Departamentul de limbi straine si comunicare

CREATIE SI CREATIVITATE

SECTIUNEA V

Coordonator științific secțiune – dr. Maria Alexe

Referent :tiin’ific – Dr. Loredana Miclea

2

SIENCE FOR SOCIETY – GENDER INNOVATIVE PERSPECTIVE

Associate Professor Mihaela Ionescu

Departamentul de limbi străine și

comunicare-UTCB

Abstract – This scientific research present the changes in European mental perspective concerning the role of scientist in

society and the character socio-professional profile viewed from gender perspective. It started from statements

promoted by Horizon 2020 Action Plan of European Research Council ERC , who assigns a special role for

education and research that should reinforce excellence with more dynamism and creativity. In order to asset the

Romanian gender perspective national events overview was necessary. At the same time the paper offers a

perspective of national good practices.

Key words – feminism, European perspective, gender studies

1. Lead in

In order to sustain the effort of feminist organization to promote achievements of women

working in less traditional domains such as technical sciences, research and technical fields,

the European Commission initiated ten years ago a group named Women in Sciences, which

activates inside Commission for Science and Research. The activity of this group is quite as

the group was initiated in 1999. For having a correct overview of women activating in

science the Commission publishes a book were statistics and indicators on gender Equality in

science are published under the name – She Figures. To complete the general statistic during

each meeting of The Helsinki Group (organization for promoting women’s activities) the

members of the group present a report concerning promotion activities developed in their

country.

The present article is based on the report presented by its author in Brussels in 2013, to the

meeting of Helsinki group that took place on the 8th of July, 2013. This meeting was followed

by conference which took place on July the 9th, under the title Gendered Innovations: How

Gender Analysis Contributes to Research. The conference was organised by the European

Commission in cooperation with the European Parliament and, unlike the Helsinki group

meeting was opened for any researcher interested in gender perspective. The conference main

topic insisted on cooperation that should exist between science and society and the structural

changes that occurred in research institutions. It presented a number of best practices which

helped promoting women and their achievements as researchers and scientists.

3

2. Research Questions

The members’ reports as well as the European Commission publication try to answer the

main question – What is the proportion of female and male researchers in Europe and how is

this balance evolving over time? From this question, others are designing the research path.

The secondary research questions are the following:

1. Do career path of male and female researchers follow similar patters?

2. How many senior positions in research or academic institutions are held by

women?

3. Which are the patters that can be observed in the future?

The bellow presentation of the overview of Romanian society shows the average attitude

versus women and their contribution to science development.

4. Overview through Romanian Academic and Scientific world.

Acording the previouly mentioned publication She Figures, the major findings that can be

observed in Romania as well are the following:

Women in scientific reserach remain a minority

The number is increassing in the foreseeable future

The number of women implicated in scientific research fields such as engineering,

construction or computer. Neverthe less the number of PhD gradutes tends to be equal

in the comming future.

Horizon 2020 Action Plan states that European Research Council ERC assigns a special role

for education and research that should reinforce excellence with more dynamism and

creativity. Excellence in Academic world starts with solid theoretical researches that will in

end serve to excellence in solving practical targeted situations. That is why we start our

presentation of national events with the presentation of two new books whic are quantifing

the presence of women on the stage of scentific reserach. The books shows an academic

perspective and an intrument for further research or for those who want to study different

aspects.

:

The first one is Modern Research to Gender Studies . Equality through Assumes Differences

and it is the first volume of a series dedicated to Gender Studies in Academia mainly in

Technical Institutions with the specificity it implied. The articles are most of them the result

of a research initiated by the members of the Deparment of Foreign Languages and

Communication in oder to indentify aspects conected to gender analysis.

The Second one is a reference book, a Dictionary of Women Scientists in Romania that can

be a source of role models for girl working in science considered a success career. It is an

instrument for young reserachers and not only, depicting the evolution of the phenomenon in

Romania.

Apart of those book their publication was followed by two other events:

4

a. exhibition of paintings of a woman engineer Cristina Cottesco Vendelsen, with a

working history profile both in Romania and Norway in the field of civil engineering.

Thissummer she was invited by Bucharest Metropolitan Library to open an

exhibition with her paintings as she already had one in Oslo .

b. Last but not least, infact one of the most outstanding event the 4th edition of L’Oreal

UNESCO prizes for young women researchers from Romania that took place on the

13th of June this year. It was an occasion to present women’s work, to promote them

and to give rewards.

The studies published under the generous title Modern Research to Gender Studies. Equality

through Assumed Differences represent the title of the first volume of Gender Studies

performed in Bucharest , Romania at the Technical University of Civil Engineering. It was

part of the activity of the Centre of Research for Technical Translations and

Intercultural Researches of the University within the Plan of Research 2012-2013 with the

title : Intercultural communication a significant asset for professional collaboration within

the European Union. This is just the beginning of a research that should be carried through

three years.

This volume is a collection of research papers and a tribute to all those who starting with the

beginning of the 20th century have contributed to put woman into a positive light; also a

result of hard work of Gender Studies section of the Research Centre for Specialized

Translation and of some contributions coming from other Romanian and foreign universities. The articles reflect different researches that all can be included in the generous field of

Feminist Studies and the majority of them are reproducing the communications presented at

the conference Modern Trends in Communication and Education and Translation – Bucharest

June 2012 (attended by more than 140 participants at the Faculty of Technological

Engineering of the Technical University.

All the articles have in common a great admiration for the courage of those who have fought

and made possible that women of contemporary society have access to all positions in

politics, science and art and a keen interest for the actual status of female scientists and

researchers. The articles are over viewing the contribution of those who despite the dictatorial

attitude of most of men made possible women integration in scientific fields.

The studies are published in four different sections, aspect that proves the diversity of the

centre activity. The first one is dedicated to political and socio-cultural aspects interfering

with feminist approach, the second analysis the educational frame in which a correct gender

perspective develops mainly in Higher Education of Scientific Profile, the third section

proposes some case studies and the forth is related to (applied) linguistics.

One of the main purposes of all our research was to demonstrate how actual and diverse the

field of Gender Studies is in postmodern society in Romania and in other Balkan countries.

Women contribution to contemporary civilization is still considered a controversial topic by

postmodern audience and critics and the dispute concerning a correct gender perspective is

still taking place. Nowadays when some of former taboo subjects as diversity, race

differences are viewed in a different way, in many countries women still have to fight for

equal opportunities, while in other, mainly in former East European countries they consider

that their position has remained the same ever since quotas were observed in the 70’s not

5

noticing that new market economy changed both working and promotion conditions and that

research, technical education are not always considered as a success career for women

thus diminishing women contribution to social welfare. .

We hope that this volume will contribute to help our students and people in general to think

science with its, without a Gender Dimension component and to understand the contribution

of Romanian researchers and the level of feminist studies in Romania.

The volume was published on 10th of September, 2012 ( ISBN 978-1-4276-5377-2) - with a

total number of 350 pages. b) The second one is Dictionary of Remarkable Romanian Women in Research and

Professional Teaching is issued through a collaboration between Mioara Trandafir who

worked in the Romanian Aeronautical Authority and who wrote in collaboration with a team

from Romania UNESCO Club. The dictionary that has 280 pages presents women

researchers from diverse fields as : anthropology, architecture, astronomy, aviation biology,

bionics, bio laser therapy, civil engineering, chemistry, physics, mathematics , mechanics

,nanotechnology, technical education, IT, medicine ,etc c) An activity of another type was the one proposing a role model for the younger generation.

The exhibition of that artist, a women engineer who lives and worked in two cultural milieus,

and who is able to communicate with society through art too, through her paintings, was a

real cultural event in Bucharest. The engineer Christina Cottescu Vendelsen who got a grant

from Bucharest Civil Engineering University to study in Germany, belongs to a family of

intellectuals. Her mother was a graduate of philosophy and physics. Her uncles were Mircea

Eliade a remarkable novelist and professor of the History of Religions in Chicago and her

other uncle was a famous Romanian Opera conductor, Ionel Perlea from the Metropolitan

Opera. Evolving in such a favourable context it is not so astonishing that she turned into a

woman in science character.

A famous writer and newspaperman, George Stanca, himself a graduate of the technical

university, opened her exhibition in Bucharest. All these proved that with the skills acquired

in hard science one could have success in many other fields too.

Last but not least, on the 13th of June, L’Oreal-UNESCO, ANCS gave Awards to some

young female researchers in the field of life science. This was the 4th edition of the Awards in

Romania and we are pleased to announce that the number of female participants at the contest

has grown by 50%. There were three finalists at the section “Life sciences”: Cornelia Braicu,

Cristina Polonschi and Alina Serban. The award went to Cornelia Braciu, biochemist

engineer, coordinator of the Laboratory of Functional Genomics and Traditional Medicine at

the University of Medicine and Pharmacy Iuliu Haşeganu in Cluj Napoca. Her project was

about “The Combination of the Chemotherapeutic Effect of Doxorubicin with Targeted RNA

Interference Therapy for the Treatment of Triple Negative Breast Cancer “

The Section for Physics the three finalists were: Edina Ana Maria Rusen, Sandra

Anamaria Victoria Eremia and Manuela Maria Ştef . The winner was Edina Ana Maria Rusen Lecturer in the Department of Applied Chemistry and Materials Science Polytechnic

University of Bucharest. The project was 'Photonic crystals with Laser Applications'. Many

personalities of the cultural, scientific and politic life were present at the Awards Ceremony.

Among them: Ecaterina Andronescu, senator and former Minister for Education, Giles

Antoine, L’Oreal country general manager for Romania, Marius Enăchescu

6

ANCS/Polytechnic University, Raluca van Staden, head of the electrochemistry laboratory

and PATLAB Bucharest, doctor in chemistry and also master in composition at the National

Music University Bucharest, Ani Matei , Director of the UNESCO Commission Romania, Dr

Elena Preda former senator, President of the UNESCO Club Romania, Academician Elena

Zaharescu, researchers, professors and students from the Higher Education in the technical

field.

Conclusions

It is obvious that fact that ERC assigns a special role for education and research that should

reinforce excellence with more dynamism and creativity is a wanderful oportunity to get a

good economic background,. Excellence in Academic world starts with solid theoretical

researches that will in end serve to excellence in solving practical targeted situations.

On the other had it is obvious that career path of male and female researchers do not follow

similar patters. But it should be added that things are improved lately.

She figures or other European publications are signaling the increased interest for feminine

characters that should take in consideration the quality of those positions? Concerning the

analyses of senior position, that shows the woman careers are more difficult and they rarely

get the leading role, anyway not before a strong struggle.

All in all the conclusions are positive and demonstrates the whole community’s admiration

jor journalists.

The role of women in science are increasing, which means that from now on, members of the

Helsinki group have to concentrate upon the quality of feminine representation

7

LA SIMBOLÍSTICA FEMENINA RULFIANA Y SU UNIVERSO

ARQUETIPAL

Lector Univ. Dr. Loredana-Florina Miclea

Departamentul de Limbi Străine şi Comunicare

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

El reconocimiento de escritor universal del insigne autor mejicano Juan Rulfo se debe a la

realidad que busca, persigue, explora y encuentra en el ser humano. Sus relatos muestran la

cara dramática, sufriente de un Méjico indígena, campesino y sus protagonistas son

generalmente seres anónimos, gente sencilla y humilde que actúa ante su pluma con

naturalidad y enorme dignidad. En efecto, la realidad de la literatura rulfiana se caracteriza

por un toque de resplandor mágico y melancólico, silencioso y frondoso, discreto y muy

inductivo; es como si el universo mejicano primordial prendiera vida con todos sus

fantasmas, costumbres, filosofías y aquellos seres humanos resucitaran instantáneamente.

Juan Rulfo es un creador, un mago, un sabio que concientiza que uno de los principios de la

creación literaria es la invención, la imaginación pero de cualquier invento sale una

recreación de la realidad, ya que recrear la realidad resulta ser, en efecto, uno de los

principios fundamentales de la creación. Aunque el relato rulfiano trataba temas mejicanos y

presentaba situaciones sociales reconocibles para la mayoría, no eran exactamente

narraciones tradicionales, del tipo que la novela de la Revolución Mejicana había

popularizado y es precisamente ésta la sorprendente novedad que nos deslumbra en su obra -

el fin de la novela revolucionaria como crónica y con una posición o juicio histórico

claramente establecidos; el autor da un giro decisivo a todas esas tradiciones literarias cuyas

referencias eran la tierra, el campesino considerado víctima, el caciquismo feudal, la historia

sangrienta de sus luchas, para someterlas a una inflexión universal, mítica y simbólica. Es así

como la dolorosa historia reciente de Méjico toma vida y late en los libros de Rulfo, pero no

hay una sola fecha en ellos, ni una mención a personas reales, pues todo ha sido intensamente

llevado a la ficción, gracias a técnicas narrativas que nunca antes habían sido aplicadas a esos

asuntos. Sus protagonistas, los indios y campesinos desheredados, vacilan por este paisaje

hostil, por esta tierra inhóspita del Méjico más profundo sin estar conturados al completo;

presentan, mejor dicho, contornos y formas borrosas, sin que por eso pierdan viveza y

veracidad, al resultar muy cercanos a la más primitiva naturaleza y muy alejados de las

convenciones y las complejidades de la civilización urbana. No obstante, hay en este mundo

rulfiano, tan trágico y desnudo y tan lacónicamente expresado, un éco poético que aparece en

las mínimas intervenciones del narrador, en el lirismo de las descripciones tan bien integradas

en la trama de voces que interactúan constantemente. El estilo de desnuda sobriedad del autor

mejicano se basa en el lenguaje popular de los campesinos de Jalisco, un lenguaje parco y

preciso, exacto y expresivo, hecho con frases cortas y pocos adjetivos, conocido y aprendido

por Rulfo desde su infancia y cuando, al comenzar a escribir, necesitó de una forma

lingüística convincente y apropiada a los temas de sus cuentos y de su novela, la encontró en

aquel lenguaje del pueblo. Pero fue mucho más allá de una calcada y exacta reproducción

8

literal, porque, entendida la esencia del habla popular, su tono, la ritmicidad melodiosa

fascinante lograda mediante pausas y continuas reiteraciones, el narrador jalisciense le añadió

y la envolvió con su propia sensibilidad hasta conseguir el característico ritmo poético de su

prosa, la plasticidad y el acercamiento sensorial a lo narrado, es decir, un lenguaje sugerente,

recreado y elevado al más alto nivel literario, que no corresponde al realmente hablado, pero

sin que nunca se pueda perder de vista su origen, su procedencia, y, por otra parte,

vigorosamente opuesto al rebuscamiento y a la redundancia barroca, característica de muchos

escritores hispanoamericanos porque la ficción latinoamericana tiene como característica

particular la frondosidad retórica. Los relatos de El llano en llamas (1953) y la novela Pedro

Páramo (1955) son las obras literarias de Juan Rulfo que se convirtieron en un hito de la

literatura contemporánea, al ser ambos títulos obras maestras en sus respectivos géneros; esta

es la explicación de la difusión y el éxito universal que han tenido estos dos títulos. Esta

breve, pero tan intensa creación narrativa, está poblada de campos áridos, paisajes desolados,

clima abrasador, pueblos deshabitados, diálogos de muertos en el mundo fantasmal de un

pueblo muerto, violencia y revolución, venganza y muerte, todo repleto de degradación

humana, odio, culpa y fanatismo. El pesimismo y el fatalismo inundan toda la obra literaria

de Rulfo sin que nadie pueda escapar del destino que les persigue despiadada e

inexorablemente; sin embargo, esta terrible y concreta realidad es trascendida al convertirse

en profunda meditación sobre los grandes temas humanos universales: la muerte y la

incomunicación, el dolor, la violencia y el destino y, en definitiva, la soledad del hombre y la

desolación del mundo en el que ha sido arrojado. El empleo de técnicas narrativas por parte

de Rulfo es el propio de la mejor y más adelantada narrativa del siglo XX: el diálogo

continuo, la ruptura del orden cronológico lineal, la dislocación y la simultaneidad de planos

temporales, el monólogo interior, los cambios del punto de vista narrativo, las recurrencias o

repeticiones. La acción de los cuentos de El llano en llamas se desarrolla en los límites de la

parte sureste del estado de Jalisco, desde el lago de Chapala hasta la frontera con los estados

de Colima y Michoacán, una geografía cálida, desolada y muy empobrecida. Se trata de la

población constituida principalmente por criollos huraños y lacónicos -los indios que

ocupaban la región antes de la conquista, esos indios que han dado al país un alto porcentaje

de sus pintores y compositores, como también su música popular ya que Jalisco es la cuna de

la ranchera y el mariachi. El tiempo de la acción está limitado aproximadamente a cuatro

décadas, desde la revolución de 1910 hasta comienzos de los años cincuenta; en esta tierra

nació y se crió Rulfo, y en ese periodo de tiempo fue consciente de que aquél era un mundo

atrasado y extremadamente violento, que él vivió desde dentro y que sufrió en propia carne.

Se trata de un Méjico rural y profundo, abandonado y desesperanzado, muy lejos de todo

progreso histórico y por eso, el tema general de El Llano en llamas es la vida trágica del

angustiado y desolado campesinado mejicano, tema que se va centrando recurrentemente en

la violencia, la soledad, la degradación, la culpa, el fatalismo, y, desde luego, en la muerte,

que penetra y está presente en cada cuento como su principal protagonista. La protesta está

presente en toda la obra de Rulfo y en su mundo siempre trágico, los personajes, al contarnos

sus desdichas, están clamando contra la injusticia; la protesta más que expresada

directamente, subyace al mostrar esa humanidad desgarrada por la violencia y la soledad. En

ambos casos, tanto cuando la expresa directa como indirectamente, Rulfo está demostrando

una voluntad de examinar una realidad que necesita ser transformada ya que, aunque su

visión sea totalmente negativa, su misma actitud crítica supone en el fondo una confianza en

que tal realidad cambie. Rulfo es un maestro en la reproducción del léxico, sintaxis y giros

del habla campesina porque la transforma a la alta temperatura de su arte de modo tal que, sin

privarla de su autenticidad viviente, hace que esa habla espontánea, inculta, adquiera

extraordinaria plasticidad y expresividad; se advierte que su maestría, sin embargo, consiste

9

más que en un conocimiento insólito del idioma coloquial, en una comprensión profunda de

la mentalidad de quienes lo emplean. Pedro Páramo es una sorprendente e indescriptible

novela ubicada en un espacio en apariencia real, pero también simbólico: un espacio mítico

que es Comala, el paraíso añorado de algunos personajes y también el lugar donde reina la

violencia y el despotismo del cacique Pedro Páramo, pero es, sobre todo, el ámbito fantasmal

de la muerte. Porque la trama de la novela ya desde las primeras líneas del texto comienza

con la muerte. El principal narrador de la historia, Juan Preciado, está muerto. En la segunda

mitad de la novela el lector descubre que, tanto quien ha contado la historia como todos los

personajes que participan en ella y que narran lo sucedido en Comala son espíritus,

fantasmas, cuerpos sin reposo, un puro vagabundear de ánimas que murieron sin perdón.

Todos son muertos que escapan de sus tumbas, hablan con otros muertos y cuentan sus

historias porque tienen conciencia y están llenos de recuerdos. Y estos recuerdos, expresados

por las voces nocturnas, entrecruzadas, son los que recrean en múltiples perspectivas la vida

de Comala y del hombre que la dominó, Pedro Páramo. Lo más sorprendente es que Rulfo

nos introduce en esta realidad alucinante sin ninguna estridencia, con total naturalidad gracias

al tono de la narración, sustentado en una prosa limpia y tajante, de sabor clásico. Se trata de

una novela en que el personaje central es el pueblo y es un pueblo muerto donde no viven

más que ánimas, donde todos los personajes están muertos, e incluso quien narra está muerto.

Entonces no hay un límite entre el espacio y el tiempo, pues los muertos no tienen tiempo ni

espacio, no se mueven en el tiempo ni en el espacio. Entonces así como aparecen, se

desvanecen, y, dentro de este confuso mundo, se supone que los únicos que regresan a la

tierra (según una creencia popular) son las ánimas, las ánimas de aquellos muertos que

murieron en pecado. Y como era un pueblo en que casi todos morían en pecado, pues

regresaban en su mayor parte y entonces habitaban nuevamente el pueblo, pero eran ánimas,

no eran seres vivos. En Pedro Páramo no hay un relato lineal de la historia; los recuerdos

fragmentados, las distintas escenas dislocadas en el tiempo y el espacio, la eliminación del

narrador, la forma dialogada, la sustitución de lo descriptivo por la evocación y la alusión, los

monólogos de personajes vivos y muertos y, en fin, lo fantástico o fantasmagórico unido a la

más cruda realidad, todo se entremezcla y se confunde impregnado por el poso del polvo, de

la añoranza y de la muerte. El lector inteligente y preparado se encuentra estupefacto ante un

aparente rompecabezas que deberá recomponer, con cuidado y atención, para que al final

pueda sentir el placer de la lectura creativa, comprensiva y totalizadora de esta obra maestra

de la narrativa contemporánea. En una novela realista predomina la descripción minuciosa

para hacer llegar al lector todo lo que se refiere al ambiente y los antecedentes de los

personajes y a esta descripción se añade el diálogo, vivo, coloquial, mediante el cual cada

personaje queda definido y, además, un lenguaje sobrio, cuidado y, siempre adaptado a la

índole de los personajes. Al hablar de «realismo mágico» me refiero a una corriente —no

exclusiva pero sí muy significativa— de la novelística hispanoamericana del siglo XX y que

tiene como máximos representantes las novelas Pedro Páramo de Juan Rulfo y Cien años de

soledad de Gabriel García Márquez. El realismo mágico consiste en la yuxtaposición de

escenas y detalles de gran realismo con situaciones fantásticas. Lo maravilloso, lo asombroso

e irreal se introduce en la desnuda realidad sin estridencias y sin diluir sus límites, como algo

perfectamente natural, pero que no deja de producir asombro. El autor mágico-realista suele

utilizar un estilo muy expresivo y personal, aunque se mantenga, en general, dentro de un

tono objetivo, aparentemente sencillo, preciso y poco adornado. En Pedro Páramo Juan

Rulfo maneja con tal maestría y acierto la combinación de los dos planos, el real y el

fantástico, que supuso la transformación de la narrativa realista de su época al ofrecer una

visión mágica de la realidad en su verdad más desolada y desesperanzada. Pedro Páramo es

una novela de fuerte y auténtica originalidad, una novela que acusa una nueva sensibilidad y,

10

para expresarla, echa mano de los más audaces recursos de la novela moderna. Gracias a la

estructura de la obra, gracias a su enfoque subjetivo y su concepción poética, el tema que

trata —que es un tema de la realidad humana en lo general, mejicana en lo particular— cobra

un aspecto fantástico, de alucinante irrealidad y eso la convierte en «una novela hecha de la

materia de que están hechos los sueños». Se puede considerar a Susana San Juan como un

antepasado mítico y se sabe bien que ella no es la primera habitante de Comala, pero al

menos en la parte de la historia del pueblo que presenta la novela, Susana sí se constituye en

un eje estructurante. El pueblo entero depende de Páramo, de lo que se dicte en La Media

Luna; pero, a su vez, tanto Páramo como la misma Media Luna tienen su explicación y su

justificación en la figura de la San Juan. Si Páramo ha sostenido su hacienda y, por ende, la

vida de Comala, es porque todo lo ha preparado para ella; porque todo, en resumidas cuentas,

le pertenece y encuentra en ella su sentido último. Se puede decir, entonces, que ella es un

antepasado mítico en tanto funciona como una fuerza motriz de la cual depende la existencia

de Comala, es decir, actúa como principio fértil que genera toda posibilidad de vida. En

cuanto a la regeneración periódica, Susana se proyecta dentro del texto como el principio

regenerativo por excelencia. En primera instancia, ella misma debe experimentar una muerte

y una resurrección iniciáticas con el objetivo de regenerarse espiritualmente; el simbolismo

de renovación y purificación de esta muerte iniciática queda muy bien expresado en su

inmersión repetida a las aguas oceánicas puesto que todo lo que se reintegra a las aguas

primordiales es «disuelto», es «abolido» para que pueda nacer de nuevo, convertirse en un

«ser humano nuevo». La muerte simbólica de esta actante es también proyectada a un nivel

cósmico (en forma de diluvio) para el resto del pueblo de Comala. No obstante, tanto la

práctica de inmersión de Susana como el diluvio que sepulta a Comala tienen la misma

función soteriológica y renovadora: se disuelven las formas viejas y agotadas, la «humanidad

vieja», para dar lugar a la aparición de una nueva era dominada asimismo por hombres

nuevos. De esta manera, Susana se regenera a sí misma, pero también posibilita una

renovación del pueblo, simbólicamente, de la humanidad. El término del diluvio en Comala

coincide perfectamente con su salida de las tinieblas de la muerte iniciática y, por lo tanto,

habiendo adquirido ya su condición de iniciada, de «mujer nueva», ella deviene en figura

axiológica para la nueva historia de Comala. Ella es la purificada por el poder de las aguas y,

por ello, le corresponde también ser la fundadora de una nueva era, un nuevo periodo que

rebasa los límites temporales y espaciales impuestos por el devenir histórico. Las

consideraciones anteriores permiten asegurar, asimismo, que Susana San Juan, al asimilarse a

la luna, se presenta como la regidora de destino para los habitantes del lugar; ella mide y teje

sus destinos. Al haber superado su condición de neófita, después de transitar por el laberinto

de la muerte simbólica –lo que la acredita como una privilegiada–, ella se convierte en una

figura soteriológica que conduce al pueblo hacia un espacio y un tiempo sagrados. La historia

de Comala queda abolida en un plano humano ya que tanto Susana como el pueblo por

completo han sido reintegrados al Caos Primordial (han sido sumergidos en las aguas) para

comenzar, de esta manera, una nueva vida. Este recomienzo se da en un nuevo espacio

definido en términos de un acceso a las diferentes regiones cósmicas (Cielo–Purgatorio–

Tierra) y en un tiempo reversible y circular: los habitantes de Comala estarán eternamente, al

igual que Susana–Luna, yéndose y volviendo, es decir, vivirán en un eterno retorno. En

síntesis, una vez que Susana adquiere su condición de iniciada, se posibilita y le posibilita al

pueblo el acceso a un espacio y un tiempo consagrados. Por otra parte, al presentarse Susana

como un símbolo, logra superar su condición fragmentaria para proyectarse como una

totalidad, como un ser que ha llegado a la plenitud. Por eso, después de su infancia, ella debe

experimentar una muerte iniciática (debe superar el tránsito de la vida y la muerte) para

aparecer en su evolución total. El día en que tiene acceso a esa condición de privilegiada es

11

precisamente el 8 de diciembre (día de la Inmaculada Concepción) lo que indica que ella ha

rebasado los opuestos, lo fragmentario, para presentarse ahora como una realidad acabada. El

experimentar una muerte iniciática (tanto en el nivel telúrico como en el acuático) le permite

conocer profundamente lo que significa pasar de la vida a la muerte, del mundo superior al

mundo inferior, del Cosmos al Caos; pero este tránsito también le permite superar esas

dualidades y alcanzar, de este modo, la perennidad. A la vez, junto con ella, todo el pueblo de

Comala debe experimentar una muerte iniciática (entendida aquí en el nivel cósmico: el

diluvio) para poder renacer como una humanidad nueva. De este modo, Susana San Juan (y,

por consiguiente, el pueblo de Comala) vence las dualidades luz–oscuridad, día y noche

cósmicos, creación y disolución del cosmos, lo virtual (las aguas, las profundidades

ctonianas) y las formas (lo manifiesto), para aparecer finalmente como un verdadero símbolo

de la vida y la muerte. Partiendo de lo que ha sido expuesto y proyectando esas reflexiones al

mundo femenino total que conforma la novela, se puede afirmar que, en realidad, en la figura

de Susana San Juan se sintetizan, de manera conjunta y coherente, los atributos particulares

de todas las mujeres que aparecen en la diégesis de la novela. En otros términos, que cada

una de las mujeres de Comala no son sino fragmentos, parcelaciones de la totalidad que

tipifica, per se, a la San Juan. Los arquetipos asumidos por Susana San Juan son múltiples y

complejos aunque siempre dentro de la funcionalidad general de la novela. Uno de los

arquetipos de Susana es el de la resistencia al cacique Páramo. Don Pedro, que poseyó cuanto

quiso, hombres, mujeres y tierras, nunca pudo doblegar a Susana San Juan. Susana es el

amor imposible de don Pedro y el amor no correspondido de Florencio, su marido. Es, en fin,

la pitonisa de mal agüero, cuyo regreso a Cómala supone una serie de muertes: su madre, su

padre, su esposo, su amante don Pedro, sin contar la devastación y muerte de Cómala y de la

Media Luna. Parece ser que Luvina - escrito entre diciembre de 1952 y enero de 1953 - fue el

último cuento que Rulfo escribió antes de Pedro Páramo y, desde luego, el autor resaltó

insistentemente la estrecha relación que existía entre ese cuento y su famosa novela porque

Luvina es como un vínculo, un nexo con Pedro Páramo. La atmósfera creada en el cuento le

dio, poco a poco, casi con exactitud, el ambiente en que se iba a desarrollar la novela. El

hecho de Luvina es casi general en todo el país; hay pueblos miserables y regiones donde no

hay esperanza. De manera que en Luvina tenía ya ciertos antecedentes para fijar los inicios de

Pedro Páramo. Es el cuento que más se identifica o tiene parentesco con Pedro Páramo,

puesto que los hombres no tienen rostro, la gente no tiene cara, las figuras humanas no se

definen. El autor trabajaba, aparentemente, con contenidos realistas pero en realidad eran

producto de sueños, de fantasías. Luvina representó para el escritor un ejercicio para entrar en

un mundo sombrío, siniestro, con la atmósfera rara de Pedro Páramo. Luvina fue muy

importante para el autor, porque «Luvina», que se escribe Loobina, significa la raíz de la

miseria; empezó por El llano en llamas: un cuento, Luvina, le dio la clave. Rulfo tenía los

personajes completos de Pedro Páramo, sabía que iba a ubicarlos en un pueblo abandonado,

desértico; tenía totalmente elaborada la novela y lo que le faltaban eran ciertas formas para

poder decirlo; para eso escribió los cuentos: ejercicios sobre diversos temas, a veces poco

desarrollados, buscando soltar la mano, encontrar la forma de la novela. En efecto, Luvina y

Comala son sencillamente el frente y el revés de la misma realidad. Si en la primera

encontramos a sus pobladores vivos, a pesar de sobrevivir agarrados apenas con las uñas a la

desesperanza, en Comala todos sus habitantes están muertos. San Juan Luvina es el

purgatorio, Comala es el infierno . En Luvina encontramos a Agripina, la mujer del narrador-

protagonista y a otras mujeres. Ante la desolación del lugar, Agripina se retira a rezar con su

hijito. Aquí Agripina es la intercesora que recuerda al icono de la Virgen y el Niño cristiano.

Pero ocurre que sus rezos no han servido de gran cosa. A las insistentes preguntas del marido

sobre la identidad del lugar, Agripina encoge los hombros: es la mujer esfinge. Esta imagen

12

de la mujer-enigma sirve también a los habitantes de Luvina (los pocos que quedan) para

explicar la indiferencia del Gobierno hacia sus problemas (Echavarren). Las mujeres «como

murciélagos de grandes alas» que desfilan por las calles en busca de agua, parecen acentuar la

angustia y soledad de Luvina, un pueblo moribundo «donde... ya no hay ni quien le ladre al

silencio». Las mujeres en la obra de Rulfo actúan en función de los hombres, es decir que no

les oponen resistencia. Así es como algunas criadas de don Pedro incluso duermen desnudas

para facilitar la cosa; cuando son viejas prestan sus hijas o conchaban a muchachas para que

pasen la noche con el amo. Sólo Susana se resiste al cacique pero desde el otro lado de la

razón. Por los cuentos desfilan mujeres resignadas, arrepentidas, beatas hipócritas o fatídicas

presencias oscuras, mujeres carentes de personalidad para hacer frente a las vicisitudes de la

vida. Después de la desolación y la tristeza, otro importante matiz, continuamente repetido

como elemento esencial, es el viento, una fuerza que erosiona la tierra y azota inmisericorde a

los habitantes de Luvina. Un viento como una pesadilla que amenaza con sus aullidos, y

negro como ave de mal agüero; un viento que no deja crecer nada, el cielo nunca es azul, no

hay árboles ni plantas. Un viento que se oye y casi se ve, que actúa como un personaje

protagonista, incluso personificado, con sus manos de aire; que rasca como si tuviese uñas,

escarba debajo de las puertas y se mete dentro de uno, como un fantasma o un demonio o

corre en las noches de luna por las callejuelas del pueblo, llevando a rastras una cobija negra,

como si se tratara de la misma muerte que escondiera su guadaña. La conciencia humana es

un enigma en marcha, en el que la esperanza y la violencia se entremezclan azarosamente.

Algunos de los acontecimientos más característicos de la vida de Juan Rulfo nos son

conocidos, y no es necesario insistir en ellos una vez más. Sin embargo,es en su obra literaria

donde podremos encontrar su biograffa mas intima y real, lo mas claro y lo mas oscuro de su

personalidad. Juan Rulfo es un ejemplo único en la literatura mejicana ubicado entre el

símbolo y la historia.

BIBLIOGRAFÍA

ÁLVAREZ, NICOLÁS EMILIO, Análisis arquetípico, mítico y simbológico de «Pedro Páramo

», Miami, Ediciones Universal, 1983.

BARTRA, ROGER, La jaula de la melancolía, México, Grijalbo, 1987.

BASTOS, MARÍA LUISA y SILVIA MOLLOY, “El personaje de Susana San Juan: clave de enunciación y de

enunciados en “Pedro Páramo”. En: Hispanoamérica. Año VII (20),1978.

CASTRO PALLARES, ALFONSO, Pedro Páramo. México, D.F.: Fernández Editores S.A.,1985.

CIRLOT, JUAN EDUARDO, Diccionario de Símbolos. Madrid: Editorial Labor S.A.,1978.

CHEVALIER, JEAN y ALAIN GHEERBRANT,Dictionnaire des Symboles. Paris: Editions Robert, S.A. et

Editions Jupiter,1969.

HARSS, LUIS Los nuestros, Buenos Aires, Editorial Sudamericana, 1968.

LEVINE, SUSANNE JlLL , «Pedro Páramo, Cien años de soledad: un paralelo» en Homenaje

a Juan Rulfo, Madrid, Anaya-Las Américas, 1974.

PAZ, OCTAVIO, El laberinto de la soledad, México, Fondo de Cultura Económica, 1972.

13

COMPETENȚA DE COMUNICARE- INDISPENSABILĂ ÎNSUȘIRII

ALTOR COMETENȚE

Lector Dr. Flaminia Botez

UTCB – Departamentul de Limbi Străine și Comunicare

Abstract The paper starts presenting the frame for a good communication and analyses the way in which this

one contributes to achieve other competences. The main research question refers to identification of

communication problems and ways of solving them. The analyse includes an overview of other research in the

domain and stress the importance of communication process in academic environment

Key words- communication, psychological aspects, skills

1.1.Cadru conceptual

De-a lungul timpului psihologi, sociologi, antropologi, semioticieni, filosofi sau logicieni au prezentat

diferite perspective asupra fenomenului complex al comunicării1. Dintre multiplele definiţii propuse

vom reţine pe cele care concentrează esenţa conceptului : schimb reciproc, împărtăşire de gânduri sau

idei, interacţiune, proces de transmitere (transfer) a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor

generat de nevoia de a diminua incertitudinea şi de a apăra sau intări eul (Dance, 1970, 201-210).

Comunicarea este, aşadar, un fenomen social, deoarece presupune un schimb, o interacţiune semiotică

între indivizi aparţinând unei societăţi, indivizi care manifestă atât o intenţie de emitere a unui mesaj,

cât şi o intenţie de receptare a mesajului. Făcând abstracţie de cazurile periferice, vom considera

comunicarea drept un act conştient, intenţionat şi reciproc2: “situaţia care îmbină emiterea conştientă a

unui complex de semne şi receptarea conştientă a acestuia, este singura în care se poate petrece o

comunicare” (Fârte, 2004,20).

1.2. Elementele procesului de comunicare

În acest proces se angajeză agenţii comunicării: emitentul (emiţătorul sau locutorul) este iniţiatorul

comunicării, iar receptorul (sau alocutorul) este cel care se lasă antrenat în această interacţiune.

Reuşita sau eşecul procesului nu pot fi puse doar în seama unuia dintre comunicatori, deoarece

aceştia au un statut egal, fiind persoane autonome care aleg să adopte anumite comportamente şi

trebuind să îşi asume responsabilitatea pentru consecinţele implicate de acestea. Fiecare protagonist al

1 Sensurile etimologice ale verbului latin sunt 1. a face comun (dând), a împărţi ceva cu cineva, a împărtăşi ; 2. a

face comun (luând), a-şi asocia, a lua asupra sa (Guţu, G., Dicţionar latin-român,, Editura Stiinţifică, Bucureşti,

1993, p. 89) 2 Există, totuşi, cazuri în care participanţii la interacţiune suportă influenţe involuntare, interpretează

comportamente expresive sau îşi inoculează informaţii.

14

comunicării se individualizează printr-o stare proprie3 care este produs al învăţării (calitatea organelor

senzoriale, experienţele perceptive anterioare, capacitatea de focalizare a atenţiei, schemele logice

aplicate în organizarea mesajelor) şi printr-un concept de sine sau o imagine de sine susceptibilă de

schimbare (scopuri personale, idealuri, competenţe, valori)4.

Mesajul este combinaţia de semne pe care emiţătorul o transmite receptorului, semnele fiind corelate

cu semnificaţiile aferente în funcţie de intenţia de comunicare. Interpretarea mesajului îi aparţine

receptorului, acesta recreând informaţia prin atribuirea de semnificaţii în conformitate cu practica de

comunicare a comunităţii din care face parte.

Codul reprezintă un sistem semiotic compus din semne (cuvinte, indici, iconi, simboluri) şi reguli de

utilizare a acestora prin intermediul cărora se transmite mesajul. Trebuie precizat faptul că de cele mai

multe ori comunicarea se realizează cu ajutorul mai multor tipuri de semne : de exemplu, în cazul

unei conversaţii, participanţii interacţionează în mod preponderent verbal, însă codul lingvistic este

completat de folosirea unor indici paraverbali (cele două forme de comunicare, verbală şi nonverbală,

nu pot fi învăţate şi practicate decât împreună). Codul aparţine colectivităţii, nu individului şi este

într-o continuă prefacere dictată de evoluţia socială şi culturală a colectivităţii. Niciun individ nu îşi

poate însuşi pe deplin un cod lingvistic, fiecare fiind posesorul unui „sistem lingvistic individual”

(Slama-Cazacu,1999, 59) dobândit în urma unui proces selectiv de învăţare. De aceea există diferite

grade de performanţă în actul emiterii mesajului şi diferite grade de competenţă în actul receptării.

Situaţia de comunicare este o realitate „extra-semică” (Fârte, 2004, 47), realitatea la care se raporteză

comunicatorii prin intermediul unui cod (aceasta nu este o realitate absolută, unică, ea este indisolubil

legată de interacţiunea respectivă).Canalul de transmitere reprezintă drumul pe care îl străbat stimulii

din alcătuirea mesajului de la emiţător la receptor. Canalele pot fi naturale (corespunzătoare organelor

de simţ) şi artificiale (produse tehnice ale omului).

2. Comunicarea interpersonală

2.1.Conceptul de persoană – punct de pornire al analizei interacţiunilor interpersonale

Conceptul de persoană este relativ, fiind descris diferit în funcţie de medii şi spaţii culturale

distincte.“Structura mozaicată a personalităţii umane” (Dinu, 2008, 9) se explică printr-o pluralitate a

elementelor constitutive ale persoanei (individuale, moştenite, simbolice), dar şi prin fuziunea

acestora cu caracteristicile spaţiului înconjurător şi ale contextului temporal. Se poate vorbi, aşadar,

de un paradox al persoanei, deoarece aceasta aspiră în acelaşi timp către autonomie şi către

comuniune. Persoana nu se opune colectivităţii, ci individului, ea fiind aceea care se deschide către

comunitate, către lumea exterioară, prin chiar negarea individualităţii sale, ieşind din sine însăşi şi

dăruindu-se pentru a percepe existenţa reală a celorlalţi. O persoană nu este, deci, un individ singur în

lume (nu putem utiliza conceptul de persoană ignorând interacţiunile dintre persoane5), iar

3 Haney, 1979, p. 60.

4 Personalitatea distinctă a comunicatorului este rezultatul unirii dintre ceea ce este acesta şi ceea ce el ştie că

este. (Fârte, 2004, 42).

5 R.A Spitz (apud Dinu, 2008, p. 31) identifică trei momente cu caracter de prag în evoluţia copilului

(organizatori ai formării identităţii) : surâsul – prototipul şi sursa relaţiior sociale ulterioare, angoasa lunii a opta

– apariţia conştiinţei apartenenţei la un grup şi folosirea conştientă a negaţiei - rezistenţa la presiunea celorlalţi.

15

caracteristicile sale se schimbă, se construiesc, în funcţie de relaţiile pe care le contractează. De aceea

putem afirma că în formarea persoanei comunicarea interpersonală are un rol decisiv.

2.2. Relaţii impersonale / Relaţii interpersonale

In funcţie de modul în care individul sau indivizii participă la procesul de comunicare au fost

identificate următoarele forme ale comunicării (Tran, Stănciugelu, 2003, 18) :

- comunicarea intrapersonală (comunicarea cu sinele, o formă improprie de comunicare)

- comunicarea interpersonală (realizată între indivizi în cadrul unui grup)

- comunicarea de masă (realizată pentru publicul larg de către instituţii specializate, cu mijloace

specifice).

Din altă perspectivă, este necesar să distingem de la început existenţa a două tipuri de relaţii sau de

interacţiuni între persoane: interpersonale şi impersonale. Nu orice interacţiune cu o persoană umană

are caracter interpersonal, cele mai multe din raporturile pe care le contractăm cu semenii noştri au o

natură impersonală (Dinu, 2008, 34). In acest ultim caz interlocutorul este privit în mod exclusiv prin

prisma statutului social, profesional sau a rolului, pe când în cazul relaţiilor interpersonale se acordă

importanţă trăsăturilor individuale ale acestuia care îl prezintă ca pe o persoană singulară.

In timp ce relaţiile impersonale respectă anumite reguli de convieţuire cu caracter de norme sociale

generale într-un anumit cadru social şi cultural, relaţiile interpersonale se bazează tocmai pe

cunoaşterea unor date psihologice ale interlocutorului care pot contribui la anticiparea relaţiilor, la

prevederea şi explicarea reacţiilor interlocutorului, precum şi la aplicarea unor reguli individuale

condiţionate de particularităţile acestuia.

Se poate admite că orice relaţie (interacţiune) umană are, într-o primă fază, caracter impersonal, ea

putând dobândi mai devreme sau mai târziu, printr-un proces de tranziţie, un caracter interpersonal.

Dinu (2008, 36) consideră că este impropriu să vorbim despre o adevărată comunicare interpersonală,

deoarece cunoaşterea perfectă a unei alte persoane este o utopie. De aceea cercetătorul propune soluţia

“condiţiei slabe” a unei cunoaşteri relative a interlocutorului : “există pentru fiecare relaţie interumană

o extensiune a zonelor deschise din ferestrele Johari”6. Astfel, dimensiunile zonei deschise

influenţează comunicarea, aceasta devenind cu atât mai bună cu cât fiecare dintre interlocutori se

deschide, se autodezvăluie către celălalt.

2.3. Obiectivele comunicării interpersonale

Mihai Dinu (2008, 36 – 37) distinge mai multe obiective principale ale acestui tip de comunicare :

1. cunoaşterea interioară (autocunoaşterea)7

2. cunoaşterea mediului exterior (prin schimb de informaţii)

3. stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu alte persoane în vederea satisfacerii unor nevoi personale

(solidaritate, prietenie, dragoste)

4. convingerea interlocutorului, influenţarea sau schimbarea unor păreri, idei, credinţe, sau

atitudini ale interlocutorului 8

5. ajutorarea unor alte persoane îin plan cognitiv (prin consiliere, învăţare, etc) sau în plan

afectiv (consolare, etc)

6. participarea la activităţi ludice şi de relaxare (jocul şi distracţia).

6 Dinu, M., Comunicarea – repere fundamentale, Editura Stiinţifică, 1997 şi Algos, 2000, pp. 69 – 76. 7 Autodezvăluirea celui care comunică invită la o atitudine similară din partea interlocutorului (Dinu, 2008, p.

36; Fârte, 2004, pp. 70-73 ). 8 De exemplu procesul de învăţămant sau media.

16

2.4. Schema comunicării interpersonale

Schema generală a unei comunicări de tip interpersonal respectă caracteristicile oricărui tip de

comunicare. Locutorul (subiectul enunţării sau emiţătorul), posesor al unei intenţii de comunicare şi

stăpânind anumite convenţii ale comunicării (specifice comunităţii) utilizează nişte strategii de

comunicare (enunţiative) pentru a transmite un mesaj (sub forma unui enunţ) cu ajutorul unui cod

(verbal şi/sau non verbal) unui interlocutor (destinatar al comunicării), în anumite circumstanţe

temporale, spaţiale, socio-culturale (contextul comunicării) pentru a-şi pune în practică intenţia de

comunicare (Dubois, 1994, 298-299 ; De Salins, 1992).

Spre deosebire de relaţiile impersonale, interacţiunile interpersonale se caracterizează prin rolul

accentuat al factorilor psihologici care se identifică atât la nivelul profilului fiecăruia dintre

interlocutori, cât şi la nivelul contextului comunicativ (sau situaţional).

O altă caracteristică a relatiilor de tip interpersonal rezidă în importanţa feedback-ului. Cei doi

interlocutori au un dublu statut, fiind şi emiţători şi receptori în acelaşi timp. Acest tip de interacţiune

faţă în faţă implică o ajustare a discursului (sau posibiltatea ajustării) prin retroacţiune a discursului,

deoarece simultan cu emiterea discursului comportamentul non-verbal al ascultătorului poate implica

o acţiune de reglaj a discursului. Dacă feedback-ul permite ajustarea performanţei emiţătorului ca

urmare a observării efectelor mesajului, autofeedback-ul constă în observarea propriului

comportament comunicaţional.

Eficienţa unei comunicări se poate măsura in funcţie de efectele obţinute9 (cognitive, afective şi

comportamentale). Caracterul ireversibil al comunicării reiese din faptul că efectele sale sunt

omniprezente; dacă emiţătorul îşi retrage mesajul, este dificil, dacă nu imposibil, ca receptorul să fie

readus exact în aceeaşi stare de dinaintea emiterii lui.

2.5. Competenţa de comunicare - o competenţă complexă

Competenţa lingvistică împreună cu competenţa enunţiativă (privind strategiile şi intenţiile

enunţiative) formează competenţa de comunicare (comunicaţională) pe care Dell Hymes (1991) o

definea ca fiind ansamblul cunoştinţelor lingvistice, interacţionale (cuprinzând şi aspecte

paralingvistice şi non verbale) şi culturale interiorizate de vorbitorul nativ al unei limbi care îi permite

să (inter)acţioneze adecvat în contexte comunicative specifice.

A avea o bună competenţă lingvistică nu este deloc suficient pentru a obţine o bună comunicare, sau,

am putea spune, pentru a obţine comunicarea. Cunoaşterea practică (nu în mod necesar explicită) a

regulilor psihologice, culturale sau sociale care comandă folosirea limbii respective într-un cadru

social este obligatorie. Altfel spus, pentru o comunicare interpersonală eficientă locutorii implicaţi în

interacţiune trebuie să stăpânească în plus codurile şi variantele sociolingvistice, criteriile de trecere

de la un cod la altul şi de la o variantă la alta, precum şi convenţiile enunţiative care se folosesc în

comunitatea respectivă10.

9 Niciun enunţ nu are valoare dacă nu devine ilocutoriu (daca este analizat în afara contextului situaţiei de

comunicare). Limba este folosită cu un scop, pentru împlinirea unor intenţii, în nişte circumstanţe. 10 Aceste convenţii enunţiative (discursive sau comunicative) privesc condiţiile care reglează funcţionarea

normală a relaţiilor interpersonale, de natură logică şi psihologică, acestea permiţând locutorului sa îşi determine

strategiile enunţiative pentru a-şi realiza intenţiile de comunicare.

17

A dobândi o reală competenţă de comunicare presupune stăpânirea tuturor componentelor acesteia

(Marcellesi ; Gardin, 1974 ; Moirand, 1982) : competenţa lingvistică (cunoaşterea elementelor de

vocabular şi a regulilor gramaticale ale limbii respective), competenţa socio-lingvistică (privind

capacitatea de a folosi şi a interpreta elementele lingvistice în funcţie de situaţia de comunicare),

competenţa discursivă (capacitatea de a percepe şi a asigura coerenţa enunţurilor în schimburile

comunicaţionale), competenţa socio-culturală (pentru a produce şi interpreta mesajele în acord cu

contextul socio-cultural în care este folosită limba), competenţa referenţială (pentru a stabili

raporturile dintre noţiuni şi obiectele realităţii), competenţa strategică (posibilitatea de a recurge la

strategii de comunicare verbale şi non-verbale compensatorii), competenţa socială (voinţa de a angaja

o interacţiune, cunoaşterea relaţiilor sociale).

3.Condiţii ale unei comunicări eficiente

3.1. Condiţii generale

Pentru ca o comunicare interpersonală să fie eficientă sau reuşită se impune îndeplinirea mai multor

condiţii (Dinu, 2008, 43-49 ; Tran ; Stanciugelu, 2003, 85-86 ; Fârte, 2004, 129 ; 163 - 195) :

- Domeniul de cunoştinţe comun

Mesajul nu poate trece in mod eficient de la emiţător la receptor decât dacă se referă la un

domeniu de cunoştinţe comun, dacă aparţine zonei de intersecţie a câmpurilor de experienţă ale celor

doi interlocutori (în cazul comunicării interpersonale diadice). In caz contrar se ajunge la discuţii

stereotipe sau stupide.

Respectarea presiunilor contextului (convenţiilor socio-culturale). Dimensiunile spaţiale

(proxemica), temporale, psihologice şi sociale ale contextului11, la care se adaugă

mentalităţile dominante sau moda din societate (sau dintr-un grup social) la un moment istoric

dat îşi pun serios amprenta pe modul de derulare a interacţiunii.

Sinceritatea. Onestitatea este necesară atât pentru emiţător, cât pentru receptor12. Dacă

interlocutorul simte că este indus în eroare, manipulat, interacţiunea nu poate continua în

condiţii normale, putând fi blocată. Acelaşi lucru se poate intâmpla şi dacă receptorul pare

nepăsător în faţa spuselor celuilalt (contrazicerea este o formă de participare, pe când

nepăsarea este considerată o ofensă). Este important de semnalat însă că sinceritatea trebuie

să aibă nişte limite, confidenţele inutile sau nepoliticoase trebuie să lase locul informaţiilor

relevante pentru interacţiunea respectivă.

Disponibilitatea de a oferi un ajutor, o soluţie Orice interacţiune are de fapt o finalitate

practică, emiţătorul dorind satisfacerea unei nevoi de comunicare şi îndeplinirea unei intenţii

comunicative. O interacţiune reuşită trebuie să se caracterizeze prin reciprocitate, ambii

parteneri de dialog trebuie să îşi arate disponibilitatea de a oferi un ajutor, fie că este o

informaţie, un sfat, o atitudine sau doar o vorbă bună.

EmpatiaCondiţia anterioară este în strânsă legătură cu empatia, “abiltatea specific umană de

transpunere psihologică a eului în psihologia celuilalt”, după cum o definea Stroe Marcus

(1997), printr-un fel de “rezonanţă, de comunicare afectivă”13. Incercarea de a te pune în

pielea interlocutorului şi de a dovedi neutralitate oferă avantajul de a îl înţelege mai bine şi de

a-i anticipa mişcările.

11 De exemplu o interacţiune interpersonală într-un bar se diferenţiază semnificativ de una care are loc în

biserică. De asemenea ironia, gluma, nu sunt compatibile cu un anturaj dominat de tristeţe, iar în cadrul unei

şedinţe oficiale nu tutuim un ministru, chiar dacă ne este prieten (se folosesc registre de comunicare diferite în

funcţie de statutul interlocutorului, dar şi de locul sau momentul interacţiunii. 12 O atitudine directă şi spontană primeşte, de regulă, un răspuns similar. 13 O atitudine empatică, un gest de solidaritate, sunt absolut necesare când interlocutorul recurge la confidenţe,

de exemplu.

18

Atitudinea pozitivă Eficienţa comunicării poate creşte dacă emiţătorul are (şi îşi

exteriorizează) opinii favorabile despre interlocutor (însă fără a exagera sau a minţi), dar şi

despre sine însuşi (vorbitorul care se autovalorizează cu măsură şi este sigur pe el este mai

credibil şi mai convingător) şi faţă de situaţia de comunicare însăşi (emiţătorul nu poate

continua o conversaţie dacă interlocutorul se enervează sau se plictiseşte).In plus, trebuie să

subliniem faptul că acceptarea unor păreri contrare propriilor opinii este o caracteristică

esenţială a unui partener de dialog valabil. O persoană receptivă şi deschisă trebuie să îşi

prezinte concepţiile şi preferinţele drept opinii personale provizorii, dovedindu-şi

disponibilitatea de a şi le modifica sub influenţa unor argumente puternice şi juste, în acord cu

propria sa scară de valori..

Egalitatea în drepturi Emiţătorul nu trebuie să monopolizeze acest rol, dreptul la replică fiind

un semn de respect faţă de interlocutor. De asemenea, este de dorit ca fiecare dintre

participanţi să îşi adapteze expresia verbală în funcţie de interlocutor. Egalitatea priveşte şi

atitudinea faţă de interlocutor, aerele de superioritate afectând în mod serios comunicarea.

Gradul de homofilieHomofilia14 sau similaritatea participanţilor la interacţiune din punct de

vedere al educaţiei, apartenenţei religioase, opiniilor politice, intereselor profesionale, al

vârstei sau chiar al nivelului veniturilor, influenţeză bunul mers al comunicării. Insă un grad

prea avansat al homofiliei sărăceşte comunicarea, care înseamnă în primul rând transmitere de

informţie, deci de noutate.

Atitudinea faţă de interlocutor şi faţă de subiect (climatul conversaţional)Este de dorit, pentru

bunul mers al comunicării, ca locutorul să recurgă mai degrabă la relatări obiective sau la

cereri de informaţii decât să emită neîncetat judecăţi evaluative (cu un pronunţat spirit critic),

acestea putând fi percepute de către interlocutor ca ameninţări la adresa persoanei sale.De

asemenea, într-un grup, persoanele orientate către rezolvarea unei probleme primesc un

răspuns comunicaţional mai bun din partea mebrilor grupului decât cele al căror scop

principal este să îi controleze pe ceilalţi.

In prezentarea de faţă vom acorda o atenţie particulară următoarelor condiţii ale unei

comunicări eficiente sau reuşite, având în vedere importanţa acestora pentru bunul mers al

interacţiunii.Percepţia interpersonală; Atracţia interpersonală; Credibilitatea interpersonală;

Absenţa obstacolelor psihologice

3.2. Percepţia interpersonală

Cercetătorii au scos în evidenţă faptul că asupra comunicării işi pune amprenta şi percepţia15

pe care o au unul asupra celuilalt participanţii la interacţiune (Dinu, 2008 ; De Vito, 1971, 1988).

Aceasta se referă la observaţii de ordin static, privind trăsături care nu variază în funcţie de

circumstanţe (rasa, sexul, naţionalitatea, fizionomia, vârsta, temperamentul, etc) şi de ordin dinamic,

care au în vedere aspecte variabile în situaţii concrete (cum ar fi , de exemplu, reacţiile mimico-

gestuale, rapid modificabile).

Percepţia interpersonală depinde de nişte principii perceptive, de aşa numitele „grile de lectură” a

oamenilor şi faptelor acestora. Acestea ar fi : subiectivitatea (este vorba de un proces subiectiv),

stabilitatea (există nişte invarianţi comportamentali în manifestările fiecărei persoane) şi semnificanţa

sau interpretarea conduitei, aceasta din urmă depinzând de mai mulţi factori : contextul, manifestările

anterioare ale persoanei, intenţia pe care o presupunem ca fiind cea reală şi propriile noastre dorinţe şi

interese.

14 Homofilia consolidează şi atitudinea locutorului faşă de propria persoană, fiind o premisă a egalităţii în

comunicare, a sincerităţii şi a solicitudinii. 15 Se consideră că prima impresie asupra interlocutorului se formează în aproximativ 90 de secunde de la primul

contact vizual.

19

Deşi, cum am arătat în cele de mai sus, percepţia asupra interlocutorului are o natură profund

subiectivă, cercetările în domeniu au desprins o serie de reguli pe care se bazeză construirea unei

imagini personale a celor cu care venim în contact, cu care angajăm o interacţiune.

a. reguli empirice – propria experienţă, rezultat al propriilor contacte, precum şi simpla

observare a raporturilor dintre alte persoane, fie că este vorba despre indivizi reali sau

personaje ce ţin de sfera ficţiunii, impun o anumită grilă de lectuă a persoanelor cu care

intrăm în contact.16

b. reguli deduse prin analogie – există prezumţia că persoane cu trăsături de caracter similare

vor reacţiona la fel în situaţii asemănătoare.

c. reguli de autoritate – reguli inculcate de alte persoane, unele chiar din copilărie (aflate la

originea unor stereotipuri).

Pe lângă aceste reguli, percepţia interpersonală este influenţată de anumiţi factori subiectivi, numiţi

procese perceptive interpersonale (Dinu, 2008) : efectul de primordialitate (ierarhia trăsăturilor unei

persoane), accentuarea perceptivă (starea de moment influenţează percepţia), profeţiile care se

împlinesc (predicţii personale care ajung să se realizeze), teoria implicită a personalităţii (impresia că

anumite trăsături pot coexista), consistenţa (este greu de admis că propriile scheme de gândire sunt

contrazise de realitate), stereotipizarea (formarea unei impresii asupra unui grup şi atribuirea automată

a acelor trăsături fiecărui membru al grupului, deformând realitatea).

Calitatea percepţiei interpersonale,17 care ne permite să ne apropiem de anumite persoane şi săluăm

distanţă faţă de altele, depinde şi de alţi factori analizaţi de M. Cook (1971) : vârsta (indicii

paraverbali sunt mai uşor de interpretat de către adulţi), sexul (se vorbeşte adesea despre intuiţia

feminină), inteligenţa (percepţia omului inteligent este uneori distorsionată de un autobruiaj

psihologic), complexitatea cognitivă (documentarea în domeniul psiho-sociologiei), trăsăturile de

personalitate (există ipoteza că o percepţie mai bună o au cei înzestraţi cu o voinţă puternică şi

inteligenţă empirică, firile non-conformiste şi dominatoare).

3.3. Atracţia interpersonală - factor pozitiv al comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală este favorizată de atracţia dintre participanţi (impulsul de afiliere) care

duce la reducerea sentimentului de nesiguranţă faţă de celelalte persoane, la o stimulare pozitivă prin

contactul cu celălalt şi prin interesul reciproc, oferind în acelaşi timp posibilitatea de împărtăşire a

afectelor (empatia creează un sentiment de securitate), precum şi confirmarea valorii personale prin

aprecieri valorizante reciproce (Dinu, 2008, 60):.

Variabilele de care depinde gradul de atracţie interpersonală sunt : atractivitatea18 (atributele fizice ale

interlocutorului, trăsăturile temperamentale şi comportamentele care decurg), proximitatea sau

familiarizarea19 (contactele dese înlătură prejudecăţile), consolidarea (în funcţie de răspunsul la unele

16 Cosnier (2002, 58) consideră că reţeaua relaţională a unui individ cuprinde între 24 şi 40 de persoane (10

relaţii personalizate, 2 prieteni apropiaţ, 2 amici şi 2 colegi). Este interesant de remarcat şi faptul că dintre

persoanele familiare omului instruit, cele aparţinând ficţiunii sunt mult mai numeroase faţă de cele reale. 17 Este demn de semnalat faptul că acurateţea percepţiei interpersonale nu se dobândeşte prin exerciţiu, prin

antrenament, fiind vorba în special de intuiţie. 18 Atractivitatea depinde de complexe de calităţi şi situaţii, însă există şi tendinţa de a atribui unei persoane

calităţi inexistente. 19 Proximitatea poate fi interpretată şi ca apropiere asemănare a biografiilor, care generează un sentiment de

solidaritate.

20

nevoi, dorinţe personale20), asemănarea (atracţia faţă de cei care ne seamănă produce un fel de

autolegitimare) şi complementaritatea (căutarea în celălalt a unor trăsături care îţi lipsesc).

3.4. Credibilitatea interpersonală – cheie a unei comunicări eficiente

Teoria modernă a comunicării ia în calcul şi factorul credibilităţii interpersonale21. Aristotel

distinsese trei caracteristici ale unui orator credibil : bunul simţ (să arate că nu intră în contradicţie cu

opinia generală, să creeze impresia că formulează mai clar ceea ce gândea publicul), moralitatea (să

se dovedească o persoană cu onoare şi conştiinţă) şi bunăvoinţa (să se arate dornic de a ajuta).

Cercetătorii disting trei etape ale credibilităţii (Dinu, 2008): iniţială (imaginea asupra interlocutorului

creată înaintea interacţiunii, creditul acordat acestuia influenţează transmiterea mesajului), derivată

(pe parcursul comunicării credibilitatea iniţială se poate modifica) şi terminală (din momentul final al

interacţiunii).Credibilitatea poate fi influenţată de următorii factori : competenţa (profesionalismul,

abilităţile dovedite), caracterul, intenţia, personalitatea22 şi dinamismul. Dinu (2008, 72) consideră că

în general persoanele credibile sunt „ oameni competenţi, de caracter, animaţi de intenţii bune

posesori ai unei personalităţi plăcute şi dinamice”. Putem afirma, însă, că nu există persoane absolut şi

universal credibile. De asemenea este de subliniat faptul că pentru ca o persoană să devină credibilă

este necesar să aibă incredere în ea insăşi.

3.5. Obstacole psihologice în calea comunicării

Comunicarea interpesonală poate fi alterată de existenţa anumitor prejudecăţi, cum ar fi atitudinea

maniheistă care presupune abordarea realităţii în termenii unor opoziţii binare (bun-rău), când în

realitate majoritatea însuirilor umane sunt distribuite sub forma curbei lui Gauss, iar indivizii se

grupează în general în jurul valorilor medii ale parametrilor.

Putem reţine ca obstacol în calea unei comunicări reuşite şi orientarea intensională a locutorului,

aceasta constând în a acorda atenţie numai unor aspecte globale, unei etichete pe care alte persoane au

atribuit-o interlocutorului, ceea ce duce la suficienţă (ideea că este imposibil să cunoşti complexitatea

unei persoane) şi la evaluarea statică (peristenţa primei impresii corelată cu neîncrederea în

capacitatea unei persoane de a se schimba).

La acestea se poate adăuga confuzia dintre fapte şi inferenţe care alterează comunicarea persoanelor

care, în loc să observe în mod nemijlocit afirmaţiile faptice ale interlocutorului,se bazează pe anumite

afirmaţii inferenţiale, acestea din urmă fiind simple deducţii personale cu grad scăzut de certitudine

(privind în general viitorul).

Nu trebuie să omitem nici faptul că o comunicare poate fi blocată de asemenea de

discriminare : a privi o persoană doar ca membru al unei clase sau al unui grup nu face decât să

creeze stereotipuri, adică factori puternici de blocaj.

20 Maslow (1970) prezintă o ierarhie a nevoilor personale : nevoile fiziologice, nevoia de siguranţă, nevoia de

apartenenţă (de a primi şi a oferi afecţiune), nevoia de stimă (preţuirea neexagerată a semenilor generează

atracţie), nevoile cognitive, nevoile estetice, nevoia de autorealizare.

21 Studierea comportamentului comunicaţional al persoanelor publice unanim recunoscute drept credibile a

ajutat la lămurirea acestei probleme.

22 Există tendinţa de a acorda o credibilitate mai mare persoanelor faţă de care resimţim atracţie.

21

In calea receptării mesajului23 pot interveni anumite obstacole care afectează răspunsul.

Acestea ar fi :

prejudecarea comunicării ca neinteresantă (prin subestimarea interlocutorului sau a

subiectului care face obiectul interacţiunii)

autobruiajul (repetarea mentală a răspunsului, concentrarea pe formularea propriului mesaj)

filtrarea mesajelor24 (există tendinţa de a diminua decalajul dintre informaţiile primite şi

propriile convingeri acuzând sursa de incorectitudine şi intenţie de manipulare, invocând

autoritatea altor surse, considerând lipsite de valoare informaţiile neînţeles sau deranjante).

utilizarea ineficientă a decalajului temporal dintre gândire şi vorbire (pentru a evita

recapitularea spuselor anterioare care generază autobruiaj psihologic este bine să anticipăm

continuarea discuţiei, să descifrăm subtextul)

concentrarea atenţiei pe limbaj sau pe dicţie (de exemplu pe evitarea ticurilor )

Nu numai emiţătorul trebuie să respecte anumite reguli ale unei bune „treceri” a mesajului, ci şi

receptorul. O ascultare profitabilă pentru acesta din urmă trebuie să fie activă (să presupună un efort

de atenţie şi concentrare), totală (este necesar ca receptorul să acorde atenţie şi componentei mimico-

gestuale, tonului vocii, inclusiv momentelor de tăcere ale interlocutorului), empatică (receptorul

trebuie să facă un efort de identificare cu partenerul pentru a-i înţelege mai bine obiectivele sau

mentalitatea), receptivă (toleranţa faţă de interlocutor, obiectivitatea şi efortul de a înţelege) şi critică

(toleranţa trebuie îmbinată cu discernământul şi spiritul critic – formă de antrenament mental).

Comunicarea interpersonală fiind un proces circular al reciprocităţii, al schimbului, răspunsul

comunicatorilor trebuie să fie prompt, onest (este bine să recunoşti ce nu ai înţeles), adecvat situaţiei

de comunicare (să ia în calcul locul şi momentul interacţiunii, relaţia de rol dintre participanţi,

contextul psihologic şi cultural şi să fie adresat mesajului primit, ci nu interlocutorului), clar (pentru a

marca o gândire sănătoasă şi asumarea răspunderii, dar şi pentru a dovedi respect faţă de partener) şi

informativ25.

Putem conchide că pe parcursul unei interacţiuni participanţii pot întâlni patru tipuri de bariere (Tran ;

Stănciugelu, 2003, 21-22):

bariere de limbaj : polisemantismul, nivel diferit al competenţei lingvistice sau socio-

lingvistice (unele cuvinte au sensuri diferite pentru persoane diferite), decalajul întrenivelul

de pregătire şi educaţie al participanţilor, ideile preconcepute, rutina, starea emoţională,

folosirea unor expresii confuze.

bariere de mediu: poluarea fonică, suporţi informaţionali necorespunzători, atmosfera în care

are loc interacţiunea (un climat ostil, stresant, poate împiedica persoanele să comunice ceea ce

gândesc).

bariere de rol : imaginea deformată sau exagerată pe care emiţătorul sau receptorul o au

despre sine sau despre interlocutor (atribuirea unor alte roluri), perspective diferite asupra

situaţiei de comunicare, diferenţe puternice între sentimentele şi intenţiile participanţilor la

dialog.

bariere de concepţie: recurgerea la presupuneri care deformează realitatea, exprimarea

confuză a mesajului, lipsa de atenţie sau de interes în receptarea mesajului, concluziile pripite.

3.6. Gestionarea conflictelor interpersonale

Comunicarea poate însemna şi confruntare pozitivă de opinii care ar trebui să aibă efect benefic

asupra fiecăreia dintre persoanele implicate. Insă pentru a surmonta multe dintre obstacolele care apar

23 Până de curând problematica receptării mesajelor orale (ascultate) nu a constituit obiect de cercetare ştiinţifică 24 Teoria disonanţei cognitive a lui Festinger (1957). 25 Orice mesaj cu caracter informativ are şi un dram de imprevizibil.

22

şi pentru a evita situaţiile conflictuale, cercetătorii în domeniul comunicării26 recomandă recurgerea la

planificarea comunicării, determinarea scopului acesteia, clarificarea ideilor înainte de a începe

procesul comunicării, alegerea unui moment potrivit, precum şi folosirea unui limbaj adecvat situaţiei

respective de comunicare (care să ţină cont de toţi parametrii acesteia).

Mai multe strategii îi pot ajuta pe participanţi să evite conflictul comunicaţional, fără a-i ajuta însă să

ducă la bun sfârşit procesul comunicării : evitarea sau retragerea fizică din zona de conflict, non-

negocierea (refuzul de a-ţi asculta preopinentul, acoperindu-l cu un potop de vorbe pentru a-l scoate

din cursă), redefinirea (negarea existenţei conflictului de teama de a analiza cauzele), recurgerea la

forţă, bagatelizarea cauzelor şi efectelor conflictului, blamul şi autoblamul, împiedicarea

interlocutorului de a-şi apăra poziţia prin ridicarea tonului sau simularea unor stări, acumularea

nemulţumirilor şi „vărsarea sacului”, manipularea prin recurgerea la mijloace de seducţie, retragerea

temporară a afecţiunii.

Rezolvarea conflictului cere recurgerea la concesii reciproce, la compromisuri onorabile, prin

asumarea unui rol activ şi a responsabilităţii, care presupun a nu ignora o disensiune reală şi a preciza

că exprimi o părere personală (răspunsul trebuie să fie prompt şi la obiect), evitarea „loviturilor sub

centură”, încercarea de a aplana pe loc conflictul pentru a nu acumula nemulţumirile, recurgerea la

umor (pentru a destinde atmosfera, nu pentru a persifla).

Autocontrolul este obligatoriu pentru buna desfăşurare a unei interacţiuni aflate pe punctul de a

deveni conflictuală, acesta fiind însoţit de o strategie de dirijare a emoţiilor.27 Dinu (2008, 150)

distinge patru tipuri de mecanisme ale autocontrolului : de descărcare (gesticulaţie intensă, ton

ridicat), represive ( încercarea de a-şi stăpâni reacţiile corporale, debitul, tonul prin recurgerea la

activităţi fiziologice cum ar fi controlul respiraţiei şi de a autocenzura sau reorienta conţinutul

discursului), cognitive (orientarea atenţiei sau a gândirii către altceva, mascarea sau inversiunea

afectului, neutralizarea potenţialului conflict prin ritualuri conversaţionale de tipul aprobărilor

formale, expresiilor convenţionale, etc.) şi relaţionale (utilizarea relaţiei cu altă persoană drept

paravan psihic).

3.7. Comportamentul non-verbal – un “text paralel”

Analiza asociativă a scos în evidenţă faptul că interacţiunea verbală este completată de

comportamentul non-verbal. Cosnier (2002, 114) distinge următoarele principii ale acestui tip de

analiză : nevoile emoţionale inconştiente nedescărcabile duc la motricitate şi atitudini corporale ;

posturile corporale devin observabile când însoţesc mesaje verbale ; cunoaşterea personalităţii unui

individ ajută la înţelegerea gesturilor sale.

Trebuie precizat că pe lângă controlul individual există şi un control social al acestor comportamente

non-verbale. Fiecare tip de societate impune persoanei anumite cenzuri prin norme etice şi sociale, iar

conformarea constituie baza ordinii sociale.28 Orice individ este un actor social şi “orice societate

reclamă de la membrii ei un grad mai mic sau mai mare de ipocrizie, proporţional cu prejudecăţile

sociale, dar şi cu constrângerile de ordin politico-ideologic, atunci când acestea există” (Dinu, 2008,

26 Tran, Stănciugelu, 2003, 21. 27 Normele şi tradiţiile societăţii impun tipul sau tipurile de autocontrol. 28 Presiunea socială (sau a publicului) împinge individul spre conformare (din orgoliu sau ruşine). Există însă şi

situaţii în care individul se mândreşte cu încălcarea normei sociale sau morale (în grupuri non-conformiste).

23

153). Socializarea presupune deprinderea unor coduri emoţionale în planul expresiei emoţiilor în

societatea respectivă, nu al trăirilor, coduri aplicabile prin imitaţie (astfel afectivitatea individului

poate fi modelată in spiritul culturii de apartenenţă).29

Comunicarea non-verbală sau kinezică poate fi de două tipuri : mimico-gestuală (mimică, gesturi,

posturi, mişcări) şi paraverbală sau vocală non-verbală (retorica vocală : ton, ritm, amplitudine,

înălţimea sau intensitatea vocii, timbru, intonaţie, sunete nearticulate). Fiecare dintre aceste două

tipuri de comunicare poate avea natură deliberată (semnale) sau neintenţionată (indicii). Rolul

semnalelor este de a accentua elemente ale discursului, de a completa înţelesul unor cuvinte

(ilustratori), de a înlocui cuvinte (embleme), de a repeta o informaţie (semnale redundante), de a regla

comunicarea, de a contrazice mesajul verbal, pe când indiciile involuntare au adesea un caracter

demascator (par mai sincere şi mai credibile decât cuvintele care pot minţi).

Aşadar, după cum orice activitate umană desfăşurată în societate şi în consecinţă supusă observării şi

judecăţii unui public are o componentă acţională (“ce se face”) şi una comunicaţională (punerea în

scenă), tot astfel comunicarea interpersonală, ea însăşi activitate socială, se realizează pe două planuri

: informaţional (“ce se spune”) şi relaţional („cum se spune”). Pe lângă ducerea la îndeplinire a unei

intenţii de comunicare,actorul social se foloseşte de toate mijloacele de care dispune (verbale şi non-

verbale) pentru a-şi crea în faţa celorlalţi o imagine cât mai favorabilă.

4. Concluzii

Comunicarea este un fenomen complex care presupune împărtăşire, schimb de informaţie.

Considerăm astfel că numai un act bidirecţional conştient poate purta numele de comunicare ; în

cazurile în care receptorul intră în posesia unui mesaj care nu îi era destinat sau dacă mesajul

emiţătorului nu este receptat, nu putem vorbi despre comunicare.

Unii cercetători disting diferite grade ale comunicării în funcţie de obţinerea efectelor dorite de

comunicatori. Eficienţa comunicării depinde de o suită de factori care antrenează toate componentele

competenţei de comunicare : competenţa lingvistică (fonetică, lexicală, morfo-sintactică) si

paralingvistică, precum şi competenţa socio-culturală (comportamente, atitudini, etc.).

Studiul comunicării nu poate fi separat de cel al societăţii, al comunităţii, deoarece nu este vorba

despre un joc individual, ci despre unul de echipă, care poartă amprente temporale, spaţiale şi

culturale şi suferă modificări şi variaţii în funcţie de acestea.Dacă în cazul comunicării impersonale

participanţii acţionează doar în virtutea rolurilor sociale asumate, în comunicarea interpersonală

factorul psihologic este foarte important. Astfel, deşi cercetătorii disting norme de eficienţă ale

comunicării interpersonale, fiecare interacţiune este unică şi depinde de fiecare dintre parametrii

variabili ai situaţiei de comunicare.

Dintre toate formele de comunicare, cea verbală este preponderentă, aceasta fiind însoţită şi

completată de cea non-verbală (kinezică şi paraverbală). Analize ale diferitelor tipuri de comunicare

interpersonală, cu luarea în considerare a parametrilor socio-culturali implicaţi, sunt benefice pentru a

înţelege mecanismele prin care diferenţele şi similitudinile dintre culturi se subjugă aceluiaşi ţel al

persoanei de a face schimb de idei, sentimente, gânduri, informaţii.

29 Există şi afecte care scapă controlului – teama, spaima, teroarea, neliniştea, anxietatea, angoasa, panica (stări

timerice cu obiect sau nelămurite).

24

BIBLIOGRAFIE

ARGYLE , M. , 1969 – Social Interaction , London, Methnen`s and co. Ltd.

ATTALLAH, P., 1991 – Théories de la communication. Sens, sujets, savoirs, Presses de l`Université du

Québec. Télé-universoté.

BENVENISTE , E., 1974 – Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard.

CIOLAC , M., 2001 – Grammaire et communication , Editura Universităţii din Bucureşti.

COOK, M., 1971 – Interpersonal Perception, Penguin, Baltimore.

COSNIER, J., 2002 – Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Policom.

DANCE, E. X., 1970 – „The Concept of Communication”, in Journal of Communication, 20.

DE SALINS, G.-D., 1992 – Une introduction à l`ethnographie de la communication, Didier, Paris.

DE VITO, J. A., 1971 – Communication : Concepts and Processes, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New

Jersey.

DE VITO, J.A., 1988 – Human Communication – the Basic Course, Harper and Row, New York, Cambridge,

Philadelphia, San Francisco, Washington, London, Mexico City, Singapore, Sidney.

DINU, M., 1999 – Comunicarea - repere fundamentale, Ed. Stiinţifică, Bucureşti.

DINU, M., 2008 – Fundamentele comunicării interpersonale, Editura ALL, Bucureşti.

DUBOIS,J. et collab., 1999 – Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage, Larousse, Paris.

DUCROT, O ; SCHAEFFER, J.-M., 1996 – Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Ed. Babel,

Bucureşti.

FÂRTE, G.I., 2004 – Comunicarea – O abordare praxiologică, Casa editorială Demiurg, Iaşi.

FESTINGER,L., 1957 – A Theory of Cognitive Dissonance, Evanston III Row, Peterson & Comp.

GOFFMAN, E., 1961 – Encounters, two Studies in Sociology of Interaction , New York , The Bobbs – Merill

co.

GUMPERZ, J., 1972 – Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of Communication, New York, Holt

Rinehart and Winston.

HALL, E. T., 1984 – Le langage silencieux ( trad ), Paris, Seuil, col. Points.

HANEY, W. V., 1979 – Communication and Interpersonal Relations, Text and Cases, 4th ed., Richard D. Irwin,

Inc.

HYMES, D., 1984 – Vers une compétence de la communication ( trad. ), Paris, Hatier, col. LAL.

JAKOBSON, R., 1963 - Essais de linguistique générale, Paris, Editions de Minuit.

MARCELLESI, J.-B. , GARDIN, B., 1974 – Introduction à la sociolinguistique, Paris, Larousse – Université.

MARCUS, S., 1997 – Empatie si personalitate, Atos, Bucureşti.

MASLOW, A., 1970 – Motivation and Personality, Harper and Row, New York.

MOIRAND, S., 1982 – Enseigner à communiquer en langue étrangère, Paris, Hachette, coll. FLE.

RICHTERICH, R., 1976 - « Les situations de communication et les types de discours (Esquisses pour un cadre

de référence pragmatique ) » in Le Français dans le monde , n-o 121, p.30 – 36

ROULET, E., 1981 - « Analyse des conversations authentiques » in Etudes de linguistique appliquée , n-o 44.

SAPIR , E., 1967 – Anthropologie ( trad. ) , Paris , Minuit.

SEARLE , J.R., 1978 – Les actes de langage , Essai de philosophie de langage , Collection Savoir Hermann.

SLAMA-CAZACU, T., 1999 – Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Ed. ALL, Bucureşti.

TRAN, V., STANCIUGELU, I., 2003 – Teoria comunicării, comunicare.ro, Bucureşti.

WHORF , B.L., 1969 – Linguistique et Anthropologie ( trad. ) , Paris , Denoil / Gonthier.

WATZLAWICK , P. ; HELMICK BEAVIN, J. ; JACKSON, D., 1972 – Une logique de la communication (

trad. ) , Paris , Seuil , col. Points.

25

CULOAREA ÎNCOTRO?

Lector Dr. Adrian Branea

Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti

Abstract

This article deals with a very simple, yet complicated concept-the colour. When we want to talk about a better

life, we talk about colour. Our life is happy if it is full of colour, unhappy if it is grey. Since the development of

the industrial era the concept of colour has evolved and influenced us in different ways. The article tries to

decode the way in which colour is percepived in contemporary art and society

Key words – colour, painting, contemporary art

La începutul erei industriale interesul pentru culoare este dat de industria textilă. studiile științifice

sînt transferate spre producția industrială. spectrul vizibil al radiațiilor electromagnetice este acum

exploatat pentru da culoare producției industriale. metodele de producere a coloranților trebuiau

standardizate pentru a fi reproductibile în procesele industriale. enormele cereri de coloranți pentru

materiale imprimate din industria textilă și mai tîrziu pentru vopselele din producția de bunuri

materiale a fost influențată de consumatorii care privesc culoarea așa cum sînt ei obișnuiți, ca pe o

problemă de gust.

În fapt teoria clasificării culorilor după efectele pe care le au asupra psihicului uman nu este nouă, ea a

fost o costantă a preocupărilor artiștilor din toate timpurile dar în locul subiectivismului aceleași

combinații cromatice își caută fundamente teoretice sau științifice și nu numai. este oare cercul lui

doar Delacroix o rețetă de a amesteca culorile, sau teoria lui Chevreux o curiozitate științifică, sau

pointilismul lui Seurat poate fi un strămoș al recentului pixel RGB din televizoarele LCD?

Astăzi nu mai avem certitudinile pe care Bauhaus-ul le stipula prin Johannes Itten cu atît de multă

precizie... culori primare, culori secundare, culori terțiare etc. Tradițional roșu, galben și albastru sînt

culorile primare dar azi avem pe televizoarele LCD bulinele roșu verde și albastru. ba mai mut aflăm

din teoria fizicii că purpuriul nu există în spectru ci el este doar o senzație bazată pe incapacitatea

ochiului de a sesiza radiațiile unice din sursa spectrală sau crearea unei nuanțe prin combinații de

culori diferite.

Descoperirile fizicienilor sînt intuite de artiști care confirmă în preocupările lor teoriile științifice.

Klee consideră verdele o culoare primară iar curentul op-art se joacă cu contrastele simultane. cert

26

este că azi trebuie să constatăm coexistența mai multor sisteme și implicit a mai multor estetici, cea

mai populară find cea bazată pe simbolistica culorilor.

Știința pătrunde în artă ca o provocare pentru îmbogățirea registrului stilistic. granițele tradiționale ale

esteticii sînt forțate prin apelul la aceste descoperiri ale fizicii și chimiei ca surse de inspirație pentru

opera de artă. triada cromatică, culorile complementare, acordurile de culoare, gamele cromatice

devin standarde estetice ale tablourilor epocii. nu mai avem de-a face cu un sistem de referință clasic

(roșu aproape și albastru departe) ci cu mai multe sisteme contradictorii în funcție de mediul utilizat.

tiparul poate reproduce azi o fotografie color pe orice suport. la începutul secolului 20 impresionismul

luminează tablourile prin schimbarea paletei în culori pure și prin divizionism. lumea se colorează pas

cu pas.

Deși culorile reprezintă o preocupare constantă de-a lungul istoriei artei realitatea zilelor noastre oferă

o viziune stratificată asupra percepției lor. reclamele adaugă la o culoare efectul de luminozitate. nu

mai e suficientă culoarea pură suc formă de pigment ea trebuie să fie lumină colorată odată cu

descoperirea electricității sau mai și bine o lumină animată în stil disco asemea osciloscoapelor. un

efect mai puternic este dat de tunurile culori la care e prezent tot spectrul luminos asemenea unor

curcubeie mișcătoare omniprezente.

Se poartă culorile simbol domeniu în care predomină culorile metalizate. obiectele preiau culorile

instalațiilor industriale pe care sînt considerate frumoase. laptopurile sînt în general din plastic dar sînt

vopsite în culori metalizate. chiar și culoarea aurului populează mulțimea gadgeturilor personale

incluzînd ultimul model de Iphone, alături de o bogată paletă de culori vii. automobilele sînt obiectele

consacrate ale designului de statut și sînt vopsite în culori rafinate, lăcuite dar și în culori metalice

care acoperă adevăratul metal a cărui culoare nativă nu rezistă la intemperii.

Alte produse apelează la tehnicile tradiționale de reproducere a imaginilor ca de exemplu mobilierul

care abandonează treptat culorile pure în favoarea imitațiilor tuturor esențelor de lemn, marmură, etc.,

această zonă domestică fiind preluată și de mall-uri. este tendința cea mai apropiată de tradiția picturii

clasice (arta imită natura).

Ambientul este studiat pentru a deveni funcțional și în acest sens este studiat efectul culorilor asupra

psihicului uman. ipotezele din acest domeniu sînt departe de a fi certitudini dar sînt prezentate ca

atare. roșul este culoarea stimulativă care atrage privirea sau galbenul este culoarea care stimulează

activitatea intelectuală etc. Deși aceste percepte sînt luate în calcul de designeri mulțimea de variante

și alternativele la schimbarea lor au dus la lipsa unei standardizări clare în domeniu fiind influențate

de rolul modei, a gustului personal al proprietarilor sau al designerilor care execută comanda.

Vestimentația este cel mai clar exemplu al schimbărilor dese de direcție în utilizarea culorilor. Chiar

dacă strada oferă veșnic un mozaic de interpretări ale culorilor există mereu o culoare a momentului.

costumul nu mai înseamnă un obicei, el se schimbă în funcție de an, de sezon, sau de anotimp etc.

purpuriul imperial e mai mult o culoare legată de preferința personală, albastru este poate cea mai

populară culoare din lume datorită comodității blugilor (care provin din hainele fermierilor

americani), nuanțele de maro ale stofelor scumpe țin mai mult de preferința pentru culorile telurice ale

persoanelor adulte, în timp ce culorile vii sau țipătoare sînt rezervate tinerilor neconformiști.

Un statut cu totul aparte în au culorile simbol. prezența oranjului ca simbol al revoluțiilor liberale a

verdelui vegetal în ambientul contemporan ca urmare a seducției induse de mișcările ecologiste arată

clar că o culoare nu poate deține niște adevăruri prin ea însăși. Același verde era altădată o culoare

27

detestată și mohorîtă în școlile comuniste sau în birourile acum 40 de ani. fetițele au declanșat invazia

rozului în îmbrăcămintea pentru copii avînd ca inspirație rochițele păpușilor Barbie în timp ce

mișcarea hippy ne-a obișnuit cu irizările psihedelice ale combinațiilor de culori reflectorizante.

Blocurile vopsite într-un gri mohorît și vetuste din cartierele periferice se preschimbă în culorile vii

ale vopselelor care acoperă polistirenul expandat de la reabilitările termice actuale.

Paleta este de asemenea îmbogățită de transformările aduse materialelor culorile transparente de azi

care lasă să se întrevadă interiorul unui produs. Jonathan Ive a deschis moda obiectelor electronice

transparente odată cu lansarea primului Imac, modă care a migrat de rapid și la vestimentație. Prin

accesul vizibilității spre interior, la bucătăria internă a obiectului funcțional se dorește o comunicare

mai profundă cu tehnologia, o sinceritate a designului

Părul azi se colorează în șuvițe stridente în special verde și mov, culori complet nenaturale în context,

trasformînd figura umană într-o apariție mai degrabă exotică decît clasică. Poate doar meșele naturale

cărunte mai amintesc de acest stil în perioadele anterioare dar acestea erau oricum o excepție stranie.

Albul și negru sînt considerate de teoreticieni nonculori dar pe de altă parte ele sînt în mod frecvent

percepute ca niște culori foarte populare. Blugii albi fac senzație în anii 60 deși în cabinetele medicale

halatele albe inspiră frica. Transferat pereților albul simbolizează funcționalismul pur pentru că este

lipsit de orice ornament iar pentru canicula epocii încălzirii globale pare un scut care combatere

disconfortul termic. Negrul nu mai este de mult o culoare a doliului ci o culoare care simbolizează

luxul, misterul, sobrietatea sau silueta.

În concluzie, în ciuda eforturilor de creare a unei teorii a culorilor acestea au ajuns aproape

independente de orice clasificări iar alegerea lor reprezintă o problemă pur subiectivă.

Bibliografie:

1. Marc Havel - Tehnica tabloului, ed. Meridiane 1970.

2. Paul Constantin - Culoare arta ambient. Editura meridiane, 1979

3. Rudolf Arnheim - Arta şi percepţia vizuală, ed. Meridiane, 1979

Dicționar

Roșu, galben, albastru - culori primare psihologice (în teoria Bauhaus-ului)

Roșu, verde, albastru, - culori primare lumină în componența pixelilor din televizoarele LCD.

Cian, magenta, azuriu - culori primare pentru tipar

Purpuriu -culoare inexistentă în spectru avînd frecvența verdelui și care apare ca o combinație

dintre roșu și violet

Cercul culorilor - figură emblematică în teoria culorilor care consideră violetul (în mod fals)

ca o combinație dintre roșu și albastru.

28

Roșu-verde, galben-violet, albastru-oranj - culori complementare clasice folosite în pictura

impresionistă

Roșu-azuriu, galben-albastru, verde-purpuriu - complementarele în culorile lumină

Alb - lumina provenită de la soare formată din amestecul tuturor culorilor vizibile

Negru - lisa sau absorbția totală a luminii

Nuanță - amestecul de culori, culorile sursă nu pot fi sesizate de ochi. un galben spectral este

identic cu un galben provenit din combinația a două culori.

Modeleu - redarea volumului prin amestecul unei culori cu alb și negru

Modulație - redarea volumului cu ajutorul culorilor spectrale, galben pentru lumină, albastru

pentru umbră, etc.

:

29

LOCUIREA CA MEMORIE

lector drd. arh. Raluca DIACONESCU

Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Arhitectura

Locuirea unui oraş, a unei case, e un fel apel la memorie: acolo ţi se creează amintiri, acolo

înveţi să ”citeşti” locuri, străzi, şi inveţi să ţii minte- şi să păstrezi în memoria ta frȃnturi care

te leagă de acest întreg proces al locuirii. Pe măsură ce fiinţăm, ce trăim spaţiile ni se

dezvoltă oarecum această memorie a locuirii. Spaţiile îşi păstrează amprenta prin ”trecerea”

noastră, prin faptul că le parcurgem şi le împrumutăm din mişcare, din folosire, mici

modificări, mici cerinţe care duc şi ele la viitoare modificări. Urbanismul îşi păstrează şi el

din permanentele sale ”deveniri”, avȃnd o memorie aparte: cea a traseelor, a parcelărilor, a

orientărilor stradale, a pieţelor, parcurilor, a zonelor verzi. nemaivorbind despre cea a

amplasării caselor, a desfăşurării frontului stradal. Acelea sunt unele cu totul speciale.

Memoria unui oraş stă în însăşi mişcarea sa în jurul punctelor de interes şi a interacţionării cu

acestea, pe perioade mari de timp. Raportate aceloraşi ”mişcări urbane” la trecut, acesta

poate fi unul oarecum obisnuit, cel de ieri, de acum cateva zile care poate să nu ne spună

nimic, nesuferind modificări majore, sau poate fi unul de acum cȃteva sute de ani, care ne

poate furniza un cu totul alt fel de informaţii. Putem spune totuşi că acea ”memorie a

oraşelor” care ne este atȃt de necesară, la ”raportări” este una colectivă, cea singulară

preocupȃnd prea puţin, în acest caz. Oamenii/trecătorii devin conştienţi de faptul că într-un

anume loc, (păstrător de memorie) acum cȃtva timp cineva a locuit, a scris, a murit....a

suferit. Probabil că şi o astfel de memorie diferă de la un om la altul, percepţiile fiind

diferite, funcţie de gradul de pregătire schimbȃndu-se şi percepţia. Funcţie de vȃrsta celor

care percep spaţiul, se schimbă şi amintirea. Timpul proustian, cel ”pierdut” devine o fugă

după urmele trecutului, după o anume salvare a trecutului: unul personal, cu amintiri proprii

sau unul colectiv, aşa cum afirmă de fapt Halbwachs, în lucrarea sa Memoria colectivă. 30

Orientarea către o viaţă colectivă, pe care o găsim şi la Halbwachs, se axează pe acele

raporturi între viaţa generaţiilor, ale vȃrstelor familiale, şi confruntarea cu acea

”impasibilitate a pietrelor”, a scurgerii timpului, a necazurilor oamenilor. Raporturile se pot

situa aici între memorie şi timp şi între memorie şi spaţiu. Spaţiul ca memorie, devine un

spaţiu cu mult mai important, un spaţiu cu o multitudine de semnificaţii şi amplificări ale

parcursului. De fapt noţiunile se compun, se interferează, iar mai apoi, se duc una pe cealaltă.

Probabil, mai mult ca sigur că memoria duce cu ea un fel de timp şi un ”un anume” fel spaţiu

trecut, unul mental, care nu îşi mai păstrează forma din trecut, sau are o formă mult

modificată în momentul prezent. După Halbwachs, există timpi religioşi, aşa cum există şi

30 Halbwachs, Maurice,1987, La memoria colettiva,Milano, Unicopli

30

timpi sociali şi cum, extrapolȃnd, putem afirma că există şi timpi spaţiali. Halbwachs

concepe memoria colectivă funcţie de aspectul în care aceasta depozitează în ea însăşi ”ca şi

sediment obiectivat în spaţiul experienţei acumulate de un grup”31, o memorie colectivă, care

constă în exterioritate şi nu în interioritate sau viaţa sigulară, particulară. Societatea se

dezvoltă la rȃndul ei, din toate timpurile,într-o spaţialitate deţinătoare de memorii.

Comportamentele în confruntarea unor trecuturi, istorice, sociale şi mai ales spaţiale se

impun. Sistemele de conservare, precum şi cele de reproducere ale imaginilor trecutului,

sunt iarăşi obiecte cu care operează Maurice Halbwachs, alături de care ne permitem să

adăugăm, sau să includem aici şi termeni ca : memoria arheologică sau arheologia urbană-

termeni de operare cu care vom încerca să adăugăm consevării şi ”imaginii” trecutului noi

posibilităţi, noi ”fragmente” de memorie colectivă, de memorie a locuirii. Pȃnă şi faptul că

există în fiecare societate grupuri de membri care se ocupă ”în modul cel mai specializat de

conservarea patrimoniului memoriei colective”32 merită consemnat. Amintirea e o acţiune

care se efectuează în prezent şi de un anume ”prezent”, spaţial, am zice noi, depinde

”reconstruirea trecutului corespunde intereselor, modurilor de gȃndire şi de cerinţele ideale

ale societăţii prezente”33. Aceste tipuri de cerinţe modifică de fapt.LOCUIREA.

Spaţialitatea capătă diverse forme de-a lungul veacurilor, iar oraşele suferă dezvoltări şi

capătă contururi noi, astfel, ”conservarea trecutului devenind o acţiune dinamică”34. Prin

simpla noastră acţiune de locuire, şi locuire urbană suntem şi noi-înşine martori şi termeni de

comparaţie, ale acestei acţiuni de conservare şi comparare a trecului. Faptul că memoria

locurilor nu o avem doar noi în noi înşine o dovedesc si cuvintele lui Halbwachs: ”astfel,

cȃnd ne intoarcem într-un oraş unde am fost în trecut, ceea ce percepem ne ajută să

reconstruim un cadru cu multe părţi care erau deja uitate. Dacă, de o parte, ceea ce vedem azi

se suprapune în acel cadru construit de vechile noastre amintiri, pe de altă parte aceste

amintiri se adaptează, se mulează pe percepţiile actuale. Totul devine ca şi cum noi am

confrunta diverse mărturii. Si, pentru faptul că ne acordăm, sau suntem de acord în lucrurile

esenţiale, uneori cu unele divergenţe, putem reconstrui un întreg, un ansamblu de amintiri

ricognoscibile ”.35 Se pare că trăim în noi cu memoriile colective, purtăm amintiri care

implică alte persoane. Halbwachs spune că de fapt, ’’ purtăm intotdeauna cu noi şi înlăuntrul

nostru o cantitate de persoane distincte.’’36 Memoria se formează, devine stocată şi datorită

unghiului din care sunt privite lucrurile. Din perspectiva unui artist un oraş se vede într-un

anumit fel, din perspectiva unui istoric sau a unui arhitect lucrurile rămȃn alfel în memorie.

Toate aspectele sub care un anumit lucru, o anumită parte a unui oraş rămȃne în memoria

cuiva sunt strȃns legate de persoanele alături de care s-a consumat experienţa. O altă

modalitate de a percepe un oraş este tocmai, ca şi la Halbwacs, un fel de a-l transforma, de a-

ţi transforma reperele din unele statice, materiale, în unele umane. Ideea de transforma oraşul

acela locuibil, vizitabil, memorabil, într-o persoană o întȃlnim, personalizată în oraşele sale

31 Idem, p.25 32 Idem.p.28 33 Idem, p.28 34 Idem, p.28 35 ”Cosi, quando torniamo in una città dove siamo stati in passato, ciò che percepiamo ci aiuta a ricostruire un

quadro molte parti del quale erano state dimenticate. Se da un lato, ciò che vediamo oggi si viene a collocare nel

quadro costituito dai nostri vecchi ricordi, dallꞌaltro questi ricordi si adattano allꞌinsieme delle percezioni

attuali. Tutto avviene come se noi confrontassimo diverse tesmonianze. E per il fatto che concordano

nellꞌesenziale, nonostante qualche divergenza, che possiamo ricostruire un insieme di ricordi ricognoscibile ”

(HALBWACHS, Maurice, La memoria collettiva, p.37) 36 ’’perché ciascuno do noi porta con sé e dentro di sé una quantita di persone distinte.’’ (HALBWACHS,

Maurice, La memoria colletiva, p.38)

31

cu nume feminine, la Italo Calvin, în celebra sa scriere: Oraşele invizibile. Tot un fel de

raportare la memorie, la parcurgeri, dezvăluiri, oraşele lui Calvin se derulează prin

semnificaţii, ochilor minţii. Sunt propuse aici de fapt, în rȃndurile cărţii , renunţarea la

memorie, pentru trăirea totală a spaţiilor parcurse: ,,Pentru a vedea un oraş, nu e suficient sa

ţii ochii deschisi. Mai întai trebuie să scapi de tot ceea ce te împiedica sa-l vezi - toate

imaginile moştenite si ideile preconcepute."37 Ideea de oraş - fiinţă, cu nume de gen feminin,

o întȃlnim la Calvino, într-un fel de metaforă amplificată în text. Legăturile dintre oraşe şi

personajele feminine, fac prin intermediul celui care le vizitează, le locuieşte un dialog grav,

un fel de discurs despre trecut şi viitor. Oraşele, desigur că au memorie, dincolo de una,

evidentă, cea colectivă, au memoria lor istorică, undeva la suprafaţă, însă mai au una

arheologică, ascunsă, scoasă adeseori la iveală de către arheologi, datorită săpăturilor.

Pămȃntul suportă astfel un fel de hartă subterană a oraşelor care se lasă uneori descoperită de

eforturile arheologice şi ne aduce la lumină paşi, trasee, apuse civilizaţii ale oraşului în care

locuim sau pe care îl parcurgem. Tema memoriei, întȃlnită şi la Italo Calvino, se transmută

într-un fel de presimţire a ”anticului” omniprezent dealtfel, în oraşul contemporan: ” Ti-aş

putea spune din cȃte moduri de trepte sunt făcute scările, de cȃte feluri sunt arcurile de

porticuri, din cȃte foi de zinc sunt făcute acoperişurile. Dar ţi-aş spune probabil nimic. Nu din

aceste detalii sunt făcute oraşele ci din relaţii între măsurile propriului spaţiu şi

evenimentele trecutului său.”38 Calvino, împarte oraşele călătoriilor sale în: oraşe ale

memoriei, oraşe ale dorinţelor, oraşe ale semnelor, oraşele subtile şi vagi, oraşe în care se

petrec ”schimburi”de personalitate, de locuire şi de vieţi, oraşe în care îţi bucuri ochii şi îţi

înfrumuseţezi privirea, în care întȃlneşti şi citeşti ”semnele”... oraşele care îţi dezvăluie un

nume...oraşele în care îţi îngropi morţii. Toate aceste oraşe ale călătoriei, ale memoriei, ale

timpului, şi chiar ale descoperirii interioare te fac să devii omul care eşti, cu toate înţelesurile,

cu toate experienţele pe care ai fost capabil să le accepţi. Toate la un loc te formează, te

smulg propriilor amintiri, te fac să ai o memorie mult mai solidă, să îţi apreciezi trecutul şi să

îl înţelegi, te fac să priveşti într-un alt fel de mod, viaţa. Oraşele care poartă amprenta unui

nume, renumite, lăudate de vizitatorii antici, nu au nici o ”raţiune de a face presupuneri

veridice, atribui oraşului Aglaura un durabil portofoliu de calitate, comparȃndu-l desigur

însă, cu cel al altor oraşe, ale timpului său.”39

După parcursul unui oraş imaginar, înfruntat cu toate calităţile şi nereuşitele sau

imperfecţiunile sale, care constituie practic, particularitatea fiecărui spaţiu urban, scriitorul

obţine rezultatul, trăgȃnd concluzia: ”oraşul care zice că are mult din ceea ce este nevoie să

existe, există mai mult şi mai intens decȃt oraşul care există în spaţiul său, de mii de ani, el

existȃnd totuşi, mai puţin.”40 Oraşul schimburilor, Eutropia, se dezvăluie nu ca şi un singur

oraş, ci mai multe, egale în frumuseţe şi mareţie, care se nu se pot deosebi între ele,

localizate pe un vast platou. Eutropia nu este un singur oraş ci toate oraşele împreună, însă

doar unul singur este oraşul locuit- celelalte sunt oraşele ale schimbului, oraşele locuibile. In

37 CALVINO, Italo, Le città invisibili, Oscar Montadori, 2012, Milano, p. 38 ITALO CALVINO, Le citta invisibili , Oscar \Montadori , Milan, 1993, p.10. Potrei dirti di quanti gradini

sono le vie fatte a scale di che segno gli archi dei porticati, di quali lamine di zinco sono ricoperti i tetti; ma so

già che sarebbe come non dirti nulla. Non di questo e fatta la città , ma di relazioni tra le misure del suo spazio e

gli avvenimenti del suo passato”

39 Idem. p 65.

40 Idem p.65

32

zilele în care toţi locuitorii se simt obosiţi, de toate rigorile vieţii sociale , publice, de

propriile vieţi personale, aceştia au opţiunea de a se muta în oraşul vecin, complet gol, care

există acolo doar pentru a-i aştepta, unde fiecare începe o viaţă nouă, într-o casă complet

nouă, alături de alţi oameni, complet necunoscuţi. Astfel, oamenii îşi îmbunătăţesc şi îşi

înoiesc viaţa prin mai multe mutări, varietatea unei astfel de vieţi fiind perpetuată de noi şi

multiple sarcini de îndeplinit de adaptări şi re-adaptări....toate aceste schimbări şi noi vieţi

între toate aceste oraşe ale imperiului, Eutropia rămȃne veşnic ea însăşi, graţie acelui zeu al

nestatornicilor, Mercur, pentru care oraşul este sacru, şi care face sş existe acest ”miracol

ambiguu”.41

Oraşul ochilor, sau al privirilor, îşi dobȃndeşte o formă a sa proprie datorită stării de spirit a

celor care îl privesc. Astfel locuirea, ca şi parcurgere a unui oraş împrumută din amintirile

privitorilor, din parcursul unui trecut, transformȃnd memoria în ceva mercantil, opozabil

prezentului mai puţin glorios.

Oraşul cerurilor, Eudossia, imită în fapt, forma unei constelaţii cereşti ca şi contur,

dimensiuni şi organizare, avȃnd ”forma pe care o dăduseră zeii cerului înstelat şi orbitelor

sale sub care se <rotesc> lumile; celălalt este un reflex aproximativ, cum este astăzi opera

umana.” 42 Toată lumea era convinsă că desenul oraşului era de natură divină iar acest oraş al

cerurilor nu era decȃt o ”hartă a universului”, o pată care se extinde fără formă, cu toate

drumurile în zigzag, cu case care se ”inghesuie una intr-alta, în iureş, foc, strigăte în

întuneric. ”43 O altă metaforă care susţine ideea frumosului realizabil din lucrurile greoaie,

durabile şi mai puţin înălţătoare: este cea în care Marco Polo descrie marelui Kublai Kan un

pod peste ape, alcătuit din pietre, descriindu-i fiecare piatră componentă, spre disperarea şi

plictisul celui care ascultă. Realizȃnd că această povestire ar putea fi o pierdere de timp,

”ascultătorul” se plȃnge de faptul că podul respectiv nu este susţinut de nici una din pietrele

descrise, el este interesat doar de arcul pe care acestea îl formează. Insă răspunsul nu ezită să

apară: fără acele greoaie şi lipsite de spectaculozitate pietre, nu există practic, nici un fel de

arc. 44

Oraşul memoriei, Maurilia, este oraşul în care vizitatorul este invitat sa compare secvenţele

de drum parcurs cu imaginile din vederi vechi, ale oraşului aşa cum exista el în trecut:

aceeaşi piaţă, aceleaşi puncte fixe, neschimbate, care totuşi aparţinȃnd trecutului şi

prezentului la un loc, se defineau ca şi repere ale unui tip diferit de spaţiu: prezenta şi măreaţa

metropolă, se desfăşura privitorului ca un banal oraş de provincie, la timpul trecut. Un oraş

te invită să-i vezi ”timpurile”, imaginile constructive condensate suprapuse cu imaginile

vechi ale aceluiaşi loc, te fac să trăieşti şi ”nostalgia ” spaţiului gol, cu altă densitate de

construcţii, din trecut. ” Feriţi-vă de a spune că mai multe oraşe apar peste acelaşi teren şi cu

acelaşi nume, ele se nasc şi mor fără a se fi cunoscut, rămȃnȃnd fără comunicare între ele.

Uneori, chiar şi numele persoanelor rămâne acelaşi, şi accentul de sunete, şi chiar şi contururi

de feţe;”45 ne indeamnă autorul, spunȃnd în final, că cele două oraşe suprapuse ca şi imagini,

ca şi parcurs sunt total diferite, s-au construit unul peste celalalt , oraşul trecutului murind şi

transformȃndu-se în cel nou, tot aşa cum oamenii se perpetuează, împrumutȃndu-şi

41 Idem, p.63

42 Idem p.96 43 Idem.p.96 44 Idem, p.80 45 Idem, p.30

33

trăsăturile, liniiile feţei sau chipurile. Pe lȃnga faptul că povestitorul nu face altceva decȃt un

excurs prin propria sa memorie, folosind oraşele, ca şi stări de spirit moralizatoare, cu trăiri

proprii, el se va folosi către final, de metafora unui nor, format din fumul de pipă, care,

expulzat din plămȃnul fumatorului pluteşte deasupra capetelor celor prezenţi, pentru a

concluziona şi a descrie atmosfera care pluteşte deasupra oraşelor vizitate. Aici memoria are

şi ea o contribuţie producȃnd acea transparenţă edificatoare pentru vieţile locuitorilor.

Povestitorul susţine faptul că fumul vieţilor zbuciumate ”formează practic, o crustă deasupra

oraşului, ca un fel de burete umflat cu materia vitală, care nu mai curge, se opreşte acolo,

blocajul trecut-prezent-viitor oprind astfel existenţele/vieţile pietrificate în iluzia mişcării”

afirmȃnd cu certitudine că: ”asta găseşti la finalul drumului”, la capătul parcursului unui

oraş: găseşti lucrurile şi traseele, deja parcurse, deja trăite, deja descoperite şi demult

însufleţite ale antedecesorilor. Dacă ar fi să ne amintim de Foucalt, şi al său dualism al

spatiilor, vom putea înţelege mai bine , poate că cele ”enunţate” mai sus, pot fi posibile.

Amintind pasager de..oraşul modern şi oraşul utopic al lui Thomas More, oprindu-ne foarte

puţin mai apoi la oraşul ideal al lui Filarete, am descoperi alte tipuri de percepţie altfel de

memorii ale locuirii. Antonio di Piero Avelino, supranumit şi Filarete, care a trăit în secolul

XV, între anii 1400- 1469, a fost un arhitect din timpul renaşterii, care a lucrat la Milano. El

a dezvoltat o schemă de amplasament circulară, a oraşului ideal, în interiorul căruia reţelele

stradale sunt dispuse în interiorul cercului după forme geometrice pătrate, rotite in plan la

45º. Oraşul ideal al lui Filarete era un oraş al Renaşterii, şi modul de amplasare a edificiilor

după regulile geometrice descrise, pot fi descoperite (prin suprapunere) la cȃteva din oraşele

medievale.

Fig. 1. Schema oraşului ideal al lui Filarete, din perioada Renaşterii

Sursa: Harhoiu, Dana, Bucureşti,un oraş între Orient şi Occident,

Simetria& Arcub, Bucureşti, 1997, p.45.

Fig. 2. Bucureştiul, trama

majoră a oraşului modern

suprapusă peste cea a

oraşului medieval,

34

Sursa: Harhoiu, Dana,

Bucureşti,un oraş între

Orient şi Occident,

Simetria& Arcub,

Bucureşti, 1997, p.62

Oraşul viitorului, este oraşul care imaginează un oraş ideal, ”constructorii” lui apelȃnd de

fapt la o memorie a viitorului, compunȃnd imagini, stări şi reguli cu ochii minţii. Politica

bricolajului şi cea a colajului, fac din Roma imperială şi suprapunerile de stiluri un

nemaipomenit exemplu al bricolajului luxos. ”De exemplu, Roma- dacă dorim să vedem

acest lucru- o variantă implodată a Londrei. Daţi-i o topografie mai blȃndă, măriţi obiectele

de decor şi diluaţi impactul acestora(denumiţi Forumul lui Traian, Belgravia, iar Termele lui

Caracalla, Pimlico, în loc de Vila Albani citiţi Bloomsbury, iar în loc de Vila Giulia,

Westbourne Terrace), şi operele <bricolajului > imperial şi papal vor primi, mai mult sau mai

putin analogul lor burghez de secol nouasprezece, - o compilaţie de cȃmpuri organizate pe

baza unui grid, în mare parte corespunzȃnd structurii proprietăţii, cu situaţii confuze şi

pitoreşti aflate într-o zonă intermediară, corespunzȃnd structurii proprietăţii, cu situaţii

confuze şi pitoreşti aflate într-o zonă intermediară, corespunzȃnd în mare parte albiilor de

rȃu, drumurilor, etc şi servind iniţial drept serie de zone demilitarizate inadvertenţe, care nu

fac decȃt să ne ajute să punem în ecuaţie virtuţile ordinii şi valorile haosului.”46 Iată cum

Roma este considerată un prototip, un fel de colaj de mixturi, autentic, solicitȃnd vizualul şi

suprapunȃnd falii istoria, şi cum acest model, nici măcar unic, ca şi prototip, poate extrapola

împingȃnd mai departe compuneri şi suprapuneri ”obiecte şi obiceiuri urbane” după aceleaşi

reguli în Londra şi mergȃnd chiar mai departe cu studiul autorului, Rowe ne propune aceeaşi

”interpretare comparabilă” pentru oraşele Houston şi Los Angeles. Autorul observă faptul că

”vizitezi un loc într-o anumită stare de spirit. Adică, dacă speri să găseşti ceva bizar, atunci

acesta nu-ţi va scăpa, iar dacă speri să descoperi viitorul nevcovenţional, vei fi îndeajuns de

pregătit să-l descoperi; de asemenea, dacă vei căuta influenţa vreunui model, atunci pe bună

dreptate vei avea capacitatea de a-i discerne urmele. (...) dacă vei căuta influenţa vreunui

model, atunci, vei avea capacitatea de a-i discerne urmele. Pentru ca la Houston sau Los

Angeles, dacă aceste cȃmpuri ale coerenţei şi zone de resturi interstiţiale sunt fără îndoială,

mai greu de identificat prin nume explicite, si dacă le recunoaştem existenţa doar prin

expunere personală, poate că mai importantă este tendinţa ambelor oraşe să revină la situaţiile

aproape romane, ale <bricolajului>”. Se descoperă aici, un anume pattern al oraşului Tivoli,

46 ROWE, Colin, Koetter , Fred, Orasul Colaj, editura universitara Ion Mincu, Bucuresti, 2013, p.107

35

Italia, în cȃteva ţesuturi urbane ale oraşului Houston iar pentru Los Angeles identificăm

patternuri cumva cu originile în Cordoba, care ar putea fi ”recunoscute drept corespondente

ale marilor obiecte de scenografie antică”47. Desigur, Roma imperială ”este mult mai mult

decȃt oraşul Barocului la apogeu, ilustrează ceva din mentalitatea bricolajului în ipostaza lui

cea mai luxoasă – un obelisc de aici, o coloană de dincolo, un şir de statui din altă parte, şi

chiar la nivelul detaliului, această mentalitate apare plenar.”48 Deci iată, tehnica bricolării în

oraşele purtatoare de vestigii, de urme ale istoriei, devine criticabilă, amestacabilă şi

creatoare de confuzii , şi poate, cel mai trist, citibilă, sau traductibilă ca atare, de către un

ochi experimentat.

Fig.3. Matricea Romei, sec. al XVIII-lea, Plan dupa Bufalini, 1551,

Sursa: ROWE, Colin, Koetter , Fred, Oraşul Colaj, editura universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2013,

p.112

Fig.4. Roma imperială, plan după Canina, cca,1834

47 Idem, p.107.

48 Idem p.106

36

Sursa: ROWE, Colin, Koetter , Fred, Orasul Colaj, editura universitara Ion Mincu,

Bucuresti, 2013, p.113

Apoi se pot ”remarca mărturiile Munchenului lui von Klenze, adăuga urmele

Postdamului şi Berlinului lui Schinkel, se poate da scenei un caracter provincial

observȃnd micul oraş piemontez, Novara (poate că sunt mai multe de acelaşi tip în acelaşi

fel împrăştiate în acel loc), apoi continui prin a incorpora exemple, puţin mai tarziu, de

cea mai bună calitate franţuzească, (Bibliotheque Ste. Genevieve etc.) şi încet-încet,

aspecte întȃrziate ale visului napoleonian încep să prindă substanţă. Fără indoială,

conştient de sine, oraşul muzeu se distinge de oraşul neo-clasicismului prin multi-

formitatea lui; şi, sub forma lui cea mai clară, nu supravieţuieşte dupa 1860. Parisul lui

Haussmann şi Viena din Ringstrasse nu sunt decȃt imagini degradate ale acestui tablou.

Căci, la acea dată- şi în special, la Paris – idealul unui conglomerat de părţi independente

a fost înlocuit cu o viziune mult mai <<totală>> a continuităţii absolute.” 49

Fig.5. Munchenul lui Ludwig I şi Leo von Klenye, macheta de L. Seity la

Nationalmuseum din Munchen

49 Idem., p.127

37

Sursa: idem, p.130

”Pe scurt, omul nu are natură...are istorie” 50 susţine Rowe Colins, şi această istorie are

rolul ei, acesta fiind, cu certitudine unul didactic. Dacă ar fi să ne luăm după Popper,

înţelegem că ”tradiţiile au acea funcţie dublă, majoră, nu numai de a crea o anumită

ordine sau ceva similar cu o structura socială, dar şi de a ne oferi un lucru asupra

căruia să operăm; un lucru pe care îl putem critica şi schimba.(Si)... aşa cum invenţia

mitului sau teoriilor din domeniul sţiintelor naturii au o funţie – aceea de a ne ajuta să

punem ordine în evenimentele naturii – aşa se întȃmplă şi cu crearea tradiţiilor din

domeniul societăţii.”51 Deci locuirea e în felul ei una din tradiţiile principale cu care ne

confruntăm, felul nostru moştenit, impus, de a locui un oraş, de a locui o clădire, de a ne

raporta la trecuturi, reguli, şi legi. Oraşul ca şi colaj, ca o nebuloasă cu suprapuneri cu

straturi invizibile, mai putin vizibile si prezente ne face sa parcurgem, sa discernem sa

evaluam....si de ce nu să avem parte de un fel de învăţare permanentă. De aici şi pȃnă la

moştenirea arheologică, pȃnă la memoria noastră arheologică mai sunt caţiva paşi de

parcurs. Vom propune o analiză şi acestui tip de straturi, şi a acestui tip de memorie,

constituindu-se şi ea ca făcȃnd parte din ”colaj”. Un alt oraş ”colaj”, cu straturi

50 Idem, p.118

51 POPPER, Karl, Towards a Rational Theory of Tradition, 1948, Conjectures and Refutations; London and New

York, 1962, p.120-35

38

suprapuse, cu stiluri arhitecturale învecinȃndu-se şi influenţȃndu-se reciproc, este

Munchen-ul, oferit privitorului ca un ”oraş- muzeu, oraşul ca un concert armonios al

culturii şi scopurilor educaţionale, oraşul ca sursa binevoitoare de informaţie aleatorie,

dar atent selecţionată, s-a materializat din plin în Munchenul lui Ludwig I şi al lui Leo

von Klenze, în acel Munchen Biedermayer, cu abundenţa lui conştienţa de de referinţe

florentine, medievale, bizantine, romane, greceşti- toate arătȃnd ca în ilustraţiile cărţii lui

Durand, Precis des Lecons. Dar dacă ideea acestui oraş, care pare să-şi fi trăit perioada de

înflorire în anii 1830, este implicată în cultura politică a începutului de secol

nouăsprezece, semnificaţia a rămas încă neevaluată.” 52 Se pare că tot istoricul conduce

către anumite planuri de exprimare şi însăşi păstrarea acestor ”mărturii” şi prezenţe în tot

ţesutul urban planifică şi dezleagă mistere, înţelesuri, paşi făcuţi cu anume scopuri.

Oraşul colaj este un oraş ”vorbitor”, locuirea unui asemenea oraş este una plină de

poveşti devenind totuşi una responsabilă. O să încercăm să prezentăm în continuare ce

însemnătate are memoria subteranului dacă am aflat pe parcurs ce fel de impact poate

avea asupra oraşului o multitudine de straturi în suprapunere, sau juxtapunere.

Fig.6. Munchenul lui Ludwig I şi Leo von Klenze, macheta de L. Seitz

Sursa: ROWE, Colin, Koetter, Fred, Oraşul colaj, Edit. univ. Ion Mincu, Bucureşti 2013, p.127

52 ROWE, Colin, Koetter, Fred, Orasul colaj, Edit. univ. Ion Mincu, Bucuresti 2013, p.126

39

Dacă am înţeles oarecum în ce fel trebuie înţelese, trăite, parcurse, citite straturile istorice

dintr-un oraş, un oraş ”muzeu”, vom incerca să aflăm cum se ajunge, sau cum s-a ajuns,

la acest tip de oraş şi în ce fel relaţie se afla suprateranul cu subteranul. Arheologia poate

fi citibilă, poate fi percepută ca şi ” sursa de informaţii asupra dezvoltării urbanistice, în

special asupra evoluţiei sociale şi economice, cum rezultă din modul de locuire, din

ambarcaţiunile de atelierele de lucru şi din depozitele de deşeuri.” 53 Arheologia, pare să

aibă ca şi fenomen, ca şi materie informativă, cheia tuturor amplasărilor, direcţiilor,

dezvoltărilor urbanistice şi chiar obiceiurilor, existente într-un oraş. Stratigrafia profundă,

prin săpătură, scoate la lumină de fapt, studiind ”secvenţele de locuire”, de habitaţie ale

unei epoci, făcȃndu-se descoperiri, deducţii importante pentru înţelegerea evoluţiei unei

societăţi. Aproape că te face să gȃndeşti că dacă la nivelul citibil, inteligibil al oraşului

pot fi găsite anumite tipuri de mărturii, acestea în mod sigur vin din ceea ce există încă

nedescoperit în subteran. Dacă un anumit tip de cultură, de respect, de ”înclinare” asupra

tradiţiilor, există în obiceiurile unei regiuni, atunci acest reflex există probabil moştenit de

la civilizaţiile anterioare, locuitoare ale acelui spaţiu. Memoria arheologică aduce astfel,

un fel de declic al unei complexe înţelegeri a existentului, desluşind din paşii trecuţi şi

prevenind oarecum, în mare măsură cȃţiva din paşii următori, sau viitori. Există, deci, o

direcţie arheologică, documentată către escavările urbane , despre ” strategiile de

determinare despre unde, cȃnd, ce şi cum să sape şi cum se pot face verificări complete

a domeniului de aplicare şi a semnificaţiei rezultatelor”.54 Mai există cu certitudine şi

modificări , direcţionari ale ţesutului urban funcţie de aceste axe predeterminate de

dezvoltare ”urbanistică”, existente de veacuri, în straturile profunde ale oraşului. Acest tip

de ”urme”, de mărturii, găsibile cel mai ades sub fundaţiile exsitentului ies la iveală în

momentele cele mai puţin previzibile.

Bibliografie:

1. CALVINO, Italo, Le citta invisibili, Oscar Mondadori, Milano, 1993/2012

2. DECIU, Andreea, Povestea caselor, Simetria, Bucuresti, 2000

3. FOUCAULT, MicheL, Des espaces autres, Gallimard, Paris, 1994(1984)

4. HALBWACHS, Maurice, La memoria collettiva, edizioni Unicopli , Milano,1968

5. HARHOIU, Dana, Bucuresti, un oras intre Orient si Occident,Simetria, Bucuresti, 1997

6. LE GOFF, Jacques, Storia e memoria, Torino, 1982

7. MIHALI, Ciprian, Altfel de spatii, Studii de heterotopie, Paideia, Bucuresti, 2001

53 PERRING, Dominic, Manuale di archeologia urbana, Liitocopy , Milano, 1982, p.7, ”Lꞌarcheologia puo

essere una vitale fonte din informazioni sullo sviluppo urbano, particolarmente sulla nondocumentata

evoluzione sociale ed economica come risulta dalle abitazioni, botteghe artigianali e discariche.”

54 Idem. p.7( ” Sono sistemi nei quali la direzzione archeologica dovrebbe occuparsi solamente della

determinazioni di strategie circa il dove, il quando, il cosa e il come scavare e del come ci si possa rendere

pienamente conto della portata e del significato delle scoperte fatte”)

40

8. MIHALI, Ciprian, Inventarea spatiului, (Arhitecturi ale experientei cotidiene), Paideia, Bucuresti, 2001

9. PASSERINI, Luisa (a cura):Storia orale vita quotidiana e cultura materiale delle classi subalterne,

Torino, Rosenberg & Sellier, Torino, 1978, ISBN: 8870110540

10. POPPER, Karl, Towards a Rational Theory of Tradition, 1948, Conjectures and Refutations; London

and New York, 1962

11. ROWE, Colin, Koetter, Fred, Orasul colaj, Editura universitara Ion Mincu, Bucuresti, 2013

12. 10 ani de invatamant superior de arhitectura de interior, coordonator arh. Dorina Tarbujaru, Editura

universitara Ion Mincu, Bucuresti, 2011

41

METAPHERNMODELLE IN DER TECHNIKSPRACHE

Andreea Rusen,

Departamentul de limbi străine și comunicare; UTCB

Abstract: Metaphors in technical languages. Special languages, especially technical ones, are part of our

daily communication. Contrary to the general opinion that metaphors belong only to literature, studies have

shown that the technical language contains a big variety of metaphors. These metaphors represent a means of

vocabulary extension. This paper aims to present some aspects of technical languages with focus on metaphors.

Key words: Metapher, Fachsprache, Techniksprache, Metaphorik, Fachwortschatz

1. Einleitung

Die vorliegende Arbeit hat als Ziel einige Aspekte und Charakteristika der

Techniksprache zu untersuchen mit Fokus auf Metaphern. Fachsprachen und besonders die

Techniksprache sind teil unseres Alltags geworden. Ein Grund dafür ist die rasche

Entwicklung der Wissenschaften und Technik, die als ein Charakteristikum des 21.

Jahrhunderts gesehen wird. Außerdem spielen auch die Massmedien eine wichtige Rolle in

der Verbreitung der wissenschaftlichen Kenntnisse.

Einer weit verbreiteten Auffassung nach zeichneten sich die Fachsprachen durch das

Fehlen von Metaphern aus. Ein Argument, das für dieses Metapherntabu verantwortlich zu

machen ist, ist das folgende: die Metaphern können Anlass zu Missverständnissen sein, da sie

kontextabhängig sind [Roelcke 2005: 67f]. Diesem Argument steht der empirische Befund

gegenüber, dass es auch fachsprachliche Metaphern gibt, die nicht kontextabhängig sind

(zum Beispiel Zahn und Kopf in der Technik). Viele Untersuchungen haben auch gezeigt,

dass Metaphern in dem fachsprachlichen Bereich keine Ausnahme bilden, sie kommen sogar

sehr häufig in Fachsprachen vor. In dem Folgenden werden die Fachsprachen und ihre

Charakteristika näher bestimmt.

2. Definition und Charakteristika der Fachsprachen

Ausgehend von verschiedenen Kriterien gibt es in der Fachliteratur unterschiedliche

Definitionen der Fachsprache. Hoffmann definiert die Fachsprache als „die Gesamtheit aller sprachlichen Mittel, die in einem fachlich begrenzbaren Kommunikationsbereich

verwendet werden, um die Verständigung zwischen den in diesem Bereich tätigen Menschen zu

gewährleisten.“ [ Hoffmann 1987: 53]

42

Diese Definition enthält wichtige Aspekte der Fachsprachenforschung und ist präzise

formuliert. Durch diese Definition grenzt Hoffmann Fachsprache von der Gemeinsprache ab.

Eine weitere Definition kommt von W. Wills, für den die Fachsprache ein Subsystem ist, „[…], das aus dem lexikalischen und syntaktischen Ausdruckspotential der Gemeinsprache diejenigen

Ausdrucksmittel auswählt, die für die Lösung fachsprachlicher Benennungsprobleme (...) die besten

Voraussetzungen mitbringen.“[zitiert nach: Dahmen (et al.) (Hrsg.) 174]

Fachsprachen dienen also der zwischenmenschlichen Kommunikation an der eine

bestimmte Gruppe von Menschen – die Fachleute - beteiligt wird. Diese wechselseitige

Verständigung zwischen den Fachleuten läuft in einem bestimmten Rahmen ab, der „Fach“,

„Fachgebiet“ oder „Bereich“ genannt wird. Da diese Bereiche unterschiedlich sind, besteht

jede Fachsprache aus einem spezifischen Fachwortschatz. Außerdem gibt es auch spezielle

Normen für den Einsatz gemeinsprachlicher Elemente im Rahmen jedes Bereiches.

Fachsprachen sind dem Laien nicht verständlich, da sie zum Erfassung und Vermittlung

spezialisierter Wissens- und Erkenntnisbestände dienen. Fachsprachen enthalten

differenzierte Bezeichnungsfelder, für die keine allgemein-sprachlichen

Bezeichnungsbedürfnisse existieren.

Diese Sprachen streben auch nach größtmöglicher Präzision, indem die benutzten

Fachwörter und Termini nach Möglichkeit eindeutig sein sollen. Ein Problem stellt sich in

diesem Fall ein: die Monosemie kann nicht erreicht werden, da die Fachsprachen aus der

Gemeinsprache versorgt werden. Ein weiteres Charakteristikum der Fachsprachen ist das

Streben nach Kürze und Sprachökonomie, indem diese Sprachen Verzicht auf Redundanz

aufweisen. Weiterhin werden diese Sprachen durch Objektivität, Neutralität und

Funktionalität charakterisiert.

Trotz der Vielfalt an Fachsprachen lassen sich für die einzelnen Wortschätze einige

Merkmale in den Bereichen Wortart, Wortbildung und Wortschatzerweiterung verzeichnen.

Sehr wichtig für die Untersuchung fachsprachlicher Wortarten sind die lexikalischen

Kategorien: Substantiv, Adjektiv, Verb, da nur sie

“eine Bedeutung haben in dem Sinne, dass sie etwas Bestimmtes bezeichnen, und sei es ein

Abstraktum wie ein Zustand oder eine Eigenschaft.”[ Eisenberg 1986: 54] Zu erwähnen ist auch die Eigenschaft der Wortschatzerweiterung, die besonders in

Bereich der Fachsprachen zur Benennung neuer Gegenstände und Erscheinungen dient.

Substantive sind die am häufigsten vorkommende fachsprachliche Wortart. Ihre Dominanz ist

bei fast allen Fachsprachen anzutreffen und wird als Nominalstil bezeichnet. Die hohe

Bezeichnungsgewalt von Substantiven scheint der Grund dafür zu sein, also die Möglichkeit

Dinge exakt zu benennen. Außerdem spielen die nominalen Komposita eine wichtige Rolle,

wenn es um Sprachökonomie und Effektivität geht. An zweiter Stelle befinden sich die

Adjektive, die vorwiegend als nähere Bestimmung und Präzisierung der Substantive ihren

Zweck erfüllen.

3. Erweiterung der Fachwortschätze. Metaphorisierung.

Im Bereich der Wortbildung und Wortschatzerweiterung unterscheiden sich die Fachsprachen

nicht wesentlich von der Gemeinsprache. Das Produktivitätsverhältnis der einzelnen

Wortbildungsformen der Fachsprachen aufgrund von Eigenschaften, wie Effektivität,

Exaktheit und Ökonomie ist aber anders verteilt. Fraas nennt als wichtigste Verfahren

“Entlehnung, Metaphorisierung und Metonymie, Ableitung, Konversion, Zusammensetzung

bzw. Mehrwortbenennung und Kürzung” [Fraas 1999:435]. Entlehnung, Metaphorisierung

und Metonymie werden hier als Wortbildungsmechanismen aufgeführt, nehmen allerdings

einen Sonderstatus ein, da sie nicht im eigentlichen Sinne Wörter ‘bilden’, sondern schon

vorhandene modifizieren. Deshalb gehören sie zur Kategorie der Wortschatzerweiterung.

43

Metaphorisierung, Metonymie und Bedeutungswandel sind auch wortschatzerweiternde

Mechanismen auf der semantischen Ebene. Die Terminologisierung von Wörtern der

Gemeinsprache wird ein immer häufigeres Wortschatzerweiterungsverfahren.

Andrerseits identifiziert Ickler zwei Fälle in der Wortschatzerweiterung: vorhandene Laut- oder Schriftbilder werden mit neuen Bedeutungen versehen oder neue Ausdrücke werden erzeugt. In erstem Fall handelt es sich um semantische Operationen: Verengung, Erweiterung, Verschiebung der Bedeutung eines vorhandenen Wortes, Metaphorisierung, Transposition. Im zweiten Fall geht es um formale Operationen: absolute Neuschöpfung, Entlehnung aus anderen Sprachen, Wortbildung aus bereits vorhandenen Material (Zusammensetzung, Ableitung, Wortgruppenbildung).

Innerhalb der ‘eigentlichen’ Wortbildungstypen spielt die Ableitung eine wichtige Rolle,

und zwar in Gestalt von Präfigierungen und Suffigierungen. Die Konversion, - der Übergang

von Wörtern einer Wortklasse in eine andere - kommt auch sehr oft vor und zwar vom Verb

oder vom Adjektiv zum Substantiv. Daraus resultiert der Nominalstil der Fachsprachen. Es

gibt Komposita in den verschiedensten Arten: nominale Zusammensetzungen vom Typ

Substantiv + Substantiv, Substantiv + Adjektiv, Adjektiv + Adjektiv, adverbiale

Zusammensetzungen aus zwei Verben, Verb + Adverb oder zwei Adverbien, sowie die

Verbindung von Verb und Substantiv oder Verb und Adjektiv.

4. Metaphernmodelle in der Techniksprache

Bei der Metaphernbildung wird die traditionelle Bedeutung eines Wortes/Ausdrucks

weder gedehnt noch verengt, sondern man springt in einen ganz anderen semantischen

Bereich. Wenn man einen Geräteteil Schnecke nennt, so beabsichtigt man nicht ihn in der

Familie der Gastropoden zuzuschlagen.

Metaphern sind in der Fachsprache sehr häufig. Die Sprache des Handwerks neigt zu

Übertragungen aus dem Bereich der Tier- und Körperteilbezeichnungen auf Geräte,

Geräteteile und Werkstücke aller Art. Viele Metaphern kommen auch in der modernen

Technik vor. In der Atomphysik wird von Wasserstoffbrennen, Heliumbrennen gesprochen:

man überträgt die Bezeichnung der Oxidation auf die andersartige Vorgänge im subatomaren

Bereich. Das Tertium comparationis ist die Freisetzung von Wärme und andere Strahlung. In

dem mathematischen Bereich werden Metaphern wie Garbe, Bündel, Halm, Faser, Keim und

Schnitt getroffen, Begriffe die eigentlich in der Agronomie verwendet werden.

Thorsten Roelcke präsentiert in seinem Buch drei Modelle, die für die Bildung von

Metaphern als besonders produktiv erwiesen haben:

a. das Modell des menschlichen oder tierischen Körpers: Bezeichnungen für den Bau

und Vorgänge des menschlichen/tierischen Körpers werden zur Bezeichnung und

Vorgängen technischer Geräte herangezogen

Beispiel: Der Wagen ist altersschwach und frisst viel.

b. das Modell menschlicher Psyche und Intelligenz: Bezeichnungen menschlicher

Fähigkeiten werden auf Eigenschaften technischer Geräte übertragen

Beispiel: Der Computer kommt nicht mehr mit und fängt an, boshaft zu werden.

c. das Modell der Alltagsmechanik: damit werden schwer zu erfassende technische und

physikalische Erscheinungen umschrieben

Beispiel: Der Handwerker lässt den Strom fließen und bekommt einen Schlag.

44

In seiner Arbeit unternimmt Jakob eine genauere Einteilung der Metaphernmodelle, indem er

auch Submodelle identifiziert.

Modelle Submodelle Beispiele

Körper Nahrungszufuhr der Motor säuft viel

Stoffwechsel der Motor verbraucht viel

Schwäche der Motor ist altersschwach

Leistungsfähigkeit der Motor ist stark

Tierverhalten der Motor schnurrt

Mensch Intelligenz die Maschine merkt das und schaltet ab

Selbstständigkeit die Maschine holt sich selbst das Material

Zuverlässigkeit der Motor ist zuverlässig

Wahrnehmung der Gasmelder riecht die Verunreinigung

Launen die Maschine spiel verrückt

Starrköpfigkeit der Motor bockt

Fürsorge Der Thermostat sorgt für angenehme

Raumtemperatur

Mechanik fester Körper einen elektrischen Schlag bekommen

Flüssigkeit der Dampf strömt durch Rohr

Materialqualität nasser, trockener, gespannter Dampf

Kraft der Dampf drückt das Ventil herunter

Bewegung der Dampf tritt ins Freie aus

Abb. 1: Metaphernmodelle der technischen Fachsprache (Jakob 1991)

Jakob erklärt die Entstehung der Metaphern in der Techniksprache durch die sprachliche

Isomorphie von Natur und Technik. Ausgehend von verschiedenen anthropologischen

Theorien, gemäß denen Werkzeugherstellung als Organimitation betrachtet wird, kommt

Jakob zu der Schlussfolgerung, dass alltägliches Sprechen über Mensch, Natur und Technik

isomorph sein muss. Ferner identifiziert Jakob fünf Quellenbereiche aus denen die

Metaphorik der Techniksprache gespeist wird:

1. menschliche Organe und Körperteile: Arm, Auge, Backe, Bart, Bauch, Herz, Knie,

Kopf, Ohr, Rippe, Zahn, usw.

2. „artifizielle“ Organe des Menschen: Bett, Brille, Griffe, Hut, Kamm, Schwert,

Schürze, Tasche, Trommel, usw.

3. Tiere: Bär, Esel, Fisch, Gans, Geier, Pferd, Maus, Schlange, Schnecke, Schwein, usw.

4. Tierische Organe und Körperteile: Feder, Flügel, Kralle, Schnabel, Stachel, Tatze,

usw.

5. Pflanzen und Pflanzenteile: Apfel, Ast, Banane, Bohne, Korn, Stengel, Stiel, usw.

5. Schlussfolgerungen

Metaphern werden sehr häufig in wissenschaftlichen und technischen Texten getroffen.

Deshalb ist das Interesse der Fachsprachenforschung an der Metapher motiviert.

Metaphorisierung ist, wie bereits erwähnt, eines der Verfahren, durch die der Wortschatz

45

bereichert wird. Die Verwendung von Metaphern ist kennzeichnend für einzelne

Fachtextsorten

In verschiedenen Arbeiten wird behauptet, dass es in der Wissenschaft ein

Metapherverbot gebe, dass aber ein solches Verbot auf Unverstand beruhe, da die Metapher

auch in der Wissenschaft unvermeidlich sei. Roelke ist der Meinung, dass der Gebrauch der

Metaphern assoziativen Denkstrukturen entspricht, indem neu entdeckte oder geschaffene

Gegenstände, Sachverhalte oder Vorgänge mit bereits bekannten in Verbindung gebracht,

miteinander verglichen und gegebenfalls mit deren Bezeichnungen gekennzeichnet werden.

Deshalb wertet er die fachsprachlichen Metaphern als eine der wesentlichen Voraussetzungen

für technischen und wissenschaftlichen Fortkommen.

Bibliographie Dahmen, Wolfgang et al. (Hg.) - Technische Sprache und Technolekte in der Romania, Narr,

Tübingen 1989

Eisenberg, Peter - Grundriss der deutschen Grammatik, Metzler, Stuttgart, 1986

[3] Fraas, Claudia - “Lexikalisch-semantische Eigenschaften von Fachsprachen”, in: Hoffmann,

Lothar/ Kalverkämper, Hartwig/ Wiegand, Herbert Ernst (Hsrg.): Fachsprachen. Ein internationales

Handbuch zur Fachsprachenforschung und Terminologiewissenschaft, Walter de Gruyter, Berlin,

New York, , 1999, S. 428-438.

Hoffmann, Lothar - Kommunikationsmittel Fachsprache. Eine Einführung, 3. durchg. Aufl.,

Akademie Verlag, Berlin, 1987

Ickler, Theodor - Die Disziplinierung der Sprache. Fachsprachen in unserer Zeit, Narr, Tübingen,

1997

Jakob, Karlheinz - Maschine, mentales Modell, Metapher. Studien der Semantik und Geschichte der

Techniksprache, Narr, Tübingen, 1991

Roelcke, Thorsten - Fachsprachen, 2. durchg. Aufl., Erich Schmidt Verlag, Berlin, 2005

46

PROJECT Q6 – AN EUROPEAN INITIATIVE FOR NEW

EDUCATIONAL APPROACHES

(O NOUĂ INIȚIATIVĂ EDUCAȚIONALĂ EUROPEANĂ)

Lector dr. Beatrice Almășan – Universitatea București

Asist. drd Anisoara Dumitrache Universitatea București

Abstract

The program NetQ655 is a European program which is part of a larger initiative Lifelong Learning Programme.

The program was initiated by the Government of Aragon and involves different European countries and

organization. One of them is Bucharest University which invited Mrs. Maria Alexe, from Technical University

of Civil Engineering, an associate PhD lecturer at the Faculty of Psychology to take part to it. This presentation

is meant to be a dissemination of the programme among tutors of the Faculty of Technological Equipment

(UTCB) and their guest inside the Annual Conference of the Faculty.

Key words – lifelong learning, education, European programmes, innovative methodological approaches

1. General Aspects

The programme NetQ6 Comenius Network LLP, Project ref. No. 517837-LLp-1-2011-1-ES-

COMENIUS-CNW is an international project which started in 2011 in Spain and involves

different organizations from UE as Spain, Italy, Northern Ireland, England, Germany, Poland,

Romania and Turkey as non- UE country. Romania is represented by Bucharest University,

Credis Department for Distance Learning, as one of the most important promoter lifelong

learning innovative strategies.

Since now four meetings of project were organised in Zaragoza (Spain), Lodz (Poland),

Weimar (Germany), Belfast (Northern Ireland). Except the first meeting when the project was

launched, each meeting involved presentation of partners’ achievements and presentation of

good educational practices.

55 This project has been funded with support from the European Commission. This publication reflects the views

only of the authors, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the

information contained therein.

47

The programme analyses the implication of early education, mainly for children at risk upon

each person general educational development. It refers mainly to practical aspects,

underlining and promoting best practices presented by each partner. That does not imply

avoiding theoretical approaches, if necessary as a background for practical aspects

presentation.

Besides presenting best practices discovered and analysed according to quality criteria by

each partner that took part in the project development, partners have to contribute to the

project dissemination, to make it a working tool in developing quality educational frame.

In order to underline the theoretical background of the project, three conferences are

organised. The first one took place in Lodz – Poland and successfully presented the

contribution of different Polish teachers from various type of learning units. The second

international conference of NetQ6 “BEST PRACTICES AND STRATEGIES ON EARLY

CHILDHOOD AND PRE-SCHOOL EDUCATION, CHALLENGES AND

PERSPECTIVES” will be held in “Büyük Anadolu hotel” Ankara, TURKEY on 16-17

January 2014. The conference aims to promote original articles of basic research results and

experimental development, case studies and best practices, critical analysis and commentary,

statistics, assessments and forecasts on early education. The central theme of this forthcoming

event focuses on "Best practices and strategies in early education ". The conference advances

for discussion the following main sections: Pedagogical background and innovation practice,

Pedagogy and psycho-pedagogy in new learning environments, Computer science and new

support technologies in learning for early ages, Serious games in theory and practice, E-

Content / Instructional design, Insertion and melting of innovative practices, Insertion and

melting of innovative practices. The third one is going to be organised in Italy in 2015,

probably in Padova, at the end of the project. Romanian team contribution is essential in

Ankara conference, as the accepted papers, which will be presented at the conference, will be

published in REPERE (LANDMARKS) the scientific journal of the Faculty of Educational

Science – Bucharest University, an academic journal with internationally index.

The whole project, meaning all the chapters and during its development is supervised by an

external evaluator. He not only evaluates, but also advises the partners when they are in need.

2. The Main Goals of the Project

The two main project goals are the Network building and the production of three high Quality

Studies. Both these objectives are interrelated and can be achieved due to regular meetings,

transparency and communication. The technical committee has to link the studies together, to

analyse the pedagogical aspects and to create an identity for the network.

The goals have to be achieved taking into consideration two main trends:

– Education must start as early as possible (embryo)56

– Children are integrated in education and care institutions very early. Again the

specialists opinions are not the same. Some consider that a child should be

56 There are specialists claiming that education has to start the first day a child is born, other considers that even

before birth some skill can be developed.

48

socially integrated after three years (traditional start for nursery school); others

after 1 year or even earlier.

– An educational partnership between family and different institution is in

children’s advantage.

The study is underlining in various circumstances the importance of the family in children's

education and development (intellectual, emotional). Family should cooperate with all forms

of institutionalized education and care.

3. Communication Aspects

One of the most interesting and challenging aspect of this project is the fact that the members

are not only from different countries, but also of different professional and cultural

background. Some are coming from academic environment (Romania, Poland, Italy) other

are involved in social organisations (England, Northern Ireland) or political structures (Spain,

Turkey). They have different ways of approaching the educational problems and strategies

for achieving the goals, aspects which if monitory lead to a diverse perspective and a

complex analysis. Some partners pointed out how important it is to be involved other

partners’ contributions to get a more precise idea of the studies.

Most of the communication gaps were due to the meaning each partner gives to certain topics

and terms. During the first meeting it was obvious that they found different meanings for the

concept „at risk” and the concept of „best practices”. Some of them consider that we should

use the term approaches, when referring to theoretical frame and best practices for results

aimed to practitioners. During the project development they agree upon the meaning of each

term and as a consequence they were able to coordinate their work better.

4. Dissemination of the Project

All partners are organising different dissemination activities under a qualitative and

quantitative perspective. The quantitative data is determined by the number of activities,

geographical impact and the number of person/audience. The qualitative part is based on the

data collected about the dissemination on the project target group. During the meeting no. 2

and 3 two dissemination reports were presented by Polo Europeo della Conoscenza.

The project has been disseminated to

peer tutor colleagues from various types of universities (national and international

level – Ruse University- Bulgaria),

students - different educational levels (bachelor distance learning, master and PhD )-

national level

teachers – regional and local level

The dissemination target group also includes Decision Makers factors (Minster of Education,

Local organizations) and National Educational Agencies.

• The dissemination content includes project info and outcomes, events and

conferences. A major role has been taken by website and Facebook Educational

partnership in children’s advantage.

49

A special chapter in the dissemination is represented by the newsletter. All partners have

highly contributed to built up a concrete and successful database of international, European,

local and regional interest, a practical and successful working tool. Since now three numbers

of the newsletter have been posted on the project site. The statistics are quite favourable, for

example the second newsletter has been sent to 885 experts and 780 stakeholders working in

different organizations of 70 countries from all over the world [acc. General Dissemination

Qualitative and Quantitative Report. 2nd. Report- written by Polo Europeo della Conoscenza-

Italy).

To get a larger audience the project site has pages written in all national languages of the

project partners. To avoid any terminological confusion the translation was done by each

country according to the terminology used in each country. By translation the users’ number

increased considerably because the whole project turned into a very accessible one and

everybody can use information or methodological approaches offered by the project network

and members of the technical committee.

5. Perspectives

The project is now on its half way, so it is early to write about conclusions. Even if there have

been certain communications gap and unfulfilled secondary aims, they have been overtaken

and the whole technical committee works to achieve the main goal of the project meaning to

increase the quality of early education and to create a living network which will be

responsible to maintain the project network.

In order to fulfil this aims each partner has to be aware of its role and capable to create a

network which will work after the European project ends.

References 1. Minutes of second and third committee meeting

2. 2nd Report – General Dissemination Quantitative and Qualitative Report by Polo Europeo della

Conoscenza.

3. WP6 - New Pedagogical approaches. 31 - Study of Pedagogical Approaches for Early Education

study by UB

4. http://www.netq6.eu

5. https://www.facebook.com/groups/netq6/

50

EARLY EDUCATION AND ITS IMPLICATIONS IN DESIGNING

CURRICULA

Lector dr. Beatrice Almăsan

Universitatea București

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Abstract

Recent research has underlined the importance of early education in all domains concerning

education. Many European project, research or academic studies analyses the implication of

beneficial or negative aspects upon children’s future development. This study is based on

research carried out during the development of a European project and uses the data offered

by Romanian learning system.

Key words- education, early ages, development, equal chances

1. General background

Recent research has underlined the importance of early education in all domains concerning

future adults’ professional life. In case of children at risk this aspect is even stronger. When

we are talking about children at risk we refer to those who have a mental or physical

handicap but also to those who are educated in an institution because they were abandoned or

they are orphans, to those who have alcoholic parents or live in unhealthy environment. They

all have problems in adapting to new environmental conditions and to communicate with

their own families or tutors.

This study is based on research carried out during the development of a European project57

and uses the data offered nursery school as well by those who work in academic institutions.

It tries to identify the diversity and differences in development and their influence on the

future adult development.

57 Netq6 project - Network for the Quality in Early Childhood Education from 0-6 years, and part of the WP 6

51

2. Diversity and Differences in Development

More than in any other periods of their life small children are very different. Splitting them

into groups according to their age does not mirror their development stages. That is why it

may be noticed differences due to:

personal rate of growth and development

level of development attained by each

experience and learning style

peculiarities caused by biological heredity type

traits / personal characteristics

life experience up to the analysed period

Addressing children at early ages depending on their chronological age, may prevent correct

individualized and customized treatment of the child

2. Educational needs and special educational requirements

Each child according to his particularities and needs represents for educator certain

educational requirements. This statement is true for all children, no matter if they are

considered ordinary ones or with different risks, either with severe deficiencies or small ones

(deficiencies, disabilities, disorders). Each child is unique, valuable and develops according

the surrounding world. When born, each child has different possibilities of development, no

matter his physical abilities.

At early ages, there are some educational requirements which work for all children,

requirements concerning growth, development and education as vital processes in becoming

individuality. There are basic requirements for human being according to his development

rhythms, need of action and personality development. Depending on the child's personal

equation, each has specific requirements due to their biological and socio-cultural inheritance

and to the way in which his personality is built.

When a child enters nursery school, his background, and his hereditary dowry stimulation of

his primary elements of personality are the parameters which determine the educational

needs. During the complex process of development, general or particular capacities of the

child are due to his early childhood experience. According to environment stimulus

instruments and simulations built a personal construction. The main role in building

competences, skills and behaviours during early ages is due to hereditary background, but at

the same time the initial environment plays an important role.

In other words if the child has an organic deficiency, the environment can offer him the

conditions to compensate it by organising all influences he suffers at early ages, turning them

into beneficial one. If the child is born without any organic problem, due to bad function of

his capacities he may develop at early ages functional deficiencies, which finally transform

him into a child with special problems. . This is the way in which appears the category called

children with special needs. Those educational needs refers to sensorial deficiencies,

problems due to functional aspects and social and cultural environment as well, because they

marginalize or vurnerabilize children (deprivation). Such a child can turn into an adult with

52

lots of problem concerning learning and communicational abilities. At the same time one has

to take into consideration the fact that such a child turns into an adult who cannot function

independently.

The problem which appears for educators is how they can identify those children problems

and how to solve them so that their development is facilitated. The problem is more delicate

when the tutors do not have the family support, or even more complicated when the family

encourages the child to stay home and to refuse cooperation and communication with other

children and tutors.

3. Attitudes towards children with Special Educational Needs

A long history children with special educational needs (SEN) were either killed (Spartans

threw from a rock kids who were born with a malformation) or, excluded, ignored,

neglected, abandoned, for the same reason that they are different compared to others.

If describing this problem one has to be aware that there are a lot of practices, data,

conceptions and psychological perspectives. For long time those children’s family lived as

them in shame, fear, insecurity, feelings determined by their differences of development and

behaviour. When society tried to understand them show its pity, understanding as well as

contempt, fear, ridicule.

Most reactions are due to social perceptions of what means differences between children and

people in general. At the same time it is due to ignorance and misunderstanding of the causes

that determine these differences. Some philosophical concept explain people’s deficiency as a

result of God’s punishments addressed to parents, conception that may be considered as the

main cause of rejection and shame at social level. Fear was determined by unknown and

need of special protection for children at risk. There were some concepts which considered

child at risk as antisocial person; therefore this person should be isolated because he

represented a danger. Those children were ridicule because they lived outside active life,

completely dependent on their families, as a consequence useless. There are many examples

of children who were hidden along their whole life, because their family considered them a

shame, attitude which really made them passive members of society.

4. Positive perspective on children with Special Educational Needs

We will try to determine why children with special educational needs are so different and if

those differences cannot be seen as positive and useful for community. Contemporary society

has managed to determine that the development problems and deficiencies of children

represent an area that should concern education and educators expressly.

Differences between children are often learning and development opportunity. Each

child has the right to have a chance of a life as close to normal as possible. All children are

different and need special care and support for development. Some of them have bigger

needs, more than what we are ready to offer. It has to be set that those children special needs

require a support for them and their family, from the community, which has to be less

discriminative, less segregation.

53

Children with special educational needs (SEN) need a stronger support for their development.

Any child has periods in his life when he needs special attention and support. If those needs

are not understood they may turn into special ones.

Viorica is a 5 year old girl, very gentle and loving. She takes care of her toys, talks to them

but she does not have friends. She is very gentle, spends minutes looking at a book or

playing. You hardly hear her. Why nobody plays with her? She cannot understand, because

she likes children. She was not admitted in nursery school and she had so many dreams. They

did not even look at her when she wanted to register. The teacher said quite clear that she

does not want to have her in her group. (Mental debility, mongolism).

Roxana is a beautiful girl, healthy and very intelligent. She is very independent and likes

meeting with other children and that is why she used to go in many summer camps. Things

changed after the accident. No one can be blamed. It just happened. One day in a railway

station she lost a leg. She was 7 and it was hard for her to understand that she became

different compared to her colleagues. She suffered a lot, and only her parents comfort her.

The most difficult thing is to understand why her colleagues treat her so different. She would

like to have friends just like before. Because they changed she changed and stayed to like to

stay alone and to be afraid of new friends. (Motor deficiency). In this case the child should be

helped to develop her mental skills, become proficient in foreign languages, computer.

In medical books concepts as handicap, deficiency, disorder, disability incapacity, are

terms used to determine children’s special problems, but today we speak about educational

needs and risk situations. This change in language does not show only a new concept but

also a change in attitude, because from simple statements and labels, people evaluated to

understanding of real need and change of mentality concerning children at risk.

Moreover, the whole issue of children with SEN is seen as a highly diverse understanding of

the differences between levels, rhythms, styles and features of their growth, learning and

development. In light of open international educational policies, promotion of new openings

to a school for all, which enhances the differences and uses them as an opportunity for

learning and experimenting different dimensions of children with SEN. this issues becomes

strategic opportunity for developing formative strategies

5. Self-image of children with SEN

Existence of SEN is a starting point that can prevent normal development of the child.

Adults’ perception sometimes too easily labelled a child who is in training and has the right

to develop as more appropriate in support of the adults around them. As it was already set,

the infant is one of the most vulnerable human beings. He depends on others, their love and

care and on favourable conditions for living. The way in which a child demands are fulfilled

is the basic condition of a harmonious development. Some children are asking for more care

than others. Actually they way in which they are taken care of and support in their early age

is essential for their future development and if missing can develop certain disabilities. Some

children are born with deficiencies that determines their way of learning and that is way they

need special support. It is essential that adults should support children to build a positive

image about them, so that they can learn and develop their personality. Our personal

experience as well as many studies demonstrate that children at risk have a weak image of

themselves, they are not confident and they are afraid of exploring the surrounding world.

54

As set before, a weak image about yourself is a problem for a child. His image is shaped by

his interaction with other children and with adults around him, as well by the way in which he

compare himself with others. The body image is the starting point, therefore a child at risk

see that he is different and so will be his image. WOOLFSON (1989) listed the components

of an image which indicates that a child at risk has a weak image about himself: They have

difficulties in receiving and give love to other children or adults, including the parents. They

do not easily establish relationships with their peers and feel socially isolated from others

around them. Even when they achieve acceptable performance in a field, they are not

convinced of their success. They feel ashamed of their feelings of guilt and even depression

They have high levels of anxiety and feel extremely stressful by everyday experiences. They

have a lack of confidence in their own opinions, have difficulty being fair and honest with

others, are defensive when they relate to others, with adults and assume the worst in any

activity. It is generally accepted that such children have low academic results and difficulties

in school adjustment.

An important component of educators work is to support children at risk positive image.

They may be the first adults acting and interacting in order to support child’s confidence in

him, in his behavior and results. Parents are not always very supportive and sometimes they

need a support themselves

6. Risk for child development

Children with SEN show them at risk for subsequent development.

The concept of risk develops a new dimension of children at risk understanding. It refers to

knowledge, prevention, support when needed issues that may give them a chance to social

adaptation and integration.

Viewed in this sense they refer to three risk groups of problems (Evans, J.1998):

1. Risks set, determinate by the dowry those children are born. It refers to

disabilities children have from the very beginning. In this group we mention

different disabilities of senses (blind persons, or very poor hearing, deaf),

organic, neurological deficiencies as well as severe mental ones.

2. Biological risks. This isse refers to children who have at birth physical

problems that may be cured, as for example, those children who are born

with a very low weight or premature and requiring increased careful and

special treatment to grow.

3. Risks determinate by development environment. This type refers to risks

due to the growing, development and educational environment, an

environment which is not supportive enough, especially at small ages when

external influences are essential for his personality. Those are the problems

to which we refer when we mention children that grow in poverty, whose

parents belong to various socially marginalized groups (ethnic, religious,

etc.) grown under conditions of violence, war and abuse.

All the three mentioned groups can be understand and supported under a program for early

education. Not only through special services or structures, but also through a special

pedagogical approach, which puts into value the differences and uses environment in an

efficient and simulative way, creates an educational partnership.

The main concern of early education should be to raise the quality of life for children with

SNE. It has to be underlined that, no matter how good an educational program cannot change

55

a child at risk into one with stabile risks. But what can be done successfully is to support the

development and to intensify education within existing skills. For the other two groups of

issues it is clear that early intervention is decisive if done properly. .

7. Coverage of special education needs at early ages

Who can support a child at risk? Is a question that should be asked? Most of experiments that

have been done worldwide are in favour of special services which can identify the problem

and quickly set an adequate solution this is a correct answer for set risks. But is it correct for

an inadequate environment? Or for problems that appeared lately as in Roxana’s example?

It is obvious that we have to think to a new approach, one that can offer alternatives to special

education and able to improve traditional educational approach, in order to design a better

educational support, to eliminate risks and to solve problems.

The suggested early educational program is based on that way o designing intervention and

social perception. All children have the right to an independent and correct development, to

a life that should be called normal for their époque. What is normal today is not in

renaissance or during the French revolution. There is a certain relativity which may make us

think to best solutions. Even if some children are different due to their physical, mental or

sensorial problems, they all live in society and it is up to us to make them part of our life and

that of their society.

The statement that should be as a clear way of acting is that: All children have the right to

participate, to be included in activities of daily living. This is known as the so called

Inclusion Policy (Evans, J., 1998) promotes the process through which all children are

encouraged to take part in educational programs. The suggested early educational program is

an inclusive one.

Appling the philosophy of inclusion inside the early education program means that there is a

main objective, centred on an effective program which includes all children, without any

difference and support child’s own image, in order to support his development and education.

When children have special needs, due to the risks mentioned above, the issue of supporting

their inclusion as possible in an environment in which to grow together with others and not

separately, turns into an important one. This means that all people around those children have

to be aware about this policy: tutors, family, peers.

Conclusions

Each child has to have same opportunity to develop to his maximum potential, no matter if he

has some development problems. Each child is unique and has to be loved, cared and

educated

Early education is a very important part of any educational programme, mainly in the case of

children at risk. A bad start in education may increase the impact of their handicap, when a

good one, with tutors and family working together and take care of the child’s special needs

can be lead to integration into society, even better to recuperate at least a part of the handicap

This study conclusion is positive. According to data collected from different educational

units, it is obvious that a positive perspective initiated by tutors and family has as a positive

56

consequence the fact that children with SEN self-image has to been improved lately, due to

different programmes initiated by specialist and educational groups. This aspect has

improved those children integration as well.

References

6. Evans, J. (1997) 'Feeble monsters: making up disabled people' in Cobley, P. and

Briggs, A. (eds) Introduction to Media Studies, London, Longman. [Also

anthologized in Evans and Hall (eds) (1998)

7. Wolfson, Nessa, Sociolinguistics; Newbury House Publishers (Cambridge

England and New York), 1989

8. WP6 - New Pedagogical approaches. 31 - Study of Pedagogical Approaches for Early Education

study by UB

9. http://www.netq6.eu

10. https://www.facebook.com/groups/netq6/

57

SOME INNOVATIVE APPROACHES IN EARLY EDUCATION

USING ITC FOR ALL EDUCATION STAGES

Assist drd. Anișoara Dumitrache

Buchaurest University

CREDIS Department

Abstract This study is part of the work conducted during the Netq6 project - Network for the Quality in Early

Childhood Education from 0-6 years, and part of the WP 6 - New pedagogical approaches for the early

childhood education. We tried to find an answer to a question which occurs in various forms these day – when

should ITC started to be use? The answer was found by analysing materials collected (learning scenarios) from a

large number of tutors involved in early education in which these new teaching approaches are included. At the

same time the study tries to identify teachers’ training needs and their motivation to introduce innovative

approaches (a focus group guide was be provided by UNIBUC).

1. Overview

This study is part of the work conducted during the Netq6 project - Network for the Quality in

Early Childhood Education from 0-6 years, and part of the WP 6 - New pedagogical

approaches for the early childhood education in disadvantaged children.

The goal of this WP is to explore the diversity that characterizes the global state of early

childhood, focusing on innovative pedagogical approaches and the benefits of early

education, in an attempt to turn educational innovation into a reality. It also tries to clarify the

potential role of ITC approach in offering to the above mentioned category of children an

easier way to learn through a strong motivation.

We will endow the Network with a description of the innovative pedagogical approaches, as

far as early education is concerned, in order to analyze their potential, strengths and

weaknesses, and to debate about the benefits of early education and use of ITC, the risks of

exclusion derived from the lack of this early education, the training needs for educators and

didactic tools. We will compile the contributions of all collected learning scenarios, analyze

the different approaches, identify the training needs on the part of professionals and the

feasibility of ICT implementation in early education for disadvantaged groups. In order to

make it easier the transfer of knowledge and the dissemination, finish a study compiling all

58

the reflections and conclusions from this forum, and all contents will be included in the

analyse which is the result of the research.

The question of children from disadvantaged groups58 reminds us that a greater attention

should be payed to all educational structures grouped under the name preschool and

kindergarten. Those structures should enable children of mixed development and needs to

live together, should foster exchanges between different children, and ensure that the

institution truly caters to the respective capacities of each child, offering him the tools and

backgroud for a harmonious development. It is easy to make these imperatives sound

compatible in theory, but for them to be so in practice, the institution must decide on its

priorities, which means deciding on its values. A new teacher profile is need as well for real

and effective use of ICT and for achieving a multilingualism and multicultural understanding.

2. Aims and Strategies

The aim of any project concerning innovative educational technique is to explore the

diversity that characterizes the global state of early childhood, focusing on innovative

pedagogical approaches and the benefits of early education, in an attempt to turn educational

innovation into a reality.We will try to write a description of the innovative pedagogical

approaches, as far as early education is concerned, in order to analyze their potential,

strengths and weaknesses, and to debate about the benefits of early education, the risks of

exclusion derived from the lack of this early education, the training needs for educators and

didactic tools. We will compile the contributions to all kind of questionnaires, analyze the

different approaches, identify the training needs on the part of professionals and the

feasibility of ICT implementation in early education for disadvantaged groups. In order to

make it easier the transfer of knowledge and the dissemination, finish a study compiling all

the reflections and conclusions from this forum, and all contents will be included in the web

page, besides video material if possible of each country.

The question of children from disadvantaged groups, refering mainly to the way in which

they should benefit of ITC; reminds us that preschool and kindergarten structures should

enable children of mixed development and needs to live together, should foster exchanges

between different children, and ensure that the institution truly caters to the respective

capacities of each child. It is easy to make these imperatives sound compatible in theory, but

for them to be so in practice, the institution must decide on its priorities, which means

deciding on its values.

There are a lot of researches concerning early childhood, describing strategies to be used for

helping them to acquire a proper and useful knowledge. The convention on Child’s (1989)

58 The concept of children at risk refers not only to children having mental or physical disabilities, but also to

those who are at risk due to the fact that they are coming from disorganised families, immigrants, have alcoholic

parents, etc.

59

recognizes childhood as a unique period in every people’s life that has to be especially cared.

What happens in early childhood influences the future child’s development as a person and

establishes his future way of learning. If they learn to use different strategies and tools in a

proper way this skill will help them in the future.

Scientific research underlines the importance of a healthy development during early ages and

demonstrates that all sort of integrated programs during early ages offers all sort of

opportunities for shaping children’s personality, avoiding many development problems,

offering a solid background. Psychology, Nutrition, health and sociological aspects as well as

educational ones indicate that the first ages are crucial in shaping intelligence, personalities

and social behaviour, attitudes concerning the surrounding world. Children are born having

the premises of physical abilities and social behaviour that enables them to communicate,

learn and develop. If those premises are not sustained they will fade instead of flourishing.

According to the research it seems that the largest part of intelligence development is a

process that happens before the age of 7. The first year of life is the most important, from the

care system, nutritional and physical development point of view. Any hesitation in this period

may lead to a risk concerning cognitive development, can lead to retard.

Research in recent decades demonstrates that brain development from birth to 2 years and a

half or three years is primarily focused on expansion of connections between cells. This

process is affected not only by the nutritional and health status of the child, but also by the

kind of interaction that a child is developing with people and things in the environment, by

factors that are influencing his attitude and shaping his way of interacting with others. If the

brain develops adequately, the brain learning potential is increased and the chances of school

and social failure are decreased. Education and children's success in school, as well as the

degree of participation in society as an adult, depends to a large extent of the foundation built

and consolidated during the early years.

3. Identifying and Describing the Innovative Teaching Approaches for Early

Childhood Education

The collected data were supposed to answer to a number of questions concerning the use of

new approaches offered by ITC in order to lead to children development in various and

complex aria

1. Physical development, health and personal hygiene (for physical

development: Developing locomotion, sensorial development; for health

and personal hygiene: promoting proper health and nutrition, promoting

personal care and practices for personal security) in building skills and

attitudes for a proper development.

2. Socio emotional development (for social development: developing

abilities to interact with adults and with other children, acceptance and

respect diversity, developing pro-social behaviors; for emotional

development: developing emotional control, self respect, and emotional

expressiveness)

60

3. Developing the language and communication: developing the capacity

to listen and understand (receptive communication), developing the

capacity of speech and communication ability (expression

communication); developing the premises of reading and writing. A

special attention should be played to vocabulary development and methods

for achieving this goal.

4. Cognitive development: developing logical thinking and problem solving,

achieving and basic knowledge of mathematics and knowledge about

world: elementary mathematical representation (numbers, numerical

representations, operations, concept of space, geometrical shapes,

understanding the models, measurements); Knowing and understanding of

the world: living world, Earth, Space, scientific methods.

5. Skills and attitudes in learning: curiosity and interest, initiative,

persistence in activity, creativity.

The way in which attitudes and skills are developed since the early ages contributes to

further learning strategies and depend of resouces use. At the same time it should be

mentioned that resources are connected to methodology. A method matches only certain resources,

and the resaerch has to underline how ITC and moreover different learning platforms matches the

resources provided by laerning factors. The contribution of each metod to develop the above

mentioned attitudes, skills or abilities is mentioned but is not presented in details. One

method may contribute to develop only a certain group of skills and abilities (either the

target group has to focus on certain abilities, or the teacher is a specialist), in this case only

those aspects have to be described. Advantages and limits should refer to those aspects.

In this study the level in which technology is present during the learning process (using this specific

approach) will be described: It is also important to mention the time allocated for using technology,

which specific type of technology as software programs, computers, Internet connection, etc was

used. Spaeking about advantages of using technology it should be underlined the differences specific

to each age.

4. Using ITC

Some people may argue about using ITC in early education. Actually the problem is not

about using or not, but about how much to use it. What really matters is the level of using

technology in the learning process and the time allocated as well as the type of the software

programmes.

When designing a new methodological approach one has to have in mind the fact that

children’s development is a unique adventure for him, his family and the whole community.

The challenge for educators is to raise to maximum the chances to put them into value in their

community and working environment. As it is known by any parent, each child’s

development has its own line according to his unique emotional, physical, spiritual, and

creative profile. To keep this in mind all the time is essential for a correct observation and for

creating a responsible environment. It should be an environment which puts into values all

the skills of a child, even if he learns how to walk in a wheelchair, an environment which is a

61

support for all children. The great change that ITC has brought in teaching is the fact that

each student can study when and how he wants, the educational approach can be design

according to each student.

When at the begging of the 90 people started to talk about using computers in class,

everything seemed as a beautiful dream. Soon the dream became true and all sort of strategies

started to be tailored according to ITC way of teaching. For young learners teaching by

computer games has been a wonderful and unexpected opportunity.

It is a well-known truth that when something is learned with pleasure is learned very easy59.

That is why in modern classes boring traditional way of teaching is sometimes replaced by

learning games. This is an effective way of teaching not only in pre-school and primary

school, but also in academic environment. It is even more effective if used for children at

risk, children who are so sensible and has to make bigger efforts to learn.

Introducing game based learning model in formal education was a difficult even hard process

because of different constrains related to the resources, school infrastructures, conceptions.

Professional training is also affected on these constrains even if nowadays GBL catches the

educators’ attention and is seen as a creative teaching approach, with the existing studies

showing a clear relation between playing digital games and learning and opinions favourable

to digital games as learning tools. Game Based Learning has been widely adopted for

children's learning. Pedagogically highly valued products are on the market and have a

proven success in the improvement of learning as well as in children's acceptance. Recently,

Game Based Learning has also been proposed for adult education [Logofatu &alia]. Internet

games using a wide professional vocabulary were of great help in learning in context words,

as the new acquired words were used in various, real language context for several times

A longitudinally study on kindergarten groups made between 1998-1999 showed that there is

a direct link between the rate of participation in preschool programs and learning preparatory

reading and arithmetic in the early primary grades. It showed that children, who attend before

at least a year in a nursery institution or a period in a center-based preschool program

preparing for school, esspecially if they use computer based programmes, are better at

assessing the skill of reading and mathematics in primary. After analysing and excluding the

contribution of family environment and other factors that may be associated with early

education programs, relatively high academic skills in children investigated were identified.

The acquired advantage persists on whether children’s skills are initially evaluated at the

beginning of kindergarten and first grade.

Conclusions

Studies demonstrate that society has economic benefits of investment (in this case in

upgrading learning supports) in infant care and development. Benefits binds to increase

economic productivity during the child's life, increased employment options for educators

who deal with this, the social cost saving areas like schooling, repetition and dropout rates

59 A theory analysing the influence of afective fillter upon the lerning process has been recently used to analyse

students’ laerning results and the conclusion is that when the aaffective filter is open or low, laerning is fater and

more efficient.

62

(children who receive early attention are less inclined to repeating grades and dropping out of

school). In some cases there are also savings in terms of lower decrease juvenile delinquency

and drug use.From an economic perspective, an early childhood development program can be

considered a good investment.

Child’s own strategies of action are influenced by the learning strategies developed by his

tutors and in this particular case the way in which he learns to use ITC as a learning support

can be crucial for his future development.

References 1. Alexe, Maria - Flexibility and Creativity in Desining Course Notes through Virtual Campus in

Leveraging ”eLearning and Software for Education”, Bucharest, April 26-27, 2012, vol 1editura

Universitară

2. Duclos Germain, L estime de soi, un passport pour la vie, Ed.de L Hopital

3. Logofatu, Bogdan, Dumitrache, Anisoara, Almasan, Beatrice – 2012, Gbl and Creativity in Classes,

Conference proceedings of "eLearning and Software for Education" (Conference proceedings of

"eLearning and Software for Education"), issue: 02 / 2012, on www.ceeol.com.

4. Toma, Iulian Dalin - Didactic Methods, Procedures and Digital Techniques for Analysing and

Interpreting the Images in Visual Education, Procedeeings of the 7th. International Scientific

Conference, E-leraning and Software for Education, April 12-13, 2011, Bucharest, Romania, editura

Universitară

63

The Role of Early Education in Achieving Communication Skills

Lector dr. Maria Alexe – UTCB

Departamentul de limbi străine și comunicare

Abstract Early education has become an important concept lately. It was underlined by several academic

studies and European programmes that in each field early education turns in a kind of background for further

acquisition and is of crucial importance in achieving correct and good skills. On the other hand, communication

plays an essential part in contemporary society. The present study presents the main conclusions of an analysis

which was part of the European project - Netq6 project - Network for the Quality in Early Childhood Education

from 0-6 years, and part of the WP 6Comenius network LLP.

Key words: early education, communication, multicultural aspects.

1. Lead in and basic concepts

The concept of early education is used with two meanings – the first refers to the fact that

education should start as early as possible, this one being linked either to the preparation for a

better understanding role in young children education, by parents or other persons that

educate him, either to his enrolment in a kindergarten at the age of two. The second concept

is more complex and rich in meanings, expresses the fact that early childhood education is a

main domain, which should be described in multi disciplinary way. In connection with this

meaning of the term, concepts as child care, early childhood, and educational care for

development are used.

Communication turned lately into a fashionable, attractive subject and a key to professional

and social success. At the same time it is a very complex structure made of general rules,

cultural background and patterns, leading to multicultural understanding. A good

communication means facing the differences as well as the international patterns, adaptation

from the safe family environment to all type of groups a child has to integrate in. In our life

we all are communicators and receivers and in charge with maintenance of a clear

communication channel.

The starting point of early education, considered as part of education and care and

development, consists of the fact that it promotes an optimal development since early ages.

Optimal development is a concept which refers to the child’s ability of acquiring relevant

behaviours and skills from his own culture and childhood perspective in order to integrate

64

himself in the social context and to be able to adapt to a future social context and to

understand this change

Children are stimulated to learn all sorts of things since they are very young. Images, shining

objects, pleasant sounds are among most used strategies for learning at early ages. There are

strategies that encourage them to explore the world around them. Before acquiring the

instruments necessary to develop their social intelligence (writing, reading, and math)

children have to develop the capacity of understanding and get the instruments for learning

and those necessary for a good communication. A good and open communication channel is a

key to efficient and correct learning process.

The present paper is going to analyse some specific features of communication and the way

in which they can be developed by early education. At the same it is going to focus on the

way in which different cultural influences can be used to optimize communication, or they

can lead to communication gaps. That is why some specific aspects connected to Balkan

culture are going to be mentioned as well. Different scholars and writers60 wrote about

Balkan culture and agree that there is a Balkan mentality, less of them focused on

communicational aspects, even fewer on its influence in early education.

2. Research Questions

Working in different learning environment, mainly with students from the 1st and 2nd

academic year, I realised that some of their learning problems are actually communication

ones. This simple observation leads to the main research question which was the starting

point of a larger research, concerning the influence of early education upon students’ skills

and competences. We have to ask ourselves which are the roots of some problems that we are

facing. The question has to be the following- Is early child’s education influence the

acquisition of correct communication skills?

As usual a main research question develops into some secondary ones, those which appear

during the research process. It is important to identify the factors which are influencing

communication in early childhood in order to optimize the process. Another aspect that

should be taken into consideration concerns the responsibilities of each actor involved in

children’s’ education. Is the family or the institutions responsible for developing children’s

communication skills or maybe they are both?

3. Methodological Aspects

60 Nicolae Iorga, Lucian Boia, Neagu Djuvara, Sorin Alexandrescu, Mircea Muthu in Romania, Tzvetan

Todorov, Julia Kristeva, Maria Todorova in Bulgaria, Vesna Golthorthy in England, to mention just

some of those that influenced they present analysis.

65

Methodology that is going to be applied is that generally used for research and comparative

analysis of a case study, in this case development of communication skills during early

education process in Romania and its impact on community life (educationally and

sociologically). The ways in which different educational contexts as well as various types of

legislation and educational elements have to be harmoniously implemented in a common

frame is a major problem in many countries and are influenced by the local context. All

aspects involved in this educational process, early education for a better communication are

considered to be an interesting case study from both educational and social point of view

because it implies academic and local authorities and families as well.

The analysis is based on secondary data analysis and official document review offered by

organisations and institutions implicated in early education and it is going to deal with

comparative data offered by our foreign partners from the above mentioned European project

Q6. Best practices, mentioned by the project report are going to be quoted, if necessary to

sustain the analysis and its conclusions

Even if the main purpose of this paper is not to analyse communication and its implication in

a specific cultural context, in this case the Balkan culture, this aspect cannot be ignored. We

consider that ignoring the cultural context may be a potential barrier for a proper

communication, semantically and psychologically. That is why when analysing implication

of early education programmes it has to be mentioned.

Analysing the communication aspects involved in early education, which represent the new

perspective suggested by the present paper, the main literature of the domain refers to Anglo-

Saxon models which turned into globalised ones. Therefore those models are considered

referential for this analysis.

4. The importance of childhood on the transition to adult social condition and for

a good communication process

When we are talking about early education and its influence upon adult life it is important to

make a distinction. The communication process develops on three levels

Communication inside the family – between children and each parent, child and his

parents viewed as a group, between the child and his brothers and sisters, uncles other

relatives.

Communication with educational factors – tutors, school/pre-school principals,

psychologists

Communication between child and his/her peers

Communication family – educational factors

As mentioned in the first chapter (Lead in and Basic Concepts), Early Childhood Education

is a concept focuses on children learning before going to school through play, done by

family and people outside the family, by social or educational support, in specialised places

or spontaneously. This methodology is cantered on the "power of play", in other words

66

learning through playing. It has been thought that children learn more efficiently and gain

more knowledge through play-based activities such as dramatic play, art, and social games.

Much of the first two years of life are spent in the creation of a child's first "sense of self";

most children are able to differentiate between themselves and others by their second year.

This is a crucial part of the child's ability to determine how they should function in relation to

other people, therefore is not too early to learn to built a correct communication Early

education must emphasize links to family, native culture and native language. By

encouraging children’s drawings different characters they are able to make correct

description of objects around them, at the same time they may become aware of differences.

It is very interesting to observe how some concepts, as for example machines/robots are

gender associated when talking about them – even if the design is in most cases neutral and

how they way of communication is influence by the native culture. For example in western

countries people are encourage to talk when they have dinner together when in oriental one

silence when eating is part of a good education. In the first case each meal turns in an

opportunity of a good family communication, when for the others that channel is closed.

There are cultural differences in preschool curricula as well. In some countries children are

encouraged to take about themselves and to ask as many questions as possible in order to

clarify understanding. Such an attitude is a good start for an effective communication.

Starting from the idea that social inequalities can be avoided by effective participation of children in

preschool programs, researchers have found a direct link between adequate child care, programs for

parents, preschool preparatory school and good results in learning reading, writing and acquisitions of

base as a whole. In other word it should be underlined that a better communication has to start from

early ages in order to build a good communication.

Children’s frequency in kindergarten is increased in the Romania, but large differences are noted

between children from advantaged families or socially disadvantaged ones, between rural and urban

arias. The problem that has to be solved through a better communication is make parents confident in

the quality of education offered at that age. There are a large number who still believe that a nursery

school aim is just to take care of children, not to educate them and to help them to acquire

fundamental skills.

Every specialist, or just a person involved in children’s education agree that a baby who is visually

stimulated, continuously engaged in interactive activities, encourage to expressed his affection and

receives love from the adults around him, is more likely to fully develop cognitive, language,

emotional and social skills, all of which are vital for success in school, in the community and

subsequently in life, is probably to turn into an adult with good communication skills. Yet, according

to UNICF statistics, nearly half the world’s children – especially girls from marginalized populations

– are likely to miss out on programmes that can develop these skills in early childhood, therefore start

their adult life having a communication handicap.

Romania as a member of UE has a lot of educational programs developing the communicational

perspective, nevertheless in some remote rural communities or in some ethnic group girls’ access to

education is restricted and they are educated to stay under man’s shadow and to remain ”silent” in

public.

From an economic perspective, an early childhood development program can be considered a

good investment if the benefit-cost ratio is high. Although rare, there have been conducted

such studies, and the cost-benefit calculations indicate a high potential rate of the investments

in early childhood. Data from Project High / Scope Perry in the U.S. suggests that an

investment profit preschool may even 7 times (Steinhart et al.1993). To get to this

67

calculation, estimates were made of the differences in economic productivity over the life of

two groups of children, with and without preschool investment, and for a variety of

occupations and economic sectors.

Conclusions

It is quite clear that like any other skills, communication has to be developed as early as

possible and that the role of early education programmes is essential. Many problems

students have to face have their roots in early childhood education, weather it is their family

to be blamed or some institutions.

If we want to improve adults’ communication skills it is important to go back to early ages

and to start there building a strong foundation.

References

1. Gibson, Robert – Intercultural Business Communication – Oxford University Press, 2001

2. Katherine A Magnuson, Marcia K Meyers, Christopher J Ruhm, Jane Waldfogel: Inequality in

Preschool Education and School Readiness, American Educational Research Journal Washington:

Spring 2004. Vol. 41

3. Robinson, H Wuebbeler, R – Teaming with Trouble- Konflikt potentiale in Deutsch Amerikanischen

Teams, SIETAR, Deutschland Newsletter 1/2000-

4. Steinhart et al.1993), apud. Evans, J,L, Meyers, R,G, Ilfeld, E, 2000

5. Williams, Raymond, - Culture, in the vol. Communication Studies, The Essential Resources,

coordinated by Andrew Beck, Peter Benet, Peter Wall,Routledge, 2003,