criminologie sinteza fr - drept craiova

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

164 .

I. Informa ţii generale Date de contact ale titularului de curs Nume: Anamaria Cristina Cercel Birou: Str. A. I. Cuza, nr. 13, Craiova, Dolj, sala 437, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova Telefon: 0251-419.900 Fax: 0251-419.900 E-mail: [email protected] Consultaţii: Marţi 10-12

Date de identificare curs şi contact tutori Numele cursului: Criminologie Codul cursului: FR2104 An, semestru: An II, Sem. I Tipul cursului: Obligatoriu Pagina web a cursului: Tutore: Gabriel Tănăsescu E-mail tutore: [email protected] Consultaţii: Marţi 12-14

II. Suport curs

Modulul I. CRIMINOLOGIA. NO ȚIUNE, EVOLU ȚIE, DOMENIU DE ACTIVITATE, SCOP ȘI FUNCȚII

Unitatea de învăţare:

1. Evolutia. 2. Obiectul de studiu 3. Scopurile criminologiei 4. Functiile criminologiei

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. N. Queloz, La sociologie du controle social: evolution et essai de conceptualization, în Revista internațională de sociologie, nr.1/1988, p.7-47

2. M. Killias, Précis de criminologie, Berne, ed. Staempli, 2001 3. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002 4. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.

EVOLUTIA . Pentru cunoașterea corectă a originilor criminologiei este indispensabilă o privire istorică asupra evoluției acestei științe. În literatura de specialitate s-a afirmat că nu există o singură criminologie, ci fiecare epocă istorică are propria criminologie. În antichitate, crima și autorul ei, chiar dacă nu erau observați din punct de vedere criminologic ocupau un loc important ca intrigă în operele literare. Filozofii antici, precum: Socrate, Platon și Seneca au privit crima și criminalul din punct de vedere filosofic, încercând să răspundă la întrebări esențiale: de ce se săvîrșește o crimă, de ce se aplică o pedeapsă. În Evul Mediu, în opera Sf. Augustin găsim sfaturi de aplicare a pedepsei în scopul reeducării sale vinovatului, iar nu vederea eliminarii sale definitive din societate. Despre primele cercetări criminologice se poate vorbi începînd cu sec. al XVIII-lea. Opera lui Cesare Beccaria "Despre delicte și pedepse" (1764) este piatra de temelie atât pentru dreptul penal modern, cât și pentru criminologie.

Primii pași în criminologie aparțin lui Jeremy Bentham care pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblul său. Astfel se pun bazele criminologiei clasice care se axează pe cercetarea criminologică a faptei, proporționalizarea pedepsei față de pericolul social al faptei și acordarea unui rol decisiv conceptului de liber arbitru. Pe această cale deschisă, după aproape 100 de ani se pun bazele criminologiei pozitiviste ai cărei reprezentanți de marcă au fost: Cesare Lombroso, Enrico Ferri și Raffaele Garofalo si mai apoi, Adolphe Quételet, Michel Guerry. Despre criminologie ca știință vorbim de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, însă inițial, ca direcție de cercetare în cadrul altor discipline științifice și care tindea spre câștigarea unui statut de independență. Astfel, după cum se poate vedea, inițial nu a existat o știință criminologică autonomă, ci mai degrabă


165 .

ramuri de cercetare distincte în cadrul științelor mai sus arătate. După primul război mondial apar primele asociații de criminologie și congrese ținute la intervale mai mult sau mai puțin regulate. Anul 1928 marchează în România primul tratat de criminologie al lui Traian Pop la Cluj. Eforturile științifice au fost zădărnicite de cel de-al doilea război mondial, însă ulterior, organismele de cercetare criminologică s-au înmulțit. Însăși Organizația Națiunilor Unite a recunoscut rolul important al studiilor criminologice și a dezvoltat o structură proprie (Comitetul pentru prevenirea criminalității și lupta contra delincvenței) pentru cercetări în domeniu și colaborează cu institute de prestigiu. Aceasta este perioada caracterizată prin criminologia “ de trecere la act”, pentru ca mai apoi, din deceniul șase al al secolului trecut aceasta să devină o criminologie a controlului social și a reacției sociale. În concluzie, deși criminologia a apărut în cadrul disciplinelor anterior amintite, treptat, s-a ajuns la desprinderea ramurilor arătate și transformarea lor în criminologii specializate care au ramas tributare pozițiilor teoretice și metodologice disciplinei "mamă". Este însă evident că o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie unitară este foarte necesară. Acest proces a fost dificil și îndelungat, deoarece criminologia generală nu reprezintă o adunare a celorlalte, nu este o superștiință în care să se topească într-un miracol creator criminologiile specializate. Printre reprezentanții de seamă ai criminologiei generale, care au inovat cercetarea criminologică, prin abordarea complexă din perspectivă biologică, psihologică, sociologică și mai ales legală se numără: J. Pinatel, D. Szabo, R. Gassin, R. Schneider. In prezent, specialiștii au indentificat existența unei faze de evoluție a crimonologiei care se caracterizează printr-o expensiune vastă și explozivă in toate direcțiile de cercetare. Se vorbește despre o fază a criminologiei contemporane în care perspectiva integrării în criminologie este cel mai bine ilustrată de criminologul belgian L. Walgrave și al său demers etiologic critic.

DEFINIȚII DOCTRINARE. Pentru a încerca o definire a acestei știinte de o deosebită complexitate vor porni demersul explicativ de la etimologia cuvântului “criminologie”, care are la bază două cuvinte de origine greacă - “crimen” respectiv infracțiune si “logos”- știință. În literatura autohtonă de specialitate, criminologia a fost considerată știința care studiază criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele săvârșite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere. O altă posibilă definiție privește criminologia drept ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia.

Având în vedere și defintiile mai sus expuse, am putea considera criminologia drept o știință penală care face parte din domeniul mai vast al științelor despre om și societate și urmărește studirea criminalului, a crimei, a criminalității, reacția socială față de aceste fenomene, precum și victimele faptelor antisociale.

OBIECTUL DE STUDIU . În literatura de specialitate au fost numeroase discuții, referitor la sfera de cuprindere a domeniului de cercetare al criminologiei. Concepțiile referitoare la obiectul de studiu au reflectat caracteristicile istorice și epistemologice proprii procesului de formare ca știință a criminologiei. 1. criminalitatea ca fenomen social global. 2. crimele care compun fenomenul criminalității. 3 criminalul, făptuitorul, delincventul

4. victima. 5. controlul și reacției sociale. SCOPURILE CRIMINOLOGIEI. Ca știință penală, criminologia are un scop general comun cu al altor științe din ramură, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente pentru prevenirea și combaterea criminalității în scopul apărării valorilor sociale. Criminologia are însă și un scop particular, imediat, care constă în identificarea cauzelor determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalității și reacția socială față de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele ale altor domenii conexe.

FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea scopului general și special criminologia îndeplinește patru funcții:

1. Funcția descriptivă, 2. Funcția explicativă, 3. Funcția predictivă, 4. Funcția profilactică.


166 .

Ghid de autoevaluare:

Care este evolutia criminologiei ca stiinta? Cum au apărut criminologiile specializate? Care este definitia criminologiei? Din ce este alcatuit domeniul de activitate al acestei stiinte? Care sunt scopurile generale si proprii ale crimonogiei? Care sunt cele patru functii ale criminologiei?


167 .

Modulul II. METODE DE INVESTIGARE CRIMINOLOGIC Ă. LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU ALTE

ȘTIIN ȚE Unitatea de învăţare:

1. Metode de cercetare criminologică 2. Legătura criminologiei cu alte știinte


1. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Sansa, București, 1992 2. M. Killias, Précis de criminologie, Berne, ed. Staempli, 2001 3. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002 4. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998. 5. Ioan Iacobuță, Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002

METODE DE CERCETARE CRIMINOLOGIC Ă Paralel cu folosirea acestor metode "de împrumut", dat fiind statutul său de știință de graniță,

criminologia și-a dezvoltat pe parcursul evoluției sale ca disciplină autonomă propriile sale metode și tehnici de cercetare. Ele sunt capabile să studieze atât fenomenul infracțional în ansamblul său, cât și aspecte particulare precum metode de cunoaștere a personalității infractorului. A. Metoda observației reprezintă una dintre principalele căi de cunoaștere a fenomenului criminalității. Se distinge între observația științifică și observația empirică. B. Metoda experimentală urmărește să sesizeze legăturile de intercondiționare între diferitele fenomene, relevarea legăturii cauzale dintre acestea, fiind la bază o observație provocată în împrejurări alese sau realizate de către cercetător. C. Metoda clinică oferă cu precădere posibilitatea studierii unor cazuri particulare de infractori, spre deosebire de experiment unde rezultatele sunt generale. Tot spre deosebire de experiment mijlocul de realizare a investigației prin metoda clinică este anamneza sau studiul de caz. D. Metoda tipologică servește în principal la descrierea unui așa-numit tip criminal în opoziție cu tipul noncriminal, sau la descrierea unor tipuri particulare de criminali.

E. Metoda comparativă este metoda cel mai des întâlnită în studiul fenomenului criminologic în toate fazele sale, asociată cu alte metode. Această metodă vizează studierea comparativă a grupurilor de infractori în raport de grupurile de noninfractori pentru identicarea deosebirilor dintre aceștia. F. Metoda studiilor reluate consta în studierea pe o periodă mai mare de timp a acelorași infractori, prin examinare individuală la intervale regulate, ce variază între 3 și 15 ani

G. Metoda monografică reprezintă studierea detaliată și multilaterală a unor categorii de infracțiuni și tipuri de infractori. H. Metodele de predicție au urmărit în principal două obiective: 1) formularea de previziuni legate e evoluția fenomenului infracțional pe o perioadă de timp limitată, 2) evaluarea probabilităților de delincvență, iar în această ultimă categorie se disting acțiuni de

natură să evidențieze semnele unei delincvențe viitoare și cercetări care să evidențieze comportamentul

viitor al persoanelor deja delincvente.

Alături de aceste metode de cercetare, criminologia mai beneficiază de o serie de tehnici de investigare mai mult sau mai puțin proprii acestei științe: statisticile privind criminalitatea- procedee prin care se cuantifică și se exprimă numeric, diferitele categorii de criminalitate, chestionarul, interviul, ancheta- utilizate îndeosebi în studiile privind cifra neagră a criminalității și delincvența autodeclarată. LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU ALTE ȘTIIN ȚE Deși există autori care contestă caracterul de știință independentă a criminologiei sau alții o consideră o "superștiință", majoritatea criminologilor sunt de acord în ce privește caracterul autonom al criminologiei ca știință de sine stătătoare, însă cu numeroase legături cu alte discipline din domeniul penal și


168 .

al științelor sociale. A. Criminologia și dreptul penal B. Criminologia și dreptul procesual penal C. Criminologia și criminalistica D. Criminologia și antropologia criminală

E. Criminologia și sociologia penală F. Criminologia și știința statistică G. Criminologia și psihologia H. Criminologia și psihiatria Ghid de autoevaluare:

Care sunt metodele de cercetare criminologică? Care este legatura criminologiei cu alte stiinte?


169 .

Modulul III. TEORIILE CRIMINOLOGICE


1. Teoriile criminologice de orientare biologică 2. Teoriile psihiatrice – psihologice 3. Teoriile sociologice


1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002 2. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998. 3. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002; 4. C. Lombroso, Omul delincvent, Editura Maiastra, București, 1992; 5. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, București, 1998.

Unitatea 1

TEORIILE CRIMINOLOGICE DE ORIENTARE BIOLOGICĂ

Ilustează prima etapă în evoluția gândirii criminologice autonome, sub influența curentului

pozitivismului, care a marcat un reviniment al științelor umane și sociale la inceputul secolului al XIX-lea. Aceste teorii au avut punctul de plecare în teoria evoluționistă al lui Darwin, găsind ulterior resurse

în studiile de frenologie ale lui F. J. Gall și cercetările de fizionomie ale lui J. C. Lavater și au fost susținute de criminologi precum : Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo.

I. TEORIA CRIMINALULUI ÎNNĂSCUT Dintre teoriile de orientare biologică una dintre cele mai cunoscute, având adepți, dar și frecvenți

oponenți, este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso care a trăit între anii 1835-1909 și a fost de profesie medic (legist) și psihiatru.

După finalizarea culegerii de date, prin interpretarea lor, autorul a concluzionat că, în esență, criminalul se remarcă prin anomalii corporale (corp diform, nedezvoltat), asemănătoare cu sălbaticii, cu omul atavic, ca atare, criminalul este un degenerat, un epileptic, un nebun. Punând bazele teoriei atavismului, Lombroso a afirmat că omul delincvent este un individ care s-a oprit în evoluția speciei umane : el este un supraviețuitor al sălbaticului primitiv și al animalelor inferioare, originea tarelor sale afându-se mai ales în determinisme fizice (creier, personalitate, intelect care cântăreau 55% din constituția criminalului înnăscut), organice sau biologice (40%) și, într-o măsură mult mai mică (5%), de factorii de mediu sau de starea de civilizație.

În opinia sa, criminalii se remarcă prin anumite stigmate anatomo-fiziologice: asimetria feței și a craniului, anomalii ale craniului, ale scheletului, efeminarea sau masculinitatea, dezvoltare întârziată, inteligență redusă, preferință pentru băuturi alcoolice, insensibilitate, atât la propria durere fizică, cât și la durerea semenilor; slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitate craniană mică și asimetrică, grosime mare a oaselor craniene, fruntea mică și teșită, urechi lungi, ochii afundați în orbite, oblici și de culoarea închisă, cu privire crudă, arcadele sprâncenelor proeminente, pomeții foarte dezvoltați, maxilarul bine evidențiat, prognatismul, grimasă cinică, mișcări neîndemânatice, preferință pentru tatuaje și limbaj argotic ; este guvernat de lene, minciună, răzbunare și cruzime.

Într-o ultimă etapă a cercetărilor sale, Lombroso se concentrează asupra epilepsiei, una dintre bolile care oferă criminalității, prin frecvența răului și prin gravitatea sa, baza cea mai întinsă.

În concluzie, contribuția lui C. Lombroso la dezvoltarea criminologiei poate fi importantă, deoarece el a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la faza metafizică, la fundamentare științifică și s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității.

II. TEORIILE EREDITĂȚII O replică importantă criminologului italian a fost dată de către Charles Goring, medic într-un

penitenciar englez care a susținut că originea criminalității se regăsește în zestrea ereditară a fiecărui individ. În lucrarea sa « The English Convict », publicată în anul 1913 a procedat la compararea unui grup de

deținuți cu un grup de control, alcătuit din persoane care nu au avut probleme cu justiția, aratând că această


170 .

metodă compativă nu a fost utilizată de Lombroso. Pentru a demonstra că teoria lombrosiană nu este viabilă, având erori de culegere și interpretare a datelor experimentale, Goring a inițiat acest experiment, constituind cele două grupuri de câte o mie de criminali și de necriminali, examinându-le după criteriile fizice și morale cercetătorului italian, însă nu a descoperit o diferență notabilă între cele două grupuri de indivizi. Această concluzie nu a facut decât să impună de o manieră categorică în epocă, o alternativă argumentată știintific, la teoria criminalului înnăscut.

Teoria eredității elaborată de către C. Goring a fost importantă deoarece nu a însemnat un drum blocat, ci a deschis noi direcții de cercetare. Linia dominantă a studiilor lui Goring a fost preluată în cercetările criminologice de arbore genealogic, studiile criminologice având ca subiecți frații gemeni și copiii adoptați.

III. ARBORELE GENEALOGIC Cercetările de arbore genealogic realizate de criminologii americani Dugdale și Estabook au încercat

să demonstreze că în familiile în care întemeietorii au fost cunoscuți cu antecedente penale există posibilitatea mult mai mare ca descendenții să devină la rândul lor infractori. Astfel, ei au conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalității, dar concluziile lor nu au rezistat criticilor privind inexactitățile de ordin metodologic și științific.

IV. TEORIILE PRIVIND GEMENII În cercetările criminologice având ca subiecți gemenii s-a pornit de la presupunerea că, dacă se

recunoaște existența unui tip de criminal înnăscut, ar trebui admisă și ideea că persoanele cu gene identice cum este cazul gemenilor monozigoți pot manifesta același comportament.

V. TEORIILE PRIVIND COPIII ADOPTAȚI Cercetările criminologice având ca țintă copiii adoptați urmăreau să demonstreze rolul zestrei

ereditare sau a mediului în manifestarea unui comportament delincvent. Astfel, se dorea aflarea răspunsului la întrebarea: copiii adoptați vor adopta comportamentul delincvent al părinților naturali sau cel al părinților adoptați?

Cel mai important studiu în acest domeniu aparține lui Sarnoff Mednick, studiu care a acoperit o perioadă de aproximativ 20 de ani, în Danemarca și un număr mare de subiecți.

VI. TEORIILE CRIMINOLOGICE ALE INTELIGENȚEI Primele fundamentări științifice ale impactului inteligenței asupra evoluției umane aparțin lui A.

Binet. Rezultatul cercetărilor acestuia împreună cu colaboratorii săi dintre care doctorul T. Simon s-a concretizat în "testul de inteligență Binet-Simon". Acest test oferă posibilitatea aplicării practice pe subiecții cercetați, în scopul măsurării inteligenței. Testul a fost gândit și aplicat inițial în școli, pentru a identifica elevii, care aveau probleme de asimilare a conținuturilor, din cauza coeficientului scăzut de inteligență, dar și pentru identificarea problemelor didactice de tratare diferențiată a acestor elevi. Binet considera însă că inteligența nu este fixă, ci ar putea fi dezvoltată prin educație.

Criminologul american Goddard a preluat aceste teste de inteligență, le-a adaptat și le-a aplicat în școlile de corecție.

VII. TEORIILE BIOTIPURILOR CRIMINALE Aceste teorii sunt forme moderne ale antropologiei criminale fundamentată de C. Lombroso. Cercetătorul german Ernest Kretschmer a identificat legătura între structura corpului și predispoziția

spre crimă. Autorul identifică patru tipuri: 1) tipul picnic - scund și gras, cu extremități scurte, fața rotundă; 2) tipul atletic - sistem osos și muscular dezvoltat, aspect fizic general piramidal; 3) tipul astenic - constituție firavă, pe verticală, chip prelung; 4) tipul displastic - anomalii fizice, cu handicapuri de ordin anatomic.

Concluziile studiului lui Kretschmer au indicat frecvența scăzută a infracțiunilor comise de persoane care aparțineau tipului picnic.

VIII. TEORIA INADAPTĂRII BIOLOGICE Această teorie mai este cunoscută sub numele de teoria inadaptării (J. Pinatel), teoria inadaptării

sociale (R. Gassin). În literatura de specialitate din România se întâlnesc și alte denumiri, însă cea mai frecvent este numită teoria inadaptării biologice.

Teoria inadaptării biologice a fost promovată de criminologul suedez Olof Kinberg, care în lucrarea sa « Basic Problems of Criminology » publicată la Compenhaga în anul 1935, a continuat pe linia deschisă de Lombroso, considerând că explicația comportamentului criminal se regăsește în personalitatea individului. Pentru acest motiv, cercetătorul a creat un concept criminologic propriu, acela de constituție biopsihologică. Prin aceastase întelegea, atât zestrea ereditară normală a individului, cât și elementele de


171 .

fenotip rezultate în urma interacțiunii eredității cu mediul. În concepția lui Kinberg lupta pentru prevenirea și combaterea criminalității se realizează pe două

planuri: unul medical-igienic și celălalt moral, recomandând combaterea factorilor negativi de mediu: vagabondajul, prostituția, toxicomania, comportamentele imorale și scandaloase, precum și luarea unor măsuri de siguranță față de infractori pentru a evita întoarcerea acestora în mediul care i-a favorizat.

IX. TEORIA CONSTITUȚIEI DELINCVENTE Teoria constituției delincvente cunoscută și sub denumirea de teoria constituției delincvențiale sau

teoria constituției criminale se înscrie pe direcția bioantropologică deschisă de C. Lombroso. Teoria constituției delincvente a fost promovată de criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la Universitatea din Roma, care a făcut pentru prima dată vorbire despre ea în lucrarea sa "Tratat de antropologie criminală" publicată în anul 1945.

Conceptul fundamental folosit de Di Tullio este acela de constituție delincventă, un concept asemănător cu cel utilizat de O. Kinberg, însă cu semnificație mult mai largă.

Constituția delincventă este alcătuită din elemente ereditare, dar și din elemente dobândite în prima parte a vieții, în special în copilărie. Constituția delincventă este rezultatul interacțiunilor unor pluralități de elemente ereditare, care determină tendințele criminogene, dar care nu duc automat la săvârșirea de infracțiuni, ci numai favorizează unui subiect comiterea crimei mai ușor decât altuia.

X. TEORIA ANOMALIILOR CROMOZOMIALE Cercetările noi în genetică referitoare la cromozomi au fost preluate și adaptate de criminologie în

încercarea de a demonstra că anomaliile cromozomiale ar putea fi considerate drept o cauză a comportamentului deviant al unei persoane.

Genetica a demonstrat că celulele umane au 46 de cromozomi, dispuși în perechi, în fiecare pereche existând un cromozom provenit de la mamă și unul provenit de la tată. Ultima pereche de cromozomi sunt cei care determină sexul individului. La femei această pereche este de forma XX, iar la bărbați de forma XY. Acesta este cariotipul uman normal, însă cercetările genetice au descoperit a anomalii cromozomiale de tipul XXY și XYY.


Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă? Care sunt coordonatele teoriilor criminalului innascut si a teoriilor eredității? Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă mai recente? I

TEORIILE PSIHIATRICE - PSIHOLOGICE

I. PSIHANALIZA Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului psihanalitic este Sigmund Freud. Psihanaliza este o metodă de investigare și tratament pentru persoanele cu probleme psihice. Aceasta constă în încurajarea pacientului să se relaxeze, să povestească tot ceea ce îi trece prin minte, pe baza liberei asocieri. Individul devine astfel capabil să reconstruiască întâmplările trecute și să le conștientizeze, în așa fel încât acestea să piardă din puterea lor subconștientă și persoana să câștige un grad mai mare de control al conștientului și al libertății. Contribuția lui Freud la dezvoltarea criminologiei este deosebit de importantă, fiind orientată în trei direcții principale: 1) explicarea structurii și funcționării "aparatului" psihic; 2) explicarea etiologiei și fundamentului nevrozelor; 3) referirile la fenomenul criminal. Fundamentul teoriei sale este constituit de legătura dintre conștient, subconștient și inconștient. În opinia lui S. Freud, psihicul uman s-a dezvoltat în trei etape, corespunzătoare inconștientului, subconștientului și conștientului. Personalitatea individului este structurată în trei niveluri: Sinele corespunzător inconștientului, cuprinzând un ansamblu de tendințe refulate predominant sexuale și agresive și care nu sunt trăite în mod conștient, Supraeul, reprezintă conștiința morală, dobândită și cizelată prin interacțiunea cu mediul și prin


172 .

asimilarea regulilor de conduită socială și morală și Eul reprezintă conștiința de sine și este alcătuit din informațiile despre cele mai importante valori sociale. Apariția unor tensiuni între cele trei nivele ale personalității duc la conflict. Soluționarea conflictelor se realizează în două moduri: 1) prin sublimare, adică redirecționarea energiilor spre alte scopuri: sport, creații artistice; 2) prin refulare, respingerea ideilor, dorințelor neplăcute în inconștient, ceea ce ar genera un nou conflict insconștient. Prin refularea ideii de care se leagă dorința insuportabilă, individul o izgonește din conștiință, din memoria sa și în aparență, se pune la adăpost de o mulțime de suferințe, însă dorința refulată continuă să subziste în inconștient, ea pândește o ocazie de a se manifesta și curând reapare la lumină, dar deghizată în așa fel încât este de nerecunoscut. Complexele individuale sunt în concepția lui Freud adevăratele explicații ale săvârșirii faptelor antisociale. 1) Complexul Oedip la băieți și complexul Electra la fete; 2) Complexul Cain; 3) Complexul de vinovăție; 4) Complexul de inferioritate. II. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE Jean Pinatel (1913-1999) a contribuit esențial la dezvoltarea criminologiei clinice în Europa, fiind un reprezentant de seamă al criminologiei trecerii la act. Pentru J. Pinatel, trecerea la act apare ca un răspuns al personalitații la o situație. Așadar, criminologul francez a considerat că personalitatea delincventului este inima procesului criminogen, care mai este influențat și de alți factori din conul criminogen (mediul social, mediul fizic, condițiile biologice, situația precriminală). Autorul acestei teorii consideră că nu este o diferență de natură între infractori și noninfractori, ci o diferență

de grad între personalitatea acestora.


Care sunt teoriile criminologice psihiatrice psihologice? Care sunt coordonatele teoriilor psihalanlizei si a teoriei personalitatii criminale? Care sunt raporturile dintre teoriile criminologice de orientare biologizantă si teoriile psihiatrice psihologice? II

TEORIILE SOCIOLOGICE

Obiective: cunoasterea teoriilor criminologice de orientare sociologică, precizarea locului si rolului acestora in sistemul teoriilor criminologice, definirea teoriei anomiei; precizarea rolului mediului social în dezvoltarea unui comportament deviant, definirea teoriei Scolii lioneze; prezentarea elementelor dominante ale teoriilor Scolii ecologice; stabilirea concluziilor acestor teorii in gestionarea criminalității. concepte cheie; teorii criminologice de orientare sociologică, teoria anomiei, teoria imitației, mediul social.

TEORIILE MEDIULUI SOCIAL SAU ȘCOALA LIONEZĂ Reprezentanții de seamă ai școlii lioneze au fost A. Lacassagne, L. Manouvrier și E. Tarde, care au încercat să demonstreze că mediul social ocupă locul primordial în apariția și dezvoltarea criminalității, ini țial ca o replică la teoria criminalului înnăscut al lui C.Lombroso și mai apoi, ca alternativă științifică în demersul crimonologic de explicare cauzelor trecerii la act. Gabriel Tarde (1843-1904) a continuat studiile statistice si monografice (geografice) ale fenomenului criminalitații. În încercarea de explicare a delincvenței, el a cordat un rol prioritar mediului social și mai ales, raporturilor sociale inter-individuale (psihologia socială). De asemenea, el a folosit un argument comparatist pentru contracararea determinisnului biologic, în sesnul că este o realitate neconstetată că delictele se schimbă odată cu colectivitățile umane, cu evoluția civilizației și a ordinii publice, fiind imposibil determinarea a priori a naturii invariabile a ființei delincvente.

Cercetătorul francez a fost promotorul teoriei imitației, conform căreia angajarea individului în


173 .

săvârșirea unor infracțiuni este rezultatul exclusiv al influențelor psihosociale pe care și le-a însușit pe baza imitației și nu al factorilor biologici. Concepția lui Tarde asupra imitației se bazează pe trei legi: 1) imitația este influențată de legăturile strânse sau mai puțin strânse între persoane; 2) liderul, conducătorul reprezintă un model care este deseori imitat de subordonați, inclusiv dacă modelul este negativ; 3) imitația este ca o "modă", cea nouă înlocuind-o pe cea veche. II. TEORIA ANOMIEI Inegalitatea socială, fundamentată pe diferențele naturale dintre indivizi este considerată de sociologul francez, Emile Durkheim (1858-1917), o situație inevitabilă. În fapt, teoria lui E. Durkherim a fost o reacție la supoziția clasică, conform căreia indivizii erau considerați fiin țe libere și raționale într-o societate contractuală. În cercetările sale, Durkheim a constatat că în toate colectivitățile umane se întâlnește crima. Așadar, "crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă". Mai mult, sociologul francez a aratat că plasarea crimei printre fenomenele normale ale sociologiei, înseamnă considerarea ei "ca factor al sănătății publice, o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase". Prin aceste susțineri, sociologul francez a intrat în puternice dispute cu G. Tarde, a cărui teorie de sorginte sociologică nu implica și “normalitatea” crimei. Analizând criminalitatea Durkheim o considera ca fiind un aspect inevitabil al unei societăți normale, deoarece este de neconceput o societate în care indivizii să nu se abată mai mult s-au mai puțin de la normele de conviețuire și să nu săvârșească fapte antisociale mai mult sau mai puțin grave. O contribuție importantă a lui E. Durkheim constă în fundamentarea conceptului de anomie. Din punct de vedere etimologic, anomia derivă din cuvântul grec "a nomos" care înseamnă "fără lege". Anomia este un concept creat de sociologul Emile Durkheim și reprezintă o stare obiectivă a mediului social desemnată de schimbări bruște ale acestuia (războaie, crize economice) care duce la o dereglare a normelor sociale și în consecință la apariția unor discrepanțe între nevoile individului și mijloacele sociale disponibile pentru satisfacerea acestora. Conceptul de anomie a fost ulterior dezvoltat de criminologii americani : Robert Merton și T. Sellin. Astfel, starea de anomie apare atunci când există o discrepanță mare dintre nevoile indivizilor și mijloacele legale și posibile de care dispun anumite grupuri sociale. Ca atare, aceste categorii sociale marginalizate vor apela la mijloace ilegale, la săvârșirea de infracțiuni pentru satisfacerea nevoilor. III. TEORIA ECOLOGICĂ sau Școala de la Chicago Reprezentanții de seamă ai Școlii de la Chicago, C. Shaw și M. MacKay au arătat că diferențele individuale și de personalitate, ca și diferențele în relațiile cu familia și în contactele cu alte instituții și grupuri au fără îndoială, o mare influență asupra acceptării sau refuzului de angajare pe calea delincvenței. Dacă nu ar exista o anumită tradiție în delincvență și dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulți dintre cei care devin delincvenți în cartierele sărace s-ar orienta spre alte activități decât delincvența.

Cercetările criminologilor americani au arătat că majoritatea tinerilor delincvenți, studiați pe parcursul mai multor generații au locuit în cartiere care de-a lungul timpului au căpătat și și-au menținut faimă rea prin cotele ridicate ale criminalității. Cei doi cercetători reușesc să delimiteze anumite zone urbane, denumite de ei "zone delincvenționale" care reprezintă o sursă constantă și independent de compoziția populației, pentru un număr crescut de delincvenți.

În opinia celor doi criminologi, o persoană care se naște și trăiește într-un mediu în care delincvența este considerată un comportament normal, au mai multe posibilități de a merge pe calea delincvenței, ale cărei riscuri și avantaje îi sunt familiare și ușor de cuantificat, față de o persoană care nu a avut contact cu mediul delincvențional, unde posibilitatea de a porni pe calea infracțională este mai mică. Așadar, reprezentanții Școlii de la Chicago arată că delincvența nu este înnăscută, ci este dobândită de individ pe parcursul evoluției sale. Devianța nu este o stare a personalității umane, ci o conduită care se învață în relațiile cu semenii. Ghid de autoevaluare:

Care sunt teoriile criminologice sociologice? Care sunt coordonatele teoriilor imitatiei si anomiei? Care sunt elementele de baza ale teoriei ecologice sau Scoala de la Chicago?


174 .

Modulul IV. ASPECTE PRIVIND CRIMINALUL


1. Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale 2. Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale 3. Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale. Trăsături

comune ale delincvenților Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Anuarul Statistic al Penitenciarelor 2000; 2. T. Butoi, D. Voinea, V. Iftene, A. Butoi, C. Zărnescu, M. C. Prodan, I. T. Butoi, L. G. Nicolae,

Victimologie, curs universitar, Pinguin Book, București, 2004. 3. I. Iacobuță, Criminologie, ed Junimea, Iași, 2002. 4. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;

Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale

Prin mediu se înțelege ansamblul condițiilor și stimulilor externi care exercită influență persistentă asupra individului, modelând trăsăturile fizice și psihice prin solicitările permanente la care supun potențialul ereditar al persoanei precum și potențialul dobândit în cursul existenței prin experiența de viață.

În limbaj curent, prin mediu se înțelege realitatea exterioară, noțiunea de mediu vizând, atât spațiul geografic în care trăiește individul, cât mai ales ambianța culturală, mediul social.

Mediul, atât cel natural, cât și cel social fiind la îndemâna omului, pot fi mai ușor modificat prin acțiuni, fie ele și educative, spre deosebire de zestrea ereditară. Astfel, există posibilitatea influențării mediului prin atitudini educative formale sau informale care pot avea influențe pozitive și negative asupra dezvoltării personalității umane prin intermediul familiei, școlii, profesiei. 1.a) Familia În funcție de tipul de familie: organizată, dezordonată, monoparentală rolul acesteia în dezvoltarea personalității umane este diferit. La aceste situații putem adăuga și ipoteza lipsei totale a familiei, cum este cazul copiilor care de la naștere și până la maturitate sunt integrați în diferite instituții de ocrotire. Familia este importantă prin educația inițială pe care o oferă copilului în primii ani de viață. De altfel, popular vorbind, această etapă de evoluție este recunoscută ca importantă și de către ceilalți actori ai vieții sociale, sub numele de "cei șapte ani de acasă". Familia este locul unde copilul învață noțiuni fundamentale precum bine și rău, să facă diferența între ele, punându-și bazele concepției despre lume și viață.Tot în cadrul familiei, copilul își însușește deprinderi care îi vor orienta conduita în viață și de asemenea, dobândește o identitate care îi va fi recunoscută de ceilalți parteneri sociali. În ceea ce privește nivelul socio-economic al familiei, studiile au arătat că majoritatea infractorilor provin din familii modeste ca nivel de trai. De asemenea, cercetările au arătat că familii cu potențial criminogen sunt cele în care climatul intern este tensionat prin certuri și conflicte permanente care uneori degenerează prin violență, unde se consumă băuturi alcoolice și moralitatea este scăzută. Referitor la tipul de familie, familiile dezorganizate, dar și cele monoparentale pun probleme în ce privește educația copiilor. În general, rolul tatălui este important în educația copilului, care vede pe fiecare bărbat ca un posibil tată care la fel ca și al său nu se implică în creșterea sa, iar mama are o atitudine prea tolerantă și exagerat protectoare, tocmai în ideea de a ușura problemele copilului cauzate de lipsa tatălui. Există cazuri în care delincvența este o atitudine normală în familie, este cazul familiilor în care copii sunt încurajați și chiar determinați să fure, să cerșească. Astfel, delincvența este favorizată din cei șapte ani de acasă. O situație aparte este cea a copiilor instituționalizați. Lipsa de afectivitate părintească se răsfrânge negativ asupra personalității individului crescut în centrele de ocrotire, observabil mai ales după atingerea majoratului. Studiile au arătat că aceștia sunt mai egoiști, mai izolați și mai puțin sociabili. 1.b) Școala Influența pe care o exercită școala asupra formării personalității individului nu este de loc de neglijat. Așadar, trebuie avută în vedere calitatea procesului instructiv - educativ, dar și personalitatea


175 .

formatorului - dascălului care reprezintă un model pentru elevii săi. Calitatea slabă a procesului de învățământ se reflectă într-o pregătire școlară incompletă, în înmulțirea situațiilor de abandon școlar, în lipsa deprinderilor de implicare într-o activitate organizată prin muncă și asumarea unor responsabilități, capacitate scăzută de integrare în colectivitate și adaptare la exigențele celor din jur, în special ale profesorilor. Toate aceasta duc inevitabil la nereușită școlară și profesională, favorizând adoptarea unui stil de viață parazitar, fără a se supune imperativelor sociale.

Alte carențe educaționale care au efecte negative asupra formării personalității individului sunt: insuficienta asimilare a conținuturilor educative și un nivel scăzut al culturii generale, tolerarea cazurilor de indisciplină școlară, manifestate prin atitudini impertinente și agresive față de profesori și absențele repetate, nemotivate de la cursuri, lipsa unei relații de conlucrare între școală și familie în cazul elevilor indisciplinați, cu rezultate slabe la învățătură și care pun în general probleme pentru școală, familie și societate. Un cuvânt greu de spus în cristalizarea unei personalități normale îl au formatorii - educatori. 1. c) Mediul socio - profesional Formarea personalității individului nu se sfârșește odată cu terminarea școlii, ci se continuă și în mediul profesional. De regulă, munca și relațiile ce se stabilesc la locul de muncă favorizează consolidarea unor trăsături de caracter și de conduită pozitive și impun individului o disciplină interioară, dar și exterioară și un spirit de competiție benefic. Cu toate acestea, deoarece mediul socio-profesional presupune o provocare permanentă prin situații inedite și solicitante care pot duce la apariția unor reacții de frustrare, de inadaptare a individului la noile exigențe, stări care poate fi sursa unor dezechilibre pentru indivizii cu o personalitate labilă. Uneori chiar mediul de muncă este locul care favorizează conduita delincventă. Conform statisticilor 14% dintre infracțiuni sunt determinate de condițiile favorabile de la locul de muncă exemplu: munca în zgomot puternic poate slăbi psihicul individului, munca în baruri poate duce la slăbirea simțului moral. Ghid de autoevaluare:

Care este importanta mediului in dezvoltarea unei personalitati criminale? Care este raportul acestuia cu ereditatea? Care sunt implicatiile familiei, scolii si a mediului profesional asupra personalitatii delincventiale? I Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale

Prin ereditate se înțelege bagajul genetic al individului care i-a fost transmis de către predecesorii

săi și care va fi transmis obiectiv către descendenții săi. Cercetările genetice au indicat cu certitudine că stabilitatea fondului genetic este relativă, în sensul că anumite trăsături ereditare de regulă stabile, pot suferi modificări și alterări de la generație la generație.

Cercetările genetice au arătat cu precizie că nici un conținut psihic nu se transmite genetic de la o generație la alta. Ceea ce se dobândește pe cale ereditară sunt predispozițiile care în condiții de mediu favorabile și similare se pot dezvolta în conduite, temperamente, caractere asemănătoare cu cele ale ascendenților. Este vorba de așa numitele "trăsături de familie" care în realitate sunt comportamente imitative, care prin fidelitatea întipăririi apar sub aparența unor trăsături ereditare.

Așadar, zestrea genetică a unei persoane nu are un efect direct asupra formării și dezvoltării personalității în cauză, nici în sens evident pozitiv sau evident negativ, ci acționează în mod indirect prin predispozițiile pe care se grefează factorii de mediu. În calitate de unități de bază ale personalității individului delincvent sau nondelincvent sunt studiate cu precădere temperamentul, aptitudinile și caracterul, deoarece informațiile furnizate de acestea conduc la elucidarea aspectelor faptului antisocial și la adecvarea reacției sociale concretizată în alegerea unei sancțiuni corespunzătoare față de gravitatea faptei și periculozitatea socială a făptuitorului. 2. a) Temperamentul Temperamentul ca subsistem al personalității se referă la o serie de practici și trăsături înnăscute care, neimplicând responsabilitatea individului nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane. Este importantă cunoașterea felului temperamentului, deoarece trăsăturile unui individ sunt diferite în funcție de tipul temperamental din care face parte. Astfel în cazul unor atingeri aduse onoarei și demnității unui individ coleric, riposta acestuia este promptă și în general violentă, spre deosebire de aceeași situație în


176 .

care un individ de tipul melancolic va acorda o importanță redusă jignirii. Temperamentul coleric se evidențiază prin excitabilitate deosebit de puternică, lipsa stăpânirii și

reacții explozive și agresive, dificil de necontrolat. Temperamentul sanguin este cel mai echilibrat, se manifestă prin vioiciune, sociabilitate, mobilitate, dar și superficialitate. Temperamentul melancolic aparține persoanelor care se remarcă prin sensibilitate, anxietate, pesimism, izolare. Temperamentul flegmatic se remarcă prin stăpânire de sine, rezistență, precizie, rigurozitate însă într-un ritm lent, lipsindu-i spontaneitatea și capacitatea de adaptare, fiind în același timp și pedant, comod și monoton.

Cu timpul însă această clasificare a rămas de bază însă a suferit completări în sensul identificării și a altor tipuri de temperament: amorf, nervos, apatic, sentimental, pasionat care se adaugă la cele de bază.

2. b) Aptitudinile în general reprezintă trăsături individuale care condiționează reușita sau a căror lipsă pot explica eșecul în realizarea unor activități fizice sau intelectuale. Au atât o latură ereditară, este vorba de acele predispoziții moștenite care faforizează dezvoltarea unor aptitudini specializate, cât și o latură dobândită, modelată sub influența factorilor de mediu.

Din punct de vedere criminologic, dată fiind legătura dintre aptitudini și desfășurarea unei activități specializate, prezintă importanță efectele lipsei aptitudinilor sau dezvoltarea slabă a acestora la o persoană care desfășoară o profesie cu risc asupra populației. Astfel, în această ipoteză este evident că efectele sunt grave, ajungându-se la săvârșirea unor fapte antisociale. Exemplu: desfășurarea activității de conducător auto de către o persoană care nu are aptitudini formate în acest sens sau de către o persoană care nu a mai condus de timp îndelungat. Lipsa aptitudinilor sau dezvoltarea redusă a acestora manifestată în slaba coordonare a mișcărilor, distragerea atenției de la trafic, reactivitate redusă, oboseala cauzată de stimulii prea puternici pot duce la producerea de accidente auto cu repercusiuni deosebit de grave. 2. c) Caracterul. Reprezintă un ansamblu al trăsăturilor stabile și definitorii ale persoanei. Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele. Caracterul reprezintă latura relațional-valorică a personalității individului și este o combinație a trăsăturilor psihice ale individului obiectivate în acțiuni și conduite, în atitudini și reacții față de propriul eu, ceilalți indivizi, valorile sociale ocrotite și societate în general.

Cu toate acestea, se poate afirma că indivizii care au caracter în care predomină trăsăturile pozitive vor acționa în situații provocatoare sau tentante, nu printr-o faptă antisocială, ci în mod corect, legal, moral indiferent de aptitudinile și temperamentele lor. Dimpotrivă persoanele cu caracter negativ vor acționa incorect, ilegal. Anumite trăsături de caracter pozitive, temperament echilibrat, favorabil sau o aptitudine corectă pot fi exploatate ca instrumente în realizarea unor fapte antisociale de către persoane lipsite de caracter. În psihologia s-au identificat după criteriul agresivității două tipuri de trăsături de caracter care prezintă importanță pentru studiul criminologic al agresorilor: trăsături de caracter de natură agresivă, precum ambiția, gelozia, invidia, avariția, ura și trăsături de caracter de natură neagresivă, respectiv izolarea, angoasa, lașitatea, pulsiunile neînfrânate. Ghid de autoevaluare:

Care este importanta eredității in dezvoltarea unei personalitati criminale? Care este raportul acesteia cu mediul? Care sunt implicatiile caracterului, aptitudinilor, temperamentului asupra personalitatii delincventiale? II Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale. Trăsături comune ale delincvenților Formarea și dezvoltarea personalității infracționale este influențată în afară de ereditate și mediu de o serie de aspecte, precum vârsta, sexul, maladiile și handicapurile psiho-somatice, trăsăturile de rasă și apartenența la o anumită etnie. 1) Vârsta făptuitorului este un aspect deosebit de important ce oferă indicii asupra dezvoltării fizice și psihice a individului, mai mult asupra locului pe care-l ocupă în grup sau în comunitate și asupra experienței de viață a infractorului.

Problemele specifice fiecărei etape de vârstă în evoluția individului pot oferi explicații pentru anumite comportamente ale făptuitorului și de asemenea, în funcție de vârstă se pot adopta măsuri de


177 .

sancționare și reeducare adecvate. 2) Sexul făptuitorului. Diferențele dintre sexe au la bază atât factori de natură biologică, dar și

elemente de natură socială și culturală. Deși, de principiu, funcționează egalitatea în drepturi între bărbat și femeie, putându-se afirma în concret că ambele sexe beneficiază de condiții sociale și culturale asemănătoare, diferențele de natură fizică, psihică, dar și sociale și culturale se mențin. Astfel de particularități se obiectivează în felul și volumul criminalității masculine spre deosebire de criminalitatea feminină.

3) Maladiile și handicapurile psiho-somatice. Fără a ne considera adepți ai teoriilor lui C. Lombroso și ai urmașilor săi, privind condiționarea comportamentului criminal de anumite trăsături anatomo-fiziologice, totuși considerăm că anumite boli, de regulă incurabile sau handicapuri fizice și psihice pot genera o stare de frustrare cu efecte negative asupra stării psihice a persoanei afectate și care pot denatura atitudinea acesteia față de cei din jur și față de societate în general.

4) Apartenența la o anumită etnie și caracteristicile rasiale Comunitățile etnice și rasiale nu sunt realități naturale biologice, ci realități istorice, determinate de

evoluția umană în condiții specifice, sociale, istorice, culturale, geografice. Aspectele ce țin de apartenența la un grup rasial sau la o comunitate etnică nu constituie elemente definitorii pentru explicarea structurii și dinamicii criminalității. Cauzele reale ale acestui fenomen se regăsesc în inegalitatea socială, nivelul scăzut de trai, șomajul, lipsa de educație și uneori chiar necunoașterea anumitor reguli morale sau penale ale populației majoritare. La acestea se adaugă represiunea sporită la care sunt supuși acești delincvenți de către organele statului care îi etichetează drept indivizi "de categoria a doua", potențiali suspecți și periculoși.

Tr ăsături comune ale delincvenților În practică delincvenții reprezintă o masă eterogenă. Cu toate aceste diferențieri, cercetările au

indicat o serie de particularități de ordin psihologic care prin frecvența apariției lor duc la concluzia existenței unor trăsături psihologice comune pentru delincvenți.

1) Instabilitatea emotiv-acțională Această caracteristică este întâlnită la delincvenți spre deosebire de relativa stabilitate afectivă a

persoanelor nondelincvente. Este vorba despre o stabilitate relativă afectivă a persoanelor noninfractoare, deoarece dacă acestea ar fi stabile, rigide din punct de vedere afectiv nu ar exista interacțiuni cu mediul ceea ce ar împiedica procesul de adaptare continuă care este esențial pentru supraviețuirea speciei umane.

2) Inadaptabilitatea Delincvenții sunt considerați persoane inadaptate la cerințele mediului, din cauza atitudinilor de

respingere a influențelor educative. Educația vizează cizelarea instinctelor în sensul exigențelor sociale și se realizează de la primele luni de viață și ulterior, prin influențele familiei și ale școlii. Vagabondajul, abandonul școlar sunt forme ale inadaptării sociale a copilului, inadaptare care va duce în final devianță. Astfel, inadaptabilitatea nu este o particularitate de sine stătătoare, ci este în strânsă legătură cu lipsa de educație, deoarece se arată că nu există persoane inadaptabile, ci doar refractare la educație.

3) Corectarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune Prin comiterea faptei antisociale, delincventul urmărește obținerea unui folos sau avantaj material

sau moral, fie imediat, fie mai îndepărtat. Astfel, mobilul ce reprezintă o reunire a stărilor afective ale autorului și scopul urmărit prin săvârșirea faptei antisociale sunt aspecte de normalitate a infractorului și prin urmare, pentru descoperirea autorului faptei în cercul de suspecți se vor include obligatoriu persoane care au avut de profitat de pe urma infracțiunii. Spre exemplu: în cazul unei infracțiuni de omor printre suspecți este inclusă și persoana care beneficiază de asigurarea de viață a victimei.

4) Sensibilitatea excesivă față de stimuli Acțiunea exercitată de stimulii exteriori pot avea efecte deosebit de puternice asupra sensibilității

delicventului, care va adopta o conduită în sensul satisfacerii nevoilor sale materiale și spirituale. 5) Duplicitatea comportamentului delicventului Duplicitatea este o altă trăsătură comună delincvenților. Astfel, pe de o parte, infractorul își

elaborează și pune în executare hotărârea infracțională în clandestinitate, urmărind să nu fie surprins de alte persoane, iar pe de altă parte, trebuie să pozeze într-o persoană străină de fapta comisă, să adopte față de ceilalți o conduită care să nu trezească suspiciuni și să fie descoperit. Starea de duplicitate în care se află delincventul este generatoare de tensiuni psihice.

6) Psihologia infractorului după comiterea infracțiunii prezintă anumite aspecte comune Datorită tensiunii psihice generate de starea de duplicitate, infractorul încearcă să se elibereze


178 .

căutând să afle datele pe care se bazează organele de cercetare. Astfel, infractorul apare în preajma locului infracțiunii, căutând să obțină informații și pozând într-o persoană dezinteresată. Mai mult, el poate recurge la acțiuni în scopul derutării mersului cercetărilor prin denunțuri, scrisori anonime.

După săvârșirea infracțiunii, în special când infracțiunea este premeditată, autorul încearcă să-și confecționeze un alibi care să-l plaseze în timp cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii și în spațiu cât mai departe de locul săvârșirii faptei.

Tipuri de infractori Tipul de infractor nu presupune o sumă a trăsăturilor individuale ale infractorilor studiați, ci

reprezintă o idee, un concept, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și care fac parte dintr-o asemenea categorie. Tipul reprezintă un ansamblu de caracteristici psihologice, care se obiectivează într-un anumit fel de conduită, deci într-un profil psihic și comportamental. Aceste caracteristici sunt comune grupului respectiv, astfel cum este cazul grupurilor artiștilor, militarilor, dar și a grupurilor infractorilor.

Cercetările pentru elaborarea unei tipologii criminale datează de mult timp, încercându-se o abordare interdisciplinară. Astfel, au urmărit să stabilească tipologii criminale, psihiatrii, precum Lacassagne și Lombroso, psihologi, sociologi și criminologi: E. Ferri, G. Tarde, E. Seeling, J. Pinatel.

În literatura de specialitate sunt identificate 10 tipuri de criminali printre care: crimunalul agresiv, criminalul achizitiv, criminalul caracterial, criminalul lipsit de frâne sexuale, criminalul profesional, criminalul ocazional, criminalul debil mintal, criminalul recidivist, criminalul ideologic (politic), criminalul alienat. Ghid de autoevaluare:

Care sunt principalele coordonate bio-psiho-sociale in formarea si dezvoltarea unei personalitati criminale? Care sunt trasaturile comune ale delincventilor?


179 .

Modulul V. ASPECTE REFERITOARE LA CRIMINALITATE


1. Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare 2. Criminalitatea organizata


1. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002; 2. C. Olaru, Proxenetism. Trafic de persoane, Revista română de drept penal nr.2/2003; 3. N. Queloz, Efficacité des systèmes de contrôle du blanchiment d’argent?, Revue internationale de

criminologie et de police technique et scientifique, no.1/2007; 4. Sorin Corlățeanu, Bianca Simion, Unele aspecte controversate privind infracțiunile de trafic de

persoane și proxenetism, Dreptul nr. 4/2005; 5. T. Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare

Noțiunea de "criminalitate" are un sens larg, desemnând ansamblul faptelor penale, dar și un sens restrâns, reprezentând categorii particulare de fapte penale în funcție de criteriile mai sus arătate. După variabilitatea în spațiu, este identificată cu precădere criminalitatea națională, reprezentând ansamblul faptelor penale comise pe teritoriul unui stat, astfel cum definește legea penală noțiunea de teritoriu. De asemenea, prin extinderea ariei de cuprindere se poate vorbi de criminalitatea țărilor occidentale, criminalitatea din UE, sau prin restrângere sferei, de criminalitatea zonală sau criminalitatea de cartier. În raport de perioada de timp avută în vedere se întâlnește de regulă, noțiunea de criminalitate anuală. Aceasta este noțiunea cu care se operează cel mai des, dată fiind și utilizarea obișnuită în toate anuarele statistice ale României. După categoriile de persoane implicate, se poate vorbi despre criminalitatea persoanelor adulte și criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină și criminalitatea feminină. Un loc aparte îl ocupă criminalitatea "gulerelor albe" a persoanelor care provin din mediul economic sau comercial și au un grad ridicat de instrucție. După structura sa și în funcție de gradul de descoperire a faptelor penale de către organele judiciare, o clasificare importantă a criminalității este cea tripartită, după cum urmează: 1) criminalitate reală; 2) criminalitate aparentă; 3) criminalitate legală. Această clasificare este importantă deoarece majoritatea studiilor criminologice operează cu aceste noțiuni, iar cunoașterea în ansamblu a structurii și dinamicii criminalității impune studierea acestor fenomene și a interacțiunilor dintre ele. 1) Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor penale comise obiectiv, atât cele cunoscute de către organele judiciare sesizate, cât și cele rămase nedescoperite. Această ultimă categorie, de fapt, alcătuiește ceea ce cercetătorii numesc "cifra neagră" a criminalității.

Cifra neagră a criminalității reprezintă matematic vorbind, rezultatul scăderii dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă, înregistrată de organele judiciare. Cifra neagră a criminalității, reprezentând fapte penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor judiciare, poate bulversa statisticile, îndepărtându-le de realitate. Pentru a observa care este volumul real a faptelor penale nedescoperite și implicit exactitatea datelor statistice, cercetătorii au încercat evaluarea cifrei negre a criminalității, prin anchete de delincvență autoraportată sau prin anchete de victimizare. Ambele tipuri de anchete, oferind subiecților beneficiul anonimatului, urmăresc fie obținerea mărturisirilor legate de eventualele comportamente delincvente ale subiecților chestionați, fie descoperirea eventualelor victime ale unor infracțiuni nedescoperite. Deoarece aceste anchete pot prezinta lacune de organizare și desfășurare în plan metodologic este destul de dificil să se generalizeze și să se ofere concluzii exacte asupra criminalității ascunse. 2) Criminalitatea aparentă (sesizată) este alcătuită din ansamblul faptelor penale comise efectiv sau


180 .

ipotetic și care sunt cunoscute de organele judiciare. Unele dintre faptele sesizate organelor judiciare au numai aparența unor infracțiuni, ele nemaifăcând obiectul sesizării ulterioare a instanțelor de judecată. Pentru acest motiv criminalitatea sesizată, cunoscută organelor judiciare poartă și denumirea de criminalitate aparentă. 3) Criminalitatea legală (judecată) are sfera de cuprindere cea mai restrânsă dintre noțiunile analizate. Criminalitatea legală cuprinde infracțiunile judecate și pentru care s-a dat o soluție de condamnare de către instanța de judecată. Cu toate acestea, tot în urma judecării unei fapte, instanța poate să ajungă la concluzia că fapta nu este infracțiune și deci să soluționeze cauza prin achitare sau încetarea procesului penal, însă considerăm că aceste fapte nu intră în sfera criminalității legale, ci rămân în stadiul de criminalitate aparentă. Criminalitatea legală este numai vârful piramidei criminalității, volumul mai mare sau mai mic al acesteia, fiind relativ ușor de influențat prin măsuri de politică penală (exemplu: dezincriminări, grațieri sau dimpotrivă, stabilirea unor noi infracțiuni), dar și prin discontinuitățile din prima faza a procesului penal respectiv, urmărirea penală. Criminalitatea raportată la felul infracțiunilor comise Marea diversitate a infracțiunilor ce pot fi săvârșite, sunt împărțite de legea penală în grupe după criteriul obiectului juridic al fiecărei infracțiuni, respectiv valorile și relațiile sociale periclitate. Astfel, sunt încriminate: 1) infracțiuni contra statului în număr de 17 dintre care trădarea, spionajul, subminarea puterii de stat, complotul, etc; 2) infracțiuni contra persoanei în număr de 28 printre care omorul, vătămările corporale, lipsirea de libertate, violul, insulta și calomnia, etc; 3) infracțiuni contra patrimoniului. Acestea sunt în număr de 15 dintre care cele mai importante sunt: furtul, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea, etc; 4) infracțiuni contra autorității. Această grupă de infracțiuni cuprinde infracțiuni precum, ultrajul, defăimarea țării și a națiunii, etc, în total 8 infracțiuni; 5) infracțiuni care aduc atingere activităților de interes public sau altor activități reglementate de lege. Acestea reprezintă o grupă numeroasă de infracțiuni, sistematizate în subdiviziuni precum: infracțiuni de serviciu și în legătură cu serviciul - exemplu: darea, luarea de mită, neglijența în serviciu, purtarea abuzivă; infracțiuni care împiedică înfaătuirea justiției: denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasa, etc; infracțiuni contra siguranței pe căile ferate în număr de cinci; infracțiuni privind regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege: nerespectarea regimului armelor și munițiilor, exercitarea făra drept a unei profesii,etc, în număr de cinci. Aceste două ultime subgrupe de infracțiuni cuprind infracțiuni cadru, care se vor completa cu infracțiunile din legile speciale referitoare la siguranța pe calaea ferată sau cele referitoare la regimul armelor și munițiilor sau regimul activităților de vânătoare; 6) infracțiuni de fals în număr de treisprezece, dintre care falsul material în înscrisuri, falsul intelectual, falsificarea instrumentelor oficiale, etc; 7) infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețiuirea socială dintre care infracțiuni contra familiei în număr de cinci: adulterul, abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului, infracțiuni contra sănătății publice în număr de șapte; infracțiuni privitoare la asistența celor aflați în primejdie în număr de trei; infracțiuni care aduc atingere conviețuirii sociale – douăsprezce infracțiuni dintre care vagabondajul, încăierarea, etc; 8) infracțiuni contra capacității de apărare a României, cuprinzând douăzeci și două de infracțiuni dintre care dezertarea, etc; 9) infracțiuni contra păcii și omenirii. În acestă grupă sunt cuprinse șase infracțiuni dintre care genocidul, tratamentele neomenoase. Aceste infracțiuni prevăzute de Codul penal au un caracter stabil, cu slabe variații dictate de politica penală a fiecărei perioade istorice în parte. Astfel, au fost încriminate sau dimpotrivă dezincriminate infracțiuni în funcție de realitățile sociale corespunzătoare fiecărei epoci. Pe lângă infracțiunile din Codul penal sunt prevăzute infracțiuni în legile speciale, precum infracțiunile la regimul silvic, infracțiunile la circulația pe drumurile publice, infracțiunile la regimul vamal, etc. Ponderea acestora este mult mare mare decât a celor din Codul penal.

Criminalitatea "gulerelor albe" Deși statisticile arată o pondere mai mare a criminalității la nivelurile joase și medii ale societății, nu


181 .

trebuie neglijată criminalitatea oamenilor de afaceri și a persoanelor politice. Această "criminalitate a gulerelor albe" are ca obiect activitățile economice ilicite prin prezentarea unor situații financiare false ale societăților comerciale, deturnarea de fonduri, bancruta frauduloasă, operații speculative ilegale la bursă sau darea de mită în scopul încheierii unor contracte avantajoase. Pentru a contracara activitățile economice ilicite se prevăd sancțiuni în legile privind disciplina comercială, legea concurenței precum și în Codul Penal. Criminalitatea "gulerelor albe" beneficiază în practică, de un tratament penal mai puțin represiv. Astfel de infractori sunt pedepsiți cu relativă indulgență și de multe ori răspunderea penală se prescrie, ceea ce face ca astfel de fapte să devină doar obiectul unor interminabile procese civile (caz FNI). De altfel, în literatura de specialitate s-a arătat că infractorii cu gulere albe "sunt relativ imuni la condamnarea penală, datorită puterii clasei din care provin de a influența justiția în ceea ce privește implementarea și aplicarea legii".

Criminalitatea masculină Conform statisticilor criminalitatea masculină este vizibil mai extinsă decât cea feminină. Există variații ca rată a criminalității de la țară la țară, însă este unanim admis că volumul criminalității bărbaților este mai mare. Astfel în Franța 90,1% dintre condamnați au fost bărbați în 1999 și tot bărbații în anul 2000 reprezentau 96,3% din populația carcerală. În raport de felurile înfracțiunii, tot statisticile ne arată că sunt săvârșite o întreaga varietate de infracțiuni, mai puțin cele care prin natura lor nu pot fi săvârșite decât de femei (și mai mult de femeia mamă cum este cazul infracțiunii de pruncucidere). Explicația acestui câmp de acțiune deosebit de extins se găsește în condițiile favorizante din punct de vedere fizic și social de care dispun bărbații. Criminalitatea feminină Deși numărul femeilor în populația generală depășește pe cel al bărbaților criminalitatea feminină este mult mai redusă. Explicațiile ar putea consta în constituția anatomo-fiziologică a femeilor mai puțin robustă, afectivitatea acestora, precum și în trăsăturile de personalitate mai puțin egocentrice și labile. Un loc important îl ocupă convingerile religioase care sunt mult mai puternice la femei decât la bărbați. Cu toate acestea, cercetătorii au arătat că delincvența feminină este în creștere și devine din ce în ce mai violentă. Sub aspectul naturii infracțiunilor, femeile comit o gamă mai restrânsă de infracțiuni, unele specifice (exemplu: pruncuciderea), însă nu există o limitare fixă. Astfel, femeile pot săvârși atât infracțiuni grave, precum infracțiuni contra vieții persoanei, adecvându-și modul de operare posibilităților fizice (exemplu: omor prin otrăvire), cât și o serie de infracțiuni de importanță medie și redusă, contra patrimoniului și împotriva normelor de conviețuire socială (exemplu: furturi și cerșetorie, prostituție). Cu cât implicarea femeilor în viața socială devine mai mare cu atât există posibilitatea obiectivă a creșterii volumului criminalității feminine. Ghid de autoevaluare:

Care sunt principalele feluri ale criminalitatii? Care sunt criteriile de clasificare? Ce este criminalitatea reală? Ce este cifra negra a criminalitatii si daca poate fi cunoscuta? Ce este criminalitatea gulerelor albe? Care sunt deosebirile intre criminalitatea feminină si cea masculină? I Criminalitatea organizata

În literatura de specialitate sunt numeroase încercările de definire a noțiunii de criminalitate (crimă) organizată. Potrivit unor specialiști crima organizată reprezintă activitățile infracționale ale unor grupări conspirative care acționează în scopul obținerii unor venituri ilicite. De asemenea, crima organizată presupune existența unor grupuri de infractori structurate în scopul săvărșirii unor activități ilegale conspirative din care să obțină profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.

Legea nr. 39/21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate este o realizare complexă, cu un pronunțat caracter novator, necesară în condițiile perfecționării continue a grupurilor criminale cu un posibil efect descurajant asupra activității acestora.

Deși este o lege cadru în acest domeniu, Legea nr. 39/2003 nu oferă o definiție noțiunii de criminalitate organizată. Cu toate acestea din definiția legală a grupului infracțional organizat se poate


182 .

contura semnificația acestei noțiuni. Evident că la baza criminalității organizate este grupul infracțional organizat, adică grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

Așadar, din definiția legală putem identifica trăsăturile de bază ale criminalității organizate: structură infracțională ce prezintă continuitate și stabilitate internă datorită ierarhiei piramidale cu roluri bine stabilite (art. 2 lit. a din Legea nr. 39/2003).

Criminalitatea organizată este în legătură cu toate domeniile infracționalității atât cele deja obținute, cât mai ales cele relativ noi precum criminalitatea infomatică, spălarea de bani și fraudele bancare. Criminalitatea organizată presupune săvârșirea unor infracțiuni grave, dintre care sunt indicate expres în legea română în vigoare: omor, omor calificat, omor deosebit de grav, sclavie, șantaj, infracțiuni contra patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave, infracțiuni privitoare la nerespectarea armelor și munițiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, falsificarea de monede sau alte valori, divulgarea secretului economic, concurența neloială, deturnarea de fonduri, proxenetismul, infracțiunea privind jocurile de noroc, infracțiunea privind traficul de droguri sau precursori, infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane, traficul de imigranți, spălarea banilor, infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate acestora și infracțiuni în legătură directă cu acestea, contrabanda, bancruta frauduloasă, infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații, traficul de țesuturi sau organe.

Corupția. Criminalitatea raportată la infracțiunile de corupție Fenomenul corupției este deosebit de periculos pentru societate în ansamblul ei și nu apare singular,

ci se află în legătură cu toate celelalte forme de delicvență indiferent de gravitatea acesteia. Corupția este un fenomen social prin condițiile de existență și totodată unul antisocial prin consecințele dale. Odată cu incriminarea ei, corupția a devenit și un fenomen juridic.

Corupția nu este un fenomen care a apărut după 1990, ci ea a fost prezentă dintotdeauna însă nu era atât de vizibilă. Astfel, se poate spune că fenomenul corupției cu care se luptă autoritățile statului în prezent, prezintă atât elemente de continuitate datorate cauzelor anterioare care se mențin și în prezent, dar și elemente specifice perioadei de tranziție prelungită prin care a trecut România.

Continuitatea fenomenului este determinată de mulțimea disfuncțiilor instituționale și politice, potențate de diverși factori favorizanți în mediile economice, de prestări servicii, bancar și administrație publică. Diversificarea acestui fenomen în perioada de tranziție este cauzată de diverși factori economici, sociali, politici. În literatura de specialitate s-a arătat că tendința a corupției este de a evolua spre un fenomen organizat, vizându-se coruperea factorilor de decizie de la cel mai înalt nivel.

Dacă ne reamintim teoria lui Emile Durkeim, observăm că după 1990 societatea românească se află indubitabil într-o stare de anomie. Această stare de criză generalizată este sursă inepuizabilă de corupție.

Explicațiile privind amploarea fenomenului de corupție sunt diverse: de la lipsa de autoritate politică și neprofesionalismul noilor oameni de afaceri care nu respectă nici o disciplină comercială până la sistemul legislativ lacunar. Este adevărat că dreptul este strâns legat de realitățile sociale care-l edictează, însă în perioada de tranziție realitățile sociale au depășit cu mult normele juridice. Chiar și noile acte normative în acest domeniu, fie au venit prea târziu, deja încetățenindu-se o "practică" mai mult sau mai puțin licită de reglementare pe cale "amiabilă" a oricăror probleme, fie sunt atât de necorelate, încât nu se pot aplica. Un alt aspect privește calitatea noilor reglementări care de cele mai multe ori lasă portițe de scăpare și de fraudare a legii, modalități care sunt deseori asociate cu fenomenul de corupție.

Cercetătorii acestui fenomen în perioada de tranziție au arătat rolul funcțional pe care îl care, acela de substitut pentru o reformă ce nu este dusă la bun sfârșit.

Așadar, corupția are efecte deosebit de nocive: 1) de autopropagare - tot mai mulți indivizi fiind tentați să ofere sau să dea mită pentru a-și rezolva problemele și tot mai mulți indivizi se lasă corupți; 2) de încetinire a sistemului reformelor și transformărilor sociale, politice, economice conform cerințelor Occidentului; 3) de descurajare a populației și de slăbire a simțului civic.

Din punct de vedere juridic, faptele de corupție sunt incriminate în art. 254-257 C. p. sub denumirea infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul: luarea de mită, dare de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență. Aceasta este incriminarea de bază care s-a dovedit insuficientă fiind completată cu dispozițiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de


183 .

corupție și Legea nr. 161/2003, privind sigurarea transparenței în execitarea demnităților publice. Apariția acestor legi speciale a fost determinată tocmai de diversificarea creșterea gradului de pericol social al faptelor de corupție.

Traficul de droguri și precursori Crima organizată poate exista fără trafic de droguri, invers nu. Flagelul drogurilor reprezintă un

fenomen cu consecințe dramatice profunde în întreaga lume. Dacă inițial România prezenta interes doar ca țară de tranzit, în prezent asistăm la dezvoltarea rapidă a unei piețe a "morții albe" pe teritoriul țării. Un număr tot mai mare de persoane cad pradă drogurilor și ceea ce este cel mai îngrijorător majoritatea acestora sunt tineri.

Sub aspect medical consumul de droguri conduce la instalarea dependenței, este o sursă de suferință, de noi îmbolnăviri (TBC, HIV), iar din perspectivă socială duce la sărăcirea populației, izolare socială, somaj.

Având în vedere eforturile internaționale de contracarare a crimei organizate și a terorismului, știut fiind că una din sursele de finanțare a activităților teroriste sunt banii obținuți din traficul de droguri, autoritățile române au pus bazele unui sistem legislativ adecvat prin Legea nr. 143/2001 și Strategiile Naționale Antidrog în perioada 2003-2004 și 2005-2012, în vederea elaborării unor programe de contracarare eficientă a acestui flagel.

În acest context general mondial de luptă împotriva acestui flagel, autoritățile române au adoptat prin stategiile naționale o adorbare coordonată și multisectorială, în concordanță cu prevederile noilor Strategii Europene în domeniu, având ca obiective concrete reducerea cererii și ofertei de droguri, întărirea cooperării internaționale și dezvoltarea unui sistem integrat de informare, evaluare și coordonare privind fenomenul drogurilor.

În strategia comunitară antidrog (2005-2012) se susține viziunea de ansamblu aupra problemei drogurilor, care poate fi abordată din diverse perspective, de la cele politice la cele sănătate, de cercetare științifică, de practică de zi cu zi în domeniu și până la cooperarea operațională împotriva traficului de droguri. Cadrul legislativ și politicile prin care problema va fi în cele din urmă abordată trebuie să ia în considerare toate aceste aspecte și să le reunească într-o manieră coerentă și realistă.

Factorii determinanți ai consumului și a abuzului de stupefiante sunt lipsa de informare și educație asupra consecințelor consumului de droguri; acceptarea cu ușurință la nivelul societății a consumului și abuzurilor de tutun și alcool; lipsa supravegherii și implicării părinților; anturajul negativ; relativa "gratuitate" a primelor doze, care apoi provoacă dependență; extinderea rețelelor de trafic de droguri la nivel național și internațional; migrarea copiilor spre marile orașe care intrând în rândurile "copiilor străzii", binecunoscuți consumatori de droguri inhalante; experiența redusă a autorităților și societății civile în lupta împotriva acestui flagel.

Datele statistice arată amploarea alarmantă a acestui fenomen: în perioada 1990-1997 au fost decoperite 412 cazuri de trafic de droguri la care au participat 649 persoane dintre care 219 cetățeni români în comparație cu perioada 2001-iulie 2002 respectiv 1.545 cazuri, 1.978 persoane implicate dintre care 1.798 cetățeni români.

Traficul de persoane Denumit în literatura de specialitate și traficul de carne vie. Conform Legii nr. 678/2001 prin trafic

de persoane se înțelege recrutarea, transportarea, cazarea unei persoane prin constrângere, fraudă, înșelăciune ori prin oferirea, darea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care au autoritate asupra persoanei în cauză în vederea adoptării acesteia din urmă.

Prin exploatarea unei persoane se înțelege: 1) executarea unei misiuni sau îndeplinirea unui serviciu forțat, cu încălcarea normelor legale; 2) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate și de aservire; 3) obligarea la practicarea prostituției; 4) prelevarea de organe; 5) efectuarea unor alte activități prin care se încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

După cum se observă din definiția legală, traficul de persoane se sprijină în principal pe prostituție și proxenetism, dar nu trebuie pierdut din vedere pericolul traficării de persoane în scopul prelevării de organe. Toate acestea au luat o amploare deosebită după 1990, România nefiind ocolită de acest flagel. In concret, cel mai adesea, savârșirea acestor infracțiuni presupunea realizarea mai multor etape, punctul de pornire fiind în țară. Persoane din rețea se ocupau cu racolarea de persoane dornice să muncească în stăinătate ca dansatoare sau animatoare în baruri cărora le promiteau să le acopere cheltuielile ncesare procurării actelor și


184 .

călătoriei până la destinație. Ajunse în străinătate persoanele erau obligate să se prostitueze, foloasele rezultate revenind traficaților.

Pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen s-au inițiat programe de sensibilizare a opiniei publice asupra riscurilor la care se supun tinerii care pleacă în străinătate pe "încredere" cu persoane care se dovedesc a fi cei mai feroce proxeneți, programe educative pentru părinți și copii, în special pentru grupurile de risc crescut de a fi victime. De asemenea, s-a înființat sub patronajul Ministerului de Interne baza de date privind fenomenul traficului de ființe umane.

Pentru victimele infracțiunii de trafic de carne vie s-a instituit un program de protecție și o asistență specială, fizică, și juridică și socială, prin centre specializate aflate în județele de risc ale țării și prin protecția dată în străinătate de către misiunile diplomatice și oficiile consulare. De asemenea, victimelor li se oferă servicii de consiliere și mediere a muncii, în vederea identificării unui loc de muncă.

Traficul de materiale radioactive și armament Vânzările ilegale de armament este o altă fațetă a crimei organizate. Factorii determinanți ai

traficului de armament sunt: conflictele armate de durată mai ales cele la nivel regional, instabilitatea politică a unor țări din Africa, Asia și Orientul Mijlociu; încetarea "războiului rece"; supraproducția de armament cauzată de încetarea cursei înarmărilor. Acești factori constituie de fapt, oportunități pentru structurile crimei organizate de a interfera și de a-și folosi rețele pentru obținerea unor profituri imense.

Conflictele regionale care tronează fără victorie și în care facțiunile rivale și-au construit propriile "mașinării militare" generează instabilitate politică de durată, constituind adevărate pieți de desfacere pentru transportul ilegal de armament.

Traficul de mașini furate Traficul de mașini furate este o altă sursă de profituri ridicate și sigure, o "oportunitate de afaceri" a

criminalității organizate, care în baza informațiilor oferite de Interpol s-ar înscrie pe locul al doilea, în topul veniturilor rezultate, după traficul de droguri.

Există grupuri infracționale specializate pe furtul autoturismelor de lux și altele pe furtul autoturismelor obișnuite. În România, acest gen de trafic a fost favorizat de permisivitatea legislației în domeniu și de relativa ușurință cu care puteau fi trecute de vamă. Această situație se datora lipsei unor baze de date centralizate și legate la bazele de date ale polițiilor țărilor occidentale de unde erau aduse autovehiculele furate.

În prezent, traficul de mașini furate este relativ sub control datorită intensificării controlului vamal. Avem în vedere mai ales noul concept de management integrat al frontierei de stat. Printre factorii de risc la adresa managementului integrat al frontierei se înscrie și contrabanda de mașini furate efectuată de grupuri ale crimei organizate (HG nr. 482/2003).

Spălarea de bani Grupurile infracționale organizate prin activitățile lor în sfera crimei organizate strâng cantități

imense de numerar, care având în vedere sursa lor sunt numiți în literatura de specialitate "bani murdari". Inițial, problema banilor murdari a vizat numai câștigurile provenite din traficul de droguri pentru ca ulterior odată cu diversificarea activității de tip mafiot să fie catalogate astfel, toate câștigurile ilicite din sfera crimei organizate.

Spălarea banilor este constituită din numeroase operațiuni de plasare, deghizare și integrare a banilor murdari într-un circuit de tranzacții pentru a le asigura o aparență legală și pentru a-i disocia de proveniența lor "murdară". Punctul culminant al acestor operațiuni este integrarea acestor venituri în circuitul de tranzacții financiar-bancar. Așadar, spălarea de bani reprezintă prin definiție un simbol, prin excelență a criminalității ecomonice și financiare.

Pentru autoritățile politice, financiare și judiciare, problema a constat în împiedicarea actorilor criminali în incercarea de spălare a banilor, cu scopul de a obține epuizarea resurselor financiare ale crimei organizate (strategie penală denumită si „călcâiul lui Ahile al caracatiței”).

Pe plan internațional lupta pentru prevenirea și combaterea spălării banilor s-a concretizat în mai multe convenții și directive: Convenția de la Viena (1988) care prevede obligația statelor semnatare de a sancționa spălarea banilor proveniți din traficul de droguri; Grupul de acțiune financiară creat în 1989 de grupul G7 al celor mai industrializate țări pentru monitorizarea măsurilor de combatere a spălării banilor; Convenția Consiliului Europei de la Strasbourg 1990 care arată că spălarea banilor depășește sfera profiturilor rezultate din traficul de droguri; Directiva 91/308 care arată că odată cu liberalizarea circulației capitalurilor în UE, trebuie luate măsuri pentru prevenirea și combaterea folosirii sistemului financiar-


185 .

bancar al statelor membre în vederea spălării banilor și Convenția ONU, Palermo 2000 privind lupta împotriva criminalității organizate.

Pe plan intern România a incriminat distinct pentru prima dată infracțiunea de spălare de bani prin Legea nr. 21/1999 care reia întocmai Directiva CCE 91/308 din 10 iunie 1991. Cadrul legislativ intern a fost îmbunătațit prin Legea nr. 656/2002 privind spălarea de bani, care abrogă legea anterioară și se aliniează celor mai noi reglementări internaționale în domeniu, aducând multe elemente de noutate binevenite. Astfel, spălarea banilor reprezintă o infracțiune care are se poate realiza prin acțiuni sau inacțiuni alternative: 1) prin schimb sau transfer de bani, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bani sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; 2) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispozițiilor, a circulației sau a provenienței bunurilor ori a drepturilor asupra acestora; 3) dobândirea, obținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Terorismul Terorismul poate fi definit ca o strategie sistematică și persistentă de utilizare a violenței de către un

stat sau un grup politic împotriva altui stat sau grup politic în scopul realizării unor obiective politice ca urmare a constrângerii create prin starea de teroare și intimidare colectivă.

Terorismul se găsește în strânsă legătură cu toate celelalte activități ale criminalității organizate. Astfel, în America de Sud, Columbia, Peru, gherilele se înarmează și își susțin activitățile teroriste cu bani din traficul de droguri.

După atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA conceptul de terorism a căpătat noi aspecte, ca de altfel și lupta împotriva terorismului care a impulsionată. Având în vedere că terorismul este o amenințare permanentă care poate lovi și cele mai puternice țări, reacția pentru combaterea terorismului a devenit mult mai promptă.

Ținând cont de trăsăturile specifice ale acestui fenomen: clandestinitate în pregătirea și declanșarea acțiunilor, vulnerabilitatea țintelor alese, organizarea structurilor teroriste pe bază de celule care sunt relativ independent unele de altele și de centru, astfel încât anihilarea uneia nu duce la paralizarea întregului demers terorist, este evident că reacția statelor în apărare trebuie să fie una mai puțin convențională.

Pe plan internațional, ONU prin rezoluțiile 49/60/1994; 51/210/96 a subliniat meritul conlucrării statelor membre pentru combaterea activității teroriste. Cele mai importante instrumente juridice internaționale sunt Convenția din 9 decembrie 1999 de la New York privind reprimarea finanțării terorismului (ratificată de România prin Legea nr. 623/18.11.2002) și rezoluția Consiliului Securității nr. 1373/2001 privind actele teroriste (ratificată de România prin Legea nr. 131/2002).

Având în vedere că operațiunile de tip terorist pot genera crize majore la nivel mondial cu consecințe negative pe plan economico-financiar, politic, militar, moral și cultural, asupra tututor statelor, războiul modern va deveni un nou tip de război, cu scop politico militar unic, respectiv eradicarea terorismului internețional de stat sau privat. Ghid de autoevaluare:

Ce este criminalitatea organizata? Care sunt fenomenele criminogene care o compun? Cum sunt incriminate aceste fenomene criminogene? Care sunt mijloacele si strategiile de luptă impotriva crimnalității organizate?


186 .

Modulul VI. PROBLEME DE VICTIMOLOGIE

Unitatea de învăţare: 1. Notiuni introductive in victimologie, clasificari victimale, tipologia victimala,factori de risc victimal 2. Justiția restaurativă


1. Sylvie Marguerat, Mineurs doublement victimes, în lucrarea colectiva coord. N. Queloz, Delinquance des jeunes et justice de mineurs, Staempfli SA Berne, 2005,

2. Frieder Dűnkel, Migration and ethnic minorities: impacts on the phenomenon of youth crime. The situation in Germany, Uberto Gatti, Francesca Angelini, Migration and juvenile delinquency in Italy, în lucrarea colectiva coord. N. Queloz, Delinquance des jeunes et justice de mineurs, Staempfli SA Berne, 2005;

3. R. Gassin, Criminologie, Dalloz, 4-eme ed., 1998; 4. Butoi, T., Voinea, D., Iftene V., Butoi, A., Zărnescu, C., Prodan, M. C., Butoi, I. T., Nicolae, L. G.,

Victimologie, curs universitar, Pinguin Book, București, 2004; 5. Iacobuță, I., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.

Notiuni introductive in victimologie, clasificari victimale, tipologia victimala,factori de risc victimal

În galeria științelor penale, victimologia este o prezență relativ recentă, deoarece abia după al doilea război mondial, victimele au început să devină încetul cu încetul obiect al cercetărilor crimonologice. Termenul de victimologie a fost folosit pentru prima dată de specialistul american F. Wertham în lucrarea sa „ The Show of Violence” apărută la New York în anul 1948, dar consacrarea acestei dispipline a fost confirmată de criminologul canadian E. Fattah în lucrarea sa „La victime est-elle coupable?”, publicată în anul 1971.

Victimologia poate fi considerată drept o disciplină științifică multidisciplinară care studiază ansamblul victimizărilor de natură penală dintr-o dublă perspectivă, individuală și socială, în scopul identificării posibilităților de reparație materială și psiho-socială pentru victimă și de restabilire a ordinii publice pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În aceeași ordine de idei, se opinează că victimologia este o ramură specializată a criminologiei. Cu alte cuvinte victimologia poate fi definită drept o ramură specilizată a criminologiei, care studiază cu precădere: riscurile de victimisare, caracteristicile victimelor, relațiile între autor și victimă, comportamentul de denunțare sau dimpotrivă, de renunțare la denunț al victimelor, rolul victimelor în procesul penal, în special mărturia lor și ajutorul pe care îl dau la elucidarea cazului, precum și cooperarea lor în procesul de reparație.

Victima - obiect de studiu al victimologiei De la început trebuie subliniat că perspectiva științifică din care este studiată victima în victimologie este deosebit de extinsă. Se vor avea în vedere categoriile de victime, tipologia acestora, factorii de risc victimal, modalități de compensare și asistență socială și judiciară. Așadar, victima este privită ca parte a tandemului agresor-victimă. Prin extinderea sferei de cuprindere a ambelor noțiuni, putem ajunge de la agresor-persoană fizică, victimă-persoana fizică, la agresori-evenimente și fenomene naturale și implicit la victimele acestor împrejurări. Exemplu: victimele valului de căldură care a atins Europa de Vest în anul 2003, în Franța înregistrându-se un număr foarte mare de spitalizări și decese cauzate de agresiunea climatică asupra stării de sănătate a oamenilor. Unii autori consideră că bilaterala agresor-victimă este de fapt, un complex bazat pe trei factori: agresor-victimă-societate, deoarece societatea, în general, are partea sa de vină, deoarece nu reușește să impună măsuri eficiente și adecvate de combatere și prevenire a victimizării. Cu toate acestea, nu orice persoană este victimă. Astfel nu poate fi considerată victimă, infractorul, care surprins în timp ce fura dintr-un autoturism, fuge de organele de poliție și după ce este somat să se oprescă este împușcat în picior. De asemenea, nu poate fi considerată victimă persoana care și-a dat consimțământul în prealabil la suportarea agresiunii. Este cazul persoanei care consimte să suporte o intervenție chirurgicală, riscând uneori chiar moartea. Dimpotrivă, existența sau lipsa discernământului


187 .

victimei, influențează răspunderea agresorului, de multe ori răspunderea fiind mai severă dacă victima este iresponsabilă. Mișcarea ideologică doctrinară, susținută constant de criminologi în Europa și America de Nord și creată în scopul de a atrage atenția asupra importanței protecției victimale a avut efecte și în România, unde in anul 2004 a fost adoptată legea cadru, care reglementează aspecte deosebit de benefice pentru protecția victimei și ameliorarea efectelor victimizării. Prin aceste elemente pozitive pentru victime se numără: consilierea psihologică gratuită, compensații financiare, asistență judiciară gratuită.

Factorii de risc victimal Criminologul român V. V. Stanciu, susținea că în cuplul agresor-victimă relațiile nu sunt totdeauna antagoniste, ci mai degrabă complementare, și prin urmare, se poate considera că agresorul nu este întotdeauna vinovat, cum de altfel nici victima nu este total inocentă. Problema "culpei" acestora este atât o problemă de criminologie, cât și una de drept penal, sub aspectul criteriilor de de individualizare a pedepsei aplicate infractorului. Astfel, una dintre cele mai importante preocupări interdisciplinare este cea legată de identificarea locului și rolului victimei în procesul agresiune - victimizare, un aspect deosebit de semnificativ vizând determinarea factorilor de risc victimal. Prin factori de risc victimal se înțeleg stările, circumstanțele, împrejurările în care se află o persoană fie voit, fie independent de voința sa și care o transformă într-o potențială victimă. Studiile de specialitate au indicat mai multe categorii de factori de risc victimal: factori individuali; factori sociali, inclusiv factori de mediu. Factorii individuali sunt cauze de victimizare care țin, fie de structura personalității victimei, de comportamentul acesteia, fie de anumite situații particulare în care aceasta se găsește de multe ori prin propria voință: a) Trăsături de personalitate precum egoismul, lăcomia, ambiția, dar felul temperamentului și al caracterului unei persoane, o poate identifica drept potențială victimă; b) Afectivitatea victimei în sensul unei emotivități ridicate are ca efect imposibilitatea acesteia de a reacționa spontan, corect și normal în apărarea sa.

c) Vârsta este de asemenea un factor de risc victimal, știut fiind că persoanele de vârstă înaintată, dar și copii și persoanele tinere cad mai ușor victime infractorilor,

d) Legat de cauza de victimizare mai sus arătată s-a identificat și un alt aspect legat de inteligența și starea de normalitate psihică a potențialei victime. e) Studiile criminologice au indicat că sexul persoanei potențial victimă influențează posibilitatea ca o persoană să fie victima unei anumite infracțiuni. Astfel, bărbații par a fi în general victime ale agresiunilor fizice care au ca urmare moartea, în timp ce femeile sunt cu precădere ținte ale infracțiunilor sexuale. f) Starea materială a victimei este de asemenea un factor de victimizare. Astfel, există persoane care mai mult sau mai puțin conștient se pun în situații de a fi jefuite, deoarece afișează ostentativ bijuterii sau valori care reprezintă o sursă de tentație pentru infractori

g) O situație favorizantă deosebită este dată de consumul de alcool. Alcoolismul poate fi atât factor favorizant de agresiune, cât și de victimizare, deoarece există situații când atât agresorul, cât și victima sunt în stare de ebrietate. Factorii sociali, culturali și de mediu în general sunt deosebit de importanți pentru identificarea situațiilor de victimizare. Familia sau mai bine spus lipsa familiei este cauza de victimizare timpurie pentru copii, cum de altfel familia dezorganizată este un factor de risc victimal ce nu trebuie neglijat, fiind în general un focar al violenței casnice. De asemenea, divorțul părinților este un factor perturbator al evoluției normale a copiilor, care pot suferi dezechilibre de personalitate și comportament ca urmare a șocului psihic suportat. Situația materială a populației este de asemenea un factor de victimizare. Astfel, inegalitățile între venituri, insuficiența banilor, pentru acoperirea necesităților unui trai decent pot conduce la o rată ridicată a omuciderilor la adulți. Pe lângă aceste cauze generale de mediu există și situații particulare care implică un grad ridicat de victimizare. a) Prostituția, b) Concubinajul c) Migrația


188 .

d) Atitudinea față de moarte e) Locul unde se află victima poate oferi condiții favorizante pentru victimizare. Astfel, studiile au arătat că în circa 73% dintre infrațiuni, victima se afla în locuri publice sau în zone învecinate acestora, în 47 % din cazuri, în locuință și în 35% din infracțiuni, în locuri mai puțin circulate. De asemenea, persoanele care au locuința la marginea localităților în locuri izolate sau care locuiesc sau trebuie să circule prin cartiere mărginașe cu risc criminogen se expun inevitabil unui risc de victimizare ridicat. Tipologia victimală Catalogarea comportamentului uman în categorii bine definite și limitate este o operațiune foarte dificil ă, pentru că implică numeroase variabile. Prin urmare, clasificarea victimelor în tipuri care îmbină trăsături comune ale unui grup de victime este o operație care va trebui să țină seama de următoarele criterii: natura infracțiunilor care le-au vizat, rolul jucat de victimă în comiterea infracțiunii, precum și alte variabile personale ale victimei: vârstă, sex, pregătire profesională, nivel de cultură, experiență de viață, poziția socială și statutul economic. I. Prima clasificare a victimelor a fost realizată de Hans von Heting, întemeietorul victimologiei, folosind variabile sociale și psihologice. Astfel, el a identificat treisprezece categorii de victime:

a) Copiii b) Femeile b) Persoanele în vârstă c) Imigranții

d) Minoritățile etnice pot fi victime ale discriminărilor rasiale. d) Alcoolicii și consumatorii de droguri și substanțe stupefiante

g) Indivizii cu inteligență scăzută h) Indivizii temporar deprimați i) Indivizii achizitivi j) Indivizii destrăbălați k) Indivizii care trăiesc izolat și sunt deprimați l) Chinuitorii m) Indivizii nesupuși și indivizii blocați. II. Criminologul român Beniamin Mendelsohn diferențiază mai multe categorii de victime după gradul de implicare și de responsabilitate a victimelor la comiterea infracțiunii: a) victimă total inocentă; b) victimă cu vinovăție minoră; c) victimă la fel de vinovată ca infractorul; d) victimă mai vinovată decât infractorul; e) victimă vinovată în întregime de comiterea infracțiunii; f) victimă simulantă, prefăcută; III. După criteriul implicării în activitatea infracțională, victima, în concepția criminologului E. Fattah poate fi: a) non- participativă; b) latentă; c) predispusă; d) provocatoare; e) participantă; f) falsă. IV. După un criteriu asemănător, se evidențiază mai multe tipuri de contacte infractor-victimă, aparținând criminologului american Lamborn: a) inițiere, b) facilitare, c) provocare; d) comitere; e) săvârșire; f) cooperare; g) instigare; IV. În funcție de gradul de participare la comiterea infracțiunii, de relațiile stabilite între agresori și victimă, criminologul american S. Shafer a identificat șapte tipuri de potențiale victime:

a) victime fără relații anterioare cu infractorul. b) victime provocatoare, c) victime care grăbesc prin atitudinea lor săvârșirea infracțiunii d) victime slabe din punct de vedere biologic, e) victime slabe din perspectivă socială, f) autovictimele


189 .

g) victimele politice. VI. După criteriul implicării victimei în activitatea economică și afectivă criminologul german, Wolf Middendorf a realizat o clasificare deosebit de interesantă:

a) victima generoasă, b) victima ocaziei bune, c) victima devoțiunii și a afectivității . d) victima lăcomiei și a câștigurilor ușoare.

Caracteristicile victimelor În anchetele pentru descoperirea stării de victimizare au fost inserate întrebări care urmăreau să dezvăluie caracteristicile sociodemografice ale victimelor. În sinteză, victima s-a dovedit a fi în majoritatea cazurilor, un bărbat tânăr, cu statut socio-economic precar, locuind în zone puternic urbanizate și care își petrece marea majoritate a timpului său în afara casei sale. De asemenea, studiile au arătat că un număr însemnat de victime îl cunoșteau pe agresor și erau deseori victimizate . În ultimele studii internaționale de victimizare s-a observat că infracțiunile contra patrimoniului, au drept cauze puternica urbanizare, condițiile socio-economice precare, stilul de viață al victimelor în care domină activitățile orientate spre exterior. Infracțiunile contra persoanei se situează pe locul doi ca gravitate și sunt favorizate tot de condițiile socio-economice defavorabile, de carențele educative, de stilul de viață orientat spre activități exterioare, dar și de posesia unei arme. Persoanele victimizate sunt în general tineri, care trăiesc în zone foarte aglomerate, au venituri bune și desfășoară majoritatea activităților în exterior. Cât privește infracțiunile contra patrimoniului, bărbații sunt mai des victimizați decât femeile în infracțiunile de furt sau vandalism asupra autovehiculelor. Tranșa de vârstă vizată este între 25 și 50 de ani. Referitor la tâlhării, aceste infracțiuni vizează mai ales persoanele din mediul urban cu vârste cuprinse între 30 și 50 de ani, aparținând claselor celor mai active și stabile din punct de vedere social. Celelalte furturi țintesc în general tinerii de la orașe, sub 25 ani, din majoritatea categoriilor socio-profesionale. În SUA, studiile victimologice arată că bărbații sunt mai des victime decât femeile (bărbații - 37 la mia de persoane, femeile - 28,8 la mia de persoane), negrii mai mult decât albii, tinerii sub 25 de ani mai des decât persoanele în vârstă, locuințele modeste mai vizate decât cele mai bogate persoanele din orașe și locuitorii suburbiilor mai des decât persoanele din mediul rural. Într-un sfert din crimele violente, agresorul a folosit o armă, iar riscurile de a fi ucis sunt mai ridicate în sudul SUA, decât în marile orașe metropolitane. Ghid de autoevaluare:

Ce este victimologia?

Care este rolul si importanta victimei in demersul criminologic?

Care sunt principalele clasificari victimale? Care sunt caracteristicile victimelor? Care sunt factorii de risc victimal? I Justiția restaurativă

Creșterea criminalității este o situație evidentă care pare să scape mijloacelor de prevenire și combatere clasice. Astfel, sistemul penal bazat pe represiune nu mai poate oferi soluții pentru toate problemele care se ivesc și se încearcă, mai ales în ultimii 20 de ani, să se pună bazele unor sisteme restaurative care să ofere soluții acolo unde sistemele clasice tradiționale dau greș. În ultimele decenii ca soluții alternative sistemului represiv s-au impus practicile de consens orizontal, dinamic între cetățeni, proceduri de conciliere de tip societal, practici numite restaurative, precum medierea, concilierea (în special penală), munca în interes general (sau prestațiile comunitare), etc. Acestea au devenit din ce în ce mai frecvente utilizate în țările europene, mai ales în cadrul justiției pentru minori. Această formă de justiție a apărut în țările sistemului de drept anglosaxon, inițial în Noua Zeelandă, apoi extinzându-se în Australia, Canada, Statele Unite și mai târziu în țările europene pe sistem de drept latin. Țările din sistemul common- law au pus bazele și au dezvoltat acest sistem, deoarece principiile sistemului lor de drept sunt mai flexibile în sensul pacificării sociale, iar judecătorii au o putere discreționară mai mare care le permite să judece în echitate și conform spiritului legilor. În schimb, țările europene care au sisteme de drept pe baze latine au fost mai reticente în adoptarea anumitor forme alternative, acceptând medierea și munca în folosul comunității doar atunci când s-au lovit de ineficiența sistemului represiv


190 .

tradițional, pentru anumite cazuri penale și în această situație, ca variante noi sau ca adaos marginal față de practicile tradiționale și reeducative. Așadar, practicile restaurative sunt diferite de sistemul represiv, tradițional, prin faptul că primele au ca obiectiv restabilirea legăturilor sociale, repararea pagubelor suportate de victimă, deci se focalizează pe victimă, în timp ce sistemele clasice se axează pe pedeapsă, pe sancțiune ca mijloc de restabilire a ordinii publice încălcate de delincvent. Se poate defini justiția restaurativă drept o optică nouă în modul de a face justiție, orientată prioritar spre repararea și înlăturarea suferințelor și pagubelor cauzate printr-o faptă penală. Dintre aceste practici restaurative ne vom referi la medierea penală, pentru a sublinia în ce măsură este o garanție pentru victimă. Astfel, este esențial pentru justiția restaurativă penală ca repararea daunelor să fie o sarcină colectivă, a comunităților, a statului. Prin aceasta se menține reacția socială față de infracționalitate în sfera publică și evită reducerea justiției restaurative la o variantă a dreptului civil. Modalitățile de reparare a prejudiciului sunt variate, fiind atât de ordin patrimonial, clasicele despăgubiri bănești, cât mai ales de factură nepatrimonială, precum oferirea de scuze publice. Despăgubirile pot fi concrete sau simbolice. Victimele au nevoie de ajutor psihologic și psihiatric imediat după faptă, nevoia de a fi ascultate. Repararea prejudiciului material se poate realiza prin prestarea unor lucrări de reparație prin chiar muncă în folosul victimei, cu consimțământul acesteia, deoarece reconcilierea nu presupune în mod necesar plata unei indemnizații. Printre mijloacele nepatrimoniale de reparare a daunelor se înscriu și cuvintele de scuze sau expedierea unei scrisori către victimă, în care infractorul să-și ceară scuze, să arate motivele faptei și regretele sale sincere. Cu toate avantajele acestor practici restaurative, există un impediment legat de domeniul de aplicare a acestora pentru că eficacitatea acestora depinde de atingerea unor performanțe finale, precum restabilirea legăturilor sociale și reparația efectivă acordată victimei. Această piedică ține de natura faptelor penale (a infracțiunilor) care pot forma obiect al reconcilierii, în funcție de o serie de factori subiectivi: periculozitatea infractorului și vulnerabilitatea victimei. Practicile restaurative se pot utiliza în cazul unor infracțiuni care prezintă un grad de pericol social destul de restrâns. Deși ele vizează valori sociale fundamentale atingerea adusă este relativ redusă ca importanță penală. Astfel de fapte nu trebuie în consecință, să facă obiectul unui proces penal. Pentru aceste fapte sunt recomandabile practicile restaurative. Procedura în cauzele restaurative trebuie să țină cont de o serie de particularități față de regimul represiv: 1) ancheta judiciară va trebui să se orienteze nu numai asupra stabilirii faptei și a vinovaților, dar mai ales asupra identificării și cuantificării prejudiciilor materiale, morale, personale și sociale ale victimei în scopul determinării posibilităților de reparație; 2) făptuitorii sunt implicați activ în scopul înțelegerii pagubelor și suferințelor resimțite de victime pentru identificarea expectativelor acestora în cazul reparației daunelor. 3) sancțiunile restaurative nu se vor baza numai pe stabilirea faptelor, pe responsabilitate și vinovăție, ci mai ales pe evidențierea beneficiilor de reparare a pagubei pe care acestea le reprezintă. Acordul la care ajung infractorii și victima, liber consimțit, are forță juridică asemenea unei tranzacții. De preferat este ca acest acord să se execute de bună-voie, în caz contrar, ar trebui ca victima în cererea sa de executare silită a obligațiilor asumate de infractor să beneficieze de garanții puternice din partea statului care este implicat prin prezența la mediere a polițistului. Într-adevăr, acest acord nu este o simplă tranzacție între particulari, nu este o modalitate privată de rezolvare a unui litigiu. Astfel, cum am arătat până acum, justiția restaurativă, inclusiv medierea este o justiție publică și nu una privată. Dacă am considera o formă a justiției private ar fi destul de periculos, deoarece ar însemna un regres spre legea talionului, o deschidere a posibilităților pentru orice victimă sau apropiați ai acestora să-și facă singuri dreptate și prin urmare, o lovitură adusă democrației și statului de drept. Există și situații în care medierea nu poate avea loc, fie infracțiunea este prea gravă, fie victima refuză sau dacă reuniunea s-a ținut nu s-a ajuns la nici un acord. Pentru aceste situații, soluțiile sunt destul de controversate. Adepții sistemului clasic arată că în aceste cazuri soluția este revenirea la justiția tradițională. În schimb, adepții justiției restaurative susțin că trebuie explorate potențialele restaurative ale intervențiilor coercitive.


191 .

De principiu, pentru surmontarea acestor situații impediment, cauza trebuie să ajungă în fața instanței, care poate la rândul ei să aplice măsuri alternative sau în funcție de complexitatea cauzei și față de riscul grav de revictimizare, poate să aplice o pedeapsă privativă de libertate în regim peninteciar închis. Dacă infractorul este condamnat la amendă penală va trebui să se țină seama de starea de solvabilitate a acestuia. Va exista astfel o concurență între obligațiile pecuniare asumate prin acordul de mediere și sancțiunea penală și ea tot cu caracter pecuniar. În sistemul nostru de drept obligațiile civile se execută independent de pedeapsa penală a amenzii care se va executa cu prioritate. În sistemul justiției restaurative, specialiștii au arătat că este foarte important ca, in situația în care resursele pecuniare ale infractorului sunt insuficiente, prioritatea să fie aceea a plătii despăgubirilor către victimă și nu se va putea pronunța o pedeapsă cu amendă sau confiscarea bunurilor. Ghid de autoevaluare:

Ce este justitia restaurativa?

Care este rolul si importanta justitiei restuarativa?


192 .

Modulul VII. ASPECTE DE PENOLOGIE ȘI DE ȘTIIN ȚĂ PENITENCIAR Ă


1. Elemente introductive privind pedeapsa. 2. Regimuri penitenciare


1. M.Cusson, Coissance et décroissance du crime, PUF, Paris, 1990; 2. Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, 1975/2002; 3. G. Antoniu, Sancțiunea penală, concept și orientări, în RRD, nr. 10/1981; 4. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Sansa, București, 2000. 5. A. Bălan, E. Stănișor, M. Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, 2002, 6. A. Bouloc, Penologie, Dalloz, Paris, 1998.

Elemente introductive privind pedeapsa.

Definitia. Pedeapsa este cea mai importantă sancțiune de drept penal. Conform art. 52 C.p.,

pedeapsa este definitivă expres de legea penală, fiind caracterizată drept o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Scopul și obiectivele pedepsei. Astfel cum prevede art.52 al.1 C.p., scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Scopul general al pedepsei - prevenția, se împarte în două categorii de obiective. Prima categorie de obiective urmărește realizarea prevenției speciale, iar a doua categorie este reprezentată de obiective ce vizează prevenția generală. Prevenția specială se realizează prin aplicarea în concret a pedepsei, astfel încât prin raportare la gradul de pericol social al faptei și la periculozitatea infractorului, sancțiunea pronunțată să fie cea adecvată și corectă. Astfel, prin promptitudinea, exemplaritatea și corectitudinea pedepsei, infractorul va fi descurajat în atitudinea sa de sfidare a regulilor sociale, așa încât el va adopta o conduită corespunzătoare imperativelor sociale și morale. Prevenția generală se realizează atât prin prevederea de către legiuitor a faptei antisociale ca infracțiune, astfel încât cetățenii vor fi implicit obligați să se conformeze normelor penale, cât și prin aplicarea concretă a pedepsei pentru un anumit infractor care va servi drept "exemplu" pentru cei care vor încerca astfel de fapte antisociale.

Funcțiile pedepsei. Funcțiile pedepsei sunt în strânsă legătură cu fundamentul filosofic sau pragmatic care a fost dintotdeauna atribuit dreptului de a pedepsi. I. Funcția morală a pedepsei a) Funcția de răsplată. Încălcarea regulilor de conviețuire socială produce implicit un prejudiciu societății, care reacționează condamnându-l pe delincvent să suporte un prejudiciu comparabil cu cel pe care l-a produs, tocmai pentru restabilirea ordirii sociale. Inițial, reacția socială era una personală a victimei sau circumscrisă grupului social din care aceasta făcea parte, fiind dominată de nevoia legitimă în acea perioadă, de răzbunare pentru păstrarea onoarei. Cu timpul, însă riposta socială a devenit atributul exclusiv al statului, căpătând o formă instituționalizată. În prezent, actul de justiție se realizează și prin compararea prejudiciului suportat de societate cu gradul de pericol social al faptei ilicite, la care se alătură și alte aspecte de subiective ( ce țin de persoana faptuitorului) sau obiective (legate de modul de săvârșire a faptei și de împrejurările în care a fost comisă). Astfel, se poate ajunge la individualizarea corectă a pedepsei. II. Func țiile utilitare ale pedepsei Pedeapsa pronunțată împotriva infractorului are drept scop, atât restabilirea echilibrului social și sancționarea conduitei neconforme a făptuitorului, cât și restabilirea ordinii publice. Astfel, drept principiu, orice pedeapsă trebuie stabilită și executată în așa fel încât ea să-i servească condamnatului drept un exemplu imediat, în felul acesta pedeapsa îndeplinindu-și funcțiunea preventivă, utilitară. Mai mult, pedeapsa aplicată trebuie să aibă ca efect direct descurajarea generală, pentru a ca populația să evite să săvârșească astfel de fapte. 1) Funcția de exemplaritate este o consecință a inevitabilității aplicării unei pedepse atunci când


193 .

delincventul a comis o infracțiune. Astfel, exemplaritatea pedepsei concrete aplicate, precum și intransigența, promptitudinea și fermitatea au un puternic impact atât asupra condamnatului în cauză, cât și asupra celorlalte persoane, care în felul acesta, vor avea convingerea că prin săvârșirea viitoare a unei infracțiuni vor primi inevitabil o pedeapsă. 2) Funcția de intimidare se îndeplinește atunci când pedeapsa aplicată atrage atenția opiniei publice prin severitate, promptitudine și corectitudine. Astfel, se realizează o intimidare, o descurajare colectivă. Nu trebuie scăpat din vedere, felul cum acționează această descurajare la nivelul individului condamnat, având un efect inevitabil, respectiv readaptarea conduitei viitoare a acestuia. Astfel, pentru un număr important de infractori, din rândurile celor ocazionali și primari, funcția de intimidare acționează cu efecte pozitive prin simpla amenințare cu închisoarea, infractorii schimbându-și semnificativ conduita, devenind cooperanți și regretând săvărșirea faptei. Pentru astfel de infractori care săvârșesc fapte de o mai mică gravitate este recomandabilă aplicarea unor pedepse a căror executare să fie suspendată condiționat sau sub supraveghere. Funcția de intimidare colectivă pe care o îndeplinește pedeapsa aplicată a fost observată din cele mai vechi timpuri și a fost exploatată de-a lungul istoriei prin aplicarea unor pedepse înspăimântătoare, de o cruzime exagerată și care erau prezentate ca un spectacol macabru mulțimilor adunate. Aceste pedepse aveau drept scop descurajarea posibililor infractori, dar și terorizarea persoanelor din anturajul condamnatului. 3) Funcția de constrângere este consacrată expres de legea penală care arată că pedeapsa este o măsură de constrângere - art. 52 al.1 C.p. Astfel, pedeapsa implică o privațiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a libertății. Prin urmare, funcția de constrângere este evidentă și ține de esența pedepsei. Prin aplicarea concretă a pedepsei, infractorul este obligat să suporte restrângeri ale libertății și a altor drepturi, izolare socială, toate acestea fiind un răspuns binemeritat pentru comportamentul său antisocial. Funcția de constrângere însă, nu trebuie exagerată, deoarece poate să lase loc abuzurilor, în sensul că pedeapsa aplicată nu trebuie să degenereze în suferințe fizice și tratamente inumane. În decursul evoluției instituției pedepsei, au fost numeroase cazurile în care pedepsele erau de fapt, suplicii, cazne, torturi. Protestele împotriva pedepselor chinuitoare se regăsesc în toată Europa (în special în Franța revoluționară), în a doua jumătate a secolului al VIII-lea: de la filosofi și teoreticieni ai dreptului, la juriști, oamenii legii și parlamentari, în caietele de petiții și în Adunările parlamentare. Cu toții erau de acord că trebuia să se pedepsească, însă în alt fel decât până la acea dată. 4) Funcția de reeducare este a doua funcție importantă alături de funcția de constrângere, deoarece pedeapsa în dreptul penal încetează să mai fie o simplă retribuție (rău pentru rău) și urmărește să determine abandonarea de către condamnat a deprinderilor sale antisociale. Funcția de reeducare este în același timp o funcție de readaptare socială a condamnatului, deoarece de mult timp, politica penală încearcă să evite săvârșirea de noi infracțiuni prin aplicarea unei pedepse, în scopul corectării comportamentului acestuia. Ideea de reeducare, de îndreptare a comportamentului delincvent este o idee veche prezentă încă din antichitate (Socrate, Platon), însă în contemporaneitate ea este stabilită expres la nivel de principiu. Astfel, potrivit art. 52 C.p. pedeapsa este și un mijloc de reeducare a comdamnatului. Mai mult, pentru urmărirea reintegrării sociale a condamnaților sau foștilor condamnați s-au înființat prin O.G. 92/2000 servicii de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate. Deși funcția de reeducare este cansacrată expres de legislația română, datorită dificultăților diverse pe care le întâmpină realizarea sa concretă, funcția de readaptare socială este de multe ori atinsă doar minimal, existând voci care o contestă. 5) Funcția de eliminare Pedepsele eliminatorii au fost des utilizate în trecut și au supraviețuit până în contemporaneitate, când au fost atenuate de principiul umanismului sancțiunilor de drept penal. Funcția de eliminare are un efect de intimidare generală și de restabilire a ordinii publice prin îndepărtarea temporară, dar mai ales definitivă a infractorilor. În prezent, funcția de eliminare se înfăptuiește prin înlăturarea temporară sau definitivă a infracțiunilor din societate, prin izolare temporară când aceasta este sancționată cu pedeapsa închisorii cu executarea într-un loc de detenție sau prin eliminarea definitivă în situația de excepție, cand infractorul este condamnat la detenție pe viață. În sistemul sancționator penal român nu mai există pedeapsa cu moartea. Această modalitate de


194 .

executare a pedepsei a fost abolită prin Decretul-Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990, toate pedepsele cu moartea pronunțate de instanțe comutându- se în închisoare pe viață. Sancțiunile de drept penal și pedepsele Sancțiunile de drept penal au o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzând și pedepsele. În sistemul nostru de drept sunt trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative. Pedepsele sunt sancțiuni penale, iar celelalte două sunt sancțiuni de drept penal. Deosebirea este importantă, deoarece pedepsele sunt singurele sancțiuni care vizează un scop complex de constângere, intimidare, eliminare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Într-adevăr, pedepsele sunt cele mai dure sancțiuni juridice, având caracter aflictiv, dar și modelator de personalitate pentru condamnat prin presiunea coercitivă și educativă pe care o exercită asupra acestuia. Principiile sancțiunilor de drept penal sunt: 1) principiul legalității sancțiunilor; 2) principiul stabilirii unor sancțiuni compatibile cu conștiința juridică și morală a societății, căci potrivit art. 52 C.p. "executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnată"; 3) principiul revocabilității sancțiunilor; 4) principiul individualizării sancțiunilor prin stabilirea și aplicarea lor în concret; 5) principiul personalității sancțiunii de drept penal. Ghid de autoevaluare: Care sunt obiectivele pedepselor? Care sunt functiile pedepselor? Care este raportul dintre sanctiunile de drept penal si pedepsele? I Regimuri penitenciare

În decursul evoluției sistemului penitenciar, în încercarea de a îmbina cât mai bine avantajele și limita dezavantajele s-au utilizat mai multe tipuri de regimuri penitenciare: regim penitenciar de drept comun, regim de detenție celulară individuală, regimul auburnian, regimul progresiv și regimuri de încredere. Acestea se pot clasifica la rândul lor în regimuri închise, exemplu: regimul de detenție celulară, regimuri penitenciare mixte, precum regimul auburnian și regimuri penitenciare deschise, exemplu: regimurile bazate pe încredere. I) Regimul penitenciar de drept comun Deținuții, separați pe sexe și minorii de adulți, sunt ținuți împreună, locuind în camere mari, atât ziua, cât și pe timpul nopții și desfășurând munca împreună. Utilitatea acestui sistem constă în faptul că presupune costuri mai reduse de administrare și întreținere, iar datorită faptului că deținuții petrec timpul împreună se limitează sechelele psihice cauzate de izolare. Cu toate acestea, acest regim are și dezavantaje. Deținuții pot să planifice revolte, evadări, pot să-și vândă "ponturi" pentru când vor ieși din penitenciar, pot să se "califice" și să se "specializeze" mai bine în delincvența pe care au comis-o, deoarece nu se realizează și o separare între infractorii primari și recidiviști.

Aceste incoveniente ar putea fi înlăturate printr-o supraveghere atentă întreprinsă de un personal numeros. Dar și această această supraveghere poate avea carențele ei, iar costurile reduse pe care le-ar implica acest regim de detenție pentru condamnați s-ar neutraliza prin cheltuielile ridicate cauzate de suplimentarea personalului de supraveghere. II) Regimul penitenciar individual sau pensylvanian Este un tratament penitenciar opus celui arătat anterior, prin faptul că presupune izolarea totală a deținutului. Cea mai mare parte a timpului este petrecută de deținut în celulă, care este individuală, iar atunci când iese pentru plimbare aceasta este limitată și este atent supravegheată. Mai mult, deținutul este obligat ca la plimbare să aibe fața acoperită pentru a nu i se vedea trăsăturile și să fie recunoscut de cei cu care se întâlnește, posibil alți deținuți. Acest regim a fost pus în practică în închisorile bisericii catolice, dar a fost completat, perfecționat în SUA, statul Pensylvania, de unde și-a luat și denumirea. Acest regim prezintă avantaje, precum


195 .

imposibilitatea schimburilor de ponturi și informații care să înlesnească o perfecționare a deținutului după eliberare, riscul revoltelor și a evadărilor este redus, însă cel mai important este că izolarea aduce cu sine meditația, căința, remușcările, deci are în final, o funcție moralizatoare. Cu toate acestea, riscurile sunt destul de mari, deoarece izolarea poate avea efecte deosebit de nocive la nivelul psihicului condamnatului, spațiul restrâns are consecințe negative asupra stării fizice și de sănătate și nu există posibilitatea amenajării într-o celulă redusă ca spațiu, a unui loc pentru prestarea unei activități de muncă utilă. Imposibilitatea prestării muncii de către condamnat are atât cauze obiective, (de spațiu), cât cauze legate de costurile mari pe care le-ar implica supravegherea acestei activități. Această situație este un punct negativ al acestui regim pentru că prin muncă se ocupă util timpul liber, se orientează energiile individului în sens pozitiv și de asemenea, se facilitează reinserția socială a acestuia atunci când va fi eliberat. Acest regim de detenție este deosebit de dificil de suportat de către deținuți, lucru pe care aceștia îl cunosc și încearcă să evite încarcerarea în astfel de penitenciare. De asemenea, acest tip de detenție presupune costuri ridicate pentru construirea și întreținerea de clădiri cu celule individuale. În prezent, este din ce în ce mai puțin utilizat, rămânând în general, ca o sursă de intimidare pentru descurajarea abaterilor disciplinare ale condamnaților și în special, se mai aplică deținuților deosebit de periculoși, pentru care șansele de reinserție socială sunt minime. III) Regimul auburnian Acest regim penitenciar, care a primit această denumire după închisoarea Auburn din SUA, este un regim mixt, îmbinând avantajele celor două regimuri arătate anterior. Astfel, se utilizează izolarea, însă numai pentru timpul nopții, pentru că în cursul zilei deținuții desfășoară activități, inclusiv muncă impreună, însă cu respectarea unei reguli esențiale, regula tăcerii. Astfel, deținuții deși desfășoară activități în comun, nu au voie să comunice. În acest fel, se consideră că se vor înlătura dezavantajele regimului comun. Regimul auburnian prezintă avantaje, datorită menținerii socializării deținuților, care are efecte pozitive asupra moralului acestora. Punctul slab este însă restrângerea comunicării, prin instituirea regulii tăcerii. Criticile mai privesc efectele nocive pe care limitarea comunicării le are asupra sănătății psihice a deținuților, deoarece comunicarea este indispensabilă naturii umane. De asemenea, chiar dacă tăcerea vizează comunicarea verbală, nu trebuie avut în vedere că prin gesturi, atitudini, mimică, se poate comunica, este vorba de comunicarea nonverbală care nu era și nu putea fi, în totalitate, interzisă. În prezent, acest regim penitenciar nu se mai aplică de sine stătător, ci doar ca o etapă în regimul progresiv. IV) Regimul progresiv Acest regim este în concret un program de tratament. Privarea de libertate nu este un scop în sine, ea este folosită ca un mijloc de readaptare progresivă, ca o pregătire gradată pe etape pentru întoarcerea la viața liberă. În etape succesive, în funcție de progresul personal al fiecărui condamnat, acesta va trece de la închisoarea celulară totală, la libertate completă. Acest regim penitenciar a fost experimentat pentru prima dată în secolul al XIX-lea în Irlanda, de unde a căpătat și denumirea de sistem progresiv irlandez și s-a extins în țările scandinave, dar și Italia, Grecia și Ungaria. În Franța s-a aplicat până în 1975, însă subzistă în regimurile de semi-libertate. Avantajul acestui regim constă în încercarea de a înlătura șocul trecerii bruște de la izolare la viața liberă. Prin etapele succesive de eliberare se înleznește socializarea individului, iar comportamentul acestuia este observat și poate fi orientat spre direcția dorită - reinserția socială. Este evident că acest sistem, la bază educativ de formare și modelare a comportamentului delincvenților se bazează pe un sistem de recompense și pedepse. Recompensele reprezentă permisiunea trecerii dintr-o etapă în alta spre libertatea finală, iar pedepsele constau în retrogradare în etapele inferioare, în funcție de gravitatea abaterii. Acest sistem prezintă și inconveniențe, deoarece nu se poate aplica decât condamnaților la pedepse medii sau scurte, dar care au un temperament pretabil modelărilor. Mai mult, presupune costuri mari prin activitățile de supraveghere și evaluare a comportamentului individual în scopul acordării permisiunii de trecere într-o etapă superioară, relativ mai liberă.

Regimul penitenciar în România Din perspectivă generală, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a țărilor din

fostul spațiu aflat sub influența sovietică, atât în ceea ce privește arhitectura, cât și dacă ne referim, eufemistic, la cea instituțională. Până în anii '90 sistemul penitenciar din România era bazat pe o structură militară. Ulterior, a fost demilitarizat, personalul militar rămânând în structura organizatorică a penitenciarelor, însă au fost încadrați și civili. Mai mult, marea majoritate a penitenciarelor sunt conduse de


196 .

șefi civili, în special magistrați, aceeași situație întâlnindu-se și la nivelul direcțiilor de specialitate din Ministerul Justiției.

De asemeanea în această perioadă, deși cu resurse limitate s-a încercat modernizarea și realibilitarea penitenciarelor existente. Cu toate aceste eforturi supraaglomerarea carcerală nu s-a diminuat cu mult, deoarece legislația penală română este în continuare deosebit de punitivă.

România are o rată a încarcerării care se situează în jurul a 200 de deținuți la 100.000 de locuitori, este o rată comparabilă cu cea a Angliei sau Franței, dar care au o populație totală dublă față de cea a țării noastre.

Deși există 32 de penitenciare pe teritoriul țării, dintre care 7 penitenciare de maximă siguranță pentru condamnații la pedepse de lungă durată, 2 centre de reeducare pentru minori și 7 penitenciare spital, problema supraaglomerării carcerale rămâne deosebit de acută, cota suprapopulării așezămintelor penitenciare având momente când a atins aproximativ 151%. In Franța la sfârșitul anului 2005, circa 70% dintre deținuți se aflau în penitenciare suprapopulate.

Referitor la regimul de executare de maximă siguranță pentru condamnații pe viață sau la pesepse de lungă durată, România trebuie să aibă în vedere dispozitiile Recomandării nr. 23/2003 a Consiliului de Miniștri, conform căreia executarea pedepselor privative de libertate presupune realizarea unui echilibru între, pe de o parte, menținerea securității și respectului ordinii și disciplinei în stabilimentele penitenciare și pe de altă parte, necesitatea de a oferi deținuților condiții de viață decente, regim activ și pregătire constructivă pentru liberare.

Majoritatea condamnaților se încadrează în regimul de detenție de drept comun, aceasta fiind regula de detenție. Sunt exceptați condamnații pentru infracțiuni foarte grave care sunt încarcerați în celule individuale. Faza de deținere în comun reprezintă aproape 1/2-2/3 din durata pedepselor aplicate.


Care sunt regimurile penitenciare cele mai cunoscute si utilizate? Care sunt avantejele si dezavantajele sistemelor penitenciare? Care sunt principalele caracteristici ale regimului penitenciar din Romania?

criminologie sinteza fr - drept craiova

Documents