1

Petru Blaj •

Copilãria... draga mea

2

Editura NAPOCA STAR Piața Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 

e‐mail: contact@napocastar.ro www.edituranapocastar.ro tel./fax: 0264/432.547 

mobil: 0761/711.484, 0740/167.461 Director: Dinu Virgil Ureche 

Coperta 1: Miriam Coperta 4: Rebeca şi autorul

© Autorul, 2013

ISBN 978-973-647-981-6

3

Petru Blaj

Copilãria... draga mea

NAPOCA STAR 2013

4

Moto: „Cel mai frumos ar fi copiii să nu crească”

Erich Kästner

5

MAMA

N-o ştiţi pe mama, nu puteţi s-o ştiţi Cum noi copiii ei o ştim de-acasă. Ea-n jurul sobei şi cu paşi grăbiţi, Noi aşezaţi ca puii toţi la masă. Când ne punea mâncare-n farfurii Spunea câte-un cuvânt la fiecare Ca un maestru de ceremonii Pornit să-mpartă daruri de mâncare. Apoi la treabă ne mâna grăbit Să ştim că viaţa dă, dar ne şi cere Iar noi credeam că totu-i gratuit Aveam şi punctul nostru de vedere. Nu ne bătea prea rar, dar nici prea des Atât cât socotea ea că-i nevoie Şi nu uita să ierte mai ales Dorind s-o ascultăm de bunăvoie. Altfel femeie simplă, cu bun simţ Ascultătoare chiar în umilinţă, Dar neînduplecată ca un prinţ Atunci când era vorba de credinţă. N-o ştiţi pe mama, numai noi o ştim Aşa cum ea a fost şi încă este: Un înger păzitor, un heruvim Sau poate Zâna Bună din poveste.

autorul

6

VREMEA STR~BUNILOR…

Moto: Neamul nu are vârstă, ci numai viaţă. ătrânii ne spuneau că dacă într-o familie de jieni, unii au faţa smeadă (acel „bădiţă negricios“ din cântecele lui Valentina şi Violeta Mihali – Maramureş; Angela Rusu –

Bistriţa; Ileana Moldovan – Banat; Florian Pitiş – Ţara Moţilor), deci bărnaci sau oacheşi ca Iancu de Hunedoara şi toţi Corvineştii, atunci aceia se trag mai mult din romani, mai ales dacă au şi lobul urechii liber. Tot astfel ziceau despre luncanii din Ţara Haţegului, care semănau mult cu regăţenii (vezi şi tabloul lui Theodor Aman, cu cele două femei ce reprezintă Principatele). Dacă în aceeaşi familie însă, unii au faţa albă, părul blond şi lobul urechii lipit de obraz, sau ochii albaştri, ca moldovenii, atunci aceia se trag mai mult din daci. Desigur nimeni nu considera acest lucru literă de Evanghelie, dar dacii şi romanii nu erau smulşi din inima niciunui jian, ca şi a niciunui român, de la naştere şi până la moarte. Astăzi ştim că deşi Xenofon a scris că „tracii sunt roşcaţi şi cu ochii albaştri“, dacă luăm în considerare frescele descoperite recent, găsim şi la daci „ten măsliniu, meridional şi ochi negri“.

Iată cum descriu lexicoanele maghiare jienii (zsilvölgyiek) din Valea Jiului: „locuitori ai muntelui, înalţi, cu faţa rotundă, ten închis, păr negru, blajini, ascultători, respectă legea, răbdători, religioşi, încăpăţânaţi, răzbunători, precauţi, recunoscători faţă de cei care le fac bine“.

Sonoritatea romană a numelor ţăranilor băştinaşi din Valea Jiului: Solomia, Damiana, Rafila, Precup, Bozon, ca cele de Solinus, Dromianus, Rufinus, Priscus, Orosius, precum şi cea dacică a numelor de: Daia, Taia, Daică, Daj (de la Dasius, Dacul)

B

7

Dajică etc. creează şi astăzi mândria neamului nemuritor ce încă nu şi-a uitat portul şi obiceiurile strămoşeşti. Chiar numele Blaj vine de la latinescul Blasius, purtat în lumea romană mai peste tot. Cel mai cunoscut purtător al acestui nume a fost Sf. Blasius, martirizat în cetatea Sevastre din Armenia la anul 316 d.Ch. Croaţii îi zic Sveti Vlaho, (în greacă şi slavonă „b“ se citeşte „v“) italienii Blaggio, francezii Blaise, ungurii Balazs (se citeşte Bolaj), grecii şi regăţenii Vlasie, şi englezii Blazey. Observaţi apropierea între Dasius (Daj) de origine dacă şi Blasius (Blaj) de origine romană. Nu degeaba au aceeaşi origine pelasgă. Interesant că la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918, delegatul jienilor din Petroşeni a fost ţăranul Pătru Daj din Boţoni („boţonaşi cu cuţâtu-n straiţă“, cum sunt porecliţi până azi daronii, boţonii şi gârbonii ce aparţin de Biserica Mică, de lemn, din Dărăneşti, veche din 1795).

Cum să-mi pot uita străbunii, când în monografia Petroşenilor a lui Sebastian Stanca (premiată de Academia Română în 1933) e menţionată, spre Vârful Morii, parcela de pământ numită „Faţa Blăjească“, una din proprietăţile strămoşilor mei, iar pe harta Ocolului Silvic a oraşului e trecut „Pârâul Blăjonilor“, care curge pe locul unde era casa bunicilor dinspre tată. Nu pot uita, desigur, nici cartierul Gârbeşti al oraşului Petroşani, ce poartă numele foştilor proprietari, rudele străbunicii din partea mamei (Gârbea Vasia, căsătorită Baran).

Apoi: Jitea, Barna, Birău, Prodan, Preda, Laban, Iovan, Gălăţan, Sardan, Drăgan, Baran, Bârlida, Lăzurean, Ardelean, Manici, Bunea, Bolia, Boţa, Buzduga, Daroni, Voielean, Voicaru, Polimaru, Ţăran, Şotângă, Arad, Gârbea, Grunţă, Popa, Cimponier, Catucer, Iacob etc., poartă rezonanţa aspră a oierului obişnuit cu muntele, cu trăsnetele şi nu mai puţin cu transhumanţa la Banat. Parcă şi acum văd ochii înlăcrimaţi ai mătuşii Maria, când asculta la radio cântecul: „Pe drumul Banatului, trec oile badelui.“

8

Că peste neamul acestor păstori au trecut vremuri grele de neuitat din anii 1241 – 1242 d.Ch., ne-o aminteşte Piatra Tătarului, dinspre Ţara Haţegului, precum şi numele de Hantatar pentru Diavol („Te ia Hantataru!“ era şi este încă una din cele mai frecvente înjurături în lumea jienilor). Nici Ţarigradul n-a fost uitat din jurul anilor 1442 – 1444 şi până astăzi. Străbunicii îşi aminteau încă foarte vie povestea părinţilor lor despre năvălirea turcilor în 1782 şi 1788. Atunci mulţi jieni au fost ucişi, alţii au fost duşi în robie la Ţarigrad (devenit Istanbul), iar casele şi bisericile din lemn au fost arse. Dar jienii ştiau să supravieţuiască de milenii. Nu degeaba îi numiseră ungurii: „maradvany-supravieţuitori“ (se citeşte morodvany). Până la refacere, după pârjol, câţiva ani au locuit în bordeie cu vatră de foc având deasupra un coş piramidal numit „caloni“1.

Oierii din munţii Şureanu şi Parâng deşi au aceleaşi obiceiuri, acelaşi port popular românesc, alb – negru, şi aceeaşi pălărie (clop) cu boruri mici, caracteristică lor, totuşi poartă denumiri diferite după locurile unde locuiesc. Astfel cei dinspre Sibiu au numele de „poienari“, chiar dacă nu sunt toţi din Poiana Sibiului, la fel celor dinspre Novaci li se spune „novăceni“, chiar dacă nu sunt neapărat din Novaci, iar cei de la izvoarele Jiului poartă până azi numele de „jieni“, precum în cântecul lui Felician Fărcaşu: „Jieneasca de jieni / Ca la noi la Petroşeni“. În limbajul de toate zilele, termenul de „jian“ e înlocuit cu cel de „sătean“: „sătean de-al nost“, sau „sătenii mei“, sau „cimpeni“, „jieţeni“, „malaieni“, „baniceni“ etc., după cătunele sau satele lor.

Toţi aceştia se întâlnesc în munţii care i-au unit şi îi unesc de milenii. Dacă ei îşi zic unii altora după aceste denumiri din străbuni, străinii i-au poreclit după propria lor opinie, cum le-a

1 Vezi tablouri: Grigorescu, Andreescu şi comuna Bătrâna a pădurenilor din jud. Hunedoara. În comuna Ţaga, jud. Cluj s-au descoperit bordeie de pe vremea dacilor.

9

trecut prin minte, după varii motive, porecle care au rămas, şi ele, până astăzi.

Primii străini care au venit, pe la mijlocul sec. XIX, în Valea Jiului au fost muncitori forestieri din nordul Italiei. După mărturia lui Modesto Gino Ferrarini au fost italieni – bellunezi din Provincia Bellunese (Belluno), provincie în totalitate montană. Înaintea lor veniseră în toată Ţara Haţegului, muncitori forestieri din Provincia Friuli, tot din N-Estul Italiei, numiţi friulani. Lucru foarte important e că bellunezii, ca şi friulanii, vorbesc limbi reto-romanice ca şi romanşii elveţieni şi au multe asemănări cu noi românii, pe care ceilalţi italieni nu le au. Bellunezii mai sunt numiţi şi ladini, după limba vorbită de ei „ladina“, limbă reto-romanică, aşa cum am amintit.

Bocşerii2, care lucrau pe Valea Galbenii şi Valea Popii, la tăiat de păduri şi transformarea acestora în cărbune de lemn (mangal, necesar industriei siderurgice austro-ungare), erau italieni-bellunezi, care au observat asemănarea izbitoare în port, obiceiuri şi limbă a jienilor cu oierii din Alpii Dolomiţi de la ei, mai ales cu păstorii ce purtau numele de „marmolani“ de la cel mai înalt Vârf muntos de la ei „Marmolada“ (austriecii le ziseseră „marmolanen“). Iar baronii austrieci, fraţii Rotschift, fraţii Klein şi Seppel care au venit în Valea Jiului, cunoşteau foarte bine Tirolul cu minele din zona Marmoladei şi ciobanii marmolani. Tot astfel şvabii din Banat numiseră „gugulanen“ pe toţi ciobanii din munţii Godeanu, după cel mai înalt Vârf, Gugu. Iar saşii din Ardeal numiseră păstorii din Mărginimea Sibiului, „Tzutzuianen“ (Ţuţuieni), prin asta înţelegând „oameni ai munţilor înalţi“.

Când italienii şi austriecii au vorbit ungurilor, care conduceau lucrările forestiere, despre asemănarea izbitoare dintre jieni şi marmolani, aceştia au reţinut, pentru jieni, denumirea uşor

2 De la bocşele în care ardeau lemnul până se transforma în mangal

10

simplificată în cea de „mo-mar-lani“ în loc de „mar-mo-lani“ (inversând primele două silabe), ca venind de la bellunezi, dar au continuat să le spună „zsilvöldyiek“ menţinând numele vechi de jieni (locuitori ai Văii Jiului). Însă, mai târziu, a apărut în lexicoanele maghiare dubla denumire de „zsilvöldyiek – momorlani“, adică jieni – momorlani, pentru ţăranii băştinaşi din Valea Jiului. În limba maghiară scrisă, litera „a“, fără accent, se citeşte „o“, de aceea întâlnim până astăzi ambele denumiri: momorlani şi mormolani. Cine a transformat termenul „momorlan“ în „momârlan“, nu ştim sigur. Se presupune că atunci când jienii au zis regăţenilor „golani“, de ciudă că şi-au pierdut din pământuri prin sosirea lor, aceştia s-au răzbunat şi le-au transformat porecla de „momorlani“ în „momârlani“, cu sens peiorativ, cum e şi în dicţionare. De atunci, probabil, există la jieni următoarea strigătură la joc:

Unii ne zâc momârlani Că le-am dat brânza pe bani Da’ brânza pomană nu-i Nici în Valea Jiului Că nu-i tufă de alun Ca să crească lângă drum.

Dacă ungurii ar fi preluat porecla de la regăţeni (aceea de

momârlani), şi nu de la italieni şi austrieci, ar fi folosit pentru jieni termenul de „momirlani“, căci ei nu au pe „î“ în limba lor (atunci când învaţă româneşte ei zic „in“ în loc de „în“ şi „intors“ în loc de „întors“ etc.) Dar ei folosesc numai expresia „momorlani“, şi nu „momârlani“, sau „momirlani“. E clar că nu străinii sunt de vină, ci noi românii am fost cei care ne-am ciondănit între noi (cum ne mai ciondănim şi astăzi), ca Lisimach cu Dromichete,

11

Traian cu Decebal, Matia3 Corvin cu Ştefan cel Mare, Matei Basarab cu Vasile Lupu, tot pentru pământ, desigur, pentru ce altceva!?

Până în ziua de azi însă, există persoane cu numele de Gugulanu şi Ţuţuianu la noi, în România, iar în Italia de Marmolani. Din cauza sensului peiorativ din dicţionare, nimeni nu şi-a adăugat numele Momârlanu.

Însă, sigur, azi nimănui nu-i mai pasă de aceste porecle: golan, ţuţuian, gugulan sau momârlan. Ele vor dăinui, totuşi (în dicţionare sau nu) pentru a nu se uita vremurile de strâmtorare trecute, nu demult, peste capul nostru, al tuturor românilor din Vale. Cred totuşi, că după regula aproape universală a etniconului (cu endonim şi exonim), noi băştinaşii din Valea Jiului vom rămâne pentru întreaga posteritate sub denumirea de „jieni – momârlani“, ca „poienarii – ţuţuieni“ din Mărginimea Sibiului sau ca bănăţenii – gugulani, ori bellunezii – marmolani în Alpii Dolomiţi. De fapt am şi văzut titluri ca: „Jiana nr. XI. Jiana momârlănească“.(vezi Youtube)

Cât despre denumirea de „barabe“ cu privire la toţi cei veniţi să muncească în Vale, cred că domnul doctor Dumitru Gălăţan are dreptate, ea a pornit tot de la lucrările forestiere, unde contactul cu jienii al celor veniţi era zilnic. Aceşti primi forestieri, şi-au adus porecla cu ei, după cum ei înşişi afirmau că plecaseră de acasă (Ţara moţilor) „în bărăbie“.

Lucrul cel mai îngrijorător, astăzi, e că frumoasele haine „româneşti“ ale ţăranilor băştinaşi, sunt încet dar sigur, înlocuite nu doar pe stradă, dar chiar şi la coasă şi la stână cu ale

3 Matia şi nu Matei, căci pruncul a fost botezat cu acest nume, după calendarul catolic, unde Matia e apostolul ce a intrat prin tragere la sorţi în rândul celor 12 în locul lui Iuda.

12

„negreţilor“, cum le ziceau bunicii mei, nu cu răutate ci cu părere de rău, orăşenilor. E adevărat, nici locuitorii de la poalele Alpilor (nici friulanii din Friulia, nici marmolanii din jurul Marmoladei, nici momolanii din Momo al Piemontului etc.) şi nici toscanii sau napolitanii, nu mai au îmbrăcămintea strămoşilor lor. Unii au pierdut chiar şi denumirea vechilor oieri de la ei. Rămâne doar acea fărâmă de suflet ce ne uneşte pe toţi.

Nu pot să spun, că mi-e rău unde sunt şi cum sunt acum, realizat material şi spiritual. Şi pentru acest lucru Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu, care m-a adus în lume cum a găsit cu cale, după planul Lui binevoitor, dar uneori, parcă mă cheamă vremea străbunilor, a celor care îmi şoptesc uşor mai altfel ca lui Octavian Goga, poetul vlahilor noştri machidoneni4:

„De ce te-ai dus de lângă noi De ce te-ai dus de-acasă?! Să fi rămas şi tu la oi Să fi rămas la coasă!.“

Şi credeţi-mă, că la anii mei de acum, prea multe n-aş

putea să le răspund, chiar dacă m-aş întâlnii cu ei faţă către faţă. Le-aş aminti doar, tot vorba lor tărăgănată şi cumpănită, aceea că: neamul nu are vârstă, ci numai viaţă… indiferent unde şi în ce parte a lumii locuieşte. Căci fiind nemuritor, nu are cum să îmbătrânească. Şi poate aş mai adăuga ceva. Le-aş spune că „deşi m-am dus…de lângă ei“, iubesc muntele din preajma Văii Jiului, cu acelaşi freamăt în suflet ca atunci când eram copil şi că nu am uitat nimic din dragostea lor de altădată:

„Muntele jienilor

Fala Petroşenilor Are turme şi-are stâni

4 Armâni, oieri din moşi strămoşi, din care se trăgea poetul.

13

Şi hotară din bătrâni Şi-are Jieneasca lui La izvorul Jiului. ………………………………… Toţi o joacă-n lung şi-n lat Din Ardeal până-n Regat.“

E adevărat, învârtitele hunedorene: jiana jienilor, haţegana

haţeganilor şi ţarina de la Abrudul moţilor, sunt cântate şi jucate în zeci şi zeci de variante, aşa încât au posibilitatea să dăinuiască, precum neamul lor, peste vreme.

14

GÂRBE{TI

Moto: Omenia nu ţine nici de etnie şi nici de religie, ci poate…numai de planeta Pământ.

ână prin 1850, cătunul Gârbeşti, din Valea Jiului, era format din câteva familii cunoscute mai mult după poreclă decât după numele de familie. Ciorciomei (Gârbea),

Barboni (Baran), Ştirboni (Boţa), Cuconi (Buza, Cucu), Motroneşti (Cimponier) şi Daioni (Popa, Cigmăian, Serdan).

Gârbea Vasia (Va-si-a, cu accentul pe „i“), străbunica mea din partea mamei, ştia că unul din strămoşii ei când intra în joc spunea mereu aceeaşi minciună1:

Săracii cioarecii2 mei Nu-i mai pot cârpi de răi Că din joc dacă mă las Fundonul3 mai joacă-un ceas. Da-am acasă două oi Şi mi-oi face alţii noi. Di pe una ptică4 lâna Di pe alta-o iei cu mâna.

Cu timpul „cioarecii mei“, în gura altor glumeţi, s-au

transformat în „ciorciomei“ (cior-cio-mei) şi aşa au rămas până în

1 Strigătură, cimilitură, versuri populare urmate de chiuitură în timpul dansului 2 Pantaloni din postav gros de lână, strânşi pe picior, specifici oierilor 3 Partea din cioareci ce acoperă fundul 4 Pică, sau cade

P

15

ziua de azi la toţi cei cu numele de Gârbea din cătunul ce le poartă numele: Gârbeşti (acum cartier al oraşului Petroşani).

După 1850, odată cu pregătirile pentru exploatarea cărbunelui, în Valea Jiului, au început să sosească mineri din: Cehia, Galiţia, Germania, Italia, Slovacia, Ungaria, Silezia, Moravia, precum şi din Bucovina, Munţii Apuseni etc. Acestora li s-a oferit loc de casă pe terenurile expropriate de stat şi astfel la cele câteva familii de ţărani băştinaşi din Gârbeşti, s-au adăugat alte câteva zeci de familii de români, talieni5, evrei, nemţi, slovaci şi unguri, care cu timpul aşezaţi şi în alte cartiere mai vechi (Dărăneşti, Boţoni), sau mai noi (Triaj, Bosnia, Praga, Colonie), au transformat comuna Petroşani într-un oraş cosmopolit (precum un port la Marea Neagră), cu străzi, magazine, biserici, şcoli, licee, facultăţi, cinematografe, stadion, teatru de stat, judecătorie, pieţe şi multe, multe altele, după specificul naţiilor amestecate de voie şi de nevoie, ca într-un El Dorado ameţitor.

Aşa au apărut: Ferentzi (Fe-ren-ţi) neni, Zsigmond (Jigmon) baci (ba-ci), doamna Rozsy (Ro-ji), domnul Gröber, domnul Gutman, doamna Kronicek, Fizeşoaia, şi numeroase familii mixte (fam. Kovacsi – Slovenski; doamna Potcovaru alias Iulişko tanti; doamna Costache alias Terry neni), şi în sfârşit badea Filimon şi nană Floare, Gheţuleştii, Sucionii, Rudenoii şi alţi români veniţi de prin satele ţării. Astfel, pe câte o singură stradă doar câinii şi pisicile înţelegeau comenzile în toate limbile locuitorilor. Oricum ponderea o dădeam noi, românii, ca şi azi.

Dintre cele patru străzi din cartier, strada Gârbeşti era cea mai largă (la nr. 51, pe deal, m-am născut eu, la 23 martie, anul 1951). Babele şi moşnegii stăteau fie pe bănci, fie la geam, fie aiurea în mijlocul drumului; raţele cu grămada în pârâul Borugă, iar gâştele de-a lungul străzii fiecare cu puii ei, împrăştiate

5 Italieni

16

cârduri, cârduri, că dacă erai pe bicicletă aveai toate şansele să faci baie în apa plină de păcură a pârâului. Mai ales că strada cotea brusc în faţa căii ferate şi nu aveai de unde să ştii ce te aşteaptă după colţ, dacă veneai dinspre Turnul de Apă.

Se zvonea pe atunci că evreii sunt hapsâni (jidovi fără inimă), italienii invidioşi (ştiţi că genovezii au împiedicat pe veneţieni să-l ajute pe Iancu de Hunedoara în lupta împotriva turcilor, deşi aceştia ameninţau Europa, deci şi pe ei), ungurii sunt urâcioşi (bozgori), românii împuţiţi (biudoş olah), iar nemţii sunt ursuzi. Femeile în general guralive, bârfitoare, iar bărbaţii duhănari6 şi beţivi (ca toţi minerii). Asta o ştiau doar adulţii. Copiii n-aveau nici un amestec în treburi de acest soi. Toţi aveau sănii, mai scurte sau mai lungi. Unii erau la şcoală, alţii nu. Unii (cei mai mici) erau pe post de valeţi, alţii (mai mari) pe post de muşchetari. Toţi de-a valma, în funcţie de joc, sau fiecare cu prietenii lui.

De dimineaţa până seara târziu strigătele copiilor, lătratul câinilor şi gâgâitul gâştelor produceau un vacarm ce putea fi acoperit doar de fluieratul locomotivelor şi zgomotul uneori şuierat al roţilor de tren, fie de marfă, fie de persoane. Nu pentru mulţi oameni fluieratul locomotivei are vreo semnificaţie anume. Pentru mine vă pot mărturisi că da.

Nu ştiu dacă împlinisem sau nu 6-7 ani. Oricum nu eram la şcoală. Ştiu însă, din întâmplare, că purtam o cămăşuţă albă, lungă până peste genunchi şi eram încins peste mijloc cu un brâu ţesut din lână, ca cel tricolor cu care se încingeau femeile când se îmbrăcau în costum popular românesc (jienesc, la noi în Vale). Fiind în perioada de creştere rapidă, brâul nu îl aveam fixat cu „babă“ şi cu „moş“, cum era obiceiul, ci îl purtam înnodat o dată, sau de două ori.

6 fumători înrăiţi

17

În picioare aveam, cel mai sigur, tenişi, căci mama nu ne lăsa să umblăm desculţi prin iarbă, ca să nu ne lovim. Pe cap nu aveam nimic, căci dacă aş fi avut, mi-ar fi fost de mare folos. Nici în mâini nu aveam altceva decât o bancnotă de un leu, pe care o strângeam cât puteam de bine ca să n-o pierd. Era soare, cald, zăpuşeală. Iulie.

Am pornit de acasă, din Deluţ, după lungi şi insistente tratative cu mama, spre ştrec7. Ştrec îi spuneam noi la calea ferată, dar eu mergeam nu la ştrecul propriu-zis, ci la un mic magazin alimentar situat în incinta Depoului, dincolo de calea ferată principală pe care treceau toate trenurile de cursă lungă. Mai fusesem eu şi altădată la alimentară în aceeaşi vară, iar mama mereu mă instruia cum să traversez calea ferată în siguranţă. Cel mai adesea trimetea cu mine ori pe Ana, ori pe Onu8 (Ioan), ori pe Ileana (surorile şi fratele meu mai mari ca mine cu 4, respectiv 11 şi 12 ani)

Cum aceştia erau plecaţi cu treburi care încotro, am început să cobor Colnicul pe cărare, singur, destul de atent să nu mă împiedic şi să nu cad de-a rostogolul pe panta dealului. Am coborât până după gard la mătuşa Ana lu’ Voin (verişoară cu mama); am traversat atent podeţul peste Părăul lui Cotric, strecurându-mă pe sub râpa Cracelui, până la Iulişko-neni şi ocolindu-i casa şi grădina m-am înscris pe uliţa pârâului, până la următorul pod (de data asta un podeţ mai măricel) în dreptul casei unchiului Trucă9 (fratele bunicului din partea mamei).

De aici, totul pare învăluit într-un vis. Într-un vis atât de marcant că nici acum după atâţia ani nu sunt sigur că voi fi în stare să-mi stăpânesc emoţiile. Învăţasem de la tata să nu-mi fie

7 cale ferată 8 Ioan, Ionuţ, Onuţ, Onu 9 Baran Petru (Pătru, Pătrucă, Trucă)

18

frică de câini. Mai mult chiar, toţi câinii care erau lăsaţi liberi pe stradă, mă cunoşteau. Printre ei ne jucam de multe ori (eu şi sora mea Ana), cu Viorica şi Voichiţa (fetele mătuşii Ana lu’ Voin), cu Pică şi Mia (sora lui, vecinii de pe deal), cu Gelu Cârţa (nepot de văr), Nelu Costache, Iliuţă Coţofan, Suciu Marian, fraţii Bubui, Liviu şi Nelu Ţabrea, Rodica Bacea, Anuţa Todea, Emil Slovenski, (cu care am fost coleg de clasă până am terminat liceul) şi mulţi alţii.

Nu se zărea pe stradă, până în calea ferată, nici un copil. Nici măcar vreun adult. Nimeni, nimeni. Parcă pe toţi iar fi înghiţit pământul tocmai atunci. Nu se zărea nimic din ce v-am spus, dar de zărit tot se zărea ceva. Gâştele.

Nu m-am împăcat bine cu aceste surate niciodată. Parcă ştiau că nu le plac. Nici eu pe ele, nici ele pe mine. Nici pe gânsacii lor, nu-i iubesc; mai ales gâturile lor albe şi întinse într-un sâsâit furibund, acompaniat de fâlfâieli10 impertinente din aripi. Şi nu erau puţine. Poate şi de frică… vedeam numai alb în faţa ochilor. Cum să trec să nu mă observe? Am mai aruncat de câteva ori privirea prin curţile caselor, dar de la înălţimea mea n-am întrezărit nici o mişcare. Era limpede: bomboane! sau mă întorceam acasă declarat înfrânt de poporul gălăgios al gâştelor? Nu, ultima parte suna atât de ruşinos, că nu putea să mi se întâmple nici în ruptul capului. (De unde să ştiu eu cât de uşor se poate rupe capul?)

Aşa că: Înainte!

Până la următorul podeţ, şi ultimul (de data asta peste Borugă), nu s-a întâmplat nimic. Mergeam aşa de fin că aproape nu atingeam pământul. Şi deodată, cum am trecut podeţul, parcă

10 fâlfâiri

19

aş fi călcat pe un claxon. Din senin, cu iuţeala unui fulger, s-a declanşat atacul. Gâştele spre mine, iar eu spre ele, către ştrec!

Să scot tenişii din picioare şi să mă apăr?…nu mai aveam timp. Atât ar fi trebuit să mă şi aplec (după cât eram eu de voinic pe atunci). Să iau ceva de pe cap…? Ce? Căci plecasem în capul gol. În mâini…? Doar bancnota de un leu. Am încercat să-mi desfac cu o mână brâul cu care eram încins, dar în fugă l-am scăpat şi cămăşuţa mi-a umflat-o vântul ca pe o pâlnie, lipită de mine în faţă şi deschisă larg spre ciocurile gâştelor a provocare. Alergam cât mă ţineau tălpile, învăluit din toate părţile de aripi zgomotoase, gâturi întinse şi ţipete ca de trompete în avalanşe: GA, GA, GA…GA, GA, GA…GA, GA, GA… Apoi, brusc am simţit o smucitură însoţită de o strângere de gât aproape sufocantă. Şi am alunecat între traverse, ameţit de-a binelea.

Ce se întâmplase?

Am aflat mai târziu, de atâtea ori, că pot să vă redau pe de rost, totul, pe nerăsuflate şi cu ochii închişi.

Roji-neni, soţia lu’ Orbu (cum îi spuneau oamenii), ne-a povestit că stătea la geam pe partea casei dinspre calea ferată. Acolo nu mai dogorea soarele după-amiaza (casa ei, în unghi drept, era în colţul străzii Gârbeşti). De după colţ s-a trezit dintr-odată cu un cârd de gâşte ce fugăreau un copil spre ştrec. Copilul alergând, ori nu ţipa, ori de gălăgia gâştelor femeia nu auzea altceva. Când a trecut prima şină, un gâscan l-a prins de cămăşuţă şi s-au rostogolit amândoi între liniile căii ferate. Deşi s-au ridicat imediat, gânsacul ce nu dăduse drumul la cămăşuţă trăgea îndărăt, iar copilul înainte. Nici unul, nici celălalt nu reuşea să provoace trecerea peste şine, fie înainte, fie înapoi. Nici unul nu era suficient de puternic. Traversele dintre linii erau unse cu păcură şi alunecoase. Deodată…femeia a încremenit. Din spatele

20

Depoului se auzea fluieratul prelung al personalului ce intra cu viteză în oraş.

Să vină din casă prin curte…nu mai avea timp. Şi-a dat drumul pe geam. A căzut în picioare. A alergat la copil. L-a apucat de cămăşuţă şi l-a tras spre ea cu toată puterea. În timp ce se răsturnau amândoi peste pietrişul de lângă traverse zgomotul trenului năvălea ca un torent dezlănţuit din toate direcţiile. După trecerea ultimului vagon, s-a făcut linişte.

Aproape două săptămâni, Roji-neni a fost paralizată de ambele picioare (nu în adevăratul sens medical, ci în imposibilitatea de a-şi păstra echilibrul). Fie din cauza alunecării pe geam, fie din cauza şocului psihic prin care trecuse. Nu ştiu. Probabil din amândouă motivele. Fiind unguroaică, nu ştiu dacă era de religie catolică, reformată sau unitariană. Nu ştiu, şi nici nu mi-ar folosi la ceva. Ştiu doar atât, că eu eram un pui de om care avea nevoie urgentă de ajutor, iar ea a acţionat cum s-a priceput mai bine. N-a ţinut cont că eu eram român iar dânsa maghiară, eu ortodox pe atunci iar ea de altă religie, că îşi pune propria viaţă-n pericol sărind pe geam, sau apărând în faţa trenului. De atunci ştiu că am scăpat cu viaţă datorită ei, fapt pentru care mă considera ca pe propriul ei copil, căruia i-a dăruit din nou viaţă.

De câte ori… mai târziu… treceam pe stradă, ochii ei care mă urmăreau, mă învăluiau într-un fel deosebit. Ca ai mamei mele. Şi am mai învăţat ceva. Ceva ce nu voi uita niciodată. Aceea că: omenia nu ţine nici de etnie şi nici de religie, ci poate… numai de planeta Pământ.

21

P~R~UL TROCII1

Moto: Numai noi trecem, apa şi pietrele… rămân.

acă vine cineva, din centrul oraşului Petroşani, peste pasarelă, apoi pe sub gară, spre cartierul Gârbeşti, ocolind Biserica Mică din lemn, are tot timpul în faţa

ochilor o privelişte colinară, uneori domoală, alteori abruptă, cu câteva pâraie, poieni şi mai multe păduri de mesteacăn, fag sau alun, ce poartă străvechiul nume de „Rancotul cu dealul lui Breaz“.

Acest complex natural al Văii Jiului (ce apare în toate fotografiile cu Gara, Mina de Vest-Dâlja, sau cea de Est-Praga, Turnul de Apă, Depoul, Varniţa, Piaţa veche din Centru, sau chiar de pe care este fotografiat foarte des oraşul şi Munţii Parâng) este format, după cum îi e şi numele, din două dealuri. Unul mai mare şi mai îndepărtat numit Dealul Rancot, şi unul mai mic în faţa lui, ca şi cum l-ar ţine în braţe pe mâna dreaptă, numit Dealul lui Breaz. Acesta îmi pare mai mult lipit decât despărţit de el, prin Părăul2 lui Cotric.

Dealul Rancot, ca orice alt deal, poartă denumiri diferite pentru fiecare parcelă în parte: Colnic, Deluţ, Izvor, Râpti3, Aninii Negri, Prunii lu’ Bidiga, Făţâi, După Pomni4, Poieniţă, Obârşie, La Cruce, Coada Şesului, La Troacă, La Cireşi, Întraparaie5, Rariş, Coşul lu’ Papalucă, Poiana lu’ Calarău, Curătură, Capu’

1 Pârâul Troacei 2 Pârâul 3 Râpe 4 Pomi 5 Între Pâraie

D

22

Dealului, Faţa Dealului, În Şes, Faierug, Cioaca, La Ptetri6, Dosu’ Dealului (În Dos) şi ultima, Faţa Itolii (începând de La Cruce, pe cărare, până la Părăul Jariştei spre Frăsânet, Chiciora şi dealurile celor din Dâlja).

Dealul lui Breaz are şi el: Cracele (de fapt dâlma dinspre Deluţul Rancotului), lângă acesta Priboiu (faţa abruptă şi stâncoasă mărginită de Jiu), Săci (joampa mare a boţonilor), La Foloangăr7 şi Lerca (poiana de deasupra Cracelui şi a Priboiului până La Cruce în Obârşie), toate dinspre Rancot spre cartierul Boţoni şi înspre oraş.

Neamurile din partea mamei, care fuseseră expropriate pe la 1869, în favoarea căii ferate, a Depoului de locomotive sau a Gării din Petroşani (familiile Drăgan, Ştefoane, Gârbea şi Baran) s-au mutat pe deal cu case cu tot, unde până atunci avuseseră doar grajdurile cu animale şi grădinile cu pomi fructiferi. În locul holdelor expropriate au desţelenit pământuri noi de pe deal unde şi-au cultivat aceleaşi produse ca şi în Lunca Jiului până atunci.

Prin faţa casei părinţilor mei, din Deluţ, în care m-am născut (mai târziu când eram la liceu părinţii au mai cumpărat o casă cu grădină, jos, lângă calea ferată tot în Gârbeşti) curge destul de grăbit un pârâu cu cel mai mare debit dintre toate pâraiele Rancotului, numit simplu Părăul Trocii.8Aceasta, pentru că în dreptul izvorului său, Dealul Rancot ia formă de covată, de fapt un pinten de deal cu un val de pământ în faţă numit atât de sugestiv: „Troacă“.

Unii spun că „apa trece şi doar pietrele sunt cele care rămân“. Alţii crezând că îndreaptă lucrurile susţin, dimpotrivă, că

6 La Pietre 7 Funicular 8 Pârâul Troacei

23

piatra e cea care „se macină şi trece“ şi „doar apele rămân curgând“. Nu ştiu cât adevăr şi cât fals găsim în cele două judecăţi, dar simt că în misterul unui pârâu de munte se găseşte ceva mai mult, sau ceva care merită descifrat.

Uneori iubesc Părăul Trocii ca pe o scrisoare din partea celor care nu mai sunt. Alteori absenţa lor şi prezenţa lui mă împing la gelozie (el există încă, şi ei nu). El are apă, pietre, maluri ca în vremea lor. Poartă acelaşi nume din alte vremuri. Iar ei stau ascunşi în mormintele presărate prin grădinile Rancotului (în Deluţ, la Izvor, în Obârşie, la Troacă), sau chiar în alte locuri uitate de toţi.

Cum să înţelegi misterul dragostei şi geloziei faţă de un pârâu care ţi-a văzut străbunii, când ei s-au privit în apele lui. Care s-a jucat cu palmele şi faţa lor. Le-a spălat, cânepa, lâna, scutecele şi hainele de când s-au născut şi până au murit. Le-a adăpat oile, vacile, caii, toate animalele şi păsările. Şi chiar vasele, aşezate apoi pe poliţe şi stelaje, le-a spălat. Şi tot el, a mângâiat picioruşele copiilor ce-şi lăsaseră încălţările pe malurile lui.

Nu cred că aveam mai mult de 5 sau 6 ani, când într-o zi însorită de vară, după ce petrecusem destul timp în curtea casei, stăteam pe un scăunel (fiecare copil avea scăunelul lui, pentru că tata era confecţionerul) şi loveam cu picioarele în pârâu până mă udam de-a binelea.

Adesea mă întindeam pe o pătură la soare (pusă de mama din vreme) pentru a mă usca la loc; după care reluam ritualul de la capăt şi adormeam, ca atunci, pe cine ştie unde prin grădină, peste o grămadă de fân.

În acea zi, mama se pregătea să zugrăvească. Scosese în faţa casei o troacă mare (mare în ochii mei de atunci), pe care o umpluse cu bulgări mărunţi de var, peste care tata turnase mai

24

multe găleţi cu apă de la pârâu. De câte ori zugrăvea casa, mama văruia şi toţi pomii din ogrăzi. Aşa că pregătea suficient var stins pentru toată treaba ce o avea de făcut. Îmi petrecusem mai toată dimineaţa, bucuros nevoie mare, scormonind cu un băţ printre bulele jucăuşe din troacă.

Să tot fi fost ora 3 după amiază când m-a trezit din somn fluieratul tovarăşului meu de joacă, Pică (pe numele lui adevărat Boţa Miron). Fiind mai mare cu câteva luni decât mine, era deja în clasa întâi, primară. Acesta cobora pe dâlma numită Crace, încet, spre oraş. La auzul chemării, eu am sărit ca pişcat de lipitori. Am luat la repezeală un ciot din gard (pe care l-am investit, ad-hoc, cu puteri de pistol). Am deschis poarta curţii să am spaţiu suficient ca să nu cad, chipurile, în pârâu. Şi cucerit de puterea jocului am început să strig cât am putut de tare: POC, POC, POC… Pică, dragul de el, se apleca spre pământ şi se ridica, spre marea mea satisfacţie şi provocare.

Şi n-ar fi fost nimic neobişnuit, dacă în timp ce strigam aş fi rămas pe loc, dar nu, în agitaţia mea furibundă mergeam de-a-ndărătelea cu faţa spre el şi cu spatele spre casă ţopăind şi ţipând: POC, POC, POC, POC…POC…

Ce s-a întâmplat mai departe eu nu mai ştiu. Căci mie „mi s-a tăiat filmul“ după ultimul… POC. Aşa că mama şi tata mi-au povestit mai târziu spaima prin care trecuseră. Adevărat aşa cum prevăzusem, n-am căzut în pârâu, nu, nu, dar…am căzut în altceva.

Căzusem în troacă. La început de-a curmezişul. Apoi zăpăcit de ce mi se întâmplă am căutat să mă ridic şi am alunecat de-a lungul ei. Era suficient de mult încât să mă scufund cu totul în varul bobotit ca laptele la foc afară.

25

În zadar strigase mama, la geam, din toate puterile să mă opresc din mers. Eu oricum nu mai aveam nici o treabă cu cei de la spatele meu. Ştiam eu de la bunici că un jendar9 ca să nu scape cătana, 10 care dezertează, trebuie să nu o piardă cumva din ochi. Aşa că totul se reducea la dâlmă şi la Pică.

Abia a mai avut biata mamă vreme să iese din casă ca o furtună; să mă prindă aproape din zbor, să alerge întins spre pârâu, şi să mă aşeze sub jgheabul lui ca pe o rufă la clătit. Ajunsesem în apă gol puşcă. Am fost ţinut aşa vreo 3 minute. Varul nu reuşise să-mi acopere toată faţa. Se ridicase doar peste bărbie până în dreptul urechilor.

Bineînţeles, că după aceea mi-am luat eu porţia de scatoalce, „a la fundu’ gol“, terenul fiind gata pregătit; urmată de strămutarea la bunici (care locuiau tot pe deal, aproape de noi), mai mult pe sus decât pe jos; unde am şi rămas cu domiciliu forţat până la terminarea treburilor din acea zi.

Dacă…n-ar fi fost Părăul Trocii?... Dacă…n-ar fi fost mama prin apropiere?...Îmi e greu să mă gândesc cum ar fi fost. Nici azi nu ştiu prea bine ce simt când îmi pun mâinile căuş sub jgheabul aceluiaşi pârâu, sau când urmăresc curgerea lui învolburată peste pietrele alunecoase din cale.

Nici mama şi nici tata nu mai sunt. Nici bunicii şi nici casele lor. Dar pârâul mai este. Este aşa cum era el atunci când erau bunicii copii. Iar bunicii bunicilor lor s-au jucat cândva în el şi în jurul lui. Curge şi acum, cum curgea şi atunci. Coboară dealul în mersul lui, până se uneşte cu apele unui alt Izvor şi cu Părăul lui Cotric. Mai nou, este murdărit de Borugă, 11 de la

9 jandarm 10 soldat 11 pârâu colorat de motorină şi uleiuri

26

Depou, după care se ascunde în apele Jiului de Est, ruşinat, dar liniştit parcă de şesul Gârbeştilor. Şi dispărând… nu are cum să ştie că la urma urmei, nici apa şi nici pietrele nu trec… întru-totul… niciodată.

Cum să înţeleg misterul dragostei şi geloziei faţă de un pârâu? Şi mai ales atunci când eu, trecătorul, stau faţă în faţă cu cel care rămâne… să poarte mai departe, veşnicul şi acelaşi nume: Părăul Trocii?!

Nimic mai dureros: numai noi trecem, apa şi pietrele… rămân!

27

FLUIERA{ DE FAG…

Moto: Uneori, cea mai inteligentă mişcare a vieţii nu e lupta, ci…evitarea ei.

raga şi Bosnia sunt cele mai vestite, cu ghilimelele de rigoare, cartiere ale oraşului Petroşani, înfiinţate după stabilirea, de o parte şi alta a Dealului Maleii, a minerilor

proveniţi din vastul imperiu Austro-Ungar. După obiceiul din Vale, toţi noii veniţi erau înfieraţi de ţăranii băştinaşi cu numele localităţii sau ţării de unde proveneau. Cu câteva blocuri şi barăci provizorii pentru noii angajaţi la minele de cărbune, cartierele de acest tip adăposteau o lume pestriţă ca origine, dar uniform de săracă, vulgară şi bolnăvicioasă la propriu, datorită multor neajunsuri. Majoritatea bărbaţilor dacă nu erau mari consumatori de alcool, atunci sigur erau cu silicoză sau TBC, la care se mai adăugau sporadice epidemii de holeră, difterie sau tifos exantematic.

Cele câteva familii de ţărani jieni, care fuseseră foarte bogate, rămase printre puzderia de nou veniţi, în urma exproprierilor forţate (uneori fără nici o despăgubire), sărăciseră şi ele. În Bosnia se mai găseau doar casele Buzduga (Dan şi Gheorghe), despre care a rămas până astăzi strigătura la joc1:

„Sărăcie und’ te duci?

Peste apă la Buzdugi. Da’ cine te trece apa2? Gheorghe Buzduga cu iapa.“

1 Dans popular 2 apa Jiului

P

28

Era de mirare, căci Buzdugii erau oameni de vază, buni gospodari, printre cei mai bogaţi din partea locului. Urmaşii lor de astăzi sunt din nou ca strămoşii lor: frumoşi, avuţi şi mândri de realizările lor, în ciuda greutăţilor prin care au trecut de-a lungul timpului. Nana Dumitra lu’ Dan şi nana Lina lu’ Dan erau cele mai frumoase fete din vremea lor.

Pe cât erau de sărace, pe atât, cele două străzi ale cartierelor de muncitori, amintite, colcăiau de copii şi de câini. Şi această situaţie nu pare specifică României.

Din Gârbeşti, cartierul unde locuiam eu şi toate neamurile din partea mamei, puteai ajunge destul de repede în Dealul Maleii, căci era aproape. De fapt, cei din Maleia au proprietăţi la noi în Dealul Rancot (Savu lu’ Pătru Lăzurean, Dan Bârlida, Ion Iacob etc.), încât cred că Gârbeştiul şi Dărăneştiul au aparţinut de Maleia, înainte de venirea celor din Pietros în Lunca Văii Jiului. Dealul Maleii desparte Petroşaniul de Petrila şi aparţine de satul Maleia. Datorită poziţiei sale centrale, cea mai mare parte a lui era proprietatea statului şi era utilizat ca imaş pentru vitele celor din satul Maleia şi cartierele cu jieni (ţărani băştinaşi) din apropiere: Dărăneşti, Gârbeşti, Boţoni, Lăbani.

Pe acest deal ne întâlneam toţi copiii din locurile amintite şi păşteam vacile grupaţi pe categorii de vârstă (pe căprării, cum râdeau părinţii de noi), pentru că fiecare vârstă avea jocurile specifice ei. Erau: Ioane, Veta, Dorica, Gheorghe şi Cheţa Cigmăian, Nelu, Cornel şi Sâli Teian-Serdan, Lenuţa şi Cheţa Boţa, Lazăr şi Traian Gălăţan, Doina şi fratele ei Doru din Maleia etc. Cred că asta era căprăria din care făceam parte eu cu sora mea Ana. Ceilalţi erau mai mari ca noi şi nici nu-i ştiu după nume ci doar după poreclă.

Jocul cel mai la îndemână al copiilor era dansul popular specific Văii Jiului, numit „învârtita jienească“, sau simplu

29

„jiana“, aşa cum cei din Ţara Haţegului aveau „haţegana“ (azi în tot Ardealul se dansează jieneasca noastră şi haţegana hunedorenilor noştri). Jieneasca are zeci, poate chiar sute de variante interpretate la fluier, dar ritmul rămâne mereu acelaşi, inconfundabil. Flăcăii învăţau de mititei să cânte la fluier, căci nu exista casă de jian, care să nu aibă la grindă, una sau mai multe fluiere, unse cu ulei pentru a nu crăpa lemnul din ele.

Nici un tânăr nu exersa la fluier în prezenţa altora. De aceea nimeni nu putea învăţa păzind vacile, ci numai când era la oi, căci la oi e un singur cioban cu câinii lui în zonele subalpine, „la pădure“ (cum spunem noi), adică pe văile şi pe la poalele munţilor, unde fiecare gospodar avea proprietăţi de pădure şi fânaţ, colibă din bârne, staul pentru oi, grajduri pentru vaci, cocini de porci şi cel mai adesea şi câte o holdă cu bucate (Ai noştri aveau în Părăul Plopului, în Smreac şi în Preluci). În toate aceste 3 locuri puteai să cânţi la fluier toată ziua că poieni şi păduri erau şi sunt până azi cât vezi cu ochii, iar cel mai aproape vecin e la sute şi mii de metri distanţă. Pe astfel de coline s-au născut, probabil, doinele noastre păstoreşti şi cântecele de cătănie. Bătrânii spun că poienile Plopului şi pădurile din jur răsunau de cântecele nevestelor tinere ce aveau bărbaţii la război sau în cătănie. De la bunica (Baran Măriuţa, fostă Drăgan) am auzit şi învăţat doina: „M-o luat neamţu’ cătană“, care o ştia cu mult înainte de a o cânta Lucreţia Ciobanu, culeasă de la prietenii ei din Taia şi Cimpa (sate din jurul Petrilei).

Dacă urcai cu oile sau vacile „la munte“, în zonele alpine, acolo era şi este o altă rânduială. Acolo proprietatea era şi este „în devălmăşie“, adică totul e al tuturor: muntele, stâna unde fiecare familie are câte un pat pe un perete al stânei şi o poliţă (comarnic), în mijloc fiind vatra focului, pentru toţi. Bineînţeles că acestea au fost obţinute prin cumpărare cu cotă parte, atât pământul cât şi stâna şi au fost lăsate moştenire. După numărul stânelor, muntele Şureanu, ca şi ceilalţi munţi, este până azi împărţit pe porţiuni

30

bine delimitate cu nume moştenite din străbuni: la Gard, Preluca, Tâdva, Boul, Ştevie, Cleanga, Poienile Tăii, Brăteanu, Dealul Popii, Muncelul Birăonilor, Comarnicele. (Din partea tatălui, familia Blaj, noi moştenitorii, avem pat în stâna din Ştevie, iar din partea mamei, familia Baran, avem pat în stâna din Cleanga).

Datorită munţilor, şi obiceiului de a cânta la fluier, ţăranii din Valea Jiului nu au folosit niciodată la joc în decursul veacurilor, lăutari cu ceteră, sau vioară. Concurente ale fluierului au fost, în ultimul timp, doar torogoata3 şi saxofonul. Există şi azi, în Vale, fluieraşi vestiţi, precum Grunţă Petru (Pătrucă al lu’ Ispas, cum îi ziceam noi în Muncelul Birăonilor), cu care m-am întâlnit vara trecută în Valea Popii. Nu-l mai văzusem din copilărie.

În astfel de împrejurări, se înţelege cât de important era pentru orice băiat să înveţe cântatul la fluier. De această dorinţă nu am scăpat nici eu. Aşa că nu era săptămână să nu amintesc tatei de târgul de la Haţeg sau de la Pui, unde se găseau fluiere pentru toate vârstele şi toate gusturile. Atât de strânsă devenea legătura sufletească între ciobănaş şi fluierul lui încât preotul Traian Moşic (ţăran din Taia, azi cartier al oraşului Petrila), de câte ori venea de Bobotează „cu Iordanul“ pe la noi, nu se putea abţine şi după ce termina mica slujbă îl ruga pe tata să „zică din fluieră“, iar el o lua pe mama la joc (ca în tinereţe), de sunau podelele casei, sub privirile încurcate ale copiilor.

Într-o zi s-a întâmplat minunea. De sub aripa căputului4, ţinută de mâna stângă, tata a scos, cu dreapta, uşor, la iveală un fluier alb ca laptele, de 30-35 cm lungime, cu 6 găurele pentru degete, ce păreau guri fermecate, de sunete rotunde, gata pregătite să cânte singure. L-am luat în mâini, m-am uitat la tata în aşa fel

3 taragotul 4 haina groasă de postav negru, pentru iarnă

31

încât m-a ridicat în braţe (deşi rar avea tata vreme de aşa ceva), apoi l-am dus la gură, nu să cânt, sigur că nu, ci doar să-l sărut fără să observe nimeni cât îmi era de drag. Am dormit apoi toată iarna cu el lângă mine, fără să ştie alţi copii de el, doar fratele meu, Onu, care avea de mult unul pe măsura vârstei lui de adolescent, şi surorile mele Marina, Ileana şi Ana, care nu dădeau nici doi bani pe proaspăta mea achiziţie.

A trecut iarna, a venit primăvara, am împlinit 7 ani şi am primit cu bucurie vestea, că în acel an, voi începe şi eu şcoala atât de mult aşteptată de toţi cei ca mine, ce habar nu aveau… ce aşteaptă. Creioane, culori, uniformă, gumă de şters, alfabetar, numărătoare, traforaj etc. etc. Bezele! Bezele! Nu avea cum să-mi treacă prin minte că şcoala ar putea însemna şi altceva. Dar naivitatea prinde bine uneori.

Până pe 15 mai, vacile, caii şi oile păşteau libere pe dealul Rancot, noi copii mergeam doar seara după ele. Vacile de obicei veneau singure, numai oile şi caii nu. După acea dată păşunatul în Rancot era oprit. Oile cu ciobanii şi caii urcau la munte, la stâne. Vacile, majoritatea le păşunau în Dealul Maleii, copiii intrându-şi în rol mai de voie, mai de ne voie.

Nu ştiu cum s-a întâmplat că tocmai în prima dimineaţă când trebuia să ne sculăm cu noaptea-n cap şi să mergem cu vacile, pe mine nu m-a sculat nimeni. Fiind cel mai mic dintre fraţi, poate că mama s-a gândit să mă lase să mai dorm. Nu reuşise să descopere cu câtă nerăbdare aşteptam eu întâlnirea cu tovarăşii de joacă din Dealul Maleii, mai ales să le arăt minunea mult aşteptată, fluierul. Când m-am trezit singur pe la 9 sau 10, nu-mi venea să cred că toţi au plecat fără mine. Tata la serviciu, mama cu Ileana prin grădină, Marina la bunici, Onu la ucenicie, iar Ana… cu vacile în Dealul Maleii. Cum a putut să plece fără mine?! Că doar nu ne plăcea să mergem de unul singur. Nu mai

32

ştiu ce explicaţie mi-am dat, dar ştiu că m-am sculat hotărât să îndrept eu lucrurile.

M-am îmbrăcat frumuşel, după ce m-am spălat pe ochi, la pârâu, ca să nu mă spurce cucul „de bună samă“. Mi-am făcut rugăciunea de dimineaţă. Am luat fluieraşul în mână şi fără să spun nimănui nimic am plecat singur-singurel spre Dealul Maleii. Coborând în şesul Gârbeştilor, am trecut podul peste Jiu până la Abator, apoi am traversat pe sub barieră căile ferate, vreo 3, urcând pe lângă casa lui Darciuc şi aşa, m-am pomenit pe pod în şoseaua principală a cartierului Dărăneşti. Aici m-am oprit căci eram în încurcătură. În faţa mea existau 3 variante.

Puteam urca pintenul, numit Scăuniş, spre Faţa Dealului Maleii, până la Foloangărul5 din deal. Da, puteam urca, dar chiar acolo era un canton cu un paznic şi mă temeam să nu-mi ia fluieraşul. Puteam merge tot înainte pe lângă şcoala nr.3, dar drumul trecea prin cartierul Bosnia pe care vi l-am descris deja, ca faimă. Mai exista a treia variantă şi cea mai scurtă, ca distanţă. Să merg pe şoseaua principală a oraşului, prin cartierul Praga (tot atât de breaz), şi de acolo să urc pe lângă casa lui Vuculescu, prin plantaţie ca să ajung direct la grupul de copii ce îşi păşteau vacile prin preajmă. Am ales cu inima strânsă ultima variantă. Nu ştiu nici azi, dacă alta ar fi fost mai bună.

Câtă vreme am mers pe drumul ce ocolea Gara Mică, spre uzina ACP, pe lângă case, autobuse, camioane, biciclete, totul a fost cum mi-am dorit. Dar când am început să urc panta printre barăcile coloniei Praga, primii care m-au întâmpinat au fost câinii. Nu m-am temut nici atunci, cum nu mă tem nici azi de câini. Tata (cum am mai spus) m-a învăţat să rămân calm, să mă deplasez cât mai încet, dar să nu mă opresc, să îi cert fără să gesticulez pe noii sosiţi, apoi să vorbesc prietenos cu următorii, să-i las să mă

5 Funicular

33

miroase fără să încerc să pun mâna pe ei şi ca la stână, cu câinii m-am descurcat de minune. Da, cu câinii. Dar mai aveam un hop: copiii înfometaţi ai săracilor din Praga. (Ţin minte până acum că în anii următori la şcoală le duceam toamna şi chiar şi iarna, mere şi pere, iar unul din ei m-a întrebat cam aşa: „Deci tu ai acasă mere şi pere să mănânci să te saturi?“). Pe atunci mi s-a părut aşa de neobişnuită întrebarea, că am reţinut-o până azi.

Copiii, spre surprinderea mea m-au înconjurat gălăgioşi, dar cu râsete, ţopăieli jucăuşe, că odată prins la mijloc, mai-mai să cred că vor veni cu mine la ceilalţi copii, unde le-am spus că mă duc. După un vacarm obişnuit, cel mai înalt dintre ei le-a făcut semn să tacă. Parcă îl văd şi acum: cu faţa alungită, cu pomeţii proeminenţi, centraţi de un nas ondulat şi strâmb (probabil avea deviaţie de sept, sau o sechelă post-traumatică), iar prin pantalonul scurt şi peticit înaintau spre pământ două picioare piele şi os, legate prin genunchi tumefiaţi ce contrastau puternic, între ei. Desculţ, cu bustul gol, dominat de aspectul arcurilor costale, marcat de o respiraţie zgomotoasă, transpirat şi murdar din cap până în picioare, părea o umbră rătăcită printre vii.

Când mi-a cerut să-i arăt şi lui fluieraşul, mi-a zâmbit, rugându-mă şi din priviri, şi-a întins amândouă mâinile spre mine ca într-un ritual de rugăciune obişnuit, încât i l-am întins hipnotizat fără să-mi dau bine seama ce fac. L-a luat în mâini, l-a mângâiat, l-a ţinut aşa un timp uitând-se pierdut vreo câteva secunde (moment în care nu l-am scăpat din ochi). Poate de aceea mi-l amintesc atât de bine. L-a dus la gură, a suflat în el de mai multe ori, apoi cu putere. S-a poticnit, asaltat de un acces de tuse, şi a scuipat ceva galben-verzui. A mai suflat de câteva ori, jucându-se cu degetele pe delicatele găurele şi…după un sunet strident, a rupt-o la fugă spre barăci făcându-se nevăzut cu fluierul meu cu tot. Ceilalţi… nu se mai opreau din râs.

34

Ce s-a întâmplat în sufletul meu, nu trebuie să mă întrebaţi. A fost prima mea întâlnire cu nedreptatea, cu umilirea în public până la disperare. Nici nu ştiu cum am reuşit să mă întorc acasă. Lucru şi mai trist, m-am întâlnit pentru prima dată şi cu minciuna. Cum să spun celor de acasă ce mi s-a întâmplat? Cum să-i spun tatei? Le-am spus că l-am pierdut pe drum printre barăcile din Praga. După o săptămână, le-am spus adevărul. Între timp cred că ochii celui care m-a păgubit m-au determinat să-l iert. Dar nu de tot. Asta s-a întâmplat mult mai târziu.

După un an, l-am întâlnit la şcoală. M-am interesat cum îl cheamă. Era în clasa a IV-a. Absentase un an. Fusese la sanatoriu. Era de câţiva ani, bolnav de TBC. El şi încă 3 copii de şcoală, toţi din Praga. Contactul cu saliva bolnavului, e foarte contagios. După o săptămână nu a mai venit. Spre primăvară am fost duşi cu învăţătoarea, la înmormântarea lui. De fluier mă eliberasem de mult.

Ar fi putut să mi-l dea înapoi, atunci, după ce a suflat în el. Apoi, ar fi putut să mă roage să-i cânt eu… puţin, din fluier. Şi ce m-aş mai fi b-u-c-u-r-a-t!...Pentru puţină vreme desigur…Dar n-a fost aşa.

Sufletul lui era al unui băiat bun. Nu cred că ştia că era contagios şi că saliva lui răspândea moartea. Nu m-a lovit. Nu a pus copiii să mă bată. Nu a asmuţit câinii la mine să mă sperie. În timp ce inima lui se lega de fluieraşul meu s-a gândit că cel mai bun lucru e să fugă cu el. Şi aşa a făcut. Poate aşa l-a îndemnat Dumnezeu?...Nu ştiu. Ştiu un singur lucru. Că trăiesc. Şi le mulţumesc la amândoi!

Deşi m-a durut enorm înşelăciunea, nu am schiţat nici un gest disperat de a-mi recupera fluierul. Asta, sigur nu din înţelepciune, nici din ştiu eu ce mărinimie, ci…de frică. Cu

35

ajutorul părinţilor mi-aş fi putut recupera fluierul. Dar, cu ce m-aş fi ales?!...

E adevărat! Foarte adevărat! Uneori, cea mai inteligentă mişcare a vieţii, nu e lupta, ci…evitarea ei. Pentru că, nu întotdeauna, tot ce deplângem este şi… vrednic de plâns.

36

MIRAJUL FOCULUI…

Moto: Focul care ucide poate da viaţă. Viaţa însăşi este un foc. Uneori un vulcan, alteori doar un fum.

u ştiu de ce unii interpreţi ai Istoriei, ţin cu tot dinadinsul ca focul să fi venit pe lume tocmai în munţii noştri Parâng. Există scrieri, destul de pertinente, care în

pofida evidenţelor, susţin totuşi acest lucru. După geograful Ion Conea şi scriitorul Sebastian Stanca, denumirea de „Parâng“ ar veni de la grecescul „Pharangos“, locul din Caucaz, unde (susţin Eschil şi Herodot) a fost pedepsit Prometeu, titanul ce a furat focul de la Zeus şi l-a dăruit oamenilor.

Mi-e foarte greu să cred, ţinând cont de alte scrieri mai vechi, precum „Theogonia“ lui Hesiod şi dialogul „Protagoras“ al lui Platon, că s-ar putea ajunge la o asemenea concluzie. Nu pentru că ar fi vorba de alte denumiri în legenda acestora (de muntele Kazbek sau Elbrus şi nu de Pharangos), ci mai ales că explicaţia celor doi români amintiţi este uşor în afara unui context plauzibil.

Cum se face că celelalte denumiri ale munţilor Văii Jiului dinspre Oltenia: Lotru, Mija, Stoiniţa, Mândra, Cârja, Straja, Vâlcan (Vulcan e forma târzie) sunt toate de origine slavă (slava veche) şi doar Parângul face excepţie!?. Dacă ne gândim la cnezatul lui Litovoi şi la cele două teritorii străbătute de Jiu în Oltenia: Jiul de Munte (Gor-Jiu) şi Jiul de Vale (Dol-Jiu), unde în slava veche „gor“ înseamnă „munte“ şi „dolina“ înseamnă „vale“1, atunci e imposibil să neglijăm influenţa majoră a limbii 1 Vezi cartea „Din cele trăite printre oamenii de la izvoarele Jiului” a preotului Traian Moşic, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2009, pag. 120

N

37

slavone în toponimele din regiune. Originea slavă a denumirilor predominând în Oltenia, e limpede că numele de Parâng va veni tot de acolo.

Dacă priveşti munţii dinspre localităţile gorjene (Novaci, Crasna, Polovragi – toate denumiri slave), atunci vârful cel mai înalt apare dincolo de Rânca (Runcu/Rânca, ambele denumiri întâlnite în Gorj, însemnând, la români, teren despădurit folosit ca păşune pentru animale). În aceeaşi limbă slavă „dincolo de Rânca/Runcu“ s-ar rosti „Pa – Rânca/Runcu“ („Pa“ însemnând „dincolo de“ sau „după“), adică „Parânca“ sau „Paruncu“, „Parâncu“. De aici până la Parângu/Parâng, e doar o guturală mai lungă „g“, ce va înlocui o guturală mai scurtă „c“, într-o terminală a unui cuvânt (vezi „ţara Harszoc“ în Diploma Cavalerilor Ioaniţi – 1247, şi mai târziu „ţara Haţeg“). În aceeaşi limbă slavă, ziua de duminică (voscresenie-înviere) era numită la început „nedelia“, adică „nu lucra“, de unde „nedeia“ la noi ca sărbătoare şi denumirea până azi, la slavi, a zilei de „luni“: „pa-nedelnik“, adică „dincolo de, sau după duminică“. Deci astfel de construcţii lingvistice nu doar erau posibile, ci se şi practicau.

Cât despre grecescul „Pharangos“ („Ph“ se citeşte „f“), adică Farangos, care nu înseamnă „munte“, ci „vale“, cum e folosit în Septuaginta2, în Iosua 15.4: „Valea Egiptului“ şi nu „Muntele Egiptului“, în legătură cu muntele Parâng, pare de trei ori neavenit. Aceasta pentru că termenul „Pharangos“: 1) – nu înseamnă munte ci vale, 2) – nu e amintit de Hesiod (părintele legendei lui Prometeu) şi 3) – e prea singuratic pentru muntele Parâng, înconjurat de peste zece toponime slave.

2 traducerea grecească a Vechiului Testament în vremea Ptolemeilor în Egipt

38

Există totuşi, în lumea jienilor, fără vreo legătură cu Prometeu, un miraj adevărat al focului. O plăcută înfiorare, ca un revers al său, ori de câte ori suntem în preajma unei flăcări. De câte ori aprindea mama focul în sobă la bucătărie, scaunele goale se umpleau ca prin minune, căci noi copiii aveam întotdeauna simţurile legate de foc, de tigaia pentru clătite şi de ce nu, de măiestria inventivă a bucătăresei.

Nu voi uita niciodată locul cel mai drag copilăriei mele: Plopu, o vale subalpină din masivul Şureanu. Acolo duceam vara animalele: vaci, cai, găini, câini, pisici. Oile mergeau sus la stână, în zonele mai înalte, alpine ale munţilor. Expresiile „la pădure“ şi „la munte“ însemnau de fapt: „la colibă“ şi respectiv „la stână“. Atât Pârâul Plopului, cât şi Poiana Plopului au ceva misterios în aranjamentul natural al Creaţiei, alcătuind o îmbinare de lumină şi întuneric, greu de asamblat din cauza mulţimii de particularităţi care de care mai atrăgătoare. Cărarea spre acest loc, aflat la aproximativ 7-8 kilometri de casa părintească din Petroşani, se desprinde din drumul forestier al văii râului Galbena, aproape de coliba lui Vănucă.

Gura Pârâului Plopului începe cu şopotul grăbit al apei ce coboară dinspre munte, acoperită de bolta crengilor de fag, unite deasupra ei ca o platoşă romană în faţa săgeţilor dogoritoare ale soarelui. Dacă treci noaptea prin acest tunel natural de verdeaţă (mergând pe jos aproximativ 15 minute), pe lângă sclipiciul şerpuit al pârâului şi foşnetul blând al frunzelor, o puzderie de luminiţe, de „licurici“ din mucegaiuri fosforescente de pe buturugile şi crengile lovite de putrefacţie îţi paralizează atenţia, aproape ca o cădere în transă. Acesta era nu demult şi drumul lupilor între muntele Prislop şi Jigorul Mare. Jienii ştiau că lupii în călătoriile lor urmează vadul pâraielor ca şi câinii turbaţi, de altfel.

39

La sfârşitul Poienii Plopului, ca proprietate a bunicilor şi a părinţilor mei, Pârâul Plopului, prin afluenţii săi, poartă pe vecie imaginea unui braţ ce uneşte cinci degete răsfirate pe dealuri şi transformate în pâraie ce coboară învolburate printre şase coline despădurite. Pe două din aceste dâlme învecinate, existau până nu demult, două colibe. Amândouă erau din bârne cioplite, una din brad (a bunicilor), iar cealaltă din fag (a părinţilor). Fiecare colibă era înconjurată de câte o grădină cu holdă şi câţiva pomi fructiferi alături de grajduri pentru animale. Toate erau acoperite cu şindrilă (sau prăştilă, cum se numeşte prin partea locului, de brad sau de fag). Pe uşa colibei de brad am încrustat anul 1964. Aveam pe atunci 13 ani.

În toiul verii, oamenii făceau fânul. Se auzeau ascuţitul şi bătutul coaselor, când bătrânii spuneau că se închide gura cucului („Cum aude cucul ascuţitul coasei, nu mai cântă!“- se exprimau ei, siguri pe situaţie). Câte un flăcău zicea din fluier, altul chiuia. Soarele sau ploaia mângâiau fruntea brazilor dinspre vârfuri şi a fagilor dinspre vale. Fetele răspundeau prin alt chiuit ce acompania vorbele oamenilor, sau strigătele lor unii către alţii.

Nimic din natură nu trezeşte însă, fiori mai nuanţaţi decât focul şi aprinderea lui. Deşi apăruseră cutiile cu chibrituri, bunicul nu şi-a lepădat din buzunarul brâului3 din piele cu care era încins: iasca, cremenea şi amnarul, până în preajma vârstei de 90 de ani, cu câţiva ani înainte de a muri. Era născut în anul 1890. Aprinderea focului cu amnarul este un adevărat ritual, aproape sfânt. Odată aprins şi apoi folosit, crengile arse se înveleau cu cenuşă, înainte de a se stinge complet. Tăciunii aprinşi, înveliţi, conservau focul de seara până dimineaţa, sau de dimineaţa până seara, încât la dezvelire jarul mocnit aprindea

3 chimir ardelenesc, sau şerpar, bătut cu modele aurii şi argintii, de meşteri haţegani

40

uşor o mână de crenguţe uscate, sau aşchii de brad făcute cu brişca (briceagul nedespărţit al ardeleanului).

Seara, prin lăsarea întunericului, oameni şi animale intrau sub semnul fascinaţiei focului. Deşi aveam sobă cu plită în colibă, pentru zile ploioase, friguroase sau chiar pentru iarnă, aprinderea focului în vatra special amenajată afară, punea în mişcare chiar şi animalele şi păsările sălbatice din preajmă. Unele fugeau foşnind prin pădure, altele se apropiau, dar momentul cel mai impresionant al înălţării vâlvătăilor într-o mare de întuneric, ni se părea nouă copiilor, mirific.

Am iubit întotdeauna libertatea focului jucându-se cu vântul, ori alunecările flăcărilor pe bolta răsturnată a căldării cu lapte, sau zvâcnetul scânteilor din bradul uscat încolţit de săgeţile roşii-vineţii ale vetrei pârjolite de jar. La fel de mult am iubit, acasă, focul cuptorului în preajma sărbătorilor sfinte de Paşti şi de Crăciun. Chiar încrucişarea lemnelor pe vatra cuptorului, apoi mesele cu tigăi şi vailinguri4 din care aluatul dădea pe deasupra, aromele de pâine şi cozonaci din cuptor, amestecate cu fumul de la uşa cuptorului închis, dădeau sărbătorilor acea măreţie a vetrei străbune ce nu poate fi uitată vreodată.

În grădina din Plopu, în apropierea focului, răzvoarăle5 cu ceapă, usturoi, pătrunjel, salată verde etc., erau înconjurate cu tufe de agrişi (agrişele nu apucau să se coacă niciodată din cauza noastră, a copiilor), iar câţiva pruni, corcoduşi şi meri, străjuiau peretele, hotar cu grădina, al colibei de brad. De la colibă o potecă ducea spre pârâul dinspre plai, prin valea lui, iar altă potecă ducea prin faţa grajdurilor spre celălalt pârâu ce străjuia dâlma cu coliba de fag şi grajdurile ei. De-a lungul timpurilor

4 vase mari emailate de 10-15 -20 litri, ovale şi cu două toarte 5 straturile

41

pâraiele săpaseră văi adânci, destul de late că ai fi putut merge cu tractorul prin ele. Am pornit agale pe această din urmă potecă, cu gândul să trec prin vadul pârâului spre coliba părinţilor mei, pentru mulsul vacilor. Mergând mi-am amintit o întâmplare povestită de bunicu, ce se petrecuse prin anii 1929-30.

Era toamna târziu, cu oile şi vacile la colibă în Plopu, hotărât să rămână şi în prima parte a iernii până va termina tot fânul din clăile de acolo. Fusese o vară secetoasă şi atât iarba cât şi frunzele de fag de pe jos sfârâiau de uscate, sub paşii trecătorului. Oile păşteau împrăştiate în jurul ogrăzii, iar câinii se hârâiau în faţa colibei, la vasul cu zer, clănţănindu-se care să bea primul. Bunicul era lângă grajduri după lemne uscate de sub streaşină, căci se pregătea să aprindă focul afară, când a observat un număr de oi ce se aliniaseră pe marginea dâlmei şi se uitau înspre valea adâncă a pârâului. Unele din ele loveau cu piciorul din faţă pământul ca şi cum s-ar lupta cu ceva. A luat repede un furcer6 şi s-a îndreptat spre marginea văii. Se înserase, dar nu era încă întuneric. Jos în vad, lângă albia pârâului un lup trântise o oaie şi se lupta cu ea să nu o scape.

Bunicul de grabă şi de mânie a uitat să cheme câinii, şi a început să înjure la lup şi să ridice furcerul ameninţător, coborând totuşi atent să nu alunece pe şcarpa7 văii. Lupul a lăsat oaia şi a fugit spre pădure, iar bunicu a împlântat furcerul la marginea de jos a văii şi s-a îndreptat repede spre oaie, cu gândul să o ia în spate şi să o ducă la colibă. Numai că după ce a examinat gâtul oii şi s-a ridicat de deasupra ei… a încremenit. Lupul nu numai că nu fugise până în pădure ci se întorsese cu încă doi şi îl înconjuraseră dinspre pădure, postându-se ca santinelele, urmărind cu urechile ridicate, mişcările celui ce se

6 furcă de metal cu trei sau patru braţe ascuţite, folosită la fân 7 râpa

42

pregătea să-i lase flămânzi. Unul din ei se postase tocmai lângă furcerul înfipt în pământ. Şedeau toţi trei şi se uitau la el. Să-şi cheme câinii, ar fi fost fatal. Nu-i venea în minte nicio întâmplare din care să se inspire ce să facă. Ştia că orice ţipăt sau mişcare amplă şi bruscă ar fi declanşat atacul rapid al lupilor.

A făcut atunci ce i-a trecut prin minte, aproape convins că numai Dumnezeu l-ar putea salva. Fiind deja cu mâinile în şolduri (poziţie specifică omului care are treabă) a dus încet una din mâini spre buzunarul brâului jienesc cu care era încins şi a scos tot încet iasca, cremenea şi amnarul. Le-a aşezat în mâna cealaltă în poziţia bine ştiută pe primele două şi cu amnarul a lovit scurt şi repetat, apoi a lăsat iasca să cadă jos. În cădere un chibrit s-ar fi stins, dar iasca şi-a înteţit focul şi după ce a atins frunzele uscate de fag şi iarba arsă de secetă, puţin câte puţin s-a ivit un fir de fum, la început subţirel, apoi brusc câteva limbi de foc s-au întins în toate direcţiile.

Dar în jurul pârâului erau băltoace care umeziseră iarba şi frunzele şi în loc să se aprindă în lupta lor cu focul au produs mai mult fum ce s-a îngroşat cel mai tare tocmai când focul s-a stins. Lupii se ridicaseră în picioare dar nu se depărtaseră nici cu un pas. Bunicul îşi pierduse ultima speranţă, când ca un trăsnet lătratul furios al celor doi câini ciobăneşti s-a prăbuşit spre vadul adânc, precum trâmbiţa unui Arhanghel ce anunţă vremea sfârşitului. Câinii simţiseră fumul ce se ridicase din vad şi fiind vremea mesei de seară, probabil – zicea bunicu – veniseră degrabă să se aşeze cu botul pe labe în jurul focului până ce mămăliga va fi fost răsturnată pe ştergarul alb de cânepă. Un chiot al bunicului urmat de îngânarea pădurii au fost semnătura actului de biruinţă asupra fiarelor înfometate. Ţoi lupii!! şi lupii măăăăă! Striga bunicu, de se cutremurau văile.

Cum de lăsase furcerul din mână înainte de a ajunge la oaie? De ce avusese încredere în manevra de retragere a lupului?

43

Acum după ce trecuse şi prin spaime dar şi prin victorie, multe luni în şir mai auzea noaptea lătratul salvator al câinilor şi simţea mirosul de fum dat de un foc ce se stinge. Poate de aceea nu a părăsit până în preajma morţii (anul 1981) iasca, amnarul şi cremenea. Mult mai târziu mi-am dat seama că salutul lui preferat „Doamne-ajută!“ poartă o încărcătură aparte, a omului ce a luptat cu arma şi baioneta, când, spunea el, îşi simţea inima la gât. Care a stat prizonier în Italia 6 ani şi care a trecut prin multe primejdii şi suferinţe în cei 91 de ani, cât Dumnezeu a îngăduit să trăiască.

Stăpânit încă de acea amintire, seara, după mulsul vacilor, m-am întins peste o grămadă de fân din grădină în timp ce Marina (care fusese crescută de bunici), sora mea cea mai mare şi bunicu pregăteau amândoi cina la foc afară. Ceilalţi membri ai familiei: bunica, mama, tata şi fraţii mei erau acasă în Petroşani, căci întotdeauna rămânea cineva să îngrijească de gospodăriile din oraş.

În asemenea ocazii meniul era constituit din mâncăruri simple, dar deosebit de gustoase: mămăliguţă caldă, lapte, brânză zdrobită şi încălzită în unt topit sau aşa zisul unturuş8 (unt, smântână, făină de mălai şi câteva ouă), sau balmoşul deja cunoscut în toată ţara.

Bolta cerului, privită din poziţia culcat pe spate în fân, părea un uriaş leagăn ce se scufunda încet într-o spirală a întunericului. Orizontul acoperit de stele mişcătoare se pierdea printre pâlcuri de nori rătăciţi peste văi. Foşnetul vântului printre crengi, nu părea să plece undeva anume. Din când în când, câte o şopârlă grăbită trecea peste pieptul meu cu viteza acceleratului. Când se oprea buimăcită îi simţeam inima bătând a mare spaimă, deşi aceste fiinţe reci şi paşnice erau destul de prietenoase.

8 mâncare specific ciobănească

44

Am închis ochii, dar flăcările din vatra focului tot pâlpâiau dincolo de pleoape. Pe măsură ce mirosul fânului îndepărta pe cel de mâncare, fără să-mi dau seama, am adormit.

Oraşul universitar Petroşani, cu tot ce mi-a putut el oferi, de la naştere şi până m-am înstrăinat prin alte oraşe ale României şi ale Europei; tot vacarmul elanului vital bergsonian al vieţii, cu satisfacţiile şi temerile cunoaşterii, n-au fost suficient de impresionante pentru a mă putea trezi, de-a binelea, din acel binecuvântat somn.

În urmă cu 20 de ani, eram într-un balcon din Jongny sur Vevey, seara, spre căderea nopţii, după o zi plină de seminarii şi conferinţe. Tot ce aveam în faţa ochilor îmi amintea de locurile natale, de văi, de munţi, oraşe, păduri, lacuri…de care îmi era dor. În vale, luminile oraşului Montreux străjuiau lacul Leman între cele două ţări, Elveţia şi Franţa. Oraşul Lausanne părea rostogolit de pe dealuri, cu străzile lui într-un sus-jos repetat, precum pantele celor „şapte“ coline ale Clujului şi Feleacului. O şosea iluminată ce brăzda dealul împădurit de sub munţii din apropiere, părea un şarpe de foc scăpărând, printre arbori, flăcări cu halogen din nările maşinilor. Era o nouă „Vale a Jiului“ intrată noaptea în Defileu. Cineva s-a apropiat de mine şi fascinat de privelişte mi-a zis: „Very, very nice country!“

Nu l-am contrazis, căci nici nu era de contrazis. Dar spre deosebire de el, care tânjea după o astfel de ţară, eu o aveam. Şi încă ceva ca un miracol, în plus. Ceva ce numai sufletul unui copil poate pricepe. Ceva ce ţi-a apărut în faţa ochilor după ce ai urcat prima dată pe un munte, în ţara strămoşilor tăi şi ai ascultat cutremurat vorbele: pământul acesta este al tău. Acel ceva te va însoţi toată viaţa până la ultimul număr al universalului joc de „a fi sau a nu fi“, ca într-un joc arghezian „de-a v-aţi-ascuns…“:

„Aşa este jocul.

45

Îl joci în doi, în trei, Îl joci în câte câţi vrei. Arde-l-ar focul.“

Da, focul care ucide, poate da viaţă. Viaţa însăşi este un

foc. Uneori un vulcan, alteori doar un fum. Cum scria Nikos Kazantzakis9: „Cântă-mi Dunia tabir, ruia tabir, aman, aman!10 Cântă-mi… fiindcă altfel simt că mă înăbuş!“.

9 autorul cărţii „Christos răstignit a doua oară“ 10 Lumea e un vis, viaţa e un vis, aman, aman! (în limba turcă)

46

SPAIMELE COPIL~RIEI…

Moto: „E foarte bine ca un copil să simtă dragostea părinţilor la nevoie, dar dacă el nu învaţă

nimic din ea, totul pare zadarnic.“

ncepusem să urc pe deal încă din cea mai fragedă copilărie. Nu aveam de ales, întrucât proprietatea părinţilor mei era în majoritate pe dealurile Petroşaniului: în Obârşie, Cioacă,

Deluţ, Chiciora, Dos, Smreac, Preluci. Doar proprietăţile numite Crevezâi şi Plopu erau „la drum“, adică puteai merge cu căruţa sau cu maşina până la ele.

Aveam aproape cinci ani (părinţii şi surorile mi-au povestit amănunte), când am încercat prima dată să îmi obţin „independenţa“. Asta în relaţie directă cu sora mea Ana, de care mă despărţeau doar patru ani, în favoarea ei.

Nimeni nu-şi mai aminteşte motivul conflictului dintre noi, că altfel ne înţelegeam destul de bine. Cert e că eram singuri acasă şi din joacă în joacă ne-am trezit în plin război. Eu cu mătura de nuiele din curte, iar ea cu o greblă găsită la îndemână. Bineînţeles că sora mea fiind mai mare, nu şi-a pus mintea cu mine şi când s-a tras linia contabilizării loviturilor eu am fost cel socotit învingător la puncte, numai că asta nu mi-a folosit la nimic. Ba chiar mai rău, scorul s-a întors împotriva mea, atunci când, la final, Ana mi-a servit upercutul: Mă duc şi te spun la Miliţie!

A aruncat „arma“. A ieşit pe poartă ca un glonţ şi a dispărut după colţul grajdului în câteva clipe, lăsându-mă pradă regretelor şi spaimelor vârstei. Sigur că nu s-a dus la nicio Miliţie,

Î

47

ci s-a ascuns după Dunga Dealului cu gândul ca apoi să ne reluăm joaca. Numai că nici eu nu am rămas cu mâinile-n sân să-mi plâng soarta şi am pornit şi eu cât am putut de repede, dar nu spre Miliţie ci pe deal, în sus, spre locul numit Obârşie unde mama şi tata lucrau la otavă.

Cărarea era destul de îngustă şi adesea şerpuitoare, uneori abruptă, alteori alunecoasă din cauza unei mlaştini a Părăului Trocii. Şi pentru un adult era obositor; atunci, dar şi acum. Nu ştiu cât timp mi-a trebuit să urc până aproape de şurlăul din Făţâi (făgaş adânc, săpat de viiturile ploilor torenţiale) uneori până la peste trei metri adâncime, acoperit cu cioturi şi bolovani aduşi de ape. Potecile de munte spre Cireşi şi apoi spre Obârşie se apropie şi se depărtează de şurlău, dar uneori urcă aproape paralele cu acesta. Nu mai era mult şi ajungeam La Troacă, unde fratele mamei avea o gospodărie în toată regula. Între ograda lui Ion Cuc (de După Pomni1) şi şurlău păşteau oile vecinilor singure, doar cu câinii ciobăneşti. Nenea Pătru Vâlvăresc trebăluia în ogradă la lucrul câmpului, căci era spre toamnă.

Nu mă interesau în mod expres nici oile şi nici câinii, cu care eram obişnuit, căci vecinii aveau o ogradă cumpărată de la străbunica mea, chiar lângă casa noastră. Interesul meu era să ajung la mama înainte de a mă prinde Miliţia. Puteam vedea, de unde ajunsesem, o parte din locul unde cosise tata cu o zi înainte, şi acum brazdele erau împrăştiate la soare, dar până să ajung eu acolo mai era cale lungă. Singurul lucru nou, de care nu ştiam nimic, era că berbecii nu mai stăteau izolaţi de oi ca în restul verii, ci erau şi ei cu oile. Auzisem că există şi berbeci care împung, dar eu nu apucasem să văd aşa ceva în puţinii ani pe care îi aveam. Mă opream din când în când şi mă uitam către oraş, de unde din moment în moment s-ar fi putut ivi miliţianul. Sunt singurele emoţii pe care mi le amintesc, destul de viu, din acel periplu.

1 Pomi

48

Dintr-odată, ca o îmbărbătare, am auzit strigătul mamei, destul de îndepărtat încât să nu înţeleg nimic ce zice şi am văzut-o coborând din Obârşie spre Troacă, adică spre mine, iar eu nu înţelegeam de ce. Atunci şi nenea Pătru încerca să sară gardul, tot spre mine, zicând şi el ceva ce eu iarăşi nu înţelegeam. Glasul lui nenea Pătru, după cum am aflat mai târziu, mi-a fost în acel moment de mare folos. Uitându-mă spre el, în stânga mea, am văzut ceva ce părea foarte spectaculos. Dinspre oi venea spre mine, o namilă de berbec, când alergând, când înţepenind locului, probabil după tonul vocii stăpânului. Habar nu aveam că acel berbec împungea chiar şi pe ciobani când nu erau atenţi. Sigur pericolul era cu atât mai mare cu cât eu nu înţelegeam nimic din ce se petrecea, dar urcam înainte, cu ochii ţintă la berbecul ce venea cu capul lăsat pe spate, flancat de coarne şi cu lâna, ţurcană, fluturând în salturi repezi ca aripile în zbor.

Ar fi fost suficientă o izbitură să mă lipească de pământ şi apoi doar câteva să mă facă una cu acesta. Dar, eu habar nu aveam de aşa ceva. Ce îmi amintesc e doar că am început să zbor chiar eu, şi apoi s-a făcut întuneric. Când s-a făcut iar lumină m-am trezit printre bolovanii şi cioatele de pe fundul şurlăului şi încercam cu greu să mă ridic în picioare. Mama spunea că m-a găsit în poziţia „patru labe“, cu capul spre oraş şi cu fundul spre vârful dealului, poziţie destul de dificil de învins după o căzătură zdravănă ca aceea. Dacă aş fi fost puţin mai mare, măcar cu un an, poate mi-aş aminti impactul căderii, sau îngrijorarea mamei la vederea cioatelor cu rămăşiţe de crengi uscate, dar ascuţite, unele cu vârful în sus, altele cu grămezi de bolovani adunaţi după ele şi doar din loc în loc câte o vatră de nisip pe care copiii, ce păşteau vacile, se jucaseră de-a şcoala. De câte ori ascultam acest episod din viaţa mea, vocea mamei care-mi povestea, avea modulaţii vădit emoţionale şi toată faţa ei se transforma în expresii de spaimă şi duioşie. Puteam păţi multe, zicea ea, de la fracturi, paralizie sau răniri grave până la moarte. Ce se întâmplase, de fapt?

49

Berbecul ce venea spre mine cu atâta forţă, n-a apucat nici măcar să mă atingă. Aşa cum vă spuneam, tot urcând dealul şi uitându-mă într-o parte spre berbec, am ieşit din cărare şi am nimerit exact râpa şurlăului, în cădere liberă, spre adâncul ei. Mama mi-a spus că atunci când berbecul a ajuns în marginea prăpastiei s-a oprit brusc. Adâncimea malului era prea mare ca el să sară după mine, însă făcea tot timpul manevre de înapoi şi înainte, ca şi cum şi-ar lua viteză să sară peste ceva. Deşi era cu mâinile goale, mama cobora spre berbec cam cu acelaşi val vârtej hotărâtă să se confrunte cu acesta pe viaţă şi pe moarte, mai ales că în aceeaşi zi, de dimineaţă, îi trăsese câteva cozi de greblă peste spate când încercase să facă pe viteazul cu ea.

Norocul lui a fost că nenea Pătru a ajuns primul la el, l-a apucat de coarne şi l-a dus înapoi la oi şi le-a închis pe toate în ogradă. Când a ajuns mama lângă mine, m-a ajutat să mă ridic în picioare, iar când m-a luat în braţe am uitat şi de miliţian şi de berbec şi de şurlău, căci unde credeţi c-ar fi fost mai bine să fiu în acele momente, altundeva, decât în braţele ei.

Dacă e să recapitulăm, concluzia ar fi că sperietura fusese mai mult a mamei decât a mea şi asta pentru că ce s-a întâmplat mai târziu arată destul de limpede că n-am învăţat nimic din ce păţisem atunci. Asta pentru că după alţi 5-6 ani, la vârsta de 10-11, aveam numită, fiecare copil, câte o oaie a lui, zicea tata, ca să vadă ce noroc are fiecare la oi. Pentru băieţi, adică pentru fratele meu Onu şi pentru mine numise şi câte un berbec, miel, în vederea aceluiaşi scop amintit. S-a întâmplat că Brânduşa, oaia numită mie, s-a făcut mare şi cu lână bogată, o mioară ţurcană oacheşă, jienească, de toată frumuseţea, numai că peste un an au mâncat-o lupii în munte. Lucru foarte dificil de interpretat în ceea ce priveşte norocul cuiva: bună de lapte, aspect comercial ca înfăţişare, dar păgubită pe de-a-ntregul. Asta în legătură cu oaia, căci lucrurile mai interesante sunt legate de miel, viitorul berbec numit a fi al meu. Odată ştiindu-mă proprietar m-am legat de

50

berbecuţ ca de o jucărie a mea şi am început să-l răsfăţ vădit intenţionat să crească mare şi voinic, cel puţin cât Brânduşa. Vecinii veneau iarna pe la ai mei „în poveşti“; nană Ană a lu’ Ion Cuc, nenea Ion, ginerele ei, nana Vetă şi nenea Pătru Vâlvăresc cu copiii lor. Când eram împreună cu copiii vecinilor: Lina, Ana (Anuşca, cum îi zicea buna) şi Ionică, îl răsfăţam şi mai tare. Nici azi nu-mi explic cum de nu i-am dat un nume şi lui să sune net personalizat. Îi ziceam „bece mic“, de la expresia comună şi foarte populară de „berbece“. Toată iarna, cum veneam de la şcoală, trăgeam în grădină la oi, îmi strigam berbecuţul şi-i dădeam supliment alimentar, bucăţi de pâine sau brusturi de varză din pivniţă.

Dacă relaţia noastră s-ar fi redus numai la atât, poate că lucrurile ar fi continuat în normalitate, dar eu eram foarte impresionat de creşterea corniţelor berbecuţului. Nu ştiu de unde auzisem, sigur nu de la tata, că dacă îl scarpin mai des la baza coarnelor, acestea cresc mari şi groase, adică puternice, numai bune să apere turma. Într-o zi m-a văzut tata şi mi-a zis:

„– Măi copile, nu-i mai da berbecului nimic din mână şi nu mai pune mâna pe coarnele lui, că se va învăţa să împungă şi atunci trebuie să-l facem sloi.“ Adică să-l tăiem şi să-l punem la borcan în suc propriu, cum am zice noi azi. Nu i-am răspuns nimic tatei, dar aveam grijă să îmi răsfăţ berbecuţul fără să mă vadă careva. Drept e că nici tata nu rostise destul de convingător sfatul cu privire la ce aveam de făcut.

După un an, era deja decembrie şi tata căra pe zăpadă cu tîrşii2 traşi de cal, fânul de pe dealuri şi îl urcam în podul grajdului sau îl făceam claie în ograda de lângă casă. Într-o zi, după-amiaza, cum venisem de la şcoală l-am găsit pe tata cărând de unul singur

2 Mai multe crengi de alun legate cu sârmă pe care se punea fânul fixat cu o rudă de lemn deasupra.

51

grămezi mari de fân (năglaburi) legate cu sfori groase ridicate în furcă (furcer cum îi zice pe la noi) pe umăr şi rezemate de spate. Era, cred, la ultimul năglab şi mergea atent pe zăpadă, destul de aplecat sub povara, a nu ştiu câta, din acea zi, încât nu prea vedea înainte preţ de un metru. Oile erau toate în jurul clăii şi se înfruptau toate din fânul adus proaspăt de tata. Am fugit repede să-i ajut şi m-am urcat pe scară pe fundei3 să clădesc fânul pe care tata mi-l va arunca cu furcerul după dezlegarea năglabului.

Odată cocoţat sus, aşteptam să sosească tata să-mi arunce fân şi stăteam rezemat de parul (ţăpuia) clăii, cu faţa spre cărarea pe unde venea el. Ceea ce vedeam era mai degrabă doar năglabul înaintând încet printre oi spre claie, căci de sus vedeam doar vârful picioarelor lui, mai bine zis al cizmelor şi puţin din coada furcerului ce se apropia. Tot nu aveam ce face şi am încercat să caut printre oi berbecuţul, care acum era berbec în toată legea, cu coarnele răsucite în primul inel, înalt, cu spatele lat şi mândru de performanţele sale. Fiindcă nu-l vedeam, am strigat destul de îngrijorat şi destul de tare: „bece mic!“. Apoi, am zărit brusc în spatele tatei berbecul cu pricina, ce se dădea înapoi ca să-şi ia avânt, probabil supărat că tata nu se opreşte cu fânul să poată el mânca. În clipa următoare coada furcerului s-a ridicat drept în sus, năglabul s-a rostogolit peste berbec, tata peste năglab, după care, în acea vânzoleală, sforile s-au dezlegat şi fânul s-a împrăştiat peste tot, acoperind pe cei doi protagonişti, sub privirile îngheţate de spaimă ale mele.

Încremenisem cu totul. Nici nu mă mişcam, nici nu scoteam o vorbă de la înălţimea unde eram şi nici nu îmi dezlipeam ochii de pe grămada de fân mişcătoare. Nu mai vedeam nimic, nici pe tata, nici berbecul şi nici măcar furcerul. Dacă, în acea învălmăşeală, tata s-a înţepat în furcă? sau şi-a rupt şalele? sau s-a rănit în coarnele berbecului? Şi toate astea mi se

3 Claie neterminată, sau începută, de diferite înălţimi.

52

datorau numai mie, nu berbecului, căci eu nu ascultasem sfatul tatei şi acum mă simţeam pe cât de vinovat pe atât de neputincios.

Să mă dau jos şi să fug. Acesta a fost primul meu gând. Mai făcusem aşa când eram mai mititel şi pe când mă întorceam şi întrebam pe mama unde-i tata, să-l rog să mă ierte, mama râdea şi-mi spunea că tata a şi uitat ce făcusem. Acum eram însă băiat mare, aproape 11 ani şi mă simţeam, cei drept, mult mai responsabil decât în alte dăţi şi parcă ceva greu îmi atârna de picioare şi mă ţinea ţintuit locului.

Ca la urmărirea unui film, am văzut cum se împrăştie mai întâi fânul, cum se ridică tata, apoi şi berbecul. Acesta din urmă, ca şi cum ar fi fost vorba de mine, s-a apropiat de mâna tatei aşteptând să-i dea ceva, cum îi dădeam eu. Tata, fără să se întoarcă cu faţa spre claie, a apucat berbecul de un corn şi s-a aplecat să caute furcerul. După ce l-a găsit, a dat drumul berbecelui şi fără să mă privească a zis: „Al focului noroc mai ai şi tu la oi! Pe Brânduşa ţ-o mâncat-o lupu, iar pe „bece mic“ săptămâna viitoare-l facem sloi“. După aceea ne-am apucat de treabă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Da, cred din toată inima în minunea dragostei părinteşti, dar tot cu aceeaşi tărie şi în nevoia de a le asculta sfaturile.

53

MOARE GROASA!...

Moto: Când ignoranţa se simte la ea acasă, inteligenţa este trimisă la plimbare.

imic nu impresionează mintea unui copil, cu atâta putere, cum o fac poveştile despre strigoi. Când doi adulţi vorbesc între ei despre vâlve, stafii, fantome, moroi sau

strigoi, şi dacă aceştia sunt şi bătrâni, numai pronunţarea cuvintelor în sine are un impact copleşitor asupra minţilor în formare, veşnic preocupate de necunoscut. Iar dacă acest lucru se întâmplă chiar la Priveghi, lângă sicriul cu mortul în el, atunci de câte ori arunci ochii spre copârşeu1 ţi se pare că mişcă ceva uşor în el: o mână, sau numai câteva degete, sau buzele, ori pleoapele, ori bărbia celui privegheat şi aceasta cu atât mai tare cu cât pânza ce îl acoperă chiar se leagănă foarte fin la închiderea sau deschiderea uşilor ce sunt într-un permanent du-te-vino determinat, toată noaptea, de unii care vin şi alţii care pleacă.

La acestea, dacă se mai adaugă şi lătratul câinilor, sau când dinspre grajduri se aud zgomote provocate de animale, e cât se poate de clar că aspectul celui decedat va fi cercetat cu idei gata confecţionate, că nu-ţi mai trebuie decât o scânteie ca să ţi se facă părul măciucă, sau să te ia cu răcoare pe dedesubt.

Tocmai pentru a evita aceste determinaţii, oamenii, la priveghi, spun povestiri hazlii, (bancuri) de tot felul. Se mai servesc cu câte o prăjitură şi cu câteva pahare cu vin sau cu ţuică, suficient să li se înceţoşeze capul, numai bine pentru a da frâu liber fanteziei, şi atunci să te ţii!

1 Sicriu, în Ardeal

N

54

Îmi aduc aminte cum am venit spre casă, după ora unu noaptea, de la un priveghi, mama, tata şi noi copiii, unde se povestiseră tot felul de întâmplări cu strigoi. Nu-i ştiu numele mortului, doar porecla, Papalucă. Fusese conducătorul unei formaţii de căluşari, care mânuiau bâtele de corn în timpul dansului, sărind peste ele în sunetul clopoţeilor de la glezne, cu atâta vioiciune, că aveai impresia că nu ating pământul cu opincile arămii, iar hainele ţărăneşti, alb-negru, creau iluzia optică de valuri înspumate ce săltau şi coborau într-o vânzoleală ameţitoare.

Se îmbolnăvise de astm bronşic de la praful şi efortul din timpul jocului, la care se adăugau muncile din gospodărie (cositul, uscatul, clăditul şi căratul fânului; căratul gunoiului pe holde şi împrăştiatul lui, apoi aratul, semănatul, prăşitul şi culesul roadelor pământului, tăiatul şi căratul lemnelor de foc, vara şi iarna; îngrijirea cailor, vacilor, oilor, câinilor; întreţinerea ogrăzilor, casei, grajdurilor, coteţelor etc.)

În noaptea aceea, nana Lenuţa, soţia lui, ne condusese până la poarta ogrăzii lor, situată aproape de vârful dealului Rancot, înspre Răriş, iar apoi cărarea se îngusta printre aluni şi spini şi din când în când pe lângă un fag, încât trebuia să mergem unul după altul, pe un întuneric desăvârşit, într-o noapte ploioasă fără lună, de-a curmezişul pantelor dealului. Treceam peste pâraie, dâlme şi poieni, pe la Cireş, Troacă, Făţâi şi Deluţ. De câte ori bătea vântul printre crengile cu frunze încărcate de ploaie, credeam că dansează stafia mortului care, în mintea mea, mergea alături de noi pe vârful tufişului.

De ce nu am rămas noi la priveghi până se făcea ziuă!? Cum de am plecat tocmai între unu şi două noaptea!?? La cel mai mic zgomot (păsările zboară şi pe întuneric) îmi opream respiraţia şi căscam ochii spre tufişuri de parcă aş fi fost singur în toată pădurea. Dacă vreun iepure sau altă sălbăticiune frunzărea alunişul, picioarele mi se îngreuiau pe loc şi trebuia ca cineva să

55

mă împingă de la spate pentru a mă scoate din impas. Cred că a fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, când mi s-a părut că o jumătate de oră (doar atât fac astăzi pe acea distanţă) se poate dilata cât o veşnicie. Şi nici până azi nu ştiu de ce nimeni nu scotea o vorbă de parcă le-ar fi rămas graiul în ograda lu’ Papalucă!

Probabil fiind iarba udă, pe potecă, se mergea cu prea mare atenţie. Numai eu, cel mai mic şi cel mai oropsit, aveam chef de vorbă, ca să-mi fac curaj, dar nu mă băga nimeni în seamă, că până la urmă am tăcut şi eu de frică să nu-mi răspundă vâlva mortului (printr-un mieunat sau cântat de cucuvea).

De atunci, ştiu că nu m-am mai dus la priveghi decât la rude apropiate şi abia când am ajuns la liceu am avut unele clarificări, nu atât cu privire la cei morţi, ci cu privire la cei vii. Dar înainte, prin clasa a IV-a, murise unchiul Trucă (Baran Petru lu’ Mitu), fratele bunicului din partea mamei (Baran Ioan lu’ Mitu). Şi cum el şi sora lui Ilina, căsătorită Iovan, locuiau în mijlocul cartierului Gârbeşti din Petroşani, la priveghi a venit mai tot cartierul. Era limpede că nici ai mei nu puteau lipsi.

În acea seară, la priveghi, noi, copiii, stăteam mai mult pe afară, căci eram mulţi şi în casă abia încăpeau adulţii, dar nici ei nu toţi. Cel puţin aşa ni se părea nouă, căci mai tot timpul erau câţiva bărbaţi care trebăluiau ceva pe acolo, iar mătuşa Raveca şi Dorica, nepoata ei, cu alte rude, aduceau de la casa nouă în cea veche din lemn (ţărănească), unde era mortul, pahare cu băutură, farfurii cu prăjituri ungureşti, cozonac, gogoşi (pancove cum le spuneau bătrânii) din care ne înfruptam primii noi, cei din curte.

Toată strada era luminată nu doar de becurile de afară ale caselor, ci şi de un bec pus de Primărie într-un stâlp, chiar în faţa casei unchiului Trucă (gurile rele ziceau că mătuşa Raveca urmărea noaptea, de la geam, cine trece pe uliţă în sus şi în jos)

56

aşa că noi copilandrii ne zbenguiam uitând complet de mort şi de rostul priveghiului. Viorica, Voichiţa, Mia, Pică, Victor, Gelu, sora mea Ana, Fănel, Liviu, Nelu, Iliuţă, Emil, Marian, Cornel, Ioane, Lina, Veta, Cheţa (Rodica Bacea, Anuţa Todea, etc.) şi eu, făceam un vacarm afară că acopeream pe cei dinăuntru.

Veniseră neamuri din cele mai vechi cartiere ale Petroşanilor (Dărăneşti, Gârbeşti, Boţoni, Lăbani, Maleia, Roşia, Crevezâi, Peştera Bolii). E adevărat, unii veneau, alţii plecau şi de câte ori se deschidea uşa la casă auzeam din mai multe guri: „Dumnezău să-l ierte!“ şi „Să-l ierte Dumnezău!“.

Apoi am ascultat nemişcaţi cântecul bocitoarelor (Mărioara lu’Ştefu, Ana lu’ Motron, Veta lu’ Diacu, Ana lu’ Mitruţ), ţărănci impunătoare prin ţinuta lor şi duioşia cântecului, că era mai-mai să plângem şi noi copiii, dacă Iliuţă nu s-ar fi împiedecat şi n-ar fi căzut pe burtă peste pragul târnaţului2 casei, de i-au zburat gogoşile din mână peste trepte, iar noi în loc să-l ajutăm să se ridice am zbughit-o pe poarta ocolului direct în stradă unde am izbucnit în râsete de am stârnit toţi câinii cartierului.

Numai că în noaptea aceea nu doar noi copiii am avut parte de râs. Ceva mult mai laborios se pregătise pentru intervalul dintre unu şi două noaptea. Tata ne-a povestit, cum împreună cu Pătru (fiul lui Trucă) şi verişor cu mama, cu Traian (soţul lui Dorica, nepoata lui Trucă) şi încă vreo doi, ale căror nume nu mi le amintesc, au legat cu un şnur de la desagi încheietura mâinii stângi a mortului, care era peste cea dreaptă, pe piept, fără să vadă altcineva decât cei cinci făptaşi, încă înainte de a veni oamenii la priveghi. Au trecut funia pe sub linţoliu3, pe lângă umărul unchiului Trucă, ce era cu capătul coşciugului lângă geamul de

2 pridvor, gang 3 giulgiu

57

către stradă şi au scos-o pe geam afară doar de un lat de mână să nu observe femeile ceva suspect.

Se ştia că unchiul Trucă, deşi nu trecea cu mult peste un metru şi şaptezeci centimetri în înălţime, fusese un om îndesat, aspru, care nu prea ştia de glumă, iute la mânie şi foarte bătăuş, cu rost şi fără rost, mai ales dacă apuca să ia ceva la măsea pe la boltele4 lui Hoaja, Grauzam, Gutman, sau Klein (se citeşte Klain). Mulţi oameni – zicea tata – mâncaseră bătaie de la el, dar de frică nu-l dăduseră pe mâna jendarilor5. Ioan, fratele mamei (Onu cum îi spuneau ai casei, ca mai târziu fratelui meu Ioan), era un tânăr foarte frumos, curtat de multe fete înainte de a pleca în armată, deşi avea aproape 1, 80 m în înălţime, era blând şi chibzuit, poate prea chibzuit. Mulţi flăcăi invidioşi îl ameninţau că-l bat, pentru fete, dar nu îndrăzneau să-i facă ceva de teamă că vor avea de-a face cu unchiul Trucă, ce abia aştepta prilej de bătaie.

Acum, la priveghi, oamenii povesteau, înflorind, unele isprăvi ale răposatului. Unii vorbeau de „caii lui Sân-Toader“, alţii cum au auzit ei clopoţeii Ielelor (Hăle6 Frumoase), în timp ce erau la coasă prin poieni. Dar subiectul cel mai la îndemână la astfel de ocazii era despre strigoi, vâlve şi duhuri rele.

Oamenii nu uitaseră ce le povestise chiar popa Moşic Traian (fiu de ţăran şi el din Taia Petrilei) despre Măriuţa, nevasta lui Pătru Lăzurean din Maleia. Povestiseră chiar fiul ei Aron cu soţia, familia lui Ştefu Ardelean, cumnatul Măriuţei, Gheorghe al lu’ Ianăş Jitea şi alţii. Luase şi părintele mâna moartei în mâna lui şi aceasta deşi era rece era flexibilă chiar a treia zi de la deces. Toată noaptea, povesteau aceştia, prin pod vâjâia ceva ca un buhai, pereţii casei erau zgâriaţi, vacile mugeau în grajduri, câinii

4 magazine 5 jandarmilor 6 Cele

58

lătrau cu schelălăit, pe vârful pomilor se auzeau moroieli7, tălăngile animalelor zornăiau. Era ca în iad, deşi preotul scrisese despre biata femeie că pe când trăia „tot la şase săptămâni se spovedea şi se împărtăşea, ţinea toate posturile8 etc.“

Casa veche de lemn a unchiului Trucă era plină ochi de bărbaţi şi femei înfierbântaţi de vin amestecat cu ţuică, dar şi de poveştile năstruşnice care în prezenţa mortului erau foarte credibile, în timp ce în casa nouă, tinerii jucau „bâza“, „îngheţau cana cu apă pe scaun lângă foc“, jucau „66“etc. Tata povestea că în timp ce noi copiii ne jucam pe afară, în casă, Pătru lu’ Trucă s-a ridicat în picioare şi a spus celor ce şedeau pe laviţe9, scaune, marginea patului sau pe canapei10, că şi lui i s-a părut că mâinile decedatului nu s-au întărit şi chiar are de gând să-i ia pe ei drept martori. S-a ridicat în picioare, şi-a tras scaunul lângă sicriu şi s-a aşezat pe scaun ca toţi să poată vedea pe lângă el. Unii curioşi s-au ridicat în picioare. Lina lu’ Grosu (sora lui Gârbea Ion, Groasa cum îi ziceau oamenii), vecină cu unchiu’ Trucă, era aproape de picioarele mortului, aranja nişte flori pe care le adusese cu ea. Nană Floare a lu’ badea Filimon şi Mărioara lu’ Ştefu erau pe o laviţă scurtă lângă a ei. Sofia lu’ Adam era tot în picioare, ca şi nana Lină, căci era mică şi slabă şi voia să vadă şi ea. Toţi ochii erau îndreptaţi spre mâinile mortului acoperite de linţoliu.

Afară în faţa treptelor din lemn, peste care căzuse Iliuţă, doi bărbaţi aşezau un lighean mare cu apă, iar un al treilea se uita pe geam în casă. După banala constatare am continuat să mâncăm câte o gogoaşă de la nana Dorică, din farfuria cu care umbla după

7 mormăieli 8 vezi cartea preotului Traian Moşic (Din cele trăite printre oamenii de la izvoarele Jiului) 9 bănci 10 canapea

59

noi şi pe care o lăsase lui Gelu (băiatul ei), să ne servească el până ea aducea alta.

Pentru cei din casă sosise clipa demonstraţiei că şi unchiul Trucă se strigoise11, căci şi el avea mâinile moi. Spre deosebire de Măriuţa lui Pătru Lăzurean, el merita, îşi dădeau unii cu părerea, căci fusese prea rău. Întinzând mâna spre mort, Pătru lu’ Trucă strigă, aşa ca să-l audă cel de la geam: Priviţi, oameni buni! Priviţi! Şi deodată linţoliu fâşâi ridicat de mâna stângă a mortului, drept în sus, după care ţipetele femeilor, tropăitul celor ce se aruncaseră spre ieşire, zgomotul scaunelor care loveau podelele, urletele pruncilor din braţe, dezlănţuiseră tot ce boarea alcoolului şi poveştile înfricoşătoare adunaseră. Cu o parte de flori încă în mână, Lina lu’ Grosu scoase un ţipăt strident, după care se prăbuşi (ea de ~ 100 kg), peste mititica Sofia lu’ Adam (de doar ~ 50 kg) sub privirile îngrozite ale lui nana Floare şi nana Mărioară. De frică nana Lină leşinase. Atunci Mărioara lu’ Ştefu începuse să strige cât o ţinea gura: „Moare Groasa!“...“Moare Groasa!“…“Moare Groasa!“… şi gura o cam ţinea, căci era una din bocitoarele cele mai vestite pe la morţi.

Tata care era amestecat în poveste, căci chiar el era cel de la geam ce trăsese şnurul legat de mâna mortului, i-a dat drumul la sfoară şi a alergat în calea celor ce o scoteau pe braţe pe Groasa din casă. Numai că aşa cum aranjaseră lucrurile, primii ieşiţi au călcat prin ligheanul cu apă, unii mai slabi de înger chiar căzuseră de grabă în el, unii înjurau, alţii râdeau, noi copiii ne adunaserăm ca la urs şi nu ştiam să râdem sau nu, să rămânem sau să fugim. Toţi cei din casa nouă care nu prea erau străini de ce li se întâmpla celor de lângă mort, râdeau fără nicio teamă, de se scuturau hainele pe ei, pentru că nimeni nu-i putea lua la rost. Ei nu mai erau de mult copii.

11 se transformase în strigoi

60

Cu greu a reuşit tata să o trezească pe Groasa din leşin. Mai era ceva apă în lighean pentru a o trezi pe biata femeie. Apoi tot cu greu a lămurit-o că nu mortul a ridicat mâna, ci el a tras de sfoara cu care mâna mortului fusese legată.

Multe săptămâni şi luni după înmormântarea unchiului Trucă, doamna Gros (nana Lina lu’ Gârbea) stătea de vorbă cu noi copiii despre păţania ei de la acel priveghi. Ea ne întreba pe noi ce ştim şi ce am văzut, sau ce am auzit de la părinţi. Iar noi o întrebam pe dânsa cum a fost când mortul şi-a ridicat mâna.

De atunci, până atunci şi după aceea, au fost scrise tomuri întregi despre om ca ipostas unitar iudeo-creştin cu însuşirile lui inferioare (trup) şi superioare (psihic), despre neantul de la marginea existenţei, sau despre faptul că viaţa derivă numai din viaţă. Ignoranţa, oricât se pricepe la coloritul vieţii (vâlve, fantome) nu poate să genereze altceva decât ignoranţă.

Cât îmi amintesc de la tata, cât şi-au mai amintit surorile mele Ileana şi Ana, şi verişoara mea Viorica, atât v-am povestit şi eu dumneavoastră, cei de azi, eliberaţi sau nu de superstiţii deşarte, înţelegând poate, pe deplin, că atunci când ignoranţa creează tradiţii, inteligenţa moare sigur prin sufocare. Sau cum se exprima Sf. Ciprian: „Cel mai adesea, o tradiţie nebiblică (credinţa în strigoi) nu e altceva decât o greşeală veche.“

61

{COALA

Moto: Nu mi-a plăcut niciodată şcoala…ci cartea. ot la îndemâna copiilor a fost şi ieşirea din impas în legătură cu mersul la şcoală, căci ei, copiii, au fost primii cu ideea „să ungă şcoala cu slănină ca s-o mănânce câinii“.

Nu am înţeles niciodată de ce să stau cu mâinile la spate, sau de ce să mă scol cu noaptea-n cap iarna, pe ger şi viscol să ajung la 8 fără 10 dimineaţa la şcoală, în clase reci în care simţeai căldura doar când trebuia să pleci, ca să fac nişte liniuţe, virgule, litere sau cifre pe care mi le putea arăta acasă oricare din fraţii mei, mai mari, sau chiar oricare dintre părinţi. Aş fi putut merge o dată pe lună sau chiar mai rar, să fiu verificat dacă ştiu ce aveam în cărţile de şcoală, să fiu notat în conformitate cu ceea ce ştiam, un fel de fără frecvenţă, cum se învaţă şofatul pentru şcolile americane.

Îmi amintesc cu desăvârşire şi vocea şi expresia feţei învăţătoarei Ilieş, care îmi spunea mereu aceleaşi cuvinte după ce trecea printre bănci şi ne examina caietele în care scriam: „Acelaşi scris frumos şi curat ca al Anei“ (Ana era sora mea cu 4 ani mai mare). Şi atunci, gândeam eu, de ce să nu mă înveţe Ana, acasă, la căldură, cu mâncarea la îndemână şi cu somn cât mi-ar fi încăput pielea!? De ce să mă îmbrac în uniformă, fără pieptarul de blană de acasă, pe dedesubt, ca să nu stea umflată uniforma pe mine şi de ce să car ditamai ghiozdanul, zilnic, cu numărătoare, cu beţişoare, cu traforaj, cu penar doldora de culori, creioane, gumă de şters (nu ştiam noi pe atunci de radieră), tocuri şi peniţe de scris, călimara cu cerneală al cărei capac cu filet nu prezenta niciodată siguranţă, cu cărţi şi caiete de tot felul?

T

62

La ce-mi foloseau atâtea spaime: să nu ajung târziu, să nu fi uitat ceva acasă, din geantă, apoi batista sau cravata sau cotierele etc. etc.? Şi acum mai visez (deşi nu mi s-a întâmplat niciodată în realitate) că mă scoate profesorul la tablă şi nu înţeleg nimic din ce mă întreabă sau nu am habar despre ce lecţie este vorba şi deşi fac eforturi de concentrare din răsputeri ca să-mi aduc aminte, nu reuşesc să scot un cuvinţel pe gură, măcar. Atunci mă trezesc transpirat şi după ce mă dezmeticesc doar simplul gând „că nu mai sunt la şcoală“ acţionează ca cel mai puternic somnifer, încât adorm pe loc, într-o clipită, fără să mai aibă vreme vreun alt gând să-mi învăluie mintea.

Dacă Bacovia a avut curajul să scrie „liceu cimitir al tinereţii mele“ eu am trăit mereu senzaţia că, după „cei şapte ani de acasă“, până la facultate (care reclamă prezenţa într-adevăr facultativă şi unde nu ai teme de făcut zilnic, iar examenele sunt un prilej de satisfacţie şi de a-ţi verifica isteţimea), primii 12 ani, de marş forţat, de şcoală, chiar toţi, la grămadă, pot să-i numesc „cimitir al tinereţii mele“. Ori pe câţi aş întreba dacă ar mai vrea să fie încă o dată copil, răspunsul vine invariabil: da, dar fără să trebuiască să merg la şcoală.

Pentru că în primele 4 clase am avut 3 învăţătoare (Ilieş, Kubleac şi Pătrunjan), nu pot avea imaginea învăţătorului-părinte ca învăţătorul Clăiţă (D. Vastinari) al lui Slavici, sau Domnul Trandafir (Mihai Busuioc) al lui Sadoveanu. Îmi amintesc doar strădania acestora de a ne încuraja să învăţăm, chiar dacă unii elevi ca Cioci Ilie neştiind decât o poezie („Nelu a spart o cană plici“) o recita ori de câte ori trebuia să învăţăm o alta, că nu am uitat-o nici până azi, precum cântecul „Roata morii se-nvârteşte“, cântat de fiecare dată la plecare.

În clasele 5-8, însă, fiecare profesor socotea că materia predată de dânsul era cea mai importantă dintre toate, încât planşele de desen şi scrisul cu peniţa Redis trebuia să arate

63

impecabil, că le tot refăceam până umpleam un coş de hârtie cu rebuturi. Culegerea de exerciţii şi probleme de Grigore Gheba era pâinea noastră cea de toate zilele, mai ales pentru cei ce voiam să mergem la liceu. Îmi amintesc bunăvoinţa doamnei profesoare Szemethy Domnica faţă de mine, care deşi nu preda matematica, m-a invitat acasă la ea, ca să fac exerciţii şi probleme pentru admitere la liceu, împreună cu băiatul ei Ioan Alexandru (care făcuse meditaţii cu un profesor de liceu) şi era foarte fericită că după două ore Alexandru i-a spus că nu are ce să-mi arate că sunt la fel de bine pregătit ca şi el (asta datorită profesoarei mele de matematică Rădulescu Magdalena). Am fost apoi colegi de clasă la liceu unde el avea numele de Pituşcan (luase numele mamei) şi a fost tot timpul nu doar un elev bun la învăţătură, dar şi un bun prieten, cu mult bun simţ şi eleganţă în maniere.

Singura mare problemă în clasele 5-8 era că făceam chimie cu doamna profesoară Iacob Paraschiva, dar specialitatea dânsei era geografia nu chimia. E adevărat că noi copiii nu vedeam diferenţa, dar la liceu am avut ocazia să o văd. Cu doamna Iacob făceam şi desen şi geografie şi chimie. Pentru că eu şi prietenul meu Pică (Boţa Miron) eram şi la ”Şcoala de 8 ani de muzică şi arte plastice Petroşani”, doamna Iacob ne-a invitat la ea acasă. Ne-am dus cu acuarele şi planşe cum ne-a solicitat şi ne-a pus pe unul cu faţa către dealul Rancot, pe celălalt către dealul Roşia şi a zis să desenăm ce vedem. În una din pauze a adus un album pe care să-l comentăm. Doamna ne cunoştea părinţii (era soţie de preot), cred că părintele Moşic Traian ne botezase pe amândoi, la interval de şapte luni, la cea mai veche biserică din lemn, din cartierul Gârbeşti şi intenţionat ne-a arătat albumul care era dedicat ţăranilor jieni (momârlani), băştinaşi din Valea Jiului, strămoşii noştri.

Acel album avea poze cu jieni din secolul XIX (pe când Petroşaniul era comună), ţărani în opinci, cu părul retezat ce ieşea de sub căciuli sau pălării jieneşti, cu cioareci de aba sau postav alb

64

de ţurcană, şube maronii sau negre încheiate la gât şi cu mâneci lungi pentru a fi împăturite sub cap în loc de pernă pe câmp la oi, cojoace, bituşti albe de piele, pieptare jieneşti cu patru buzunare nu ca ale poienarilor din Mărginime cu un singur buzunar, cămăşi învărgate sau simple, cusute cu „pui“ (modele din cruciuliţe mici cusute cu molineu negru), poale albe, catrinţe negre, ciupege, laibăruţe, tindee, nojiţe împletite frumos peste ciorapi din lână sau obiele, căputuri şi veste fără mâneci din postav negru prelucrat la piuă, brâuri (chimire) din piele, late, încrustate cu modele populare cu 4-6 catarame şi tot atâtea curele ţintate cu găuri la distanţe egale etc. etc.

Nu ştiu dacă acel album mai există şi astăzi sau nu. Ştiu doar că familia Iacob avea doi copii, o fată şi un băiat, că doamna profesoară copilărise la Simeria, jucându-se pe dealul Măgura Uroiului (acest deal e un reper excelent pentru călătorii cu trenul dinspre Cluj, care trebuie să schimbe legătura în Simeria). Dacă moştenitorii în viaţă mai au acel album, unic în Valea Jiului, jienii de azi ar fi încântaţi să-l poată vedea.

Picturile noastre au stat multe luni la gazeta de perete de pe culoarul şcolii numărul 3, din cartierul Dărăneşti, unde învăţam noi. Doamna profesoară Iacob, deşi era aproape de pensionare, era o femeie încă frumoasă, cu voce caldă şi păr argintiu, aranjat în bucle tinereşti, cu ochi blânzi chiar şi atunci când mustra pe cineva. Parcă se sfiia dânsa de ne-sfiala lui.

La liceu, însă, aveam să aflu că „baba de chimie“ (nu era profesor fără poreclă), eminenta profesoară Ştefan Anica, avea ce avea cu toţi foştii elevi ai profesoarei Iacob Paraschiva de la Şcoala generală nr.3 din Petroşani. Durerea era că şi eu mă număram printre ei şi observasem cu groază că doamna Ştefan, după ce ne asculta la tablă, ne întreba pe fiecare (şi nu uita niciodată) la ce şcoală am terminat 8 clase. E adevărat, dintre cele 6 şcoli generale, din oraş, două la centru: nr.1 şi nr.4 şi celelalte 4

65

periferice, avea dânsa pică pe şcoala nr.3 (din cauza doamnei profesoare de geografie Iacob Paraschiva, cu care făcusem şi chimia) şi ridica în slăvi şcoala nr.1 unde învăţaseră şi proprii ei copii (avea doi băieţi foarte deştepţi, despre care nu mai ştiu nimic).

Oricum faima şcolii nr.3 în asta consta: nu are profesor de chimie şi atunci elevii nu au de unde să ştie chimie. Abia atunci mi-am dat seama că deşi învăţasem multe reacţii chimice şi rezolvasem destul de multe probleme de chimie (după Rişavi), eu învăţasem valenţele elementelor chimice pe de rost şi doar pentru ziua respectivă, care sigur apoi erau uitate. Doamna profesoară Iacob nu ne asculta din urmă decât cu o lecţie, pe când la doamna profesoară Ştefan toate lecţiile erau „lecţie de zi“ şi atunci mulţimea elementelor chimice cu valenţele lor şi cu numărul de electroni de pe ultimul strat devenea o problemă pentru orice memorie, cât ar fi fost ea de dotată. Astfel a început coşmarul. Când vedeam pe orar: chimie, mi se făcea pielea de găină pe trup şi mi se tăia respiraţia. Ştiam ce păţiseră cei din clasele mai mari de liceu şi care terminaseră la nr.3. Toţi aveau la chimie 5, 5, 5 aproape pe linie şi foarte rar câte un 6 sau un 7 de zile mari. Ce mă fac!? Pe doamna Ştefan Anica nu o interesa ce note ai la alte materii. Singura materie sfântă pentru ea era CHIMIA. Cum să scap de nr.3? Era imposibil. Să mă plâng la doamna dirigintă Turcu Aurora care era de matematică? Dânsa era foarte tânără. Doamna Ştefan era din altă generaţie. Auzisem (Pică ara coleg de clasă cu unul din băieţii ei) că şi la cancelarie doamna Ştefan era o autoritate absolută chiar şi asupra domnului director Părăianu.

Nu aveam nici o scăpare, gândeam eu, şi după primul „şut“, probabil o să mă obişnuiesc începând cu al doilea şi cu al treilea şi tot aşa, convins pe jumătate că asta ne-a fost soarta nouă celor de la nr.3. Au început să treacă orele şi zilele şi eu învăţam pe rupte la chimie terorizat de handicapul de a fi terminat la acea şcoală. L-am întrebat de câteva ori pe Horia, colegul meu, cum

66

învaţă el la chimie şi nu mi s-a părut de loc mai altfel de cum învăţam eu. Zilele treceau şi de câte ori se deschidea catalogul la ora de chimie ştiam că îmi vine rândul, căci nu puteam rămâne fără note la infinit. Până într-o zi când l-am auzit pe Horia şoptindu-mi uşor: vezi că elementul „x“ este în grupa cutare, perioada cutare şi deci are atâtea straturi electronice şi atâţia electroni pe ultimul strat. În pauză l-am întrebat: de unde erai atât de sigur pe ce mi-ai spus, căci uneori se mai uită? El mi-a răspuns râzând: cum de unde? Tu nu ştii pe de rost tabelul lui Mendeleev? Nu, i-am răspuns eu! Trebuie să-l ştiu? Dacă vrei să nu ai probleme cu chimia, trebuie să-l ştii şi să-l interpretezi, mi-a spus destul de apăsat, Horia.

Într-o după amiază şi o noapte (ce aparţineau zilei în care discutasem cu colegul de bancă) am învăţat tabelul cu pricina şi interpretarea lui, în aşa fel, că şi astăzi la orice oră din zi şi din noapte vrei să mă verifici dacă ştiu grupa sau subgrupa sau perioada vreunui element chimic sau gazele rare, le spun pe nerăsuflate ca pe o poezie: de la hidrogen, litiu, natriu, kaliu, rubidiu, cesiu, franciu, până… la heliu, neon, argon, cripton, xenon, radon. Până şi lantanidele şi actinidele nu rămăseseră neînvăţate.

După o lună şi jumătate fuseseră ascultaţi, mai mult de două treimi din efectivul clasei. Nu ştiu exact, de ce, doamna profesoară Ştefan Anica m-a tot amânat şi m-a ascultat printre ultimii, rămaşi fără notă (şi asta cred că a fost providenţial) deşi eram la catalog pe prima sau a doua pagină, având numele începând cu litera B. Între timp spaimele mi se reduseseră aproape la jumătate. Obţinusem note bune la celelalte materii, ştiam chimie mult mai multă ca până atunci, şi odată cu memorarea tabelului cu pricina nu mă temeam de nici o întrebare din partea examinatorului, oricine ar fi fost el. Rămânea doar stigmatul: „şcoala nr.3“.

67

Câteodată Horia mă îmbărbăta: ai să ştii, nu se poate să nu ştii, dacă te întreabă unde ai terminat (el terminase la nr.1) fă-te că scapi creta jos şi aplecându-te după ea, poţi să dai cu capul de tablă etc. şi „baba“ uită ce te-a întrebat. Ştia că nu voi face aşa ceva, nici el n-ar fi făcut. Aşa era el glumeţ. Eram prea sinceri cu noi înşine ca să ne purtăm astfel. Am stat amândoi în aceeaşi bancă toţi cei 4 ani de liceu şi cel mai des în rândul întâi şi mai rar în al doilea, niciodată în rândurile 3, 4 sau 5. N-am copiat niciodată şi sigur aşezaţi în bancă intenţionat sub nasul profesorului nu nutrisem niciodată un astfel de gând. Şi nu eram singurii care gândeam la fel. Ne-am întâlnit după 40 de ani de la terminarea liceului, împreună cu aproape toată clasa. Lipseau doar câţiva. Am găsit acelaşi Horia, anticomunist, proamerican (stabilit cu familia în Canada), realizat ca inginer, prietenos, spiritual, terminase ca şef de promoţie, serios şi aproape neschimbat la înfăţişare. Puţin grizonat, puţin mai retras, dar plin de energie şi bine dispus ca întotdeauna.

A venit, în sfârşit şi ziua confruntării. Un adolescent de 15 ani şi o doamnă profesoară, impunătoare şi autoritară, pe care o cunoştea de aproape 2 luni, şi o întâlnea la orele de chimie de două ori pe săptămână. Nu ştiu de ce mi se părea că are un ochi mai mare şi unul mai mic şi că buzele nu i se întinseseră niciodată, căci toţi eram siguri că nu ştie să râdă. Ba mai mult, mi se părea că buza de jos, uşor răsfrântă, sfida pe toată lumea şi că putea să-ţi vorbească fără să te privească, în timp ce se apleca peste catalog să-ţi pună nota. Cât de puţin ne pricepeam noi la oameni pe atunci! A deschis catalogul, şi dacă, de obicei, scotea câte trei la tablă, în acea zi a rostit încet numele meu şi… a închis catalogul. M-am ridicat în picioare şi pentru că eram foarte aproape de catedră, în prima bancă, am făcut doar doi paşi şi am ajuns faţă în faţă, sub ochii liniştiţi ai celorlalţi colegi, care ştiau că odată catalogul închis de „baba de chimie“ nu va mai urma o altă strigare la lecţie, ci predarea unei lecţii mai dificile, care merita mai multă atenţie.

68

M-a ascultat cam o treime din lecţia de zi, am răspuns cu lux de amănunte la cele 3-4 întrebări din lecţiile trecute, m-a întrebat dacă mi-am făcut tema pentru acasă, apoi mi-a dictat o problemă cu câteva reacţii chimice şi m-a lăsat să o rezolv spunându-i cu voce tare doar etapele ce le aveam de parcurs. Nu-mi venea să cred ceea ce se petrecea. Cu fiecare răspuns bun pe care-l dădeam, faţa doamnei profesoare căpăta parcă o anumită strălucire, iar ochii ei mici mă scrutau fără să clipească (cel puţin aşa mi se părea mie), şi ce era cel mai important era faptul că îmi dispăruse orice emoţie, încât uitasem cu desăvârşire că aveam şi spectatori o clasă întreagă şi că la sfârşit urma întrebarea al cărei răspuns trebuia să-mi fie predestinat ca fatalitate. Îmi aduc aminte că m-a întrebat ceva despre carbonul şi oxigenul din reacţie şi dintr-odată am început să gândesc cu voce tare, iar când am zis carbon am continuat aproape mecanic: siliciu, germaniu, staniu, plumbul şi după ce am făcut calculul pentru reacţia cu oxigenul, am zis şi sulf, seleniu, teluriu, poloniu (dorinţa mea de a o impresiona se transformase în reacţii involuntare).

Doamna m-a auzit şi mi-a zis să spun cu voce tare tot raţionamentul reacţiei chimice, iar când am terminat, m-am oprit, adică am tăcut. Pentru moment am tăcut amândoi. Doamna se uita la mine şi eu la dânsa şi…în acele clipe am crezut că voi leşina. Am auzit totuşi timbrul vocii ei, aproape familiar şi am auzit ca în rostirea numelor în engleză, toată propoziţia pe litere: T-u a-i t-e-r-m-i-n-a-t l-a n-r. 1? Aşa-i? Nuuu! am zis eu apăsat şi grăbit să se termine odată calvarul. Am terminat la şcoala nr.3 - şi nu m-am mai putut opri - am adăugat pe nerăsuflate : şi am făcut chimia cu tovarăşa profesoară Iacob Paraschiva, care este profesoară de geografie.

Din acea clipă nu m-am mai uitat la „baba de chimie“ şi am căutat involuntar ochii lui Horia. I-am găsit şi… stupoare. În loc de spaimă (teamă pentru ce avea să mi se întâmple), ochii lui Horia străluceau de admiraţie. Nu-l mai vedeam decât pe el şi

69

aşteptam resemnat verdictul. Aveam pe cineva de partea mea. Pe cineva care terminase 8 clase la şcoala nr.1 şi acum mă socotea egalul lui. Nu-mi mai păsa de verdictul profesoarei. Mă simţeam eliberat sufleteşte de tot ce acumulasem până atunci. Chiar cred că am şi zâmbit. Gata! Se terminase calvarul. Ca prin ceaţă, am văzut doar chipul doamnei profesoare întorcându-se de la mine spre clasă şi rostind răspicat şi tare (voit să înţeleagă toţi): „Aţi văzut măi, că cine iubeşte cartea poate să înveţe chimia şi cu o profesoară de geografie!? Câţi ştiţi să interpretaţi un element chimic după tabelul lui Mendeleev?

S-au ivit câteva mâini ridicate. Aceştia toţi terminaseră la şcoala nr.1. Din acel moment nota 10 mi-a fost cea mai frecventă notă la chimie, până am terminat liceul. Timpul a trecut, dar episodul mi-a rămas întipărit pe suflet până în ziua de azi.

M-am pregătit până în trimestrul doi din clasa a XII-a pentru a face facultatea de drept. Când la o oră de dirigenţie, m-a întrebat diriginta, Aurora Turcu, unde dau la facultate, i-am spus că „la Drept“. Atunci mi-a zis: Petrică, ţi-ai pierdut minţile! (Aveam 19 ani, eram adult). Tu nu ştii că nu poţi să faci dreptul fără să fii membru PCR? Ori, tu, religios cum eşti, vei suferi dacă nu vei fi lăsat să faci dreptate. Dacă nu te vei supune intereselor superiorilor tăi vei fi rapid eliminat dintre ei. Dă, te rog la altceva! Mai ai un trimestru, învaţă, te rog, pentru altceva! Acest „te rog“, repetat, m-a convins. M-am schimbat brusc spre medicină, dar am picat la Cluj pentru câteva sutimi. Nu reuşisem să-mi însuşesc nici Anatomia lui Voiculescu, nici pe cea după Ranga, ci doar după manualele şcolare.

Primisem ordin de încorporare. Trebuia să plec în armată. Mai exista o şansă: să dau examen la Şcoala postliceală de asistenţi medicali de la Hunedoara. Dar acolo se cerea chimie anorganică, nu ca la medicină, cea organică. Nu am avut timp să citesc în două zile mai nimic. Am alergat după documentele

70

dosarului pentru înscriere şi abia am reuşit să mă înscriu în timpul limită. M-am dus la examen. Subiectul la chimie a fost: „Apa şi aerul“. Râdeam noi mai târziu: apa, aerul şi fraierul! Nu citisem nimic, dar datorită profesoarei Ştefan Anica, ştiam toate reacţiile apei cu alte substanţe organice şi anorganice, compoziţia chimică a aerului şi rolul lui în chimia organică. Am scris tot ce ştiam. Am intrat şi am terminat şcoala de asistenţi medicali de laborator, dar în acei doi ani m-am pregătit pentru facultatea de medicină. Apoi, am reuşit la facultate cu bursă, înlăturând astfel cei doi ani de armată, în care uitai aproape totul şi care au descurajat mulţi absolvenţi de liceu..

După examenul de admitere la facultate, am hotărât împreună cu un prieten de la biserică, Gabriel Roman, care era deja student în anul 2 sau 3 la medicină, căci era mai mare cu trei ani ca mine (astăzi un renumit chirurg, şef de secţie) să facem o excursie în munţii Retezat. Ne-am echipat de excursie (pantaloni scurţi, ciorapi trei-sfert, adidaşi eu, espadrile el, şepcuţe albe protectoare ale capului, rucsac în spate cu cele necesare, binoclu la gât şi busolă în buzunar). Echipaţi astfel am traversat centrul oraşului Petroşani spre autobusul de Câmpu lui Neag, care ne ducea până la poalele Retezatului.

Pe strada principală în apropierea liceului pe care îl absolvisem, eu în urmă cu doi ani, iar Gabi în urmă cu cinci ani, ne-am întâlnit cu doamna profesoară de chimie Ştefan Anica. Auzise că am intrat la medicină. M-a luat în braţe, m-a sărutat, i-am spus de ce suntem echipaţi astfel. De Gabi îşi amintea mai greu (trecuseră cinci ani). El fusese absolvent la nr.4, şcoală în centrul oraşului, fără bube-n cap ca a mea. Eu fusesem dărâmătorul unei vechi prejudecăţi în care credea cu convingere. La despărţire mi-a spus. Parcă şi acum îi aud cuvintele. Era anul 1972, în plin comunism şi ateism propagat de toate şcolile din RSR. S-a uitat la mine fericită şi mi-a zis: „Să-ţi ajute Dumnezeu să termini facultatea cu bine şi să fii un medic bun!“. Repet. Eram

71

în RSR, în 1972. „Să-ţi ajute Dumnezeu!“ Nu a zis pe şoptite. A zis tare să fie bine auzită şi înţeleasă. Ştia că cred în Dumnezeu. Eu nu ştiam că şi dânsa credea. Vroia să mă asigure de acest lucru. Mă ţinea de mâini. Parcă nu ar fi vrut să-mi mai dea drumul. Eram ca şi copilul ei. Se bucura de reuşita mea ca de reuşita ei. Trăia încă odată prin noi, foştii ei elevi, bucuria succesului ei.

I-am simţit ataşamentul şi într-un oarecare sens chiar răsfăţul din toţi cei 4 ani de liceu. Credeam că acest lucru se datorează doar cunoştinţelor mele de chimie. Cum era să ştiu că într-o lume secularizată, într-o unitate de învăţământ liceal, unde era proslăvit evoluţionismul şi ateismul, o personalitate atât de distinsă, hulită de unii (de unde porecla „baba de chimie“), iubită de alţii, aproape de vârsta pensionării, fără a se mai teme de represalii, rosteşte în plin centrul oraşului: „Să-ţi ajute Dumnezeu!“. Această binecuvântare a ei, mi-a dat aripi în toţi anii de facultate şi deşi toţi studenţii religioşi erau supravegheaţi de partid, doamna profesoară Ştefan Anica mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte mi-a spus: Nu eşti singur! Foarte mulţi profesori vor dori să-ţi spună ce-ţi spun eu acum, dar nu o vor face, cum nu am făcut-o nici eu până azi. E suficient să ştii că ei există.

Ne-am iubit cu toţii diriginta, pe doamna profesoară de matematică Turcu Aurora, care ne-a arătat, într-un fel fiecăruia, pe ce drum să apucăm după terminarea liceului, dar reuşita mea în viaţă se datorează doamnei profesoare Ştefan Anica. Dacă această minunată Doamnă a Învăţământului Românesc nu s-ar fi biruit pe sine însăşi, pentru a-şi răsturna la 180 de grade prejudecata (în legătură cu şcoala nr.3) de faţă fiind o clasă întreagă, nu ştiu pe ce cărări şi în ce direcţii aş fi reuşit să mă realizez.

Da, nu mi-a plăcut şcoala…ci numai cartea. Ea, cartea, este „pomul cunoştinţei binelui şi răului“ de după Eden, dar de data aceasta nu pentru a ne descoperi răzvrătirea, ci pentru a ne

72

feri de vechea rătăcire. Şcoala fără carte nu înseamnă decât un du-te-vino zilnic cu consum de energie mecanică. Pe când cartea, prin tainele ei, poate salva vieţi şi modela caractere. Educatorii, învăţătorii, profesorii, se străduiesc să inspire dragostea de carte nu de şcoală. Învăţătura, numai din şcoli, nu satură pe nimeni. Am părăsit universitatea – scria Tolstoi – pentru că am vrut să ştiu. („Ia brosil universitet patamu şto, ia haciu znati“).

Cartea rămâne cea mai izbutită răsfrângere a minţii umane în materie. Cartea este minte stocată, ea este stăpânul cel mai puţin pretenţios şi în acelaşi timp şi singurul prieten care nu te părăseşte decât cu voia ta. Poţi, ai dreptul să nu iubeşti şcoala, dar iubeşte, cu toată puterea fiinţei tale, cartea!

73

CÂND ZILELE Î[I SUNT… NUM~RATE

Moto: Orice acţiune ieşită din comun are o singură explicaţie: joaca, bravura sau…prostia.

u e deloc bine să fii lipsit de unele lucruri, cum nu este bine nici să ai totul de-a gata. Pare destul de greu de acceptat, de la o anumită vârstă, dar în copilărie se petrec

foarte multe surprize cu cea mai pură autodeterminare. Dacă îţi pui în gând să zbori neapărat, e posibil chiar să reuşeşti. Cu ce consecinţe, nu mai contează.

Dacă vrei să acţionezi fără consultanţi de specialitate, uneori, spre surprinderea ta, poţi câştiga. Numai că experimentul nu merită împărtăşit cu nimeni. Iar dacă ştii să porneşti într-o direcţie oarecare, oprirea s-ar putea să nu aibă legătură doar cu noţiunea de start. Toate acestea, mi se pare că, le-am învăţat pe propria-mi piele, într-o vreme când fie te ruşinezi să întrebi, fie nu ai pe cine întreba.

Era prin iarna anilor 59-60, iarnă bogată în zăpadă ca mai toate iernile de atunci, cu bucuriile şi greutăţile legate de nămeţii impresionanţi pentru vârsta noastră fragedă şi puţină. Era dimineaţa, cam după ora 10. Cu lecţiile gata făcute, şi Ana şi eu, urma ca după 12 să plecăm la şcoală (Ileana şi Onu terminaseră de mult clasele primare).

Îmi amintesc că ninsese cu atâta dăruire că, odată ieşiţi din curtea casei, era imposibil să nimereşti cărarea ce cobora panta ondulată a Deluţului spre largul străzii Gârbeştilor. Plini de curaj, fiecare cu lopata lui, am spulberat zăpada ce acoperea podeţul de

N

74

peste Pârâul Trocii, din faţa casei, şi în mare grabă am cotit cu poteca, din locul drept, pe sub Dunga Dealului.

Ana mergea înainte, dezgropând cărarea, iar eu după ea, ca trăsura după cai, fără nici o durere de cap, lărgind, pe cât eram în stare, pârtia gata făcută de ea. După mai bine de o oră, lăsam deja în urma noastră un mini-canion, din care ni se vedeau doar lopeţile fâlfâind într-o parte şi-n alta, ca steagurile la paradă. Avansam destul de încet pe unde locul era drept, sporind însă cu fiecare pantă pe unde mai trecuse şi vântul de dimineaţă şi îi reuşiseră ceva mutaţii de relief în favoarea noastră.

Tot ca asociat ne era şi stratul mai vechi de zăpadă bătătorită, exact pe traiectoria umblării noastre din zilele anterioare. După aproape două ore, nu mai aveam mult şi răzbăteam în largul cartierului oraşului. Uitându-mă înapoi spre coama dealului, pe sub care trecea şerpuind proaspătul nostru Colorado, am zărit, ca niciodată până atunci, coasta abruptă a vârfului acestuia, aproape perpendiculară pe versantul dinspre oraş, gemând sub povara îngheţată a nămeţilor.

Fără să suflu o vorbă, am făcut stânga împrejur, aproape alergând, şi după câteva minute bune, cocoţat exact în vârful pantei de sub holda bunicilor din Deluţ, strigam din răsputeri să mă audă Ana: Anăăă! Anăăă! Uiteee!

Colnicul, de sub locul drept unde erau gospodăriile părinţilor şi ale bunicilor din partea mamei, avea porţiunea de început foarte abruptă, pe 7-10m lăţime, chiar râpă, cu un perete de pământ gol, şi o altă porţiune înspre unchiul Trucă, puţin mai lată dar mai adâncă, de aproape 20m, acoperită cu iarbă şi terminată brusc într-o joampă (pinten drept) presărată din loc în loc de câteva sălcii „seculare“.

75

Ninsorile din acea iarnă, de până atunci, şi vântul ce spulberase zăpada, o îngrămădiseră înspre oraş sub forma unui tobogan uriaş, bombat la vârf şi prăbuşit spre mijloc, numai bun de exploatat din plin. Când m-am asigurat că Ana s-a ivit după gardul ogrăzii lui Voin, ca să mă vadă, am sărit în sus, lăsându-mă voit pe spate, în zăpada proaspăt ninsă şi am chiuit de s-a „cutremurat“ toboganul. Ce bucurie în plină iarnă! Câtă emoţie! Ce joacă! Ce copil! Câţi ca el, iar după vorba poetului: „Câţi ca voi!“.

Şi bineînţeles… am pornit. Am pornit, dar… nu singur. Cu un zgomot de stăvilar care se rupe sub poveri misterioase, nămeţii încremeniţi de sub mine, au crăpat pârâind în blocuri uriaşe (pentru statura mea) deschizând hăuri fulgerate în toate direcţiile, alunecând într-o avalanşă nebună spre hăul cel mare şi purtând cu ele, în descătuşarea lor, figura unui copil copleşit de puhoiul zăpezilor în cădere.

Sigur cărarea ce o făcuserăm noi pe sub coama dealului rupsese nămeţii de pe coastă de cei din locul mai aşezat plin cu sălcii. Iar nesăbuinţa mea de a striga şi de a sări în vârful aşa zisului „tobogan“ au înlesnit producerea avalanşei, fie ea chiar pe o porţiune atât de scurtă. În puţinul timp al desfăşurării ei, nu am reuşit să înţeleg nimic din ceea ce se petrecea.

Mă simţeam aruncat de pe un bloc pe altul şi tăvălit în zăpada proaspătă de deasupra, ca o hârtie luată de vânt, azvârlită dinspre nimic spre aiurea. După câteva secunde, care mie mi s-au părut un veac, m-am trezit brusc pe un munte de zăpadă, munte aşezat ca o buză răsfrântă, peste sălciile încovoiate sub povară, gata să pornească mai departe.

De ce nu a pornit, nu ştiu. Ştiu doar că nu-mi venea să cred că ceea ce văd e adevărat. Locul se deformase complet. Hăul căscat de altădată, acum era plin cu zăpadă. Mărul pădureţ şi

76

stâlpul de curent electric din apropierea lui mi se păreau nişte jucării la picioarele mele. Nici urmă de cărarea făcută de noi. Am zărit buimăcit umbra Anei urcând din răsputeri, cu lopata în mână, spre muntele de zăpadă cu mine ţintuit pe el, pornită cu toate puterile ce le mai avea, să mă scoată de sub nămeţi cu orice preţ.

În zadar mă striga ea pe nume, căci eu, ori nu mai ştiam cum mă cheamă, ori intrasem în afazie completă, ori o surditate de tip central mă făcea să par aterizat de pe altă planetă. Şi-i mulţumesc Providenţei că mie mi s-a părut că strigătul ei venea de undeva de sus, aşa că, aruncând privirea într-acolo, am observat deasupra capului meu, sârmele de curent, care încărcate cu gheaţă şi legănate de vânt, îmi puteau fi fatale.

Nu cred că dacă aş fi ajuns într-o crăpătură a blocurilor de zăpadă m-ar mai fi găsit cineva sub tonele de nămeţi priponite pe platoul cu sălcii. Mai mult chiar, dacă avalanşa ar fi cuprins tot Colnicul, trecând de primul obstacol natural, nu doar eu ci şi sora mea Ana, am fi fost de mult doar o amintire provocată din joacă, din bravură sau din prostie. Sau din toate acestea la un loc.

Un alt episod, legat de zile numărate, s-a petrecut cu doi ani mai târziu, când colegii de clasă din cartierul Bosnia au organizat un concurs cu săniuţe, pe o pârtie din cartierul lor. Pârtia era pe Dealul Maleii, deal foarte bine cunoscut de mine, căci în toate verile păşteam vacile pe el. Singura mare problemă care m-a făcut oarecum să evit înscrierea la concurs, din prima clipă, era că eu nu aveam o săniuţă pentru o singură persoană.

Tata avusese grijă să ne facă la un meşter fierar o sanie pentru patru persoane, ca să încăpem toţi pe ea. E adevărat, sania era foarte frumos lucrată, cu structura de fier destul de uşoară, iar leaţurile de deasupra prinse cu şuruburi îi dădeau un aspect sportiv. După mai multe îndemnuri, ale colegilor mei, am acceptat invitaţia, şi la data hotărâtă mi-am făcut apariţia la concursul,

77

chipurile „de viteză“, pe pârtia bosniacilor. Numai că, la concurs, cum a trebuit să constat, erau şi alţi copii, necunoscuţi de mine, care au început să-şi dea coate şi să râdă de cum au pus ochii pe sania mea „bună de legat la hamuri“, după părerea lor de specialişti experimentaţi. Sigur, nu mă prea sinchiseam de ei, căci fiind în toţi anii premiant la şcoală, lucrurile se cam echilibrau, oarecum, şi mi-am văzut serios de treaba concursului.

Coordonatorul întrecerii (nu mai ştiu cine a fost, probabil nu îl cunoşteam) ne-a dat instrucţiunile de rigoare şi a trimis pe cineva la capătul de sus al pârtiei, împreună cu toţi concurenţii, pentru a ne da drumul pe rând, în vederea cronometrării. Colinele din Dealul Maleii erau înclinate blând, în porţiunea lor centrală, doar marginile, coborau spre mici pâraie, devenind mult mai abrupte. Când am început să urcăm, pârtia mi s-a părut destul de primitoare, cu excepţia apariţiei, din loc în loc, a câte unui dâmb, adică o mică trambulină de gheaţă. La sosire era o întreagă galerie de băieţi şi fete care nu participau la concurs.

După ce au pornit primii concurenţi am constatat ceva de care eu nu ţinusem cont până atunci. Fiind vorba de un concurs de viteză, toţi concurenţii cu săniuţele pe măsura lor se puneau pe ele pe burtă, avantaj net şi la viteză şi la ţinerea bună a direcţiei. Toată frământarea mea: în şezut sau pe burtă, a durat până să-mi vină rândul. Dacă adoptam poziţia pe burtă, sania fiind prea lungă, nu-mi ajungeau picioarele spre a-i ţine direcţia. Am încercat şi am văzut că nu ţine. Aşa că de voie, de nevoie, a fost musai să aleg poziţia „în şezut“.

La semnalul instructorului, am pornit cocoţat pe sanie ca pe cal şi… „mânăăă!“. În timp ce coboram pe pârtie am observat că greutatea saniei contribuia oarecum la sporirea vitezei cu cât panta devenea mai înclinată, dar neşansa mi-a venit din altă parte. Nu eram obişnuit cu pârtie lungă şi cu trambuline de gheaţă. Asta era. Cartierul meu, Gârbeşti, nu avea aşa ceva.

78

După multe sforţări, pe când mă apropiam de punctul de sosire, la ultima trambulină, nu ştiu nici astăzi pricina, m-am dezechilibrat tocmai atunci. Era cât pe ce să mă răstorn. Am împiedecat răsturnarea, dar, am ieşit din pârtie pe partea ei dreaptă şi m-am trezit peste ape bobotite şi îngheţate, prin revărsarea unui pârâiaş, gheaţă care ţinea cât vedeai cu ochii, până hăt departe, înspre casele oamenilor. Nu o observasem până atunci.

Ei, acolo să vedeţi viteză, nu glumă! Zbura sania mea în coborâre pe marginea colinei că mă ţineam de ea ca nou-născutul de primul deget care i se oferă. Prin minte îmi trecea doar „ce va fi, va fi“, cum crede italianul, dar, pe moment, acela era şi crezul meu cel mai sincer, căci nu vedeam în faţa ochilor decât gheaţă, gheaţă şi iar gheaţă. Să-mi dau drumul de pe sanie! Nici vorbă! Eu şi ea formam un corp comun, ne mai întâlnit, ce cobora dealul mai mult prin aer decât pe pământ, mai mult în salturi decât liniar, iar eu mai mult mort decât viu.

Când într-un târziu panta s-a mai domolit şi am început să mă apropii de case, ca un făcut, gheaţa a dispărut şi în zăpada din ce în ce mai troienită după garduri, sania mea s-a împotmolit, până la oprire, aruncându-mă uşor, peste „bord“, în cea mai mare siguranţă.

Vă imaginaţi cum, ruşinat de ispravă, am târâit sania, în silă, după mine printre casele oamenilor, care habar nu aveau cine sunt şi de unde vin. Am coborât chiar până la calea ferată a trenului electric dintre Petroşani şi Petrila şi am venit acasă „ca o mâţă plouată“ cum s-ar spune, dar teafăr, nici măcar cu un cucui sau vreo zgârietură. E de prisos să vă mai povestesc ce gândeam atunci în inima mea, despre răsunetul eşecului meu… la şcoală.

Lucru neaşteptat însă, a doua zi… în clasă. Toţi colegii m-au întâmpinat bucuroşi să mă felicite şi să le dau lămuriri de ce am plecat fără să trec pe la coordonatorul concursului. Aşa am

79

aflat că toată colina era considerată locul de desfăşurare a concursului şi nu numai derdeluşul făcut deja de copiii cartierului. Principalul era să se treacă de linia ce delimita capătul dinspre oraş al colinei. Ori, eu, era să „răstorn“ şi casele. Cât despre viteză, am aflat că toată galeria era cu sufletul la gură când eu zburam, peste apele bobotite şi îngheţate, cu „viteza luminii“. Ce fusese de fapt şi de această dată: joacă, bravură sau… prostie? Sau iar toate trei?

Despre ce vă spuneam la început că oprirea s-ar putea să nu aibă legătură doar cu noţiunea de start, cred că îmi daţi dreptate, şi că unele experimente nu merită împărtăşite cu nimeni, chiar dacă tu eşti câştigătorul, la fel. Sigur, ţinând cont de o anumită vârstă, când vremea spovedaniei e mai la îndemână, ne mai având nimic de pierdut, o poţi face.

Oricum, pentru orice acţiune ieşită din comun, rămân la o singură explicaţie: joaca, bravura sau…prostia.

80

PRIETENI DIN COPIL~RIE…

Moto: Cine crede că un prieten înseamnă doar un simplu „a-mic“, va avea multe amintiri

însemnate cu „A-mare“. amenii, spun bătrânii, se dau unul după altul, fie la bine, fie la rău. Şi nu e puţin lucru, să întâlneşti în copilărie, după expresia poetului Paul-Sân-Petru: „oameni, şi nu

altceva“.

Pentru că fratele meu, Ioan (noi îi ziceam Onu, de la Ioan, Ionuţ, Onuţ, Onu) era mai mare ca mine cu 11 ani, nu am avut privilegiul de a fi mult timp împreună şi bineînţeles nici la joacă şi nici la şcoală. Îmi amintesc, doar puţine lucruri petrecute între noi în copilărie. Ştiu că făcuse special pentru mine un trenuleţ cu locomotivă şi vagoane din lemn, pe care îl trecea printr-un tunel săpat într-un muşuroi din grădină, iar eu l-am păstrat multă vreme cu drag şi mai ales de dorul lui, căci era angajat de tinerel şi stătea foarte puţin acasă. Când a primit primul salariu ne-a cumpărat la toţi ai casei câte ceva. Mie mi-a adus o pereche de ghetuţe albe cu care sunt încălţat într-o poză cu bunicii şi două surori, pe când aveam 6 ani. Era aşa de plăcut la înfăţişare şi la suflet că până şi animalele de pe lângă casă îl iubeau într-un fel aparte.

Spun asta, nu în mod gratuit, ci pentru că nu pot uita drama din sufletul nostru când Onu a plecat în armată. Era normal să plângem toţi. Era prima noastră despărţire de un membru al familiei pe o perioadă mai lungă de câteva zile. Aveam atunci o pisică foarte frumos colorată cu multe pete galbene, negre, albe, maronii, pe care toţi o răsfăţam ca pe o jucărie, numai că până atunci nimeni nu observase ataşamentul ei deosebit pentru el.

O

81

După plecarea lui, ea l-a căutat mieunând peste tot. Prin casă, prin bucătăria de vară, prin grajduri, coteţe, poduri, cuptor, magazii etc. În camere îl căuta prin paturi, pe sub paturi, iar când te apropiai de vreun dulap când deschideai uşa sărea în el şi nu mai vroia să iese până nu cotrobăia printre haine şi asta de fiecare dată, zile în şir. Marea nenorocire a fost că din ziua plecării lui a refuzat să mai mănânce oricât de frumos ar fi mirosit mâncarea pe care noi i-o ofeream, disperaţi, care mai de care mai mărinimos. În cele din urmă am găsit-o moartă sub patul unde dormea el, ca un gest pe care noi oamenii îl înţelegem mai puţin, sau aproape deloc.

Iar peste ani şi ani, la înmormântarea lui în 2003, după ce s-a ţinut slujba religioasă în curtea casei sale, când am ieşit pe poartă cu sicriul, şi am ajuns în dreptul ogrăzii, unde oile crescute de el păşteau primele fire de iarbă din martie, s-a întâmplat ceva cu totul neprevăzut. Ca sub bagheta unui dirijor, rând pe rând, oile au ridicat capetele şi au început să zbiere într-un behăit repetat din mai multe guri, perceput atât de dramatic de cei prezenţi, încât întreg cortegiul a izbucnit în plâns fără să putem scoate nici măcar o singură vorbă. Părea că episodul cu pisica se repeta la o scară mult mai dureroasă.

Petrecând, însă, mult mai mult timp împreună cu un alt tovarăş de joacă şi de şcoală, decât cu fratele meu, din motivele pe care vi le-am spus, şi fiind şi rude prin alianţă (o soră de-a mea căsătorită cu un văr de-al lui) am mult mai multe amintiri legate de acest coleg, poate şi datorită faptului că eram şi vecini, dar şi foarte apropiaţi ca vârstă.

Îl cheamă Boţa Miron, ca pe tatăl lui, şi cu toate că e mai mare ca mine doar cu şapte luni, a început şcoala înaintea mea având 7 ani împliniţi în septembrie, odată cu începerea anului şcolar. Are o soră, Boţa Maria, cu 3 ani mai mare ca mine şi cu 1 an mai mică decât sora mea Ana. Acasă părinţii îi strigau Pică şi

82

Mia şi aşa le ziceam şi noi. Mie părinţii îmi ziceau Petrică, aşa că Mia şi Pică, Ana şi Petrică era echipa de şoc din care făceam parte nemijlocit în cartierul nostru Gârbeşti din Petroşani.

Mergeam la şcoală împreună, iar când se nimerea să avem acelaşi număr de ore, veneam acasă tot împreună. Asta timp de 11 ani căci atunci când eu eram în clasa a XII-a, el terminase deja liceul în anul precedent. Îi cunosc bine gesturile, mersul, timbrul vocii, privirea luminoasă, râsul şi zâmbetul poznaş în colţul gurii, măiestria scrisului, a desenului, a versificaţiei. Deşi ne supăram uneori unul pe altul, nu ne-am jignit niciodată şi nu am folosit cuvinte urâte unul în dreptul celuilalt. Nu l-am auzit niciodată înjurând, deşi taţii noştri se mai scăpau câteodată cu câte o „grijanie“, „tătărigă“, sau „anafură“.

La îndemnul părinţilor lui, nu foloseam cuvântul „drac“. Când vorbeam despre înjurăturile altora spuneam părinţilor că acel oarecare a înjurat de „D“. Eu fluieram sau fredonam des câte o melodie, el deşi nu avea înclinaţii spre muzică, era mai tot timpul bine dispus, glumeţ, preocupat de multe meşteşuguri: traforaj, şurubării, prelucrarea lemnului (îşi confecţionase singur schiuri), construise în tufişul din Pârâul lui Cotric un fel de cazemată din scânduri cu subsol şi foişor, la care participasem şi eu ca ucenic, încuiată cu „1001 lăcate“ încât bunica ne-a mărturisit sincer că nu a putut intra înăuntru, urcând într-o zi dealul grăbită spre Lerca. Mult mai târziu am învăţat de la tata dulgherie în adevăratul sens al cuvântului.

Primele cărţi de poveşti le-am citit de la Pică. „În Ţara legendelor“ cu Briţeiu, Midvei şi Alina, Biharia etc. şi „E pace noaptea asta-n codru, sau povestea cerbului Ahile“ m-au urmărit multă vreme cu minunatele relatări pline de învăţăminte, atât de necesare celor mici. Chiar şi primul roman, Robinson Crusoe, tot de la el l-am citit. Era întotdeauna cu un pas mai bine poziţionat informaţional decât mine în materie de cărţi bune şi în acelaşi

83

timp un mare colecţionar de literatură. Ne anunţam unul pe altul de ceea ce apărea în „Biblioteca şcolarului“, apoi în „Liceum“ şi în „BPT“ fără a neglija seriile Karl May, Al. Dumas etc. atât de îndrăgite de copii. Mai târziu când cumpăram şi cărţi diferite după gusturi proprii, făceam uneori schimburi între noi cu volume de care eram interesaţi.

Ştiam de la bunici că amândoi aveam câte un strămoş care fusese primar al comunei Petroşeni în sec. XIX: Dan Baran (străbunicul mamei) între anii 1869-1879 şi Todor Boţa (străbunicul lui Pică) din 1879 până în 1885, ei fiind de fapt ultimii primari din rândul jienilor (ţărani băştinaşi din Valea Jiului).

Dar nu cu ei ne mândream noi, mai ales că Dan Baran, sub presiunea autorităţilor de la Pui, semnase exproprierea, în favoarea Gării şi a Căilor Ferate, a cinci familii de jieni, printre care şi Drăgan Voina (strămoşul viitoarei mele bunici Drăgan Măriuţa, căsătorită Baran), faptă pentru care bunica nu l-a iertat niciodată.

Ce reţinusem noi cu plăcere din istoria neamului nostru era doar înclinaţia spre carte. Pică se mândrea din neamul lui cu Ion Boţa, care fusese învăţător între anii 1901 – 1903, iar eu cu Ioan Baran (bunicul din partea mamei) care în primele patru clase fusese în toţi anii pus supraveghetor peste clase şi trebuia să-i ajute la învăţătură pe cei mai slabi, iar apoi a fost propus să urmeze şcoala la Sibiu (beneficiind de o bursă). Numai că bunicul nu a vrut să meargă singur la Sibiu şi a condiţionat să mai fie propus un coleg, Ion Anghel, care învăţa la fel de bine şi erau buni prieteni. Lucru foarte interesant e că autorităţile au acceptat condiţia pusă de bunicu, dar neizbânda a venit din altă parte. Tatăl lui Ion Anghel a refuzat oferta (cu toată stăruinţa în lacrimi a copiilor), pe motiv că „n-am pe cine pune la berbeci“, spusese el scurt şi plecase în treburile lui. Doamne, ce vremuri!

84

Stăteam des unul la altul şi ne împărţeam bucuriile şi necazurile. Când eram toţi patru împreună, Mia, Pică, Ana şi eu, ne îmbrăcam cu hainele părinţilor când ei nu erau acasă. Pică şi cu mine ne îmbrăcam cu haine femeieşti iar Mia şi Ana cu haine bărbăteşti, după care ne înghesuiam la oglindă pufnind în râs de fiecare dată. În podurile grajdurilor măturam floarea de fân şi aşezam pături, scăunele şi perne, aduceam cărţi şi citeam pe rând câte o poveste după preferinţele fiecăruia. Marea plăcere era urcarea şi coborârea pe scara de lemn rezemată în omna1 podului.

Îmi aduc aminte de vremea când apăruse boala în păsările de curte (probabil pesta aviară) şi ne mureau găinile la grămadă în fiecare dimineaţă. Mulţi ani la rând mama punea cloşcă aceeaşi găină maro-roşcată, cu guler galben, căci de fiecare dată acea găină scăpa prin nu ştiu ce minune de epidemie, după ce toate celelalte mureau. După câţiva ani a murit şi ea de bătrâneţe, iar mama mi-a zis să o îngrop în grădină cât mai adânc, să nu poată fi dezgropată de câini. Pe când să execut trista sarcină, căci ţineam mult la acea găină ca la un membru al familiei, m-am trezit cu Pică în faţa porţii.

I-am explicat şi lui situaţia şi după câteva minute de mare taină, am convenit împreună să o îngropăm într-un tăpşan de lângă Părăul lui Cotric, unde ne jucam noi mai des, ca să îi putem supraveghea mormântul. Am zis mormânt, pentru că într-adevăr mormânt i-am făcut. Am ţinut amândoi o „slujbă“ de înmormântare, am zis pe rând rugăciunea „Tatăl Nostru“, am cântat „Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!“ atât cât ne-am priceput, şi bineînţeles că i-am făcut şi o cruce din două beţe, care a rezistat până la coasa din anul următor, când cosaşii sigur s-au împiedicat de ea şi cu siguranţă au smuls-o şi aruncat-o prin tufişuri. Înconjuraserăm cu bolovani din pârâu toată moviliţa aşa

1 Uşa podului

85

ca să marcăm locul de veci cât mai bine cu putinţă, spre marea „surpriză“ a cosaşilor.

După ce ne-am mai antrenat noi repetând exerciţii de Judo după o cărţulie cu explicaţii şi desene, seara târziu m-am întors acasă şi am auzit că ne fătase o vacă. Pentru că era toamna târziu şi noaptea îngheţa afară, iar în grajd erau mai multe vaci nu doar cea proaspăt fătată, părinţii duseseră viţelul în pivniţa din grădină care era zidită din piatră şi pe trei laturi era îngropată în pământ încât nu îngheţa nimic în ea oricât de ger ar fi fost iarna. A doua zi era zi de şcoală şi noi învăţam amândoi după-amiaza deşi eram în clase diferite.

Am dormit buştean până dimineaţa când am început să-mi fac lecţiile, după care să-mi calc cravata şi cotierele pe care mi le spăla mama în fiecare seară. Pe la ora 11 şi ceva era mare zarvă dincolo de pivniţa noastră, cu lume adunată în ograda vecinilor unde chiar în colţul grădinii de către noi se spânzurase, de un cireş, Voin, soţul unei nepoate de-a mamei. El era venit de undeva de pe la ţară, dinspre Haţeg, cred, şi găsind de lucru în Petroşani se căsătorise cu ruda noastră. Apucase precum alţii ca el „darul“ beţiei, căci bine a zis cine a zis că numai noi românii, ca un făcut, considerăm beţia „un dar“, şi până la urmă, după câteva încercări anterioare de sinucidere nereuşite, de data asta după toate părerile celor prezenţi reuşise, căci deşi picioarele i se rezemau de pământ, fiind îndoite din genunchi, oamenii îl declaraseră decedat. Dar nimeni nu avea voie să se atingă de mort sau să-i taie frânghia cu care se spânzurase până la sosirea medicului legist şi a miliţiei.

În timp ce îl aşteptam pe Pică să mergem la şcoală, nu ştiu de ce, mortul fusese lăsat singur, probabil datorită multelor treburi de rezolvat în astfel de necazuri. Eram pregătit de şcoală şi cu ghiozdanul în spate, aruncam de la oarecare distanţă câte o privire spre colţul grădinii vecinului cu pricina. Deodată m-a fulgerat un gând de mare erou, şi pentru a putea povesti cu lux de amânunte

86

colegilor de clasă şi bineînţeles şi lui Pică cele întâmplate, am hotărât de unul singur să mă duc până în faţa pivniţei de unde nu mai erau decât doar 10-15 metri până la vişinul de dincolo de gardul nostru. Mult timp după aceea când veneam noaptea acasă ocoleam cu privirea pâlcul de pomi din acel loc.

Am ieşit din curte pe după grădiniţa cu straturi şi cu flori de lângă casă şi am început să merg agale printre tuleii de porumb netăiaţi încă din holda dinspre mătuşa Ana lu’ Voin. Am ajuns până în faţa pivniţei, de unde se vedea perfect tot aspectul tragediei ce făcuse atâta vâlvă. La început privirea îmi aluneca repede pe lângă cadavru ţintind mai mult vişinul şi creanga de care era legată sfoara aducătoare de moarte. Nu mai văzusem aşa ceva, şi acum liniştea de mormânt ce mă înconjura începea parcă să îmi dea fiori necunoscuţi de mine până atunci. Înţelegând că ce se petrece cu mine nu era de loc în regulă, m-am apropiat de uşa pivniţei şi m-am rezemat cu spatele de ea şi cu faţa spre spânzurat. Ghiozdanul cu cărţile m-a protejat de orice schimbare de temperatură prin atingerea uşii şi începusem oarecum să-mi revin.

Văzând că totul tinde spre normal mi-am făcut curaj proţăpindu-mă bine cu picioarele în pământ şi m-am lăsat cu toată greutatea pe uşa pivniţei până s-a auzit scârţâitul balamalelor sub povară. Ochii mi s-au oprit apoi ţintă pe faţa vânătă a celui spânzurat şi încet-încet am început să îi văd mâinile atârnând şi picioarele rezemate de pământ, umplându-mă de spaimă din creştet până-n tălpi. Atunci, dar chiar atunci, am auzit în ceafă un muget gâtuit, un fel de buuuaaaah! într-o tonalitate stranie, ca de om-animal răguşit, ce parcă îmi sărise în spate fără să mai pot acţiona în vreun fel. E greu să vă explic ce s-a petrecut cu mine atunci, căci de văzut se pare că nu am mai văzut mare lucru, până ce am auzit vocea mamei care mă întreba fără să aştepte răspuns, căci oricum încleştarea gurii mele era destul de vizibilă: Ce cauţi aici singur? Ce-ai păţit? Îţi e rău? De ce eşti aşa palid?...

87

Puţin câte puţin sub vocea îngrijorată şi caldă a ei am început să mă decebăluiesc, vorba bunicilor, adică să mă dezmeticesc („cebăluire, a cebălui“ de la ungurescul „csabulni“ – se citeşte ciabulni – ameţeală, a ameţi, a zăpăci, cu prefixul „des“ sau „de“ însemnând dezmeticire)2 iar când mama mi-a spus că venise să scoată viţelul din pivniţă ca să-l ducă la vacă să sugă, viţel de care eu uitasem cu desăvârşire, am căzut într-un râs (isteric de bună seamă) un fel de râs cu plâns că nu mă mai puteam opri.

Viţelul, sigur, auzise scârţâitul uşii şi probabil aşteptase ca ea să se şi deschidă, iar dacă acest lucru nu s-a întâmplat, bineînţeles că el a protestat în felul lui, prin acel boncănit de nou-născut, dar pentru mine atât de îngrozitor în condiţiile deja descrise, mai ales că se produsese atât de aproape de urechile mele. În ziua aceea am povestit la toţi isprava plină de „curaj“ prin care trecusem, stăruind mai mult asupra slujirii de popă şi cantor dusă la bun sfârşit de Pică şi de mine cu ocazia înmormântării găinii. Seara când am venit de la şcoală era noapte, căci ziua era mică la începutul iernii dar nouă nu ne păsa căci în fiecare seară venea cineva în calea noastră fie din familia mea fie din a lui.

Împreună cu Pică am învăţat să mânuim bâtele tradiţionale de corn3, să aruncăm prin răsucire la distanţă bricegele cu lame ascuţite şi plăsele grele ca să se înfigă în copaci, scânduri, pământ etc. Ne făceam arcuri din sârme groase, oţeloase, înfăşurate de la un cap la altul cu liţă colorată (folosită la explozii în mină) ca să fie puternice. Drept coarde la arc foloseam funii fine de mătase rezistentă, iar săgeţile din lemn de brad le dotam cu vârfuri din tablă groasă pe care le tăiam cu dalta. Puneam pere şi mere în vârfuri de gard şi trăgeam de la distanţe

2 Vezi DEX „a cebălui”, „cebăluire” 3 lemn de corn, dur, noduros ce creşte în locuri stâncoase

88

din ce în ce mai mari şi săream în sus de fericire când ţintele erau lovite de la prima încercare. Deveniserăm oarecum vrednici urmaşi ai lui Robin Hood.

Aveam şi pistoale cu dopuri şi cu capse, care făceau pocnete fără să aibă vreun glonţ. Le foloseam seara la jocul de-a v-aţi ascunselea („hunio“, cum îi ziceam noi, probabil din ungureşte), pentru a marca descoperirea celor căutaţi. Într-o zi am auzit că Pică a fost dus la doctor cu arsură la faţă. După ce s-a vindecat mi-a povestit că scosese praful dintr-o capsă pe o bucată de ziar, pe masă în bucătărie şi îi dăduse foc. Praful din capsă a explodat şi i-a pârlit obrajii. S-a vindecat destul de repede fără sechele vizibile.

Dar, cum omul nu se învaţă minte dintr-o singură experimentare, într-o altă zi, când eram împreună, i-a trăznit prin cap să scoatem în faţa casei un scaun de la bucătărie şi să punem pe el o coală de hârtie şi pe ea o capsă întreagă, aşa cum era ea de cumpărat pentru pistoale oarbe, apoi să-i dăm foc, să vedem cum arde. Eram ca la un metru distanţă de uşa de la intrare la casa lui. Amândoi eram tare curioşi de ce vom vedea, căci în pistol nu ne puteam uita să vedem ce se întâmplă când apăsam pe trăgaci.

Ne-am aşezat, unul de-o parte şi altul de cealaltă a scaunului, iar Pică a scos cutia cu chibrituri, a scăpărat un chibrit şi a dat foc hârtiei. Hârtia a dus rapid focul spre capsă şi a urmat o flacără străvezie şi un pocnet ce ne-a speriat pe amândoi. Când ne-am revenit şi ne-am uitat pe scaun, nu mai era nici urmă de capsă. Unde a dispărut fără să o vedem? Am căutat-o prin iarba din jurul scaunului dar nu am găsit nimic. Era ca şi cum am fi căutat acul în carul cu fân. Abia când să intrăm în casă am văzut capsa înfiptă în uşă, cu gura deschisă în afară. Am încremenit pe loc. Amândoi ne-am dat seama de ce s-ar fi putut întâmpla dacă traiectoria capsei ar fi fost înspre unul din noi. Am tăcut mâlc şi nu am spus nimănui ce deştepţi am fost în acea zi. De atunci nu

89

ne-am mai jucat cu pistoale cu dopuri sau cu capse. Două lecţii ne-au fost de ajuns.

Seara pe străzile Gârbeştilor, duelam cu prietenii din cartier, până la magazinul Gutman şi uneori până la Gară, printre blocurile CFR-ului, având drept săbii nişte bâte de alun verde, de aproximativ un metru lungime. Eram chiar mândri „muşchetari“ cu valeţi. Fiind proprietari de pământ purtam şi „titluri nobiliare“ cu blazon. Pică avea ca valet pe Liviu Ţabrea, despre care nu mai ştiu nimic pe unde mai e, iar eu pe Nelu Costache, un viitor inginer de toată isprava, harnic, cinstit şi cu un suflet cald şi binevoitor cum rar mai întâlneşti astăzi printre semeni. Am rămas până azi, buni prieteni ca şi cu Gelu Cârţa, un nepot de văr, la fel de inteligent şi plăcut ca om şi tovarăş de viaţă. Adesea când merg la casa părintească din Petroşani, ne căutăm reciproc şi depănăm amintiri împreună din acele vremuri ce le vom duce cu noi ca pe propria noastră comoară.

Nu am amintit aici verişoarele (Voichiţa şi Viorica) cu care ne dam cu sania, sau ne jucam în una din casele lor (căci aveau două case), nici pe vărul Victor (Baran), căci ei toţi, fiind neamuri apropiate, ne consideram, atunci ca şi acum, mai mult decât prieteni.

După cum singuri aţi putut remarca, prea mulţi prieteni în copilărie nu am avut, dar câţi am avut îi mai am şi acum. Şi ce mie mi se pare lucrul cel mai important e că în multe privinţe semănăm unii cu alţii. Poate că bătrânii noştri aveau dreptate când spuneau că oamenii se dau unul după altul. Iar dacă cineva crede că un prieten înseamnă doar un simplu „a-mic“, cu siguranţă va avea multe amintiri însemnate cu „A-mare“.

90

RELIGIA

Moto: Credinţa este o taină prin care viaţa îşi modifică toate dimensiunile.

imeni nu vine pe lume credincios, nici nu se naşte cineva având o religie anume. Credinţa, ca şi voinţa, este şi legătură şi separaţie între vizibil şi invizibil, între îndoială

şi certitudine, purtându-ne mereu pe culmi sau prin văi, după raportul, solid sau nu, între omul ca fiinţă creată şi Creatorul său.

Deasupra îndoielii şi a deznădejdii ne ridică, cel mai adesea, credinţa, dar şi rătăcirea cea mai cruntă ne-o oferă, la fel de des, tot ea. Pentru că ea, credinţa, „vine în urma auzirii”, cum se exprimă una din epistolele pauline, depinde, deci, ce auzi de mic, ce auzi când eşti mare şi mai ales, ce îţi place să auzi.

Nu ţin minte momentul când am învăţat rugăciunea „Tatăl Nostru”. Nu îmi amintesc nici clipa când am îngenuncheat prima oară, pentru a mă ruga. Îmi amintesc, doar rugăciunea de seară a familiei, numită de mama „altarul, sau serviciul nostru divin”. Ţin minte că fiecare participant avea o parte de îndeplinit în slujba respectivă. Din câte am aflat mai târziu, ştiu că m-am născut într-o familie creştină, ortodoxă; că am fost botezat în cea mai veche biserică (pe al cărei clopot scrie 1795), din lemn, din cartierul Gârbeşti al oraşului Petroşani, de preotul Moşic Traian, fiu de jian şi el, din Petrila.

Pe când aveam eu 2 ani, mama şi bunica s-au convertit la credinţa creştină Adventistă, restul familiei a rămas în religia Ortodoxă. Oricum, diferenţa nu era de crez, ci de rit. Tata şi bunicul mergeau la biserică la Paşti şi la Crăciun. Mama şi bunica mergeau în fiecare Sâmbătă. Noi copiii mergeam şi cu mama şi cu

N

91

tata. De Paşti noi băieţii „mergeam cu udatul”, iar în curtea Bisericii din lemn, îmbrăcaţi în costume naţionale jieneşti, ciocneam ouă roşii, mai ales cu adulţii, care ne dădeau oul lor fie că li-l spărgeam fie că nu. De Crăciun colindam, stăteam în faţa cuptorului cu pâine sau cu cozonaci până ne îngheţau picioarele, iar Sâmbăta participam la programele de tineret de la Biserica Adventistă.

Am învăţat de mici să respectăm oamenii, indiferent de etnia, religia, sau statutul lor social. Pe strada noastră locuiau oameni foarte diferiţi din punctele de vedere amintite.

Îmi aduc aminte că ai noştri vindeau lapte la familii de muncitori, sosite din toate colţurile ţării, iar noi copiii, eram iubiţi şi chiar răsfăţaţi de membrii acestora. Într-o zi când veneam în vacanţă de la facultate, tanti Clari (Rudeanu), mi-a povestit ceva ce a impresionat-o din copilăria mea. Când nu eram încă la şcoală, trecând prin faţa casei ei (pe acolo era strada), m-a strigat să-mi dea ceva. Am aşteptat-o la poartă şi când mi-a oferit o pungă cu prăjituri de casă, eu, fără să întind mâna spre a primi pachetul, am întrebat: „Nu-s cu… de porc?”

Auzi dragă – îmi povestea tanti Clari – o mână de om şi ştie să se înfrâneze! Du-te, du-te!, şomoiogu1 mamii, drag. Cum de ai reguli aşe mari, la câţiva anişori ai tăi? Vino să te pup! Îs cu „de porc”, no! N-am ştiut! Altădată o să fac altfel!

Aşe-i că tu nu-ţi aminteşti? Erai doar un nod… aşe micuţ!

Sigur nu-mi aminteam, ştiu doar că pe Dealul Maleii, cu copiii am mâncat de câteva ori, dar mărturisirea ei m-a făcut fericit. Bunicul citea Biblia în fiecare an de la un capăt la celălalt, dar nu se putea lăsa de fumat, în rest trăia şi el ca bunica. Tata nu

1 Mănunchi de fân

92

citea nimic. Avea patru copii de crescut şi muncea atât în gospodăria proprie, cât şi ca angajat la cazanele cu abur de la Preparaţia Petrila. Din când în când „se mai afuma”, adică venea de la treabă beat. Când o zărea pe mama zicea: „Mamă, m-am făcut porc!”. Văd, dragă! Hai să mânci şi să te culci!, zicea mama.

Când se îmbăta ne dădea bani, şi nouă, copiilor, ne părea rău că nu se îmbată mai des. Atât ne ducea capul, ce să-i faci! Cred că l-am văzut de două sau trei ori beat în toţi anii cât am locuit la părinţi. Era priceput la multe meşteşuguri în lemn şi la lucrul câmpului, iar pe la clăci, chefuiau oamenii, căci tot munceau numai pe mâncare şi băutură.

Noi copiii, nu aveam din punct de vedere religios nicio restricţie impusă. Părinţii şi bunicii se străduiau doar să ne explice, cum se pricepea fiecare, ce este bine şi ce este rău. Într-o Sâmbătă, mergând cu mama la biserică (Adunarea credincioşilor, cum se mai numea), am văzut-o pe învăţătoarea mea Pătrunjan Florica, în Adunare. Nu-mi venea să cred ochilor. Ştiam că la şcoală ne învăţa că nu există Dumnezeu şi că a merge la biserică înseamnă să rămâi înapoiat şi prost. Eram la începutul clasei a IV-a.

Dacă m-am speriat, sau nu? Sigur că m-am speriat. Eu ca eu, dar ea s-a speriat de-a binelea. A rugat-o pe mama să mă lămurească să nu spun cumva la şcoală, că o să-şi piardă serviciul. Ne-a povestit că şi părinţii ei erau adventişti, dar ea nu este, căci o dau afară de la şcoală. (Era venită în Petroşani de undeva din Ţara Moţilor). A fost prima şi ultima oară când a venit la Adunare. Poate mergea în altă localitate, nu ştiu. Pentru mine, însă, prezenţa ei printre creştini, la biserică, mi-a întărit credinţa foarte mult. Ştiţi dumneavoastră că în clasele primare, toţi copiii vor să devină învăţători sau învăţătoare.

În clasele 5-8 eram foarte iubit de doamna profesoară Iacob Paraschiva, care ne preda şi chimia, deşi dânsa era

93

profesoară de geografie. Era soţie de preot ortodox şi ce era minunat, pe atunci, că persecuţia comunistă ne unise pe toţi creştinii, indiferent de ritul fiecăruia în parte. Credinţa în Dumnezeu (în Sfânta Treime) era bunul nostru comun, într-o lume speriată şi subjugată unei ideologii atee.

Niciodată mama nu mi-a zis „Fă-te adventist!”, cum nici tata nu mi-a propus niciodată să rămân ortodox, deşi ajunsesem la terminarea liceului şi împlinisem 19 ani. Această dumnezeiască libertate de conştiinţă acordată de ambii părinţi, tuturor copiilor lor, m-a făcut să-i iubesc cu toată fiinţa. Deşi mama era adventistă, fratele meu, Onu, mergea în fiecare an cu popa Moşic „cu crucea” de Bobotează. Preotul venea şi în casă la noi, atunci, iar noi copiii ascultam cu plăcere „Iordanul”, cum îi ziceam ai casei la Troparul Bobotezei. Era singurul cântec pe care îl ştia tata iar noi îl rugam şi peste an, când era în toane bune, să ni-l cânte. Suna aşa de frumos şi familiar:

„În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, Slavă Ţie!”

Învăţasem de la părinţi că nu e frumos să înjurăm sau să vorbim urât, să minţim sau să „întoarcem vorba” celor mai în vârstă, adică să nu răspundem obraznic, chiar dacă noi am avea dreptate. Să nu blestemăm nici animalele, nici pe oameni. De la copiii de pe Dealul Maleii am auzit expresiile „a înjura de Dumnezeu” şi „a drăcui”. După părerea unora era mare diferenţa între cele două. După părerea mea, pe la 12 ani, înjurătura era înjurătură sub orice formă.

Îmi aduc aminte de hazul stârnit de o copilă de vreo 7 ani, în Muntele Muncelul Birăonilor prin 1964. Eram mai mulţi copii cu vacile pe Dâlma Corbului în sus spre plaiul ce duce spre

94

Măgură. Cred că erau mai multe fete decât băieţi. Era Lenuţa lu’ Mihale, Mărioara lu’ Moise, Lenuţa lu’ Burdea, Mărioara lu’ Ghioane, Lenuţa lu’ Sicoi, Patrucă al lu’ Ispas, Nelu Bălănesc (nu sunt sigur), eu şi alţii al căror nume nu-l mai ştiu. Printre noi era şi această copilă, nu îmi amintesc a cui era şi cu cine venise. Începuse o ploaie torenţială de vară, cu tunete şi fulgere de se cutremura pământul. Am lăsat toţi vacile şi ne-am băgat printre brazi, unde era aproape ca în casă.

Ne temeam doar de brazii izolaţi de pădure, care atrăgeau fulgerele. Ne-am aşezat sub crengile dese de brad şi pentru că acolo nu ploua am început cu toţii să râdem şi să „ne zbenguim” fără nicio grijă. Tunetele răzbăteau până la noi, dar fulgerele nu mai străluceau aşa puternic. Ne-am aşezat cât mai înghesuiţi ca să ne încălzim, căci fiind vară nu aveam căputuri la noi. În timp ce ne hlizeam şi ne maimuţăream, un tunet puternic ne-a luat la toţi piuitul. Am aşteptat încremeniţi, ţinându-ne răsuflarea, când am auzit glasul piţigăiat şi răstit al fetiţei, stropşindu-se spre noi: „Faceţi-vă cruce, trăznească-vă Dumnezău!”. Am izbucnit toţi în râs spre marea nedumerire a „educatoarei” noastre de-o şchioapă. Dacă ne trăznea pe noi, ea era sigură că scapă.

Cred că biata fată nu a priceput de loc de ce râdem, când era vorba de viaţă şi de moarte şi ne-a considerat pe toţi necredincioşi. Dar lucru mai trist este că există până astăzi şi adulţi care aşa au înţeles credinţa. Acest amestec de credinţă şi ură, m-a impresionat de la început, respingându-l, chiar din fragedă copilărie. Eram prea obişnuit cu expresia alor mei: „Vezi şi tu, că eşti destul de mare. Îi frumos ce-ai făcut?” Părinţii mei care în materie de credinţă, aveau fiecare părerea lui, ţineau să am şi eu părerea mea.

Trecusem de 14 ani când (aveam propria mea Biblie, pe care am dat-o la legat în piele cu rugămintea să-mi pună ca semn de carte o bentiţă tricoloră) am reţinut îndemnul apostolic: „În lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel!”.

95

Înseamnă că există destule păreri diferite şi foarte multe păreri personale, care ne fac să ne deosebim unii de alţii în umblare. Acestea nu trebuie să facă rău nimănui. Acestea nu trebuie să ne despartă, ci cele la fel, să ne unească. Părinţii primelor secole creştine au stabilit un crez, Crezul creştin niceo-constantinopolitan. Îl ştiu de mic pe de rost, ca şi Cele 10 porunci, ca pe rugăciunea Tatăl Nostru. Acesta a adunat pe cele „la fel” ale tuturor creştinilor de pretutindeni, anume ca să îi unească. Ce altceva i-ar putea despărţi?

Aceasta cred că este taina credinţei: „Dragoste în toate!”. Aceasta cred că îi face pe copii să cuprindă în jocurile lor formule ca: „Şi ca semn că te iubesc, colo jos mă iscălesc!”. Aşa ne jucam noi în primele clase de şcoală.

Aceasta era credinţa noastră de copii. De ce oare jocul secund, de-a adulţii îşi pierde frumuseţea morală, dumnezeiască? „Până nu veţi fi – în ceea ce priveşte credinţa – ca aceşti copilaşi…!”, spunea Iisus, iar Robert Luis Stevenson a scris chiar: „Şi om mare este acela care nu şi-a pierdut inima de copil”.

Când devenisem adolescent, în noaptea de Anul Nou, făceam calendar de ceapă şi înverjelam2, bazaţi pe destin (soartă) şi preştiinţa lui Dumnezeu care acţiona, chipurile, doar în noaptea aceea şi se făcea cunoscută nouă. Desigur un prilej de distracţie, căci nimeni nu lua nimic în serios. Până şi la calendarul de ceapă, mama ne arăta că acolo unde sarea se dizolva şi apărea lichid mai mult (semn că luna respectivă va fi ploioasă) foaia de ceapă rămăsese acoperită de o membrană subţire semi-trasparentă, iar unde sarea era aproape fără apă (semn de secetă), foaia de ceapă nu avea membrană şi ceapa putea absorbi lichidul ce se forma între ea şi sare.

2 Un joc „de ghicit”(un fel de amuzament) cu privire la viitorul cuiva în căsătorie. Obicei specific jienesc.

96

La înverjelat se foloseau 12 finjii3 aşezate câte două, în cerc, pe masa în jurul căreia şedeau tinerii pe scaune sau laviţe4. Cineva din adulţi, care participa la distracţia adolescenţilor, îi invita pe participanţi să se întoarcă cu spatele la masă, în timp ce acel cineva aşeza ceva sub fiecare finjie: un pieptene sau o oglindă; un cărbune sau un cocoloş de lână albă; un inel sau un băţ noduros; un colţ de pâine sau un drob de sare etc. În interpretarea jocului simbolistica era următoarea:

pieptene = urât la faţă, colţat (ă) oglindă = frumos(ă) la faţă cărbune = brunet (ă) lâna = blond (ă) sarea = sărac (ă) pâine = bogat (ă) inel = frumos (ă) la trup băţ noduros = urât (ă) la trup boabe de piper = harnic (ă) frunză = leneş (ă) nucă = deştept (ă) lemn = prost (ă)

După ce trăgea fiecare, pe rând, câte una din cele două perechi de finjii, ca să afle date despre înfăţişarea şi starea materială a viitorului partener(ă) de viaţă, urma tragerea unui singur bileţel din cele 12, cu nume (fete sau băieţi), nume date de fiecare participant la distracţie, după preferinţe. Sigur se făcea mare haz la fiecare tragere de către cei prezenţi şi câteodată când se nimerea ca persoana din bileţel să corespundă trăsăturilor tragerilor anterioare, cel în cauză o lua destul de în serios încât să stârnească râsul şi aplauzele celorlalţi.

3 Căni din ceramică. 4 Bănci fără rezemătoare (spătare).

97

Credinţele populare, ca şi basmele şi legendele, înveseleau viaţa făcând-o mai suportabilă în vremuri de restrişte şi necaz, de război sau cotropiri străine, de boli sau calamităţi. Bătrânii, care inventaseră astfel de distracţii nevinovate în felul lor, îşi iubeau copiii şi pentru că nu prea aveau cu ce să-i înveselească, inventau fel de fel de jocuri ce ţineau locul games-urilor de astăzi.

Erau vremuri de sărăcie, când lucrurile simple deveneau frumoase şi la marginea unui pârâu făceam „prăjituri” din lut şi le aşezam pe câte o frunză, apoi frunzele toate pe o bucată de scândură (drept tavă) şi ne consideram cei mai buni bucătari de pe planetă. Luam mere şi pere din pomi şi le transformam în vaci punându-le picioare şi coarne din beţe de chibrituri, prunele treceau pe post de oi, din crenguţe împleteam oboare şi saivane şi eram cei mai bogaţi şi cei mai fericiţi gospodari din lume. Şi aceasta era un fel de credinţă aducătoare de mângâiere, ca şi credinţa adevărată de mai târziu.

Am considerat întotdeauna credinţa ca un lucru sacru, ce ţine de structurile intime ale fiecărui suflet omenesc. Bătrânii spun că ea este darul lui Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să se amestece în vreun fel în viaţa intimă a semenului său. Poţi să-mi subjugi trupul, mâinile, picioarele, dar în conştiinţa mea voi rămâne pe veci liber. Poţi să-mi iei libertatea de a vorbi de a mă mişca, de a trăi, dar nu-mi vei putea lua niciodată credinţa din sufletul meu.

Cred cu tărie că numai Bunul Dumnezeu ne-o poate lua, căci de la el am primit-o. A-ţi pierde credinţa înseamnă, de fapt, că L-ai pierdut pe Dumnezeu, însă, nu şi El pe tine. Există mereu noi şanse de a ne ridica , acolo, de unde am căzut, chiar şi numai prin simplul fapt amintit: credinţa este taina care modifică toate dimensiunile vieţii.

98

JIENII {I DEPRESIUNEA PETRO{ANI

Moto: Lucrurile frumoase rămân frumoase doar în împrejurări potrivite şi… niciodată altfel.

m avut marele privilegiu să trăiesc alături de bunicii din partea mamei timp de 30 de ani. Bunicul, Baran Ioan lui Mitu, era născut în 1890 şi a murit în 1981, iar bunica,

Drăgan Măriuţa, ca domnişoară, era cu un an mai tânără ca el. Străbunica, mama bunicului, Gârbea Vasia, căsătorită Baran, era născută în 1858 şi a trăit până la al Doilea Război Mondial. Pe când eu aveam 9-10 ani asistam de multe ori, cu sau fără tragere de inimă, în zile de sărbători, sau după masa de prânz, la arat, semănat sau prăşit, la poveştile celor trecuţi prin viaţă, încărcate cu amintiri, care dacă nu s-ar fi repetat nu mi-ar fi rămas niciuna în minte.

Când m-am născut eu, străbunica murise în urmă cu 5 ani, iar bunicii din partea tatălui cu 2-3 ani. Nu i-am cunoscut personal, dar se vorbea atât de des despre ei că am trăit tot timpul sentimentul continuităţii lor în vieţile celor rămaşi după război. Am avut şi am şi acum o fotografie cu străbunica la înmormântarea fratelui mamei, Onu, în anul 1938 (contactase în armată o boală de plămâni şi a murit la scurt timp după eliberare). Am privit adesea chipul ei de jiancă, de la jumătatea secolului al XIX-lea, în opinci, cu şuba pe umeri şi tindeu ca învelitoare a capului. Deşi era la înmormântarea nepotului, tindeul ei alb de pe cap exprima demnitate şi curăţie în faţa morţii. Avea 80 de ani, crescuse cu copiii baronilor austrieci. Era neînduplecată şi aspră cu cei 4 feciori ai ei (stil nemţesc) şi foarte blândă şi îngăduitoare cu nurorile. Această atitudine a făcut-o iubită de toţi, şi de feciori, care nu se îndoiau de dragostea ei, şi de nurori şi de nepoţi. Învăţase, la joacă, nemţeşte şi în timpul războiului a ieşit la poartă

A

99

să întâmpine soldaţii germani care pentru hrană luau, sub ameninţarea armelor, animale din gospodăriile jienilor.

Era şi bunicul acasă. El avea, atunci, peste 60 de ani. În curtea casei, alungită pe iarbă era o scroafă mare, gestantă, pe care străbunica aruncase în grabă o pătură de lână. Ca un făcut, pe tot parcursul discuţiei aprinse cu soldaţii, scroafa mulţumită de temperatura de sub pătură n-a dat nici un semn de viaţă, deşi ochii soldaţilor nu se dezlipeau de movila acoperită. Din respect pentru limba vorbită de străbunica, soldaţii nu au trecut de gardul în spatele căruia femeia străjuia cu mâinile rezemate pe poartă, acoperind cu şuba neagră de pe umeri o mare parte din unghiul de scrutare al soldaţilor. După ce au plecat soldaţii, bunicul reţinuse un singur cuvânt nemţesc: „Der Teufel“ (se citeşte Dăr Toifăl), adică „Dracul“. Sigur străbunica fusese întrebată ce animale are şi răspunsese supărată că pe timp de război nu poţi avea în gospodărie decât pe dracu, pe care îl rostise şi apăsat şi repetat că l-a făcut vrednic de ţinut minte.

În aceeaşi fotografie e şi mama cu Mărioara în braţe (care a murit la 8-9 luni de pneumonie) şi Nubert Vasile, primul soţ al mamei, originar din Maramureş, care lucra drept coordonator al bocşerilor de pe valea Galbenii şi avea muncitori italieni (bellunezi), tirolezi austrieci, moţi, unguri, oşeni, maramureşeni etc. La un an după acea fotografie, mama, însărcinată cu sora mea Ileana, a rămas văduvă (soţul a murit de apendicită cu peritonită). Nubert Vasile vorbea şi germana şi maghiara (chiar avea în spiţa îndepărtată a neamului şi un neamţ şi un ungur). Era înalt de 1, 9 m (cum se vede şi în poză), frumos la chip, cu ochi albaştri şi iubitor. Când a murit Mărioara şi-a exprimat durerea foarte tranşant: „Mai bine muream eu, decât fetiţa!“ Ileana (a doua lui fetiţă) s-a născut, la o lună după moartea lui, şi trăieşte şi astăzi.

Bunicul fusese în Primul Război Mondial luat prizonier în Italia pe o perioadă de 6 ani. Ajunsese să înţeleagă şi să se

100

descurce destul de bine în italiană. Îşi găsise şi o explicaţie ce îl făcuse să suporte mai uşor prizonieratul, deşi avea pe bunica cu doi copii acasă, care creşteau fără tată.

Îmi povestea că imediat după ce s-a căsătorit şi a primit pământul de zestre s-a apucat să-şi îngrădească o parte din teren modificând plaiul (cărarea obişnuită de circulaţie pe dealuri, obligând oamenii să înconjoare grădina lui pe un teren ce îi ocolea proprietatea). O bătrânică, într-o dimineaţă urca dealul cu desagii cu mâncare pentru cosaşi şi cu greble şi furcere1 pentru lucrul la fân. Când a ajuns la gardul bunicului şi a văzut ce ocoliş mare o aşteaptă pe după garduri, a strigat pe bunicu, şi după ce l-a spovedit bine, l-a blestemat cu cuvintele: „Înconjura-te-ar mările!“ Atunci n-a luat-o în seamă, dar când s-a trezit prizonier în Italia şi-a amintit de blestemul bătrânei, căci mările chiar îl înconjurau.

În Italia îşi petrecuse ultimii 4 ani de prizonierat în Nord-Estul peninsulei, în zona Munţilor Dolomiţi, proaspăt eliberată, vara la coasă şi iarna la acţiuni de deszăpezire şi încărcatul lemnelor pentru foc. (Friulia şi Trentino Alto Adige au fost eliberate de sub austrieci spre sfârşitul Primului Război Mondial). Fusese soldat în armata austro-ungară. Înţelegea mai bine ladina decât italiana, iar numele de Baran era interpretat de localnici ca „baron“ şi toţi se mirau cum de ştie să cosească. După ce a putut a o rupe pe limba lor le-a explicat că nu e nici o legătură între baran şi baron. Cunoştea bine localnicii marmolani, în zona Trentino marmolanen, dar după 60 de ani uitase numele muntelui Marmolada.

Unul din vecinii noştri, nenea Ion Boţa (frate cu Miron şi Ştefu), ginere la Buza Ion Cucu, învăţase în armată ungureşte, iar bunica mea, Baran Măriuţa copilărise cu copii maghiari şi

1 Furci

101

învăţase şi ea. Când venea nenea Ion pe la noi în poveşti nu uita niciodată să vorbească ungureşte cu bunica (bunicul doar înţelegea, că făcuse limba maghiară la şcoală, dar nu putea vorbi). Noi copiii şi părinţii îi priveam ca veniţi din altă lume şi nu ne venea să credem ochilor cum pot doi ţărani români, jieni băştinaşi din Depresiunea Petroşani, să vorbească altă limbă decât cea românească.

Cât am fost preşcolar, nu am auzit niciodată cuvântul „momârlan“. La şcoală l-am auzit prima dată şi m-am grăbit să ajung acasă s-o întreb pe mama ce înseamnă. Ştiam diferenţa dintre săteni şi barabe, adică locuitorii satelor Văii Jiului, înglobate în oraşele apărute după 1920 şi veneticii de pe diferite meleaguri şi de diferite naţii, veniţi la munci forestiere, minerit, CFR etc. Ştiam că portul nostru, al sătenilor era „românesc“, iar al barabelor „nemţesc“. Ştiam că poienarii, novăcenii şi haţeganii ne spun jieni, după cele două Jiuri (de Est şi de Vest) din Vale, iar noi foloseam această denumire mai mult la a ne deosebi de oierii din afara Văii Jiului. Ştiam că pieptarele noastre se numesc „jieneşti“ pentru că se deosebeau de cele „poienăreşti“. Ale noastre aveau 4 buzunare, ale poienarilor doar unul sau două „pozonare“, cum se exprimau bunicii. Postavul cioarecilor de aba era poienăresc, dar cusătura era jienească. La fel oile noastre erau cunoscute de străini ca oi jieneşti, dansurile „învârtite jieneşti“, melodiile (zâcalele) din fluier (floeră, fluieră) purtau numele de „jiene“. Îmi iubeam neamul, holdele, pădurile, fânaţul, animalele, curţile, casele, colibele subalpine dar şi munţii cu stânele lor. Însă cel mai mult iubeam portul nostru jienesc, de care eram tare mândru.

Îmi aduc aminte de prima mea zi de şcoală. Ana, sora mea mai mare cu patru ani ca mine, era prietenă cu Lia şi cu Ghiţă, doi copii de bănăţeni care locuiau cu părinţii în blocul CFR de lângă Depou. Ghiţă s-a oferit să mă ducă el la şcoală. În prima zi nu era obligatorie uniforma. Nu ştiu cât în glumă sau cât în serios, mama

102

m-a întrebat: „Cum vrei să te-mbraci, satean sau barabă?“ Am răspuns pe nerăsuflate: „sătean“.

M-am îmbrăcat sub privirile îngăduitoare ale lui Ghiţă. Costumul alb-negru jienesc îmi venea pe corp ca turnat. Mama era singura croitoreasă pentru toţi jienii din Gârbeşti, Dărăneşti, Boţoni, Roşia, Peştera Bolii etc. Ghiţă se minuna de „puii“ (modelul cusut în cruciuliţe la mâneci şi pe pieptul cămăşii), de vesta din barşon negru cu nasturi aurii, de brâul lat de piele maro încrustat cu fir argintiu, de pantalonii albi, mulaţi pe coapse şi gambe ca egării tinerilor de astăzi. De după brâu ieşea colţul unei batiste tivită cu ajur şi frumos împăturită. Am păstrat-o multă vreme. Pălăria cu boruri mici şi primbură de jur împrejur acoperea părul tuns scurt ca pentru şcoală. În picioare ghetuţele negre, deşi era jumătatea lui septembrie, terminau albul imaculat al pantalonilor şi dădeau un aer mai înalt al purtătorului. Nu tu geantă, nu ghiozdan, ca în prima zi! (Am o fotografie cu 7 ani mai târziu îmbrăcat la fel).

Ghiţă m-a luat de mână şi am pornit spre şcoală fiecare bucuros în felul lui. Auzisem de la părinţi că ei făcuseră şcoala tot timpul îmbrăcaţi româneşte, în costum naţional jienesc. Pe vremea lor 1916-1917 nu erau uniforme ca prin 1957 când începeam eu primul an de şcoală. Nu aveam alte modele decât părinţii. Dacă tot am dreptul, măcar în prima zi să fiu ca ei! Acest gând îmi dădea aripi şi cred că depănam paşii spre eveniment, mai repede ca Ghiţă.

Am ajuns la şcoală şi nu mai ştiu ce şi cum m-a impresionat, clopotul (căci era destul de mare) din colţul coridorului, băncile din clasă, chipul prietenos al învăţătoarei, care îmi cunoştea fraţii mai mari, sau necunoscuţii care umpleau clasa ochi, căci eram cam multicei. Mai sosiseră şi neînscrişi de părinţi sau de fraţi şi acum aceia stăteau în picioare în aşteptarea de noi bănci. Ce îmi amintesc încă plin de emoţie, după atâţia ani şi nu

103

cred că voi putea uita vreodată, e că în tot puhoiul acela de copii (din clasă şi din curtea şcolii) nu mai era nimeni, dar absolut nimeni îmbrăcat jieneşte, adică aşa ca mine. Am aflat mai târziu că Cimponier Ileana şi Arad Victor şi Ungur Victoria şi Livia (care avea doar 6 ani, nu voise nici în ruptul capului să se despartă de sora ei) deşi erau tot „săteni“ ca mine, adică jieni, au fost primii care s-au mirat de ignoranţa mea şi bineînţeles şi ignoranţa alor mei.

M-am trezit dintr-odată cu ceva, la care ţineam foarte mult, devalorizat brusc, prin simplul motiv că nu îi era locul acolo. Nu am fost în stare să lupt singur şi bineînţeles, m-am ruşinat. Şi cred că m-am ruşinat suficient ca să înţeleg pe viaţă pe propria-mi piele, că lucrurile frumoase rămân frumoase doar în împrejurări potrivite şi niciodată altfel. Singura mea mângâiere a fost că Ghiţă m-a aşteptat până ne-a dat drumul acasă. M-a luat iar de mână (fapt ce a însemnat enorm pentru mine) şi uitându-se cu drag la mine m-a întrebat dacă îmi place la şcoală. Cred că l-am dezamăgit profund, fiindcă răspunsul meu a fost din toată inima: Nu! O urăsc! După 9 sau 10 ani m-am întâlnit cu sora lui, Lia, şi pentru că ştia că învăţ bine, mi-a aruncat aşa în treacăt: „Hei, mai urăşti şcoala?“. Intrasem în istorie cu păţania mea. Nu i-am răspuns, doar i-am zâmbit, căci mi-ar fi luat prea mult timp să-i explic ce sentimente aveam eu, faţă de şcoală.

La sfârşitul anului şcolar, un băiat ungur, foarte cuminte (nu ştiu sigur Deak Alexandru, sau altul), cu care mă împrietenisem, m-a întrebat dacă-mi mai aduc aminte că în prima zi de şcoală am venit îmbrăcat „momorlan“. Habar nu aveam ce vrea să spună, căci nu mai auzisem cuvântul acela până atunci. Când am ajuns acasă am întrebat-o pe bunica, ce înseamnă cuvântul „momorlan“. Ea stătea pe iarbă în Dunga Dealului şi urmărea străzile oraşului. Cine ţi l-o zâs? O boanghină?“. Nu, am zis eu, un ungur. Tot aia-i, a mai zis bunica şi m-a rugat să dau o fugă până la alimentara de la ştrec să-i cumpăr ceva, ulei sau

104

zahăr, nu mai ştiu exact ce. Buna, după cum vă puteţi da seama considera termenul ca pe o batjocură (ca mulţi alţii) şi răspunsese şi ea cu aceeaşi monedă referitor la cel care îl folosise.

Intrasem complet în ceaţă. Bunica în loc să-mi explice m-a încurcat şi mai tare. Cu ea singură, nu am mai adus vorba niciodată despre „momorlan“.

La şcoală am aflat că ungurii numeau ţăranii jieni, „momorlani“, iar ceilalţi români veniţi din toate colţurile ţării le ziceau „momârlani“. Aflasem foarte sigur că ungurii foloseau termenul de momorlan cu cele mai bune intenţii, căutând chiar să-i găsească originea în ungurescul „maradvany“ (se citeşte morodvany), ce ar însemna „rămăşiţă“, „supravieţuitor“, „băştinaş“, ceea ce în traducere era un adevăr de necontestat. Dar bunica, aşa cum v-am spus vorbea cursiv limba maghiară şi nu vedea nicio apropiere între cele două cuvinte total diferite fonetic (în grai, cum se exprima ea).

Într-o zi, stăteam pe iarbă în grădina bunicilor, la umbra unui păr mare (părul lu’ buna, care există şi astăzi) mama, bunica, bunicul care adormise, mătuşa Maria şi unchiul Nica, soţul ei, şi bineînţeles noi copiii. Era primăvara. Soarele ardea (pripea) a ploaie şi după ce s-au ivit ceva nori au început tunete şi câteva fulgere care au încetat destul de repede. Când era iar soare, bunicul s-a trezit şi a întrebat foarte îngrijorat: „Auzâră-ţi tunurile?“. „No! – a zis bunica râzând – aşa să fac minciunile. Doarme un prost şi visază, şi cân’ să trăzăşte zâce că-i adevărat!“ Bunicul, după două războaie şi 6 ani de prizonierat, mai trăia încă din acel coşmar.

Atunci, ca să-l scot din încurcătură (tunete-tunuri), l-am întrebat să audă şi ceilalţi, de ce ne spun barabele nouă momârlani şi nu simplu jieni, cum se cântă şi la radio „jienească de jieni, ca la noi la Petroşeni“.

105

– Ştiu ce-o să-ţ’ spună – s-a grăbit bunica – ştim de la mumă-sa că talienii ni-o zâs aşe de la „mormolanii“ lor, că sămănăm tare mult cu ei la port şi la grai, da eu nu cred.

– Treaba te – a zis bunicul – da io am trăit cu ei, marmolani şi nu mormolani cum le zâci tu ca ungurii, 4 ani de zâle şi până şi nicovala şi ciocanul de bătut coasa îs ca ale noaste, iar toporâştea coasei are două mânere ca la noi şi nu unul ca la regăţeni, sau oşeni, că asta am făcut la ei, am cosât toate verile.

– Bine zâce tat-ăl bătrân – a zis mama – c-am auzât-o şi eu pe mama-bună de talieni, şi Loţi-fie-iertat (Vasile, primul ei soţ) zâcea că talienii bocşeri ţâneu mult la noi satenii, că ei sânt tot de la munte şi noi suntem izact ca ei, de-aia ne zâceu şi nouă marmolani.

– No bine! – a intervenit unchiul, împăciuitor – aştea le ştie toată lumea din Petroşeni şi petrilenii de pe valea Popii, da’ nu-i de-a vă lua după barabe. Noi sântem jieni şi pace-bună!, mai daţâ-i Halui pe toţ’ hăialalţ’. Mereţ’ voi cu oile la Banat sau în Ţara Haţăgului ş-o să vedeţ’ că din jieni nu vă scoate nime.

Aveam atunci 15 ani. Anul 1966. Bunica a murit de bronhopneumonie, peste o săptămână, chiar în dimineaţa de Paşti. Îmi spusese cu duioşie: „Mor, Petre şi nu mai ai Bună!“. M-a rugat să-i cumpăr medicamente „de fierbinţală2“ şi în timp ce mă întorceam de la farmacie, pe drum, am aflat că bunica a murit. Din cauza asta ţin minte anul. Înseamnă că de Florii stăteau ai

2 Temperatură

106

noştri la poveşti şi noi „în gura lor“, cum zicea buna. Am încercat să redau cu aproximaţie părerea celor prezenţi aşa cum am reţinut-o eu de-a lungul timpului, pentru că aveam impresia că eram singurul dintre ei care nu ştia mai nimic despre subiectul în cauză. Adică ştiau toţi ceva, şi tot oraşul, ce numai eu nu ştiam.

Păi dacă-i aşa am declarat subiectul închis şi niciodată cât au fost în viaţă nu m-a mai interesat. E adevărat, bunicul ne tot povestea cum a fost în război şi în prizonierat, cum îşi simţea inima mutată din piept în gât (şi-şi ducea pumnul sub bărbie ca să ne arate), când ajungeau la luptă cu baionetele, şi vocea îi tremura şi ochii i se umpleau de lacrimi. Că acolo era un munte înalt de unde îşi trăgeau numele oierii, dar nu mai ştia cum îi zice. L-am şi înregistrat pe o casetă audio în 1981, şi când i-o puneam să o asculte nu-şi recunoştea vocea şi spunea râzând: „Ahăla povesteşte de parc-ar fi fost în burta me! Aşe le ştie!“. Iar noi râdeam, dar el la 91 de ani, ai lui, nu putea fi contrazis.

Au trecut anii, am terminat facultatea şi am fost repartizat în 1978 în Spitalul Judeţean Galaţi. De atunci veneam în fiecare vară la părinţi şi neamuri, până la Revoluţie fiind singurul din familie care plecase din Petroşani. Din 1981 sunt cu familia în Tecuci şi când nu mergem noi la neamuri în Valea Jiului, vin ele la noi. Au apărut generaţii noi care ţin pasul cu modernismul, şi acest lucru e lăudabil, dar treptat, treptat, istoria se uită, mai ales cea nescrisă. Am întâlnit chiar expresia: „Jienii de ieri, momârlanii de azi“, sau „Acum o sută de ani, momârlanii se numeau jieni“. Un adevăr doar pe jumătate. Numele de „jieni“ pentru ţăranii băştinaşi din Valea Jiului nu s-a pierdut niciodată şi cred eu nici nu are cum să se piardă. Iată câteva exemple scrise, care desfiinţează orice ignoranţă, mai veche sau mai nouă:

107

1). Atanasie Bran în „Monografia judeţului Hunedoara“, apărută în 1930 scrie:

„Viaţa pastorală este mai dezvoltată la populaţia din Valea Jiului şi la cea din Munţii Sebeşului, primii numiţi jieni, ceilalţi – mărgineni.“

2). Felician Fărcaşu din 1952, în cântecul „Dragu-mi-i pe vârf de munte“ foloseşte expresia:

„Jienească de jieni, ca la noi la Petroşeni“

3). „Arta populară din Valea Jiului (regiunea Hunedoara)“ Ed. Academiei RPR (filiala Cluj), apărută în anul 1963, la pagina 63 şi 183 menţionează:

„La căsătoriile jienilor păstori în Banat ca şi în alte zone de transhumanţă, s-au adăugat căsătoriile de mineri bănăţeni în Valea Jiului.“

„Vreme îndelungată jienii şi-au procurat oale de lut numai din Ţara Haţegului.“

4). Romulus Vuia în „Tipuri de păstorit la români (sec XIX – începutul sec. XX)“ Ed. Academiei, Bucureşti 1964, având drept consultanţi ştiinţifici pe: Tiberiu Morariu, Valeriu Butură, Ion Conea, la pag. 214 şi 215 scrie despre:

108

„Jienii din bazinul Petroşani“.

5). Octavian Buhociu în „Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească“ Ed. Minerva 1979 la pag. 214 referitor la bazinul Petroşani scrie:

„Muntele a fost locuit din vechime. Aceeaşi cauză, existenţa fânului, poate provoca sau nu transhumanţa. Pe lângă turmele de oi, pot exista şi mici cirezi de vaci, îndeosebi la păstorii jieni. La stânele de vaci femeile sunt mai multe decât bărbaţii.“

6). Lucian Badea în „Geografia României“ vol. 3 Ed. Academiei RSR, anul 1983 la pag. 242 precizează:

„…mai ales oi (uneori de ordinul zecilor de mii) ca şi locuitorii lor, dintre care mai cunoscuţi sunt mocanii, mărginenii şi jienii, aşa cum în Orientali sunt cunoscuţi breţcanii şi vrîncenii.“

7). „Studia Universitatis Babeş – Bolyai: Series geologia – geographia“ vol. 29-30 din anul 1984 la pag. 72 scrie:

„…la început exclusiv pastorale din Depresiunea Petroşanilor…însăşi categoria regională, de oieri jieni…“

109

8). Gheorghe Iordache în „Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiu etnologic.“ Ed. Scrisul Românesc din 1986 vol. I pag. 30 se exprimă astfel:

„Oierii din Haţeg şi jienii din Bazinul Petroşanilor vărau frecvent în plaiul Vâlcan.“

9). Valer Butură în „Străvechi mărturii de civilizaţie românească“ Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică din 1989 la pag. 246 scrie:

„Pendulator a fost şi păstoritul tradiţional al jienilor din bazinul de la Petroşani.“

După 1990, respectând tradiţia locală scrisă şi orală întâlnim lucrări ce pun accentul pe denumirea de „jieni“, cât şi lucrări pertinente ce folosesc mai des numele de „momârlani“, ambele destul de frecvente ce nu necesită să fie nominalizate acum. (vezi scriitori ca Ioan Pascal Vlad, Ioan Lascu, Petru Ilie Birău, Marcu Jura Dimitrie, Vlaicu Elza Maria etc.)

Cea mai importantă şi în acelaşi timp şi cea mai corectă din multe puncte de vedere, pare formularea care îmbină cele două denumiri, care nu se exclud una pe alta şi care conservă atât tradiţia culturală (melodii jiene, învârtite jieneşti, jieneasca etc.) cât şi etno-geografică (jieni şi jience de pe ambele râuri ale Văii Jiului), precum şi legăturile istorice cu fraţii noştri ladini (marmolanii bellunezi ai Alpilor Dolomiţi) veniţi în Vale acum 150 de ani şi probabil strămoşi de-ai noştri emigraţi la ei în

110

vremuri pierdute istoric. Astfel numele de „jieni-momârlani“ s-a impus încet dar sigur şi aş aminti aici doar câteva exemple, vrednice de luat în seamă:

1). Adrian Mariciuc în lucrarea „Strategia de dezvoltare locală a microregiunii Valea Jiului“ volum datat 2007 la capitolul „Scurt istoric“, pag. 18 foloseşte expresia:

„Ţăranii jieni (momârlanii)“

2). Ana Pascu în lucrarea „Robii Frumosului“ (Muzee şi colecţii săteşti din România), colecţia Muzeul ţăranului român, Ed. MARTOR, Bucureşti 2008, pag. 52 scrie:

„Din punct de vedere etnografic, momârlanii – ţărani jieni, trăiesc în depresiunea Petroşani“

3). Constantin Jujan şi Tiberiu Svoboda în „Începuturile mineritului carbonifer la Petrila“ editată în 2009, la pag. 27 vorbesc despre:

„…însorita luncă a Jieţului, veche aşezare a momârlanilor jieni“

4). Dumitru Gălăţan-Jieţ întăreşte magistral acest concept în titlurile cărţilor domniei sale: „Petrecerile jienilor momârlani“

111

şi „Graiul jienilor momârlani. Mic dicţionar.“ Ambele apărute la Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, anul 2012.

De prisos să mai amintim numeroasele site-uri de Geografie sau Turism cu referire la locuitorii băştinaşi ai Văii Jiului care folosesc invariabil această denumire: „ţăranii jieni (momârlanii)“, subliniind astfel denumirea cea mai veche şi mai frecvent uzitată în scrierile cunoscute până acum. Am citit în Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme (DAR) din anul 2002, următoarea explicaţie:

„momârlan, momârlani, s.m (reg.) muntean, ţăran de la munte“

Însă acesta este un adevăr tot pe jumătate, ca şi cu „foştii jieni“. Momârlan înseamnă jian, ţăran băştinaş din Valea Jiului. Doar atât şi nimic mai mult. E atât de greu de priceput?!! Nu orice mocan, muntean, sau ţăran de la munte poartă în istorie denumirea de momârlan, ci doar jienii, vechii locuitori ai Văii Jiului, care au venit în contact cu marmolanii bellunezi. O formulare corectă şi succintă, ar putea arăta astfel:

Jian – momârlan, pl. jieni – momârlani, s.m (reg.) ţăran băştinaş din Valea Jiului.

Termenul „momârlan“ poate avea sens peiorativ doar în tandem cu cel de „barabă“. A văzut cineva în vreun DEX explicaţia cuvântului „barabă“?! Eu nu am văzut-o!, deşi au aceeaşi vechime. Găsiţi dumneavoastră motivul!

112

Păstrăm în noi, chiar din fragedă pruncie, bătălia cu răul, cu invidia, cu nedreptatea. Învăţăm să preţuim frumosul, în port, în grai sau în tradiţii, dar uneori împrejurările neprielnice devin piedici. Cred, şi îmi place să cred că în împrejurările actuale putem să ne cunoaştem mai bine şi pe noi, dar şi pe semeni, suficient cât să ne respectăm cu demnitate trecutul.

113

TATA Port chipul tău când râd sau când mă doare Şi tot la fel ca tine şi iubesc: Livezi, păduri, fâneţe şi ogoare Şi portul nostru mândru jienesc. Te văd venind spre mine în oglindă Cu lama pe obraz alunecând Pornită-n barba deasă s-o desprindă De chipul tău rămas la fel de blând. Vreau să mă ierţi că n-am dat mai departe Întregul chip pe care mi l-ai dat Însă din duh i-am dăruit o parte Nepotului ce-n suflet l-ai purtat. I-am dat ce am avut la îndemână Iubire, simplitate şi cuvânt Ca-n miezul firii noastre să rămână Tot chipul tău purtat în alt veşmânt.

autorul

114

BIOGRAFIE LITERAR~ PETRU BLAJ (pseudonim literar, ca poet, PETRU DINVALE) Născut la 23 martie 1951 loc. Petroşani, jud. Hunedoara; Familia: Părinţii: Ileana şi Dumitru Blaj; Căsătorit cu Ana Blaj (fostă Mocian); Copii: Paul Octavian Blaj, cunoscut ca Paul Blaj, scriitor,

membru USR filiala Bacău. Studii: 1958-1966 – Şcoala generală de 8 clase, Petroşani; 1966-1970 – Liceul teoretic de cultură generală, Petroşani; 1970-1972 – Şcoala tehnică postliceală de asistenţi medicali de

laborator, loc. Hunedoara; 1972-1978 – Facultatea de medicină generală din cadrul

Universităţii de medicină şi farmacie, Craiova; 1981-1985 – Cursuri postuniversitare de tehnică a acupuncturii,

Galaţi şi Bucureşti; 2000-2001 – Cursuri postuniversitare de Ecografie generală,

Universitatea de medicină şi farmacie, Cluj-Napoca; 2008-2011 – Şcoala postliceală de asistenţi medicali de

farmacie, Focşani; Profesia: medic primar M. G. la S.C. Laboramus Med. S.R.L.

şi medicină de familie la C.M.I. Dr. Blaj Petru, cu sediul în Tecuci, jud. Galaţi;

115

Activităţi şi distincţii teologice: Atestat de Evanghelist laic, 1991 Diplomă de onoare jubiliară, oferită de „Societatea Evanghelică

Română, Bucureşti, 1991; În perioada 1990-1993 – membru, cu drept de vot în Consiliul

Mondial Coordonator al Bisericilor creştine A.Z.Ş pentru Europa şi Africa, ce îşi desfăşurau lucrările la Berna şi Jongny-sur-Vevey, în Elveţia.

În plan medical: evidenţiat cu Diplomă de excelenţă de către

Colegiul Medicilor din jud. Galaţi Activităţi literare: - în cadrul cenaclului „Ion Petrovici” - sporadic în cenaclul „Calistrat Hogaş” - în proaspătul cenaclu „Ştefan Petică” - redactor la „Calea Adevărul şi Viaţa” 1990-1993 - redactor la „Tecuciul Cultural” 2006-2007 - redactor şi director executiv la „Tecuciul Literar Artistic” de la

înfiinţare. I. Publicaţii: - Debut în perioada liceană în revista de cultură „Mărturisiri

literare”, nr. 1 din dec. 1969, Petroşani, cu o pagină de poezie şi o recenzie la romanul „Adela” de G. Ibrăileanu;

- Publicat în revistele: „Mărturisiri literare” nr. 3 , 1970, Petroşani; „Pro patria” numerele din august şi septembrie 1979, Bacău; „Calea Adevărul şi Viaţa” 1990-1993 Galaţi; „Kairos” 2003 Tecuci; „Tecuciul Cultural” 2006-2007; „Curierul A.Z.Ş.”, iulie 2006, Bucureşti; „Tecuciul Literar Artistic” 2007-2013 (versuri, recenzii, interviu, reportaj,

116

eseuri, omilii); „Moldova Literară” nr. 3 din 2010; „Dunărea de jos” nr. 100 din 2010.

- Poezii apărute sporadic în volume de alţi autori şi pe Reţeaua literară, Dialog european.

- Publicat CV în volumele „Nasc şi la Tecuci oameni” de scriitorul Vasile Ghica şi „Valori spirituale tecucene” de Traian Nicola.

II. Volume: „Creştinismul părinţilor noştri” – antologie de citate paleo- şi

neocreştine, apărută în patru ediţii: - prima ediţie 1995 – Ed. Viaţă şi sănătate – Bucureşti; - ediţia a II-a 2002 – Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca; - ediţia a III-a 2006 – Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca; - ediţia a IV-a 2008 – Ed. Viaţă şi sănătate, Bucureşti;

„Eseuri despre omul – OM” – Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca 2008

„Antologie de poezie” – 55 poeţi contemporani (pagini alese), coordonată de Valentina Becart, Ed. Arhip Art, Sibiu 2010.

„Poeme liturgice” – vademecum doxologic, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca 2010

„Copilăria… draga mea” – povestiri autobiografice; Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca 2013

În lucru: „Lumea celor nemuritori” – eseuri critice. „Psihologia personalităţii” – răspunsuri la întrebări. III. Referinţe critice la cartea „Creştinismul părinţilor noştri”: - 1995 – Prof. Nelu Dumitrescu (licenţiat al Institutului Teologic

Ortodox, Bucureşti)

117

- 2006 – Ionel Necula, scriitor, profesor de filozofie, în „Observator T”

- citată de revista ,,THEOLOGIA ORTHODOXĂ” nr.1 din 2007 (Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca)

- citată în teza de doctorat „Relaţia bisericilor româneşti cu statul, în Transilvania şi Banat între 1848 -1919” a lui Ardelean Gheorghe, Universitatea Babeş-Bolyai,Cluj-Napoca.

- 2010 – prezentată pe Speranţa TV la emisiunea „Dincolo de cuvinte”

IV. Referinţe critice la cartea „Eseuri despre omul-Om”: - 2008 – Ionel Necula în Porto Franco şi Observator T - 2009 – A.G. Secară în Tecuciul literar-artistic - 2010 – prezentată pe Speranţa TV la emisiunea „Dincolo de

cuvinte” V. Referinţe critice la cartea „Antologie de poezie – 55 poeţi

contemporani”: - 2010 – Cezarina Adamescu în „Întâlniri romantice într-o oază

de poezie” republicată pe 24 apr. 2010 de Bianca Marcovici. - 2010 – prof. Cella Negoiescu în „Slova creştină” din 3 mai 2010 VI. Referinţe critice la cartea „Poeme liturgice”: - 2010 – Valentina Becart în „Slova creştină” din 18.XI.2010 - 2010 – Paul Sân-Petru în „Dunărea de jos” din 3.XII.2010 - 2011 – Cezarina Adamescu în „AGERO” Stuttgart din 10.VIII.

2011 - 2011 – Ionel Necula în „Dunărea de jos” din 2.X.2011

118

119

CUPRINS Prolog (Poezia MAMA) ...........................................................5

VREMEA STR~BUNILOR… ........................................................6

GÂRBE{TI ...............................................................................14

P~R~UL TROCII......................................................................21

FLUIERA{ DE FAG… ...............................................................27

MIRAJUL FOCULUI…..............................................................36

SPAIMELE COPIL~RIEI… ........................................................46

MOARE GROASA!... ..............................................................53

{COALA.................................................................................61

CÂND ZILELE Î[I SUNT… NUM~RATE......................................73

PRIETENI DIN COPIL~RIE….....................................................80

RELIGIA..................................................................................90

JIENII {I DEPRESIUNEA PETRO{ANI.........................................98

Epilog (Poezia TATA) ...........................................................113

BIOGRAFIE LITERAR~..........................................................114