curs 6

UUNNIIVVEERRSSIITTAATTEEAA DDEE MMEEDDIICCIINNĂĂŞŞII FFAARRMMAACCIIEE DDIINNCCRRAAIIOOVVAA 22000099FFaaccuullttaatteeaaddeeMMeeddiicciinnăă–– AAnnuull 22PPssiihhoollooggiieemmeeddiiccaallăă

1

PPSSIIHHOOLLOOGGIIEE MMEEDDIICCAALLĂĂCCuurrss 77

PSIHOLOGIA STĂRILOR TERMINALE(MOARTEA CA PROBLEMĂ A PSIHOLOGIEI MEDICALE)

“ Moartea nu are obiectivitate clinică sau logică. E parte din ciclul vieţii, etapă, adesea temporară şi, uneori, vindecabilă.” ( Lyall Watson – 1987)

3.8.1. Geneza culturală a fricii de moarteDacă am contabiliza afirmaţiile majorităţii oamenilor, cel puţin a celor trecuti de vîrsta

copilăriei, am putea considera că teama de moarte este una din cele mai frecvente temeri umane,am putea spune fără să greşin că este teama fundamentală a omului, că este, prin urmare, oatitudine naturală şi explicabilă. În realitate, atitudinea faţă de moarte este în mare măsură oatitudine culturală şi nu naturală, dependentă în mod complex de starea de sănătate fizică şi maiales, de starea sufletească dar şi de ceea ce ştim şi credem despre această problemă. Există maimulte interpretări ale acestei temeri, rezultat al evoluţiei omului pe de o parte şi al evoluţieicivilizaţiei pe de altă parte.

Atitudinii faţă de moarte i s-a dat mai întîi o explicaţie biologică. În mod curent sevorbeşte de ”instinctul de conservare” care ne-ar obliga (prin mijlocirea reacţiilor organice,vegetative, afective) să ne ferim de moarte, să căutăm să o evităm, să ne fie teamă de ceea ceconstituie un risc pentru viaţă. În lumea animală însă întîlnim deseori cazuri în care sacrificiulindividului în interesul progeniturii şi al speciei reprezintă regula,sacrificiu considerat ca spectnatural în ciclul existenţei organismului.La om, îmbătrânirea, ducând în mod implacabil spremoarte naturală, este plauzibil să admitem existenţa unui instinct care să-l facă ( desigur, pe omulfoarte bătrân şi suferind) să dorească împlinirea acestei fatalităţi

Sigmund Feud afirma că dinamica psihicului, energia acestuia, este generată deinconştient, zona profundă a psihicului unde funcţionează două instincte fundamentale : instinctulvieţii (identificabil cu libido) şi instinctul morţii (etichetat ca morbido). Se poate vorbi şi despreEros în opoziţie cu Thanatos. În relatie cu mitologia putem vorbi de Eros ca început, existenţă,viaţă în opoziţie cu Thanatos ca moarte, descompunere, sfîrşit. Insinctul morţii ar fi o tendinţăinerentă în orice viaţă organică pentru a se întoarce la o stare mai timpurie, anorganică aexistenţei, pentru a declanşa un nou ciclu care începe cu creaţia, naşterea şi se sfîrşeşte cumoartea.

Mircea Eliade în “Istoria Religiilor” a arătat că la multe popoare “frica de moarte” începeprin a fi o frică de morţi. În mentalitatea primitivă, mortul nu este complet lipsit de “viaţă” (defapt în concepţia animistă întreg universul este însufleţit), el este capabil să facă rău celor vii. Prinmetamorfozare, această stare de spirit poate fi aşezată atât la originea unor forme de cult almorţilor, cât şi la originea unor forme de teamă de moarte.

Argumente de natură culturală pot explica de ce pentru unele popoare moartea putea fi“fericită”. Moartea fericită, euthanasia, în sensul etimologic al acestui cuvânt, poate ficondiţionată, la unele popoare aflate pe o treaptă mai evoluată a civilizaţiei, de semnificaţia ei(martiriul creştinilor) sau de situaţia omului în momentul morţii. Vikingii credeau că ajung în


2

Walhala dacă mor cu sabia în mână, luptând iar Dacii se bucurau şi petreceau la moarteasemenilor lor considerînd că această trecere era pe de o parte izbăvitoare pentru necezurile lumiiacesteia iar pe de altă parte comuniunea cu Zamolxe, cu cealaltă lume aducea bucuria şi fericireaneîntîlnite pîna atunci.

Geneza culturală a imaginii terifiante despre moarte, a fost examinată, printre alţii şi de I.Biberi. Iconografia morţii, reprezentarea ei alegorică, exprimă variabilitatea atitudinii umane înfaţa morţii, în funcţie de epoca istorică, dă un echivalent al sensibilităţii colective, dar eainfluenţează la rândul ei atitudinea. Este de menţionat opoziţia dintre reprezentarea morţii de cătreantici, vădind un calm surâzător şi respirând o melanolie resemată ce denotă acceptarea acestuifinal ca pe un fapt natural, şi între simbolizările evului mediu, înfăţişând pe zidurile instituţiilorschelete sau forme în putrefacţie sau descompunere.

Obsesia morţii şi reprezentarea ei terifiantă se datorează, pe de o parte, influenţeicreştinismului, şi pe de altă parte, frecventelor epidemii care decimau populaţia Europei; printreaceste epidemii, un rol însemnat revine celor de ciumă. Pesta, sau “moartea neagră”, prinincapacitatea omului de a o stăpânii, a contribuit în mare măsură la încetăţenirea ideii de moarteca blestem, ca pedeapsă divină, lovid “din senin” şi constituind astfel o ameninţare continuă.Scheletul (şi mai ales craniul) care la antici nu era decât un “memento mori”, devine un simbol alsensibilităţii obsedante care îngrozeşte la o simplă vedere şi declanşează atitudini şi conduite derespingere absolută a eventualităţii morţii.

Şi în actualitate, în iconografia modernă, continuă să răzbată ideea fundamentală aopoziţiei dintre viaţă şi moarte, între ele nefiind nici o punte de comunicare. Opoziţia aceastapoate fi privită, pe de o parte, ca un rezultat al observaţiei superficiale şi vulgare, a unei filozofiide viaţă rigide, limitate şi superficiale iar pe de altă parte, ca tendinţă a spiritului uman de a operacu elementele antipodice şi simetrice.

În cultura armonioasă, echilibrată a vechilor greci se regăseşte filosofia acceptăriidestinului implacabil, omul modern caută, dincolo de imaginea trupului lipsit de viaţă, altesensuri morţii şi (dezorientat de răspunsuri) ajunge să nu mai înţeleagă şi/sau să nege sensulvieţii. Literatura romantică a secolului al XIX-lea a prezentat de multe ori moartea ca un obstacolsuprem, dar frecvent, la realizarea speranţelor individuale, ajungîndu-se la tema morţii timpuriiprin boala. G. Leopardi plecă de la o realitate a timpului său, aceea a speranţei foarte reduse deviaţă, insistând asupra morţii prea timpurii, prin diverse boli, contagioase sau de altă natură,datorate condiţiilor de viaţă foarte precare, ignoranţei, etc. Majoritatea dintre noi ştim dinliteratură şi istoriografie că sclavii antichităţii, iobagii evului mediu şi alte categorii de persoaneau acceptat moartea (unii dintre ei), ca pe o eliberare de chinuri şi privaţiuni dar, în general, atîtprivirea istorică, longitudinală cît şi estimarea prezentă, transversală ne relevă omul ca pe o fiinţăce respinge vehement această idee, ce se opune cu toate forţele unei esemenea finalităţi. Înclinămsă credem că această atitudine este tot mai clară şi frecventă atît pentru că a crescut calitateavieţii (mai ales în ultimele decenii şi mai ales în zonele dezvoltate ale planetei) cît şi pentru că seconstituie o tot mai solidă şi constantă orientare teoretică şi practică de ocrotire a vieţii în generalşi a omului în special ( demersuri educaţionale, economice, de cercetare ştiinţifică,sanitare,etc).

Refuzul sau acceptarea morţii în funcţie de sensul ei personal, social, etc. este cu totulaltceva decât frica de moarte ca frică de necunoscut sau ca frică de a trece într-un tărâm deispăşire. Seneca, Cicero şi Platon, preconizau să întâmpine moartea cu dragoste şi nu cu supărare.G. Barbarin observă că moartea reprezintă un salt atât de mare în necunoscut, încât, chiar printrecele mai aventuroase firi, nu se găsesc persoane care să simtă nevoia de a-şi satisface, murind,curiozitatea.


3

3.8.2. Psihologia clipei de moarteG. Barbarin şi-a propus să demonstreze că, în general, imaginea despre moarte ca

încheiere înfricoşătoare a vieţii, nu corespunde realităţii psihologice, şi că ea ţine de legende curăspândire limitată în spaţiu şi timp. “Moartea” cu majuscule, craniul, cu orbitele goale, suntopera pictorului de icoane şi biserici, a zugravului şi a poetului sau scriitorului. În realitate,moartea nu are “nici înfăţişare, nici esenţă, nici personalitate”. Ceea ce ne înspăimântă nu este defapt moartea noastră, ci moartea celuilalt, ale cărei faze se desfăşoară dinamic în faţa noastră şi,desigur, eventualitatea ca noi înşine să ajungem în această situaţie, ipostază cu atît mai probabilăcu cît starea de sănătate este mai precară şi vîrsta este mai înaintată. Oricum încercăm să privimaceastă problemă, trebuie să recunoaştem că fiecare înmormîntare la care asistăm ne reaminteşteefemeritatea vieţii chiar şi acolo unde întîlnim longevitate Viaţa şi experienţa socială au făcu dinmoarte ceva exterior, un fel de spectacol, în timp ce acest act ar trebui să rămână un act intim.

Mahatma Gandhi a opus teama de moarte a hindusului, atitudinii arabilor şi afganilor,care nu văd în moarte numai neantizarea, spaima descompunerii ci, adesea sacrificiul pentrucauze religioase ( “războiul sfînt”). R. P. Huc a observat numeroşi chinezi murind “fără a se luptacu moarea”, stingându-se ca o lampă fără ulei. Rădăcina luptei cu moartea se găseşte în rezistenţaoricărei creaturi conştiente faţă de gândul dispariţiei sale, rezistenţă determinată de mândrie, deobişnuinţă sau de spaimă dar atitudinile complexe, diverse prezentate mai sus întăresc ideeagenezei şi dezvoltării culturale a fricii faţă de moarte.

Unii autori recunosc că frica de moarte este larg răspândită printre oameni, dar esterelativ uşor de învins, ceea ce ar constitui un argument împotriva ideii că ea ar fi expesia unuiinstinct, instinctul ca structură psihofiziologică desfăşurîndu-se după schema specifică, fărăposibilitatea controlului voluntar. Într-adevăr, frica de propria moarte păleşte sub influenţa altoremoţii sau chiar sub influenţa unor impulsuri momentane sau în comparaţie cu acestea. Desigurcă un părinte care simte pericol de moarte pentru copilul său trece peste propriile temeri care seestompează. Este cunoscut tipul de reacţie al celui aflat sub ameniţarea de a fi ucis, reacţie încadrul căreia se mobilizează toate forţele pe linia ripostei şi în vederea salvării, moment de maretensiune emoţională. Cînd vorbim însă despre persoana aflată în pragul morţii trebuie să fim deacord cu celebrul medic german Chr. Hufeland, care a trăit la începutul secolului al XIX-lea şicare, în lucrarea sa “Microbiotica”, scria că nici o teamă nu generează mai multă nefericire decâtteama de moarte şi că, această teamă scurtează durata vieţii. El credea însă, că această teamăpoate fi învinsă dacă ne familiarizăm cu ideea morţii. Epictet spunea că lucrul cel mai îngrozitordin moarte este ideea pe care ne-o facem despre ea. Un clinician celebru, sir Wiliam Osler, a luatnote detaliate cu privire la 500 de morţi la care a asistat. El spune că 90 dintre pacienţi au suferitdurere fizică, sau au avut alte suferinţe; 11 au arătat teamă (sau presimţire), numai 2 aumanifestat groază; câte unul a prezentat exaltare spirituală sau remuşcări amare. Pentru mareamajoritate însă, moartea a fost asemănătoare cu naşterea , în fapt un pas invers, opus acesteia, afost somn şi uitare. Pornind de la asemenea mărturisiri, Barbarin a susţinut teza morţii “dulci”.După el, durerea şi spaima nu pot să apară, de foarte multe ori, din cauza rapidităţii cu care seprecipită deznodământul, sau , în cazul multor boli, din cauza epuizării nervoase. Dupămanifestările patologice din apropierea morţii, autorul aminteşte trei tipuri de boli şi demorţi:

a) Cele în care nu apare delir, în care inteligenţa şi conştiinţa rămîn adeseori intactepână în ultima clipă şi în care moartea se produce prin cord sau plămân. Dinaceastă categorie fac parte majoritatea afecţiunilor medicale. Uneori se remarcăo stare de vioiciune premortală, iar “masca” muribundului este câteodată chiarextatică. Mulţi bolnavi mor resemnaţi, unii se calmează (după o perioadă deanxietate şi de agitaţie) şi pot elabora proiecte de viitor, sentimentul de “bine”


4

din ultimele clipe a fost consemnat sau admis de Barthez, Cabanis, Darwin etc.Istoria păstrează date despre excitaţia euforică premortală a împăratului Hadrian,a poetului Ronsard, etc. După Moreau de Tours şi Salinas, explicaţia acesteistări poate fi căutată într-o stare de excitaţie terminală a centrilor nervoşi(simpatici), în timp ce Legrand de Saulle emite ipoteza unei alimentărienergetice suplimentare a creierului;

b) Altă categorie de boli interesează secundar creierul; ele se pot însoţi de delir deobnubilarea sau pirderea conştiinţei sau pot evolua relativ asemănător cu celedin categoria anterioară, tulburările de conştiinţă apărînd doar în final.

c) În sfârşit, bolile care afectează direct creierul, boli în care tulburările deconştiinţă sunt constante, de diverse grade, calitativ sau cantitativ. Există,evident, mult mai multe situaţii, unele dintre ele mai puţin convenţionale şi greude categorisit.

3.8.3. Euthanasia Cuvînt compus, provenind din limba greacă (Eu- însemnînd bine iar Thanatos – moarte)

şi avînd semnificaţia de moarte bună, dulce, fără suferinţă. Pornind de la această idee s-a creat oteorie conform căreia este legitim să se suprime viaţa unei persoane bolnave incurabil şi avînddureri şi suferinţe mari. Conform acestei teorii pot fi luate în considerare două forme deeuthanasie.

Euthanasia pasivă ce constă în debranşarea de la aparatele de reanimare, de menţinereartificială a vieţii, moartea urmînd să fie naturală. Codul penal al celor mai multe state considerăacest demers ca pe un delict de non-asistenţă medicală a persoanei aflată în pericol.

Euthanasia activă ce presupune administrarea unei substanţe, aplicarea unei proceduricare să ducă la moarte, să grăbească şi deci să determine moartea în vederea eliberăriimuribundului de chinurile şi suferinţele agoniei. Justiţia consideră aceste acte, chiar dacă se facla cererea sau cu acordul bolnavului, ca omucideri iar pe autorii lor îi condamnă (nu la pedepsemari pentru că, de regulă, nu îi consideră criminali cu potenţial antisocial).

Se pune problema (şi se cere răspunsul) dacă cineva are dreptul să atenteze la viaţaaproapelui în intenţia de a pune capăt suferinţelor acestuia. Creştinismul şi iudaismul au tranşatde mult răspunsul, interzicînd în mod absolut şi categoric asemenea practici, socotind că durereaeste un semn (şi are valoare) de purificare a sufletului. Suferinţa agoniei reprezintă în acelaşi timpo formă aparte de salut, de rămas bun din partea muribundului pentru cei apropiaţi lui, persoanecare, in aceste momente, sînt şi mai aproape tocmai datorită acestei situaţii.

În această problemă, morala modernă face distincţia între:Euthanasia socială ca demers de a ucide persoanele tarate, bolnave incurabil pentru a

însănătoşi societatea, aspect ce capătă sens de eugenie, atitudine şi practică antiumană,antisocială, extremistă, întîlnită din păcate episodic în istoria omenirii (fascismul).

Euthanasia agonică, in sensul prezentat mai sus şi care antrenează la discuţii şideliberări pe cei apropiaţi bolnavului, medicii, juriştii,etc. Ce trebuie făcut? Cum trebuieprocedat?

Punctul de vedere al bolnavului în această privinţă poate fi evidenţiat din prezentareaurmătoarelor situaţii:

a. bolnav coştient, cu mari suferinţe, incurabil (fără dubii), cere şi revine cu cererea deeuthanasiere, familia ajungînd la aceeaşi convingere că trebuie să se pună capătsuferinţelor – situaţie clară, cînd forma pasivă poate fi pusă in practică (fără aprobarelegală, deci culpabilă dacă cineva face sesizare);


5

b. muribund care a semnat, anterior acestei stări, un testament în care se specificădorinţa lui de euthanasiere, în condiţiile în care ajunge să sufere, sfîrşitul seprelungeşte şi atunci nu mai poate să-şi exprime această dorinţă din cauza stării gravede boală; în această situaţie apare dilema – dacă ar fi conştient ar mai dori cuadevărat sa fie euthanasiat?;

c. bolav în agonie, inconştient, dînd episodic semne de viaţă doar în sensul în carecuvintele şi expresia mimico-gestuală dau informaţii că nu mai suportă suferinţa –situaţie neclară şi cu atît mai contradictorie şi conflictuală pentru aparţinători şimedici;

d. parţial conştient, muribundul este foarteaproape de marea trecere; nu cere nimic, nuimploră sfîrşitul iar din punct de vedere medical este clar că nu mai are şanse deremisie nici măcar de scurtă durată – situaţie relativ clară dar in care nu există cereredin partea subiectului;

e. inconştient, întreţinut de aparate în mod artificial, situaţie care este denumită deseori“legumă”, decerebrat dar fără să-şi fi făcut cunoscută intenţia – situaţie din nou clarădin punctul de vedere medical;

Din cele cinci situaţii putem considera două mai “justificate” pentru aplicarea măsurilorde euthanasie pasivă iar trei cu adevărat neclare dilematice. Impedimentul (şi cheia soluţiei) estedat de inconştienţa bolnavului. În aceste cazuri decizia este a doctorului. Ce să facă? Sădebranşeze bolnavul de la aparate? Să renunţe la a mai îngriji bolnavul? Să omoare? Să sesubstituie destinului, să devină stăpînul vieţii şi al morţii? !

Mărturiile unor mari handicapaţi, ale unor mari suferinzi, observaţiile multor medici ducla concluzia (nici ea foarte bine argumentată) că fiecare caz este unic şi că nu pot fi date “reţete”aplicabile universal. Unele dintre aceste prsoane acceptau, chiar cereau o formă de inervenţie ( dea nu mai păstra in viaţă cu orice preţ avortoni, nici măcar pentru experienţe, şansele lor pentru oviaţă normală fiind minime; de a se pune capăt suferinţelor atunci cînd nu mai există nici osperanţă), altele, dimpotrivă, acceptau viaţa lor aşa cum era, chiar bucurîndu-se de ea, necerîndintervenţii de natură euthanasiantă nici chiar în situaţii extreme, aşa cum au fost prezentate maisus.

La fel de împărţită este şi opinia publică pornind de la aceleaşi tipuri de argumente. Cinepoate spune cu adevărat cînd nu mai există speranţe atîta timp cît s-au mai întîlnit şi se maiîntîlnesc cazuri “miraculoase” de revenire la stare mai bună, chiar de vindecare? Cine poatepreciza, chiar în condiţiile actuale ale cunoaşterii şi aportului tehnic deosebit, unde şi cînd sepoate clar trasa linia de trecere dintre viaţă şi moarte? Şi, în plus, dacă se vor crea precedente,cine poate asigura că nu se vor face excese “motivate” medical dar mai mult motivate de interesemateriale (moşteniri, împărţiri ale averilor, etc)

Prin urmare, această problemă rămîne în dezbatere, credem, pentru încă o perioadă mailungă de timp, dar tebuie să fie mereu în atenţia celor responsabili sau implicaţi de (şi în) astfel desituaţii, aşa încît să nu se depăşească limitele în care,neacceptată legal dar acceptată tacit însituaţii cu totul speciale, euthanasia se practică sporadic.

3.8.4. Suicidul ca situaţie de autoadministrare a morţiiDefinită în modul cel mai simplu şi clar, sinuciderea este acţiunea prin care o persoană

îşi pune capăt vieţii. Poate fi un act raţional, de evaziune dintr-o situaţie imposibilă,inacceptabilă de boală incurabilă (cancer, S.I.D.A., etc) sau datorată unor imperative morale,religioase, filozofice(încălcarea accidentală a unor asemenea norme ce devalorizează persoana:incest, impunerea unei alte religii, omor din culpă, etc.) sau unor cauze personal-afective(iubireimposibilă). Cel mai frecvent, siucidul este un comportament cu sens şi valoare patologică de


6

autoagresivitate, făcînd parte din simptomatologia unor boli psihice grave, cu evoluţieîndelungată cum ar fi depresia, schizofrenia, demenţa, starea confuzională, etc.

Între teoriile explicative ale comportamentului autolitic amintim, în continuare, cîtevadin cele mai cunoscute

Psihanaliza (Freud) consideră suicidul ca pe un act de agresivitate întoarsă către sine prinvictoria instinctului morţii asupra celui al vieţii, un act de descărcare şi purificare profundă(catharsis) dar un act de omucidere. Se omoară pe Sine pentru că s-a identificat cu cineva pe caredoreşte să-l ucidă, acest act producîndu-se pe fondul unui proces de disoluţie a personalităţii.

Menninger afirmă că suicidul este un act ce exprimă în acelaşi timp dorinţa de a muri,dorinţa de a comite omorul şi dorinţa de a fi omorît, pe fondul unei conflictualităţi intrapsihiceinsolubile.

Durkheim(1897) oferă o teorie explicativă de natură socială, pornind de la dezordineasocială, de la fenomenul de răsturnare a valorilor, de devalorizare a acestora şi dedezorientare(anomie), de la slăbirea legăturilor dintre oameni şi deci de la însingurare. El aobservat că rata sinuciderilor creşte pe măsură ce se reduce relaţionarea şi comunicarea. Însocietăţile vest-europene, în ciuda nivelului de trai foarte ridicat acest fenomen este tot maivizibil. În Franţa numărul deceselor prin suicid este mai mare decît cel prin accidente decirculaţie şi , de cîţiva ani, este mereu în creştere.

Este cert că, în determinismul actului suicidar, se găsesc mai mulţi factori acţionîndconjugat dintre care mai importanţi ni se par:

- cei sociali - inegalitate de şanse, anomie, însingurare;- cei personali, psihologici – stări marginale, boli psihice, conflicte existenţiale majore.

Pornind de la aceste considerente putem evidenţia cîteva ipostaze suicidare, cîtevatipuri de sinucigaşi, astfel:

1) depresivul, melancolicul, care, după insuccese repetate(şomaj, de ex.), dupăpierderea unor persoane foarte apropiate (uneori chiar fără pirderi mari, reale)dezvoltă sisteme complexe de trăiri şi judecăţi cu tematică şi coloratură deinutilitate, zădărnicie, eşec existenţial, tristeţe profundă, lipsă de speranţă,scăderea drastică a poftei de viaţă, a elanului vital, a activismului şi angajării, amotivaţiei pentru relaţionare şi comunicare; ajunge apoi să nu se mai poatăproiecta în viitor, pierde semnificaţia valorii vieţii, a sensului şi rostului vieţii,singura opţiune pe care o reiterează mintal de nenumărate ori, este sinuciderea,ca o izbăvire a unei dureri sufleteşti ce devine insuportabilă, după ce, săptămînisau luni de-a rîndul, a fost sîcîitoare, chinuitoare, epuizantă şi imposibil deînlăturat; între bolile psihice, depresia prezintă cel mai ridicat risc suicidar;

2) persoana delirantă, ajunge(mai rar decît depresivul) la suicid fie intracritic, încontextul ideilor ei delirante(delir de persecuţie cu timie negativă), fie intercritic,planificîndu-şi “ieşirea” din lumea care nu o înţelege şi nu o acceptă, care îieste străină, cu care nu se potriveşte şi, în plus, o “obligă” la un tratament căruianu-i vede rostul; aici includem şi persoanele cu structuri schizoide, rigide,fanatice, care recurg la suicid pentru a “pedepsi “ pe cei cu o altă orientareculturală, filozofică, pe cei cu care sînt în conflict, etc(unii fundamentaliştimusulmani mai ales), în cadrul unor acte cu caracter terorist; aici putem includesi sinuciderile în cuplu sau cele colective unde, pe fondul unor fenomene de


7

contagiune, prin îndoctrinare, persuasiune şi sugestie, acest act se realizează îngrup(membrii unor secte);

3) persoana confuză, deteriorată psihic, demenţiată ajunge uneori la acte deautoagresiune cu finalitate autolitică, în contextul unor manifestări critice deagitaţie psihomotorie(cînd de fapt manifestă auto şi heteroagresivitate), şi, rar, laacte de suicid planificate şi puse în practică în perioadele de relativăcompensare, de relativă limpezire a cîmpului conştiinţei, realizînd situaţiadevalorizantă în care a ajuns, povară şi pericol pentru sine şi pentru cei din jur.

4) persoana aflată într-un impas existenţial deosebit (pierderea slujbei, a averii,a demnităţii, etc), care îşi planifică, tot pe un fundal timic negativ dar nu de nivelpsihotic, avînd conştiinţa clară iar capacitatea de evaluare a situaţiei şi dealegere, conservată;

5) persoana care se sinucide printr-un act impulsiv-anxios, cu îngustareaconştiinţei, cu imposibilitatea ca, atunci, în acele perioade de timp relativ scurte,să se mai proiecteze în viitor (raptus anxios, autoagresiv), fără premeditare,aflînd o veste ce-i pune in pericol existenţa(că are cancer sau SIDA).

Sinuciderea este mai frecventă la persoanele în vârstă, acestea fiind puse mai des însituaţii sociale favorizante(şomaj, pensionare, scăderea drastică a valorii lor sociale) şi avînd maifrecvente condiţii psihice interne predispozante(îmbătrînirea înseamnă reducerea capacităţiloradaptative, apariţia multor suferinţe fizice, reducerea substanţială a trăirilor de satisfacţie şiplăcere, imposibilitatea retrăirii vieţii, deci a altei şanse).

Statisticile arată că cele mai multe sinucideri(persoane tinere cu standard socio-economicbun, nefiind din categorii cu risc) sînt tentative “reuşite”, sînt, în faza lor iniţială, reacţii saucomportamente demonstrative, reacţii care vor doar să atragă atenţia asupra impasului existenţialîn care se află persoanele care le pun în practică. Adesea, calculînd greşit doza de substanţeingerate, rezistenţa sforii, înălţimea la care se află, adîncimea apei sau timpul necesar pentru ointervenţie salvatoare, aceste persoane comit un suicid pe care de fapt nu-l doreau.

Ni se pare îngrijorător faptul că, în ultimii ani, rata suicidului infantil şi mai ales juvenileste în creştere, fapt ce ar trebui interpretat ca un serios semnal de alarmă atît pentru familie,şcoală, grupul social mai larg cît şi pentru structurile şi organismele statului care auresponsabilitate pe această direcţie.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIREØ Concepţii privind frica de moarte şi atitudini în faţa morţii.Ø Teama de moarte ca atitudine culturală;Ø Instinctul vieţii şi instinctul morţii la Freud.Ø Imaginea morţii în diferite epoci şi culturi.Ø Moartea “fericită” (euthanasia)..

curs 6

Documents