Cunoașterea

Motto: „Cunoaşterea este o aventură nesfârşită la marginea

incertitudinii.” (Iacob Bronowski)

Problemele cunoașterii umane1.Sursele și formele cunoașterii

A. Rene Descartes(1596-1650) este fondatorul raționalismului francez. Raționalismul reprezintă teoria cunoașterii care consideră rațiunea izvor și temei al cunoașterii. Deși Platon distingea, deja, între opinie și știință, opinia era aproximativul, iar cunoașterea științifică, certitudinea (=claritatea lui Descartes).

Spre deosebire de empiriști Descartes postulează teza că simțurile ne înșeală, fiind o cauză a erorii în cunoaștere.

Îndoiala metodică: Rene Descartes hotărăște să se interogheze pe sine și să fie reticent față de orice pretenție de cunoaștere. Este o învoială dorită care trebuie să îi permită aflarea certitudinii. Pentru a știi ceva sigur, trebuie să trecem prin îndoială. Deși o serie de lucruri care par sigure au fost puse la îndoială, rămâne ceva sigur, și anume faptul că subiectul gândește, că el se îndoiește. „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum.”, subiectul cunoscându-se pe sine, ca lucru cugetător. Iar această cunoștință este una clară și distinctă. Un concept este clar, atunci când este net delimitat de alte concepte, iar un concept este distinct, atunci când înțelegerea sa este transparentă.

Adevărul înseamnă descoperirea prin rațiune a evidenței ideilor înnăscute, aflate în rațiune.

B. John Locke(1632-1704) este întemeietorul empirismului modern. Empirismul reprezintă o teorie a cunoașterii care consideră experiența comună drept izvor și temei al cunoașterii. În lucrarea sa „Eseu asupra intelectului omenesc” Locke susține că întreaga cunoaștere își are originea în simțuri și experiență, opunându-se raționalismului, care susține că ideile, noțiunile și principiile au o valoare universală, absolută. El consideră că intelectul este o tabula rasa, este asemeni unei foi albe, pe care percepțiile își imprimă semnele lor.

Există două izvoare ale cunoașterii:

a)Senzația – percepția care ne pune în contact cu obiectele externe, intelectul ajungând să dobândească cunoștințe despre calitățile sensibile (galben, cald, dur, dulce etc.) Acest izvor al cunoașterii este numit de Locke „experiența externă”.

b)Reflecția – perceperea proceselor lăuntrice ale minții noastre. Mintea noastră se îndreaptă asupra ideilor pe care le-a dobândit datorită senzației și dă intelectului o altp categorie de idei. Asemenea idei sunt gândirea, îndoiala, raționamentu, actul de voință etc, prin îmbinarea cărora intelectul ajunge la idei complexe (moduri, substanțe, relații).

În viziunea lui Locke cunoașterea este relativă, cunoștințele noastre depinzând de structura sufletească și de structura senzorială. Dacă simțurile omului ar fi constituite diferit și aparența lumii ar fi alta.

C. Bertrand Russell (1872-1970) consideră că există două forme de cunoaștere: cunoașterea lucrurilor și cunoașterea adevărurilor.

I.Cunoașterea adevărurilor constă în experienșa nemijlocită și este de două feluri:

a) cunoașterea prin familiarizare: cunoașterea lucrurilor este dobândită în mod direct, fiind conștienți de lucrurile respective – adică experiența nemijlocită (date senzoriale, amintiri, gânduri)

b) cunoașterea prin descriere: cunoașterea este dobândită printr-un proces de deducție logică. În absența lucrului pe care vrem să-l cunoaștem, deducem adevărul prin raportare la o serie de lucruri intermediare de care suntem conștienți. Cunoașterea unui lucru prin descriere presupune existența unui raport cauzal între obiect și trăirea individului.

II.Cunoașterea adevărurilor: cunoașterea principiilor generale, a legilor gândirii. Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor care este prin experiență nemijlocită, cunoașterea adevărurilor este a priori (înainte de orice experiență).

!Concepția susținută de Russell este de natură empiristă: cunoașterea sigură și credibilă este aceea de care dispunem în mod

nemijlocit, indiferent dacă se datorează simțurilor, sentimentelor sau gândurilor.

2.Cunoașterea sintetic – a priori

Immanuel Kant (1724 – 1804) realizează în lucrarea „Critica rațiunii pure” o analiză și o critică a cunoașterii. Ori de câte ori spunem o anumită idee, noi enunțăm o judecată; ex:„doi plus doi fac patru”.

Kant stabilește o dublă distincție între judecăți:

a) În funcție de raportarea la existență judecățile pot fi: a priori (independente de experiență, bazate exclusiv pe gândire) și a posteriori (fundamentate pe experiență)

b) În funcție de raportul dintre subiect și predicat, judecățile pot fi: analitice (predicatul explică subiectul) și sintetice (predicatul adaugă o informație nouă subiectului).

I.Judecăți a priori și a posteriori

În ceea ce privește originea, cunoașterea este în totalitate dependentă de experiență. Însă, deși cunoașterea începe cu experiența, nu înseamnă ca provine în totalitate din experiență. Există un gen de cunoștințe care nu au nevoie de experiența sensibilă pentru a fi justificate sau validate; numite a priori, ele sunt independente de orice experiență. Iar cunoștințele empirice sunt cele derivate din experiență (ex Iarna nu-i ca vara), fiind exprimate prin judecăți aposteriori.

II. Judecăți analitice și judecăți sintetice

O judecată este formată dintr-un subiect logic și un predicat logic unite ptrintr-o formă a verbului „a fi”. O judecată este analitică atunci când predicatul pune în evidență ceva care este deja implicat de subiect (ex. Burlacul este un bărbat necăsătorit).Într-o judecată analitică predicatul descompune conceptul subiectului prin analiză. De aceea judecățile analitice se numesc și explicative, ele nu extind cunoașterea, ci doar explică un concept. Pe de altă parte, judecata sintetică este aceea în care predicatul adaugă o informație nouă despre subiect, informație care nu era deja conținută în conceptul subiectului (ex. Corpurile sunt grele). Judecățile sintetice sunt numite și extensive, deoarece implică o lărgire a sferei cunoașterii umane.

!!!Atât judecata a priori cât și cele posteriori pot fi judecăți analitice, respectiv, sintetice.

III. Cunoașterea sintetic – a priori

Prin intermediul cunoașterii sintetic – a priori extindem cunoștințele noastre a priori folosindu-ne de principii, adăugând subiectului, prin gândire, un predicat, o proprietate nouă. Propozițiile sintetico – a priori au un caracter necesar, iar adevărul lor nu depinde de experiența directă. Ele îmbogățesc conținutul cunoașterii. (ex – axiomele matematicii: șapte plus cinci este egal cu doisprăzece).

Realizat de: cls a XII-a I

Mureșan Raluca

Puie Andrei

Radu Ciprian

Sabou Dăniana