipar: 16.04.1992. Apărut: 1992. Coli tipar: 4,625.

Tiparul executat sub comanda nr. 306/1991, la IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, str. Mareşal Ion Antonescu, nr. 105. România

' , / ■

INTRODUCERE

Vrăjitoria, diferită de. Magie prin aceea că nu este o ştiinţă, fapt pentru care nu afectează decît mentalităţile pri-mitive, a fost unul dintre flagelurile secolelor trecute. Ori-ginile ei se pierd în negura antichităţii. Tripla Bombo evo-cată de vrăjitoarele din Tesalia se alătură zînelor adorate de tărăncile hărţuite ale Marelui Secol. Vrăjitoria este o implorare constantă, îh Lumea occidentală, a supravieţuirii zeilor Păgînismului. Ea este şi un protest consecvent împo-triva religiilor dominante: Catolicismul sau Religia Refor-mată. Şi în zilele noastre există încă la popoarele primitive, pe faţă sau în mod clandestin, alături de religiile exportate de Occident. Dar ea înseamnă mai mult decît atît! Şi vrem să susţinem în această carte, prin multiple exemple, o teză care, după ştiinţa noastră, n-a mai fost încă susţinută: Vră-jitoria este fiică a Mizeriei. Ea este speranţa celor revol-taţi. Este fructul, blestemat de către Biserici şi Putere, al Revoltei, întotdeauna Vrăjitoria izbucneşte în ţări măcinate de războaie civile sau de conflicte cu alte state, de catas-trofe naturale, în care spaimele seculare, născute în vre-

7 "

muri străvechi morav

I

da

t-

PARTEA -IHTII

V R Ă J I T O R I A

CA PI TOLUL Î N T Î I

APARIŢIA VRĂJITORIEI

Vrăjitorie şi Magie — în primul rînd trebuie să facem deosebirea între noţiunile de Magie şi de Vrăjitorie. Magia este arta de a comanda forţelor Răului. Vrăjitoria este aceea de a încerca să stă-pîneşti aceleaşi forţe. Magicianul este un iniţiat în marile mistere; Vrăjitorul nu cunoaşte decît micile mistere. Magicianul este un Maestru. Vrăjitorul este un ucenic ce dezlănţuie adesea — după cum se ştie — forţe pe care le cunoaşte prea puţin şi pe care apoi nu le mai poate stăpînL Vorbim de o reală cunoaştere a formulelor, în cazul primului, de vul-garizare, în cazul celui de-al doilea. Chiar mai mult decît atît. Incepînd cu evul mediu, Magicianul de-vine citadin; Vrăjitorul este un sătean. Magicianul

;'ţf'._-

9

este adesea dublat de un adept al unei noi erezii. Vrăjitorul, prin practicile lui, continuă tradiţia ve-chilor religii dispărute: cultele druidice sau păgîne. Magicianul este într-un fel un om de ştiinţă. Vră-jitorul este un fel de întîrziat social. Magicianul nu-şi risca — în ochii credincioşilor — decît pro-priul suflet, căci este protejatul celor puternici, la curtea cărora trăieşte şi care ÎL consultă. Vrăjito-rul îşi mişcă sufletul şi viaţa, fiindcă nu este decît un ţăran asupra căruia se adună urile şi geloziile fraţilor săi întru mizerie. în secolul al XVII-lea, în Nonnandia, ţăranii vor face o interesantă deose-bire între „Mare" şi „Mic Vrăjitor", primul termen desemnîndu-1 pe Magician, iar al doilea pe păsto-rul locuitor şi descîntător. Este evident că în men-talitatea ţărănească termenul de Magician nu a fost niciodată întrebuinţat în sensul său deplin.

Originile Vrăjitoriei. Textele antice vorbesc mai ales despre Magicieni. Or, ele nu citează decît fapte şi gesturi ale oamenilor din oraşe.' în 589 apare pen-tru prima oară termenul de „Vrăjitor". El se referă la cei de la ţară. Se pare că Vrăjitoria are două ori-gini. Una este transmiterea prin tradiţii orale a ve-chilor religii antice, care rîu au făcut decît să se în-cline în faţa răspîndirii Creştinismului şi pe care acesta nu le-a înlăturat niciodată în întregime. Ast-fel, pe lîngă religia dominantă, celebrată în plină zi, se menţine de-a lungul secolelor un cult nocturn al divinităţilor învinse. Este vorba aici de o revoltă religioasă. Locurile de' întîlnire ale vrăjitorilor, vom vedea mai departe, se găsesc întotdeauna lîngă mo-

10 l i

numente megalitice sau ruine romane. Diavolul şi acoliţii lui i-au înlocuit pe Fauni şi Satiri. Chiar zilele Sabatului sînt adesea miercuri (Mercur) şi Vineri (Venus). Doamna Maurice Garcon a semna-lat pe bună dreptate că un anumit număr de sa-baturi evocau aşa-numitele „ludi compitales"; al-tele aminteau Bachanalele. Şi cultul falie închinat Marelui Ţap Negru nu înseamnă oare reînvierea Priapeelor? Credem că acestea nu reprezentau nuT mai o continuare a unei tradiţii păgîne — mai ales o dată cu trecerea timpului — ci o contrafacere derizorie a liturghiei catolice, suprema şi incon-ştienta ironie,^ a sectanţilor religiilor dispărute în faţa religiei dominante. în acelaşi timp, era vorba de o revoltă socială. Sabatul este o parodie a. Cato-licismului şi o invocare a zeilor dispăruţi. El este şi o caricatură a obiceiurilor sociale (de exemplu, ritualul omagiului) şi un apel la forţele Răului pentru a găsi în sfîrşit fericirea pe Pămînt.

Postulatul lui Michelet: Vrăjitor sau Vrăjitoare? Magician sau Vrăjitoare? — „Pentru fiecare vrăjitor, există zece mii de vrăjitoare", scria Jules Michelet. Faptul este exact şi se explică prin cel puţin două motive. Unul este biologic şi face ca femeia să fie mai sensibilă la diversele «influenţe. „Femeia rănită de douăsprezece ori", spunea acelaşi Michelet. Vă îndemnăm să reflectaţi la importanţa Vrăjitoriei se-xuale care întrebuinţează adesea printre ingredien-tele ei sîngele menstrual sau placenta şi veţi vedea afirmîndu-se rolul femeii, pe care tradiţiile iudaice o numesc impură si pe care teologii, gîndindu-se la

11

Eva, o considerau ca pe o unealtă a Diavolului. Cel de-al doilea motiv este că în familiile ţărăneşti fe-meia; este infinit mai nefericită decît bărbatul. "Obo-sită de naşteri, ea îndeplineşte toate muncile grele, este adesea brutalizată şi, în viitoarea războaielor, ea este cea asupra căreia se-abat soldaţii, în mod implacabil. E firesc să-i înţelegem neliniştile, neca-zurile, dramele şi sexualitatea fremătîndă. Ea se va dărui Diavolului cu mult mai multă uşurinţă de-cît bărbatul, fiindcă este mai sensibilă şi mai nefe-ricită. Tulburările biologice vor duce la o delirantă dedare la toate extravaganţele imaginaţiei, şi tor-tura va învinge mai repede corpul e^ decît pe cel al bărbatului. Focul va veni, în fine, să o elibereze de toate durerile pe care le-a îndurat. Există pu-ţine femei Magician, căci ştiinţa este rezervată băr-baţilor.

Preoteasă a unei religii dispărute1, preschimbă-toare de destine, descîntâtoare, deci criminală, vră-jitoarea este victima superstiţiilor ei religioase, a aversiunilor ei sociale şi disperărilor ei revoltate. Trebuie să notăm că vrăjitorul nu este adesea decît tovarăşul de vată al vrăjitoarei, denunţat de ea înaintea judecătorilor şi călăilor ei, fără-ndeială din

1 Vrăjitoare, fiică de Druidă,. expresie pe care răposatul marchiz de Villaines, fost castelan şi primar la Sainte-Severe-sur-Indre, timp îndelungat, a auzit-o întrebuinţată pentru a numi o femeie, de pe vremea cînd era copil, ce locuia într-o casă din colţul podului Tracat, în partea de jos a oraşului Sainte-Severe. Expresie care 1-a frapat. Domnul de Villaines a folosit această expresie în timpul unei discuţii în casa sa din Paris, în 1959, la care am participat eu şi soţul meu Jean Palou. Ea dezvăluie transmiterea rezi-duaiă a' trecerii de la vocabula de Druidă la cea de Vrăjitoare, şi asta se întîmpla încă în a doua jumătate a seco-

ranchiună, ciudă, sau chiar iubire, din dorinţa ne-bună de a muri împreună pe acelaşi rug. Nu există nici o figură remarcabilă de vrăjitor în Istoria Vră-jitoriei, ci doar mari Vrăjitoare! Motivul este, poate, şi că acela care merge la vrăjitor îşi mărturiseşte mult mai uşor dorinţele, necazurile sau ruşinea unei femei decît unui bărbat. în secolul al XVII-lea cu-mătră Voisin are incomparabil mai mulţi clienţi decît confratele său, păstorul-vrăjitor normand Le-sage, sau decît Părintele tainelor, Gabriel Girard, care era totuşi preot de felul lui şi obişnuit cu con-fesiunile.

Vrăjitoarea' este receptacolul viu al tuturor pă-catelor, al tuturor revoltelor. Cît de bine îi putem înţelege pe călugării căşti care au condamnat-o, jig-niţi de goliciunea ei, în care vedeau însemnul stă-pînului ei, Diavolul, şi pe acei judecători laici lip-siţi de milă pentru slujitoarea nesupusă Legilor lor! . . .

Vrăjitoria in mediul rural -— Charles Lancelin, în importanta sa lucrare: Vrăjitoria în mediul ru-ral1 (Paris, s.d., Durville), scrie: „Prin însăşi esenţa ei, Vrăjitoria, a cărei bază naturală este formată de ignoranţă, nu se poate răspîndi decît într-un mediu

lului XX, în plin ţinut al celţilor biturigi, unde se găsesc încă atîtea toponime celtice.

Ţăranii care veneau la tîrgul de la Sainte-Severe, în aceeaşi perioadă (fapt confirmat.de mai multe ori de însuşi marchizul de Villaines, căruia i-am pus aceeaşi întrebare), în timp ce treceau cu vitele prin faţa acelei case, îşi făceau cu mîna semnul „ferească-mă" (prin întinderea arătătorului şi inelarului) spunînd: „Vrăjitoare, mă tem de tine". CP.

1 Charles Lancelin, La Sorcellerie des Campagnes (n.t.).

13

fără prea multă învăţătură, adică la ţară . . -. Nu în oraşe se întîlneşte adevăratul vrăjitor,-ci la sat .. ." (pp. 48—49). Vrăjitoria este, ca să spunem aşa, fie ereditară, posedarea pretinselor puteri trecînd din generaţie în generaţie,- fie rezultatul unei iniţieri de către un alt vrăjitor sau prin cărţi secrete: căr-ţile de farmece. în primul caz este vorba de Vrăji-toria operatorie, care uneori poate fi efectivă, în al doilea, despre Vrăjitoria ceremonială, a cărei efica-citate este adesea virtuală.

Un ritual bine cunoscut al Vrăjitoriei primitive se numeşte „păzitorii" (Ies gardes, »în text, n.i), adică ritualurile de apărare împotriva lupilor (nu trebuie să uităm că aproape pînâ în zilele noastre lupul, an-imal feroce, a fost unul dintre flagelurile satelor). Iată două astfel de ritualuri extrase din Cartea de farmece a Papei Honorius. Prima invocaţie se -înrudeşte cu magia albă şi este extrem de cu-noscută: „Animale cu lînă, vă iau sub oblăduirea mea în numele Domnului şi al Sfinţiei Sale Fecioara Măria. îl rog pe Dumnezeu să primească jertfa ce i-o aduc şi să mă ajute. Te rog să dezlegi orice farmece sau descîntece ce-ar cădea asupra turmei mele de oi, pe care am adus-o aici, în faţa lui Dumnezeu, şi care1

este în grija mea. In numele Tatălui, al Fiului, al Sfîntului Duh şi al 'Sfîntului Jean-Baptiste şi Sfîn-tului Abraham". A doua invocaţie ţine de magia neagră: „Astariu, Astaro ce eşti Bahol, îţi încredin-ţez turma să mi-o păzeşti; ca plată îţi voi da o oaie albă sau neagră, cum îmi va fi voia. Te implor, Sa-tan, să-mi păzeşti turma oriunde s-ar afla". Să nu uităm că foarte adesea vrăjitorul este şi păstor. El se foloseşte de „forţe", adică de farmece, împotriva

14

turmelor duşmanilor lui. Uneori el este vraci, dar asta nu ne preocupă acum. Adesea vrăjitorul , se poate transforma în vîrcolac. Este o practică, cunos-cută în toate timpurile şi pe toate latitudinile. în Franţa, lumea credea în ea pînă în preajma domniei lui Ludovic al XlV-lea. Michelet, apoi Boguet (Dis-cours des Sorders) au istorisit povestea unui senior din regiunea Auvergne, care, fiind atacat de un lup, i-a tăiat laba şi a pus-o în buzunar. Mare-i fu mira-rea cînd îşi găsi soţia cu braţul pansat în cîrpe sîn-gerînde. Bineînţeles că a scos din buzunar laba de lup şi în locul ei a găsit mîna propriei sale soţii. N-am mai termina dacă ne-am apuca să facem lista tuturor puterilor sau a acelor haruri cu care îi în-zestrează pe vrăjitori naivitatea populară.

Cum poate fi. recunoscut un vrăjitor de către un .profan? Semnele distinctive se deosebesc de la ţară la ţară şi chiar de la regiune la regiune. Un însemn fizic (ochi roşii şi umezi, pete de vin, priviri tulburi) este adesea unul dintre criteriile cele mai des între-buinţa te.«-în ceea ce priveşte vîrsta, vrăjitorii şi vră-jitoarele sînt în general oameni maturi, chiar bă-trîni. Mai interesant este să precizăm categoriile so-ciale cărora le aparţin adepţii Vrăjitoriei. In fruntea listei figurează păstorii (mai ales în Normandia), apoi fierarii ce lucrează printre flăcările forjei, care pentru oamenii simpli aminteşte infernul, croitorii (în special în Bretania) adesea infirmi şi din această cauză acuzaţi de vrăjitorie, pantofarii, din aceleaşi motive, fabricanţii de frînghii, deoarece făceau „cra-vate de cînepă" pentru spînzurători, tăietorii de lemne ce trăiesc în pădurea misterioasă, negustorii ambulanţi, deoarece cunosc un mare număr de ţi-

15

nuturi, vînâtorii de cîrtiţe, pentru secretele numai de ei ştiute, legate de exterminarea animalelor dău-nătoare. O categorie socială frecvent acuzată de vră-jitorie odinioară este cea a foştilor seminarişti care, din diverse motive, s-au întors acasă înainte de hiro-tonisire. înclinaţia spre rău a omului din popor vede în absenţa vocaţiei lor religioase un semn al Diavo-lului. Vrăjitoare sînt moaşele, infirmierele şi cele care veghează morţii.

Ţăranul, căruia secretele nu i-au fost transmise din tată-n fiu, încearcă să se iniţieze cercetînd cu atenţie cărţile de farmece care îi vor permite să semneze un pact cu Diavolul şi sâ dobândească toate puterile Vrăjitoriei. în secolul al XVII-lea, cele două principale cărţi de farmece sînt: Clavicula lui Solo-mon şi Cartea de vrăji a Papei Honorius. O culegere de incantaţii purta deja numele primei lucrări, pe vre-mea lui Vespasian. Această carte, menţionată în se-colul al Xl-lea de către grecul Mihalis Psellus, a ajuns fărâ-ndoialâ din Bizanţ în Occident în secolul al XlII-lea şi este modificată de Papa Honorius al Ilî-lea, asigurîndu-se tradiţia legendară. Cărţile de farmece din secolul al XVII-lea nu sînt deci decît copiile celor două redactări primitive. Găsim în ele „o enumerare a calităţilor cerute celui care oficiază şi ajutoarelor lui... o descriere a hainelor şi încăl-ţămintei necesare, a cuţitului, a acului sau daltei, a inelului, a sceptrului, a focului, a apei sfinţite, a luminilor, a parfumurilor, a pergamentului nescris şi a penei, a cernelii şi a sîngelui pentru scris, a tu-turor instrumentelor indispensabile oficierii, căci chemarea unui demon nu este deloc atît de simplă pe cît o cred unii amatori curioşi şi leneşi" (Grillot

16

de Givry). Cartea de farmece oferă şi diferitele cer-curi, proprii operaţiunilor magice (stele în cinci col-ţuri). De la 1820 la 1850, negustorii ambulanţi au răspîndit prin sate un anumit număr de mici volume de vrăjitorie practică; mai mult sau mai puţin extrase din cărţile vechi. E vorba mai ales de Dragonul Roşu sau arta de a stăpîni spiritele cereşti, aeriene, terestre şi din infern şi de Marele şi Micul Albert. Avem de-a face în aceste cazuri cu o vrăjitorie de joasă speţă şi putem citi acolo inepţii de genul: „Cum să faci fetele să danseze fără cămaşă", „Cum să răstorni o căruţă cu fîn". Micul Dragon Roşu, copie modernă a Claviculelor, conţine metoda de chemare şi de încheiere a pactului cu Diavolul: „împărate Lucifer, stăpîn al tuturor spiritelor răzvrătite, te rog să mă ajuţi, în chemarea pe care i-o adresez marelui tău ministru, Lucifug Rafacal, pentru că vreau să fac un pact cu el; te mai rog, prinţe Belze-but, să mă ocroteşti în acţiunea mea. O, conte As-tarot! fii alături de mine şi fă ca, în noaptea asta, marele Lucifer să mi se arate, cu chip de om, fără miros neplăcut, şi şă-mi dea, după încheierea pactului pe care i-1 voi propune, toate bogăţiile ce-i cer. O, mare Lucifug! te rog să-ţi părăseşti lăcaşul, ori-unde-n lume te-ai afla, şi să vii să-mi Vorbeşti, dacă nu, te voi sili prin forţa puternicelor cuvinte ale marii Clavicule a lui Solomon, de care el se folosea ca să silească spiritele răzvrătite să-i primească, învoiala: aşa că, să te arăţi numaidecît sau. te voi chinui mereu prin puternicele cuvinte ale Claviculei". Este curios să constaţi folosirea respectuoasă a vechilor titluri de nobleţe acordate Demonului concomitent cU ameninţarea, cu tortura, dacă nu se va supune

7-*

17

chemării vrăjitorului. Aceleaşi formule ameninţă-toare se regăsesc şi în vrăjitoria orientală. Răspunsul Demonului este următorul, tot conform cărţii de [armece: „Nu pot să mă supun chemării tale, decît dacă mi te dai mie după douăzeci de ani, ca să fac ce vreau cu corpul şi sufletul tău". Atunci îi veţi arunca pactul, scris cu propria dumneavoastră mînă, pe o bucată mică de pergament neîntrebuinţat, con-stînd în puţinele cuvinte care urmează, şi semnate cu propriul dumneavoastră sînge:

Pact „Promit Marelui Lucifug să îl răsplă-

tesc peste douăzeci de ani pentru tot ce îmi va da. Drept pentru care am semnat."

Vrăjitorul se lepăda şi de Dumnezeu, şi de Fe-cioară, şi de Sfinţi. Ne-a parvenit doar un singur pact scris. Este cel semnat de Urbain Grandier la Loudun în secolul al XVII-lea (Biblioteca Naţională; Fond francez, ms. 7619, p. 126).

Sensibilitatea populară reproşa vrăjitorilor şi vrăjitoarelor un mare număr de rele, pe care Jean Bodin ni le precizează în a sa Demonomanie (secolul al XVI-lea): crima de lezmajestate divină, blestemul, închinarea diavolului, promisiunea de a-i încredinţa copii născuţi deja sau care se vor naşte, sacrificarea în cinstea diavolului a acestor copii consacraţi lui încă din pîntecul mamei, jurămîntul de răspîndire a lui Satan, jurămînt făcut în numele diavolului şi spre gloria lui, incestul, omuciderea pentru a procura astfel carne şi organe umane necesare preparării de farmece, antropofagia în zilele de sabat, folosirea

18

otrăvurilor şi a băuturilor vrăjite, farmecele făcute vitelor, pămîntului sau recoltelor pentru a deveni sterile, contactul sexual cu demonii (această ultimă crimă pune problema delicată a existenţei diavolului mascul şi femelă pe care, începînd cu Sfîntul Toma de Aquino, toţi teologii şi demonologii au recunos-cut-o ca fiind reală).

Cel ce studiază Vrăjitoria este frapat de perpe-tuarea faptelor reproşate adepţilor ei şi răspîndirea flagelului în toate ţările, atît europene, cît şi extra-europene. Ceea ce uimeşte este acumularea atîtor incepţii debitate nu numai de un mare număr de fiinţe primitive, ci şi de către personaje sus-puse: judecători atît laici, cît şi ecleziaşti. Gravitatea pe-depselor abătute asupra vrăjitorilor de-a lungul tim-pului te îngrozeşte. Rămîi năuc în faţa unor aseme-nea condamnări ce pedepsesc necruţător greşeli ale simţurilor sau ale gîndirii. îţi pui inevitabil între-barea: ce i-a împins spre asemenea aberaţii pe atî-tea femei şi atîţia bărbaţi? Nebunia nu poate fi sin-gura cauză, şi nici perpetuarea unui cult abolit. Atunci nu-ţi rămîne decît să consideri Vrăjitoria ca fiind expresia mentală a unui anumit aspect social si care nu e altul decît Mizeria generatoare de su-ferinţe, de disperări. Omul, obosit de-atîta rusă în zadar către Cej, se adresează Infernului. Lucrul acesta nu se putea produce decît în vremuri de pu-ternică manifestare a credinţei şi de dezordini eco-nomice, în acest sens, secolul al XVI-lea oferă poate cel mai puternic exemplu. Tocmai acest aspect, al Vrăjitoriei considerată ca fenomen sociologic, îl vom examina în continuare.

CAPITOLUL II

MIZERIE Şl VRĂJITORIE

Din nenumăratele cazuri de Vrăjitorie, începînd cu evul mediu şi pînă la sfîrşiful secolului al XVII-lea se desprinde o constantă. Epidemiile de Vrăjitorie au apărut ori de cîte ori într-o anumită ţară s-aii declanşat crize economice sau sociale. A urmat reprimarea atroce, agravînd mizeria. In acest sens, am putea cita sute de exemple care marchează puternic legătura dintre evenimentele politice (răz-boaie civile ori invazii inamice) sau economice (ciume, epidemii printre animale, foamete etc.) şi fenomenele de Vrăjitorie. Se pare că doar Michelet a presimţit acest lucru în ciudata sa lucrare Vrăji-toarea, dar nu 1-a dezvoltat, epoca lui fiind prea puţin interesată de istoria economică şi socială. In evul mediu, misterioasa Cruciadă a Ciobănaşilor este un amestec de Jacq'uerie şi Vrăjitorie ce* i-a condus, din partea centrală a Franţei spre Bourges, pe miile de

20

copii şi tineri. împreună cu răsculaţii au murit şi trei vrăjitori din Berry. Ciuma Neagră din 1348 aduce un val de vrăjitorie în regiunea Haute-Pro-vence,. mai ales în ţinutul Queyras, unde Sabbatul se celebrează pe platoul de la Pra-Patris. SatulArvi-eux dobîndeşte o asemenea faimă în ale Vrăjitoriei, că se împarte în două clanuri (existente şi azi): Re-nom şi la Belle, acesta din urmă fiind cel al Vrăji-torilor. Trebuie să notăm aici că toate vrăjitoarele queyrazine pqartă prenumele de Margareta. In Flan-dra, în secolul al XV-lea, remarcăm Prigonirea din Arras, declanşată într-o perioadă de incertitudini politice, care a făcut sute de victime, prostituate, negustori, menestreli, bărbaţi şi femei de condiţie modestă sau mijlocie. Magistrul Jehan de Taincture din Tournai nu se înşală asupra acestui fapt; el îi asociază pe vrăjitori şi vrăjitoare cu răzvrătiţii so-ciali în cadrul marii sale predici din 1460 (cf. Cap. IV, Partea a doua, Vrăjitoria în evul mediu). Iia Arras, prigoana se va opri din ordinul ducelui de Burgundia, Filip cel Bun, preocupat să salveze inte-resele economice ale regiunii (nimeni nu mai îndrăz-nea să acorde credit unor persoane care, de la o zi la alta, puteau fi aruncate în închisoare sau urcate' pe rug; creditul era pe cale de dispariţie). Urmăririle încetară mai ales atunci cînd au început să fie acu-zaţi oameni importanţi sau sus-puşi, nobili, consilieri municipali sau chiar acel mare negustor de lemne pe care procedura îl califica drept „mîncător de săraci". Războaiele religioase deschid, în secolul al XVI-lea, o epocă teribilă de procese împotriva Vrăjitoriei în întreaga Europă, mai ales în Germania şi

21

în Franţa. Lorena este o regiune foarte afectată de lucrul acesta între 1580 şi 1633, ultima dată cores-punzînd începutului Războiului de Treizeci de Ani şi invaziei franceze în ducatul Lorena. In Nqrman-dia, Jacqueria din 1639, numită a Desculţilor, dato-rită poreclei conducătorului ei, numit Ioah cel Des-culţ1, este însoţită de un val de urmăriri pentru vrăjitorie, îndreptat în special împotriva păstorilor, deoarece, datorită meseriei lor, se deplasau mereu şi deci erau purtători de mesaje, de zvonuri, de idei subversive (tribunalul seniorial din Londinieres). Aceştia erau numiţi „micii vrăjitori" (termenul a fost deja întrebuinţat la Arras), fiindcă nu se duceau decît la micile sabbaturi, la care Diavolul nu era prezent. Răscoala din regiunea Boulonnais (1661) condusă de un anume Lustucru (cauzată de foamete, ea a dat naştere, printre altele, unui cîntec popular infantil foarte cunoscut, ecou al foamei), va avea ur-mări curioase în regiunea Colentin (Afacerea Meau-tis, 1661—1672) unde acuzaţii folosesc ca declaraţie de război, în adunările sabbatice nocturne, numele lui Lustucru, faimosul şef al săracilor răsculaţi. In 1628, regiunea Comte este răvăşită de războinici bru-tali şi puşi pe jaf; se instaurează sărăcia, şi ţăranii, pradă înfometării, rătăcesc în bande din sat în sat. De la 1628 la 1630, procesele vor reprima un val de Vrăjitorie. De asemenea în ţinutul mănăstiresc Lu-xeuil, răspîndirea Vrăjitoriei corespunde, ca şi în secolul al XVI-lea, victoriei politice a seniorilor-a-baţi asupra burgheziei şi agravării iobăgiei „deosebit de aspră: cea mai grea din cîte s-au cunoscut în re-

1 Jean Va-nus-pieds, n.t.

22

giunile din Est"1. Scandalul din ţinutul Labourd, pe pămînt lîasc (1609), este o urmare a războaielor re-ligioase şi a flagelurilor naturale care au distrus li-vezile mari de meri din această provincie. De altfel, merele au avut aici un rol anume2. Magistraţi bor-delezi au condamnat atunci la moarte aproape cinci sute de persoane. Se pare că persecuţia s-a oprit de îndată ce au fost închişi preoţii presupuşi a fi vră-jitori, episcopul reacţionînd puternic la aceasta. Dar cazul cel mai curios este fără îndoială cel al Suediei. Acolo n-a avut loc decît un singur mare proces de Vrăjitorie, cel din 1670, din Dalecarlia, ţinut împă-durit, cu drumuri rare, în care adesea se pierdeau copiii. In jurul acelei date, iobăgia — puţin răspîn-dită — tindea spre desfiinţare şi o puternică grin-dină a distrus recolta, iar ţinutul era bîntuit de nu-meroase maladii infantile. De toate acestea au fost învinovăţiţi vrăjitorii şi Sabbatul pe care l-au povestit conţine un lucru unic în analele Vrăjitoriei, reflectare evidentă a atmosferei de boală: Dracul, bol-n -v, n cerut să i se pună ventuze. Femei şi copii din Dalecarlia, în număr de optzeci şi cinci, au" fost arşi pe rug. In Rusia, procesele de Vrăjitorie nu se înmulţesc decît în ultimii ani ai secolului al XVI-lea, adică după Ucazul din 21 noiembrie 1597, care acordă proprietarilor de pămînturi drepturi abuzive asupra ţăranilor (ţăranul este liber în Rusia evului mediu). Lista ar mai putea continua. Mai putem

1 F. Bavoux, Hantises et Diableries dans la Terre Ab- batiale de Luxeuil, prefaţă de L. Febvre, 1956, şi rezumatul nostru din „Revue d'Histoire Moderne", 1957.

2 Cf. P. de Lancre şi cap. V: „Vrăjitoria în secolul al XVI-lea", Partea a dCua.

23

aminti şi grindina din 1644 din Burgundia, în urma căreia au fost masacraţi vrăjitorii învinuiţi de mul-ţime, sau pe acea femeie, cumătră Gantiere (arsă la Paris în 1582), acuzată că ar fi primit de la diavol banii ca să-şi plătească impozitele înrobitoarei Mize-ria dă naştere Vrăjitoriei, adică împinge spre ruga înălţată către Diavol, din moment ce Dumnezeu nu mai răspunde creaturilor năpăstuite. Crize sociale colective sau simple angoase personale: „Unei vră-jitoare tocmai i-au murit animalele sau i-au secat proviziile, o alta este ruinată în urma războaielor . . . sau se află la ananghie . .. moartea unui soţ. .. scumpetea vieţii.. . sau pur şi simplu tristeţea .. .ul. Femeia sau bărbatul caută consolarea pe care nu o mai găsesc în sînul Bisericii. Se adresează atunci celui pe care Vrăjitoarele germane îl numeau „Pro-scrisul", sau mai bine „Marele Şerb Răzvrătit". Tragi mîţa de coadă2 este o veche expresie populară între-buinţată deja în secolul al XlV-lea.

Nu ne rămîne decît să schiţăm un scurt studiu asupra Şabbatului înţeles ca reflectare socială a, uneia sau a mai multor epoci, căci declaraţiile Vră-jitorilor interogaţi diferă în funcţie de regiune sau perioadă, marchează caracterul evolutiv al vieţii so-ciale transpus în tradiţia demoniacă. Cînd slujitorii Diavolului se-adună în jurul Stăpînului lor, acesta le indică un anume loc. în evul mediu, Diavolul nu făcea nici o diferenţă între nobili şi oamenii din po-por, în mod cu totul diferit, începînd cu secolul al

1 P. Villette, Vrăjitoria în ^nordul Franţei din secolul al XV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVlI-lea, Lille, 1956.

2 In original: „on Ure le Diable< par la queue", n.t.

24

XVI-lea, eî face deosebiri între clasele sociale, fă-ră-ndoială datorita faptului că această noţiune începe să se afirme. Aşa cel puţin susţin în procese acuzaţii de condiţie modestă, pe care de altfel lucrul acesta îi amărăşte foarte tare. Dacă, în secolul al XlV-lea, Diavolul, ca un adevărat senior feudal, primeşte de la Vrăjitori zeciuiala în cereale, el este mult mai sensibil la cadoul în bani decît la cel în natură începînd cu secolul al XVI-lea, reflectare evidentă a vieţii sociale, marcînd puterea crescîndă a banului. De altfel, în aceeaşi perioadă, afirmîndu-se simţul juridic, vrăjitorii ţin registre ale adunărilor lor sabbatice (cel puţin aşa pretind) şi Diavolul are bancheri fcf. Partea a doua, cap. V. Vrăjitoria în se-colul al XVI-lea). De asemenea. Diavolul impune corvoadă supuşilor săi. Copiii-vrăjitori pasc turmele de broaşte-rîioase pe pîrloagele Sabbaturilor. Suze-ran, Diavolul îmbrăţişează vrăjitoarele şi astfel su-puşii lui îi aduc cinstirea feudală cuvenită. Sau vră-jitorul îi dăruieşte Diavolului o bucată din corpul său (carne, unghii sau păr), ceea ce echivalează cu transferul de proprietate seniorial, curent în vremea respectivă. îrr cursul proceselor din Labourd, nişte femei au pretins că s-au plimbat la Sabbat cu o bro^scă-rîioasă cocoţată pe pumnul lor, traducere a vînătorii senioriale cu şoimi, pe care oamenii din po-nor Oi văd trecînd de departe adesea prin propriile lor recolte. La Sabbat, spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, cînd societatea se şlefuieşte, se vine mascat, cel puţin Doamnele de Condiţie. Acest detaliu a dus la numirea unui loc tradiţional de Sabbat: Strada Măştilor (Guillestre,- Hautes-Alpes), şi Moliere i se adresează unei copile cu „mască mică", adică „mi-

25

cută vrăjitoare". în ceea ce priveşte prostituarea vrăjitoarei cu Diavolul, nu trebuie oare să vedem în asta un anumit fel de cinstire adusă seniorului feu-dal în acelaşi timp cu of eliberare prin onirism a sen-zualităţii refulate a femeii? Dar vrăjitorii şi vrăji-toarele se complac în cadrul societăţii lor deja cons-tituite (sfîrşitul secolului al, XVI-lea şi cel de-al XVII-lea) în a stabili legături juridice cu Dracul în persoană. Acesta din urmă le pretinde soţiilor lui o fidelitate ^-absolută şi adulterul este foarte sever pe-depsit la Sabbat de cel care, pe pâmînt, îl încura-jează atîta la ceilalţi. Faptul nu este decît rofeetarea mentalităţii religioase si sociale a vrăjitoriei. Ce se mănîrică Ia Sabbat? Conform depoziţiei acuza'ilor, caracterul mîncărurilor variază. Ele sînt delicioase sau infecte, dar fără sare, dată fiind puterea exor-cistă a acestui condiment. Totuşi acuzaţii din Arras şi vrăjitoarele flamande din secolul al XVII-lea ne raportează că în postul Paştelui se mîncau „heringi măcinaţi". Curioasă reflecţie! Diavolul impune supu-şilor lui postul prescris de Biserica catolică. Simplă observaţie a mizerabililor acuzaţi, obsedaţi de foame şi care-şi transpun astfel poftele gastronomice în faţa infimelor raţii cotidiene. Dar cea mai semnifica-tivă mărturisire, prin naivitatea ei, este cea a unei vrăjitoare din Flandra secolului al XVII-lea care, întrebată ce anume a remarcat la Diavolul ce a dus-o în ispită, a răspuns: „Fă ce vrei"1. Superbă deviză a mănăstirii Theleme reluată de corupător, minunat simbol al libertăţii care, în acele vremuri, nu putea fi decît diabolică.

1 In original, „Fait ce que voulez", n.t.

26

Vrăjitoria şi teribila reprimare au dispărut din Europa şi mai ales din Franţa spre începutul secolu-lui ai XVIII-lea (cf. Partea a doua, cap. VII). Foa-metea încetase la acea epocă. Sabbatul întîlnit în gravurile secolului al XVIII-lea este ridicol. Este doar o parodie a Menuetelor în care se amestecă unele scene de convulsii asemănătoare celei din Ci-mitirul din Saint-Medaud. Ţăranii secolului al XVIII-lea au probleme mult mai realiste decît stră-moşii lor. Ei sînt interesaţi de posedarea pămîntului şi nicidecum de vreo deşartă promisiune diavolească. Seniorul este mai mult la Versailles, departe de ei. Nici lui şi nici sperietoarei lui, Diavolul, nu i se mai aduc onoruri. Noile idei filosofice îşi croiesc un drum ce nu mai duce spre mărăcinişurile Sabbatului, ci spre adunările de la Bailliages, din 1789. Mătura ri-tuală nu va mai servi doar ca mijloc de transport diavolesc, ci va mătura întreaga societate. Vrăjitoria pierde teren în Franţa, o dată cu naşterea speranţei în zile mai bune. Ea se dezvoltă în Rusia secolului al XlX-lea, datorită agravării condiţiei sociale. Dis-pare în America de Nord cînd pionierii ingratei Noi Anglii se îndreaptă spre bogatele teritorii din vest (cf. Partea a doua, cap. VI). încetează pretutindeni de a mai fi un cult atunci cînd puterea clericilor scade. Moare o dată cu dispariţia prigonirilor împo-triva ei într-o perioadă de-, linişte în care oamenii trăiesc mai bine. . .

CAPITOLUL III

SEXUALITATE SI VRĂJITOR/E

Evident că influenţa sexualităţii este adesea im-plicată în fenomenele de Vrăjitorie. Nu putem să nu remarcăm că există mai multe vrăjitoare decît vră-jitori. Michelet a subliniat deja lucrul acesta: „La un vrăjitor, sînt zece mii de vrăjitoare". Deci isteria ■ a putut avea adesea un rol important în viziunile diavoleşti aduse la cunoştinţa judecătorilor de către acuzate. Domnul E. Delcambre scrie pe bună dreptate: „Originea mitului viziunilor infernale ale cărui obiect sînt vrăjitoarele pare a fi, evident, de ordin patologic: în toate timpurile şi pe toate latitudinile, istericele, obsedate de fobia Diavolului, au fost victimele halucinaţiilor satanice: anumite tulburări mintale s-au amplificat fârâ-ndoială sub influenţa şocului detenţiei şi a judecării, -şi mai ales ca urmare a torturii. Dar, dacă patologia motivează existenţa unor astfel de crize haluciriatorii, ea nu poate fi singura explicaţie a formei pe care o iau acest gen , 28

de apariţii, impusă bolnavului de către mentalitatea mediului social în care trăieşte"1. In mărturisirea vrăjitoarei şi în descrierea lucrurilor raportate de ea coexistă deci produsul isteriei şi al viziunii ei onirice cu transpunerea aspectului social în ordine satanică, influenţă sigură a procedurii judiciare practicate împotriva Vrăjitoriei. Viziune Onirică? Sabbatul nu este, în fond, nimic altceva. înainte de a pleca acolo, vrăjitoarea nu numai că îşi unge corpul cu un un-guent, dar şi bea un anumit drog. Cele peste care am dat în procesele normande conţin o foarte puter-nică doză de beladonă. Margaret Murray, în curioasa ei carte Dumnezeul vrăjitoarelor, indică şi aconitul, care ,,produce un ritm cardiac neregulat, şi beladonă, provoacă delirul. In starea care precede somnul, bă-tăile neregulate ale inimii creează senzaţia binecunos-cută de cădere în gol; este posibil ca asocierea unei substanţe provocatoare de delir cum este beladonă cu un drog ce dă un ritm- cardiac neregulat, să pro-ducă senzaţia de zbor"2. Este mai mult ca sigur că viziunile cele mai extravagante ale Sabbatului s-au născut, la bărbat sau la femeie, din somnul provocat artificial. S-ar putea spune, cunoscînd contextul so-cial al mediului în care trăiau vrăjitorii, că „atît unele cît şi altele (imaginile din vis) compensează prin farmecul lor decepţiile unei vieţi pline de de-ziluzii"3,. Toată lumea ştie, începînd cu lucrările lui Freud, că universul visurilor comportă o foarte pu-

: E. Delcambre, Conceptul de Vrăjitorie in ducatul. Lorena în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, T. 11, pp. 190— 191, Nancy, 1949.

2 M. Murray, op. cit, p. 106, Denoel, edit. 1957. 3 J. Lhermitte, Visurile, Colecţia „Que sais-je?", no. 24,

p. 108.

29

ternică doză de sexualitate. Sabbatul, delirul oniric, va fi evident transpunerea dorinţelor carnale, mai mult sau mai puţin refulate în stare de veghe. Vră-jitoarea îl va vedea dansînd la Sabbat pe cel pe ca-re-1 doreşte, poate chiar în mod inconştient. Mărtu-risirile ei, denunţurile ei îl vor conduce spre supliciu, împreună cu ea, pe nenorocitul căzut vic-timă. De Lancre descrie astfel Sabbatul: „ . . . Feme-ile sînt goale şi despletite . . . Să dansezi indecent, să sărbătoreşti cu frenezie, să faci dragoste în mod dia-bolic, să sodomizezi în mod execrabil, să blestemi la modul scandalos, să te răzbuni mîrşăveşte, să-ţi sa-tisfaci brutal toate dorinţele, oribile, murdare şi de-naturate, să ţii în mînă, ca pe ceva de preţ, broaşte rîioase, vipere, şopîrle şi tot felul de peşti, să iubeşti un.ţap puţind îngrozitor, să-1 mîngîi cu dragoste, să te guduri şi să te culci cu el în mod oribil şi dezmă-ţat". După cum remarcă R. Amadou: „ . .. (la Sab-bat) imaginile sexuale deosebit de puternice se combină cu sugestiile demonologiei ambiante, cu cele ale obsesiei Diavolului şi ale puterii lui atoştiutoare"3. Sexualitatea se regăseşte şi în unele ritualuri de Vrăjitorie — în afară de Slujba Neagră ce ţine mai mult de arsenalul Magiei — mai ales în prepararea băuturilor vrăjite pentru iubire sau ură. Ca să pro-, voace iubirea, Vrăjitorul foloseşte adesea sîngele ani-malelor considerate ca fiind pasionate: porumbel, prepeliţă, vrabie, nevăstuică etc. Firele de păr pot servi şi ele ca ingredient al iubirii. De asemenea mă-rul, în amintirea Evei. Ne-au parvenit cîteva formule de imploare amoroasă. înainte de a fi cules, mărul va fi stropit şi parfumat cu unele unguente, iar vră-

8 Dragoste şi Magie, Crapouillot, p. 54.

30

jitorul va recita următoarea formulă incantatorie: „O, Doamne, tu, care i-ai făcut pe Adam şi Eva din cele patru elemente — aşa cum Eva i-a vorbit lui , Adam şi 1-a dus în ispită — fă ca, tot aşa, cel ce va .muşca din acest fruct să se supună voinţei mole". Sau alta: „Sculaţi-vă înainte de răsăritul soarelui într-o zi de vineri, mergeţi într-o livadă, culegeţi cel mai frumos măr, tăiaţi-1 în patru, scoateţi-i mijlocul şi puneţi în locul lui un bilet cu litere şi nume di-vine; trebuie să încrustaţi în fruct, sub coaja ridicată şi apoi pusă la loc, cuvinte mistice. Cu două ace în cruce străpungeţi fructul, spunînd: «Nu pe tine te străpung, ci Asmodeu străpunge inima celei pe care o.iubesc». Aruncaţi totul în foc murmurînd: -«Nu pe tine te ard, ci Asmodeu aprinde dragostea mea în sufletul alesei mele, aşa cum arde acest măr»" Cumă-tră Brinvilliers, în Marele Secol, îl punea pe un preot interzis să scrie numele iubiţilor pe o bucată de cu-minecătură sfinţită ale cărei firimituri erau înghiţite, după slujbă, de către amanta necredincioasă. Odinioară carmelitul Ricordi, vrăjitor din Carcassonne, făcea efigiile femeilor pe care le dorea. Cu propria lui salivă şi sînge şi cu cele ale broaştelor lui rîioase,' umezea aceste efigii închinate lui Satan şi le punea pe pragul caselor unde locuiau tinerele femei. în timpul nopţii, Ricordi se ducea în faţa' acelor case şi frumoasele ieşeau să i se arunce în braţe. Ca să-i mulţumească diavolului pentru serviciile aduse, Car-melitul îi sacrifica un fluture. . .

Una dintre practicile cele mai cunoscute legate de Sexualitate şi Vrăjitorie este cea a legatului eghi-leţilor; adică procedeele de care „se foloseşte Diavo-lul pentru a împiedica o căsătorie".

31

Toate aceste practici, dăunătoare legămîntului sfînt al căsătoriei şi celor mai- calde sentimente, făceau din vrăjitoare nişte personaje de temut. îm-potriva lor şi mai ales împotriva farmecelor sexuale se lua măsura de prevedere de a pune în grădini globuri de sticlă (witch-ball). Atotputernicie a sim-' bolurilor! Oare vrăjilor legate de sexualitate li se datorează decorarea de gust îndoielnic cu globuri de sticlă a grădinilor noastre de la periferie?

P A R T E A A D O U A

ISTORIA VRĂJITORIEI

C A P I T O L U L I N T I I

SABBATUL Şl DIFERITELE FENOMENE DE VRĂJITORIE

Sabbatul. — Sabbatul este slujba diabolică cele-brată de preotul demonic: vrăjitorul.

Chemarea la Sabbat rămîne întotdeauna miste-rioasă. Acest apel străbate sate şi cîmpii, văi şi munţi, pătrunde în colibe sau în conacuri. Pleca-rea are loc de obicei miercurea şi vinerea. Vrăji-toarea, goală în faţa focului, îşi unge corpul cu un unguent, înghite un praf savant dozat, în care beladona intră în cantitate mare. încalecă un băţ sau o mătură în care nici o fibră nu trebuie să se încrucişeze. Trebuie, bineînţeles, să fie evitat sem-nul lui Hristos. Drumurile vrăjitoarelor trec prin coşurile caselor. în aer, ele zboară foarte sus, spre

33

locul întîlnirii diavoleşti şi ţăranul «Surprins îşi face cruce, stupefiat, eînd vede trecînd straniul cortegiu, profilîndu-şi umbra pe astrul nopţii. Unde se duc oare? în Bearn, pe plaja Hendaye, unde încă în urmă cu o sută de ani se ridicau cîteva mo-numente megalitice. în Bretania, pe platoul de la Carnac, «populat cu menhire. în Queyras (Hautes^-Alpes), pe/ platoul de la Pra-Patris (păşunea Tatălui) aproape >de o st'încă druidică. în Au-vergnia, pe vîrful Puy^de-Dome aproape de Templul lui Mercur. în Cotentin, piin mără-cinisurile de la Meautis. în Lorena, în jurul Pietrei de Apel (Pierre d'Appel) de pe Cote de Repy fost bazin de purificare celtic. în Germa-nia, pe vîrful Brocken, unde zac răspîndite rămăşi-ţele unui dolmen. Şi mai tîrziu, în secolul al XVII-lea. în Noua-Anglie, pe cîmpia unde se iţesc răroăşitelp runiee, martori ai festei scandinave pri-mitive. Mereu şi pretutindeni Sabbatul are loc în m'jlncul ruinelor antice. El reprezintă consacrarea în tirnpurilfe medievale şi moderne a unui ritual năţîn re a supravieţuit în Biserica Diavolului. Faunii si satirii se transformă în Drăcuşori si Sni-rHe. Ferate devine luna prielnică Sabbatului. Tri-nla Bombo din Tesalia se preschimbă în vrăiitoa-rea medievală. Marele Pan a murit? El reînvie în Maestrul Leonard, adică Diavolul ce conduce Sa-bbatul Locul, oriunde s-ar afla, este puţin lum!-rat. Participanţii se întrezăresc cu preutate şi din această cauză acuzaţilor din procesele de vrăjitorie !e va fi foarte dificii să-şi denunţe complicii. Depo-ziţiile lor vor fi vagi, scopul fiind acela de a per-mite judecătorilor să aresteze un număr cît mai

34

mare de persoane. în ciuda acestui lucru, cei pre-zenţi la Sabbat se recunosc între ei, deşi uneori, după mărturia unor vrăjitoare din Labourd, erau adunate douăsprezece mii de persoane. (Impresio-nantă adunare pe, plaja de la Biaritz, pe care o menţionează cu fidelitate sinistrul judecător din Lancre.) Ierarhia socială este vizibilă. Erau acolo seniori şi doamne din lumea bună ce se recunoşteau după costume şi, începînd cu secolul al XVII-lea, după măşti, ceea ce reprezintă o exactă observare a realităţii. Diavolul se purta mai frumos cu ei de-cît cu ceilalţi, lucru foarte supărător pentru vrăji-toare. Aceasta dovedeşte că, prin revolta socială care este de fapt Sabbatul, spiritele sînt urmărite şi în vis de dorinţa şi de teama de ierarhia teres-tră. Beladona, absorbită chiar şi în doză mare, nu poate şterge complet, nici în cele mai negre deli-ruri, imaginea îngrozitoarei realităţi. Urmează re-cunoaşterea. Copii mici duc la păscut prin mără-cini, aşa cum fac de obicei cu oile în disperata lor mizerie, broaşte rîioase stacojii. Deodată izbuc-neşte cîntecul unei orchestre, discordant sau armo-nios, înfundat sau limpede; bietele fiinţe care cred că-1 aud nu pot percepe în amintirea vagă a memo-riei lor decît fragmente ce pot fi, după caz, muzică populară primitivă sau acorduri de orgă din umila lor parohie. Se ridică un altar. Toţi vrăjitorii şi toate vrăjitoarele l-au descris. Aproape la fel pre-tutindeni, ca şi cel din biserici. Dacă judecătorul, orăşean obişnuit cu luxul din parohia lui, adăuga un detaliu suplimentar, bogat în culoare, vrăjitoa-rea îi completa descrierea, adăugind astfel acuzaţia

35

precisa mărturisirii nesigure. Judecătorul adapta visul vrăjitoarei propriului său simţ, care era cel al ' realităţii precise.

Un poet celebra slujba de la acest altar. O spunea pe dos, bineînţeles. Diavolul, mare Maestru al Inversiunii, prezida ceremonia. împărtăşania era un nap negru, în locul cuminecăturii albe. Urma un banchet unde se serveau fie hoituri îm-puţite, fie mîncăruri alese. Este oare vorba aici de amintirea durerilor de stomac date de digerarea!

dificilă a stupefiantelor în cazul vrăjitoarelor, sau de o pură şi simplă imaginaţie? în orice caz, nici o mîncare nu era sărată, sarea fiind în mod ritual o substanţă care alungă diavolul. Apoi i se adresau rugi fierbinţi Diavolului, şărutîndu-1 în mod dez-gustător şi mărturisindu-i tot răul pe care puteai să-1 comiţi: farmece făcute animalelor, avorturi săvîrşite cu dibăcie, vrăji reuşite, farmece de dra-goste care închid inimile şi leagă eghileţii, otrăvuri aruncate în apă ca să moară animalele şi în fîn-tîni ca să piară oamenii. Toate relele, toate nefe-ricirile şi toate calamităţile pe care le-ai îndurat le proiectezi în vis asupra celorlalţi, acelora pe care-i dispreţuieşti, îi invidiezi, eşti gelos pe ei, îi urăşti pînă la moartea . . . pe rug.

Apoi, în faţa Diavolului care-i răsplăteşte pe cei mai răi (interesul acelei dreptăţi divine în care nimeni nu mai crede), este pedepsit cel mai puţin rău (adică cel care depinde încă prea mult de Bi-serica lui Hristos)'. Se dansează, se dansează ca să uiţi. Capete ce se-nvîrt într-o horă infernală. Rea-litate? sau greaţă provocată de stupefiantul al că-

36

rui efect slăbeşte nelăsînd în corpul bolnavului de-cît tulburare şi zăpăceală? Lumea se amestecă. Vi-ciile exacerbate, dezmăţurile refulate înfloresc: re-fulări pe care visul le eliberează. Corpurile sînt epuizate de plăcerile interzise de , legile umane şi morale. Toată marea frenezie a libidoului în sfîr-şit eliberată de vis,care în plus este un vis al pa-radisurilor artificiale, se răspîndeşte peste întreaga adunare. Spre nefericirea lor, vrăjitoarele şi vră-jitorii yor păstra în memorie amintirea acestor vise eliberatoare şi le vor povesti în amănunt, adăugind detalii sugerate de judecători, în faţa tribunalelor şi a oficialităţilor. Refularea vrăjitoarei se va adăuga, în timpul audierii, celei a preotului sau a magistratului anchetator. Totul va alcătui o torţă, vie, justificînd cruzimea sublimată a preotului sau a omului cumsecade, judecind în celălalt propriile sale păcate.

Dar cocoşul, martor al renegării sfîntului Pe-tru, a cîntat pe cîmpia Sabbatului. Totul dispare; vrăjitoarele, tremurînd, se întorc la colibele lor în paragină. Măturile zac lîngă vetre. Corpurile înăl-băstrite de frig ale vrăjitoarelor se odihnesc pe paturile sărăcăcioase. Gîfîie în zorii livizi ce le ră-sucesc într-un ultim spasm trupurile zdrobite de oboseală. Viaţa îşi reia cursul, cu fiecare zi şi cu mizeria cotidiană, dar şi cu marea dorinţă reîn-noită pentru o nouă plecare spre marele Ţap Ne-gru, marele Şerb răzvrătit, cum îl numeau „He-xen-ele" germane. Şi farmecele, în care sfîrşeşti prin a crede, într-un descîntec făcut ţie însuţi, duc la spaime, la uri, la calomnii, la denunţuri ale ve-cinilor şi vecinelor. Şi ciclul infernal continuă pînă

37

la focul care te eliberează de necazuri, de mizerii, de suferinţele torturii, pînă la focul care eliberează sufletul pentru totdeauna de visul cu ochii deschişi.

Băuturile vrăjite — Sînt licorile pe care le pre-pară vrăjitoarele pentru a le da clienţilor lor pu-teri asupra dragostei. Literatura abundă în astfel de exemple, dovadă băutura destinată regelui Marc, în Tristun şi Isolda, şi pe care o beau, spre jf erici-rea şi nefericirea lor, cei doi eroi. Richard Wagner îl va pune şi el pe eroul său Siegfried să bea o licoare vrăjită (Amurgul zeilor). Formula bău-turilor este variabilă. Ea poate fi .foarte poetică, atunci cînd conţine rădăcini de emilae campanae culese în ajun de Sfîntul Ion, măr de aur, chih-limbar gri, totul amestecat cu un manuscris purtînd numele magic „Sheva", sau foarte dezgustătoare, cum sînt acele amestecuri de sînge menstrual, un-ghii tăiate, pămînt din morminte şi vin alb între-buinţate de Doamna de Montespan ajutată de dia-bolicul canonic Guisbourg ca să obţină dragostea lui Ludovic al XlV-lea.

în secolul al XVIII-lea, amestecul de dragoste nu mai este o băutură, „fără-ndoială datorită greu-tăţii de a o convinge pe persoana dorită să-1 bea" (Grillot de Givry). Iată o reţetă foarte simplă: Ca să cîştigi dragostea unei fete sau femei, trebuie să te prefaci că-ţi alcătuieşti horoscopul. Află dacă e măritată şi oblig-o să te privească în faţă, în ochi chiar, şi cînd veţi fi amîndoi astfel să rosteşti cu-vintele Kafe, Kasita, non Kapela et publia filie omnibus suiş. O dată rostite aceste cuvinte, o vei

38

putea stăpâni şi ea îţi va fi supusă în toate" (Bi-blioteca Arsenalului, manuscrisul 2344). Se vede că ne aflăm într-un secol al bunelor maniere, deoa-rece sînt dispreţuite procedeele macabre şi res-pingătoare ale perioadelor precedente.

Făcutul de farmece — Vrăjitorul sau magicianul (cel mai adesea acesta din urmă) modelează o fi-gurină din ceară asupra căreia, prin cuvinte, aruncă încărcătura malefică. Figurina este străpunsă apoi cu ace (cîteodată ea este înlocuită cu inima unui animal, caz frecvent în vrăjitoria rudimentară). Figurina reprezintă duşmanul ce trebuie învins. Acesta suferă şi moare în finalul operaţiunii. Se pare că, în Franţa, astrologul Ruggieri este cel care a adus această practică devenită modă la Curte, deşi ea era cunoscută cel puţin începînd cu secolul al XlII-lea. Europa întreagă va fi cuprinsă de această practică teribilă. Mulţi anticari contem-porani posedă figurine din lemn din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea străpunse de înţepături, asemenea obiecte fiind expuse şi la Muzeul din Cambridge (Anglia). Au existat şi formule de des-cîntsc de-a lungul secolelor. Pentru o mai bună în-ţelegere a acestui oribil şi întunecat subiect, facem trimitere la excelenta carte a Anei Osmont1. To-tuşi trebuie să semnalăm faptul că ni s-a adus la cunoştinţă existenţa, în zilele noastre, în pădurea Marly, lingă un menhir, a unui bătrîn stejar stră-puns de înţepături. Se pare că, într-adevăr, acest

1 Farmece şi Exorcisme, Omnium Litteraire, 1954.

39

copac ia asupră-i încărcăturile malefice îndepărtate de descântători din preajma persoanelor vrăjite şi secretă o sevă puţin obişnuită. Se povesteşte ace-laşi lucru despre stejarul din Viroflay, numit al Fecioarei, ceea ce, în fond, are o bază tradiţională.

Făcătorii de farmece — Vrăjitorul este prin de-finiţie cel care îndreaptă asupra oamenilor şi ani-malelor forţele malefice. Adesea el trece drept vraci, ceea ce de fapt nu este, dar pretinde a fi atunci cînd este acuzat. Vraja se face prin magie animală, semne sau formule magice. Făcătorul de farmece este foarte temut. Se spune uneori că te poate deochia. La Neapole te păzeşti prin coliere de' coral,, iar în întreaga Italie şi chiar şi-n Franţa, făcînd cii degetul semnul coarnelor (de unde ex-presia infantilă binecunoscută: a scoate coarne, care nu e fără legătură cu cîntecele referitoare la melc, animal considerat demonic, hermafrodit, nici carne nici peşte şi din această cauză permis în timpul Postului mare). Vrăjile legate de lapte sînt încă răspîndite la ţară. Ele sînt rezultatul unei stări de spirit sociale generate de una dintre cele mai sigure surse de venituri ale ţăranilor. Pînă-n-tra-colo încît, uneori, o vrăjitoare plătită pentru asta putea scoate lapte (vacile fiind feterpe) dintr-o se-cure (cf. foarte curioasa gravură a lui J. Geiler von Keiserspergen, Die Eweis, Strasbourg, 1517).

Sabbatul, la care te duci sub imperiul dorinţei de o viaţă mai bună: tragi mîţa de coadă, atunci cînd ai încetat să mai arzi luminări la mănăstirea din vecini. Farmece făcute pentru bani sau pur şi

40

simplu din ură împotriva acelora pe care îi invi-diezi pentru fericirea sau pentru bogăţia lor. Bău-turi vrăjite, pentru a obţine, în sfîrşit, pentru sine sau pentru alţii — întotdeauna contra unui anumit cîştig — tandreţea atît de rară în secolele acelea întunecate. Farmece pe care le faci, iluzio-nîndu-te şi zăpăcindu-i pe ceilalţi ca să abaţi ne-norocirea ■ ce cade, din • păcate, mereu asupra ace-lora care nu cunosc (în aparenţă) suferinţa comună. Toate acestea! şi încă mult mai multe! într-o exaltare a simţurilor şi a'iluziei de Putere (Dia-volul este părintele minciunii) pentru a te ajuta să evadezi spre Fericire, prin Rău, din moment ce Dumnezeu şi-a întors faţa de la creaturile lui, din-colo de mizerabila Terră, spre Paradisul artificial al Visului. . .

C A P I T O L U L II

BISERICA Şl VRĂJITORIA

Biserica, de-a lungul timpului, şi-a schimbat părerile în legătură cu vrăjitoria. Pînă în secolul al XlII-lea, exclusiv, ea a fost generoasă cu vrăjitorii şi vrăjitoarele. Apoi are loc o mişcare bruscă, ale cărei cauze profunde par la prima vedere de neex-plicat. Atitudinea ei este la început severă, apoi, în secolul al XV-lea, teribilă. Nenumărate ruguri au fost aprinse de mina ei în afară de, oricît ar părea de surprinzător, ţinuturile spaniole şi ita-liene, unde domneşte Inchiziţia. Această schim-bare are poate legătură cu două fapte noi, unul de importanţă generală, celălalt din interiorul Bise-ricii, într-adevăr, în secolul al XlII-lea apar în coasta ei ereziile orientale. Este vorba, fără-ndoială, în mod simultan, de o reacţie defensivă împotriva pericolului extern şi de una ofensivă, în faţa obse-siei Răului pe care îl reprezintă în cel mai înalt

42

grad Vrăjitoria, prin ceea ce are ea erotic şi ca exaltare pagină a cărnii.

De la Isus lîristos pînă la sfîrşitul secolului al Vl-lea, Biserica i-a considerat pe demoni ca pe nişte zei păgîni. Este perioada Creştinării, în care Biserica dovedeşte o oarecare toleranţă faţă de cre-dinţele superstiţioase ale noilor botezaţi. Apoi, fiindcă acestea persistau, fără a fi afectată peste măsură, Biserica îi consideră pe adepţii Vrăjitoriei ca pe nişte victime ale iluziilor. în 829, un Con-ciliu de la Paris declară: ,,. . . majoritatea îi cred pe vrăjitori nebuni, fiindcă nu-şi mai dau seama de propria lor decădere . ..". Spre anul 900, un text nu-mit De l'Esprit de l'Airae dă sfatul ca vrăjitorii să fie alungaţi. Acest text este interesant şi sub un alt aspect, deoarece vorbeşte despre sabbatul după model păgîn: „ . . . nişte femei. . . cred şi spun că, în timpul nopţii, împreună cu Diana zeiţa păgîni-lor, ori cu Herodiada şi o mulţime de alte femei, călăresc pe diferite animale şi străbat spaţii întinse în tăcerea întunericului, dînd ascultare acestei zeiţe ca unei suverane, şi fiind chemate lîngă ea, în unele nopţi, ca s-o servească".

Ierarhia catolică din secolul al Vll-lea pînă în secolul al Xl-lea este convinsă că puterea vrăjito-rilor nu se datorează decît imaginaţiei lor şi că fe-nomenele diabolice povestite de ei nu sînt decît produsul viselor lor. Jean de Salisbury, episcop de Chartres (mort în 1181), scrie chiar (Policraticus, I, 2c, 17): „Cel mai bun remediu împotriva acestei boli (Vrăjitoria) este să nu te îndepărtezi de cre-dinţă, să nu apleci urechea la minciunile ei şi să nu

43

dai nici o atenţie acestor nebunii". Papa Grigore al VH-lea (1073—1085) nu vorbeşte de vrăjitori de-cît o singură dată, atunci cînd îi (fere prinţului Da-nemarcei să nu le execute pe vrăjitoarele acuzate de a fi răspîndit epidemiile. Schimbarea începe în secolul al XlII-lea, o dată cu urmărirea vrăjitorilor de altfel moderată la început. Vinovaţilor li se ce-rea doar să se pocăiască sau erau puşi să plătească o amendă. Textul cel mai important în ceea ce pri-veşte prigonirea aparţine sfîntului Toma din Aquino (1226—1274). El subliniază obsesia foarte carnală a Răului, despre care vorbeam mai sus: „ . .. oamenii pot ca printr-o operaţie, castrarea, sau prin alte procedee, să-1 împiedice pe bărbat să ajungă la o împerechere carnală, deci demonul, care-i mai pu-ternic, o va putea face cu permisiunea lui Dumne-zeu" (aluzie la cei care leagă eghileţii). După păre-rea Sfîntului Toma, Diavolul poate face orice, fie din propria lui iniţiativă, fie la cererea slujitorilor lui, vrăjitorii. O bulă a lui Grigore al IX-lea (1227— 1241) conţine detalii foarte curioase. Papa studiază Vrăjitoria în Germania; observă că ea are adepţi în rîndurile seniorilor şi chiar în înaltul cler. El vorbeşte despre Sabbat, despre omagiul adus unei broaşte rîioase, despre banchetul sălbatic şi dezmă-ţul lui, şi conchide: „ .. . Aceşti nefericiţi cred în Satan, ei îl consideră creatorul Cerului ce trebuie să-şi recapete gloria, după înlăturarea lui Dumnezeu; ei speră că într-o zi fericirea eternă va fi a lui". Această ultimă frază marchează caracterul social al credinţei în Diavol, pe care l-am subliniat deja în mai multe rînduri. Inocenţiu al VUI-lea (1484—

•44

1492), într-o bulă adresată germanilor, vorbeşte despre relele săvîrşite de vrăjitorii distrugători de recolte, făcători de farmece şi cei care leagă eghile-ţii. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea (acesta din urmă considerat pe nedrept ca fiind cel al Raţiunii şi al Armoniei) intensifică urmăririle. Reforma însăşi . izgoneşte implacabil Vrăjitoria. Doar cîţiva păstori şi nişte iezuiţi nemţi se ridică uneori în sprijinul vrăjitorilor, nu fără un mare curaj. în sfîrşit, în 1637, Urban al VUI-lea, o dată cu menţinerea acu-zaţiei pentru fapte de vrăjitorie, recomandă să nu fie pedepsiţi decît vinovaţii dovediţi a fi convinşi de ceea ce fac. Abia în secolul al XVIII-lea Biserica, drept urmare a intervenţiei laice, încetează prigonirile. Totuşi un mare număr de preoţi continuă să creadă în Vrăjitorie şi adepţii ei, dovadă abatele Fiard (1803) care-i acuză pe iacobini şi pe franc-ma-soni de vrăjitorie sau abatele Simonet (1819) care scrie o Realitate a Magiei. . . Dar Biserica are din ce în ce mai mult tendinţa să-i considere pe vrăjitori ca pe nişte simpli bolnavi, uneori ca pe nişte posedaţi, în veacul al XlX-lea, contrar Marelui Secol, ea va utiliza foarte puţin exorcismul, evitînd astfel provocarea de epidemii de demonstraţie. Poziţia contemporană a Bisericii a fost precizată într-un impresionant volum de Studii Carmelitane: Satan (1948), la care au colaborat teologi, medici şi istorici. I-o recomandăm lectorului dornic de o informaţie recentă şi completă.

Trebuie totuşi să remarcăm că, dacă un mare număr de preoţi s-au numărat de-a lungul timpului printre vrăjitori (mai ales sub Ludovic al XlV-lea), Biserica a fost în general îngăduitoare cu ei.

In încheiere vom spune că, alături de Vrăjito-rie, Biserica s-a găsit în faţa problemelor pe care le pune realitatea — sau aparenţa — răului. A com-bătut-o, cu certă severitate, dar fiind de bună-cre-dinţă. Prin asta, ea nu a făcut decît să reflecte op-tica epocilor. O dată cu progresul social, Vrăjitoria a slăbit. Prigoana de asemenea ...

1

CAPITOLUL UI

TEHNICA PROCESELOR DE VRĂJITORIE

La sfîrşitul evului mediu, urmăririle împotriva vrăjitorilor au scăpat de sub jurisdicţia ecleziastică, pentru a trece în mîinile puterii laice. Totuşi Tri-bunalul (justiţia clericală) a mai judecat încă, în nu-meroase ocazii, cazuri de Vrăjitorie. Dar Tribuna-lul ecleziasctic este dependent, din punctul de ve-dere al sentinţei, de Procurorul regal.

La început, are loc o informare care vizează fie un fapt denunţat de Vrăjitorie şi antrenează o an-chetă colectivă, fie o persoană desemnată nominal. Sînt chemaţi martorii în faţa judecătorului; adesea se citeşte, în timpul slujbei de duminică, o scri-soare a judecătorului invitîndu-i pe credincioşi să spună tot ceea ce ştiu despre fenomenul de Vrăji-torie, sub ameninţarea cu unele pedepse ecleziastice dacă se vor arăta reticenţi în mărturiile lor sau

47

dacă

mmmm

summm

de ■—"-oityjjg . 'Jij;:iterio<; Tr -" * cste CP/ î« mmm

tru

susţineau

re~

!

astfel

Printr-o

49

;1 de viclenie le adormeau bănuielile .. .ui. Inte-toriul Vrăjitorului dura foarte mult timp. roape că putem spune că nu înceta decît atunci

obosea magistratul"2. în acelaşi timp se căuta ;orpul vrăjitorului faimosul însemn de invulne-litate făcut de acesta, la Sabbat, prietenilor lui, litorii şi vrăjitoarele. Chirurgii înfingeau cu în-

îînare ace lungi în corpurile goale. "Vreo bătătură, 3 excrescenţă osoasă, vreo cicatrice sau vreo ar-i

veche, excesul de durere anesteziind suferinţa, ;au adesea să înceteze sensibilitatea. însemnul

colului fusese găsit. Cîteodată, de pildă la Stras-irg sau Bamberg, se recurgea la un alt timp de ercare (?). Pretinsul vrăjitor era aruncat în apă. :ă plutea era vinovat, dacă se scufunda era nevi-rat. După interogatoriu, acuzatul era condus la

hisoare, unde turnătorii obţineau adesea ceea ce i judecătorul, nici durerea n-ar fi putut obţine,

iterogatoriul o dată încheiat, judecătorul comu-:ă lucrul acesta Procurorului regal sau Seniorilor caz de justiţie seniorială. Atunci se punea proce-L pe

rol şi era transformat, în funcţie de gravitate, proces ordinar sau extraordinar. In primul caz, mînea un simplu proces civil, neputîndu-se ter-Lna decît prin despăgubiri sau prin pedepse pecu-are; în al doilea caz, avea ca final pedepse corpo-le, pedeapsa cu moartea.. ."3. Dacă procesul

1 E. Delcambre, Procesele de Vrăjitorie în Lorena; rihologia judecătorilor, „Revista de Istorie a Dreptului", 53, pp. 15—16.

2 Maurice Gargon şi J. Vinchon, Diavolul, Paris, 1926, 124.

3 Ibidem, p. 126.

0

continua, martorul şi acuzatul erau puşi faţă-n faţă şi se încheia un proces-verbal al confruntării. După întocmirea unui raport de către judecător, acuzatul apărea în faţa Curţii, care fie că îl condamna ime-diat, fie că-1 supunea la cazne, în lipsa unor dovezi suficiente împotriva lui. Tortura, care varia în funcţie de tribunal, era aplicată fără menajamente, dar întotdeauna multă vreme după servirea mesei, pen-tru ca „vrăjitorul să nu vomite". Se încheia un pro-ces-verbal „(pretinsa vrăjitoare) este întinsă pe scară . . . i se arde sulf sub bărbie, la subsiori, la de-getele de la picioare, la părţile secrete . . . ea nu a rostit decît aceste cuvinte: O, tu, fiu al lui David, fie-ti milă de mine! Apoi a fost liniştită destul de mult timp, şi, deşi au strigat-o pe nume, nu a răs-puns nimic . . . avea faţa îmbujorată, totuşi fără nici o lacrimă, doar picături de sudoare îi cădeau de pe frunte . . . o stropesc şi o freacă cu sulf aprins . . . la toate întrebările răspunde că n-a putut să facă ni-mic, absolut nimic, şi că nu sîntem decît „nişte ca-nalii . . ." (Interogatoriul Anei Eva, Leipzig, începutul secolului al XVII-lea). Am putea cita mii de texte de acest fel în întreaga Europă, din secolul al XVI-lea pînă la sfîrşitul celui de-al XVII-lea, toate foarte simple, în imensa şi precisa lor oroare sobră. Cîteodată Curtea îşi rezerva dreptul de a se pro-nunţa puţin mai tîrziu. Acesta era cel mai îndelungat denunţ penal, în timpul căruia acuzatul continua să rămînă închis, fiind ţinut la dispoziţia justiţiei, adică timp de mulţi ani. Adesea murea în închisoare. Pe-deapsa cu moartea era cea prin foc. Contrar unor păreri frecvente, corpul viu nu era ars pe rug, ci sufocat prin fum şi atins uşor de flăcările din spa-

51

tele rugului. Condamnatul „nu urca pe grămada de lemne, el intra în ea, doar capul, partea superioară a corpului rămînînd deasupra. Era ars în rug, şi nu pe el. In consecinţă, spectatorii nu vedeau nimic sau aproape nimic. . . Şi Ioana d'Arc a pierit la fel. Şi ea a fost închisă în întregime în rug. Nenumăratele gravuri în care eroina se vede în mijlocul flăcări-lor . . . în picioare, pe o enormă grămadă de buş-teni . . . nu au deloc un caracter veridic"1. Pentru a atenua supliciul, condamnatul era uneori strangulat în momentul în care era legat de stîlpul de execuţie. In Flandra, în secolul al XVI-lea, şi, de asemenea, în cantonul Zurich, se întîmpla cîteodată să fie legate una sau mai multe vrăjitoare împreună de o scară şi totul să fie aruncat de viu în flăcări (cf. Partea a treia, cap., 1). Condamnatului i se refuza întotdea-una ultima împărtăşanie. „Este neîndoielnic că ea trebuia să fie refuzată vrăjitorului" (H. Boguet). Corpul mort era ars şi cenuşa aruncată în cele patru vînturi. Bunurile condamnatului erau confiscate de justiţie şi rămîneau în mîinile judecătorilor. Timp de trei secole condamnările au fost nenumărate. Acu-zaţii erau adesea de condiţie modestă, cele confiscate la fel. Una o explică, totuşi, pe cealaltă . . .

1 R. Anghel, Crime şi pedepse în secolul al XVJU-lea, Paris, 1933, pp, 210— 211.

C A P I T O L U L IV

VRĂJITORIA FN EVUL MEDIU

S-a încetăţenit o tradiţie, Romantismul jucînd • în asta un oarecare rol: evul mediu a fost marea epocă a Vrăjitoriei. Nimic nu este mai inexact. Pînă în secolul al XlII-lea au fost puţine cazuri de Vră-jitorie în Europa, dar vom examina în continuare enunţul legilor referitoare la ea. De prin anul 1270 notăm un început de persecuţii ce se vor agrava puţin în zorii Renaşterii, secolele al XlV-lea şi al XV-lea servindu-se de Vrăjitorie mai ales ca pretext în procesele politice: Templierii şi Ioana d'Arc. Sin-gurul mare proces de Vrăjitorie adevărată, dacă pu-tem spune aşa, va fi „Prigonirea din Arras" (1460— 1467). Chiar şi aceasta se va sfîrşi destul de repede, la intervenţia lui Filip cel Bun, duce de Burgundia, din raţiuni strict economice. Judecătorii din evul mediu, şi mai ales Inchizitorii, dau dovadă de o re-lativă îngăduinţă faţă de Vrăjitori şi Vrăjitoare. In

53

secolul al XVI-lea, de aceştia se va ocupa tribunalul laic. El va lovi mult maktare decît au făcut-o vreo-dată preoţii şi călugării. Secolul al XVI-lea înseamnă în acelaşi timp învierea Păgînismului şi prigonirea intolerantă şi teribilă a Vrăjitoriei. Secolul al XVII-lea va continua această cumplită operă. Dacă evul mediu este epoca credinţei creştine celei mai înfo-cate, el este în acelaşi timp şi cea a toleranţei faţă de Vrăjitorie. Secolul al XVII-lea, epocă a Raţiunii triumfătoare, este şi cel al rugurilor celor mai nume-roase şi pline de Vrăjitori şi Vrăjitoare.

Evul mediu timpuriu. — în secolul al V-lea, francii au ajuns în Galia, cu mintea plină de legende nordice. Legea Salică precizează pedepsirea Vrăjito-rilor: şşptezeci şi doi de galbeni şi jumătate pentru cel găsit vinovat; două sute de bani de aur trebuia să plătească vrăjitoarea ce va fi mîncat un om. Ter-menul de vrăjitor sau vrăjitoare este jignitor din moment ce legea Salică îl pedepseşte cu suma de şaptezeci şi doi de galbeni şi jumătate pe cel care i-a adresat pe nedrept., unui om aceste cuvinte: ,,1-a acuzat că şi-a dus 'căldarea la sabbat"; o sută opt-zeci şi şapte de bani de aur va fi pedeapsa celui care, fără dovadă, o va numi pe o femeie „vrăji-toare". Legile riverane îl condamnă pe vrăjitor la despăgubire financiară (Wehrgeld). Ccdnl Vizigoţi-lor din Spania, mai dur, pedepseşte cu biciuirea gi cu luarea în sclavie pe cei vinovaţi de vrăjitorii grave. Dacă acestea au determinat moartea celui vrăjit, pedeapsa va fi cea cu moartea. Vizigoţii pre-cizau astfel vrăjitoriile practicate în secolele al Vl-lea

54

şi al Vll-lea: „Vrăjitori şi dezlănţuitori de furtuni sînt cei presupuşi a trimite grindina, cu ajutorul in-cantaţiilor» asupra viilor şi cerealelor, şi cei care, prin chemarea demonilor, tulbură minţile oamenilor, sau aduc ofrande nocturne demonilor şi-i cheamă prin rugi necurate; toţi aceşti vinovaţi, ridicaţi de către un judecător, vor primi două sute de lovituri de bici în public; vor fi tunşi în mod ruşinos şi, în această stare, vor fi obligaţi să treacă prin zece sate învecinate cu al lor, pentru ca exemplul lor să ser-vească de îndreptare celorlalţi" (Cartea a VI-a, tit-lul 2, aliniatul 3). Pe de altă parte, Biserica se arată mai prudentă în privinţa vrăjitoriei şi dă dovadă de un anume scepticism în ceea ce o priveşte. Un con-ciliu din Irlanda, în a doua jumătate a secolului al V-lea, nu va declara oare că: „Va fi excomunicat creştinul ce va fi crezut că în oglindă se află o vră-jitoare"? Se pare că episcopii şi conciliile încearcă mai ales să integreze ultimele resturi ale religiilor. Păgînismului învins. Canonul XXII (Conciliul din Tours, în 567 e.n.) proscrie sărbătoarea lui Ianus şi interzice sacrificiile făcute morţilor. Preoţii sînt in-vitaţi să-şi împiedice enoriaşii „să se ducă în preajma . . . unor copaci, fîntîni sau stînci. .. pen-tru a îndeplini ritualuri ce nu ţin de Biserică . . .". Se vede că Biserica asimilează Vrăjitoria unui cult închinat Divinităţilor păgîne, şi prin însuşi acest fapt Vrăjitoria este o erezie vizfevi de Biserica Ro-mană. In 696 Conciliul din Berghamstead, aprobat de Withred din Kent, pedepseşte cu confiscarea ave-rii şî cu punerea în lanţuri pe cei care aduc sacrifi-cii Diavolului. în 742, Childeric al III-lea interzice orice practicare a Vrăjitoriei: „farmece, băuturi de

55

dragoste, prevestiri, vrăji..." şi cere episcopilor să îl ajute în întreprinderea sa. Nu indică nici o pe deapsă1. *

La modul general, epoca merovingiană, atît de plină totuşi de minuni supranaturale, dacă e să-i credem pe autorii Analelor şi în special pe Gregoire de Tours (Istoria \Frantei), se arată îngăduitoare cu vrăjitorii.

Carolingienii. — Perioada carolingiană este mar-cată de două fenomene importante. Pe de o parte, din punct de vedere strict juridic, o pedeapsă adesea aspră înlocuieşte despăgubirea pecuniară (Wehrgeld) din vechile legi barbare. Pe de altă parte, un curent de negare a Vrăjitoriei şi a minunilor ei, condus de episcopul de Lyon, sfîntul Agobard, tinde să se răs-pîndească în Galia. Vrăjitorul este cel mai adesea considerat ca fiind prostul satului şi, în consecinţă, nu trebuie aspru pedepsit. Conciliul din Liptine (743) nu îl pedepseşte decît cu o amendă de cinci-sprezece bănuţi. Canonul Sinodului de la Paderborn „pedepseşte cu moartea pe cel care a ucis o vrăji-toare şi a mîncat-o sub pretextul că aceasta mănîncă oameni. Pedeapsa îl atinge aici nu pe vrăjitor, ci pe cel care crede în nemernicia vrăjitoriei"2.

0 ordonanţă regală a lui Carol cel Mare declară: „Nimeni să nu se ducă la ghicitori, să nu interpre teze visele, să nu se ocupe de preziceri, să nu mai

1 Cf. Labbe, Concilia, T. VI, col. 1535. 2 Th. de Cauzons, Istoria Magiei şi a Vrăjitoriei în

Franţa, I, II, p. 691.

56

fac legan (yjaW aduşi pe drumul_c fl descoperiţi, sa n te ceremoniile z 'pedepsiţi, in «ea^a^a stînci or copacUo^.^ Ui imbeci i in P J suprimate pretu (Vra. voarelor, * t e precizează ca /^ derata pen-al tă ordonanţa (805) p ^ des tul de ^ode^^

i t0 ri l0[2 te viaţa, neferici^^enX,

divina,

rii instituiau, e i, T. V, p. 691..

TT rj. 686.

3 Culegerea 57

d'e f , g lul laic,

individului care nu vroia să se recunoască vinovat, judecata lui Dumnezeu. Pretinsul vrăjitor aruncat în apă este declarat nevinovat dacă se scufunda şi vinovat dacă plutea pe apă. In această absurditate juridică transpărea fără-ndoială amintirea inversată a unei tradiţii galice, specifică văii Rinului în care se aruncau copiii bănuiţi a fi nelegitimi: dacă bietul bebeluş se îneca, era dovada unei naşteri vinovate; contrariul dovedea iubirea legitimă1. Această probă divină în procesele de Vrăjitorie va continua să fie administrată pînă în secolul al XlII-lea. Şi astăzi mai există la Strasbourg podul de pe care erau arun-caţi vrăjitorii şi vrăjitoarele (Pont du Corbeau). Dar textul cel mai important al acelor vremi apuse este fără-ndoială legea lui Ştefan I al Ungariei (997 — 1038), aprobată de succesorii săi, sfîntul Ladislau (1077—1095) şi Coloman (1095—1114). Această lege precizează, într-adevăr, diferenţele capitale existînd între Magie şi Vrăjitorie, cea din urmă — crimă civilă — făcătoare de otrăvuri şi de vrăji, iar Magia, satanism şi previziune, adică în fond ştiinţă mai completă şi mai atroce decît Vrăjitoria şi depinzînd de justi-ia ecleziastică. Anglia, în aceeaşi epocă, adopta legi identice. Nu e mai puţin adevărat că pe-rioada Carolingiană nu a cunoscut nici măcar un sin-gur caz de executare a vreunui vrăjitor.

începuturile Capeţienilor (secolele al Xl-lea şi al XH-lea). — Dacă Vrăjitoria era pe atunci o cre-

1 Ci. Julius Caesar, Scrisoarea a XVI-a către Maximus şi Culegerea istoricilor Galiei, T. I, p. 730.

58

dinţa răspîndită printre oamenii din popor, se pare că intelectualii şi clasele dominante, pînă atunci puţin interesate, vor alătura acestei superstiţii faptele malefice reproşate unor eretici şi în special acelora pe care-i numeau Maniheişti. Aceştia din urmă erau învinuiţi de a se întîlni noaptea şi de a chema, prin cîntece, Diavolul, de a se deda în adunările lor unor orgii care nu ţineau seama de sex, de înrudire sau de vîrstă şi li se aduceau un foarte mare număr de învinuiri ce se vor transforma în acuzaţiile suportate de adepţii Vrăjitoriei în epo-• cile următoare. Totuşi secolele al Xl-lea şi al Xll-lea nu vor vedea decît rare condamnări la moarte ale vrăjitoarelor: una la Koln, pedepsită de popor în 1074. Cel puţin numărul mic de documente care ne-au rămas nu ne permite să avansăm o altă cifră.

Secolul al XHI-lea. — în acfeastă epocă Inchi-ziţia, creată în 1220, a trebuit să se ocupe de Vră-jitorie (Iquisitio = anchetă). Ea a precizat vinile Magiei şi Vrăjitoriei, le-a definit, le-a nuanţat. Doar ea avea dreptul — alături de biserică în general — să pedepsească Vrăjitoria eretică. Dacă vrăjitorul nu 1-a renegat pe Dumnezeu şi se închină Diavolului şi dacă se făcea vinovat doar de farmece dăunătoare oamenilor sau animalelor, el putea fi judecat de puterea laică. Th. de Cauzons remarcă: „Pentru că nu era ,uşor să faci o deosebire, se admite în gene-ral că Magia era o vină mixtă, ţinînd atît de justi-ţia ecleziastică, cît şi de cea laică"1. La fel şi pen-

1 Op. cit, T. II, pp. 185—186.

59

tru Vrăjitorie. Ar fi bine să cităm aici un text curios al lui Bernard Gui (1261—1331), Inchizitorul din Toulouse, în legătură cu acest subiect1: „Ce sînt Vrăjitorii, Ghicitorii şi Invocatorii demonilor: Vina şi greşeala vrăjitorilor, ghicitoarelor şi a celor ce cheamă demoni îmbracă, în diferitele provincii şi regiuni, forme numeroase şi variate în raport cu mul-tiple investiţii şi cu falsele şi deşartele imaginaţii ale acelor oameni superstiţioşi care cred în spiri-tele răului şi în doctrinele demonice". După acest frumos preambul, uşor dubitativ totuşi, B. Gui cere să se facă cercetări asupra „substanţelor pe care vrăjitorii le înghit: păr, unghii şi altele" (p. 23), asupra „modului de culegere a plantelor, în genun-chi, cu faţa la răsărit, şi spunînd predica de dumi-nică" (id.), asupra practicii constînd în „a boteza imagini din ceară sau alte obiecte (vrăjire); se vor pune întrebări in legătură cu modul de a le boteza, cum se întrebuinţează şi ce avantaje se obţin din asta" (ibid); „de asemenea, acuzatul va fi intero-gjat asupra figurinelor din plumb pe care le fabrică vrăjitorii: modul de fabricare şi întrebuinţare , . ." (p. 25). în legătură cu vrăjitoria la care se face alu-zie mai sus, un alt text din aceeaşi perioadă, Prac-tica, adaugă că vrăjitorii umplu interiorul statuilor „cu muşte (Diavolul este în toate tradiţiile, chiar şi în cele orientale, Părintele Muştelor), păianjeni, brotăcei, broaşte rîioase, piei de şarpe"2, ceea ce, după spusele judecătorilor, trebuie să-i provoace

1 B. Gui, Manualul Inchizitorului, editat şi tradus de G. Mollat, Paris, Champion, 1927, T. II, pp. 20—25.

2 Practica, ed. Douais, Paris, 1886, p. 153.

60

celui vrăjit dureri intestinale. Pedepsele date de Inchiziţie erau amenda, biciuirea, dar niciodată moartea. Pentru aceasta din urmă, Inchiziţia îl dă-dea pe condamnat pe mîna tribunalului laic şi bu-nurile puse sub sechestru reveneau justiţiei civile. Aceasta revendica din ce în ce mai mult cerceta-rea unor părţi ale procedurii inchizitoriale, ceea ce a dus spre sfîrşitul evului mediu la cedarea totală a acestor procese către tribunalul laic. Ca să fim drepţi, Inchiziţia nu a fost într-adevăr de temut de-cît pentru vrăjitorul ce repeta erezia, adică recidi-vist, sau pentru cel ce refuza orice pocăinţă. Tribu-nalul laic, începînd cu secolul al XVI-lea, cum vom vedea mai departe, nu se va încurca în toată această cazuistică şi-i va trimite în foc, purificatorul ex-trem al tuturor păcatelor, pe toţi de-a valma. Pen-tru tribunalul laic, ca şi pentru inchiziţie, baza ur-măririi era mărturia vinovatului,'şi, ca s-o obţină, recurge la tortură.

Cel mai vechi document referitor la Vrăjitoria din secolul al XlII-lea este un tratat din 1230, în-cheiat între prinţii Imperiului şi Regele Romanilor, Henric (viitorul Henric al Vl-lea): „Ereticii, făcători de farmece şi oricine săvîrşeşte fapte interzise, do-vediţi şi arestaţi, vor suferi pedeapsa cuvenită, la aprecierea judecătorului"1. Totuşi textele ne arată că dacă în secolul al XlII-lea credinţa în Vrăjito-rie se afirmă şi se răspîndeşte, pedepsele vrăjitorilor sînt rare şi benigne. Evident, acest secol a fost, cel puţin pentru Occident, o epocă de mare prosperi-

1 Monumente. Germaniae historica, Reges, T. II, p. 268.

61

tate economică şi socială şi puţinul rău suferit de popoare împiedica urmărirea celor blestemaţi, vră-jitorii adoratori ai Demonilor.

Sfîrşitul evului mediu (secolele al XlV-lea şi al XV-lea). — Nu avem intenţia să povestim aici procesul Templierilor şi pe cel al Ioanei d'Arc. Aceste două înfiorătoare cazuri n-au altă legătură cu "Ma-gia sau cu Vrăjitoria (mai ales cel din urmă) decît ca pretext invocat de judecători pentru urmărirea şi condamnarea acuzaţilor, Prin amploarea şi gra-vitatea lor (în special procesul din Rouen) depăşesc cu mult cadrul restrîns şi rudimentar al Vrăjito-riei. Există de altfel destule victime ale acesteia şi fără a-i mai adăuga şi pe martirii lui Filip cel Fru-mos şi pe Fecioara din Lorena.

Vrăjitoria în regiunea Toulousc. — In 1329, un carmelit, Pierre Ricordi, acuzat de a fi pus sub pragul caselor mai multor femei, pe care le dorea, nişte statuete de ceară unse cu salivă şi sînge de broască rîioasă, şi-a recunoscut vina şi a fost con-damnat împreună cu alţi vrăjitori la închisoare pe viaţă. In 1330, nouăsprezece persoane (dintre care zece femei) au primit diverse pedepse — dar n-au fost deferite justiţiei civile — pentru Vrăjitorie. Printre aceştia erau cîţiva păstori vinovaţi de a fi vrăjit oile. O singură femeie a mărturisit că a fost la Sabbat. La Toulouse, şaizeci şi trei de persoane au fost judecate de către Inchizitor (1355); opt, din-

62

tre care două femei, deferite justiţiei laice, au pierit în foc. Detalii curioase ne-au parvenit prin in-termediul uneia dintre vrăjitoare, Anne-Marie de Georgel, detalii ce se vor regăsi în toate viitoarele procese de Vrăjitorie, într-un laitmotiv monoton şi îngrozitor. Această femeie a mărturisit că a fost is-pitită direct de Diavol sub forma unui bărbat înalt şi negru care „a întrebat-o dacă voia să i se dăruiască lui şi ea a consimţit. Atunci el îi suflă în gură; şi, începînd cu sîmbăta următoare, a fost dusă la Sab-bat prin simplu efect al voinţei sale. Acolo dădu peste un ţap uriaş, pe care îl salută şi căruia i se dărui. Ţapul i-a dezvăluit, ca răsplată, tot felul de secrete vrăjitoreşti; i-a arătat plantele otrăvitoare, a învăţat-o cuvinte magice şi cum trebuie să facă farmecele, în ajun de Sfîntul Ioan, de Crăciun şi în fiecare primă zi de vineri din lună. A sfăţuit-o să facă . . . împărtăşanii nelegiuite, ca să-1 jignească pe Dumnezeu întru gloria Diavolului . . . Ea dă tîr-coale noaptea în jurul spînzurătorilor pentru a lua bucăţi din hainele spînzuraţilor, frînghia de care atîrnă sau fire de păr, unghii ori grăsime". O altă inculpată, Catherine Delort, declară că a fost con-dusă la Sabbat de către un păstor „ . . . la miezul nopţii, la marginea unei păduri, la o încrucişare de drumuri. Acolo, şi-a luat sînge de la mîna stingă, lăsîndu-1 să picure într-un foc alimentat de ose-minte umane furate din cimitirul parohial. . . de-monul Berit îi apărea sub forma unei flăcări viola-cee . . . în fiecare noapte de sîmbătă cădea într-un somn neobişnuit, în timpul căruia era dusă la Sab-batul" ce se ţinea în pădurea Bouconne, între Tou-louse şi Montauban, sau pe crestele Pirineilor. în

63

timpul Sabbatului, Catberine Delort „îi 'aducea ofrande Ţapului şi i se dăruia lui şi tuturor celor prezenţi... se mîncau acolo cadavre de copii nou-născuţi, luaţi din leagăn în timpul nopţii; se beau. .. licori dezgustătoare, dar totul fără sare"1. Ciobanul Andre Ciceron este şi el ars în acelaşi an (1335) pentru că a parodiat siujba. Acestui sacrile-giu i se adaugă şi acuzaţia de erezie adamită. Doi alţi ciobani, Paul Rodier şi Catala, au fost şi ei exe-cutaţi fiindcă chemau diavblul (?) cu ajutorul unei găini negre. De la 1320 la 1350, patru sute de vrăjitori şi vrăjitoare au fost puşi sub urmărire la Carcassonne şi Inchiziţia a lăsat să fie arşi două sute; jumătate din cei şase sute de acuzaţi de la Toulouse urcară pe rug. Aceeaşi epocă cunoaşte nu-meroase execuţii în Italia (mai ales la Como), în Sa-xonia, în Elveţia (Berna şi Fribourg, de la 1395 la 1405) şi în Prusia (o vrăjitoare arsă la Berlin în 1399). Rusia, lipsită de iobăgie în evul mediu şi avînd conducători ocupaţi cu apărarea împotriva mongolilor, nu pare a fi cunoscut procese de Vră-jitorie.

L'Ile de France. — Un oribil proces s-a desfăşu-rat în 1325 la Château-Landon. Este vorba de o căutare de comori, întreprinsă, cu ajutorul unui vrăjitor, de abatele de Sorcelles. Aceştia au îngro-pat pe un cîmp o cutie conţinînd o pisică neagră şi pîine muiată în untdelemn sfinţit şi apă sfinţită.

1 Lamothe-Langon, Istoria Inchiziţiei în Franţa, T. III, pp. 233 şi urm.

64

Toate acestea, împreună cu o invocaţie către demo-nul Berich, au fost descoperite într-o zi de un dine ciobănesc şi au dus la arderea de viu a vrăjitorului împreună cu cadavrul călugărului, mort în închi-soare în urma torturilor îndurate.

Gilles de Kais. — îngrozitoarea poveste a lui Gilles de Rais, senior de Tiffauges, Pouzauges, Mav checoul şi Champtoce, mareşal al Franţei şi fost to-varăş al Ioanei d'Arc, spînzurat la Nantes împreună cu doi complici, în 1440, ţine mult mai mult de do-meniul Magiei decît de cel al Vrăjitoriei. Gilles, unul dintre cei mai bogaţi seniori ai Europei, n-a ştiut să-şi administreze imensa avere moştenită din strămoşi. Cheltuielile lui nebuneşti şi luxul afişat i-au diminuat moştenirea, trezind în acelaşi timp invidii susceptibile a se transforma în ură nepoto-lită împotriva lui. S-a apucat de Alchimie, care, luată în sensul vulgar, înţeles de el, 1-a dus destul de repede în compania unor vrăjitori şi magicieni, cei ce chemau Demonii. Aceştia trebuiau să îl îm-bogăţească pe puternicul senior. Nu putem, evi-dent, să îl considerăm vrăjitor pe florentinul Pre-laţi, care a fost, pare-se, pe lîngă un Magician de temut, sufletul pierdut al lui Gilles şi adevăratul demon al întregii afaceri. Vrăjitori sau înrudiţi cu ei, ne par a fi mai degrabă Henriet şi Poitou, ser-vitorii baronului. Vrăjitor este şi acel Etienne Cor-nillau care declară că, într-o noapte, s-a dus cu Prelaţi şi Gilles „să cheme un anume demon ce păzeşte comorile ascunse într-o pajişte pe care se ridică nişte stînci", ceea ce indică foarte bine strînsa legătură

65

existentă între fenomenele de vrăjitorie şi monu-mentele megalitice. Dar seniorul de Rais nu se mulţumi cu procedee magice; ca să-şi cîştige bună-voinţa Demonilor, ' le-a sacrificat copii, după ce aceştia fuseseră supuşi scabroaselor lui fantezii ob-scene. Procesul lui este o ţesătură de orori ce de-păşesc pînă-ntr-atît imaginaţia, încît te poţi întreba dacă Gilles de Rais n-a murit cumva ca victimă a unei sumbre maşinaţii a episcopului de Nantes, Jean *de Malestroit.

Epidemia de Vrăjitorie din sud-est, est şi nord: Valdezii. — Sud-Estul, ţinut muntos, cunoaşte o vră-jitorie adaptată nevoilor locuitorilor lui. Vrăjitorii, denumiţi în popor gazarieni sau valdezi, datorită ereziei discipolilor lui Pierre Valdo, care găsiseră refugiu în Alpi, se ocupau cu topirea gheţurilor în timpul iernii. Regiunea Queyras (Hautes-Alpes) a cunoscut şi ea represaliile Inchiziţiei; trebuie re-marcat un fapt: toate vrăjitoarele arestate aveau prenumele de Margareta. Ele se adunau pe un pla-tou înalt: Pra Patris (păşunea Tatălui). De la 1428 pînă la 1447, o sută zece femei şi cincizeci şi şapte de bărbaţi au fost executaţi în văile alpine (Arhi-vele din Isere). Alţii s-au spînzurat în închisoare ca să scape de torturi. Şi celălalt versant al Alpilor, în partea italiană, a cunoscut o implacabilă vînă-toare de vrăjitoare.

Lorena. — în 1456, vrăjitorii au fost acuzaţi că au provocat o ceaţă rece, dăunătoare viilor: opt

6 6 '■

persoane au fost arse, dintre care un bătrîn ce a re-cunoscut că a produs îlagelul natural (18 mai 1456). Fusese „maestru vrăjitor timp de patruzeci şi trei de ani". Ploile torenţiale din 1481 au dus, de ase-menea, la moartea prin foc a nouă acuzaţi (regiunea Metz). .

Prigoana din Ârras (1459—1461). — Este vorba de unul dintre cele mai răsunătoare procese de Vră-jitorie din secolul al XV-lea, atît prin numărul, cît şi prin calitatea acuzaţilor. Totuşi, aşa cum o in-dică J. Huizinga1: „în timpul Prigoanei din Arras, obsesia maladivă a Vrăjitoriei, exprimată curînd după, aceea în Malleus maleficarum, este însoţită de o atitudine de scepticism din partea poporului şi a magistraţilor, faţă de vinile descoperite. Unul dintre inchizitori pretinde că o treime din Creşti-nătate este afectată de Vrăjitorie. „Prigoana din Arras s-a născut o dată cu ultima spovedanie a unui pustnic ars la Langres, în 1459. Acest neferi-cit le-a acuzat de erezie, Vrăjitorie şi acte sexuale împotriva naturii pe două persoane din Arras: O „fată îndrăgostită de trupul ei", Deniselle, în vîr-stă de vreo treizeci de ani, şi pe Jehan Laviţe, pic-tor, versificator şi poet, deja bătrîn şi supranumit L'Abbe de Peu de Sens2. Avea obiceiul să recite versuri proprii la serbările populare şi-şi termina povestirile ridieîndu-şi pălăria pentru a saluta asis-

1 Declinul evului mediu, Payot, 1932, p. 209. 2 Călugărul prostănac, n.t.

67

tenta, spunînd: ,,Nu-i fie cu supărare s.tăpînului meu". Asta 1-a pierdut. Un acuzat de erezie nu pu-tea avea alt stăpîn decît Diavolul. Deniselle, su-pusă torturii, a mărturisit tot ce au vrut de la ea, ca şi J. Laviţe. Numeroase persoane, de toate con-diţiile sociale, au fost apoi arestate. La 9 mai 1460, s-au deschis dezbaterile şi Inchizitorul, Pierre le Broussard, dominican, doctor în teologie, a rezu-mat acuzaţiile aduse împotriva vrăjitorilor: „ . . . (ei) aveau nevoie de un unguent cu o forţă supranatura-lă . . . luau în mînă Sfînta Cuminecătură şi îl dă-deau pe Sfîntul Sfinţilor ca hrană broaştelor rî-ioase. Broaştele erau arse. La cenuşa lor se adăuga un praf făcut din oase de om spînzurat, apoi dife-rite ierburi şi sîngele unor copii nevinovaţi. Laviţe, în acest scop, a ucis doi copii; Deniselle şi-a ucis propriul copil şi 1-a dat Diavolului. Cu unguentul obţinut din groaznice ingrediente, era destul să ungi o baghetă mică, să-ţi dai cu el pe mîini şi pe tălpi, că bagheta ţi se punea imediat între picioare şi pleca în galop la Sabbat pe deasupra oraşelor, pădurilor şi apelor. Se întîlnesc acolo în plină zi, după prînz, în trei locuri anumite; puteai ajunge acolo şi pe jos. Diavolul îşi aştepta credincioşii întru erezie sub forma unui ţap, a unui cîine, a unei maimuţe şi cî-teodată în chip de om. Omagiul şi închinarea aveau loc sub conducerea Călugărului Prostănac. Toţi în-genuncheau în faţa Stăpînului întunericului, dăruin-du-i sufletul şi cîte ceva din trupul lor, cel puţin unghia de la un deget sau cîteva fire de păr. Apoi, îşi exprimau devotamentul sărutînd solemn fundul animalului, cu o luminare aprinsă în mînă. In sfîr-

68

şit, ca dovadă că s-au îndepărtat de credinţă, căl-cau în picioare o cruce, o scuipau şi făceau, bleste-mînd, un gest obscen... Diavolul (ţinea) o predică: era interzis să mergi la Biserică, să iei parte la Sfînta Slujbă, să-ţi mărturiseşti păcatele şi să fo-loseşti apă sfinţită. Dacă cei care îl ascultau trebu-iau să meargă totuşi la biserică, pentru a nu se pune rău cu el, aveau să spună de fiecare dată: «Nu-i fie cu supărare stăpînului meu». Omul este cu sigu-ranţă lipsit de suflet, nu există viaţă decît pe pă-mînt. Nefericit acela ce-ar vrea să se îndepărteze de Diavol. Va fi biciuit cu vjna de bou, atît de ne-cruţător încît h-o va uita toată viţa"1. Toate aceste îngrozitoare măgării au fost recunoscute de către acuzaţi, daţi imediat pe mina justiţiei civile, care i-a executat. Înainte de a muri, ei au retractat în mod public . în fa ţa vociferări i oamenilor din Arras, neliniştiţi de aceste ultime declaraţii ale martirilor, Inchiziţia a reacţionat publicînd o cule-gere de vinovăţii atribuite ereticilor (Recollectio ca-sus status et condicionis Valdencium ydolatrum). Magistrul din Tournai, Jehan Taincture, a ţinut o predică cu acest subiect, foarte revelatoare pentru preocupările sociale ale Bisericii în faţa Vrăjitoriei pseudo-eretice: „Dacă erezia, mai rea decît închi-narea în faţa zeilor păgîni, mai nelegiuită decît ne-credinţa sarazinilor, ar cîştiga teren, statul şi so-cietatea civilă s-ar prăbuşi; nemernicii vor uzurpa senioriile şi pe cei care conduc, şi sfîntul popor va

1 Acuzaţii rezumate de O. Cartellieri, Curtea ducilor de Burgundia, Payot, 1946, pp. 253—254.

69

geme şi va cerşi în restrişte . . . Atunci războaiele vor împînzi regatul, oamenii se vor ucide între ei şi vor căuta mereu prilej de ceartă. Prieteni şi apro-piaţi îşi vor face rău, copiii se vor ridica împotriva celor bătrîni şi înţelepţi, iar ţăranii împotriva nobi-lilor . . . şi abominabila nelegiuire a Sodomei ar fi aproape justificată în comparaţie cu această murdă-rie". Reiese clar din acest text că preotul respec-tiv — asemenea vrăjitorilor germani — îl conside-ra pe Diavol ca fiind marele Şerb revoltat, iar pe vrăjitorii înşişi ca pe nişte şerbi rebeli. Sute de ares-tări au avut loc la Arras şi în împrejurimi. „Prigo-nirile au adus multe pagube oraşului Arras: nimeni nu mai voia să-i găzduiască negustorii, sau să le deâ ceva pe credit de teamă că vor fi acuzaţi poate de erezie şi-şi vor pierde bunurile prin confiscare"1. Aceste raţiuni economice şi marea influenţă a du-celui de Burgundia au frînat fără-ndoială prigoana. Totuşi, la 22 octombrie 1460, unul dintre pretinşii vrăjitori, cavalerul de Beauffort, care, fără a fi torturat, a mărturisit totul, probabil tentat de unele promisiuni, s-a ales cu şapte ani de închisoare, cu biciuirea şi o mare amendă; magistratul municipal Huguet Aubry a fost condamnat la douăzeci de ani închisoare. Justiţia făcea deci o deosebire între ere-ticii bogaţi şi cei săraci. O fată de moravuri uşoare, Belotte, a fost eliberată datorită intervenţiei unui nobil protector. Un bogat negustor de lemne, „mîn-cător de săraci", a fost şi el eliberat. în sfîrşit, la 21 mai 1491, în urma repetatelor plîngeri ale vietime-

1 J. Huizinga, op. cit., p. 299.

70

lor şi ale rudelor lor, ca şi procedurilor numeroase,- s-a făcut o nouă judecată, anu-lînd toate sentinţele vechi şi reabilitînd-i pe con-damnaţi. Toţi aceştia erau morţi demult, în afară de Huguet Aubry, care a asistat la ceremonia din 18 iulie 1491 ce a proclamat solemn reabilitarea în faţa unei numeroase asistenţe „beată de bucurie". Se împliniseră treizeci de ani de cînd Călugărul Prostănac, Jehan Laviţe, ce-şi recita atît de frumos, la sărbători, baladele închinate Fecioarei încheind cu „Nu-i fie cu supărare stăpînului meu", fusese ars în chiar acel loc pe care graţiatul H. Aubry asista la triumful bunului-simţ asupra nebuniei omi-cide a Inchizitorilor din Arras.

Dar ce-am mai putea spune despre acest secol al XV-lea, epocă dementă -— după Michelet ■— în care a domnit un rege nebun, în care supranatura-lul era pretutindeni, de la palatele celor puternici pînă la colibele sătenilor? Ce-am putea spune des-pre acel preot, fratele Richard, care, conform căr-ţii Burghezul din Paris,1 în 1429 le-a cerut naivilor săi auditori să-i aducă „mandragorele pe care mulţi oameni proşti le păstrau în locuri tainice, cre-zînd cu tărie în această porcărie pe care, atîta timp cît o păstrai învelită în ţesătură de mătase sau din in, viaţa nu-ţi era nicicînd atinsă |de sărăcie"1. Cum ar fi putut fi altfel, din moment ce sfîntul Toma spusese: „Omnia quae visibiliter juint in hac modo possunt fieri par doemones" (Tot ceea ce se face în această lume în mod vizibil poate fi opera diavolilor).

1 Burghezul din Paris, ed. A. Mary, p. 216.

71

Va trece mai mult de un secol, la fel de crud şi de nebun, pînă cînd, din acest concert aberant de preoţi şi laici, un scriitor să poată aşterne această frază deosebit de frumoasă, adevărat antidot împo-triva oricărei persecuţii satanice: „Nu trebuie să crezi orice despre un om, pentru că un om poate spune orice. Nu trebuie să crezi despre un om decît ceea ce este omenesc"1.

1 Cyrano de Bergerac, Scrisoare împotriva Vrăjitori-lor, 1654.

C A P I T O L U L V

VRĂJITORIA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

♦ Cînd vorbim despre secolul al XVI-lea, gîndul ne duce imediat la Renaştere, la întoarcerea spre iz-voarele antice şi la inspiraţia literară şi artistică pă-gînă. Lucrul acesta ar putea explica, în parte, re-crudescenţa Vrăjitoriei printr-o revenire a oame-nilor din popor la credinţele dispărute, mărturie cei şapte vrăjitori arşi la Nantes în 1549 pentru că au scris o carte închinată Sibilelor din Nurcia (în ţinutul Sabina, aproape de Roma). Să fi fost oare vorba, în acest caz, numai de o amintire a italianu-lui magician Prelaţi, prietenul lui Gilles de Rais? Dar secolul al XVI-lea este şi epoca marilor con-flicte religioase, a războaielor civile, a vărsărilor de sînge şi a morţii violente, dînd mereu tîrcoale bie-telor fiinţe. Este fără-ndoială perioada celei mai groaznice prigoniri a Vrăjitoriei, în toate ţările.

73

Nicolas Remy (1530—1612). — Lorena străbate în acea vreme un îngrozitor interval de epidemii malefice. Trimitem pentru mai multe detalii asupra acestui subiect la remarcabilele lucrări ale lui Eti-enne Delcambre (cf. bibliografia sumară). Lorena cu-noaşte, spre nefericirea victimelor, un vînător de vrăjitori de temut: Nicolas Remy, mare judecător din 1576 pînă în 1591 şi procuror general al Lore-nei începînd cu această dată. N. Remy a scris o bună Istorie a Lorenei, erudită şi în spirit destul de critic. El este şi autorul foarte celebrei Demono-latrii (1595). Această carte este un manual al jude-cătorului de vrăjitorie, conţinînd detalii extrava-gante, precum cel de mai jos: „Ioana sparge o co-chilie de melc şi o transformă într-un praf. De ce? Toate oile vecinei ei, Barbe, au murit după aceea. Este evident că Ioana a pregătit acest praf ca să le ucidă. Vrăjitoarea a fost arsă" (p. 145); sau altul, care traduce obsesia sexuală a acestui înfiorător judecător: „Dominique Petrone îşi acuză mama de a-1 fi dus la adunări diavoleşti pe cînd n-avea nici doisprezece ani. Acolo, l-ar fi aruncat ea însăşi în braţele unui demon feminin" (p. 197). N. Remy a trimis pe rug circa trei mii de vrăjitori şi vrăjitoare. El povesteşte (p. 200) că a cruţat într-o zi nişte co-pii ce-şi acuzaseră părinţii de a se fi dus la Sabbat. Dar a pus să fie biciuiţi în pielea goală şi să se în-vîrtă în jurul rugului pe care ardeau părinţii lor. Chiar dacă nu este Idecît o reflectare atroce a acelor vremuri barbare, N. Remy ne apare ca însuşi tipul de refulat sadic, intelectualul, mai delirant decît pro-priile sale victime.

74

Henri Boguet (mort în 1619). — Acesta a pus să fie executaţi şase sute de vrăjitori şi a scris un fai-mos şi sinistru Discurs execrabil al Vrăjitorilor (1602). Mare Judecător la Saint-Claude în munţii Jura, nu este mai puţin crud decît Remy. Cartea lui deţine asemenea detalii, că ne-ar fi absolut im-posibil să le cităm în zilele noastre. Este de înţe-les dezgustul propriei lui familii, care a pus să fie distrus un număr cît mai mare cu putinţă din teri-bilul Discurs.

De Lancre şi d'Espagnet. — Aceştia sînt judecă-tori în Parlamentul din Bordeaux. Cel dintîi, bărbat foarte cultivat, muzician, este la fel de extrava-gant ca şi cei doi colegi citaţi mai sus. împreună, ei terorizează regiunea Labourd în 1609. Acest ne-fericit ţinut al ţării bascilor mai cunoscuse repre-siunea în 1566 şi în 1569. Originea socială a Vrăji-toriei în Labourd este foarte clară. Ţinutul suferise atît din cauza războaielor religioase, cît şi a cala-mităţilor naturale. în acest pămînt al cidrului, mă-rul (cauza nenorocirii Evei) joacă un mare rol în farmecele de care sînt învinuiţi acuzaţii. în împre-jurimile portului Bayonne, vrăjitoarele, ca şi cele din Anglia aceleiaşi perioade, stăpînesc vînturile şi fac să se scufunde corăbiile. Ele însele se duc, aju-tate de Satan, în Terra-Nova sau dansează pe plaja de la Hendaye, lîngă monumente megalitice; Diavo-lul se arată acolo cu două feţe, amintire păgînă a zeului Ianus, şi preoţii ce vin să celebreze slujba au

75

capul plecat. De Lancre povesteşte toate aceste aiu-reli în lucrarea Neadevărul şi necredinţa Vrăjitoriei (1622) sau în al său Tablou al nestatorniciei geniu-lui rău şi a demonilor. . . (1613). Şi el a trimis pe rug circa cinci sute de persoane, în special fete tinere şi copii. îndrăznea să scrie: „(Jeannette d'Abadie, 19 ani). . . a mărturisit că după Sabbat întreaga Adu-nare s-a dus la cimitirul din Saint-Jean-de-Luz şi din Siboro . . . pentru a boteza broaşte rîioase . . . care . . . erau îmbrăcate în catifea roşie sau neagră, purtînd la gît şi la picioare cîte un clopoţel, cu un naş ce ţinea broscoiul de cap şi o naşă ce-1 ţinşa de picioare, aşa cum se face cu copiii în Biserică, şi n-a ştiut să spună cum îl chema pe naş, dar naşă este fiica doamnei de Martisbelsarena, doamnă pe care a văzut-o dansînd la Sabbat cu patru broscoi, unul îmbrăcat în catifea neagră, cu clopoţei la picioare, ceilalţi trei fiind dezbrăcaţi şi-i purta, pe cel îmbră-cat pe umărul stîng, altul pe umărul drept şi pe cei-lalţi doi pe braţe ca pe-o pasăre"1. Ultimul detaliu este semnificativ: este pur şi simplu imaginea gro-tescă a vînătorii cu şoimi, practicată încă în acel mo-ment. Jeanette şi cei pe care i-a denunţat au fost, bineînţeles, arşi de vii.

Dacă Lorcna, devastată ca şi ţinutul Labord de •războaie religioase, a căzut pradă unor adevărate crize de demonopatie, nici restul Franţei nu a scăpat de astfel de teribile manifestări. Dintre sutele de exemple care, prin repetarea lor pînă la detaliu, sînt deosebit de monotone, ne-am propus să cităm două cazuri foarte caracteristice pentru preocupările.

Tabloul nestatorniciei, p. 398.

76

sociale ale inculpaţilor. In 1598, preotul din Pageas regiunea Limousin, Pierre Aupetit, care a fost ars| declară că e asistat la Sabbatul ce se ţine pe vîrful Puy-de-Dome (ruinele unui templu al lui Mercur încă vizibile în zilele noastre). Se duceau la Sabbat numai atunci cînd pe cer apărea un nor „în care se reflecta umbra unei oi, imagine naturală a lui Agnus Dei, pe care nefericitul o, cunoştea foarte bine. Ace-laşi preot îl vedea la sabbat pe Diavol sub forma „unei oi jumătate albă, jumătate neagră" sau une-ori „în chip de muscă". In 1582, o oarecare cumătră Gantiere, condamnată la moarte la Paris, ne traduce în mod foarte precis grijile ei fiscale, obsesie ce o va conduce direct pe rug: „Diavolul îi dăduse opt pa-rale ca să-şi plătească impozitul, dar, după ce s-a în-tors acasă, nu i-a mai găsit în batistă . . . " Este foarte clară continuarea visului în stare de veghe, ceea ce duce la mărturisirea fatală. în sfîrşit, la Vesoul, au fost arşi, în 18 februarie 1610, bancherii italieni Manfredo Darlady şi Fernando, fiul celui dinţii, cu-noscuţi ca fiind trezorierii Diavolului. Pe măsură ce capitalismul face progrese, aspectul social al Celui Rău dobîndeşte noi trăsături ce simbolizează puterea banului: Diavolul are acum bancheri proprii. Cei doi lombarzi, detestaţi şi denunţaţi, pierd fiindcă sînt prea bogaţi. . .

Epidemiile de Vrăjitorie din Italia. — Curtea romană este viu preocupată de actele de Vrăjitorie. Dar vinovaţii sînt deferiţi justiţiei inchizitoriale (bula lui Iulius al II-lea din 1513, confirmată de papii

77

Leon al X-lea şi Adrian al Vl-lea). La sfârşitul seco lului al XVI-lea, Sixtus al V-lea (1585-^1590) dă bula Coeli et Terrae: „vrăjitorii . . . încheie o înţele gere cu moartea, un pact cu infernul. Ca să desco pere lucrurile ascunse, să găsească comori sau să comită alte fapte abominabile, încheie cu diavolul un tratat explicit. . . desenează cercuri şi alte forme diabolice, invocă sau consultă demonii, le cer sau primesc de la ei răspunsuri, înalţă spre ei rugăciuni, fum sau vapori de tămîie . . . le aduc ofrande, aprind luminări în cinstea lor, îşi bat joc în numele lor de sfinte sau de taina căsătoriei. . . fac cu mîna lor un inel, o oglindă sau mici sticluţe, sau le comandă în scopul de a-i închide în ele pe demoni, în care cred, ca să obţină de la ei îndeplinirea celor cerute . . .". Papa pune apoi la Index un mare număr de cărţi de Vrăjitorie. Dacă unii teologi italieni, cum este inchizitorul Bernard din Como (1508), cred în realita tea acestor fapte diavoleşti, alţii, cum este francis canul Samuel din Cassinis, scriu (1505): ........ Inchi zitorii care cer să fie arestaţi oamenii acuzaţi de către' vrăjitori că i-au văzut la sabbat, păcătuiesc foarte grav, pentru că este fals şi imposibil ca ei să-i fi văzut într-adevăr". Ca să fim drepţi, Italia cunoaşte destul de puţine procese de Vrăjitorie, în afara sudului peninsulei, regiune foarte săracă. Roma a fost aproape scutită de acest flagel.

Spania. — Ţară în care de vrăjitorie se ocupa Inchiziţia, se remarcă prin puţine procese, cu excep-ţia celui clin Logrono, cînd au fost arşi şase vrăjitori, în 1610.

78

Germania. — In această ţară zguduită de neno-rocirile războaielor religioase şi apoi de răscoala ţă-ranilor, Vrăjitoria şi neînduplecata ei reprimare vor cunoaşte proporţii niciunde atinse. Cifra victimelor depăşeşte treizeci de mii de la începutul secolului al XVI-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Paroxismul va fi atins la Bamberg, unde închisorile deveniseră neîncăpătoare şi s-a construit o clădire specială (Hexenhaus sau Drudenhaus) pentru a-i în-chide pe demonopaţi. Avînd decoraţiuni exterioare foarte bogate, ea adăpostea douăzeci şi şase de vră-jitoare în acelaşi timp, despărţite unele de altele. Pe frontonul uşii principale s-a gravat acest verset din Biblie: „Această casă va fi o pildă a dreptăţii mele. Oricine va trece pe dinaintea ei va fi cuprins de ui-mire şi va zice: «De ce Domnul este atît de neîndu-rător cu locuitorii acestei case?» şi i se va răspunde: «Pentru că l-au părăsit pe Domnul Dumnezeul lor şi au urmat zei străini»". Codul Vrăjitoriei fusese redactat în 1487 de Sprenger: Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrăjitoarelor). Sprenger îndrăznea să scrie: „Femeia este mai carnală decît bărbatul, ceea ce ţine de crearea Evei, căci ea a fost făcută dintr-o coastă a bărbatului ce era încordată, şi din această cauză, fiind un animal imperfect, ea este întotdeauna mai uşor de supus influenţelor diavolului". Germania a rămas mereu sub influenţa vechilor tradiţii ale pă-gînismului germanic. Călătoria vrăjitoarelor spre Sabbat, pe sus, nu amintea oare cavalcada Walkirii-lor? ea numindu-se chiar Hollenfurt (zborul Holla-elor, acest nume fiind denaturarea celui al soţiei lui Wotan, Holda sau Freya). Sabbatul se ţinea în noap-tea de 30 aprilie spre 1 mai (Walpurgisnacht) în

79

amintirea serbărilor păgine sau în noaptea de Sfîn-tul loan sau Sfîntul Bartolomeu, cel mai adesea în serile de Miercuri şi Vineri, a căror încărcătură an-tică am evocat-o mai sus. Brockenul era locul de întîlnire favorit al vrăjitorilor. Dieta din Ratisbonn (1532) a promulgat o lege a urmăririi intitulată Ca-rolina, după numele lui Carol Quintul, autorul ei. Mărturisirile erau smulse prin tortură şi, după pă-rintele von Spee, „în toată Germania nu erau decît grămezi de lemne arzînd". Acelaşi iezuit scria de asemenea: „Mă jur în numele Domnului că n-am condus spre rug nici măcar un vrăjitor despre care să pot afirma în sufletul şi conştiinţa mea că era vi-novat. Am auzit pe mai mulţi teologi spunînd ace-laşi lucru". Ceea ce n-a făcut ca persecuţia să fie mai domoală. In timpul Electoratului din Treves, cînd războiul religios era în toi, trei sute şaizeci şi opt de pretinşi vrăjitori au pierit din 1623 pînă în 1630. Wiirzbourgul a fost decimat de către episcop, nouă-zeci şi nouă de vrăjitori arşi în 1616, o sută cinci zeci şi nouă din 1627 pînă în 1629 şi două sute nouă-zeci şi nouă după aceea. Masacrul nu a încetat de-cît atunci cînd episcopul, acuzat de magie de către cei anchetaţi, a dat cu prudenţă înapoi. La Fulda, judecătorii, dornici să profite de bunurile condam-naţilor, confiscate prin hotărîre judecătorească, au trimis în foc trei sute de persoane din 1593 pînă în 1606. Kolnul arse de-a valma preoţi, canonici, călu-gări şi chiar tineri seminarişti. Municipalitatea din Amorbach, după o catastrofă naturală, îngheţul viei, a arestat toate vrăjitoarele din ţinut, considerate a fi vinovate de această nenorocire. Dar Judecătorul regal le-a eliberat (1656). In Silezia, la Neisse, lipsa

80

lemnului pentru alimentarea rugurilor a dus la gă-sirea unui nou procedeu de execuţie: s-au construit cuptoare în care-i închideau pe bieţii nenorociţi. Pa-truzeci şi două de femei, toate la un loc, au pierit aşa în 1651. încă o mie au urmat în decurs de nouă ani, printre care copii de doi pînă la patru ani. La Salzburg, cu Vrăjitoria au fost amestecate şi cazuri de posedare de către diavol, ceea ce 1-a ajutat pe iezuitul Loper şă-şi potolească ura împotriva capu-cinilor, pe care i-a acuzat de vrăjitorie (1656). Drept urmare, nouăzeci şi şapte de vrăjitoare au fost arse (1679). La Lindhem, din cei cinci sute patruzeci de locuitori, au fost arşi treizeci. In Saxa, numai jude-cătorul Carpzow a ordonat executarea a douăzeci de mii de persoane. In sfîrşit Hamburgul, oraş liber, i-a ars pe vrăjitori pînă în 1697; urmăririle au continuat apoi, dar fără pedeapsa cu moartea, pînă în 1735. Ultima vrăjitoare nemţoaică arsă a fost călugăriţa Măria Renata (Mossau, 26 iunie 1749), denunţată justiţiei de cîteva călugăriţe isterice din aceeaşi mă-năstire.

Suedia. — Lucru curios, Suedia nu ct noaste decît o singură epidemie de vrăjitorie (1670). Aici cauza socială este foarte evidentă; iobăgia se agrava şi o grindină a făcut ravagii printre recoltele din Delecarlia, ţinut împădurit, sălbatic, în care nume-roşi copii se pierdeau, fără îndoială, destul de des. Şaptezeci de femei au fost arestate la Mohra şi acu-zate că au dus copii la Sabbat ca să-i sacrifice Dia-volului. Unii copii au recunoscut chiar că au fost la una dintre aceste reuniuni diabolice unde, fapt

81

unic, Satan a fost bolnav şi a cerut să i se pună ven-tuze. Vrăjitorii împreună cu cincisprezece copii acu-zatori au fost aruncaţi în flăcări, treizeci şi şase de femei şi patru copii au fost doar biciuiţi.

Anglia. — Ţară propice fantomelor, răvăşită de Războiul celor Două Roze şi trecînd în secolul al XVI-lea printr-o puternică criză economică, Anglia este puternic lovită de febra demonopatică din jur. Prima lege împotriva vrăjitoriei datează din 1541 şi primele execuţii au fost în timpul domniei Elisa-betei I. In această ţară, în care marea joacă un rol important în viaţa socială, vrăjitorii erau acuzaţi mai ales de stîrnirea vînturilor marine şi de scufun-darea corăbiilor. Dar secolul al XVI-lea nu a fost marea epocă a Vrăjitoriei, dacă ne putem exprima astfel referitor la un atare domeniu. Vom vedea că, în secolul al XVII-lea, acest teribil flagel va fi una dintre cauzele succesului politic al lui Oliver Crom-well. i

Rusia. — Cercetările noastre referitoare la această ţară sînt puţin fructuoase. Vrăjitoria a avut cu siguranţă acolo un caracter deosebit de sinistru, cadavrele animalelor şi oamenilor jucînd un rol foarte important în diferitele vrăji. Nu cunoaştem cazuri concrete de procese, dar ştim că vrăjitorii erau arşi de vii în cuşti de fier, în care erau închişi împreună cu pisici. Astfel de execuţii au avut loc la Moscova spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. Vrăji-

82

torii erau cum se întîmpla adesea si-n altP t ton sau fierari. In secolul al XVI-lea I * era mea un om liber. j-^~-= -a rus

C A P I T O L U L VI

VRĂJITORIA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Secolul al XVII-lea, adesea denumit Secolul Raţiunii, cel puţin pentru Franţa lui Ludovic al XVI-lea, a cunoscut numeroase caruri şi procese de Vră-jitorie. Este, fără-ndoială, împreună cu secolul al XVI-lea, epoca celor mai crunte represiuni. Toate acestea din cauza războaielor civile şi a celor cu alte neamuri, pornite din mizerie. Marele Şerb Re-voltat, cum era numit Diavolul de către vrăjitoare^ le nemţoaice, şi-a aflat acum cei mai zeloşi slujitori. Toate ţările Europei sînt năpădite de epidemii de Vrăjitorie. In Franţa, unde prin Afacerea Otrăvuri-lor, sub Ludovic al XlV-lea, ea atinge punctul cul-minant, necruţînd nici o clasă socială, vrăjitoria are un caracter inedit, foarte particular. într-adevăr, vrăjitoarele vor amesteca rugăciunile creştine cu in-vocaţiile către' demoni pentru a nu-şi speria nobilii

clienţi preocupaţi să nu piardă salvarea veşnică. Acesta este un aspect cu totul nou al problemei, care, după ştiinţa noastră, nu a mai fost subliniat.

Diavolul în mănăstiri. — Nu intenţionăm să dez-voltăm prea mult aici chestiunile legate de prezenţa „diavolului în mănăstiri" în secolul al XVII-lea. In afară de faptul că spaţiul este limitat, aceste poveşti diabolice se referă mai degrabă la cazuri de ^po-sedare" sau de „blestemăţii" decît de Vrăjitorie pro-priu-zisă. Ne vom mulţumi să schiţăm cazurile cele mai cunoscute, subliniind ceea ce ţine de subiectul nostru.

Reînnoirea produsă în Europa după Conciliul de la Trente Contra-Reformei a dus la o populare masivă a mănăstirilor, mai ales de către femei. Această aglomerare de persoane adesea foarte tinere a dus ,1a crearea în spaţiu închis a unor fantome de de ordin pseudo-mistic sau cu adevărat demono-patic. In aceste cazuri, un rol important l-au jucat delirul oniric, isteria şi o anume ştiinţă a atragerii interesului celorlalţi asupra ta.

Afacerea Gaufridi. — In 1609 două călugăriţe din Aix, Madeleine de Mandol şi Louise Capei, atin-se de convulsii, l-au acuzat pe un preot din Marsilia, Louis Gaufridi, că le-a vrăjit trimiţîndu-le pe dia-volii Belzebut, Verin şi Liviatan. Madeleine 1-a acu-zat de asemenea pe Gaufridi că a profitat de ea la vîrsta de nouă ani, ceea ce demonstrează o dată în

85

plus că erotismul este întotdeauna prezent In astfel de cazuri. Cele două călugăriţe au fost duse, după nenumărate slujbe zadarnice pentru alungarea dia-volului, la R. P. Michaelis, Inchizitor al comitatului Venaissin, care le ţinu o slujbă în Grota Sainte-Bau-me (de care se leagă un anumit număr de legende referitoare la Hiram, deci surse ale ritualurilor eso-terice ale Breslelor). Gaufridi a fost acuzat de cele două femei că le-ar fi dus la Sabbat, unde preotul oficia Slujba infernală în faţa lui Satan însuşi, pre-zent sub forma unui buldog. Gaufridi, în urma pro-cesului verbal al Inchizitorului către Preşedintele Parlamentului, a fost arestat şi supus torturii. Bine-înţeles, a mărturisit că era vrăjitor. Gaufridi a fost ars, la Aix, în 30 aprilie 1611. Cele două acuzatoare ale lui au dispărut de pe scena istoriei, în care ju-caseră un rol mizerabil. Se ştie că Madeleine de Mandol a murit în închisoarea din Avignon, după 1653. A fost acuzată, la rîndul ei, de vrăjitorie. Pînă-ntr-atît este de adevărat că nebunia omenească atra-ge după sine alte demenţe. Nu putem simţi decît milă pentru aceste nefericite debile mintal.

Afacerea din Loudun. — Avem de-a face cu un caz tipic de posedarea demoniacă pe care imaginaţia populară îl împodobeşte, ca să spunem aşa, cu titlul de Vrăjitorie, şi de care se folosesc atît ordinele re-ligioase interesate, cît şi puterea politică pentru a condamna, în persoana Diavolului şi a pretinşilor lui susţinători, pe propriii lor adversari. Partida Ra-ţiunii era reprezentată la Loudun de către Protestanţi.

86

In plus, oraşul poseda un mare donjon ce putea servi ca bază unei revolte feudale împotriva Monarhiei. Carmeliţi, capucini, cordilieri, buni călugări de altfel, se certau în acest orăşel în care trăia un preot in-teligent, ironic şi orgolios, Urbain Grandier. La Lau-dun exista şi o mănăstire a Ursulinelor, puţin cam tinere. Domnul de Richelieu, episcop de Lucon, a trebuit, într-o zi nefastă pentru el, să-şi cedeze locul într-Oi procesiune louduneză şi în curînd cardi-nalul-ministru nu va ierta jignirile. In plus, avea o memorie excelentă. In jurul acestui oraş de douăzeci de mii de locuitori se întindea un cîmp mizerabil. Numeroşi Vrăjitori îl chemau acolo pe Marele Ţap. Negru. In afară de aceasta, laurii Madeleinei de Man-dol şi ai capucinilor din Aix au fost repede cunoscuţi -— şi invidiaţi — în toate mănăstirile din Franţa. Toate condiţiile favorabile unui mare proces de Vrăjitorie erau întrunite la Loudun. Preotul Grandier şi-a pierdut viaţa în el. Inteligent şi bărbat frumos, Grandier sedusese mai multe tinere din oraş. Pe de altă parte, îi plăcea să-şi bată joc din amvon de carmeliţii, de capucinii şi de cordilierii din Loudun. Aceştia au reuşit să obţină interzicerea pe cinci ani a predicilor lui Grandier; dar în 1631, pedeapsa a fost ridicată. Exact în această perioadă, de triumf al adversarului călugărilor, s-a auzit în Loudun de cazurile de posedare demoniacă din mănăstirea ursu-linelor. O mulţime de exorcişti s-au dus la mănăstire, unde, bineînţeles, posedatele îl acuzau, din ranchiună, pe Grandier de Vrăjitorie. Era în 1632, perioadă în care Cardinalul hotăra dărîmarea Castelului din Loudun, ceea ce nu era deloc pe placul protestanţilor şi a unor papişti, printre care şi Urbain

87

Grandier. Richelion 1-a trimis în Poitou pe comisarul Laubardemont, prigonitorul vrăjitorilor din Sud. în anul următor, s-a tipărit în oraş un pamflet insolent la adresa lui Richelieu, intitulat Pantofâreasa din Loudun. Grandier a fost bănuit de a fi autorul aces-tuia. Laubardemont, autorizat de Cardinal, a ordonat arestarea lui Grandier (30 noiembrie 1633). Ju-decătorii i-au căutat pe corp însemnul diavolului. Apoi s-au găsit pactele semnate de Grandier cu Dia-volul, „primul cu cenuşă, viermi, fire de păr şi unghii luate de la un corp uman şi adus la cunoştinţa tu-turor de către Asmodeu la slujba de alungare a dia-volului din 15 mai, iar al doilea semnat cu un sînge bătînd în gri. . . cel din urmă, cu trei pete de sînge, după cum păreau pe hîrtie, şi cu opt seminţe de por-tocale"1. Grandier a fost ars în 18 august 1634.1 s-a promis graţierea, fără-ndoială cu puţin înainte de urcarea pe rug: „Cînd a fost bine legat de stîlp, to-tul pregătit şi focul aranjat în aşa fel încît fumul şi flăcările să-1 învăluie brusc, un călugăr, propriul lui confesor, fără a-1 mai aştepta pe călău, a dat foc rugului. Condamnatul nu a mai avut timp decît să spună: „Ah! m-aţi înşelat". Dar vîlvătăile s-au în-teţit o dată cu durerile . . . Nu s-au mai auzit decît ţipete"2.

Afacerea din Louviers. — Cazuri de posedare similare cu cele din Loudun s-au produs într-o mă-

i 1 Citat de Th. de Cauzons, Magia şi Vrăjitoria în Franţa, I, III, pp. 212—213.

2 J. Michelet, Vrăjitoarea, p. 264.

năstire a maicilor franciscane din Louviers, în ace-laşi an în care l-au ars pe Grandier în Poitou. Exor-cismele au început, provocînd, ca de obicei, o înmulţire a cazurilor de posedare de către diavol. Capucinii s-au consacrat acestor opere cu zelul lor obişnuit. Una dintre posedate, Madeleine Bavent, a fost acuzată de acte de vrăjitorie. Demonii o desem-nau împreună cu complicii ei: David, fostul mentor spiritual al maicilor, decedat, şi Picard, actualul con-fesor al călugăriţelor. Un vicar, Boulle, a fost şi el acuzat că s-a dus la Sabbat. Episcopul de Rouen a condamnat-o pe Madeleine Bavent la închisoare pe viaţă şi a spus să fie dezgropat şi aruncat într-o groapă de gunoi corpul lui Picard, decedat recent (12 martie 1643). Un mare număr de curioşi s-au îndreptat spre mănăstirea diabolică din Louviers, în timp ce rudele lui Picard cereau să se facă dreptate. Curtea din Rouen a intervenit în ultimă instanţă şi în 21 august 1647 a hotărît ca vicarul Boulle să fie ars în acelaşi timp cu cadavrul lui Picard, păstrat de la exhumarea sa din 1643 într-un cufăr aflat în în-chisoarea din Louviers. O fată călugăriţă din Lou-viers, acuzată de' vrăjitorie de către maici, a fost şi ea condamnată la Rouen. Dar în 1654 a fost elibe-rată.

Toate aceste procese, ca şi cel din Auxoune (1658) nu au legătură cu Vrăjitoria decît prin faptul că marile isterice care s-au declarat posedate de Diavol au trimis pe rug un anumit număr de vic-time, din răzbunarea lor sau a maimarilor zilei. Ca-zul Elisabetei de Ranfaing, mai puţin cunoscut, nu este mai puţin înfiorător.

89

Elisabeth de Ranfaing, zisă Apucata din Nancy. Un recent şi excelent studiu al lui E. Deleambre şi J. Lhermitte1 a fixat o dată pentru totdeauna toate trăsăturile crude ale acestei femei născute din pă-rinţi detracaţi şi ea însăşi atinsă de obsesii sexuale caracteristice. Elisabeth, măritată cu un soldat, mult mai în vîrstă decît ea, a avut cu soţul ei şase copii în şase ani. Văduvă de timpuriu, ea pare să fi fost atinsă de complexul Dianei: frigiditate în acelaşi timp cu dorinţe sexuale exacerbate şi refulate. In timpul unui pelerinaj la Remiremont, un doctor nu-mit Poirot i-a acordat — sau cel puţin aşa i s-a pă-rut ei — o oarecare atenţie. în realitate se pare că Poirot nu s-a prea uitat la această femeie, totuşi foarte drăguţă. Asta 1-a pierdut. Elisabeth, devenită călugăriţă şi fondatoare a Ordinului Refugiului din Nancy, a ajuns posedată de demon. Poirot, acuzat de Vrăjitorie, a fost ars (1621?). Cu această femeie pe jumătate nebună, se înmulţesc fenomenele de xe-noglosie şi de levitaţie. Exorcismele multiplică cri-zele de isterie şi iezuiţii, patronii spirituali ai Elisa-betei, se servesc de ea pentru a încerca să-şi distrugă adversarii, capucinii din Toul. Dar aceştia din urmă au făcut apel la Roma şi iezuiţii au pierdut partida. Se pare că Elisabeta a murit de inimă rea. In orice caz, făcuse deja o victimă, nefericitul doctor Poirot.

Vrăjitoria în timpul lui Ludovic al XlII-lea (1610—1643). — Domnia lui Ludovic al XlII-lea a fost bogată în procese de Vrăjitorie. Parlamentul din

E. de Ranfaing .. „Nancy, 1956.

90

Bordeaux a condamnat la ardere pe rug o sută două-zeci de vrăjitori în 1630. Judecătorii din Orleans au osîndit, şaptesprezece, toţi aproape nebuni (1615— 1616), unul dintre ei avea şaptezeci şi şapte de ani. Nici Parlamentul din Rouen nu a şomat, condam-nînd mai ales păstori, meserie ce din toate timpurile a fost considerată malefică. în Normandia ei erau numiţi „micii vrăjitori", fără-ndoială fiindcă decla-rau că se duceau doar la „micile sabbaturi"^ adică în afara zilelor tradiţionale şi fără ca Diavolul să fie de faţă. In 1618, judecătorul regal din Loudinieres pune să fie spînzuraţi opt, iar cel din Neufchatel cincisprezece (1638): Dar, în 1649, opt păstori din Freanville au făcut recurs la o sentinţă de condam-nare capitală la Parlamentul din Rouen, care s-a mulţumit să-i exileze timp de şase ani. In 1642, un căutător de comori, savant mineralogist fără-ndoială, baronul de Beausoleil, a fost închis pe viaţă, împre-ună cu soţia, la Bastilia. Au murit acolo, asistaţi de Saint-Cyran, fără ca asta să-i înduioşeze cu ceva pe judecători. în 1644, în urma unei grindini ce-a ră-văşit Burgurîdia, poporul însuşi, exasperat de mize-rie şi împins la ură de un tînăr păstor, a pus mîna pe pretinşii vrăjitori. Aceştia muriră sub loviturile ţăranilor sau fură înecaţi. Domeniul mănăstiresc de la Luxeuil a cunoscut şi el un mare număr de pro-cese de Vrăjitorie. Aceasta îşi avusese deja epoca ei de glorie cu procesul inchizitorial din Desle la Man-senee. Aproape şaptezeci de vrăjitori au fost deferiţi justiţiei între 1620 şi 1630. Au fost pronunţate un mare număr de condamnări la moarte. Am văzut mai sus (Partea întîi, Cap. II) cauzele sociale ale acestei epidemii de Vrăjitorie, şi chiar numele pădurii

91

Serve1, în care se ţinea unul dintre Sabbaturile din regiune, este o indicaţie preţioasă în acest sens, tot aşa cum ţinuturile estice împădurite cunoşteau cel mai mare număr de adunări diavoleşti nocturne. In sfârşit, cultul celtic al lui Sirona şi Bricia, divinităţi ale Izvoarelor, asigură în faţa puterii ecleziastice de-testate continuitatea unei tradiţii păgîne dispărute, opunîndu-se religiei catolice dominante-'.

Zilele de glorie ale vrăjitoriei în Normandia: Afacerea de la Meautis (1661—1672). — Este vorba despre o epidemie de Vrăjitorie ce se răspîndi în regiunea Cotentin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Mai puţin importante sînt aici detaliile — cam aceleaşi în acest gen de procese — decît finalul care, pentru pretinşii vinovaţi, nu a fost ca de obi-cei, moartea. Un doctor din Saint-Lo(Manche), Mar-guier, a fost acuzat de pacienţii săi, nebuni sau pradă halucinaţiilor, şi condamnat la moarte împreună cu fiica sa, de către judecătorul seniorial. "Au făcut re-curs la Parlamentul din Rouen, care a comutat pe-deapsa în exil (1663). Ca întotdeauna, acest prim proces a antrenat şi altele. In 1669, au fost arestaţi în zonă doi bărbaţi, pe nume Ernoul şi Charles Bar-neville, care au denunţat un mare număr de per-soane. Depoziţiile inculpaţilor sînt foarte extrava-gante. Nişte fete au văzut coborînd pe coşul casei

1 Formă de feminin a cuvîntului „seri' insemnînd „şerb", „iobag", n.'t.

2 Of. F. Bavoux, Hantises et Diableries dan^ la Terre Abbatiale de Luxueil, Monaco, 1956.

92 •

lor copii — vrăjitori; Jeanne le Boulanger declară că a văzut pe sus „mai multe persoane goale"; Mi-chel Marais (din localitatea La Haye-du-Puits, Man-che) a văzut dansînd pe platoul de la Meantis două sute de persoane de asemenea în pielea goală; Isaac Marais a văzut într-o cameră „numeroase persoane în pielea goală ţinînd în mînă luminări negre, şi cu un ţap în mijlocul lor". Jean de Causter a zărit la Sabbatul de la Etanclin un anumit număr de preoţi (mai mulţi ecleziaşti au fost închişi); vrăjitorii, după mărturia lui Jacguis Le Gastelois, au venit pentru sacrificiile din timpul Slujbei sălbatice ,,şi unul care a întîrziat a fost lovit peste faţă cu vasul de împăr-tăşanie spunîndu-i-se,: Apropie-te, tipule!". S-au operat şase sute de arestări şi treizeci şi patru de inculpaţi au fost deferiţi justiţiei senioriale, care a condamnat la moarte douăsprezece persoane. Parla-mentul a confirmat pedepsele, dar, în urma recur-sului făcut la rege, Ludovic al XlV-lea a casat sen-tinţa şi s-a mărginit la a-i exila pe vrăjitori dincolo de hotarele Normandiei (1672). Aceasta reprezintă placa turnantă a Istoriei Vrăjitoriei în Franţa. Jus-tiţia regală, pentru prima dată, respinge o sentinţă cu moartea în materie de Satanism şi reface prima judecată. Chiar mai mult, Colbert interzice tribuna-lelor să mai admită acuzaţia de Vrăjitorie (1672). Parlamentul din Rouen nu renunţă şi face uz de dreptul la critică în faţa Regelui. Acesta nu ţine seama de el, ceea ce nu înseamnă că procesele de Vrăjitorie s-au oprit în Franţa la acea dată, dar au tendinţa să scadă. în orice caz sentinţa regală din 1672 este semnalul Marii Ordonanţe (iulie 1682) asupra Vrăjitoriilor pe care o vom vedea mai de-

93

parte. Pe bună dreptate, Michelet subliniază în car-tea sa Vrăjitoarea (p. 284): „Parlamentul (cel din Rouen, în 1672) face reclamatie şi 'dă clar de înţeles că, negînd Vrăjitoria, se compromit şi alte lucruri, îndoiala în legătură cu misterele de pe pămînt cla-tină în multe suflete credinţa în misterele din ce-ruri".

Afacerea Hocque (1687—1691). — Povestea păstorului Hocque este cea a ,,unei operaţii de goe-ţie transcendentală . . . care denotă la autorul ei, dacă nu cunoştinţe elevate de^Magie, cel puţin de-ţinerea unor formidabile secrete — oricît de slăbită, de denaturată ar fi esenţa lor în mintea unor igno-ranţi ce nu le posedă decît ca urmare a unei lungi, vagi şi infidele tradiţii". îl lăsăm cu plăcere pe Ch. Lancelin1 să afirme mai sus puterile reale al Vrăji-torilor şi ne bucurăm să vedem subliniată diferenţa între Înalta-Ştiinţă (Magică şi Vrăjitorie şi vulgari-zarea preceptelor Magiei de către vrăjitorii de la ţară, în cazul nostru păstorul Hocque din secolul al XVII-lea, I s-au făcut farmece domeniului Pacy-sur-Eure şi păstorul Hoque a fost condamnat să fie spîn-zurat şi ars pentru vrăjitorie (1687). Dar Parlamen-tul, dînd dovadă după 1672 şi mai ales după Ordonanţa Regală din 1682 de o judecată mai lumi-nată, a comutat primul verdict în muncă silnică. Din această cauză, Hocque se găsea în închisoarea Tour-, nelles, la Paris, aşteptînd plecarea la o ocnă de pe

Vrăjitoria la ţară, pp. 101—102.

94

litoral. In celula lui a fost plasat un turnător pe nume Beatrix, care, cu ajutorul cîtorva stacane de vin, i-a dezlegat limba. Hocque a povestit că îngro-pase la Pacy-sur-Eure, într-un grajd, o oală în care băgase „o cantitate de substanţă vrăjită, magică, nu-mită cele nouă rugăminţi". Numai un păstor din Burgundia, zis Bras-de-Fer, ar putea, spunea Hoc-que, să scape vitele de această vrajă. Beatrix, turnă-torul, i-a spus toate astea seniorului din Pacy, care 1-a chemat la el pe vrăjitorul burgund. Acesta din urmă, la indicaţi i le turnătorului , a dezgropat „vraja" şi a distrus-o ,,prin gesturi şi nelegiuiri în-grozitoare", „dar în clipa următoare (Bras-de-Fer) a mărturisit că i-a părut rău de ce a făcut, deoarece spiritul i-a comunicat că Hocque era cel care făcuse vraja şi că acesta a murit la şase leghe de Pacy în timp ce el o dezlega (fără să ştie că se afla la Paris, în închisoare). Ceea ce s-a dovedit a fi adevărat. . .". După aceea, Bras-de-Fer a fost dat pe mîna justi-ţiei împreună cu fiica şi cei doi băieţi ai lui Hocque şi alţi doi păstori. Aceştia din urmă şi Bras-de-Fer au murit pe rug; copiii lui Hocque au fost doar exi-laţi, pe timp de nouă ani. Parlamentul din Paris a confirmat această sentinţă foarte crudă în 18 de-cembrie 1691. După cum vedem, Ordonanţa din 1682 nu prea se aplica.

Anglia. — Vrăjitoria, deja importantă în această ţară în secolul al XVI-lea — totuşi cunoscînd o anumită rărire a proceselor la sfîrşitul domniei Eli-sabetei — cunoaşte o nouă intensificare după 1610. Aici fenomenul va avea o influentă considerabilă în

95

timpul Revoluţiei engleze a lui Cromwell. Se poate chiar afirma că există o legătură politică reală între cauzele Revoluţiei din Anglia, urmată de succesul lui Oliver Cromwell în faţa poporului englez, şi epi-demiile de Vrăjitorie. Lucrul acesta a fost demons-trat de R. Trevor-Davies1 şi reluat cu multă fineţe de P. O. Lapie-Q.

In 1612, zece vrăjitoare sînt arse în Lancashire şi cinci la Northampton. A luat naştere în această perioadă un anume fel de exploatare a credulităţii publice: meseria de descoperitor de vrăjitoare. In comitatul Essex, un oarecare Matthew Hopkins şi-a creat o sinistră reputaţie în acest sens. După spusele lui — exagerate — ar fi trimis pe rug circa două sute de persoane. Statisticile execuţiilor îl contrazic formal. Căci, şi in asta constă imponderabilul succe-sului Revoluţiei engleze, Stuarţii nu cred în Vrăji-torie şi reduc la minimum urmăririle împotriva ei. Dimpotrivă, calviniştii, prezbiterienii şi puritanii îi consideră pe vrăjitori ca pe cei mai buni slujitori ai Diavolului. Bineînţeles că pentru ei ritualurile Bise-ricii romane nu sînt decît nişte ceremonii demoniace. Este incontestabil că poporul englez, împărtăşind aceste ultime teorii, 1-a preferat pe Cromwell lui Carol I. După părerea lui P. O. Lapie, 1619 este anul în care Ioan I, pînă la acea dată marele prigonitor de vrăjitori, şi-a schimbat părerea în această pri-vinţă3, fără îndoială sub influenţa Eseurilor lui Mon-taigne, traduse de Floris, un curtean, şi a operelor

1 Patru secole de credinţă în vrăjitorie, Methuen, Londra, 1947. 2 Cromwell, Flammarion, 1949, pp. 107—122. 3 Op. cit,, p, HO.

96

lui Francis Bacon. Influenţele secundare care au ju-cat un rol în formarea părerii Regelui au fost ofen-siva religioasă împotriva calvinismului şi dezvolta-rea studiului biologic al lui Harvey. Sub Carol I, ce continua opera de înţelegere umanitaristă a tatălui său, arhiepiscopul Laud a pus să fie cenzurate sau interzise toate lucrările publicate împotriva vrăjito-rilor. La începutul Revoluţiei engleze, procesele de Vrăjitorie — în ciuda opiniei britanice — nu mai existau practic deloc (nici o. vrăjitoare nu a mai fost supusă supliciului din 1618 pînă în 1642). Dictatorul, pe care Anglia şi-1 instala atunci, avea idei total di-ferite de cele ale Stuarţilor asupra acestui subiect. Una dintre înaintaşele lui, bunica sa, lady Cromwell, pierise în urma farmecelor unei vrăjitoare în 1590, la Woarboys. Vrăjitoarea Alice Samuel. împreună cu fiica şi ginerele său — complice — au fost soînzurati din acest motiv, la 5 aprilie 1593. Copilăria lui Cromwell a fost legănată cu povestea acestei în-tîmplări înfiorătoare, care a dus la crearea la Hun-tinfdon a unei catedre universitare de Vrăjitorie încredinţată prietenului intim al viitorului „Protec-tor", Thomas Beard. De asemenea, anturajul lui Cromwell este îmbibat de idei fixe asupra puterii supranaturale a vrăjitoarelor şi chiar scriitorul John Milton se află printre prigonitorii cei mai înverşu-naţi. Din aceste motive, armata Capetelor Rotunde urmăreşte fără cruţare Vrăjitoria şi Cromwell 1-a protejat pe fanaticul Hopkins pe care l-am citat mai sus. „Reprimarea Vrăjitoriei s-a înăsprit în timpul Republicii, cînd Cromwell avea întreaga putere. în schimb cenzura lui a autorizat publicarea pe scară largă a cărţilor şi broşurilor tratînd despre vrăjito-

97

rie, mai ales cea intitulată Antidot împotriva ateis-mului, a lui Henri More"1. Credinţa Protectorului Republicii engleze în aceste operaţiuni diavoleşti a avut şi o influenţă asupra lui însuşi şi a propriului său caracter. Melancolia lui profundă, chiar morbidă, se poate explica astfel. Medicul său, Mayerne, nu scria oare că: ,.Melancolia este tronul, baia şi regatul Diavolului"?. Numeroase apariţii s-au perindat pe ia căpătîiul dictatorului suferind. Acest nevropat a pus deci să se ridice mai sus rugurile în bătrîna Anglie. Chiar mai mult, după victoria de la Naseby, a pus să fie însemnate pe faţă — după obiceiul vî-nătorilor de vrăjitoare — o sută douăzeci de femei din armata regală, suspecte de vrăjitorie. Rămii îm-pietrit în faţa cruzimii prosteşti a acestui mare con-ducător de oşti şi genial om politic. Dar Cromwelt nu era oare prin asta reflexul propriei sale epoci, expresia vie şi activă a asprimii ignorante a contem-poranilor lui? în această privinţă, progresul mintal al Stuarţilor şi umana lor raţiune pierduseră partida în faţa prostiei diabolice a lui Oliver Cromwell. Stu-artul restaurat în 1661, Carol al II-lea, deloc dornic să aibă soarta tatălui său, a făcut numeroase concesii poporului, ceea ce s-a tradus printr-o înteţire a prigonirii Vrăjitoriei pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Vrăjitoria s-a stins încetul cu încetul, mai ales datorită încetării urmăririlor. Nu este lipsit de interes să notăm, apropo de ceea ce am spus mai sus despre oraşul Huntingdon, că aici, chiar şi în 1716, au fost spînzuraţi fără proces un bărbat împreună cu fetiţa lui de nouă ani, de către o mulţime fanatizată

2 P. O. Lapie, op. cit., pp. 118—119.

98

împotriva vrăjitorilor. Lecţiile lui îhornas Beard, profesor de Vrăjitorie, îşi culegeau încă, după cum se vede, roadele lor tragice în copacul Justiţiei . . .

Circus girls-urile din Salem (Noua Anglie). — în 1620, pe coasta ingrată a Americii de Nord orientale, de pe un vas, Mayflower, au coborît băr-baţi îmbrăcaţi în negru. Pe acest pămînt nou, bătut de vînturi şi acoperit cu păduri neliniştitoare, înain-tau cu pistolul într-o mînă şi cu Biblia în cealaltă. Aceştia erau Puritanii din Anglia, alungaţi de Ioan I Stuart şi expulzaţi de Provinciile Unite, deja semi-carteziene, în care au vrut să fondeze un regat al lui Dumnezeu pe placul sufletului lor, adică fără bucu-rie şi fără iubire. Ce citeau oare şi reciteau în scrie-rile lui Calvin aceşti pionieri ai unei credinţe neli-niştite şi dezolate? „Dracul va stăpîni lumea, pînă cînd nu va fi alungat de Christ, cei răi sînt copiii lui Satan, făcuţi după chipul şi asemănarea lui"; sau, în cartea lor, Biblia: „Nu vei lăsa ca vrăjitorul să tră-iască" (Exodul, 22—18). Ei au defrişat un pâmînt pietros, iar codrii deşi şi negri mărgineau cîmpiile însămînţate cu greu. Vîntul aspru al iernii, suflînd prin coşurile cabanelor lor, le legăna lecturile sacre pline de frica de Dumnezeu şi Blestemele celui Veş-nic împotriva celor Nemernici. în apropierea lor se întindea regatul stufos al copacilor. Un vechi pro-verb al pionierilor spune foarte bine: „Acolo unde începe pădurea, începe indianul. Acolo unde începe indianul, începe duşmanul". Pădurea locuită de in-dieni era pentru ei Regatul Diavolului. Şi totuşi le-au angajat ca servitoare sau ca doici pe femeile

99

indiene pe care, prin predicile lor vehemente, încer-cau să le smulgă puterilor Diavolului. Preocupaţi de propria lor salvare, interziceau băuturile tari şi jo-curile de noroc. Nici mîncarea nu era la mare preţ. Aceşti bărbaţi şi femei aspri şi puri au avut copii. Ei au crescut, îmbrăcaţi în negru şi sfrijiţi din cauza constrîhgerilor carnale ale Asprei Legi Puritane ce le-a fost impusă. Aveau trupuri mai robuste decît părinţii lor, căci erau născuţi în mijlocul naturii su-verane, mai puternică şi mai liberă decît străzile în-tunecate şi murdare din Londra sau La Haye. De acolo a venit tot răul. Iar procesele din Salem sînt imaginea cumplită a obsesiilor exportate de Lumea Veche şi murdărind Noul Pămînt american. In plus, evoluţia socială s-a precipitat. La începutul ocupa-ţiei engleze în Noua-Anglie, cum o remarcă pe bună dreptate M. Soalie1, s-a instalat „un sistem social. . . cu ideal comunist. Păşunile şi pajiştile erau în co-mun, fiecare colonist avea un acru de pămînt ale că-rui produse îi aparţineau, dar nu le putea vinde" (p. 11). Apoi teocraţia ambiantă a dus la ierarhiza-rea societăţii şi egalitatea de la început a dispărut, provocînd, o dată cu aplicarea legilor intolerante ale Puritanilor, invidia şi ura. Ansamblul acestor fac-tori a provocat executarea a patru pretinse vrăji-toare în 1645. In 1688, ca urmare a unei discuţii oa-recare, o spălătoreasă, cumătră Glower, a insultat-o pe una dintre cliente, cumătră Goadwin. Fiindcă a asistat la această scenă, destul de violentă, una din-tre fetiţele celei din urmă a fost apucată de convul-

1 Procesele pp. 9—28.

100

celebre ale Statelor-Unite, Payot, 1932,

sii. Cumătră Glower a fost imediat acuzată că a fă-cut vrăji, şi arestată (era irlandeză şi catolică, ceea ce i-a atras binenţeles ura religiei protestante, do-minantă aici). Nefericita a fost, drept urmare, exe-cutată, în 1692, în casa pastorului din Salem, Sa-muel Parris, zece fete au fost cuprinse de convulsii şi s-au dedat unor acte necugetate şi aparent ob-scene. Doica indiană a uneia dintre ele, fiica pasto-rului Parris, a propus un remediu magic, acceptat de comun acord. Apoi Elisabeth Parris a acuzat-o pe indiancă de Vrăjitorie, dar nefericita arestată şi-a pledat atît de bine cauza, încît a fost salvată de rug. Prinzînd gust după acest început, „Fetele din Salem şi-au îndreptat acuzaţiile asupra mai multor per-soane. Printre acestea, probabil fecioare, s-a ames-tecat şi o isterică bogată, Anne Putman. Peste două sute de persoane au fost arestate, învinovăţite de Vrăjitorie. Noutatea Vrăjitoriei din Salem se ba-zează pe următorul fapt: denunţătoarelor li se arată în timpul nopţii spectrul celor pe care-i denunţă şi le obligă „să-şi scrie numele în cartea lui Satan"1. Vedem apărînd deja aici semnele a ceea ce se va petrece pe acelaşi pămînt american în 1847, în fa-milia Fox2.

Cu Vrăjitoria s-au amestecat la Salem şi cazu-rile de posedare pseudo-demonică. Nouăsprezece per-soane au fost spînzurate. In luna aprilie 1694, erau deţinuţi circa o sută cincizeci de acuzaţi,- dar guver-natorul Philipps i-a pus în libertate. Aşa s-a ■termi-

1 M. Soulie, op. cit., p. 17. - Cf. Yvonne Castellan, sais-je?", nr. 641, PUF, 1954.

Spiritismul, Colecţia „Quc

101

nat afacerea din Salem1. O manifestare diabolică fără consecinţe judiciare grave s-a mai produs în Noua-ţAnglie, la Boston, în 1694. A fost cea de pe urmă. într-adevăr, secolul al XVII-lea lua sfîrşit şi înaintarea canadienilor francezi dincolo de munţii Alleghanysi i-a îngrijorat pe coloniştii englezi din America de Nord. Din lupta împotriva francezilor se vor naşte Independenţa şi Uniunea americană. Vră jitorii vor putea dormi liniştiţi, nu vor mai fi urmă riţi decît spionii francezi şi soldaţii regelui Ludovic al' XV-lea. ' ' »

Afacerea Otrăvurilor. Această afacere aproape neelucidată este, fără îndoială, una dintre laturile imponderabile ale domniei lui Ludovic al XlV-lea. Este un fel de compendiu al tuturor practicilor de Vrăjitorie şi Magie folosite la vremea aceea. Per-soane de condiţie modestă se amestecă cu mari se-niori, burghezi, scriitori, cu oameni de o anumită calitate. „Rugăciuni, slujbe luminări, broaşte rîioase, vipere, degete de spînzuraţi, ierburi otrăvitoare, ar-senic, mînă de om tras pe roată, pahare în care vezi figurile dorite, piatra filosofală, mercur, grăsime de spînzurat, sînge menstrual, urină de femeie, pantofi, batiste, mănuşi, flori, cămăşi sau cupe otrăvite, cîr-tiţe sau porumbei arşi, luminări negre sau albe, cu-minecătură sfinţită, uleiuri sfinte, farmece în limbaj baroc, figurine de ceară botezată sau nu, chemarea spiritelor, evocarea diavolilor, cadavre de copii morţi

1 Vrăjitoarele din Salem au fost reabilitate de Parla-mentul statului Massachussetts în 1957.

102

la naştere, asasinări de copii, oase de morţi, pacte cu diavolul, horoscopuri, toate ingredientele, toate prac-ticile Vrăjitoriei tradiţionale sînt amestecate în această sinistră afacere a otrăvurilor . . .'u. Latura criminală a acestei chestiuni nu intră aici în preocu-pările noastre, noi încercînd să desprindem doar as-pectele referitoare la Vrăjitorie. Este evident că tre-buie să avem în vedere contextul social. Incepînd cu 1661, Ludovic al XlV-lea strangulează puterea ma-rilor seniori. Pe cît de real este amuzamentul la Curte, tot atît de adevărată este pierderea libertăţii de către marea nobilime, legată de tron prin lanţul de aur al pensiunilor regale. Seniorii fierb şi-şi ru-megă speranţele frînte de revoltă şi de independenţă. Dorinţele erotice se amestecă în mintea lor cu am-biţiile refulate. Biserica nu le oferă, prin predicile oratorilor ei, decît soluţia unei vieţi supuse şi împă-cate în faţa Tronului şi a Altarului: „Regatul meu nu aparţine acestei lumi". Vrăjitorii le vor propune realizarea tuturor dorinţelor, şi chiar formulele mor-tale îndreptate asupra regelui însuşi. Dacă libertinii îşi afişează — mai puţin decît în perioada preceden-tă — ideile lor ateiste, nu e mai puţin adevărat că libertinajul lor ia adesea forma unei blasfemii şi prin asta devine o afirmare a Dumnezeului pe care îl com-bat. Printre clienţii vrăjitorilor se vor afla şi aceşti curioşi libertini. Pe de altă parte, Franţa depăşeşte frămîntările Frondei ruinate. Bossuet predică un post al mizeriei. Aproape pretutindeni au loc răscoale ţă-răneşti. Războaiele, o dată cu trecerea trupelor. în-greuiază o fiscalitate deja apăsătoare. Sabbatul, ca

1 Th. de Cauzons, op. cit., T. III, p. 280.

103

pe vremuri, îi va consola pe nenorociţi. In aceste vremuri tulburi, vrăjitoarea devine proteiformă. Ea va fi vrăjitoare şi proxenetă, provocatoare de avor, turi şi criminală. începe să urce pe scara socială. Ve-nită din provincie la Paris, ea devine sfătuitoarea marilor doamne şi a gentilomilor. II înlocuieşte la curte pe magicianul de altădată ce se consacră din ce în ce mai mult cercetărilor speculative. Apar fi-guri monstruoase, mai ales de preoţi blestemaţi, căci şi Biserica este îri criză, lovită în plin de Jansenism. Vrăjitor era capucinul Gerard ce pregătea atît de bine otrăvurile la Saint-Germain-en-Laye. Vrăjitori şi abaţii Olivier, Catton, Dulaurens, Rebours, Toumet, Lepreux. Vrăjitor şi el, călugărul Gabriel: Vrăjitor, abatele Lemaignan ce-i sacrifică pe copii pe altarul Diavolului. Vrăjitor, tulburătorul sub-diacon Sebaud1 care celebrează slujba neagră pe corpul gol al amantei sale. Vrăjitor este mai ales teribilul abate Guibourg, „saşiu şi bătrîn", sufletul blestemat al întregii afaceri. Vrăjitor, şmecherul normand, păstorul Lesage. în sfîrşit, vrăjitoarea îngrozitoare, lacomă, şireată, rostind cuvinte solemne, neîncrezătoare în întreprinderile ei, prudentă în vrăjile împotriva regelui, abilă cu cei mari, săritoare cu cei umili, me-

1 Sebaud şi preotul de la Notre-Dame do Bourges, Guignard, celebrau slujba neagră „între miezul nopţii şi ora unu . . . o cerşetoare, în vîrstă de 13 ani, fiind adusă acolo, a murit de frică şi a fost îngropată împreună cu hai-nele ei, atît . . . de către Sebaud . . . cît şi de către preotul de la Notre-Dame din Bourges . ..". Cultul Diavolului îi va mîna atît de departe pe aceşti preoţi infami încît au ajuns să practice împreună cele mai abominabile sacrilegii cunos-cute vreodată (cf. Ravaisson, Arhivele Bastiliei, T. VII, pp. 172—173).

104

reu înconjurata de feţe bisericeşti satanice, cumă-tră Voisin, regina vrăjitoarelor.

„O jemeie, la Paris, făcea pe ghicitoarea; Toţi alergau într-una s-o-ntrebe orişice: Pierdeai o batistuţă, aveai vreun iubit, Vedeai mereu cu ciudă că soţul n-a murit, Te cicăleau părinţii ori soaţa cea geloasă, De-ndată alergai la ghicitoare-acasâ Să-i pui o întrebare ce prea demult te-apasă".1

(La Fontaine, Ghicitoarele, Cartea a VH-a, fabula XV)

Şi Moliere a vorbit despre puterea vrăjitoarelor şi a farmecelor în vremea lui Ludovic al XlV-lea:

„Să transformi totul în aur, să dai eternitate vieţii;

să vindeci prin cuvinte; să dobîndeşti iubirea celui ales

de tine, să afli tainele viitorului; să cobori din ceruri pe

metale însemnele fericirii; să porunceşti demonilor;

. 1 Une femme, ă Paris, faisait la pythonisse; On l'allait consulter sur chaque evenement; ■Perdait-on un chiffon, avait-on un amant. Un mari vivant trop au gre de son epouse, Une mere făcheuse, une epouse jalouse, Chez la devineuse on courait Pour se faire annoncer ce que Von deiirait

105

să-ţi faci armate invizibile şi soldaţi invulnerabili,

toate acestea sînt nemaipomenite, fără-ndoialâ". (Les Amants Magnifiques, Actul III,

scena I, 1672)

Toţi se duc la „vrăjitoare pe-riserat sau în zorii zilei; cei săraci pe jos; femeile bogate veneau cu trăsura sau cu lectica, lăsîndu-le la o anumită dis-tanţă, şi aveau faţa ascunsă după o mască sau după bu-clele coafurii. Uşa se deschidea discret la un semnal cunoscut şi, după cîteva clipe de aşteptare, apărea prezicătoarea. Apoi începea o scenă neobişnuită, în care una dintre actriţe tremura adesea, în timp ce cealaltă, obişnuită cu monotonia confidenţelor, îşi păstra sîngele rece. Aproape întotdeauna, noua ve-nită se grăbea să-şi mărturisească durerile şi spe-ranţele; dar dacă ruşinea o reţinea, pretinsa vrăji-toare ghicea cu uşurinţă ce pasiuni o tulburau pe clientă şi că aceasta venise să se plîngă de brutali-tatea sau gelozia soţului, ori de infidelitatea iubitu-lui. Tema era dinainte cunoscută. Dacă un soţ gro-solan nefericea o biată fiinţă nevinovată, trebuia să te încredinţezi lui Dumnezeu şi să adresezi nouă ru-găciuni Sfîntului Anton din Padova sau Sfîntului Gervais, pentru ca soţul să devină mai blînd, să-şi supere mai puţin soţia şi să-i dea mai mulţi bani; ghicitoarea nu cerea bani; din ceea ce i se da, o parte era destinată femeilor însărcinate să facă cele nouă rugăciuni, cealaltă săracilor, ale căror binecu-vîntâri vor contribui la reuşita planurilor binefăcă-toarei lor. Dacă soţul nu se purta mai bine, fe-meia revenea cu noi rugăminţi; ghicitoarea se în-

106

duioşa de nefericirea clientei ei, şi se punea sâ-i studieze cu mare atenţie liniile din palmă; după o meditaţie profundă, o sfătuia să aibă răbdare pentru că vedea acolo semne sigure ale schimbării în bine a soţului acuzat sau chiar pe cele ale unei văduviri apropiate; Dumnezeu va îmblînzi această inimă de piatră sau o va chema la el; trebuia să se mai roage şi să facă alte nouă închinăciuni în Montmartre, în cinstea sfîntului Denis, care aduce soţii pe calea cea bună. Trebuia mai ales să atingă cu una dintre cămăşile soţului relicvele sfîntului. De astă-dată, vrăjitoarea cerea ca recompensă pentru eforturile ei o sumă fixată în funcţie de averea clientei şi ade-sea o punea să semneze o hîrtie. Toate aceste scli-foseli erau făcute pentru femeile timide; celor ho-tărîte, li se cerea cămaşa, fără prea multă vorbă, şi li se promitea moartea soţului. Cămaşa era îna-poiată îmbibată cu un săpun cu arsenic. . . ; dacă soţul, robust, rezista acestui prim tratament, ur-mau alte nouă rugăciuni şi' o nouă cămaşă, provo-cînd de obicei moartea. (O altă metodă constă în a-i da) clientei un lichid, inofensiv în aparenţă, lim-pede şi fără miros, ca să-1 pună în mîncăruri, în ceai sau în clisme: era o soluţie slabă de arsenic, dozată în aşa fel încît să provoace moartea pe ne-simţite, într-un interval mai mult sau mai puţin lung, în funcţie de averea celei care-i plătea pe uci-gaşi . . . Dacă femeia era prea săracă, o soluţie de apâ-tare, luată la primul farmacist ieşit în cale, ex-pedia prompt victima pe lumea cealaltă. Se puteau întrebuinţa şi nişte grăunţe maro sau bătînd în gri, conţinînd arsenic, ce se topeau fără a lăsa urme apre-ciabile".

107

Vrăjitoria se amestecă cu nelegiuirea, cu sacri-legiul: „Trebuie să trezeşti dragostea? Un preot, îm-brăcat în odăjdii, făcea semnul crucii deasupra unor prafuri pregătite după formula consacrată; acestea se presărau apoi pe hainele persoanei ce trebuia sedusă. Dacă vraja nu reuşea, ecleziastul binecuvînta praful pe altar, lingă potir, în timpul slujbei; pe o bucată de cuminecătură se scriau numele celor doi iubiţi şi uneori ale celor de care voiau să scape, preotul o sfinţea în biserică prin slujbă şi o fărî-miţa apoi, pentru a fi amestecată în mîncarea persoanelor vizate". Dacă toate aceste sacrilegii nu-i aduceau înapoi pe „infideli sau nu înduplecau inimile indiferente, îndrăgostitele înnebunite, familiarizate cu răul încă de la primele încercări, nu ezitau să se supună unei ultime încercări pentru' a-si asigura definitiv şi pentru totdeauna sprijinul demonului. Prezicătoarea şi tînăra femeie se închideau împreună cu un preot, la miezul nopţii, fie la ţară într-un castel fie la Paris într-o cameră singuratică dintr-o casă îndepărtată, uneori chiar într-un cavou sau într-o magherniţă bîntuită de păsări de noapte, pentru a îndeplini acolo o oribilă ceremonie. Preotul punea o piatră de altar pe o masă înconjurată cu luminări negre; nefericita înşelată se întindea pe ea, complet dezbrăcată; lîngă ea se află cartea de rugăciuni şi alte obiecte de cult; potirul era pus pe pîntec şi preotul celebra slujba, îmbrăcat în odăj-. dii; uneori o spunea de-a-ndoaselea, adică începînd cu evanghelia Sfîntului Ioan; prezicătoarea servea şi dădea răspunsul; el sfinţea pîinea şi vinul prin rugăciuni şi cuvinte în care bunul-simţ şi religia erau batjocorite grosolan . . . Un sărut obscen îl 108

înlocuia pe cel dat de preot la masa simţului sacri-ficiu; uneori victima voluntară trebuia să suporte jignirea poftelor murdare ale preotului; în sfîrşit, în final, puneau să se împărtăşească sub cele două spe-cimene dedîndu-se celei mai înfiorătoare uniri pe care dezmăţul şi imbecilitatea omenească au inventat-o vreodată"1.

Ceea ce a uluit imaginaţia mulţimilor a fost mai ales o anume imagine diabolică, cea a marchizei de Montespan mergînd la sinistrele întîlniri cu Gui-bourg şi servind goală drept altar pentru slujba de-moniacă. Un istoric a încercat recent să o absolve pe doamna de Montespan de această acuzaţie. Nu s-ar putea spune că a reuşit. Tribunalul Inchiziţiei (1679) a judecat un mare număr de procese de Vră-jitorie. Nu s-ar putea spune că sentinţele, în afară de cea a nemernicei Voisin, au fost toate pe deplin justificate. Ceea ce ne interesează mai ales este să urmărim profilarea Vrăjitoriei într-o perioadă şi într-un spaţiu — Curtea şi Oraşul — în care se pare că ar fi trebuit să domnească Ordinea, Armonia şi Raţiunea. Am urmărit, de asemenea, şi reacţia lui Ludovic al XlV-lea atunci cînd i s-a adus la cunoş-tinţă afacerea Otrăvurilor. Regele s-a trezit încon-jurat de vrăjitori şi de criminali clienţi ai acestora, printre ei aflîndu-se propria sa favorită. Conduita regelui părea a se fi schimbat din această pricină. Cinp^stie? aberaţiile Vrăiitoriei au îndenărtat-o fără îndoială pe frumoasa Montespan din budoarul de la Versailles, dar i-au deschis calea spre patul regal severei Maintenon!

1 F. Ravaisson, Arhivele Bastiliei, T. IV, pp. III—IV şi VIII—IX, Paris, 1870.

109

Ordonanţa din 1682 — Scandalul a fost atît de mare, încît Ludovic al XlV-lea a dat în 1682 o or-donanţă referitoare la vrăji şi la . . . otrăvuri:

„ . . . Să vii se aducă la cunoştinţă . . . etc. Orice persoante care se ocupă cu prezicerea, fiind numiţi ghicitori sau ghicitoare, vor părăsi imediat regatul după publicarea prezentei noastre declaraţii, sub ame-ninţarea cu pedeapsa corporală."

„Interzicem orice practici superstiţioase, prin fapte, în scris, sau prin rostire, fie abuzînd de ter-menii Sfintei Scripturi, fie de rugăciunile Bisericii, fie spunînd sau făcînd lucruri ce nu au cauze natu-rale; dorim ca toţi aceia care vor fi descoperiţi că i-au iniţiat pe alţii,. împreună cu cei care le vor fi . pus în practică sau se vor fi servit de ele în indi-ferent ce scop, să fie pedepsiţi exemplar, în funcţie de gravitatea cazului." .

„Şi dacă se vor afla pe viitor persoane destul de înrăite, încît să alăture superstiţiei nelegiuirea şi sacrilegiul, sub pretextul unor operaţii de pretinsă magie, sau orice alt pretext de acelaşi fel, vreau ca cei a căror vinovăţie va fi dovedită să fie pedepsiţi cu moartea."

„Vor suferi pedepse asemănătoare toţi cei ce se vor folosi de substanţe veninoase şi de otrăvuri, fie că acestea au provocat sau nu moartea, ca şi toţi aceia care vor.fi descoperiţi că au preparat sau că au dis-tribuit otravă pentru otrăviri . . . Este interzis ori-cui,! în afară de medici şi de farmacişti, să folosească vreun animal veninos ca şerpi, broaşte rîioase, vi-pere" şi altele asemănătoare, sub motivul că fabrică medicamente, sau fac experienţe, şi sub oricare alt

110

motiv, dacă nu au permisiunea în scris pentru aceasta"1.

Drept urmare, supliciul era aplicat doar magi-cienilor şi vrăjitorilor nelegiuiţi sau blestemaţi. Această Ordonanţă nu a oprit totuşi imediat condam-nările la moarte ale vrăjitorilor. Dar, cel puţin, le-a redus.

Prin intermediul următoarei scrisori, referitoare la o afacere de vrăjitorie care, în secolul al XVI-lea sau chiar la începutul celui de-al XVII-lea, a provocat procesul şi moartea pretinşilor vinovaţi, vom vedea că tonul judecătorilor s-a schimbat mult. „Domnul d'Argenson (locotenent de poliţie) către Pontchartrain (Ministru) — 16 octombrie 1701. Mi-au căzut în mînă două sau trei femei extravagante, cu-prinse de nebunia de a se dărui (Diavolului ca să aibă bani; dar Diavolul nu le vrea deloc. Una dintre aceste femei se numeşte Berthmet d'Estrade, şi are un soţ; cealaltă este văduva lui Fenouiilet şi nu are copii; prima vrea să fie bogată, şi dorinţa ei cea mai puternică este să cîştige dragostea domnului Berthe-met, Raportor la Consiliul de Stat; cea de-a doua îşi găseşte suprema fericire în a intenta procese şi a le cîştiga. Am o bănuială că amîndouă îl cunosc pe preotul din Saint-Cosme (un vrăjitor); dar nu am putut obţine dovada acestui fapt." Oricare ar fi si-tuaţia, după ce au dobîndit ceva cunoştinţe în ale vrăjitoriei, atîta l-au zăpăcit pe un biet învăţător, numit Protain, îneît l-au convins că este vrăjitor. Avînd această certitudine, el le-a scris pacturile pe

1 Ediţia din iulie 1682: Isambert, Vechi legi franceze, T. XIX.

111

care îmi iau permisiunea să vi le trimit; unul este scris pe un pergament neatins, dacă a existat vreo-dată aşa ceva, şi semnat de cucoana Berthemet; ce-lălalt nu este decît o simplă hîrtie şi e destinat doamnei văduve Fernouillet, care 1-a semnat. Alătur aici copia unui contract oarecare, transcris la cererea mea de către învăţătorul Protain, pentru a vedea că pactul Fenouillet este scris tot de mîna lui. Mi se pare că asemenea extravaganţe nu merită o cer-cetare mai aprofundată; dar că hotărîrea cea mai bună ce s-ar putea lua ar fi să-1 internăm pe Pro-tain în spital pentru cinci sau şase luni şi pe văduva Fenouillet pînă la noi ordine. V-aş propune acelaşi lucru şi în privinţa domnişoarei Berthemet de l'Es-trade, dacă n-ar avea copii şi un soţ provenind din-tr-o familie bună, ce se împacă bine cu ea şi n-ar fi indicat să-i afle rătăcirile; nu voi permite să i se aducă la cunoştinţă acestei nebune că Regele este la curent cu cazul ei şi că Maiestatea Sa a binevoit să o ierte, ţinînd seama de soţul ei, asupra căruia s-ar fi răsfrînt fără-ndoială pedeapsa"1. Sîntem în anul 1701; Marele Rege va mai domni încă patru-sprezece ani. Sînt doar şaizeci şi şapte de ani de cînd Urbain Grandier a fost ars pentru pact şi co-merţ cu diavolii. Timpurile s-au schimbat, stilul şi spiritul judecătorului de asemenea. îşi face loc deja ironia sceptică, proprie secolului al XVIII-lea. Este necesar ca asaltului absurdităţilor Vrăjitoriei 'să i se răspundă prin lupta libertăţii de spirit. într-adevăr, pene autorizate s-au pus pe lucru, după cum vom vedea mai departe.

1 Citat de F. Ravaisson, Arhivele Bastiliei, T. X, pp. 335—3361.

112

Ridicarea împotriva ideii de Vrăjitorie. — Monstrul nu a fost întotdeauna atacat din faţă. L-au luat de coarne indirect. Unii s-au legat de procedura judecătorească în caz de Vrăjitorie, alţii de ideile re-feritoare la ea. Alţii, şi mai temerari, l-au rugat pe

i Diavol. .. şi toată suita lui. Satan a devenit o enti-tate morală. El a pierdut în ochii lor aparenţa oribilă

| a Marelui Ţap Negru, prezidînd toate Sabbaturile. ,în Germania, nedreptatea evidentă a modului de

[convingere adoptat: tortură, fără proba prealabilă cerută de legile canonică şi civilă, bazată pe o simplă bănuială, pe denunţul unui copil, pe declaraţia vreu-nui nenorocit înnebunit de tortură sau pierzîndu-şi judecata din cauza unei boli mintale — a atras aten-ţia unor teologi moralişti catolici sau protestanţi şi a generat protestele lor mai mult sau mai puţin categorice"1.

Trei iezuiţi s-au remarcat în mod meritoriu şi energic. Adam Tanner (1572—1632) a declarat în cartea sa Teologia Universală (1626) că transportul vrăjitorilor la Sabbat era o pură iluzie a simţurilor. Spunea de asemenea că nu trebuie să dai crezare „denunţurilor pretinşilor vrăjitori, căci, din două lucruri, una: ori sînt vrăjitori, ori nu sint. Dacă nu sînt, nu pot avea complici; dacă sînt, denunţurile lor, venind din partea unor astfel de oameni de joasă speţă, nu pot avea nici o valoare"2.

Paul Layman, tot un discipol al si'întului Igna-ţiu (1575—1635), scrie cartea Despre procesul împo-triva vrăjitorilor şi vrăjitoarelor (1629), în care re-

1 Th. de Cauzons, op. cit., T. III, pp. 343—344. 2 Ibidem, pp. 344—345.

313

comandă judecătorilor cea mai mare prudenţă şi îi roagă să nu trateze problema cu uşurinţă, ceea ce din păcate au tendinţa să facă, bazîndu-se pe nişte slabe indicii de culpabilitate. In sfirşit, iezuitul Frederic Spee (1591—1635), care, în calitate de preot, a însoţit spre rug nenumărate victime ale proceselor de Vrăjitorie din Wurzburg, a avut o influenţă bine-făcătoare asupra lui Filip Schoenborn, elector de Mayenza (1647—1674), care a sistat practic urmărirea pentru Vrăjitorie în Germania. Frederic Spee publicase — sub protecţia anonimatului — Prudenţa Criminală (1633), în care se ridica cu vehemenţă

împotriva torturii. Vocilor catolice li se alăturară cele ale pastorilor

religiei "Reformate. Theodor IMummius a publicat în 1621 cartea Despre nelegiuirea Vrăjitorilor, lucrare scolastică fără prea mare ecou. Jean Clevius, pastor în Arnhem, s-a opus torturii, ca şi Gaul, preot în Great Stanghton (Anglia). Prima autoritate impresionată de ravagiile proceselor de Vrăjitorie a fost Curtea Romană (1637), care a interzis urmărirea în afara Bisericii, a vrăjitorilor şi vrăjitoarelor.

Gînditori laici şi-au spus părerea, la rîndul lor. Printre ei, trebuie să-1 cităm ipe filosoful Pierre Charron (1602), care a îndrăznit să scrie pe atunci: „Imaginaţia este un lucru foarte puternic . . . Ea te face să roşeşti, să păleşti, să tremuri, să te-agiţi, să tresari, şi acestea sînt lucrurile cele mai inofensive; ea îţi seacă puterea organelor genitale, chiar atunci cînd ai avea cea mai mare nevoie . . . şi, dimpotrivă, fără nici un efort, fără motiv şi în vis, îţi îndepli-neştie dorinţele amoroase, te face să-ţi schimbi sexul. .. lasă urme ruşinoase . . . te face să-ţi pierzi

114

simţul realităţii, cunoştinţa, judecata, să ajungi ne-bun şi necugetat. . . îţi dezvăluie lucrurile tainice şi pe cele ce vor veni şi provoacă entuziasme, pre-ziceri, invenţii minunate şi te poartă în extaz; într-adevăr te ucide şi te-mpinge la omor . . . Pe scurt, ea este cauza celor mai multe lucruri pe care cei din popor le numesc viziuni, miracole sau farmece. Nu este întotdeauna Diavolul 'sau spiritul lui, aşa cum crede necumpănitul ignorant, cînd nu poate găsi explicaţia a ceea ce vede, nici întotdeauna spiritul lui Dumnezeu (nu ne vom ocupa aici de aceste miş-cări supranaturale), ci cel mai adesea este efectul imaginaţiei, fie a agentului care spune şi face anu-mite lucruri, fie a pacientului şi spectatorului care crede că vede ceea ce de fapt nu există"1.

Puţin mai devreme decît Pierre Charron, pru-dentul şi înţeleptul magistrat Michel de Montaigne scrisese în Eseurile2 sale, în legătură cu acuzaţiile de Vrăjitorie: „Ce poate fi mai firesc decît ca puterea noastră de înţelegere să fie deformată de volubili-tatea spiritului nostru detracat atunci cînd vedem că unul dintre noi îşi ia zborul prin coş, călare pe o mătură, în carne si oase, ajutat de un spirit străin? Nu e nevoie să pornim în căutarea unor iluzii în afara noastră, la necunoscuţi, noi, care sintem mereu frămîntaţi de iluzii interne şi perfect ale noastre. Consider că putem fi scuzaţi pentru necunoaşterea unei minuni cel puţin atîta timp cît putem să~i de-turnăm şi să-i evităm verificarea pe cale nemiracu-loasă. Şi sînt de părerea sfîntului Augustin că e mai

1 Despre înţelepciune, Cartea I, Cap. XVI. 2 Ed. Garnier, T. III, pp. 276—278.

115

bine să înclini spre îndoială decît spre certitudinea lucrurilor greu de dovedit şi periculos de crezut. Acum cîţiva ani, pe cînd străbăteam domeniile unui prinţ suveran, acesta, ca să-mi facă plăcere şi să-mi îndepărteze neîncrederea,, mi-a făcut favoarea de a-mi arăta în prezenţa sa, într-un anume loc, zece sau doisprezece prizonieri de această natură (vrăji-tori), printre ei şi o bătrînă, într-adevăr vrăjitoare prin urîţenie şi diformitate, cîndva celebră în această profesiune. Am văzut şi dovezile şi mărturisirile şi o anume urmă de insensibilitate la această bătrînă mizerabilă; m-am informat şi am stat mult de vorbă cu ea încercînd să fiu cît mai atent cu putinţă; şi nu sînt omul care-şi pierde judecata de atîta preo-cupare. In sfîrşit şi în deplină cunoştinţă de cauză, aş fi optat mai degrabă pentru iarba-nebunilor decît pentru cucută".

Cyrano de Bergerac, spirit puternic, considerat în epocă libertin, a scris în Discurs împotriva Vră-jitorilor (1652): ,,Pe deasupra, imaginaţi-vă că pretu-tindeni în lume au fost arşi atîţia Vrăjitori, acuzaţi de a fi încheiat un pact cu Diavolul, că atîţia neno-rociţi au mărturisit pe rug că au fost la Sabbat, şi chiar că unii, în timpul interogatoriului, au mărtu-risit judecătorilor că mîncaseră la acele banchete copii, care după moartea condamnaţilor au fost găsiţi în viaţă şi nu înţelegeau ce se voia să li se spună cînd le-au vorbit despre asta; nu trebuie să crezi orice despre un om, pentru că un om poate spune orice; căci, chiar dacă un spirit ar primi dezlegarea de la Dumnezeu şi ar reveni pe pămînt să-i ceară cuiva ajutor prin rugăciunile lui, oare poţi afirma că nişte Spirite sau Inteligenţe, dacă ele există, ar

116

fi atît de nebune încît să se supună capriciilor smin-tite ale vreunui sătean ignorant, să se întrupeze te miri unde, în funcţie de toanele din capul scrîntit al vreunui păstor ridicol, să-nghită momeala ca un şoim cocoţat pe pumnul vînătorului care îl cheamă, şi mînat de capriciul acestei secături să danseze ton-toroiul sau să facă pe muţunache? Nu, nu cred în Vrăjitori, deşi mai multe personaje sus-puse n-au fost de aceeaşi părere cu mine, şi nu mă încred în autoritatea nimănui, dacă ea nu este însoţită de ra-ţiune, sau dacă nu vine de la Dumnezeu, Dumnezeu ale cărui cuvinte trebuie crezute, pentru că sînt spuse de el. . . Dar să-i examinăm pe aceşti Vrăjitori prinşi: Veţi vedea că este un ţăran foarte necioplit, care nu minte atît, încît să-şi poată desface sfoara cu care e legat; căruia grozăvia pericolului îi întu-necă pînă-ntr-atîta minţile, încît nu se mai poate concentra ra să se justifice' rare n-nr îndrăzni nici măcar să fie sigur pe el cînd vorbeşte de frică să nu-i facă pe juraţi să creadă că Diavolul este cel care vorbeşte prin gura lui. Dacă totuşi nu spune nimic, toţi încep să strige că se simte vinovat, şi iată-1 aruncat în foc cît de curînd. Dar oare diavolul e aşa de prost, el, care altădată 1-a putut schimba în pisică, încît să nu-1- prefacă acum în muscă, să-şi poată lua zborul? Am mai spus-o de-atîtea ori că toţi aceşti pretinşi Magicieni sînt sărabi ca Diogene. O, Cerule! este oare cu putinţă ca un om să rişte focul veşnic, în speranţa că va rămîne sărac, detes-tat, înfometat, şi cu veşnica frică de a se vedea ars în piaţa publică? Satan i-ar da, nu frunze de stejar, ci nişte bani de aur adevăraţi să-şi cumpere funcţii care l-ar fi pus la adăpost de Justiţie. Dar veţi vedea

117

că demonii din zilele noastre sînt extrem de naivi şi n-au atîta minte pentru asemenea fineţuri. Pe acest cioban necioplit, pe care-1 ţineţi în închisori, în ajunul morţii sale, pe baza căror dovezi îl veţi condamna? A fost surprins recitind Tatăl Nostru Lupul. Ha! vă implor, să o repete; nu veţi remarca în el decît nişte mari tîmpenii, şi mai puţin rău deeît există într-o înjurătură, pentru care totuşi nimeni nu este condamnat la moarte . . . Ei mărturisesc (o să spuneţi) că au fost la Sabbat, că au trimis demonii în corpul unor persoane care, drept urmare, s-au trezit posedate. în ceea ce priveşte călătoriile la Sabbat, iată ce cred eu: cu ajutorul unor uleiuri adormitoare, cu care se ung atunci cînd sînt trezi, îşi închipuie că, în curînd, vor fi duşi prin coş, că-lare pe o mătură, într-o sală unde trebuie să ben-chetuieşti, să faci dragoste, să dansezi, să pupi fundul unui ţap. Imaginaţia, puternic atinsă de aceste fan-tome, le reproduce în somn aceleaşi lucruri, ca şi cînd ar avea o mătură între picioare, un cîmp dear supra căruia zboară, un ţap, un ospăţ, femei; iată de ce atunci cînd se trezesc cred că au văzut ceea ce au visat. în ceea ce priveşte posedarea, o să vă spun ce cred şi în legătură cu ea, cu toată sinceri-tatea. Cred, în primul rînd, că există zece mii de femei la un singur bărbat. Diavolul e oare atît de desfrînat îneît să caute cu atîta ardoare sa facă dra-goste cu femei? Nu, nu, dar pot ghici cu uşurinţă cauza acestor lucruri: o femeie cu spiritul mai isteţ decît un bărbat, şi mai îndrăzneţ, în consecinţă, în a pune în scenă comedii de acest fel, ea speră că dacă va şti ceva latină, dacă va face nişte mutrisoare, nişte ţopăieli sau dacă va avea mici capricii, acestea

118

vor fi considerate întotdeauna mult deasupra pudorii şi-a puterilor unei fete, şi, în sfîrşit, ea se crede a fi atît de tare în slăbiciunea ei, încît, dacă impostura va fi descoperită, extravaganţele îi vor fi atribuite unor îngustări ale uterului, sau în cel mai rău caz i se va ierta slăbiciunea sexului. Îmi veţi răspunde, poate, că existenţa unor asemenea fiinţe perfide nu duce la nici o concluzie împotriva celor care sînt într-adevăr posedate".

In 1647, Malebranche (Căutarea adevărului) dă o lovitură discretă credinţelor în Vrăjitorie: „Nu mă îndoiesc, spunea el (Cartea 3, Cap. VI), că nu pot există vrăjitori, farmece, sacrilegii. . . şi că demonul nu-şi exercită cîteodată răutatea asupra oamenilor, cu voia lui Dumnezeu. Ar însemna să-i facem o prea mare cinste diavolului povestind serios întîmplări ce dovedesc puterea lui, aşa cum procedează unii de-monografi mai noi, din moment ce acestea îl fac de temut în faţa spiritelor slabe. Trebuie să dispreţuim pe demoni, aşa cum îi dispreţuim pe călăi, căci doar în faţa lui Dumnezeu se cade să tremuri. . . cînd nu-i respecţi legile şi evanghelia . . . Rezultă de aici că adevăraţii vrăjitori sînt tot atît de rari, pe cît sînt de frecvenţi vrăjitorii imaginari. Acolo unde sînt arşi vrăjitorii nu se poate ajunge la o altă conclu-zie, pentru că, în localităţile unde sînt condamnaţi la ardere, se crede într-adevăr că sînt astfel şi această credinţă se întăreşte prin ceea ce se spune despre ei. . . Să se înceteze cu pedepsirea lor şi să fie tra-taţi ca fiind nebuni, şi se va vedea că, în timp, ei nu vor mai fi vrăjitori, pentru că cei care nu sînt aşa decît ca efect al imaginaţiei, şi aceştia sînt majo-ritatea, vor deveni nişte oameni obişnuiţi. Este

119

neîndoelnic că adevăraţii vrăjitori merită moartea şi că ceilalţi nu trebuie priviţi ca nişte inocenţi, pen-tru că, de obicei, ei sînt aşa fiindcă au dispoziţia sufletească de a se duce la Safabat şi s-au frecat cu vreun drog ca să-şi atingă nefericitul scop. Dar, pe-depsindu-i pe toţi la fel, credinţa comună se întă-reşte; vrăjitorii din imaginaţie se înmulţesc şi astfel se pierd şi se condamnă o mulţime de oameni. Deci, pe bună dreptate, deoarece mai multe Parlamente nu-i mai pedepsesc pe Vrăjitori (trebuie să-i men-ţionăm în mod sigur ca vrăjitori, dar ca preparatori de otrăvuri şi dovediţi a fi făcut farmece, sau acu-zaţi de alte crime, de pildă că au provocat moartea animalelor prin secrete naturale), aceştia sînt în nu-măr mult mai mic în localităţile de sub jurisdicţia lor, iar invidia, ura şi răutatea celor nemernici nu se mai pot servi de un astfel de pretext pentru a-i acuza pe cei nevinovaţi"1.

La Bruyere, în ale sale Caractere (Cap. XIV), se apleacă şi el asupra problemei urmăririi pentru Vrăjitorie, cu îndoiala omului ce i-a frecventat destul pe marii seniori amestecaţi în vrăjitoriile timpului. „Ei (vrăjitorii-ghicitori) îi înşală ,pe un preţ foarte mare pe cei care caută să fie înşelaţi. . . Ce poţi. să crezi despre magie şi vrajă? Teoria lor este obscură, principiile vagi, nesigure, şi se apropie de viziona-rism; dar există şi fapte incredibile, afirmate de oa-meni serioşi care le-au văzut sau care le-au aflat de la persoane de acelaşi tip; să le accepţi pe toate sau să le negi pe toate este la fel de nepotrivit; şi îndrăz-

1 Th. de Cauzons, op. cit., T. III, pp. 349—351.

120

nesc să afirm că în acest domeniu, ca în tot ceea ce este legat de extraordinar, trebuie căutat un echilibru între sufletele credule şi caracterele puternice."

îndoielii pline de întrebări a lui La , Bruyere i se opune Raţiunea foarte dogmatică a lui Bossuet care crede în faptele îngerilor şi în cele ale Diavo-lului pe acest biet pămînt. In catehismul destinat credincioşilor din dioceza sa (lecţia a Vil-a), Bos-suet îi declară pe vracii-vrăjitori vinovaţi de legături cu Demonul. Dar Diavolul şi supuşii lui nu vor mai juca nici un rol decît atunci- cînd micul lor univers malefic va fi înlocuit de largile orizonturi ale desco-peririi ştiinţifice. în acelaşi timp cu Montaigne, şi chiar mai mult decît el, Pierre Charron, Malebranche îşi afirmă îndoielile legate de Vrăjitorie şi contribuie la încetarea credinţei în aceasta, savanţii Copernic, Galilei, Gassendi, Newton, Descartes, Pascal, Huy-,gens, Harvey, Torricelli etc. lărgesc orizonturile te-restre. La sfîrşitul secolului al XVII-lea au apărut două lucrări legate de subiectul nostru, care au făcut 'o anumită vîlvă în Europa. Amîndouă au apărut în Olanda, ţară cu tradiţii în libertatea de gîndire. An-toniu Van Dale a publicat în 1696 b carte Despre originea şi dezvoltarea idolatriei şi a superstiţiilor, despre falsa şi adevărata profeţie, şi despre profe-ţiile idolatrice ale evreilor, în care susţinea că Ve-chiul Testament nu conţine nici un pasaj referitor la demoni şi la vrăjitori, „cele cîteva pasaje refe-ritoare la aceste subiecte fiind introduse de tradu-cători sau de comentatori sub influenţa păgînismului caldeean". După părerea lui Antoniu Van Dale, Vră-jitoria nu era decît o josnică superstiţie, generată de o ignoranţă dornică de cîştiguri. Van Dale nu a

121

suferit nici o persecuţie, în ciuda părerilor sale re-voluţionare pentru epoca respectivă. Balthasar Bek-ker, pastor protestant din Amsterdam, a reluat pe cont propriu teoriile lui Antoniu Van Dale extrase din prima sa carte Despre oracolele paginilor (1685), aplicîndu-le la Noul Testament. Cartea sa Lumea Vrăjită (1691) obţine cel mai mare succes (a fost tradusă în italiană, franceză, germană). însă, contrar cazului lui Van Dale, Bekker a avut nişte necazuri, puţin însemnate, de altfel. Cei doi autori admiteau totuşi existenţa Diavolului. Ei şi-1 reprezentau ca pe un simbol al Răului şi credeau că acesta îşi exer-cită atotputernicia asupra spiritului oamenilor şi mai ales asupra imaginaţiei lor. Aceasta, generatoare a Răului, le sugera pretinşilor vrăjitori poveştile lor diabolice. Astfel, ei nu mai erau altceva decît nişte bieţi oameni, vinovaţi doar de gînduri nesănătoase. Orice proces devenea deci inutil. Vrăjile, ca şi faptele extraordinare ale vrăjitorilor, sînt, prin urmare, ima-ginare. Judecătorii trebuiau să cedeze locul medi-cilor pentru a-i îngriji şi a-i vindeca pe bolnavii mintal şi să înceteze a-i mai pedepsi pe vinovaţi. Ultimul supliciu din Franţa a avut loc la Bordeaux, în 1718. Imaginaţia gasconă a lui Pierre de Lancre avea încă, în Parlamentul bordelez, o anume influenţă pe care Montaigne nu a reuşit să o contracareze. în curînd Montesquieu avea să-şi iradieze compatrioţii şi pe fraţii săi magistraţi cu ironia sa raţională si plină de înţelegere. Focul rugurilor se retrăgea în faţa Secolului Luminilor . . .

C A P I T O L U L VII

VRĂJITORIA ÎN EPOCA MODERNĂ

Dacă, aşa cum spunea Michelet, Satan trium-fase în secolul al XVII-lea, Epoca Luminilor îi va da o lovitură puternică Prinţului Tenebrelor. Şi, prin însuşi acest fapt, Diavolul nu mai este de temut, pleiada slujitorilor lui nemaifiind supusă decît prea puţin urmăririlor judiciare. Trebuie să mai notăm şi faptul că majoritatea proceselor de Vrăjitorie din secolul al XVIII-lea nu îi privesc decît pe cei care se ocupă cu otrăvuri sau pe ghicitorii-şarlatani ames-tecaţi în afaceri criminale. Vrăjitoria dobîndeşte în secolul al XVIII-lea caracterul unei şarlatanii în care vrăjitorul pare să-şi fi pierdut teribilele putericei se atribuiau înainte, transformîndu-se într-un fel de jongleur ce nu se sinchisea de bieţii naivi. Literatura reflectă acest nou spirit şi Satan însuşi se adaptează galanteriei epocii. El apare sub forma unei tinere şi fermecătoare femei în Diavolul îndrăgostit, de J.

123

Cazotte (1772), şi nu sub aceea, oribilă, a Ţapului murdar ce răvăşea totuşi inimile tinerelor vrăjitoare din Labourd pe vremea lui Henric ai IV-lea. Este adevărat că, începând cu Jean Wier, savanţi, teologi şi filosofi i-au dat, în scrierile lor, puternice lovi-turi. Totuşi Diavolul se manifesta încă în mănăs-tirile de maici, ultimele fortăreţe ale demonologiei. Normandia a cunoscut cazuri asemănătoare cu cel din Loudun în secolul al JXVII-lea, dar mult mai puţin grave. Tinere fete pioase cădeau pradă unor preoţi blestemaţi, aşa cum este domnişoara de La Cadiere care, în Provenţa, a pretins că a fost vrăjită de iezuitul Girard (1731). în urma unui pro-ces interminabil, părintele Girard a fost achitat Fusese foarte aproape de pedeapsa cu moartea, doi-sprezece dintre judecătorii lui votînd pentru ea. Mi-chelet s-a ocupat mult de această afacere sordidă1, foarte tulbure pe alocuri, în care o sexualitate in-tensă se amestecă cu combinaţii politico-religioase de neîmpăcat. Poate că în rătăcirile unei femei pe jumătate nebune ar trebui să vedem o maşină de război îndreptată împotriva iezuiţilor. Dacă avem în vedere acest scop, ea a fost prost montată şi din combinaţie a făcut parte şi Pascal, un Diavol serios, de altfel, fiind un gînditor.

Dacă, pe vremea Regelui Soare, marchiza Mon-tespan îşi dăruise trupul slujbei diabolice a abatelui Guibourg, favorita lui Ludovic al XV-lea, doamna de Pompadour, mai inteligentă, „iese noaptea din palat, pe furiş, atunci cînd gărzile dorm, ca să mear-gă la cumătră Bontemps, ce citeşte viitorul în zaţul

1 Vrăjitoarea, pp. 351—379.

124

de cafea". Marile Doamne sînt încă preocupate de Vrăjitorie. Dar aceasta este mai degrabă un mod de a-ţi petrece timpul. „Marchiza de l'Hospital şi marchiza de la Force au vrut. . . să facă cunoştinţă cu Lucifer; vrăjitoarea le spune că nu-1 vor vedea decît dacă vor fi dezbrăcate; ele o lasă pe cumătră, de bunăvoie, să le ia toate hainele, lenjeria şi pun-gile de bani şi se trezesc singure în această stare, pe care un ofiţer 'de poliţie este chemat să o con-state." Mari Seniori se adresează vrăjitorilor ca să obţină de la Diavol nu faimosul pact dătător de pu-teri, ci mult mai prozaica sumă de ,,15 milioane de livre". Ducele de Olonne şi contesa de Montboisier vor fi victimele acestei infernale înşelătorii. Con-tractul a fost scris pe piei de ţap şi înregistrarea lui i-a costat pe cei doi fraieri suma de 629 livre. Ve-dem aici, cum am explicat-o mai sus, reflectarea organizării juridice a socetăţii tradusă în practica Vrăjitoriei. Vrăjitorul impune un contract juridic, a cărui întocmire se plăteşte, bineînţeles. Vrăjitoria nu este decît reflectarea moravurilor, apetiturilor, visu-rilor sau dorinţelor celor care o practică. Totuşi a încetat exterminarea pretinşilor posedaţi şi Voltaire arăta pe bună dreptate că în acest fel dispăreau din ce în ce mai mult cazurile de demonopatie (Piese referitoare la eseul despre Moravuri). In al său Dicţionar filosofic, el scria: „Nimic nu este mai ridi-col decît să îl condamni la ardere pe rug pe un ade-vărat magician; căci ar trebui să se presupună că el ar putea stinge focul şi să-i strîngă de gît pe jude-cători". Aceasta nu era, din păcate, şi părerea lui Boguet sau a lui N. Remy. Enciclopediştii îşi expri-mă opinia în articolul dedicat cuvîntului Vrăjitorie.

125

„Operaţie magică ruşinoasa sau ridicolă, atribuita în mod stupid de către superstiţie invocării şi pute-rii demonilor." Mai prudenţi, redactorii Dicţionaru-lui din Trevaux notau: „Vrăjitor . . . cel care, după părerea generală, comunică cu Diavolul, şi care să-vîrşeşte fapte neobişnuite cu ajutorul lui. Se spune că vrăjitorii se duc la adunări nocturne pe care le numesc Sabbat, că acolo i se închină diavolului, că au un semn pe corp ce face locul respectiv invul-nerabil./. Nu trebuie pedepsiţi cei acuzaţi de vră-jitorie, decît atunci cînd s-a dovedit clar că au fă-cut fărădelegi, indiferent de modul în care le-au în-făptuit". In ciuda ultimei afirmaţii, ce lasă loc unor îndoieli, am văzut că, din fericire, alţi iezuiţi se do-vediseră odinioară mai luminaţi.

Nu avem cunoştinţă de cazuri de Vrăjitorie din timpul perioadei revoluţionare. Raţiunea făcuse pro-grese, înaintînd cu paşi uriaşi împreună cu armatele Republicii.

Imperiul, care a însemnat o răsturnare generală a regatelor, a oamenilor şi a prejudecăţilor, a fost scutit de cazuri de Vrăjitorie, deşi ghicitoarele în cărţi şi prezicătoarele se înmulţiseră la Paris, Napo-leon fiind, se pare, unul dintre clienţii lor asidui (domnişoara Lenormand). Revoluţia franceză supri-mase, împreună cu multe alte vestigii ale unui tre-cut, legile referitoare la urmărirea pentru Vrăjitorie. Vrăjitorul era considerat ca fiind un escroc, Diavo-lul o păcăleală. Poporul trebuia să se ocupe acum de o mulţime de alţi draci decît de cei ai vechilor de-monologi.

Secolul al XlX-lea, readucînd o dată cu restau-raţia Bourbonilor atotputernicia clerului, a cunoscut

126

un anumit număr de cazuri de posedare demne de cele din secolul al XVII-lea. Dar Biserica, mai înţe-leaptă şi mai luminată, le dispreţui fără a le neglija şi, mai ales, nu a mai recurs — decît cu infinite pre-cauţii — la slujbe pentru alungarea diavolului. De-monopatia, lipsită de cele două puncte de sprijin: Biserica şi tribunalul laic, a încetat destul de repede. Bietul Drac, se credea în el din ce în ce mai puţin. A fost coborît la un rol destul de modest. El era principalul artizan al fenomenelor numite „case hln-tuite". De la prezidarea Sabbatului din Brocken sau din Labourd la rolul de stafie, decăderea este nota-bilă. Totuşi, vrăjitorii continuau să existe. Uneori imbecilitatea populară, înlocuind antica cruzime a ve-chilor judecători, comitea împotriva lor crime îngro-zitoare. In 12 decembrie 1824, la Bournel (Lot-et-Ga-ronne) două femei au încercat să o ardă de vie pe o pretinsă vrăjitoare; la Laval, în 1836, a fost tor-turat un biet bătrîn, acuzat de a fi făcut farmece unui copil; la Mery, în 1836, un medic ignorant a dat vina declanşării unei epidemii pe o biată nenoro-cită, martirizată apoi de o populaţie fanatizată. în 1843, aproape de Tours, la Chanceaux, familia Avril era cît pe ce să fie victima unor bănuieli asemănă-toare. Dar cel mai curios caz este cel din Cideville (Seine-Inferieure), care a făcut obiectul unui proces-verbal judiciar şi care a demonstrat că în timpul celei de-a doua Republici (1850—1851) existau încă în Normandia învăţăcei ai vrăjitorului Hocque. Un păstor — eternul păstor vrăjitor — pe nume Thorel a făcut farmece casei parohiale din Cideville (fenomene de levitaţie şi aruncări de pietre). în această afacere a fost implicat un interes murdar. Unul din-

127

trc locuitorii casei parohiale a recurs împotriva vră-jitorului la o practică oarecum legată de vrăjitorie. S-a înarmat, împreună cu nişte martori, cu cuie lungi cu care au lovit în gol în jurul lor. Voiau ca astfel să străpungă fiinţa invizibilă ce dădea tîrcoale la Cideville: „s-a auzit un geamăt; am continuat; geamătul a devenit mai puternic; în sfîrşit s-a auzit distinct cuvîntul iertare". Atunci s-a angajat un dialog între martori şi vrăjitor, rămas invizibil. A doua zi, păstorul Thorel, căruia cei din ajun îi pro-miseseră iertarea, se duse la casa parohială. Acolo este recunoscut de unul dintre copii, victimă a far-mecelor sale: „Iată-1 pe omul care mă urmăreşte de cincisprezece zile". Păstorul cere atunci iertare preo-tului din Cideville şi se aruncă în genunchi. încearcă în zadar să ascundă după pălărie zgirieturile sîn-gerînde ce-i acoperă faţa. Vrea să-1 atingă pe preot, dnr acesta îi dă trei lovituri de baston peste mînă. ■ Apoi Thorel se duce la primar şi declară că va eli-bera prezbiterul ,,de tot ceea ce se întîmplă", dacă i se va plăti o cafea. Datorită loviturilor de baston date de către abatele Tinel, preot în Cideville, afa-cerea va ajunge la Tribunalul din Yerville. Un martor declară în legătură cu Thorel: ,, .. . le-a prezis oamenilor fapte de neînchipuit ce aveau să se producă peste cîteva minute şi aşa s-a întîmplat". Un alt martor spune că, „aflîndu-se o dată pe cîmp cu Thorel, acesta i-a zis: «De fiecare dată cînd voi lovi ciomagul cu pumnul, vei cădea!» şi, la fiecare lovitură, cădea şi simţea ceva strîngîndu-i gîtlejul, sugrumîndu-1 şi forţîndu-l să cadă! . . .". Un al treilea martor declară că „plimbîndu-se cu cei doi tineri (chiriaşi ai preotului Tinel) şi cu sora domnului Ti-

128

u

nel, pe cîmpul de lîngă drumul ce duce de la Ci-deville la Auzouville, au văzut pietricele, aruncate de o forţă invizibilă, ce veneau spre ei şi le cădeau pe picioare fără să îi lovească", Toate aceste fapte, şi încă multe altele, s-au petrecut aproape fără în-trerupere, de la 26 noiembrie 1850 pînă la 15 fe-bruarie 1851 . . . Dat fiind că, oricare ar fi fost cauza faptelor extraordinare ce s-au produs la casa paro-hială din Cideville, ceea ce rezultă clar din toate mărturiile auzite este că această cauză a rămas ne-cunoscută . .. Dat fiind că, în al doilea rînd, nici ancheta, nici contra-ancheta nu au adus în proces dovada că pîrîtul (Preotul) 1-a forţat pe reclamant (Thorel) să cadă în genunchi de bunăvoie în faţa unuia dintre chiriaşii prezbiteriului cerînd iertare ca şi cum ar ji greşit, şi asth în urma unei simple invitaţii a pîrîtului, justificată de ciudata purtare a lui Thorel în acea împrejurare; că acest mod de a acţiona al reclamantului este foarte clar explicat prin ceea ce a făcut apoi la domnul primar din Cideville unde a repetat spontan scena de punere în genunchi, rugîndu-l să nu mai dea curs acestei poveşti . . }. în zilele noastre, şînt puţini vrăjitori cunoscuţi. Cei care dau anunţuri prin ziare nu sînt, cel mai adesea, decît nişte şarlatani sau simple victime ale pretinselor lor puteri pe care vor să le încerce asupra altora. La ţară mai există uneori oameni consideraţi drept vrăjitori. Am aflat că la Pont-Hebert (Man-che) încă trăia un vrăjitor prin 1950. Seara se trans-,forma într-un baston, ce se punea sub pat. Să fie : asta vreo reminiscenţă a credinţei în plecarea la Sab-'

1 După Ch. Lancelin, Vrăjitoria la ţară, pp. 144—152.

129

bat a Vrăjitorilor de altădată? De asemenea, prin 1945 la Saint-Vaast-la-Hougue (Manche) nişte vrăji-toare i-au fermecat acele şi mosoarele unei croitore-se. Ceva mai înainte, prin 1910, un vrăjitor din Saint-Martin de Boufosse (Manche) se preschimba în porc. Este vorba aici, evident, de o variantă mai rustică a binecunoscutului fenomen de licantropie. In aceeaşi perioadă s-au semnalat conducători de haite de lupi în regiunea Orne. In Queyras (Hautes-Alpes), prin 1913, un ţăran din Molines s-a dus noaptea pe platoul Pra-Patris ca să-1 cheme pe Diavol. îşi luase cu el un cazan mic, în care a pus o pisică neagră. Trebuia ca, ajuns pe vechiul loc al Sabbatului din evul mediu, să fiarbă pisica de vie în cazan. A început operaţia, dar i-a fost frică şi a luat-o la fugă, aban-donînd cazanul şi pisica sîngerînd. A doua zi i-a plătit foarte scump (cinci sute de franci, se zice) unui om din partea locului ca să se ducă după cazan. L-am văzut pe acest vrăjitor cu cîţiva ani în urmă. Din noaptea aceea malefică, a rămas bîlbîit. Am în-tîlnit şi noi nişte vrăjitoare în regiunea Oisans, iar în Queyras trăieşte şi acum un vrăjitor. Puterea lor s-a micşorat foarte mult. Era atomică şi imensele ei progrese în toate domeniile îi aduc mari prejudicii. Dacă superstiţia se întîlneşte peste tot, nu numai la ţară, Vrăjitoria pierde teren. E adevărat că există o mare diferenţă între satele de altădată, cufundate în întuneric îndată după apusul soarelui, legate între ele prin drumuri foarte proaste şi şoselele de azi străbătute de vehicule, trecînd printre grupări de case puternic luminate în care se aud radiourile din întreaga lume. Unde şi-ar mai putea găsi puterile Vrăjitorul, fiu al Nopţii, el, omul tainelor, în această

130

lume vorbăreaţă şi plină de lumină? „Diavolul nu mai are succes de casă", constata, într-unui dintre roma-nele sale, Pierre Mac Orlan. Să fie oare aşa şi pentru că cruzimea unui secol — secolul XX — 1-a depăşit în oroare şi-n perversitate? . . . Vrăjitorul nu mai cîştigă nimic. în contextul stfcial, el este un ana-cronism. In curînd nu va mai fi decît o curiozitate turistică. Această decadenţă este preferabilă splen-dorii strămoşilor lui, din vremurile de-altădată, care şi-au plătit puterea prin nenumărate suplicii!

PARTEA A TREIA

VĂJITORIA ÎN ARTĂ Şl LITERATURĂ

CAPITOLUL F N T I I

ICONOGRAFIE

Vrăjitoria, şi mai ales prezentarea Vrăjitoriei, a fost adesea tema operelor artiştilor din toate ţările şi din toate timpurile. Trebuie chiar să remarcăm reprezentarea diferită, în gravuri şi tablouri, a vră-jitoarei şi a magicienei. Dacă prima are un trup şi o faţă grosolană, cea de-a doua este fină şi stranie. Diferenţa dintre ele este, aşa cum am văzut mai sus, socială, economică. Vrăjitoarele nu sînt decît nişte biete femei, magiciana este Femeia. Cea din urmă se situează în afara mizeriei satelor. Ea este o ci-tadină. Vrăjitoarea este dezgustătoare. Corpul ei nu-i decît o grămadă de carne, în sfîrşit satisfăcută de delirul oniric. Pentru un studiu iconografic mai com-

132

plet, cititorul va putea consulta cartea lui Grillot de Givry1 şi studiul nostru pe această temă-. "

în ♦ tablourile artiştilor occidentali, chipul vră-jitoarei are nişte trăsături comune între secolele al XV-lea şi al XlX-lea: pîntecul este conturat în ace-laşi fel de la Hans Baldung Grien pină la Goya, trecînd prin creaţia lui Diirer. Detaliul pictural care deosebeşte o magiciană de o vrăjitoare si'nt picioarele: fine la cea dintîi, robuste sau strîmbe la cea de-a doua.

Faţa vrăjitoarei are în general o expresie ovină, foarte asemănătoare cu cea a animalului la Ulrich Molitor (Constanţa, 1489), la Te~niers (Plecarea la Sabbat) sau la Francken (trebuie să notăm aici di-feritele expresii: plină de neastâmpăr la vrăjitoarele care merg pentru prima dată la Sabbat; se va re-marca mai ales neliniştea vrăjitoarei din dreapta ta-bloului şi fizionomia marcată de dorinţă a tinerei ce-şi dă jos ciorapii).

Vrăjitoarea deja bătrînă a lui Goya (Muzeul Prado) are nn obraz aproape masculin, o mască de clown dominată de ochii bulbucaţi şi de gura enor-mă, cu buzele întinse (s-ar zice că i-a servit de mo-del lui Walt Disney pentru oribila vrăjitoare din Albă-ca-zăpada). Expresia rătăcită, infantilă, aproape bestială, este mult mai evidentă în Sabbatul lui Goya. Tinere sau bătrîne, ele nu mai sînt decît nişte fi-guri inumane ce se întind, aproape potolite, -spre Marele Ţap Negru. O faţă mai bărbătească (pârul

1929.

1954.

1 Muzeul Vrăjitorilor, %lagilor şi Alchimiştilor, Paris, 2 Anatomia Vrăjitoriei In pictura occidentală, Esculap,

133

femeii pare să se transforme aici în coarnele enor-me ale unui ţap) ne apare în Die Enneis (1517). Sînul feminin, motiv plastic erotic, trebuie luat în considerare în reprezentarea vrăjitoarei. El este ra-reori opulent la cele tinere, fiind mai degrabă mic şi fin; căzut, la cele bătrîne. Trăsături anatomice, în fond, normale. Dar, în primul caz, sînul apare în-totdeauna în opoziţie cu pîntecul; acesta din urmă este fleşcăit, aproape întinat1. Ne aflăm în prezenţa unei particularităţi erotice a Sabbatului2. Dacă privim din nou cu atenţie Cele patru Vrăjitoare ale lui A. Diirer şi cele ale lui Mechelen, vedem cu uşurinţă că la Durer ele sînt nişte novice în ale Sabbatului. Figurile lor nu traduc decît o aspiraţie melancolică spre plăcerea Sabbatului. O uşoară teamă se observă totuşi la vrăjitoarea din dreapta. Sînii sînt rnai puţin obraznici decât cei desenaţi de Diirer, dar pîntecul este mult mai întinat. Lucrul acesta ţine de cunoaş-terea superficială a Vrăjitoriei de către Diirer. Vră-jitoarele lui Michelen reprezintă, dimpotrivă, mai pu-ţin nişte anatomii feminine reale, şi mai degrabă transpunerile picturale ale unui spectator, la un proces de Vrăjitorie. Toţi artiştii accentuează încordarea şa-lelor şi pe cea a muşchilor fesieri. Sexul este mult mai ascuns decît de obicei. Este vorba aici, pur şi simplu, de traducerea uneia dintre caracteristicile cele mai cunoscute în procesele de vrăjitorie: Inver-siunea diabolică. Astfel întîlnim la toţi marii artişti trăsături comune tuturor vrăjitoarelor, imagini ale

1 Cf. Cele patru vrăjitoare de A. Durer şi de Van Me chelen şi acelea, stranii, ale lui Hans Baldung.

2 Cf. M. Garcon şi J. Vinchon, Diavolul.

134

cunoaşterii mai mult Sau mai puţin profunde a epocii lor. în secolul al XVIII-lea, pictorii îi vor atribui vrăjitoarei trăsături plăcute, uneori libertine, în orice caz ei sînt nişte sceptici, care nu cunosc tablourile secolelor precedente. Suprarealismul va relua tema, adăugîndu-i inexprimabilul visului cu ochii deschişi, al stupefiantului halucinant, al insolitului realist sau stilizarea perfectă a ororii încremenite a Vrăjitoare-lor lui Leonor Fini. In nici unul dintre aceste cazuri nu se va exprima veracitatea istorică a unui Goya sau a unui Jean Luyken, care ne-a arătat (1571) ago-nia vrăjitoriei. îngrozitor acest tablou. El ne prezintă un rug arzînd, pregătit de nemernici de joasă speţă, şi pe nefericita victimă legată de o scară, gata să fie aruncată în foc. Nasul este îngustat, strîns de frica morţii. Doar gura pare a aspira, vag, spre ceva . . . Această femeie (Anne Heinrichs, din Amsterdam) este într-adevăr Vrăjitoarea, adică femeia chinuită, yictimă a dorinţelor şi rătăcirilor ei. . .

C A P I T O L U L II

LITERATURA

In toate literaturile, tema Vrăjitoriei revine frec-vent, dar", ca să spunem aşa, fragmentar. Romantis-mul a apelat adesea la ea, mai degrabă ca la un ma-gazin de accesorii ce i-a furnizat un talmeş-balmeş de prost-gust. Esmeralda nu este decît o pretinsă vrăjitoare în ochii lucizi ai lui Victor Hugo, şi sin-gura ei crimă îi este frumuseţea. Carmen nu este, cum s-a spus, decît „ o veche rană din iubire deghi-zată în tînără ţigancă" de către abilul Merimee care nu acordă, de altfel, decît a importanţă, pur jurnalis-tică Vrăjitoarelor spaniole. Ca să fim sinceri, vră-jitorii si vrăjitoarele nu şi-au găsit încă istoricul lor literar. Cea mai veche vrăjitoare apare în Farsala lui Lucanus. Aici, Sextus Pompei merge să o consulte pe vrăjitoarea Erictho, ai' cărei „paşi ard seminţele unei recolte bogate şi răsuflarea ei otrăveşte adieri ce nu erau mortale . .. adesea chiar, la înmormînta-

136

rea unei rude, sinistra tessaliană s-a culcat pe mem-brele adorate; dînd o sărutare, ea a mutilat capul şi i-a descleştat gura între dinţi muşcînd limba lipită de gîtul uscat, ea scoate un murmur de pe buzele-i îngheţate şi încredinţează vreo vrajă secretă umbre-lor stigiene"1. Această teribilă vrăjitoare a lui Luca-nus este aceeaşi cu cea pe care o regăsim în îngro-zitoarea, halucinanta şi deja suprarealista Smarra a lui Charles Nodier (1821). Oribili sînt şi vrăjitorii prusacului Hoffmann; neliniştitoare — vrăjitoarele ce dau tîrcoale în jurul spînzurătorilor pe lîngă care cresc Mandragorele lui Achim von Arnim. Teribile de altfel, la fel de neadevărate ca şi tandra vrăji-toare visată de Michelet (Vrăjitoarea). Poate că to-tuşi Michelet este cel care, prin strălucirile fulgu-rante ale straniului său geniu, a realizat portretul veridic al Vrăjitoarei. A idealizat-o, iară-ndoială, fiindcă era femeie, şi el, înainte de a fi istoric, era bărbat, şi pasionat. Ea nu mai este pentru noi nici vîrcolacul abject al Sabbaturilor, nici fiinţa suferindă a proceselor, ci Bella Donna, zîna poveştilor de al-tădată; şi poate, într-o oarecare măsură, proiecţia do-rinţelor nemărturisite ale istoricului care a descris-o pe Ioana d'Arc. Stranii sînt şi vrăjitorii normanzi, păstori rătăcitori care la orice întrebare nu răspund decît cu un vag „Chiar!" din Femeia vrăjită a lui Barbey d'Aurevilly, în care bat toate vînturile ume-de din Cotentin şi întîlneşti teribila figură a Preo-tului de la Croix-Jugan, în fond adevăratul vrăjitor al acestei mari cărţi. Nu mai puţin enigmatic este şi Jean Chuintain, Vrăjitorul Verde al lui Jean de

1 Ed. Belles-Lettres, pp. 22—29.

137

La Varende. Romancierul Ţinutului Ouche a ştiut să surprindă în această cărţulie adevăratul portret al vrăjitorului contemporan, pe jumătate şarlatan, pe jumătate sforar, dar încă mirosind a sulf şi a vreas-curi. Cumplitul sfîrşit al lui Chuintain lasă citito-rul uluit de revelaţia dramei vrăjitorului şi, am putea spune, a dramei vrăjitoriei ce-şi striveşte, necruţă-tor, actorii.

Vorbind din punct de vedere literar, Vrăjitoarea şi-a găsit în zilele noastre cadrul malefic în Viaţa nenorocită a Guillemettei Babin, Vrăjitoare (Fayard, 1946) a doamnei Maurice Garcon. Celebrul avocat al Diavolului şi-a scris aici, fără-ndoială, capodopera. Precedată de studiul a numeroase procese de Vră-jitorie şi printr-o biografie a Diavolului, doamna M. Garcon ne-a evocat-o pe Vrăjitoarea din Poitou, drăguţă de altfel, trecînd, de la naştere pînă la rug, prin teoria obişnuită a nelegiuirilor, farmecelor, bău-turilor vrăjite şi a sabbaturilor nocturne.

Babet din Picardia lui Pierre Mac Orlan este fără-ndoială la fel de frumoasă, dar pare mai puţin malefică. Aceasta datorită faptului că Mac Orlan ră-mîne adesea, în privinţa vrăjitoriei, un sceptic, dar, în acelaşi timp, mare amator de straniu.~El a reali-zat pe vremuri portretul unei foarte senzuale vrăji-toare, flamanda ,,Katje la Buteliere . . . cu ochi lan-guroşi, mijloc subţire şi vorbire aspră" (Negrul Leo-nard şi doamna Jean Mullin). Această carte conţine, de altfel, secretul întregii Vrăjitorii. Ea oferă ade-vărata explicaţie, şi citatul nostru ar putea constitui motto-ul tuturor proceselor de vrăjitorie din toate timpurile şi toate ţările: „O viaţă interioară, mai fer; mecătoare decît cea a Prinţului Magicienilor, îi arde

138

sub pleoape (omului) şi cel mai umil dintre neciopliţi îi poate crea imagini ce-i deschid porţile ceremoniilor noastre nelegiuite. (Diavolul este cel care vorbeşte.) Căci, în împărăţia noastră, nimic nu este absolut. Fiecare vede Sabbatul în funcţie de propria ■ sa personalitate. Oricare dintre ceremoniile noastre nu este decît prelungirea uneia dintre dorinţele celo mai secrete. Aceasta explică aparenta incoerenţă, din moment ce, în luminişul bătucit de picioarele vrăji-toarelor noastre, ajung unul cîte unui, ca în tabloul unei centrale telefonice, firele multiple ce leagă do-rinţele lor cele mai ascunse de ocazia de a le rea-liza".

CONCLUZIE

Din seeolul al XV-lea pînă la sfîrsitul celui de-al XVIII-lea, Europa a fost bîntuită de un şir înspăi-mîntător de epidemii de Vrăjitorie.

Imbecilităţii judecătorilor i s-a adăugat cruzi-mea oamenilor. Din mizerie se năştea neliniştea. Te-merii i se adăuga spaima. Spaima se exalta în Ură. Revolta se năştea din Invidie şi Furie. Dacă Revolta nu izbucnea în răscoale incendiare şi distructive, _ea era absorbită în receptacolul tuturor păcatelor: Vră-jitoria.

Vrăjitorie este ceea ce nu înţelegi („E ceva ne-curat la mijloc", spune expresia populară).

Vrăjitorie este ceea ce te conduce înspre co-moara jinduită.

Vrăjitorie este ceea ce te-ajută să dobîndeşti iubirea dorită.

Vrăjitorie este ceea ce te face să omori vitele invidiate.

140

Vrăjitorie — ceea ce te împinge săi ucizi pe duşmanul detestat.

Vrăjitori sau vrăjitoare sînt cei ce vă aduc tot binele sau tot răul pe care îl doriţi.

Vrăjitori sau vrăjitoare -— cei care vă conduc, departe de drumurile bătute, spre căile sumbre ale Speranţei.

Vrăjitori sau vrăjitoare — cei ce vă flutură di-naintea ochilor obosiţi mirajul puterii trecătoare şi al plăcerii iluzorii.

Vrăjitori sau vrăjitoare sînt cei pe care îi as-culţi seara, atunci cînd din pămîntul greu muncit urcă disperarea şi teama.

Vrăjitori sau Vrăjitoare — cei care dau sfaturi proaste.

Vrăjitori sau vrăjitoare sînt ţigăncile, femeile bătrîne, copiii bolnăvicioşi, persoanele cu picioarele strîmbe, infirmii, toţi cei ale căror ciudăţenii fizice trezesc o curiozitate nesănătoasă.

Vrăjitori sau vrăjitoare, pe măsură ce trece tim-pul, sînt preotul blestemat, proxeneta ciudată, păs-torul ce se deplasează între păşune şi cartierele măr-ginaşe ale oraşelor.

Vrăjitoare este ghicitoarea în cărţi din magher-niţele sordide ale marilor oraşe contemporane. Vră-jitor este şi tămăduitorul de prin bîlciurile de la ţară.

Astfel, poporul Diavolului — Vrăjitori şi Vră-jitoare — se mută de-a lungul timpului de pe pla-toul marelui Ţap Negru pe străduţele Marelui Se-col, pentru a eşua în serbările bîlciurilor.

Vrăjitori şi Vrăjitoare — Slujitorii Răului — au fost ridicaţi în întîmpinarea Mizeriilor îndepărtate şi

141

a Iernilor negre de nelinişti ale Epocilor trecute. Au fost judecaţi. Au fost condamnaţi. Torţe vii care ur-lau, trupuri pe jumătate vlăguite, pe jumătate ier-tate de Biserică. Sînt nefericiţii arşi de-a lungul şi de-a latul Europei timp,de trei sute de ani.

Nicolas Remy, Henry Boguet, Pierre de Lancre, mari judecători ai Infernului, au fost ei oare de bună credinţă, au avut sufletul curat? Sau.poate Infernul era în ei înşişi? Rugurile nenumărate, ridicate de ei, de la înfrigurata Lorenă ducală pînă la pietrosul şi întinsul ţinut Labourd, erau ele oare justificarea credinţei şi a rugăciunilor lor sau ardeau de fapt propriile lor reflectări, păcatele lor refulate şi stîr-pite în alţii?

Vrăjitorii şi vrăjitoarele au fost timp de secole încarnarea vie, suferindă şi muribundă a Nefericirii.

Vrăjitorii şi Vrăjitoarele aduceau ploaia şi tim-pul frumos. Vrăjitorii şi Vrăjitoarele erau vechiul paratrăsnet împotriva grindinii şi furtunilor. Neno-rocirile venite din cer erau opera vrăjitorilor, dez-lănţuirile Elementelor erau mîinile neputincioase ale Diavolilor şi slujitorilor lor — vrăjitorii. Noaptea plină de rele îi învăluia pe oameni, în paturile lor tulburate de griji.

Iluzii senine, iluzii binefăcătoare, iluzii ale sim-ţurilor şi spiritelor: iluzii de vrăjitor.

Iluzii ale judecătorilor, iluzii ale Tribunalelor, iluzii justiţiare ale rugurilor: iluzii de vrăjitor.

Imensa iluzie numită Vrăjitorie. Oglindă magică în care s-au reflectat toate temerile, toate speranţele, toate mîniile. Oglindă care a răspuns printr-o flacără imensă şi devoratoare. Fie ca dincolo de timp, din-

142 . '

colo de propria noastră plămadă, să se poată reflecta flacăra Raţiunii!

Lumina să triumfe asupra întunericului. Oglin-dă magică a vrăjitorilor, fie ca cel ce se va apleca asupra ta să nu-şi vadă decît propria-i imagine: Cea a unui Om şi nu o iluzie a simţurilor şi minţii sale.

Vrăjitoria nu este decit imaginea virtuală a spi-ritului uman în delir.

Fie ca Spiritul să fie în sfîrşit real. Destule ru-guri au luminat secolele. Fie ca doar flacăra Inteli-genţei să domnească.

Raţiune, victoria ta se va sprijini întotdeauna pe Rugul mirajelor şi al fantasmelor Spiritului, Copi-lării ale Inteligenţei . ..

Bl B L I O G R A F I E S U M A R Ă

In afară de vech i le căr ţ i a le lu i Sprenger , Del Rio r H. Bouget, N. Remy, De Lancre, J. Wier, veţi putea con-sulta lucrările şi articolele mai recente de mai jos:

Francis BAVOUX, La Sorcellerie au pays de Quingey, Ed. du Rocher, 1954.

— Hantises et Diableries dans la terre abbatiale de Lu- xeuil, Ed. du Rocher, 1956. Th. De CAUZONS,

La magie et la Sorcellerie en France,. 4. voi. (Dorbon, s.d.). E. DELCAMBRE, Le

Concept de Sorcellerie dans le Duche de Lorraine au XV7e siecle au XVIIe siecle, 3. voi. (Nancy, 1949—1952). E. DELCAMBRE et

J. LHERMITTE, Elisabeth de Ran- ' îaing ... (Nancy, 1956). M. GARCON, Les Proces

de Sorcellerie (Mercure de France) — Le symbolisme du Sabbat (Mercure de France). M. GARCON et J. VINCHON, Le Diable, Paris, (N.R.F.,

1926). GRILLOT DE GIVRY, Le Musee des Sorciers, mages et

alchimistes, Paris, 1929. Abbţ' J. LABORDE, Les Brouches (sorcieres) en Beam,

Gascvgne et pays basque (Pau, 1937). J. LHERMITTE, Vrais et faux possedes (Fayard, 1956).

144

Margaret MURRAY, Le Dieu des Sorcieres, trad. francaistv (Denoel, 1957).

Jules MICHELET, La Sorciere (1862). Jean PALOU, Misere et Sorcellerie (Revu de la Tour Saint-

Jacques, 1957). — L'Anatomie"de la Sorciere dans la peinture occidentale

(Aesculape, 1954). — Le Diable en Normandie (en preparation). Satan, Etudes Carmelitaines, 1948. P. VILLETTE, La Sorcellerie dans le Nord de la France

du XVe siecle au XVIIe siecle, Ed. Sciences religieuses (Lille, 1956) et cf. J. PALOU, comp te rendu crtitique in Revue de la Tour Saint-Jacques, 1957.

C U P R I N S

Introducere

PARTEA ÎNTÎI

VRĂJITORIA Capitolul I — Apariţia Vrăjitoriei ............................ 9~

Vrăjitorie şi Magie — Originile Vrăjitoriei — Postulatul lui Michelet; Magician sau Vrăjitor? Vrăjitoria la ţară.

Capitolul II — Mizerie şi Vrăjitorie ....................................

Capitalul III — Sexualitate şi Vrăjitorie . . . . 20 28

PARTEA A DOUA

ISTORIA VRĂJITORIEI

Capitolul I — Sabbatul şi diferitele fenomene ale Vră jitoriei .............................................. '. . 33—41

146

Sabbatul — Băuturile vrăjite — Făcutul de farmece — Făcătorii de farmece.

Capitolul II — Biserica şi Vrăjitoria .......................... 42

Capitolul III — Tehnica proceselor de Vrăjitorie . . 47

Capitolul IV — Vrăjitoria în evul mediu . . . 53—67 Evul mediu Timpuriu— Carolingienii — începuturile epocii Capeţienilor — Secolul al Xl-lea — Sfîrşitul evului mediu — Vrăjitoria în regiunea Toulouse — L'île de France — Gilles de Rais — Epidemia de Vrăjitorie în Sud-Est, Est şi Nord: Valdezii — Lorena — Prigonirea din Arras.

Capitolul V — Vrăjitoria în secolul al XVII-lea 73—83 N. Remy — H. Bouguet — P. de Lancre — Epi-demiile de Vrăjitorie: Italia, Germania, Suedia, Anglia, Rusia.

Capitolul VI — Vrăjitoria în secolul al XVII-lea 84—114 Diavolul în mănăstiri: Gaufridi, Loudun, Louv-riers, E. de Ranfaing — Vrăjitoria în vremea lui Ludovic al

XM-lea — Zilele de glorie ale Vrăji- toriei în Normandia: afacerea de la Meautis, afacerea Hocque — Anglia —

Circus Girls-urile din Salem — Afacerea Otrăvurilor — Ordonanţa din 1682 — Opoziţia împotriva ideii de Vrăjitorie.

Capitolul VII — Epoca Modernă ..........................................123

PARTEA A TREIA

VRĂJITORIA ÎN ARTA ŞI LITERATURA Capitolul I — Iconografie ..................................................... 132

147

\