Testul petelor de cerneală Rorschach

Sistemul Comprehensiv Exner

Curs 1

1. Scurt istoric al testului

Autorul testului petelor de cerneala este psihiatrul elveţian Hermann Rorschach

(1884-1922), student al lui Eugen Bleuler şi pasionat, printre altele, de artele frumoase. Scopul iniţial al lui

Rorschach era să elaboreze un instrument prin care să poată discrimina schizofrenia de alte tulburări mentale şi,

respectiv, de subiecţii sanatosi. În elaborarea testului, el a plecat de la un joc de societate celebru în epocă, jocul

Blotto, care consta în asocierea liberă în faţa unor imagini ambigue formate prin plierea unei foi peste nişte pete

de cerneală. Jucătorii trebuiau să spună ce văd în acele pete de cerneală, câştigând cel care oferea cele mai multe

sau mai interesante răspunsuri.

Între anii 1916 şi 1920 Rorschach a elaborat şi testat o serie de astfel de pete de cerneală pe pacienţii lui şi a

descoperit că schizofrenii ofereau într-adevăr raspunsuri diferite comparativ cu ceilalţi pacienţi. Mai mult, el a

descoperit că metoda lui putea releva o serie de caracteristici psihologice şi la subiecţii sanatosi, caracteristici

care s-ar numi astăzi trăsături sau stiluri de personalitate.

Dupa moartea prematura a lui Rorschach, testul a început să fie aplicat pe o scară tot mai largă. A ajuns în

America in prima jumatate a secolului trecut, unde a căpătat o amploare fără precedent în istoria testelor

psihologice, numele său devenind aproape sinonim cu cel al psihologiei clinice. În timp, tehnica petelor de

cerneală a proliferat rapid într-o gamă impresionantă de şcoli de scorare şi interpretare. Actualmente, sistemul de

scorare şi interpretare cel mai răspândit (aşa-numitul “Sistem Comprehensiv”) este cel al autorului american

John Exner Jr. care, în peste 30 de ani de studii, a reuşit să confere testului o bază empirică solidă şi un sistem

standard

de scorare şi interpretare.

1

2. Natura testului Rorschach

Testul constă în zece pete de cerneală simetrice, 5 policrome şi 5 alb-negru, care reprezintă rezultatul plierii unei

coli peste o pată de cerneală. Deşi s-a bătut destulă monedă pe caracterul aleator al stimulului, adevărul este că

aceste pete au fost selecţionate de Rorschach dintre multe altele după anumite criterii empirice, după cum

menţionează autorul în “Psihodiagnostic”, principala sa lucrare. De exemplu, ele sunt simetrice, provocând un

efect al ritmului spaţial care le face mai uşor de asimilat cognitiv. De asemenea, unele sunt compacte (de ex.,

Planşa V), facilitând

o sinteză a percepţiei, iar altele sunt mai dispersate, solicitând un efort sporit de organizare şi integrare a

câmpului perceptiv (de ex., Planşa X). Un alt criteriu este culoarea: 5 planşe sunt albnegru, iar restul policrome.

O altă caracteristică, de data aceasta apărută fără voia autorului, este efectul de clarobscur al petelor, dat de

diferenţele în tonurile de luminozitate ale culorilor. În fine, o altă caracteristică a petelor de cerneală este faptul

că ele conţin zone cu grade diferite de ambiguitate: unele detalii ale planşelor sunt mai uşor de asemănat cu

obiecte din lumea reală decât altele.

Toate caracteristicile descrise mai sus constituie condiţiile fundamentale care asigură

testului forţa sa diagnostică şi calitatea de stimul complex, capabil să suscite în individ o varietate de reacţii

cognitive şi afective prin care îşi dezvăluie lumea interioară şi trăsăturile de personalitate.

Sarcina subiectului este să spună ce ar putea fi la fiecare planşă. Astfel, în ciuda părerii comune că testul

Rorschach măsoară în primul rând imaginaţia, el face apel de fapt la percepţie: subiectul este invitat să perceapă

şi să caute în memorie reprezentările cele mai similare cu stimuli prezentaţi. Întreg travaliul cognitiv -dar şi

afectiv şi volitiv- al subiectului constă astfel într-un proces de interpretare a situaţiei-stimul. Testul Rorschach

constituie o sarcină perceptivă nestructurată, care pune în evidenţă în primul rând comportamentul perceptiv al

individului.

2

3. Contexte de utilizare a testului Rorschach

Testul Rorschach-Sistemul Comprehensiv este o proba clinica ce măsoară o serie de

aspecte foarte variate şi profunde ale personalităţii subiectului, oferind un tablou integrat al personalităţii

acestuia (de la stiluri şi abilităţi cognitive până la trasaturi afectiv-temperamentale şi interpersonale). Din această

cauză, el poate fi utilizat în orice context de evaluare a personalităţii in care este nevoie ca abordarea nomotetica

(bazata pe scoruri) sa fie completata cu una idiografica (analiza tematica sau de simbol).

In context clinic, testul Rorschach este de regula folosit in cadrul unei baterii mai largi de testare, incluzind

probe de inteligenta, chestionare de personalitate, sau alte tehnici implicite de personalitate (de ex., desene, TAT

etc.). Este o proba care poate fi folosita atit cu adulti, cit si cu copii incepind cu virsta de 5 ani. La adulti,

candidatul ideal pentru aplicarea testului este o persoana care are cel putin studii medii si/sau cel putin o

capacitate medie de introspectie. Testul se poate administra insa cu succes si pe indivizi cu un nivel mai redus de

inteligenta sau instruire, desi uneori in aceste cazuri rezultatele sunt mai limitate. Unul din factorii cheie care

poate influenta calitatea protocolului indiferent de nivelul socio-economic al subiectului este motivatia

respondentului. Astfel, o persoana cu un nivel mai redus socio-economic poate oferi un protocol mai bogat decit

un respondent cu un nivel socio-economic mai ridicat, dar care nu este motivate corespunzator pentru situatia de

testare.

4. Aplicarea testului

Materialele necesare aplicării testului sunt: cele zece planşe, câteva foi A4 şi aşa-numita foaie de locaţie, folosită

în faza de anchetă pentru localizarea răspunsurilor pe planşă (v. faza de anchetă).Vă propun pentru administrarea

standardizată a testului Rorschach în varianta R PAS (Rorschach Performance Assessment System, autori

Gregory Meyer, Donald Viglione si col. , 2011). Administrarea testului Rorschach permite examinatorului să

urmărească performanţa comportamentală a respondentului în timp ce rezolvă probleme provocative din punct

de vedere vizual, cognitiv şi perceptiv, sau ceea ce autorii numesc „personalitatea în acţiune”.

Poziţia examinator - examinat.

Poziţia indicată pentru aplicarea Rorschach-ului este cea în care examinatorul şi

3

respondentul stau unul lîngă altul, examinatorul puţin mai în spatele respondentului. Această poziţie permite

examinatorului să vadă mai bine zonele planşelor indicate de către subiect (Exner, 2003).

Faza de „incalzire”

Testul Rorschach nu trebuie aplicat fără o perioadă de cel puţin câteva minute de

conversaţie cu persoana examinată, mai ales daca ea este anxioasă, nemotivată, sau defensivăa.

Uneori, este bine sa i se reaminteasca examinatului scopul testarii si faptul ca este si in interesul ei ca ea sa

coopereze cât mai mult, pentru a se obtine rezultate utile. Uneori, testul Rorschach se aplica dupa o serie de

probe scurte (de ex, de atentie, de desen, citeva planse TAT) sau dupa interviul clinic. Nu este insa recomandata

aplicarea testului la sfirsitul unei sedinte lungi de testare, pentru ca oboseala poate afecta negativ performanţa la

test.

Prezentarea testului şi instructajul.

Pentru a introduce sarcina I se spune: “Suntem gata pentru testul Rorschach acum. Ai mai auzit de el, l-ai văzut,

ţi s-a mai aplicat înainte?” Dacă răspunsul este nu: “Este o serie de desene cu pee de cerneală pe care ţi le voi

arăta şi aş dori să-mi spui ce ţi se pare a fi pentru tine.”

Dacă răspunsul este Da, se discută pe scurt experienţele lor şi apoi se stabileşte setul corect de răspuns spunând:

“După cum şti déjà, este o serie de desene cu pete de cernelă pe care ţi le voi arăta. Tot ceea ce doresc ca tu să

facă este aceea de a-mi spune ce pare a fi pentru tine.”

Apoi se spune: “În regulă. Acum suntem gata să începem. Îţi voi înmâna pe rând fiecare planşă: Sarcina ta este

de a privy fiecare planşă şi să răspunzi la întrebarea: “Ce ar putea fi aici?” , este clar pentru tine?”

Dacă răspunsul este Da, se spune: “Bine, putem începe acum. Încearcă să dai două răspunsuri…sau poate trei, la

fiecare planşă. Pentru fiecare planşă încearcă să vezi două lucruri diferite, poate trei.” Se înmânează planşa I în

poziţia standard.

Dacă răspunsul este Nu se răspunde apoi la întrebările specifică.

Media optimă de răspunsuri este între 18 şi 27.

Lucruri esenţiale privind dirijarea Fazei de răspuns

1. Cerinţa: “Ce ar putea fi aici?” este necesară în mod normal numai la primele două planşe.

4

2. Rolul examinatorului:

a. Să-l menţină pe respondent concentrat în sarcină.

b. Să înregistreze performanţa respondentului (verbalizare şi comportamente relevante).

c. Să asigure o anumită structură privind întinderea răspunsurilor sale.

d. Să utilizeze metoda “a provoca pentru două şi a retrage după patru răspunsuri”.

3. Când este oferit numai un răspuns pentru o planşă:

a. Să provoace pentru un altul

b. Să se asigure că răspunsul adăugat constituie un răspuns nou şi nu doar o elaborare a primuia.

c. Să se utilizeze numai o provocare pentru o planşă.

4. Reimplcarea respondentului când este necesar.

5. Dacă este ambiguu dacă este un răspuns asu sunt două se aşteaptă până la faza de clarificare.

6. Când sunt date 4 răspunsuri pentru o planşă:

a. I se mulţumeşte respondentului şi se solicit planşa înapoi

b. I se reaminteşte respondentului instrucţiunea de a da două răspunsuri, poate trei

c. Numai dacă este necesar să se menţină raportul I se accept respondentului să dea un alt răspuns.

7. Nu se accept respingerea planşei.

8. Dacă sunt 15 sau mai puţine răspunsuri:

a. Se merge înapoi începând cu prima planşă şi se cer mai multe răspunsuri.

b. Nu se mai reiau planşele la care a dat 4 răspunsuri.

De regulă, planşele sunt aşezate la vedere, cu faţa in jos şi în ordine, cu Planşa I prima. Ele trebuie să fie la

îndemâna examinatorului, dar nu a subiectului. Foaia de locaţie care va fi folosită în timpul anchetei nu este

acum la vedere.

Testul începe dând subiectului prima planşă în poziţia standard 1 şi întrebându-l: “Ce ar

putea fi aici?” Este singura instrucţiune permisă şi nimic nu mai trebuie adăugat. Subiectul trebuie să primească

planşa in mană. Dacă ezită să o facă, examinatorul trebuie să-i spună: “Ia-o”. Dacă subiectul preferă să pună

planşa pe masă, examinatorul nu îl împiedică, dar la început ea trebuie plasată în mâinile subiectului. În cazul în

care subiectul va da răspunsuri pe parcursul testării cu planşa în altă poziţie decât cea standard, acest lucru

trebuie notat la începutul răspunsului prin semnul v (dacă e inversata) sau (< sau >) dacă e în poziţie laterală.

5

Dacă subiectul spune doar: “Este o pată de cerneală”, examinatorul trebuie să confirme şi să reia instructajul:

“Aveţi dreptate. Acesta este testul petelor de cerneală şi vreau să-mi spuneţi ce ar putea fi aici.”

Faza de răspuns

Este prima etapă a aplicării testului. Odată ce subiectul a început să răspundă, examinatorul trebuie să noteze tot

ce spune subiectul cuvant cu cuvant, păstrând o atitudine neutră până la sfârşitul acestei faze. Principalul motiv

pentru care răspunsurile trebuie înregistrate cuvânt cu cuvânt este că examinatorul trebuie să le poată citi mai

târziu pentru a se decide asupra codificării (scorării) răspunsului. Codurile sau scorurile se aplică în baza unor

cuvinte sau fraze specifice.

Răspunsurile care nu sunt notate fidel nu pot fi codificate adecvat, deci protocolul nu va fi valid.

Pentru notarea protocolului, este bine să se folosească o coală A4, pusă pe orizontală şi împărţită în două: în

jumătatea din stânga se vor nota verbalizările subiectului din faza de răspuns, iar în cea din dreapta explicaţiile

din anchetă.

Dacă subiectul vorbeşte prea repede, el poate fi temperat: “O să vă rog să vorbiţi mai lent, ca să am timp să

scriu”.

1 Poziţia standard este indicată pe spatele planşei.

Intrebările subiectului. Uneori subiectul va pune diferite întrebări, mai ales la începutul testării. Răspunsul

examinatorului trebuie să fie non-directiv şi să transmită ideea generală că oamenii răspund la test în moduri

diferite. Iată câteva exemple de întrebări mai frecvente şi de

răspunsuri adecvate :

S: Pot s-o întorc?

E: Cum doriţi.

S: Trebuie să includ tot desenul?

E: Cum doriţi.

S: Vreţi să vă arăt unde văd?

E: Cum vreţi.

S: Trebuie să-mi folosesc imaginaţia?

6

E: Cum vreţi.

S: (După ce a dat un răspuns) Este bine aşa?

E: Da, trebuie să-mi spuneţi ce vedeţi acolo.

S: Este răspunsul corect?

E: Oamenii dau tot felul de răspunsuri.

S: Vedeţi şi dvs. ce văd eu?

E: O, eu pot să văd multe lucruri.

S: Cum puteţi să aflaţi ceva despre mine din ceea ce văd?

E: De ce nu aşteptaţi până la sfârşit ca să vă explic mai multe?

S: Câte lucruri trebuie să văd?

E: Câte vreţi.

Există doar trei excepţii de la regula neintervenţiei în faza de răspuns.

I. Atunci când subiectul dă doar un răspuns la Planşa I şi vrea să o înapoieze

examinatorului. În acest caz, i se spune: “Nu va grabiti, sunt sigur ca veti gasi si altceva. Trebuie insistat ca

subiectul să mai dea încă un răspuns la planşă. Altfel, există riscul să se obţină un protocol prea scurt (mai mic

de 14 răspunsuri), care nu este valid. Daca un respondent ofera cel mult 2 raspunsuri la Plansa I si cite unul la

Plansele II, III si IV, examinatorul il poate incuraja sa mai ofere cel putin un raspuns la Plansa IV: „Nu va

grabiti. Avem tot timpul” (Exner, 2003).

În caz că, în ciuda acestor intervenţii, subiectul va da totuşi un protocol mai mic de 14

răspunsuri, testarea va fi reluată imediat, fără a se trece la anchetă, cu următorul instructaj: “O să vă mai arăt o

dată planşele, dar o să vă rog ca de data asta să-mi daţi mai multe răspunsuri”.

Câte? poate întreba subiectul. “Mai multe”.2

II. Atunci când un subiect dă cinci răspunsuri la prima planşă şi intenţionează să-l dea şi pe

al şaselea, examinatorul trebuie să intervină şi să ia planşa subiectului. Ulterior, dacă subiectul procedează la fel

la Planşa II, este utilizată aceeaşi procedură şi aşa mai departe. Dar dacă subiectul formulează mai puţin de cinci

răspunsuri la o planşă, sau dă doar cinci şi se opreşte

spontan, nu mai trebuie să se intervină la celelalte planşe (Exner, 2003). Această procedură este menită să

reducă riscul protocoalelor prea lungi, care pot consuma foarte mult timp pentru administrare şi scorare, ca şi

pentru interpretare.

7

III. Atunci când subiectul se blochează la o planşă şi nu poate da nici un răspuns: “Nu-mi spune nimic” sau

“Chiar nu văd nimic aici”, sau “Tot ce văd este o pată de cerneală, nimic altceva”. Examinatorul trebuie să

insiste ferm, dar cu tact, ca subiectul să dea măcar un răspuns şi la planşa respectivă. De exemplu: “ Mai uită-te,

nu este nici o grabă.” Dacă subiectul persistă în refuz, examinatorul trebuie să fie mai ferm: “Nu te grăbi, uită-te

cu atenţie. Avem toată ziua la dispoziţie dacă este necesar”.

Faza de anchetă

Ancheta constă în explicaţiile pe care subiectul trebuie să le ofere pe marginea fiecărui

răspuns pe care l-a dat în faza anterioară. Ea se realizează după ce s-au dat toate răspunsurile la cele 10 planşe.

Scopul anchetei este obţinerea unor informaţii suplimentare, necesare pentru a scora răspunsurile adecvat. Cu

alte cuvinte, în anchetă nu se dau noi răspunsuri, ci numai se clarifică ce a fost perceput în faza de răspuns. Dacă

subiectul va da totuşi răspunsuri suplimentare, ele nu se iau în considerare pentru scorare.

Instructajul anchetei este: “Am terminat cu toate planşele. Acum o să ne mai uităm o dată la ele, eu o să citesc

ce aţi spus şi vreau să-mi arătaţi cu degetul pe planşă şi să-mi explicaţi unde aţi văzut, ce aţi văzut şi ce anume

din planşă v-a făcut să vedeţi acel lucru, aşa încât să pot şi eu

să văd ca şi dvs. Inţelegeţi?”

Partea esentiala a acestor instrucţiuni este că examinatorul vrea să vadă aşa cum vede

subiectul. Odată ce persoana arată că a înţeles procedura de anchetă, ea poate începe. Planşa I este înmânată

respondentului şi examinatorul spune: “Aici aţi spus…” şi termină fraza cu o lectură fidelă a primului răspuns.

Dacă respondentul a înţeles natura sarcinii, el va începe să indice principalele trăsături ale obiectului perceput.

Dar dacă el spune numai “Da, aşa este”, examinatorul trebuie să reia instructajul: “Staţi puţin, vreau să văd aşa

cum vedeţi şi dvs. Arătaţi-mi unde este şi ce il face să semene cu ce aţi văzut.”

Fiecare răspuns trebuie anchetat începând cu lectura fidelă a răspunsului subiectului.

Subiectul cooperant va înţelege sarcina rapid şi va furniza examinatorului suficiente informaţii pentru a scora

adecvat răspunsul. În aceste condiţii optime, sunt necesare foarte puţine întrebări sau comentarii din partea

examinatorului, iar în unele cazuri nu este nevoie de nici o întrebare.

Evident, examinatorul trebuie să ştie cum se codifică răspunsurile pentru a conduce adecvat ancheta. Pe măsură

ce subiectul elaborează pe marginea răspunsului, examinatorul trebuie să

analizeze informaţia dată în lumina tuturor posibilităţilor de scorare. Ancheta nu trebuie realizată în grabă.

În anchetă, sarcinile examinatorului se diversifică. El trebuie să realizeze următoarele

operaţii:

8

1) să noteze cuvânt cu cuvânt tot ce explică subiectul

2) să se uite pe planşe să vadă ce îi arată subiectul

3) să pună întrebări atunci când informaţiile sunt insuficiente pentru scorare

4) să noteze pe foaia de locaţie zona din planşă la care se referă răspunsul respectiv.

Întrebările care se pun subiectului pentru a completa informaţiile sau a clarifica un

răspuns sunt întotdeauna indirecte, pentru a nu dezvălui nimic din scorare sau intepretare. Un răspuns este

considerat clarificat dacă, în urma anchetei, examinatorul a aflat cele trei component majore ale scorării: (1)

Locaţia (Unde este?), (2) Determinanţii (Ce îl face să semene cu?) şi (3) Conţinutul (Ce este?).

Exemple de întrebări:

Faza de răspuns

Planşa I

1. Aici văd un liliac.

Anchetă

Planşa I

1. (Examinatorul repetă R subiectului)

Subiectul: “Da, uite are formă de liliac” (nu arată nimic pe planşă)

Informaţii date : determinantul (“formă de liliac”) şi conţinutul (“liliac”)

Informaţii absente: locaţia (Unde?)

Întrebări permise: “Nu înţeleg unde îl vezi, vrei să-mi arăţi cu degetul pe planşă?” sau “Vrei sa-mi arăţi

conturul liliacului?”

Subiectul: “Da, uite” (arată conturul liliacului).

Întrebări interzise: “E toată planşa sau numai o parte a ei?” sau “Îl vezi aici?” (E arată zona unde îl vede el).

Planşa IV

7. Un monstru

Planşa IV

7. (E: repetă R subiectului)

S: “Da, aici” (arată conturul).

9

Informaţii date : locaţia (pentru că a arătat conturul) şi conţinutul (“monstru”).

Informaţii absente : determinantul.

Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl vezi, vrei să-mi explici?” sau “Ce-l face să pară monstru?”

sau “Ce anume din planşă te-a făcut să vezi un monstru?”

S: “Păi e foarte mare, uite picioarele, corpul şi capul.”

Întrebări interzise: “E din cauza formei (a culorii)?” sau “Te-a influenţat forma (sau culoarea)?”

Planşa IX

19. Ar putea fi şi...o chestie...cu picioare.

Planşa IX

19. (E repetă R subiectului)

S: Da, e mare, are nişte picioare mari (arată zona din planşă)

Informaţii date: locaţia (S a arătat unde a văzut) şi determinantul (forma petei de cerneală).

Informaţii absente: conţinutul (ar putea fi animal, om sau om fictiv)

Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl vezi, vrei să-mi explici?” sau "Arată-mi părţile lui"

S: Da, e un fel de gândac mare.

Întrebări interzise: “E animal sau om?” sau

“Unde are capul?”

Ocazional, un subiect extrem de rezistent va fi foarte vag în timpul anchetei, spunând:

“Pentru că aşa arată”. Examinatorul trebuie să stăruie şi să nu permită subiectului să fie evaziv.

Poate fi necesar să reluăm explicarea procedurii, dar uneori un comentariu cum ar fi: “Ştiu că

pentru tine seamănă, dar ajută-mă să văd şi eu” poate fi suficient.

Anchetarea cuvintelor-cheie. Cuvintele-cheie sunt acele cuvinte sau expresii care sugerează indirect faptul că

este posibil ca subiectul să fi folosit o anumită caracteristică a petei de cerneală (culoare, culoarea acromatică,

mişcare, nuanţe, simetrie). Pentru a fi anchetate, cuvintele-cheie trebuie să apară fie în faza de răspuns, fie in

anchetă. Majoritatea cuvintelor cheie sunt adjective, dar nu întotdeauna.

De exemplu, la planşa VI e răspunsul : “Blană de animal.” În anchetă subiectul spune : «  E toată planşa. Capul, picioarele şi

are un aspect pufos. «  Cuvântul pufos sugerează indirect ideea că subiectul a folosit în elaborarea răspunsului o anumită

caracteristică a planşei, care e importantă pentru scorare: diferenţe de nuanţă. Cuvântul cheie se anchetează separat, tot indirect:

Ai spus că are un aspect pufos. «  sau «Ce anume din planşă o face să pară pufoasă ? « , « Ce anume din planşă te duce cu

gândul că e pufoasă ? «

10

Cuvintele cheie din protocol se depistează după ce ştim scorarea. Un protocol bine scorat este pe jumătate interpretat.

5. Faza de scorare a răspunsurilor

Presupune transformarea limbajului subiectului într-un sistem de semne, “sistemul limbajului Rorschach”. Urmează ca acele

semne să fie sintetizate la sfârşit şi din această sinteză să rezulte interpretarea testului. Nici un scor sau răspuns separat nu este

relevant pentru o anumită trăsătură, ci doar în corelaţie cu alte scoruri.

Criteriile schemei de scorare :

Locaţia răspunsului - unde anume a văzut ceea ce a văzut.

Scorurile de la locaţie ne dau informaţii despre stilul cognitiv al subiectului, rezolvarea de probleme şi luarea deciziilor.

Calitatea dezvoltării (DQ)

Scorurile ne arată cât de sofisticat sau de simplist este modul în care subiectul abordează situaţiile, problemele. De asemenea,

arată cât de complex sau de superficial este când se confruntă cu problemele.

Determinantul răspunsului

Scorurile ne arată ce caracteristici ale petei de cerneală a folosit subiectul când a dat un răspuns: forma, culoarea, diferenţa de

nuanţă, simetria, mişcarea.

Determinantul ne dă informaţii despre latura afectivă. Unii dintre determinanţi dau informaţii şi despre funcţionarea

cognitivă a subiectului.

Calitatea formei (FQ)

Scorurile ne arată cât de bun este contactul cognitiv cu realitatea, sau cât este de convenţional. Dă informaţii despre simţul

realităţii.

11

Conţinutul răspunsului.

Se referă la ce vede efectiv subiectul. În general conţinuturile dau informaţiii despre imaginea de sine şi relaţiile interpersonale.

Răspunsurile banale (P)

Indică acele răspunsuri ce apar foarte des în populaţia de subiecţi (1/3 din eşantion). Ele ne arată cât de convenţional gândeşte

şi reacţionează subiectul.

Scorul z (activitatea de organizare a planşei)

Ne arată care este forţa asociativă a subiectului, energia lui asociativă. Se referă la apacitatea lui de a organiza mental datele

unei probleme sau câmpul perceptiv.

Exemple la planşa X: “ Doi crabi. “ , “ Doi crabi care ţin o frunză în cleşti”, “ Doi crabi care se uită unul la celălalt.”  La

ultimul răspuns, scorul z este cel mai mare.

Este un scor care corelează cu unele subscale de inteligenţă. Ne arată şi unele tendinţe obsesionale sau paranoide.

Scoruri speciale

Sunt de două tipuri: Cognitive ( dau informaţii despre distorsiunile de la nivelul comunicării, logicii, realismul răspunsurilor) şi

Afective ( dau informaţii despre despre imaginea de sine, relaţiile interpersonale).

6. Informaţii date de test despre personalitatea subiectului

Capacitatea de autocontrol şi toleranţă la stres, sursele de stres şi resursele subiectului.

Aspecte ale afectivităţii subiectului:

- cum îşi controlează exprimarea emoţiilor,

- cât de mari sunt resursele emoţionale,

- cât de clar sau de confuz este în sentimente,

12

-cât de stresat afectiv şi care e natura stresului.

3. Aspecte ale imaginii de sine a subiectului :

- cât de realist se percepe,

- nivelul stimei de sine,

- obsesiile şi fantasmele ce invadează imaginea de sine.

4. Aspecte ale relaţiilor interpersonale:

– modul în care-i percepe pe ceilalţi: pozitiv sau negativ, realist sau nerealist,

- cum se relaţionează la ceilalţi,

- cât de eficient sau inert este în relaţiile sociale.

4. Calitatea inteligenţei:

- modul în care subiectul ia decizii şi rezolvă problemele,

- cât de intact este simţul realităţii, contactul cu realitatea,

- cât de sofisticat sau de simplist este subiectul în gândire,

- cât de clară sau de distorsionată este gândirea lui,

- cât de conformist sau neconvenţional gândeşte şi acţionează subiectul.

7. Avantaje şi limite ale testului

Avantajul principal este acelă că oferă multe informaţii despre subiect şi cuprinde multe aspecte ale vieţii lui psihice.

Poate fi aplicat pe categorii de populaţie foarte diferită, inclusiv copii

Ambiguitatea stimului îl face să fie mai greu de trişat de subiect şi acesta este liber să dea un răspuns individual.

Limitele se referă la faptul că aplicare, scorarea şi interpretarea testului consumă mult timp, ceea ce-l face să fie greu de

aplicat în clinică. Deasemenea timpul de învăţare a testului este mare.

13

8. Bibliografie:

1. D. Anzieu, C. Chambert - Les methods projective, PUF, Paris, 1992, tradus în româna la ed Trei

2. N. Dumitraşcu- Tehnici proiective în evaluarea personalităţii, Ed. Trei, Bucureşti, 2005

3. Exner, J.Jr. – Primer of Rorschach Interpretation, Rorschach Workshop, Asheville, 2000

4. Exner, J.Jr – The Rorschach – A Comprehensive System. Vol. 1: Basic Foundation, third edition, John Wiley

& Sons, Inc., 1994

5. Exner, J.Jr - The Rorschach – A Comprehensive System. Vol. 2: Basic Foundation, second edition, John

Wiley & Sons, Inc., 1991

6. Exner, J.Jr – Workbook of Rorschach Scoring, fourth edition, Rorschach Workshop, Asheville, 1995

7. Weiner, Irving, Greene, Roger- Handbook of Personality Assessment, John Wiley and Sons, Inc, 2007

14