Partea 1

A. HIDROLOGIE MEDICALĂ

Apa acoperă aproximativ 71% din suprafaţa globului. Hidrosfera propriu-zisă este compusă din: mări

şi oceane 97,2%, ape continentale profunde 2,15%, ape de suprafaţă 0,3%, gheţari 0,38%, vaporii din

atmosferă 0,01%.

Apa prezintă anumite proprietăţi specifice: căldură specifică mare, căldură latentă de vaporizare,

densitate maximă în stare lichidă la +4°C, tensiune superficială şi constantă dielectrică (permitivitate) mari,

transparenţă pentru lumina vizibilă, plasticitate.

1. Rolul apei în organism este important, în primul rând, chiar prin proporţia acesteia în organismul

uman: plasma conţine 90% apă, ţesutul osos, 25-30%, ţesutul gras, 20% apă.

În ţesuturile tinere, proporţia de apă este mai mare: la nou născut 70% este apă, în timp ce la un adult

din 70 kg, 46 kg sunt reprezentate de apă, ceea ce înseamnă puţin peste 65%, iar la bătrân cantitatea de apă

este mai puţină.

Şi în organismele vegetale procentele de apă sunt importante: 80% în frunze, dar numai 14% în seminţele

uscate. Unele organisme inferioare, când sunt lipsite temporar de apă, îşi încetează aparent orice manifestare

vitală, dar cum beneficiază de o cantitate cât de mică de apă, îşi revin la normal. Omul poate trăi până la 30

de zile fără hrană, dar fără apă, numai 4-5 zile. Dacă apa ţesuturilor scade cu numai 15%, viaţa omului

încetează (Zamfir, Munteanu, în Mănescu, 1984).

Apa este, totodată, elementul esenţial pentru desfăşurarea tuturor proceselor fiziologice: absorbţie,

difuziune, excreţie. Totodată, ea contribuie la întreţinerea homeostaziei corpului, adică la menţinerea

constantelor de bază ale organismului: izotonia (menţinerea echilibrată a presiunii osmotice), izotermia

(proprietatea organismului de a-şi menţine temperatura internă constantă), echilibrul acido-bazic,

metabolismul.

Nevoile fiziologice de apă ale omului se estimează la aproximativ 2 500 ml zilnic. Bilanţul realizat între

aportul de apă şi eliminarea apei din organism este pozitiv sau negativ. Reglarea volumului de apă din

organism se face atât pe cale nervoasă (hipotalamus), cât şi pe cale hormonală (hipofizo-suprarenală).

Pierderile de apă zilnice ale organismului se realizează prin urină (1 500 ml), fecale (150 ml), tegumente

(500 ml), pulmoni (350 ml). în condiţii de efort fizic deosebit sau într-o ambianţă termică ridicată, pierderile

de apă prin tegumente şi pulmoni pot fi crescute şi atunci şi aportul de apă trebuie să fie crescut.

Volumul constant de apă din organism este reglat de senzaţia de sete crescută, care apare când pierderile de

apă ating 0,5% din greutatea corpului.

Aportul de apă se realizează prin ingestie şi prin apa formată în cursul metabolismului proceselor oxidative.

Prin metabolizarea a 100 gr. lipide, rezultă 107 gr. apă, la 100 gr. proteine, 41,3 gr. apă, la 100 gr. alcool,

117,4 gr. apă. Un regim mixt obişnuit produce 300-350 gr. apă zilnic sau 14 gr./100 cal.

Apa şi sărurile sunt indispensabile în toate procesele chimice şi fizice vitale. Orice tulburare sau abatere cu

+/-10% a apei, a sărurilor, a fiecărui electrolit în parte, a raportului între diverşi anioni sau cationi, duce la

tulburări grave şi, în cele din urmă, la moarte.

Folosirea apei pentru băut constituie o necesitate fiziologică a organismului uman. Dar există şi o necesitate

a aprovizionării cu apă a colectivităţii, care influenţează indicatorii de morbiditate specifică.

Bolile transmisibile sunt favorizate de circulaţia apei, dar există şi boli determinate de compoziţia chimică a

acesteia. Apa influenţează nivelul de igienă a unei colectivităţi, contribuind la întărirea sănătăţii. Călirea

organismului prin apă favorizează funcţiile fiziologice de termoreglare a organismului. Apa caldă produce

vasodilataţie periferică, scade sensibilitatea pielii, are efect calmant asupra sistemului nervos. Apa rece

antrenează vasoconstricţie periferică, intensifică circulaţia, creşte sensibilitatea pielii, tonifică organismul.

Alternanţa de apă rece -apă caldă măreşte rezistenţa nespecifică a organismului la infecţii. În acest sens, este

cunoscută şi astăzi „Cura de apă... pentru vindecarea boalelor" de pastorul bavarez Sebastian Kneipp, între

altele, plimbarea cu picioarele goale, dimineaţa, pe iarba acoperită de rouă, tot aşa cum şi azi se utilizează

prişniţa, a medicului Prisnitz.

Cantitatea de apă necesară pentru nevoile publice variază între 25-60 l/om pe zi, până la 280 l/om pe zi, în

funcţie de zona şi gradul de dotare a clădirilor -instituţii, unităţi de învăţământ, policlinici, restaurante, pieţe

etc, pentru spălatul şi stropitul străzilor, pentru industria locală etc.

2. Circuitul apei în natură. Apa de la suprafaţa oceanelor, mărilor, fluviilor, lacurilor se evaporă şi trece în

atmosferă, sub formă de vapori, formând norii, care circulă şi ajung în zone cu temperaturi mai scăzute,

unde condensează şi cad la suprafaţa pământului, sub formă de precipitaţii. Dacă solul este permeabil,

acestea se infiltrează în interiorul pământului, până ajung la un strat impermeabil, devenind apă subterană,

care curge în sensul înclinării straturilor, până ajunge la suprafaţă. Dacă solul este impermeabil, apele din

precipitaţii se scurg pe suprafaţa solului, devenind ape curgătoare sau stătătoare.

3. Sursele de apă. Apele meteorice provin direct din precipitaţii atmosferice. Ele nu îndeplinesc cerinţele

igienice (prin impurificări din atmosferă şi de la sol cu substanţe organice şi anorganice) şi nu sunt indicate

pentru alimentare ca apă de băut (debit variabil, redus, gust fad, datorită lipsei de săruri, cu conţinut crescut

în germeni microbieni). Apa meteorică este bună de spălat şi de gătit, fiind o apă moale (fără Ca, Mg).

Apele subterane prezintă un mod de filtrare direct, în funcţie de sol.

Solurile cu permeabilitate redusă au o bună capacitate de filtrare, substanţele impurificatoare în suspensie,

germenii, ouăle de paraziţi sunt reţinute, apa se încarcă cu CO2 şi are o acţiune mai puternică de dizolvare a

sărurilor. Sunt ape dure, cu o cantitate de substanţă minerală crescută.

Solurile cu permeabilitate crescută (ex. solurile calcaroase) permit ca apa să se infiltreze rapid prin crăpături,

prin roadere şi dizolvare, crăpăturile se lărgesc, poluarea este intensă, contaminarea poate proveni chiar de la

mari distanţe, provocând boli hidrice: febră tifoidă, dizenterie.

În funcţie de adâncime, apele se împart în două categorii.

Apele freatice se găsesc între_două straturi impermeabile, cel inferior permite acumularea apei, cel superior

asigură protecţia ei. Se află adesea sub presiune. Au o puritate mare. Au debit constant, iar proprietăţile

fizice şi chimice variază puţin. Se caracterizează prin concentraţii mari de săruri, iar conţinutul de oxigen

este redus. Compoziţia minerală depinde de natura rocilor traversate. În funcţie de cantitatea de săruri, pot fi

folosite ca ape de băut sau numai pentru nevoi industriale şi urbanistice (alimentarea băilor, încălzit). Pot fi

poluate prin tehnicile tuburilor de foraj, fisuri, excavaţii la nivelul solului, iar eventualii germeni patogeni,

ajunşi în apele subterane pot avea o viabilitate îndelungată (prin lipsa radiaţiilor solare, prin concurenţa

microbiană redusă etc).

Apele de suprafaţă provin din precipitaţii atmosferice, din topirea zăpezilor şi din izvoare. Curg la suprafaţa

solului şi spală suprafaţa lui, antrenează impurităţile (germeni microbieni, suspensii, pesticide, fertilizanţi

etc). Ele sunt folosite în diverse scopuri: menajere, industriale (energie electrică), agricole (piscicultura),

cultură fizică şi sport. Proprietăţile lor fizice, chimice şi biologice se pot deteriora în special, după deversări

de ape reziduale şi fecaloid-menajere, astfel încât nu pot fi folosite decât după o prealabilă tratare şi

dezinfectare.

În apele curgătoare debitul variază în funcţie de precipitaţii, compoziţia chimică depinde de alimentarea

superficială (precipitaţii şi topirea zăpezilor) şi de cea subterană, germenii patogeni sunt transportaţi uneori

în timp foarte scurt la mari distanţe, favorizând epidemiile de febră tifoidă sau dizenterie. Există condiţii de

dezvoltare a microflorei saprofite, adesea patogenă, aşa încât obiceiul de a folosi apa râurilor care

traversează localitatea (aşa-numita aprovizionare neorganizată) este periculoasă.

Apele stătătoare cuprind lacuri naturale care, în zonele de munte au, în general, apă foarte pură, dar cele din

apropierea centrelor populate pot prezenta grade accentuate de poluare, şi lacuri de acumulare. Înainte de a

fi construite, ele necesită măsuri speciale pentru prevenirea poluării viitorului lac şi anume pregătirea

sanitară a teritoriului care urmează a fi inundat, demolarea gospodăriilor şi anexelor, excavarea reziduurilor

umane şi animale, asanarea cimitirelor umane, dezinfectarea instalaţiilor de canalizare, îndepărtarea

vegetaţiei, astuparea fântânilor şi a puţurilor arteziene (Zamfir, în Mănescu, 1984).

Apa mărilor şi oceanelor are o compoziţie chimică complexă, conţinând cantităţi crescute de săruri,

constituite din clorură de sodiu, clorură şi sulfat de magneziu, mai puţin bromură de magneziu, carbonat de

calciu.

Pentru folosirea ei ca apă de băut, apa de mare necesită tratamente speciale pentru desalinizare. Salinitatea

este diferită în funcţie de zonă, de pildă Marea Roşie are 40-50 gr.%o, Marea Mediterană 37-38 gr.‰,

Marea Neagră între 14 gr. ‰ la Mangalia şi 6 gr. ‰ la Sulina, Marea Baltică 7-8 gr. ‰.

4. Poluarea apelor. Apele subterane pot fi poluate prin ape reziduale, rezultate de la centrele populate şi

industrii, din reziduuri solide şi semisolide, din reziduuri fecaloid-menajere, din reziduurile provenite din

agricultură, din rezervoare subterane în care se depozitează petrol, uleiuri şi alte substanţe, sau prin conducte

subterane insuficient etanşate, sau prin avarii, de asemenea prin apa lacurilor de acumulare, poluată chimic

sau microbiologic (Mănescu, 1984),

Apele de suprafaţă se poluează prin surse neorganizate (utilizarea apelor pentru nevoile casnice, reziduuri,

scăldat etc.) sau prin surse organizate (industriale, menajere). Autopurificarea naturală se produce prin

procese fizice: diluţie şi amestec, sedimentare, radiaţii solare, mai ales ultraviolete, temperatura apei (mai

scăzută decât temperatura corpului uman, la care sunt adaptaţi germenii patogeni), prin procese chimice:

neutralizare, oxidare, reducere, floculaţie, precipitaţie, adsorbţie, în general secondate, prin procese

biochimice, de transformare şi descompunere a materiei organice, prin asimilare, fotosinteză, pe cale aerobă

sau anaerobă etc.

Există o poluare termală a apei, produsă de termocentrale, care afectează flora şi fauna acvatică, producând

dispariţia sau regresia unor specii, migrarea sau înlocuirea lor prin altele, înmulţirea bacteriilor, mai ales

patogene (în special virusuri enterice), proliferarea algelor albastre-verzi care secretă substanţe toxice şi

produc miros dezagreabil. De asemenea, se modifică reproducerea peştilor şi chiar au efecte letale.

Poluarea chimică a apei se produce cu reziduuri petroliere, cu fenoli proveniţi din distilarea cărbunilor,

gudroanelor, lemnului din industria petrochimică, cu detergenţi, cu substanţe eutrofizante (îmbogăţirea

apelor cu substanţe nutritive, în special azot şi fosfor, din ape uzate, ceea ce conduce la proliferarea excesivă

a algelor şi a altor plante acvatice).

Poluarea apei se mai produce cu nitraţi proveniţi din fertilizarea terenurilor agricole cu îngrăşăminte naturale

(gunoi de grajd) şi cu îngrăşăminte azotoase sintetice, care produc intoxicaţii, în special, la sugari alimentaţi

cu lapte praf, la care se foloseşte apă cu conţinut de nitraţi, determinând aşa numita „boală albastră", cu

cianoza feţei, tulburări respiratorii şi gastrointestinaîe (metheglobinemie). La adulţi se manifestă prin

cefalee, greaţă, diaree, care se poate transforma în intoxicaţie cronică, cu scăderea rezistenţei organismului

la infecţii, dezvoltare fizică întârziată.

Poluarea apei cu metale grele: plumbul determină saturnism hidric cu anemie caracteristică, dureri şi colici

abdominale, constipaţie, paloare, pierdere în greutate, amorţeala membrelor, nefrită cronică (Leipzig, 1930);

mercurul determină tulburări nervoase, vegetative, mentale (encefalopatie difuză cu atingere cerebeloasă)

(Japonia, la Minamata, 1953-1960 şi Niimate, 1965); cadmiul determină hipocalcemie, cu dureri lombare şi

fracturi spontane; arsenicul determină cancerul pielii (Taiwan, Argentina).

Poluarea apei cu pesticide se produce prin apele de şiroire, care au spălat terenurile şi vegetaţia tratată cu

pesticide şi care apă se infiltrează în straturile subterane, prin deversarea apelor reziduale naturale, prin

tratamente aeriene efectuate cu DDT etc. Efectele sunt: moartea peştilor, modificarea planctonului,

acumularea pesticidelor în organism, în special în ţesutul adipos, care pot duce la intoxicaţii, iar în timp mai

îndelungat se incriminează efecte mutagene, teratogene şi cancerigene.

S-a mai constatat o poluare a apei de băut cu azbest, care ar putea duce la cancer pulmonar (Ottawa,

Toronto, Montreal, 1971).

Substanţele cancerigene, cum ar fi hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), pot produce o poluare a apei,

alături, de pildă, de clorul cu care se dezinfectează (pe numeroase râuri ca Sena, Rin, Elba, Main, Dunăre).

Există şi o poluare radioactivă, direct din apă, aer, suprafaţa solului, prin consumare de produse acvatice, în

special peşti, sau de carne şi lapte, provenind de la animale care se adapă din surse contaminate. Efectele

asupra organismului uman sunt diferite, în funcţie de sensibilitatea diferită a ţesuturilor şi organelor - cele

mai sensibile fiind gonadele, organele hematopoetice, pielea, mucoasa intestinală, cristalinul etc. Perioada

de latenţă poate fi îndelungată, organismul neavând cunoştinţă că este supus unei acţiuni nocive (Zamfir, în

Mănescu, 1984).

Poluarea microbiană. Apa este o cale de transmitere a îmbolnăvirilor microbiene, virale şi parazitare.

Bolile microbiene sunt: febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria bacilară, holera, enterocolitele, leptospiroza,

bruceloza, tularemia, tuberculoza, antraxul.

Bolile virale sunt: afecţiuni respiratorii, oculare, digestive, paralizii, meningita, exantemul, diareea,

miocarditele, encefalitele, conjunctivita hemoragică acută, hepatita (epidemia de la Delhi, în India, în 1955-

1956, din apa de consum, cu 29 300 de cazuri de icter şi, probabil, aproximativ un milion fără icter, la o

populaţie de 1,7 mil. locuitori).

Enterovirusurile au fost detectate în ape uzate, în apă de râu, apă de mare, apă de băut, în numeroase regiuni

(inclusiv în Dunăre şi Marea Neagră).

Se mai înregistrează boli determinate de protozoare (ex. giardioza), de cestode (chistul hidatic, cauzat de

forma larvară a Teniei), de trematode (Bilharzioza intestinală sau vezicală sau arteriovenoasă), de filarii

(Zamfir, Mănescu, 1984).

5. Epidemiile hidrice au următoarele caractere generale:

- izbucnire explozivă, în timp scurt, cu număr mare de cazuri care au consumat apă contaminată;

- epidemia se manifestă pe teritoriul alimentat de sursa contaminată;

- îmbolnăvirile scad brusc, după oprirea consumului de apă contaminată;

- epidemia poate surveni în orice anotimp (Zamfir, Nestor, în Mănescu, 1984).

6. Microelementele din apă şi importanţa lor pentru sănătate. Celulele umane prezintă o sensibilitate

diferită faţă de elementele chimice din apă, în funcţie de solubilitatea compuşilor acestor elemente. Astfel,

deşi aluminiul, siliciul, titanul se găsesc în scoarţa pământului în concentraţii relativ mari, în organismul

uman şi animal, aceste elemente sunt în cantităţi mici, deoarece formează compuşi greu solubili. Din contră,

elementele care formează uşor gaze sau compuşi solubili în apă, deşi se găsesc în cantităţi relativ mici în

factorii de mediu, cum ar fi fosforul, calciul, sodiul, potasiul, azotul ş.a., se concentrează în organism

datorită solubilităţii compuşilor, în condiţiile biosferei.

Elementele de origine minerală în cantităţi extrem de mici şi la care celulele sunt sensibile, au fost numite

oligoelemente. Ele intră în constituţia organismului în „urme" (engl. trace elements) şi abia în ultimul timp

concentraţia lor a putut fi determinată cu exactitate prin metode moderne (spectroscopie în absorbţie

atomică, activare neutronică etc).

Microelementele în doze mari devin toxice, dar în anumite concentraţii sunt necesare organismului. Astăzi

sunt considerate ca necesare organismului uman şi animal 14 microelemente: fierul, iodul, cuprul, zincul,

manganul, cobaltul, molibdenul, seleniul, cromul, nichelul, staniul, siliciul, fluorul şi vanadiul -denumite şi

esenţiale. Clasificarea microelementelor în necesare, neutre şi toxice va suferi modificări, pe măsura

evoluţiei cunoştinţelor asupra raportului dintre ele şi organism, iar intensificarea industrializării, a

urbanizării şi a creşterii numărului de autovehicule duce la creşterea şi modificarea acţiunii unor

microelemente care devin toxice, printre care aluminiul, siliciul, titanul, vanadiul, manganul, fierul, nichelul,

zincul, molibdenul, staniul. Este posibilă şi modificarea acţiunii altor elemente, precum cuprul, plumbul,

cromul, bariul, litiul, argintul, bismutul. Apa rămâne oricum una din sursele importante de oligoelemente

pentru organism (v. şi subcap.5.6.).

Iodul este concentrat, în principal, în glanda tiroidă. La carenţa în iod, organismul reacţionează prin

hiperplazia glandei tiroide, apărând guşa. Fenomenele care caracterizează guşa endemică sunt retardarea în

dezvoltarea fizică şi intelectuală, cretinismul, surdomutitatea, în hipotiroidism, în boala numită distrofie

endemică tireopată (DET) şi/sau hipertiroidism, în boala lui Basedow. Morbiditatea prin guşă endemică, în

zonele cu carenţă de iod se constată nu numai la oameni, ci şi la animale (stare de slăbiciune, dezvoltare

încetinită, fertilitate redusă, vacile dau puţin lapte etc).

În România s-au înregistrat focare multiple de guşă endemică pe valea Argeşului, în Subcarpaţii Moldovei,

în Munţii Apuseni. Nivel scăzut de iod se găseşte în soluri calcaroase, podzolice, nisipoase, de turbă, în ape

de suprafaţă. Un nivel crescut de iod se găseşte în solurile de cernoziom, cu mult humus, în teritoriile din

apropierea mării, în depresiuni, în unele ape minerale şi în alimentele de origine marină. În Norvegia, de

pildă, morbiditatea prin guşă endemică apare la o parte din populaţia din zona fiordurilor, prin utilizarea

grăsimilor care inhibă asimilarea iodului.

În România, peste 50% din sursele de aprovizionare cu apă sunt deficitare în iod (numai 5 micrograme/l),

ceea ce reflectă un fond natural carenţial în factorii de mediu.

În etiologia DET au importanţă şi alte microelemente şi alte substanţe din factorii de mediu, de ex. fluorul.

În doze mari, acesta are acţiune stimulantă asupra glandei tiroide. Cu creşterea durităţii apei, cantitatea de

iod şi fluor scade, întrucât calciul în exces inhibă absorbţia iodului. Profilaxie: sare iodată, tablete de iod.

Fluorul se află în apă, în cea mai mare parte, sub formă de compuşi cu un coeficient ridicat de solubilitate,

deci uşor asimilabil de organism. Carenţa în fluor (sub 0,5 mg/l) se manifestă prin carii dentare, iar excesul

de fluor (peste 2 mg/l), determină apariţia fluorozei.

Împotriva carenţei în fluor s-a impus ca mijloc de profilaxie, în caria dentară, metoda fluorizării apei, a sării

de bucătărie, pasta de dinţi cu fluor etc.

Valori maxime de fluor au fost întâlnite în Banat (8 mg/l), pe valea Târnavei, în unele zone din Moldova şi

în Ialomiţa. Îmbolnăviri endemice prin exces de fluor au fost observate în teritoriile vulcanilor activi sau

stinşi, în regiuni cu zăcăminte bogate în minerale. Fluoroza se manifestă prin apariţia la suprafaţa smalţului

dentar a unor pete mate, care se pigmentează, dinţii capătă un aspect de parcă ar fi mâncaţi de molii şi devin

friabili. Au fost descrise endemii grave în Maroc (boala „Darmous"), în Argentina, Japonia, Italia, Spania,

Federaţia Rusă. Pe lângă alterări dentare, apar modificări ale oaselor, asemănătoare rahitismului şi epuizare

fizică şi nervoasă (caşexie fluorotică), alterări la nivelul coloanei, cu calcifieri ale diferitelor ligamente şi

chiar deformări anchilozante (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).

7. Macro- şi microelementele din apă şi relaţia cu bolile cardiovasculare.

Gradul scăzut de duritate (de mineralizare) a apei se corelează cu o mortalitate crescută prin boli

cardiovasculare. Duritatea apei este dată de sărurile de calciu şi magneziu şi de suma cationilor metalici.

Îndeosebi ionul de magneziu este modulatorul principal al tensiunii muşchiului cardiac. În statul Ohio, unde

apa are numai 15 mg/l, mortalitatea prin boli cardiovasculare este mai mare decât în zone unde apa are 36

mg/l.

Un studiu efectuat în Suedia demonstrează că magneziul în apa de băut este un important factor protectiv

împotriva morţii prin infarct miocardic acut (Rubenowitz et al, 1996).

Şi alte elemente au rol de protecţie asupra cordului şi vaselor. Lipsa cromului provoacă mortalitate şi

morbiditate prin ateroscleroză. Cromul, zincul, manganul, vanadiul influenţează favorabil metabolismul

lipidelor şi, deci, ar putea împiedica apariţia aterosclerozei. Cuprul intensifică oxidarea grăsimilor şi este

considerat factor aterogen, iar cadmiu! are rol în apariţia hipertensiunii.

Unii cercetători infirmă totuşi relaţiile acestea.

În mediul ambiant, în mod natural sau în urma poluării, pot apărea fenomene antagonice, care pot influenţa

metabolismul microelementelor din organism, fie favorizând eliminarea unor oligoelemente, fie împiedicând

asimilarea lor, creând un deficit sau o cumulare a lor (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).

8. Mineralizarea apei şi bolile renale. La apariţia litiazei renale s-a observat influenţa diferiţilor factori

exogeni (climatici, geochimici).

Folosirea apei cu duritate ridicată determină creşterea concentraţiei de calciu în urină, modificarea raportului

Ca/P, scăderea diurezei, creşterea greutăţii specifice, sediment patologic, modificări ale acidităţii - se produc

modificări de metabolism purinic şi calcic, predispoziţie pentru formarea sărurilor acide de urat de calciu.

Nefropatia endemică constatată în unele localităţi din România (Banat) nu prezintă o etiopatogenie clară, se

presupune, însă, că factorul hidric este preponderent (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).

9. Apele minerale ca factor terapeutic. Se utilizează cel mai frecvent în cura internă (crenoterapie) dar, în

funcţie de conţinut, şi în cura externă, pentru băi, prin inhalaţii, irigaţii etc.

Apele carbogazoase (>1 g CO2/l), se folosesc în cură internă în gastrite cronice hipoacide, dispepsii,

enterocolite, dischinezii biliare, cure de diureză. În cură externă sunt utilizate în boli cardiovasculare

(circulaţie periferică), în hipertiroidie, insuficienţă ovariană, în polinevrite, nevralgii.

Apele alcaline (>1 g hidrocarbonat de sodiu/l =726 mg anion carbonic) se indică în gastroduodenite cronice,

ulcer, dispepsii, enterocolite cronice, colecistite cronice, litiază biliară, urinară. Inhalaţiile cu aerosoli sunt

aplicate în rinofaringite şi traheobronşite cronice.

Apele clorurate - sodice (ClNa>l g/l = 393 mg Na/l şi 607 mg Cl/l), în cură internă, se indică în gastrite

cronice, colite, enterocolite, diabet zaharat, iar în aerosoli, în rinofaringite cronice. In cură externă dau

rezultate în afecţiuni ginecologice, reumatism, boli de piele.

Apele sulfatate (mineralizare peste lg/l, anion sulfat, 20 miliechiv.), în cura internă reduc secreţia gastrică, au

efect asupra peristaltismului intestinal şi efect diuretic.

Apele sulfuroase sunt utilizate în gastrite cronice cu hiposecreţie, enterocolite, diabet zaharat. Ca aerosoli,

sunt indicate în rinofaringite cronice, iar ca băi, în reumatismul articular, poliartroze, afecţiuni ale sistemului

nervos periferic, în tulburări de circulaţie periferică, în afecţiuni dermatologice, de asemenea în irigaţii

vaginale.

Apele iodurate se folosesc în cură internă în afecţiuni endocrine, metabolice, ovariene, iar în cură externă, în

boli reumatice, degenerative, ginecologice cronice, boli de piele.

Apele feruginoase şi cele arsenicale, recomandate altădată în anemii şi convalescenţe, se contraindică în

prezent, ca şi apele radioactive.

Lacurile terapeutice, cu un conţinut variat de substanţă minerală clorurate -sodice, magneziene, sulfatate,

sunt recomandate în cura externă rece, în afecţiuni reumatismale, ginecologice, dermatologice, neurologice,

posttraumatice, cardio- vasculare etc, dar şi ca băi calde şi pentru irigaţii vaginale, indiferent dacă sunt

limane marine sau se află în sedimente de sare (ocne prăbuşite);

10. Mediul oceanic. Date de oceanografie medicală. Problemele ridicate de poluare sunt asemănătoare cu

cele ale apelor continentale: poluarea chimică (dejecţiile toxice din industrie, detergenţii, poluarea cu

hidrocarburi, cu pesticide), poluarea datorată radioactivităţii şi poluarea bacteriologică.

Puterea de autoepurare a mediului marin se datoreşte mai multor procese:

- dispersia bacteriană;

- dispariţia bacteriilor terogene în mediul marin;

- acţiunea factorilor fizico-chimici (lumina solară şi anume UV, care influenţează dezvoltarea bacteriilor, dar

numai (până la 20 cm adâncime, temperatura scăzută care este neprielnică virusurilor, presiunea hidrostatică

ce încetineşte creşterea bacteriei E. Coli la o adâncime de peste 300 m);

- acţiunea factorilor chimici (E. Coli mor în prezenţa sării, oxigenarea apelor, elementele nutritive, pH, unele

săruri minerale şi ioni metalici grei - sunt factori controversaţi);

- acţiunea factorilor biologici (activitatea directă a bacteriofagilor şi indirectă

a unor mediatori chimici, sintetizaţi de organismele marine etc).

Fiinţele marine determină, uneori, o hipersensibilitate la om care antrenează fenomene alergice şi chiar şoc

anafilactic (manifestat prin scăderea presiunii arteriale, hipotermie, zone hemoragice interne diseminate,

congestia ficatului, rărirea ritmului cardiac, contracţii musculare, leucopenie, necoagularea sângelui).

Fiinţele marine, responsabile de efecte toxice, pot determina la om unele manifestări alergice: astm,

urticarie, eczemă, coriză spasmodică - reacţii imediate şi hipersensibilitate la stări infecţioase - ca reacţii

tardive. Dintre acestea, în plancton se remarcă flagelatele (în 1947, în Florida a fost o epidemie mortală la

peşti, iar la populaţie au apărut simptome tipice de iritare respiratorie) - în special în ţările calde, când

temperatura este crescută, determinând o poluare crescută biologică, cu efecte pentru animale, dar şi pentru

om. Atunci terapeutica marină, sub formă de aerosoli, ingerare de băuturi, spălături, injecţii, poate prezenta

pericole şi se contraindică. Curativ, se iau medicamente contra alergiei. Celenteratele (ex. meduzele) secretă

substanţe toxice, determinând la om accidente cutanate, arsuri, edeme, frisoane, vomă, cefalee, sete,

hipertermie (în 1903 -maladia pescarilor de bureţi de la Skevos Zevos); unele moluşte şi crustacee pot

provoca intoxicaţii, dispnee, angine, vomă, hipertermie, ameţeli, paralizie. Peştii veninoşi elimină o toxină

care determină oprirea respiraţiei, necoagularea sângelui, hemoliza hematiilor (în mările tropicale, lat. între

30° N şi S - în Melanesia, Polinesia); (Aubert el al, 1969).

Marea, însă, este şi furnizoare de elemente marine folosite de către om: peşti, moluşte, alge pentru

alimentaţie, cu un potenţial energetic ridicat - mult utilizate în ţările Extremului Orient.

O problemă mai deosebită o reprezintă utilizarea apei de mare pentru alimentaţie, ceea ce poate determina

hipertensiune arterială la întreaga populaţie care o foloseşte (ingestie de sare de peste 20 g/zi în unele insule

din nordul Japoniei, în insulele Solomon, Naosuke Sasaki, 1980).

Este interesant că localizarea geografică poate determina apariţia unor boli endemice, în funcţie de

obiceiurile alimentare care, la rândul lor, sunt în funcţie de factorii geografici. Studiul lui Sasaki (1980), citat

mai sus, cu privire la relaţia dintre sare şi hipertensiunea arterială, arată că populaţia din nordul Japoniei, din

insulele Solomon, din Bahamas utilizează până la 20-30 mg/100 ml lichid sau mai mult, fie gătind mâncarea

cu apă de mare, fie folosind peşte sărat şi conservat prin uscare la soare, fie utilizând apa puţurilor cu o

concentraţie de sare de până la 100-150 mg/100 ml. În mod corespunzător, presiunea arterială este ridicată şi

se înregistrează frecvent accidente cerebrovasculare la locuitorii din regiunile respective. Unele triburi

„inculte" care nu folosesc deloc sare, de exemplu Yanomama, din pădurea tropicală din Brazilia prezintă la

vârsta adultă o presiune arterială sistolică de 100 mm Hg şi o presiune diastolică medie de 60 mm Hg.

Medicina dietetică face efortul de a convinge lumea „civilizată" să-şi modifice obiceiurile alimentare, în

sensul de a utiliza cantităţi minime de sare de 0,2 până la 2 g/zi şi numai în condiţii de transpiraţie excesivă,

8 —9 g/zi.

11. Terapeutica marină este cunoscută de multe secole (se ştie, de pildă, că regele Henri al Ill-lea făcea băi

la Dieppe, pentru vindecarea de răni galle = excrescenţe produse de paraziţi). În 1770, s-a înfiinţat primul

Institut de talasoterapie francez la Dieppe. Cercetările din anii următori s-au axat pe mediul

biometeorologic, apa mării, nămolul marin, utilizarea algelor (Aubert et al., 1969).

În terapie, apa mării se foloseşte extern - pe mucoase, în bolile ORL, şi intern - se bea, pentru regularizarea

fenomenelor chimice în digestie, iar prin injecţii intratisulare, în diaree şi atrepsie (tulburare gravă a stării de

nutriţie a nou născuţilor), în toxicoza sugarului, în deshidratare, dermatoze şi fenomene alergice.

Din mediul marin se realizează şi se administrează medicamente pentru tulburări metabolice (în special,

metabolismul calciului), în avitaminoze (A şi D, din ficat de morun), iar din alge marine, medicamente utile

în patologia digestivă şi ca agenţi hipocolesterolici. Agar-agar (geloză) produsă de unele alge marine se

utilizează în industria alimentară şi ca laxativ uşor (Aubert et al, 1969).

12. Hidroterapia cuprinde tratamentul prin baia în apă de mare (talasoterapia), în râuri sau în lacuri (în

special sărate) sau bazine deschise sau acoperite, tratament diferenţiat după sezon, temperatura apei,

salinitate, starea mării sau a lacului (valuri) sau viteza curentului de apă în râu, vârstă, antrenament,

afecţiuni. Efectul băilor este excitant şi tonic, într-o apă mai rece şi agitată, şi sedativ, într-o apă caldă,

liniştită, cu contraste termice relativ reduse faţă de aerul înconjurător.

Iată o clasificare a băilor de mare, utilizată în staţiunile balneoclimatice din Crimeea. După temperatura apei,

băile sunt de la foarte reci (8-13°C), la răcoroase (17-19°C) şi foarte calde (>27°C). După starea mării, băile

sunt hidrostatice, slab dinamice sau dinamice, în funcţie de unităţi de agitaţie cuprinse între 0-1 şi >3. După

regimul radiaţiei atmosferice, în funcţie de valoarea temperaturii efectiv echivalente (TEE), băile sunt

răcoroase dacă valoarea TEE este 17°-20° TEE la umbră şi <12°TEE la soare, calde la 21°-22°TEE,

respectiv 12°-16°TEE şi foarte calde la >23°TEE, respectiv >16°TEE (Baibakova et al, 1964, cf.

Teodoreanu, 2002),

În funcţie de temperatura apei şi, deci, de pierderea de căldură din organism, dozarea băilor de mare are o

acţiune fiziologică slabă, la o pierdere de căldură în timpul băii de 4 cal/cm2/sec. (de 1/2 minut la băi foarte

reci, până la 8 minute la baie caldă), o acţiune medie la o pierdere de căldură de 6 cal/cm2/sec. (şi un număr

dublu de minute) şi intensă, la o pierdere de căldură de 7-8 cal/cm2/sec. la o durată triplă a timpului în

minute.

Băile de mare acţionează asupra organismului prin factori multipli:

- contrastul dintre temperatura apei mării şi cea a aerului acţionează asupra circulaţiei periferice şi asupra

tuturor proceselor metabolice;

- mişcarea valurilor constituie un masaj continuu;

- salmitatea apei de mare stimulează metabolismul şi excitabilitatea receptorilor cutanaţi.

Dacă asociem baia de mare cu baia de aer, baia de soare, baia de nisip, baia sau ungerile de nămol,

eficacitatea acesteia poate creşte.

Hidroterapia efectuată în lacurile helioterme, utilizează contrastul termic între stratul superior şi cel de la

fund, care au o temperatură apropiată de cea a aerului (vara) şi stratul intermediar, cu o temperatură mai

ridicată, cu 20-30°C, sedativ - calmantă pentru zona bazinului, în timp ce partea superioară a corpului,

rămâne în stratul de apă mai rece.

Hidroterapia de exterior sau în baza de tratament mai cuprinde numeroase forme de tratament, printre care:

- hidrotermoterapia, considerată caldă la peste 35°C, indiferentă la 35°C

(fiind apropiată de temperatura pielii), răcoroasă la 35-25°C, rece la 18-20°C. În această categorie intră baie

totală sau parţială, comprese, împachetări, duşuri etc.

Uneori, la indicaţia medicului, se pot practica băi alternante;

- hidrokinetoterapia, adică mişcarea în scop terapeutic, în mediu acvatic;

- hidroterapia prin băi medicinale, cu plante medicinale, cu substanţe chimice

şi medicamentoase, cu gaze terapeutice (CO2, O2, radon); (Elena Berlescu, 1978).

13. Ziua mondială a apei. Semnificaţia stabilirii unei zile a apei vizează sensibilizarea opiniei publice

asupra ravagiilor cauzate de lipsa apei în prezent, dar care va lovi şi în viitor o mare parte din populaţia

globului, precum şi implicaţiile acestei situaţii asupra stării de sănătate a numeroase popoare şi investiţiile

necesare pentru a rezolva aceste probleme.

OMS subliniază că apa este prima cauză de mortalitate din lume, căci lipsa aprovizionării cu apă potabilă

provoacă, în fiecare an, moartea a trei milioane de copii cu vârsta sub 5 ani, în special prin maladii tropicale,

transmise prin vectori. Apa este şi prima cauză de morbiditate din lume. Se apreciază că un miliard de

oameni nu au în prezent acces la apa potabilă, 2,4 miliarde de indivizi nu beneficiază de structuri tehnice de

potabilizare a apei, iar o treime din populaţia mondială trăieşte în zone de stres hidric (La Tribune, 2001).

Măsuri simple de sterilizare a apei şi igienă individuală ar putea ameliora această situaţie, fără a mai aştepta

construirea unor reţele costisitoare de captare sau tratare a apei. Pe de altă parte, organismele financiare

internaţionale sunt îngrijorate pentru viitorul Pământului, în funcţie de utilizarea apei prin: supraexploatarea

fluviilor şi a pânzelor freatice, poluarea sau risipa apei, creşterea demografică, urbanizarea anarhică, care ar

putea transforma penuria de azi, care atinge 250 de milioane de locuitori din 26 de ţări, într-o gigantică sete

care va afecta două treimi din populaţia mondială în 2050.

Comunitatea internaţională trebuie, deci, să acţioneze. Necesităţile financiare sunt estimate la 180 de

milioane de dolari pe an, pentru următorii 25 de ani (Canton, 2001). În prezent, se cheltuiesc 75 de miliarde

de dolari pe an, din care guvernelor şi sectorului public naţional le revin 48 de milioane, sectorului privat 14

miliarde, sursele multinaţionale consumă 4 miliarde, iar diversele sponsorizări publice pentru dezvoltare

consumă 14 miliarde de dolari. Pricewaterhouse Coopers vorbeşte chiar de o bancă internaţională a apei.

Specialiştii se contrazic în privinţa apei, dacă nu cumva aceasta poate deveni o sursă de război (ceea ce se

poate întâmpla în zona Turcia - Siria - Irak, pe marginea barajelor turceşti construite deja în amonte de Tigru

şi Eufrat) sau, dimpotrivă, dacă gestionarea comună a apei nu ar putea deveni un factor de pacificare a

conflictelor (exemplu ar putea fi India şi Pakistan, care în ciuda războaielor din anii şaizeci, nu au întrerupt

niciodată total finanţarea lucrărilor de amenajare a fluviului Indus). Este clar că problema apei rămâne vitală

pentru existenţa omenirii şi monitorizarea ei este o necesitate absolută. În acest sens, perioada 1980-1990 a

fost numită Deceniul Internaţional al Apei de Băut şi Salubrităţii (International Drinking Water and Sanitas

Decade).

Partea a 2-a

I. FARMACODINAMIA FACTORILOR NATURALI DE CURĂ

Scurt istoric

În practica multiseculară de folosire a factorilor naturali ca mijloc terapeutic, observaţia clinică a stat la baza

aprecierii eficienţei curelor şi rămâne şi astăzi criteriul principal al indicaţiei unei cure individualizate, însă o

indicaţie corectă presupune, în egală măsură, cunoaşterea bolnavului şi a factorului folosit. Cercetarea

ştiinţifică modernă a apelor minerale şi nămolurilor terapeutice urmăreşte atât caracteristicile lor fizico-

chimice, cât şi acţiunea lor farmcodinamică şi terapeutică.

Studiile asupra compoziţiei chimice au precedat intr-o oarecare măsură pe cele farmacodinamice şi

terapeutice. În secolul trecut cercetări fizico-chimice ale apelor minerale au fost efectuate de Ladislau Pop

(1821), Anastasie Fătu (1851), Mihai Zotta (1854), după anul 1900 impunându-se lucrările lui Al. Saabner-

Tuduri, considerat părintele balneologiei româneşti.

Cercetarea clinico-experimentală este legată de activitatea ştiinţifică a lui A. Theohari (1873-1933), a lui Gh.

Băltăceanu (1895-1952), precum şi de şcoala acestora reprezentată prin Gh. Tudoranu, Gh. Niculescu, I.

Gheorghian-Popescu, E. Cociaşu etc.

O dată cu înfiinţarea în anul 1924 a Institutului de balneologie din Bucureşti începe o perioadă de cercetare

susţinută, caracterizată printr-o activitate de pionierat, care a pus bazele activităţii ştiinţifice în această

specialitate.

Reorganizarea institutului pe baze moderne în anul 1949, sub conducerea prof. dr. Marius Sturza (1876-

1954), a permis efectuarea unor cercetări ştiinţifice sistematice fizico-chimice, biologice şi microbiologice

de inventariere a bogăţiilor in factori naturali de cură din ţară, concretizate în patru volume editate în

perioada 1961-1973.

Cercetări de farmacodinamie au stabilit eficienţa lor terapeutică potenţială, prin studiul efectelor asupra

tuturor aparatelor şi sistemelor funcţionale, ce alcătuiesc aşa-numitul „profil farmacodinamic" al unui factor

natural de cură.

Studii clinice efectuate pe loturi mari şi comparative de bolnavi testaţi şi studiaţi înainte, în timpul şi după

terminarea curei balneare au încununat aceste cercetări complexe asupra factorilor terapeutici balneari.

A. CURA INTERNĂ CU APE MINERALE TERAPEUTICE

Terapia hidrominerală prin ingestie se adresează îndeosebi afecţiunilor digestive, metabolice şi ale căilor

urinare. Indicaţiile şi metodologia de cură se bazează pe efectele farmacodinamice în etapa pre-resorbitivă şi

după resorbţia apei minerale în tubul digestiv.

1. APELE MINERALE ALCALINE

Studiile asupra secreţiei gastrice au dovedit că, în principiu, orice apă alcalină ingerată tamponează

aciditatea sucului gastric prin anionii bicarbonici pe care-i conţine; ulterior, mecanisme de contrareglare

exercită un efect gastrosecretor secundar.

Apele alcaline simple sînt rare. La Slănic-Moldova, în Valea Ciungetului, există un izvor ce se apropie de

apele alcaline simple. Pe cîini cu stomac Pavlov această apă inhibă secreţia gastrică (Cociaşu E.) cercetări

clinice au demonstrat eficienţa curei în gastritele hipoacide şi în boala ulceroasă (Kahane S.). La şobolani cu

ulcer gastric experimental provocat prin zaharoză s-a pus în evidenţă un efect profilactic antiulceros

(Cociaşu E.). La bolnavi şi pe loturi de cobai apa din Valea Ciungetului inhibă aciditatea peptică, reduce

anhidraza carbonică din mucoasa gastrică şi stimulează secreţia de mucină, crescând astfel capacitatea de

apărare a mucoasei la agresiunea clorhidro-peptică (Stoicescu C).

Majoritatea apelor alcaline din ţară sunt ape mixte, teroase şi carbogazoase. Din această categorie fac parte

borvizurile calcice, folosite pe scară largă şi ca ape de masă. Astfel, apele de la Borsec au fost studiate cu

precădere de-a lungul anilor, constatându-se efectele gastrosecretor şi de creştere a acidităţii sucului gastric.

Apa de Bodoc are acţiune farmacodinamică asemănătoare. Apele de la Lipova, Bilbor şi Zizin stimulează

secreţia şi cresc aciditatea sucului gastric.

Intensitatea răspunsului gastrosecretor este imprimată de raportul CO3H2/CO3HNa din apa minerală

respectivă, de concentraţia în Ca++, precum şi de reactivitatea bolnavului (C. Stoicescu). Apele

carbogazoase de la Buziaş (izvoarele Republica, Phenix şi sonda nouă) stimulează şi ele secreţia gastrică

(Cociaşu E.).

Studiul activităţii enzimelor digestive a arătat că, în contact cu sucul duodeno-pancreatic recoltat de

la bolnavi, apele alcaline stimulează activitatea triptică. Cationul de calciu, prezent în mod obişnuit în aceste

ape minerale, are un rol important în activarea tripsinogenului în tripsină activă, aşa cum s-a remarcat în

incubaţii ale sucului intestinal cu soluţii calcice.

Digestia amilolitică este, de asemenea, stimulată de apele alcaline mixte. Efectul se datoreşte

prezenţei ionilor bicarbonic, calcic şi magnezian.

Din cercetările referitoare la acţiunea farmacodinamică asupra hepatocitului şi colerezei (secreţia de bilă) a

rezultat că apele alcaline mixte au un efect trofotrop şi de stimulare a proceselor oxibiotice hepatocitare.

Concentraţia mare de bioxid de carbon din apa minerală reduce însă glicogenul hepatic şi inhibă

sistemul enzimatic de reînnoire a fosfolipidelor hepatice. De aceea se recomandă ca în hepatite cura

hidrominerală să se facă cu apă vânturată, fără bioxid de carbon.

Cura cu apele minerale alcaline ce îmbogăţesc ficatul în glicogen are efecte coleretice. Curele minerale cu

ape alcaline hipotone cresc colereza şi diluează bila.

Prezenţa bicarbonatului de sodiu în stomac creşte colereza (Bălţăceanu Gh.), ca de altfel şi Ca ++ şi Mg++ din

apa minerală (Amelung W.).

Folosindu-se metoda experimentală a fistulelor cronice biliare (Eichler-Latz), numeroşi cercetători

au raportat efecte coleretice cu apele de tip alcalin de la Borsec, Bodoc, Boholţ, Valea

Ciungetului, Tinca, Băile Tuşnad etc.

Există deci în timpul curei cu apele alcaline un schimb permanent polivalent ionic între diferite

compartimente funcţionale. Azotul ureic urinar creşte, apele alcaline favorizînd eliminarea urinară de azot

Efectul apelor biearbonatate asupra echilibrului acidobazic al organismului. La încărcarea cu valenţe

alcaline, într-o primă etapă excesul este tamponat de sistemele tampon sanguine, anionul bicarbonic intră în

compartimentul celular în schimbul anionului fosfat, care iese din celule; excesul alcalin este eliminat prin

urină.

Există deci în timpul curie cu apele alkaline un schimb permanent polyvalent ionic între diferite

compartimente funcţionale. Azotul ureic urinar creşte, apele alcaline favorizând eliminarea urinară de azot.

Experimentele cu ape alcaline româneşti pe loturi de şobolani şi câini cu fistule cronice urinare, cu

dozarea zilnică a eliminărilor de valente acide sau alcaline, au arătat că în primele 4-5 zile de cură se reduc

eliminările de valenţe acide, urmează apoi creşteri progresive de valenţe alcaline până in ziua a 15-a, după

care debitele alcaline scad progresiv, deşi cura se continuă (Stoicescu C).

Efectul hipoglicemiant al curelor cu ape alcaline a fost demonstrat de mult timp (Phannenstiel W.).

Ca mecanisme de acţiune sînt incriminate creşterea glicogenogenezei hepatice şi potenţarea acţiunii

insulinice.

Efecte hipoglicemiante s-au observat după cure cu ape de Bodoc, Poiana Negri, Malnaş-Băi şi Borsec.

Pe loturi de şobolani s-a demonstrat că apa de la Lipova are efect de protecţie în diabetul aloxanic (Stoicescu

C, Bîrcă Valeria, 1980).

Au fost remarcate efecte asupra metabolismului lipidic al apelor de la Slănic-Moldova (sonda 2) şi Bilbor

(sonda 5), constînd în reducerea acizilor graşi liberi din sânge (Stoicescu C).

Studii mai vechi au menţionat scăderi ale colesterinemiei după cure cu apele de la Bodoc, Malnaş-Băi şi

Borsec.

Efecte protectoare faţă de conflictul alergen-anticorp au fost observate clinic şi demonstrate experimental pe

loturi de cobai sensibilizaţi cu ser de cal (Stoicescu C, Bîrcă Valeria) după apele alcaline de la Slănic-

Moldova (sonda 2), Poiana Vinului, Bodoc, Bilbor (sonda 5), Poiana Negri, Zizin, Malnaş-Băi, Covasna

(sonda 7), cu diferenţe faţă de martori între 45% şi 69%.

Animalele sensibilizate şi tratate cu aceste ape minerale au avut, de asemenea, o reacţie mai redusă la

testările cu histamină şi acetilcolină.

2. APELE MINERALE CLORUTATE SODICE

Apele minerale clorurate sodice sunt puţin folosite în cura internă şi numai dacă au o concentraţie mică de

clorură de sodiu (hipotone). De obicei şi aceste ape sînt mixte, în compoziţia lor chimică intrînd şi ionii

bicarbonic, calcic, magnezian. La Bixad, Săpînţa, Sîngeorz-Băi, Slănic-Moldova, Someşeni, Stoiceni există

asemenea izvoare minerale.

Secreţia gastrică este stimulată de apele clorurate sodice hipotone de la Someşeni (izvoarele 1, 2 şi 14)

(Cociaşu E.), izvorul Hygeea de la Băile Herculane (Stoicescu C), izvoarele Clara şi Maria de la Bixad,

Tămăduirea de la Stoiceni (Theohari A.), izvoarele de la Săpînţa şi de la Malnaş (Cociaşu E.).

Izvoarele alcaline, clorurate sodice de la Sîngeorz-Băi (Hebe 1, 5 şi 6) reduc secreţia gastrică (Gheorghian-

Popescu I.).

Izvoarele 1, 1 bis şi 3 de la Slănic-Moldova reduc secreţia gastrică, jar 6, 8, 10 şi 13 au un efect

gastrosecretor (Tudoranu Gh.).

Activitatea enzimelor digestive este stimulată, prezenţa în apa minerală a ionilor Cl- şi Ca++ ducând la

activarea amilazei şi tripsinei.

Efectele asupra hepatocitului şi colerezei sînt privite cu rezervă, date fiind efectele negative ale ingestiei de

sare la bolnavii cu hepatită, la care se observă alterări ale probelor ce explorează hepatocitul (apele de la

Malnaş-Băi, Sângeorz-Băi, Slănic-Moldova) şi o reducere a colerezei (Băltăceanu Gh., Opreanu I.,

Stoicescu C).

Izvoarele slab mineralizate de la Someşeni (9, 12, 14, 19 şi 25) sînt coleretice şi fluidifică bila (Cociaşu E.).

După resorbţia intestinală, acţiunea apelor minerale se repercutează asupra unor funcţii metabolice.

Se acceptă, în general, că apele hipotone clorurate sodice de la Sângeorz-Băi (izvoarele Hebe şi nr. 4),

Slănic-Moldova (izvorul nr. 3), Malnaş şi Someşeni (izvorul nr. 2) cresc toleranţa bolnavilor la glucoză şi

reduc glicemia la diabetici.

Reduceri ale colesterolemiei au fost semnalate în cercetările efectuate pe bolnavi trataţi cu apele de la

Sângeorz-Băi (izvorul nr. 4), Malnaş-Băi, Stoiceni şi Zizin.

Cura cu ape minerale clorurate sodice hipotone reduce diureza apoasă, retenţia de sare în organism

fiind direct proporţională cu concentraţia ei în apa minerală. În cursul curelor s-au semnalat pierderi de

potasiu.

Deşi cura cu apele clorurate sodice nu produce o diureză apoasă, ea acţionează asupra schimburilor ionice,

schimburi ce se repercutează asupra întregului metabolism electrolitic.

3. APELE MINERALE SULFUROASE ŞI SULFATATE

Apele minerale sulfuroase şi sulfatate nu pot fi utilizate decât ca ape medicinale nu şi ca ape de masă.

Hidrogenul sulfurat prezent în apele sulfuroase chiar în concentraţii foarte reduse stimulează procesele

metabolic-enzimatica din epiteliul gastro-intestinal cu care apa minerală vine în contact la ingestie şi excită

chemoreceptorii din mucoasă, aşa cum au dovedit cercetările experimentale efectuate pe cîini cu . anse

intestinale izolate circulator, dar cu legăturile nervoase păstrate, prin perfuzarea ansei cu apă sulfuroasă de la

izvorul Căciulata 1. Apa sulfuroasă mai concentrată în hidrogen sulfurat a izvorului Neptun 2 de la Băile

Herculane are efecte inhibitorii. Izvoarele sulfuroase de la Mangalia stimulează activitatea unor enzime din

mucoasa gastrică (Stoicescu C).

Secreţia gastrică este în general stimulată de apele sulfuroase slab mineralizate de la Mangalia (Hoancă V.,

Cociaşu E.), de la Călimăneşti, izvorul 7 (Băltăceanu Gh.), de la Băile Olăneşti, izvoarele 24 şi 10 şi de la

Sinaia, izvorul Câinelui, care excită la început secreţia gastrică, după care se instalează o fază de inhibiţie.

Efectul gastrosecretor este atribuit hidrogenului sulfurat.

Apele sulfuroase cu compoziţie chimică mai complexă au efecte diferenţiate asupra secreţiei gastrice.

Izvorul Căciulata 1 exercită secreţia gastrică şi este contraindicat în maladia ulceroasă (Frumuşanu I.).

Cercetări experimentale pe cîini au stabilit că mecanismul gastrosecretor se datoreşte inhibării reflexelor

frenatoare plecate de la duoden (Stoicescu C). Izvoarele Păuşa 1 şi 2 de la Călimăneşti excită secreţia

gastrică, iar izvorul 8 stimulează secreţia după o fază iniţială de inhibiţie (Cociaşu E.). Izvoarele 5, 7 şi 12,

de la Băile Olăneşti, deprimă secreţia gastrică (Catrina S.), iar izvoarele 10, 14 şi 19 o stimulează (Cociaşu

E.). Izvorul Neptun 2 de la Băile Herculane inhibă secreţia gastrică dacă este administrat cu o oră înaintea

meselor (Cociaşu E.).

Apele sulfatate exercită, de asemenea, efecte diferenţiate. Apa de la Amara reduce secreţia şi aciditatea

sucului gastric, ca şi cea de la Ivanda (fântâna Magus) (Cociaşu E.). Izvorul 1 de la Bizuşa stimulează

puternic secreţia şi aciditatea sucului gastric, în timp ce apa de la Să-rata-Monteoru (izvorul de stomac)

creşte discret secreţia (Stoicescu C).

Activitatea enzimelor digestive este potenţată de contactul apei minerale sulfuroase cu sucul gastric sau

pancreato-intestinal. Apele sulfatate inhibă însă activitatea pepsinei.

Acţiunea asupra hepatocitului şi colerezei a fost cu precădere studiată, avându-se în vedere că majoritatea

relatărilor semnalează agravări ale probelor de citoliză hepatică în cursul curelor cu ape minerale sulfuroase.

Se apreciază de majoritatea balneologilor că prezenţa în apa minerală a hidrogenului sulfurat, mai ales în

concentraţii de peste 20 mg/l, este citotoxică. Spre deosebire de apele sulfuroase, apele hipotone sulfatate

calcice şi alcalino-sulfatate sunt considerate însă „hepatotrope", având unele efecte favorabile în anumite

forme de hepatită.

Izvorul Căciulata 1 creşte glicogenul hepatic (Gonţea I.), stimulează oxidazele şi fosfataza alcalină

hepatocitară (Stoicescu C), reduce circulaţia sanguină hepatică în formele evolutive (Georgescu Gh.), însă

are efecte foarte bune în afecţiunile biliare funcţionale (Banciu T.r.), precum şi efecte ccleretice (Băltăceanu

Gh.).

Dintre sondele forate la Cozia, apa sondei 2 creşte glicogenul hepatic şi are efect coleretic (Stoicescu C).

Apa izvorului Călimăneşti 8 are efecte evidente agresive asupra hepatocitului şi este contraindicată în

tratamentul hepatitelor (Dineulescu Tr.).

La Băile Olăneşti, cercetările experimentale au demonstrat că izvoarele 14 şi 24 îmbogăţesc ficatul în

glicogen (Gonţea I.).

Apele sulfatate studiate experimental au demonstrat creşteri ale succindehidrogenazei şi transaminazelor din

hepatocit (Stoicescu C). S-a dovedit experimental că apele de la Amara şi Bizuşa (Cociaşu E.) au efecte

coleretice.

Acţiunea metabolică a apelor cu sulf se exercită după resorbţia lor în intestin. Hidrogenul sulfurat este rapid

absorbit în intestin şi încorporat în molecula organică (Bostrom H.).

Primele dovezi de creştere a glutationului sanguin după cure cu ape minerale sulfuroase au fost aduse de

şcoala românească (Niculescu Gh).

Izvorul o de la Băile Olăneşti are efect hipoglicemiant şi creste toleranţa la glucoza a bolnavilor

(Daniel I., Stoicescu C).

Izvorul Neptun 2 de la Băile Herculane exercită, de asemenea, efecte hipoglicemiante, iar

cercetări experimentale au dovedit că perfuzia circulaţiei izolate splenice cu apa izvorului produce

reflexogen hipoglicemie în circulaţia sistemică a animalului (Cociaşu E.).

Apa sulfatată de la Amara are efecte de protecţie la şobolanii cu diabet aloxanic (Stoicescu C).

Metabolismul lipidic studiat prin determinări de colesterol în sânge a fost influenţat de cura cu izvoarele 5 şi

24 de la Băile-Olăneşti (Gheorghian Popescu L, Stoicescu C.).

Izvorul Căciulata 1 stimulează catabolismul colesterolului şi sinteza de acizi biliari (Vasilescu Sofia).

Metabolismul hidroelectrolitic a fost studiat clinic şi experimental cu majoritatea apelor sulfuroase de la

Călimăneşti, Căciulata şi Cozia (Coca L, Frumuşianu I., Băltăceanu Gh.).

Izvorul Căciulata 1 are efect diuretic începând cu ziua a 3-a de cură şi creşte clearance-ul creatininei

endogene (Baltă N.).

Cercetări asupra diurezei şi asupra afecţiunilor renoureterale, cu deosebire în litiază, au fost efectuate cu

insistenţă la Băile Olăneşti. Dintre izvoarele staţiunii cel mai mult a fost studiat izvorul 24 (Daniel I.,

Buzagiu D., Băltăceanu Gh.).

B. CURA EXTERNA CU APE MINERALE TERAPEUTICE

Acţiunea apelor carbogazoase folosite în cura externă

Efectele terapeutice ale băilor minerale carbogazoase se bazează pe acţiunea bioxidului de carbon şi mai

puţin pe acţiunea farmacodina-mică a sărurilor minerale din compoziţia apei minerale.

Factorul termic, care în curele externe este de obicei important, în băile carbogazoase are un rol particular.

Aceasta se datoreşte faptului că temperaturile folosite la băile carbogazoase se situează sub valorile de 34°C,

deci sub temperatura de termoindiferenţă a apei.

În baia carbogazoasă asupra pielii se produce o excitaţie rezultată din contrastul simultan şi în continuă

mişcare dintre faza apoasă sau gazoasă din baia minerală. Suprafaţa pielii se acoperă cu bule mici de gaz

(extrem de fine în cazul băilor cu apă naturală carbogazoasă), care atingând o anumită dimensiune se

desprind, în locul lor luând naştere alte vezicule (efect mecanic de lovire).

Apa şi bioxidul de carbon au valori diferite ale conductibilităţii termice, astfel încît într-o baie de 28-32°C

zonele pielii ce vin în contact cu faza apoasă se găsesc sub punctul de termoindiferenţă, pe cînd cele aflate în

contact cu faza gazoasă au depăşit acest punct. Se declanşează astfel stimuli simultani de rece şi de cald,

suprafeţele de contact cu termoreceptorii pielii fiind schimbate în permanenţă pe toată durata băii minerale.

Ca rezultat al însumării excitaţiilor în spaţiu şi timp, evidenţiat de cercetări electrofiziologice, baia

carbogazoasă reduce sensibilitatea receptorilor pentru rece (Krause) şi o creşte pe aceea a receptorilor pentru

cald (Ruffini).

Baia carbogazoasă creşte, de asemenea, fluxul sanguin arteriolar din piele, aşa cum s-a demonstrat cu

fluvograful (Hille V.), efectul vasodilatator fiind direct proporţional cu concentraţia de bioxid de carbon din

baia minerală. Bioxidul de carbon se absoarbe prin piele chiar dacă nu face bule gazoase (Hediger Şt.).

Toate acestea explică senzaţia de căldură în baia carbogazoasă, deşi temperatura apei este sub punctul de

termoindiferenţă. Ca urmare se produce şi un efect hipotermizant asupra organismului, care explică unele

efecte favorabile asupra sistemului circulator.

Efectul curelor externe cu băile minerale carbogazoase, foarte complex, se bazează atât pe acţiunea

mecanică şi termică, cât şi pe calităţile chimice ale bioxidului de carbon, influenţa sa fiind fie locală, fie

postresorbtivă.

Cercetări farmacodinamice sistematice au fost efectuate la Vatra Dornei, Buziaş, Borsec şi Covasna.

La Vatra Dornei, în condiţiile unui climat dulce subalpin, care reduce tonusul şi reactivitatea centrilor

vasomotori, beneficiază de cură bolnavii cu hiperreactivitate vasculară, hipertiroidienii sau cei suferinzi de

nevroză astenică (Pascu Şt., Modval M.). Apele minerale din staţiune, slab mineralizate, sunt bogate în

bioxid de carbon şi fier.

Acţiunea farmacodinamică a băilor cu aceste ape a fost studiată cu

precădere în bolile cardiovasculare.

În ateroscleroza cu hipertensiune arterială sau ischemie periferică s-a constatat ameliorarea circulaţiei

periferice şi normalizarea hiper-reactivităţii vasculare, explorată prin testul Hines (Opreanu L), ameliorarea

circulaţiei colaterale şi a indicelui de claudicaţie, evaluate prin metode radioizotopice şi clinice (Radu

Victoria), reducerea valorilor tensionale şi tendinţa bradicardizantă a curelor (Nieder I.).

Ameliorările clinico-funcţionale au fost însoţite de normalizări ale sindromului biochimic, respectiv

reducerea fibrinemiei (Stănescu P.), normalizarea testelor la heparină şi reducerea timpului de protrombină

(Balmuş P.), scăderea concentraţiei acizilor graşi liberi plasmatici, precum şi a lipemiei (Antonescu

Claudia), intensificarea catabolismului colesterolului şi ameliorarea dislipidemiei (Vasilescu Sofia).

Studiul reactivităţii corticosuprarenalei, prin determinări de 17-cetosteroizi în urină, a pus în evidenţă

creşteri în primele 10 zile de cură (Popa Maria Magdalena).

Prin cura externă în staţiune s-au obţinut bune rezultate în sechelele flebitice ale membrelor inferioare, cura

fiind indicată la cel puţin 8—10 luni de la stingerea fazei acute de boală (Nieder I.).

Efectele terapeutice în asocieri reumatice sunt explicate prin stimularea corticosuprarenalei şi prin creşterea

activităţii sistemului reti-culoendotelial (Agârbiceanu T.).

Staţiunea Buziaş, cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, clorurate sodice, calcice, magneziene,

feruginoase, hipotone, are un climat de tranziţie continental-mediteranean, cu efecte sedative asupra

bolnavilor, permiţând tratamentul unor forme hiperreactive de boală.

Afecţiunile cardiovasculare constituie profilul principal de cură al staţiunii.

A fost studiată în mod deosebit ateroscleroza cu localizare coronariană, raportându-se rezultatele bune atât

asupra sindromului dureros, cât şi asupra capacităţii de muncă (Mustaţă L). Sunt indicate formele clinice

incipiente, deşi rezultatele nu au fost durabile (Opreanu I.). Eficienţa terapeutică este maximă la vârstele mai

tinere (Dinculescu Tr.). Scăderea reactivităţii vasculare după cură la Buziaş a fost apreciată

prin testele Shellong şi Hines (Opreanu L).

Studii clinico-biologice au remarcat normalizarea valorilor colesterolului, dislipidemiei şi fibrinemiei,

proporţional cu ameliorarea clinică (Brînzan I.).

Studii mai noi (Berlescu Elena; Florian Mariana) atestă efectele favorabile ale curei carbogazoase la Buziaş

în hipertensiunea arterială, stadiul II, iar în experiment acut, scăderi tensionale sistolo-diastolice după băile

cu bioxid de carbon, mai accentuate decât după mofete.

La Borsec, cura cu apele din staţiune este indicată în afecţiuni cardiovasculare, ţinându-se însă neapărat

seama de altitudinea mare la care se află staţiunea (900 m).

S-au remarcat reducerea tensiunii arteriale la hipertensivi (Borgovan L), ameliorarea indicelui de claudicaţie

şi creşterea temperaturii cutanate în trombangeita obliterantă (Brassai Z.).

Bioxidul de carbon gaz, provenit, din degazeificarea apelor de la Borsec şi aplicat sub formă de mofete

(Agîrbiceanu T.), a produs experimental hiperemie capilară tisulara, precum şi activarea oxidazelor şi a

grupelor sulfhidrice.

O atenţie deosebită s-a acordat bolnavilor hipertiroidieni ce fac cură la Borsec. S-a constatat reducerea

metabolismului bazai (Milcu Şt.) şi normalizarea echilibrului neurovegetativ (Borgovan I.).

La Covasna sunt folosiţi ca factori terapeutici naturali, în condiţiile unui climat de cruţare, atât băile

carbogazoase cât şi emanaţiile de gaz natural, cunoscute sub numele de mofetă.

Funcţionarea în staţiune a unui spital de cardiologie, precum şi a unui sanatoriu pentru copii, asigură în cele

mai bune condiţii cazuistica pentru cercetarea ştiinţifică a factorilor naturali din staţiune.

Un studiu amplu, efectuat pe 1000 bolnavi cu hipertensiune arterială, a demonstrat efectul hipotensiv şi

vasodilataţia capilară, evaluată prin capilaroscopie (Benedek G.; Szentpetery I.).

În afecţiunile ischemice periferice s-a raportat ameliorarea indicelui de claudicaţie, a valorilor oscilometrice

periferice, precum şi îmbunătăţirea circulaţiei transversale în membrul afectat (Brassai Z.Csorba L.).

După cura la Covasna s-a remarcat creşterea heparinemiei (Birek L.).

Efectele circulatorii influenţează favorabil şi resorbţia procesului inflamator din metroanexita cronică

(Szabo I.)

Acţiunea farmacodinamică a bioxidului de carbon administrat sub formă gazoasă a fost studiată şi în trecut

prin măsurători ale temperaturii cutanate (Stroescu V.).

Senzaţia intensă de căldură, ce apare mai ales în zona genitală în primele 20-30 de secunde de la imersia în

gazul mofetarian, precede creşterea temperaturii cutanate, astfel că senzaţia calorică incipientă; nu pare să

ţină de fenomenul vascular, ci mai de grabă de o hiperestezie termică, însoţită deseori de prurit şi înţepături.

Măsurători ale excitabilităţii pielii prin metoda cronaximetrică confirmă această ipoteză (Cociaşu E.)

Cercetările efectuate în ultimii ani de colective ale Institutului de medicină fizică, balneologie şi recuperare

medicală (Florian Mariana,. Georgescu Gh.) şi de colective din staţiunea Covasna (Benedek G. şi. col.) au

pus în evidenţă unele mecanisme de acţiune ale mofetelor de la Covasna, respectiv, intervenţia bioxidului de

carbon mofetarian inhalat de bolnavi în timpul efectuării tratamentului la mofetă (concentraţia, de bioxid de

carbon în aer de 1,5-2 volume %, demonstrată prin capnografie). În urma inhalării de bioxid de carbon creşte

fluxul sanguin cerebral, cu valori în jur de 75%, ca şi fluxul sanguin în musculatura scheletică, cu valori de

40-50%, cu consecinţe asupra utilizării oxigenului în periferie, prin care se explică atât ameliorarea

parametrilor performanţei cordului, cât şi a capacităţii de efort la bolnavii coronarieni şi cu sechele de infarct

de miocard studiaţi.

Sintetizând rezultatele cercetărilor în aceste patru staţiuni cu ape carbogazoase, reţinem indicaţia majoră a

curei externe în afecţiuni cardiovasculare, indicaţie bazată, în special, pe acţiunea farmacodinamică a

bioxidului de carbon asupra circulaţiei.

Condiţiile climatice diferite din aceste staţiuni permit diferenţiere indicaţiilor de cură în funcţie de faza de

boală şi de reactivitatea bolnavului.

Acţiunea apelor clorurate sodice folosite în cură externă

În cura externă sunt utilizate şi apele clorurate sodice hipertone sau cele puternic concentrate (ape sărate),

care conţin, de obicei, calciu, magneziu sau sulfaţi, precum şi iod şi brom.

După clasificarea întocmită de M. Sturza încă din anul 1950, apele clorurate sodice româneşti se împart în:

apa sărată a Mării Negre (cu c concentraţie de 13-18 g/l) şi a limanurilor litorale din Dobrogea (cu o

concentraţie de 50-90 g/l); apele sărate şi izvoarele din regiunile masivelor de sare (cu o concentraţie de

150-250 g/l); lacurile sărate din Bărăgan (cu o concentraţie situată sub 16-17 g/l); apele fosile (veterice) (cu

o concentraţie cuprinsă între 80-200 g/l); apele carbogazoase din regiunile vulcanice, slab concentrate,

cantitatea de sare existentă în ele avându-şi originea în terenurile cu sare reziduală sau în formaţiunile cu

zăcăminte de sare.

Băile sărate îşi exercită acţiunea asupra organismului prin factorii mecanici reprezentaţi de „presiunea

hidrostatică"  şi de „puterea de ridicare" a corpului în baie, care în băile sărate este direct proporţională cu

concentraţia apei. Dacă un bolnav de 70 kg cufundat în apă dulce cântăreşte 7,9 kg, în apă sărată va cântări

numai 2,8 kg, fapt ce favorizează mişcările corpului în baie.

Factorul termic, reprezentat de temperatura băii, care este de 36-380 C, contribuie la relaxarea musculară şi

la activarea circulaţiei sanguine.

Baia sărată excită receptorii cutanaţi, excitaţie la care participă şi componentele chimice din apa minerală.

Încă din anul 1876 Lehmann a constatat pătrunderea clorurii de sodiu în piele, sarea absorbită fiind prezentă

în urina bolnavilor şi după câteva luni de la cura balneară. În piele se formează o adevărată „manta" de sare

(Frankenhausen), care atrage apa din mediul ambiant, crescând turgescenţa pielii şi eliberând, treptat, în

circulaţie sărurile absorbite din apa băii minerale.

Baia sărată îşi mai exercită acţiunea la distanţă pe căi nervoase, producând un efect vagotonic sau endocrin,

modificând reactivitatea organismului şi schimburile nutritive-metabolice (Sthal B., Moser R., Groedel M.).

Rolul iodului şi bromului din apele clorurate

Efectele farmacodinamice produse de băile sărate se datoresc în bună parte şi iodului sau bromului, când

sunt prezenţi în apa minerală.

Iodul este farmacodinamic activ, chiar dacă se află în concentraţii mici în apa minerală. Apele minerale

româneşti cuprind cantităţi reduse de iod la Amara (1,2 mg/l), Bălţâteşti (2,7 mg/l), Bazna (3,8 mg/l) şi mai

ridicate la Sărata-Monteoru (28 mg/l), Vulcana-Băi (13,4 mg/l) şi Băile Govora (42 mg/l).

Băile sărate iodurate ameliorează circulaţia periferică, aşa cum s-a evidenţiat prin testări cu iod radioactiv

injectat intradermic (Hoffan-Credior). Absorbţia iodului din apă băii iodate a fost dovedită de Dirnagel şi

Presch. După o cură cu apele sărate iodurate, „mantaua" de sare formată în piele eliberează treptat ionii

absorbiţi în circulaţie, asigurând efectele farmacodinamice ce se produc postcură.

S-a demonstrat recent că după o singură baie cu apa sărată iodu-rată se produce reducerea rezistenţei

circulaţiei periferice şi scăderea presiunii arteriale medii. Au fost. remarcate, de asemenea, ameliorări ale

indicelui de presiune-frecvenţă (Robinson), ale indicelui necesităţii de oxigen pentru miocard

(Bretschneider), ale indicelui presiune-timp (Hill-Sarnoff), precum şi ale indicelui de perfuzie coronariană

(Porenel H.).

Perfuzia circulatorie cu iod produce vasodilataţie (Guggenheiner H.).

Asocierea curelor interne cu ape iodurate la tratamentul prin băi potenţează efectele terapeutice. Numeroase

izvoare destinate curei interne conţin iod în concentraţii farmacodinamic active (Băile Olăneşti, Slănic-

Moidova).

S-a demonstrat că după ingestia apei minerale iodurate creşte mult concentraţia iodului în limfă (Araki).

În prezenţa iodului se activează transportul de H+ în lanţul respirator celular şi se stimulează activitatea

citocromoxidazei (Goodman I.).

Prin activarea circulaţiei, a stimulării catabolismului şi a proceselor de apărare, iodul contribuie la resorbţia

activă a proceselor inflamatorii (Chiari A.).

S-a afirmat în trecut eficienţa iodului în tratamentul aterosclero-zei. Cercetări experimentale au demonstrat

că iodul şi tiroxina mobilizează colesterina acumulată în peretele arterial la animalele cărora li s-a produs

modelul experimental de ateroscleroză (Brensch J.).

Bromul, provenit din apa mărilor de odinioară, nu prezintă o concentraţie atât de mare în apele pentru cura

externă," încît să se poată conta pe o acţiune certă farmacodinamică din partea sa. În apele sărate concentrate

de la Techirghiol, Sărata-Monteoru, Vulcana-Băi şi Băile Govora cantitatea de brom se ridică la aproximativ

25 mg/l.

În apele de la Slănic-Moidova, Covasna, Băile Tuşnad, Băile Olăneşti, Sângeorz-Băi şi Călimăneşti, utilizate

în cura internă, bromul atinge o concentraţie de cca. 5 mg/l, suficientă pentru a produce efecte

farmacodinamice specifice.

Cercetări efectuate cu Br82 radioactiv au demonstrat sensibilitatea deosebită a celulei nervoase faţă de brom

(Goodman L).

Soluţiile bromurate calcice au efect excitant asupra secreţiei gastrice (Băltăceanu Gh.), ca şi soluţiile

bromurate sodice (Cociaşu E.).

După absorbţie, bromul înlocuieşte clorul în spaţiile extracelulare.

Bromul se excretă prin urină lent, timp de săptămîni. Deoarece tubul renal reabsoarbe preferenţial bromul

faţă de clor, raportul Br/Cl urinar este inferior raportului plasmatic (Goodman L).

Apa Mării Negre nu conţine practic iod, deoarece acesta este fixa: de organismele marine, iar bromul nu

depăşeşte concentraţia de 15 mg/l.

Numeroase lucrări clinice au studiat efectele complexului talasoterapic al litoralului marin în afecţiuni ale

aparatului locomotor, ale sistemului nervos, ale afecţiunilor ginecologice, dermatologice, bronhopulmo-nare

etc.

Din complexul talasoterapic fac parte, pe lângă apa clorurată sodică a mării, radiaţiile calorice şi ultraviolete,

condiţiile climatice specifice litoralului marin, astfel incit este dificil de precizat farmacodinamia esclusivă a

băilor de mare.

Pe bolnavii trataţi prin, băi în mare şi în apa lacului sărat Techirghiol, băi asociate oncţiunilor cu nămol

sapropelic de lac, s-a constatat inhibiţia activităţii hialuronidazei cutanate şi a activităţii sistemului reticulo-

endotelial din piele (Stoicescu C).

Studii ale reactivităţii locale cutanate şi generale s-au făcut prin proba Aldrich-McClure (hidrofilia cutanată)

şi a testului Shellong I. Se remarcă relaţia între timpul de resorbţie prelungit al „bulei de edem" şi tipurile

reacţionale vasculare hipertonice. După talasoterapie se constată reducerea timpului de resorbţie o dată cu

reducerea reflexelor de tip de apă minerală (Dinculescu Tr.).

Studiul mecanismelor neurovegetative prin care organismul participă adaptativ în cursul talasoterapiei a

demonstrat creşterea excitabilităţii la bolnavii care au răspuns favorabil la cura pe litoral (Stoicescu C, Stoia

I.).

Reactivitatea sistemului nervos a fost studiată atît pe adulţi cît şi pe copii (Hurmuzache E., Modval Măria,

Opreanu I.).

Au fost studiate mecanismele endocrine (tiroidă şi corticosupraremală) în cursul talasoterapiei.

Cercetări prin metode radioizotopice au remarcat captări crescute de radioiod la începutul curei marine

(Berlescu Elena). Pe grupe mari de copii cu guşă, prin cercetări clinice şi de laborator, s-a constatat că după

talasoterapie volumul glandei se reduce evident şi că timpul de latenţă nervoasă determinat faţă de diverşi

excitanţi este prelungit către valorile normale ale eutiroidienilor (Tănasescu Gh., Bălan M.).

Studiul suprarenalei prin determinări de 17 KS şi de 17 OH în urina bolnavilor care au făcut băi de mare a

evidenţiat eliminări crescute şi stimularea glandei în prima parte a tratamentului (Berlescu Elena).

Explorându-se suprarenala prin testul Thorn, s-a relevat stimularea axului hipofizo-corticosuprarenal după

băile în apa sărată a lacului Techirghiol (Dărîngă Odette).

Mecanismele farmacodinamice ale apei sărate din lacurile masivelor de sare au fost studiate la Sovata.

Mecanismele imunitare au fost explorate prin determinări de opsonine serice, precum şi prin determinarea

avidităţii fagocitare; s-a raportat creşterea capacităţii imunitare în urma băilor în apa lacului Ghera

(Dinculescu Tr.). Efecte similare s-au constatat şi la bolnavii care au făcut cura în apa lacului Ursu din

staţiune (Dinculescu Tr.).

Staţiunea Sovata, avînd profil de ginecologie, au fost studiate mecanismele hormonale legate de sfera

genitală, obţinându-se ameliorări clinice, creşterea uterului hipoplazic şi retrocedarea maselor anexiale

macrolezionale (Haimovici I.). Cura cu băi sărate stimulează funcţia ovariană, imprimând tendinţa spre

hiperfoliculinemie (Şerban A.). Apa lacului însuşi şi nămolul de la Sovata au proprietăţi estrogene (Milcu

St.)

La Ocna Sibiului s-au raportat reduceri evidente ale uricemiei şi colesterinemiei la bolnavii poliartrozici

(Ciovică I.).

La Slănic s-au obţinut bune rezultate clinico-funcţionale pe un grup mare de bolnavi, trataţi cu apa sărată a

lacului din staţiune (Grigoropol F.).

Apele sărate fosile, ce conţin iod, brom şi sulf, au făcut obiectivul multor studii clinico-experimentale.

La Băile Govora s-a studiat pe 188 copii cu reumatism Bouillaud-Sokolski comportamentul reacţiei la

injectarea intradermică a hialuro-nidazei. La grupul tratat cu apele sărate-iodurate din staţiune s-a remarcat

reducerea depolimerizării faţă de hialuronidază în formele latente clinico-biologic.

În cursul puseelor acute faringo-amigdaliene efectele au fost inverse (Geiculescu V.).

Studiul sistematic pe 60 bolnavi cu ateroscleroză a evidenţiat reduceri ale coilnesterinemiei după băile sărate

iodobromurate de la Băile Govora (Geiculescu V.).

S-au comparat, de asemenea, durata şi intensitatea crizei balneare. Băile sărate sulfuroase din staţiune

declanşează criza după 4-6 zile de cură, iar cele sărate- iodurate după 5-8 zile de cură. Apărută mai devreme,

criza balneară după apele sărate-sulfuroase este mai intensă şi durează mai mult decât criza declanşată de

apele sărate-iodurate. Băile iodurate accentuează simpaticotonia bolnavilor, pe când cele sulfuroase

accentuează vagotonia din timpul acestor crize (Ciunganu L.).

Pe baza reacţiei balneare şi pe baza capacităţii de adaptare la cură, s-au făcut la Băile Govora indicaţii

individualizate. Apele iodurate sunt indicate la obezi şi hipotiroidieni; apele cu sulf accentuează

hiperfoliculinemia. Vagotonici se adaptează greu la acest din urmă tip de apă minerală (Dinculescu Tr.).

Sindromul lombosciatic beneficiază mai ales după băile sărate-iodurate, probele vegetative normalizându-se

paralel cu ameliorarea clinică (Sărătură Maria).

În trecut s-a acordat o atenţie deosebită şi ionului magneziu prezent în apa minerală, atribuindu-se acestuia

rolul de desensibilizare şi sedare a sistemului nervos vegetativ, observate în cursul curelor de la Băile

Govora (Niculescu Gh.).

Mecanismele endocrine au fost studiate la Băile Govora în maladia artrozică asociată cu insuficienţă

tiroidiană moderată. Tratamentul stimulează tiroida şi suprarenala (Milcu Şt.).

Cura cu apa sărată-sulfuroasă de la Băile Govora creşte tiemia la bolnavii care înainte de cură au prezentat

valori scăzute (Cociaşu E.).

La Bazna s-a studiat eficienţa curativă a apelor sărate-iodurate în afecţiuni reumatismale şi ginecologice.

Mecanismul endocrin în artrozele de menopauză a fost studiat prin frotiuri citohormonale. În menopauza

recentă s-au obţinut modificările cele mai evidente, constând în apariţia celulelor de tip superficial, iar

frotiul de tip intermediar devine de tip superficial. Frotiul de tip parabazal şi bazal devine intermediar (Bejan

V.).

Acţiunea apelor sulfuroase folosite în cura externă

Efectul terapeutic al apelor minerale ce conţin sulf, folosite în cură externă, este rezultanta a cel puţin trei

factori ce îşi însumează acţiunea farmacodinamică : temperatura apei din baie ; mişcarea corpului sau a

segmentelor acestuia în condiţii hidrostatice particulare ; compoziţia chimică a apei.

Factorul chimic este mult mai eficient farmacodinamic cu apele sulfuroase decât cu cele sulfatate.

Considerată în egală măsură ca „barieră" ce separă organismul de mediul ambiant, dar şi ca structură „ce

leagă" organismul de acest mediu, pielea a constituit subiectul multor discuţii contradictorii în privinţa

permeabilităţii ei şi a capacităţii de resorbţie a unor componente din apele minerale.

Numeroase argumente experimentale sunt valabile pentru demonstrarea rolului activ metabolic al pielii,

mecanism ce stă la baza schimburilor prin piele. Mecanismul esenţial farmacodinamic este „îmbibareai"

epidermului cu apa minerală clin baie, îmbibare urmată de o resorbţie tardivă şi gradată.

Hidrogenul sulfurat din apa minerală difuzează rapid prin piele (W. Filehme), iar sulfaţii din apă sunt

preluaţi de piele de 150 de ori mai rapid decât sulful coloidal (Maliwa). Băile, sulfuroase cresc capacitatea

de reducere a pielii; pielea se îmbogăţeşte în grupe SH (Richter R.). Excitabilitatea receptorilor cutanaţi este

modificată, de mantaua de săruri depozitate in piele.

S-a constatat că băile sulfuroase ridică pragul pentru durere, efect ce poate fi explicat pe baza migraţiei

calciului din straturile profunde către suprafaţa epidermului în cursul băii sulfuroase (Klander .J.). Băile

sulfuroase cresc sensibilitatea receptorilor pentru cald (Ruffini) şi reduc sensibilitatea receptorilor pentru

rece (Krause).

Vasodilataţia cutanată produsă de băile sulfuroase a fost demonstrată prin metode termografice,

pletismografice, capilarosco.pice şi prin metode radioizotopice.

Folosind metoda pietismografică a extremităţilor şi aplicând apa izvorului Diana de la Băile Herculane sub

forma de aerosoli sau în injecţii intravenoase, s-a remarcat la bolnavi instalarea unei vasodilataţii digitale

imediate (Stoicescu C).

Pe loturi de bolnavi artrozici ce au efectuat cura externă la Băile Herculane, s-a constatat vasodilataţia

cutanată, apreciată prin termometrizare (Opreanu I.).

Cura balneară sulfuroasă duce la dispariţia stazelor sanguine şi la activarea circulaţiei cutanate. Baia

termosulfuroasă deschide o bună parte din teritoriul capilar scurt circuitat, ajungând astfel şi la absorbţia prin

piele a substanţelor minerale din apa băii.

Prezenţa în apă a altor componente modifică intensitatea resorbţiei sulfului din baie. Sulfaţii se resorb mai

bine în prezenţa clorurii de sodiu, observaţie importantă în terapia cu apa Mării Negre sau a lacurilor

sulfatate, sărate, de liman sau continentale.

Reflexele locale şi eliberarea unor mediatori umorali (histamina, bradichinina, prostagiandine etc.) sunt

mecanisme importante ce stau la baza efectului terapeutic al balanţei sulfuroase. Prostaglandinele (PGE 2.)

sunt crescute în iritaţia pielii, iar în baia sulfuroasă au loc asemenea iritaţii cutanate. PGE2 produc

vasodilataţie capilară prin creşterea AMP-ciclic şi captare crescută de Ca++ în celulele peretelui capilar

(Topperman J.).

Efectele farmacodinamice locale asupra pielii explică bunele rezultate obţinute prin băile sulfuroase în

dermatoze şi prurigouri.

Acetilcolina este eliberată chiar şi numai sub influenţa termică a apei din baia sulfuroasă (Goldwitrer-Mayer

K.). Eliberarea de histamină, prin degranulare mastocitară, a fost, de asemenea, demonstrată prin folosirea

băilor minerale (Wegekins O.). Mediatorii chimici eliberaţi în piele stimulează activitatea metabolică locală.

Dovezi în acest sens sunt aduse de creşterea consumului de oxigen. În pielea antebraţului se consumă, la

punctul de termoindiferenţă a apei din baie, 0,199 ml oxigen/100 g ţesut/minut, consum ce creşte la 0,369 ml

în baia de 39°C. Prin cercetări histoenzimatice s-a demonstrat stimularea activităţii ATP-azei, fosfatazei

alcaline, precum şi creşterea grupelor SH clin piele sub influenţa băilor cu apa sulfatată de la Amara, a apei

de mare sau a apei lacului Techirghiol (Zirra Ana Maria).

Toate aceste dovezi fundamentează ştiinţific rolul pe care îl are pielea în explicarea mecanismelor complexe

produse de curele balneare.

Mobilizarea apei şi sărurilor minerale din depozitul cutanat, cu pătrunderea în spaţiile extracelulare

subcutanate, se face foarte, lent, astfel că nu apar mecanisme de contrareglare acute, aşa cum se petrece după

ingestie şi absorbţie în intestin (Kerigan G.). Depozitarea electroliţilor în piele se face la nivelul stratului

cornos (Lotmar).

Faţă de electroliţi, pielea se comportă ca o membrană electronegativă, pH-ul ei izoelectric fiind de 3-

4; se permite astfel pătrunderea selectivă a cationilor (Harpuder K.). În băile concentrate în săruri minerale,

pielea pierde electronegativitatea, scăderi selectivitatea de permeabilitate ionică şi devine, în egală măsură,

permeabilă atât pentru anioni, cât şi pentru cationi. .

Ca urmare a contactului pielii cu apa minerală sulfuroasă, băile sulfuroase îşi găsesc indicaţii

terapeutice în afecţiunile dermatologice.

Activarea circulaţiei cutanate, efectul cheratolitic şi desensibilizant, reechilibrarea tonusului vegetativ sunt

factori ce influenţează pozitiv alergodermiile, neurodermitele, prurigourile, eczemele etc.

Bogăţia ţării noastre în ape minerale sulfuroase, precum şi tradiţia au stimulat numeroase cercetări în acest

domeniu. La Călimăneşti, Mustăciosu M. a obţinut foarte bune rezultate în dermatozele pruriginoase,

urticarii şi eczeme cronice, iar Mămularu Gh. în alergozele cutanate, apreciate prin indexul histaminic

cutanat.

La Băile Olăneşti cele mai bune rezultate în dermatoze au fost obţinute prin asocierea la cura externă a

injecţiilor cu apa izvorului 7 (Catrina S., Iofcea S.). Având în vedere legătura cauzală dintre eczeme şi

tulburările digestive, la bolnavii trataţi în staţiune s-a asociat cura internă cu apa izvoarelor 5, 14 şi 24,

procesele cutanate fiind evident ameliorate (Teodorescu Şt.).

La Băile Herculane s-au studiat experimental efectele apelor sulfuroase în conflictul alergo-anafilactic.

Stoicescu C. a observat efectul antihistaminic al apei izvorului Diana, evidenţiat prin intensificarea

histaminazelor tisulare şi creşterea capacităţii histaminopexice a serului sanguin.

Prin metoda experimentală a şocului anafilactic la cobai, Stoicescu C. a constatat efectul de protecţie asupra

conflictului antigen-anticorp al apelor sulfuroase de la Amara, Băile Govora şi Buziaş.

Acest rol protector al apelor minerale ce conţin sulf poate explica parţial rezultatele terapeutice obţinute cu

aceste ape în afecţiunile dermatologice.

Cura externă cu apele sulfuroase îşi are însă indicaţiile majore în afecţiunile cronice reumatismale.

La Băile Herculane maladia artrozică a fost studiată de numeroşi cercetători. Un studiu amplu efectuat în

staţiune de Stoica I. pe un mare număr de bolnavi reumatici în diferite stadii de evoluţie a maladiei artrozice

a indicat cura sulfuroasă cu precădere în formele hiporeactive de boală, în neuromialgiile simple, fără focare

de infecţie; starea bolnavilor hiperreactivi şi nevrotici se agravează datorită curei. Pe baza studiului

reactivităţii nervoase, Dinculescu Tr. a diferenţiat procedurile în „forte", ,,medii" şi „slabe". Excitabilitatea

corticală a bolnavilor trataţi, determinată prin metoda cronaximetrică, este crescută.

Opreanu I. a remarcat creşterea reactivităţii parasimpatice. În cercetările experimentale, Stoicescu C. a

demonstrat că apa izvoarelor Diana şi Neptun 2 de la Băile Herculane creşte reflectivitatea vagală şi

potenţează mecanismele colinergice.

Participarea tiroidei a fost studiată de Berlescu Elena prin metode radioizotopice, remarcând o creştere în

primele 24-48 ore, cu revenirea la valorile iniţiale după 15 zile de cură. Milcu Şt. a constatat creşterea

eliminărilor urinare de 17 cetosteroizi şi în general stimularea funcţiei suprarenaliene. A fost elaborată astfel

teoria cortizonică a curelor sulfuroase, ca mecanism posibil în explicarea efectului lor terapeutic.

La Călimăneşti cura cu apele sulfuroase din staţiune este, de asemenea, folosită în afecţiunile reumatismale.

Ţepuşel Gh. a studiat efectul curelor, asupra stărilor preartrozice, recomandându-le profilactic în maladia

artrozică. Poliartrozele şi unele forme inflamatorii reumatismale beneficiază de tratament diferenţiat

sulfuros, mai ales dacă bolnavii cu afecţiuni asociate renale, metabolice sau digestive fac şi o cură internă cu

apele sulfuroase din staţiune.

La Băile Govora se obţin, de asemenea, rezultate bune prin cură diferenţiată în maladia reumatismală.

Stroescu I. a făcut o analiză diferenţiată a factorilor curativi din staţiune în tratamentul reumatismelor

degenerative şi inflamatorii de debut.

În numeroase alte staţiuni în care se practică cura balneară cu ape sulfuroase termale s-au efectuat observaţii

clinico-biologice, ce atestă eficienţa acestora în afecţiunile aparatului locomotor.

C. CURA CU NĂMOLURILE TERAPEUTICE

Studierea nămolurilor terapeutice a constituit un obiectiv principal pentru balneologi, cu atât mai mult cu cât

utilizarea în scop curativ a ungerilor cu nămol are o tradiţie milenară.

Cercetările s-au axat fie asupra calităţilor termofizice ale peloidelor, fie asupra celor chimice datorate,

posibil, substanţelor biologice active sau ionilor din peloid. Deoarece, în practică, metodologia aplicării

peloidoterapiei este folosită cu precădere în maladiile aparatului locomotor, majoritatea cercetărilor s-au

adresat acestui aparat.

Cercetări sistematice privind acţiunea oncţiunilor cu nămol în maladia artrozică au fost efectuate la Eforie

Nord de I. Stoia. Pe lângă analiza evoluţiei clinice, s-a remarcat creşterea valorilor VSH, a eozinofiliei,

precum şi prezenţa reacţiei de cură în cazurile cu focare de infecţie neasanate anterior peloidoterapiei.

Cercetările efectuate de I. Opreanu au comparat la bolnavii artrozici efectele împachetărilor cu nămol cu

cele obţinute prin preparatele din nămol. Deşi rezultatele obţinute cu nămolul natural au fost superioare,

totuşi uşurinţa de manipulare chiar şi în condiţii extrabalneare a preparatelor din nămol asigură acestora din

urmă unele avantaje.

Tincu Lidia de la Eforie Nord a comparat efectele băilor cu nămol concentrat (70-150 kg/300 l apă de

lac) cu cel al băilor diluate (1 kg/300 l apă de lac), remarcând efecte terapeutice superioare la

astrozicii cărora li s-a aplicat forma de nămol diluat.

Pe grupe de bolnavi artrozici internaţi în Clinica de balneologie din Bucureşti, Agârbiceanu T. a comparat

rezultatul băilor diluate de nămol cu cel al împachetărilor cu nămol şi cu efectul injecţiilor cu, preparate din

nămol. Rezultatele terapeutice au fost asemănătoare. Aceiaşi cercetător a remarcat efectul încurajator al

aplicării preparatelor din nămol şi creşterea avidităţii fagocitare la bolnavii suferind de reumatism secundar

infecţios. Cu aceleaşi preparate din nămol autorul a avut rezultate satisfăcătoare în spondilite şi în poliartrite.

În staţiunile cu profil ginecologic se folosesc, cu urmări pozitive, împachetările regionale cu nămol,

precum şi tampoanele vaginale cu nămol. Cele mai multe cercetări au fost efectuate la

Sovata şi la Techirghiol. Mecanismele hormonale de acţiune în metroanexite au fost evaluate de

Haimovici I.

Rezultatele bune ale peloidoterapiei în boli de piele au generat cercetări şi în acest domeniu de patologie.

Importanţa schimburilor de substanţe chimice dintre piele şi nămol a fost demonstrată prin metode

histochimice de colectivul condus de Zirra Ana Maria. S-a relevat astfel trecerea componentelor din faza

lichidă a nămolului în celulele epiteliale, trecere activată de o „barieră enzimatică" cutanată

(citocromoxidaza, fosfataza alcalină şi A.T.P.-aza). Cu cît nămolul este mai diluat, cu atît schimburile cu

pielea sînt mai intense. S-a încercat cu bune rezultate de către Agârbiceanu T. tratamentul cu preparate din

nămol a unor dermatoze.

Diferite cercetări s-au axat pe efectele peloidelor asupra aparatului cardiovascular. Pe un număr de bolnavi

suferinzi de hipertensiune arterială băile diluate cu nămolul de la Techirghiol au redus valorile tensionale

după şase-şapte zile de tratament (Bunescu R.).

S-au întreprins încercări de studiu farmacodinamic prin administrarea per os a nămolului asupra unor funcţii

digestive. Astfel, Cociaşu E. a remarcat reducerea secreţiei şi acidităţii sucului gastric la cîini cu stomac

Pavlov, precum şi reducerea colerezei la câini cu fistule biliare.

Studiul mecanismelor generale de acţiune ale peloidoterapiei a fost concretizat prin cercetări privind

reactivitatea organismului. Reactivitatea cutanată a fost testată prin metoda cronaximetrică, remarcându-se

creşteri ale excitabilităţii cutanate la bolnavii cu artroze, care au avut o evoluţie favorabilă clinică, aşa cum

au demonstrat cercetările colectivului condus de Stoicescu C.

Colectivul condus de Agârbiceanu T. a testat reactivitatea faţă de mediatori chimici nervoşi (acetilcholină şi

adrenalină) sau faţă de ioni corelaţi cu reactivitatea vegetativă (Ca, Mg, K). Experienţele efectuate pe

animale care au primit tratament cu nămol sau preparate din nămol au arătat, în ambele situaţii, o reactivitate

crescută.

Reactivitatea vegetativă testată de colectivul Stoia I. prin proba Tur şi McClure după cura cu nămol la

Sovata, demonstrează tendinţa de reglare a tonusului vegetativ, precum şi reducerea timpului de resorbţie a

bulei de edem intradermice.

Reactivitatea imunologică, îndeosebi faţă de preparatele din nămol, testată de colectivul condus de

Agârbiceanu T., a evidenţiat un efect antimicrobian net faţă de stafilococ, precum şi creşterea indicelui

opsonocitofagic.

După împachetări cu nămolul de la Sovata, colectivul Dinculescu Tr. a constatat la bolnavii artrozici

creşterea polinuclearelor bazofile şi a granulocitelor tinere iar curba opsoninelor a devenit ascendentă.

Şi în metroanexitele cronice tratate cu împachetări de nămol şi tampoane vaginale cu nămol la Sovata,

colectivul Bonciu Olga a remarcat ascendenţa curbei opsoninelor serice, aviditate fagocitară dublată, precum

şi creşterea precipitinelor serice antistreptococice.

Colectivul Stoicescu C. a testat la bolnavii artrozici capacitatea de difuziune în piele a hialuronidazei şi

reactivitatea sistemului reticulo-endotelial cutanat cu albastru de tripan după oncţiunile cu nămol de

Techirghiol, remarcând reducerea reacţiei la hialuronidază, precum şi normalizarea diferenţiată a reactivităţii

reticulo-endoteliale.

Mecanismul endocrin a fost explorat atît în cercetări clinice, cât şi experimental. Pe copii trataţi la

Techirghiol, Lungu Al. a constatat eliminări crescute de 17-cetosteroizi urinari. La adulţii cu forme

inflamatorii reumatice trataţi cu preparate din nămol s-au remarcat modificări în funcţia glandelor

suprarenale (Agârbiceanu T.). Zirra Ana Maria a urmărit histochimic activitatea metabolic enzimatică din

hipofiză, tiroidă, gonade şi suprarenale la cobai care au făcut băi cu nămol, constatând stimularea acestei

activităţi după terminarea procedurilor.

Mecanismul metabolic a fost studiat îndeosebi în cercetări experimentale. Agârbiceanu T. a studiat acţiunea

farmacodinamică a preparatului din nămol (Pelobiol), demonstrând pe loturi de cobai creşterea oxidazelor în

piele, după oncţiuni cu pomadă pelobiol, şi în ficat, rinichi şi suprarenale după preparatul injectabil. Pielea

se îmbogăţeşte în grupe sulfhidrice, dar ficatul sărăceşte în glicogen. Organele se îmbogăţesc în vitamina C,

în special creierul, testiculul şi pulmonul.

În cursul tratamentului balnear cu nămol la Techirghiol valorile glutationemiei sunt crescute la bolnavii

artrozici (Demayo A.).

Colectivul P. Belc a remarcat stimularea metabolismului proteic şi creşteri ale transaminazelor serice după

cura cu nămol la Eforie Nord la copii cu sechele de reumatism Bouillaud-Sokolski.

Stoicescu C. a urmărit sistematic stress-ul metabolic al curelor cu nămol, determinând în ficat activitatea

enzimatică a aldolazei, succinat dehidrogenazei şi citocromoxidazei. La începutul tratamentului predomină

procesele anoxibiotice, iar spre sfârşitul curei îşi intensifică activitatea enzimele legate de metabolismul

oxibiotic.

II. FACTORII NATURALI DE CURĂ

În arsenalul medical folosit în scop profilactic, curativ sau de recuperare, factorii naturali şi-au cîştigat,

printr-o milenară tradiţie, un binemeritat renume, iar utilizarea lor organizată în staţiuni balneare a contribuit

la orientarea indicaţiilor de cură.

Apele minerale naturale, apa lacurilor şi nămolurile terapeutice, apa Mării Negre, gazele naturale,

climatul sînt factori folosiţi sub forma unor cure repetabile de-a lungul anilor, cu certă eficienţă

terapeutică.

A. APELE MINERALE

După originea şi provenienţa lor, apele minerale din ţara noastră folosite în scopuri balneare se grupează în

două mari categorii: ape din hidrosferă, incluzând Marea Neagră, lagunele şi lacurile sărate de la suprafaţa

uscatului, şi ape intratelurice, în cuprinderea cărora intră pinzele de apă şi apele subterane circulante

(Mrazec L.).

Pânzele de apă stagnează în rocile permeabile, dar pot forma şi curenţi ce se îndreaptă spre punctele de

emergenţă, loc unde apare la zi izvorul mineral.

Unele ape din această categorie, mai tinere sub raport geologic, sânt denumite şi ape freatice. Altele,

reţinute în straturile geologice încă din timpul sedimentării depozitelor, poartă denumirea de ape fosile

(veterice) sau ape de zăcământ.

Apele subterane circulante se mişcă liber prin rocă. În rocile argiloase circulaţia apei se face prin difuziune,

dar, în general, legăturile subterane ale apelor intratelurice sunt determinate de diferenţele de presiune

hidrostatică şi de gravitaţie.

Izvoarele minerale depun la emergenţa lor săruri ce pot fi ulterior Tedizolvate de apă şi transportate în alte

locuri.

În zonele aride apele clorurate sodice sau cele alcaline sulfatate impregnează solul şi formează eflorescenţe,

care redizolvate sau erodate şi purtate de vânt vor alimenta bălţile sărate.

Apele circulante întâlnesc diferite formaţiuni geochimice şi se mineralizează corespunzător compoziţiei

chimice a acestor formaţiuni, împreună cu apele minerale se formează nămolurile şi gazele, utilizate, de

asemenea, în scopuri terapeutice.

Sânt considerate ape minerale terapeutice apele, ivite la suprafaţă dintr-o sursă naturală sau aduse la zi prin

foraje şi ale căror calităţi, fizico-chimice pot exercita efecte farmacodinamice întrebuinţate terapeutic.

În definiţia dată apelor minerale terapeutice de către Federaţia Internaţională de Balneologie şi

Climatologie (F.I.T.E.C), federaţie la. care este afiliată şi România, se precizează, printre altele, că acestea

nu trebuie supuse unor modificări artificiale, ele deosebindu-se de apa comună (potabilă) prin

compoziţie, termalitate sau radioactivitate ; în plus, este obligatoriu ca o Academie de Ştiinţe Medicale să

confirme calităţile lor terapeutice.

La noi în ţară, atestarea calităţilor terapeutice se face pe baza cercetărilor efectuate de către Institutul de

medicină fizică, balneoclimatologice şi recuperare medicală din Bucureşti, al cărui plan de cercetare este

condus de Academia de Ştiinţe Medicale.

Rezultă din cele expuse până acum că nu orice apă minerală este şi apă terapeutică.

Pentru a fi considerată minerală, o apă trebuie să conţină cel puţin 1 g săruri dizolvate la litru, sau,

dacă nu atinge această mineralizare minimă obligatorie, apa trebuie să conţină elemente chimice sau

gaze cu recunoscută acţiune farmacodinamică sau să aibă la izvor temperatura de cel puţin 20°C.

Dacă la definirea unei ape minerale sînt luate în consideraţie limi tele minime ale mineralizării ei, în cazul

apei potabile obişnuite (de robinet) sânt obligatorii limite maxime ale fiecărui component chimic. Pentru

apa potabilă de robinet, conform STAS 1342-71, elaborat de Institutul Român de Standardizare, sânt

admise următoarele concentraţii maxime ale unor componente din apă :

Calciu : 100 mg/dm3 (max. 180)

Magneziu : 50 mg/dm3 (max. 80)

Clor : 250 mg/dm3 (max. 400)

Sulfat : 200 mg/dm3 (max. 400)

Fluor : 1 mg/dm3

Zinc : 5 mg/dm3

Mangan : 0,1 mg/dm3

Fier : 0,1 mg/dm3

Arsen : 0,05 mg/dm3

Cupru : 0,05 mg/dm3

Fosfaţi : 0,1 mg/dm3

Nitraţi : 10 mg/dm3

Nitriţi : absent

Între concentraţiile maxime admise în apa potabilă şi concentraţiile minime ale apelor minerale există

o zonă de graniţă în care sînt situate apele oligominerale reci (acratopege).

În ultimii ani, perfecţionarea tehnicilor de dozare a oligoelementelor din apele minerale, a modalităţilor de

determinare a structurii supramoleculare a apei, precum şi a metodologiei de cercetare

farmacodinamică au contribuit la o mai precisă delimitare intre apa minerală şi apa potabilă în

această zonă de graniţă menţionată.

Apele minerale terapeutice, prin destinaţia lor, sunt ape medicinale.

Faptul că unele categorii de ape de cură internă, datorită gustului lor plăcut, sunt folosite şi ca ape

de masă nu ne indreptăţesc să neglijăm rolul lor terapeutic. Apele de masă au în general o

mineralizare foarte redusă şi conţin suficient acid carbonic pentru a le imprima un gust acidulat.

Totuşi, prezenţa în compoziţia lor a unor elemente chimice (sodiu, arsen, bor etc.) nu permite un

consum necontrolat şi, mai ales, abuziv de către bolnavii cu hipertensiune arterială, cardio-

renali, cei cu hepatite evolutive, obezi sau vârstnici.

1. Originea apelor minerale

Planeta noastră reprezintă un imens rezervor de apă în care se găsesc dizolvate săruri minerale.

Cercetătorii au stabilit că pentru fiecare cmp din suprafaţa Terrei există o corespondenţă de 273

1 apă, din aceştia 268,4 1 revenind apei mineralizate oceanice şi numai 0,1 l reţelei de apă dulce

circulantă (Goldschmith).

Din reacţiile chimice petrecute în materia planetară primară, între carburile, hidrurile sau nitrurile

metalice cu paroxizii metalelor a luat naştere un imens volum de apă, precum şi oxizi metalici.

Prin răcirea magmelor topite s-au diferenţiat mineralele magmatice împreună cu soluţiile minerale

respective.

O clasificare a apelor minerale făcută de Ed. Suess pe baza originii lor distinge:

Ape de profunzime, provenite din apa de condensare a magmelor vulcanice şi denumite „ape

juvenile"; ape de suprafaţă, infiltrate în sol şi mineralizate la nivelul formaţiunilor geochimice,

cunoscute şi sub numele de „ape vadoase"; ape provenite din pânzele subterane captive, formate în

perioade geologice foarte vechi şi situate în preajma zăcămintelor petrolifere, denumite „ape

veterice" sau „ape fosile".

Indiferent de originea lor, compoziţia chimică a apelor minerale este condiţionată de calitatea

mineralelor din rocile străbătute de apă în circuitul ei subteran, ca şi de viteza sa de circulaţie.

Capacitatea de solubilitate a elementului chimic din mineralul rocilor participă la mineralizarea

diferenţiată a apelor minerale. Gradul cel mai mare de solubilizare în apă îl are sarea şi apoi, în

ordine descrescândă, ghipsul, calcarele, dolomitele, marnele, argilele, bazaltele, granitele, şisturile

cristaline şi cuarţul.

Apa care circulă liberă prin porii rocilor se numeşte apă de percolaţie. O parte din ea, absorbită

în rocă în zonele de circulaţie mai lentă, formează la suprafaţa granulelor rocii o peliculă fină prin

intermediul căreia au loc schimburile de substanţe minerale între apa circu lantă, şi rocă.

După viteza de circulaţie a apelor subterane, s-a emis o clasificare a apelor minerale, care

exprimă intensitatea schimbului dintre apă şi rocă:

Ape cu dinamică mare, cu circulaţie rapidă, slab mineralizate, cum: sunt apele bicarbonatate, la care se

adaugă şi sarea dizolvată uşor ; viteza mare de curgere nu permite insă apei de infiltraţie să dizolve şi

iodul sau bromul, prezente eventual în rocă alături de sare; ape cu dinamică -medie, între care apele

sulfatate, calcice, magneziene slab mineralizate; ape cu dinamică redusă, care, circulând prin roci

bogate în sare, iod şi brom, au timpul necesar să extragă şi aceste ultime două elemente.

Apele minerale conţin o mare varietate de săruri extrase din rocile spălate de apele subterane. Dintre toate

elementele chimice ce participă la structura Terrei, 14 acoperă 99,5% din alcătuirea scoarţei terestre.

Elementele nu apar libere, ci în combinaţii chimice (oxizi, sulfuri, silicaţi, carbonaţi, sulfaţi etc),

alcătuind mineralele.

Mineralele se asociază, formând rocile, clasificate în roci magmatice, sedimentare şi. metamorfice. Rocilele

magmatice provin din solidificarea magmelor topite. Rocile sedimentare s-au format din acumulările

stratificate şi s-au litificat treptat formând roca sedimentară. Unele roci sedimentare au cristalizat

(sarea, ghipsul), altele s-au format prin cimetarea unor particule nisipoase (gresia) sau a prafului şi

mâlului (argila). Alte sedimente au luat naştere prin precipitarea în apa mărilor a sărurilor minerale, iar

din scheletele faunei şi florei depuse au luat naştere sedimentele organogene. Toate mineralele şi rocile

formate sunt în permanenţă transformare, metamorfismul lor fiind un proces legic al scoarţei terestre.

Rocile metamorfice provin deci din transformările unor roci magmatice sau sedimentare.

Alături de presiune şi temperatură, apa joacă rolul principal în procesele fizico-chimice ce contribuie la

metamorfismul rocilor şi mineralelor. Biosfera participă şi ea în mare măsură la transformările menţionate.

Prin molecula ei bipolară, apa intră în reţeaua cristalină a mineralului, participă la smulgerea particulelor,

formând soluţii omogene minerale, în schimb permanent cu apa circulantă subterană.

Din schimbul rocă-apă subterană se remarcă unele observaţii generale: fuga sodiului şi clorului către

bazinele oceanice, ce conduce, bineânţeles la scară geologică, la desărarea sedimentelor ; retenţia

potasiului în rocile ce rezultă din descompunerea feldspaţilor, ca şi în mâlurile argiloase, care ulterior

devin roci argiloase; calciul şi magneziul, asociate sau nu, se depun sub formă de carbonaţi, sub

influenţa biosferei; siliciul şi aluminiul, care au o slabă solubilitate în apă, se depun în mâluri sub forma

de compuşi coloidali.

Pânzele de apă şi circulaţia apei subterane sunt dependente de configuraţia spaţială a straturilor

permeabile sau impermeabile. Reţeaua acviferă subterană este aşezată pe un strat impermeabil şi este

alimentată de la suprafaţă prin infiltraţii ce străbat straturi permeabile. Dacă este acoperită de un strat

impermeabil, pânza de apă devine captivă şi este alimentată de la suprafaţă într-o zonă unde terenul

acvifer se pierde.

Apa subterană poate ajunge spontan la suprafaţă sub forma izvoarelor arteziene (Artois-Franţa). Nivelul

piezometric sau presiunea exercitată de gazele ce însoţesc depozitul de apă forţează ivirea spontană la zi

a apei minerale.

Omul intervine activ în dirijarea emergenţei izvoarelor minerale prin captări, instalaţii de pompare,

bazine, aducţiuni şi foraje. Se stabilesc în acest scop perimetre de protecţie prin degajări de teren,

împrejmuiri etc.

2. Fizica şi chimia apelor minerale

Apele minerale conţin o mare varietate de elemente chimice extrase din rocile prin care acestea s-au

infiltrat.

Moleculele sărurilor minerale sunt disociate în ioni şi numai o parte a lor rămân.disociate, respectivul

sistem fizic fiind alcătuit dintr-un mediu de dispensare, apa, şi dintr-o fază dispersă, ionii sau moleculele.

Apa minerală este o soluţie adevărată „optic goală", particulele având dimensiuni sub un milimicron.

Combinaţiile chimice mai greu solubile in apă se găsesc sub forma unor soluţii coloidale, sistem fizic

microheterogen, particulele din soluţie fiind reţinute de ultrafiltre. În apa minerală aceste particule rămân

uniform dispersate, deoarece energia lor cinetică este mai mare decât forţa gravitaţională. Având sarcini

electrice identice ce nu se atrag, coioizii dintr-o apă minerală echilibrată fizico-chimic nu cresc şi nu

precipită. Sub forma coloidală sunt prezenţi acidul silicic (în parte), sulful elementar sau alumogelurile,

ferogelurile, manganogelurile, fosfogelurile, precum şi acidul metaboric.

Apa este prezentă sub forme foarte variate de agregare moleculară, astfel că fiecare izvor mineral are, din

acest punct de vedere, o individualitate proprie, în natură neexistînd apă pură chimic. În apele minerale

naturale întîlnim diferenţe de structură şi de ordonare a moleculelor de apă, iar existenţa în apă a ionilor

determină rearanjarea moleculelor de apă şi deci schimbarea structurii ei supramoleculare.

Polimerizarea moleculelor de apă sub forma de agregate moleculare se face prin punţile de hidrogen şi

prin atracţia electrostatică dintre molecule.

În molecula de apă, hidrogenul nu poate exista ca ion separat (H+), deoarece este imediat captat de o moleculă

vecină de apă, formând cu aceasta ionul de hidroniu (H3O+).

Tendinţa atomului de hidrogen de „a sări" la atomul de oxigen al moleculei vecine de apă are o mare

importanţă în procesele de oxido-reducere atât fizico-chimice, cât şi biologice. Mobilitatea electrică a H+

faţă de alţi ioni este deosebit de mare, iar posibilitatea desfacerii şi refacerii legăturilor de hidrogen este

impresionantă. Polarizarea covalenţei face ca norul electronic molecular să fie asimetric, aranjament

spaţial denumit dipolul electric al apei. Datorită dipolului electric, molecula de apă este asimetrică şi are

deci tendinţa de a se aranja supramolecular diferit.

Legăturile de hidrogen între moleculele de apa sunt foarte numeroase, în continuă schimbare şi cu atât

mai labile cu cât temperatura apei este mai ridicată. Dacă la temperatura de 0°C se desfac numai 15°/o din

legăturile de hidrogen, la 40°C se desfac 50% din legături.

Apa este formată dintr-un amestec de molecule libere mono-di- tetra-octomeri, iar particula de apă, în

continuă mişcare de rotaţie în jurul axei sale, are şi o mişcare de oscilaţie în jurul poziţiei

supramoleculare date.

Apele naturale termale prezintă, faţă de apele reci, deosebiri în echilibrul agregatelor moleculare.

Termalitatea naturală a unei ape are o mare are importanţă, ea fiind inclusă printre criteriile de

clasificare a apelor minerale.

Ţara noastră este foarte bogată in ape termale naturale. Nu este încă demonstrată în totalitate originea

juvenilă vulcanică a apelor termale ,deşi la Băile Herculane este posibilă o astfel de origine. Se admite

că în ţara noastră apele de suprafaţă se infiltrează la adâncimi mari, capă tă temperatura locală şi revin

la suprafaţă ca ape termale naturale de origine vadoasă, termalitatea lor fiind condiţionată de treapta

geotermică locală. În principiu, până la 20 m adâncime, depozitele de ape minerale subterane

împrumută temperatura atmosferică locală, cu variaţii termice respective. Între 20-30 m apa are

temperatura medie anuală a regiunii, fără a mai suferi variaţiile sezoniere. La o adâncime de peste 30

m, pânza de apă se încălzeşte cu câte un grad la fiecare aproximitiv 30 m profunzime. Pentru România,

treapta geotermică medie, de 33 m, este mai mică în zonele cu roci vulcanice (6-12 m) şi mai crescută

acolo unde există roci sedimentare (60-120 m).

În funcţie de temperatura lor naturală, apele minerale pot fi reci (sub 20°C), izoterme (34-37°C) şi

hiperterme (peste 37°C).

Electroliţii dizolvaţi în apa minerală sunt variaţi, procesul de dizolvare bazându-se pe hidratarea lor:

ionii de la suprafaţa cristalului de electrolit sunt înconjuraţi de molecule de apă şi cu cât energia de

hidratare a ionului depăşeşte energia lui de reţea, cu atât ionul respectivtrece mai uşor în soluţie.

În apele minerale s-au evidenţiat aproape toate elementele chimice cunoscute. Dintre acestea se comportă ca

anioni (sarcini electrice negative) clorul, bromul, fluorul, arsenul, precum şi ionii bicarbonic, sulfat şi

fosfat.

Clorul (Cl-), extrem de răspândit în apele minerale, cu originea în rocile sedimentare bogate în sare, în

depozitele lagunare şi în salinitatea reziduală a unor roci, este foarte solubil sub forma de cloruri ale

metalelor alcaline sau alcalino-teroase, fiind transportat de ape spre bazinele oceanice. Apele minerale

cu o predominanţă a clorurii de sodiu sunt denumite ape clorurate sodice, iar cele cu mari concentraţii de

clorură de sodiu poartă numele de ape sărate.

Bromul (Br-) îşi are originea în rocile sedimentare marine, deoarece el se concentrează în organismele

marine (corali, spongieri, gasteropode etc.) sub forma de compuşi organici cu rol biologic. Bromul din

apele fosile asociate zăcămintelor de petrol are, de asemenea, origine biogenă. În apele minerale se găseşte

sub formă de bromuri, în concentraţii de cel puţin 5 mg/l. Sunt întâlnite deseori concentraţii de brom

sub 15 mg/l în zonele cu masive de sare şi în apele de zăcămînt, însă există şi ape foarte bogate în brom,

ca, de exemplu, izvorul 1 de la Sărata-Monteoru, cu 297 mg/l, la Bazna (bazinele 1 şi 3) şi la Băile

Govora sonda 6) cu 75 mg/l, la Vulcana-Băi, cu un conţinut de 30-40 mg/l brom.

Iodul (I-) provine din rocile sedimentare organogene, cu alge şi diatomee foarte bogate in iod. Iodul prezent

în apele fosile are, de asemenea, origine biogenă. Apele minerale iodurate trebuie să conţină cel puţin 1

mg/l iod. Majoritatea izvoarelor de cură internă conţin sub 10 mg/l iod, dar în apele de zacământ (Băile

Govora) pentru balneaţie întâlnim concentraţii de peste 40 mg/l.

Fluorul (F-) apare în apele minerale din rocile fosfatice. Apele minerale ce conţin 5 mg/l fluor pot produce

smalţul dentar cu picăţele; curele nu au valoare profilactică faţă de cariile dentare.

Arsenul (As-) îşi are originea în rocile cristaline de origine eruptivă. Sunt considerate arsenicale apele

minerale cu o concentraţie de minimum 1,3 mg/l hidroarseniat. Indicaţiile mai vechi ale apelor arsenicale,

ca şi ale medicamentelor, cu arsen în anemii şi debilitate sunt astăzi limitate, de riscurile cancerigene ale

acumulărilor de arsen în organism.

Ionul bicarbonic (CO3H-) îşi are originea în rocile sedimentare carbonatate şi împreună cu bioxidul de carbon

dizolvat în apa minerală asigură echilibrul acido-bazic ce condiţionează prezenţa celorlalţi elec-troliţi din

apă. În apele minerale româneşti concentraţia ionului bicarbonic variază de la 500 la 7000 mg/l.

Concentraţia minimă de 726 mg/l anion bicarbonic este obligatorie pentru ca o astfel de apă să fie

încadrată în categoria apelor bicarbonatate. De obicei, apele bicarbonatate sunt din punct de vedere

chimic ape mixte.

Ionul sulfat (SO4-) provine din zăcămintele ghipsifere. Rocile sedimentare conţin sulfaţi de sodiu, calciu,

magneziu etc. În apele minerale sulfatate concentraţia anionului sulfat trebuie să depăşească pro porţia de

20% din totalul anionilor. Bacteriile pot transforma forma oxidată a sulfului în altele mai reduse de tipul

sulfurilor, tiosulfaţilor, astfel că în apele sulfatate apar şi astfel de forme mai reduse şi chiar hidrogen

sulfurat.

Ionul fosfat (PO4-) provine din rocile sedimentare fosfatice (calcare fosfatice, argile fosfatice), fosfatul de

calciu (apatitul) fiind sursa principală de fosfor din organism şi din sedimente. În clasificările chimice ale

apelor minerale nu sînt definite apele cu conţinut mai ridicat în fosfaţi.

Dintre celelalte elemente prezente în apele minerale sunt cationi (sarcini electrice pozitive) sodiul,

potasiul, calciul, magneziul şi fierul.

Sodiul (Na+), prezent în toate apele minerale, dar predominând în cele sărate, bicarbonatate sodice şi

sulfatate sodice, îşi are originea în salinitatea reziduală a rocilor sedimentare; clorura de sodiu este spălată

din sedimentele marine şi readusă de apele în circulaţie spre hidrosfera marină. Apele fosile şi cele care

infiltrează masivele de sare conţin, de asemenea, clorură de sodiu. Dacă apa minerală îşi are originea în roci

vulcanice, conţine puţin sodiu extras din feldspaţii sodici sau sodico-potasici prezenţi in aceste roci.

Sodiul a apărut mai tîrziu în apa oceanului primitiv şi nu este capabil să facă combinaţii organice. În

organism, deşi are tendinţa de a pătrunde în celule, este permanent pompat de acestea printr-un

mecanism metabolic, denumit pompa de sodiu.

Potasiul (K+), cu o concentraţie mai mare în apele minerale deoarece este reţinut în rocile argiloase,

provine din rocile de feldspat şi mică, precum şi din salinitatea reziduală a sedimentelor. Spre deosebire

de sodiu, care „fuge" spre bazinele oceanice, potasiul este reţinut în sedimentele (argiloase). Raportul Na/K

în apele minerale este de 10-20. Prezent în apa oceanului primitiv în care a apărut viaţa, potasiul este

ionul esenţial al protoplasmei celulare şi participă la toate reacţiile metabolice ale acesteia. Pompa de

sodiu amintită mai sus este cuplată cu o pompă de potasiu, în sensul că expulzia metabolică din celulă a

sodiului are loc prin schimb cu atragerea în celulă a potasiului.

Calciul. (Ca++), prezent în multe ape minerale, mai ales în grupa celor alcalino-teroase sau sulfatate

calcice, provine din straturile geologice (roci sedimentare calcaroase şi ghipsuri) în care apa minerală,

extrăgând cationul, este biogenă. Organismele vii fixează calciul solubil din apa mărilor, încorporându-

1 în structurile lor dure. Calciul are un rol funcţional deosebit în activitatea metabolică celulară.

Energia biotică reţine calciul în hidrosferă.

Magneziul (Mg++) este prezent în apele minerale de obicei împreună cu calciul, apele alcalino-teroase

conţin atât calciu, cât şi magneziu, în apele amare acesta din urmă fiind întâlnit sub forma de sulfat de

magneziu. Marea bogăţie de magneziu şi potasiu în apa oceanului primordial explică participarea

respectivilor anioni în numeroase reacţii enzimatice şi metabolice celulare (de exemplu, asimilaţia

clorofilană, proces ce stă la baza vieţii pe pământ, are loc numai în prezenţa magneziului). Originea

magneziului în apele minerale o găsim în rocile dolomitice (carbonaţi dubli de calciu şi magneziu). Apele

minerale utilizate în cura internă sunt considerate magneziene atunci când concentra ţia acestuia atinge, în

general, 70-300 mg/l. În apele sărate concentrate întrebuinţate, de obicei, în cura externă magneziul poate

atinge concentraţii de până la 6.000 mg/l (Sonda 1 de la Bălţăteşti).

Fierul (Fe++), cu origine în mineralele eruptivului, în magmatite bazice, dar şi în zăcămintele

sedimentare, este prezent în unele ape minerale, denumite feruginoase numai dacă concentraţia sa

depăşeşte 10 mg/l. În apele proaspete de izvor, fierul se găseşte sub forma lui redusă (Fe++), dar în

contact cu aerul apa se oxidează repede, fierul bivalent redus trecând în forma hidroxidului feric

coloidal (Fe+++). Bicarbonatul de fier este forma chimică sub care se găseşte de obicei fierul în apa

minerală. Pierderea bioxidului de carbon prezent în apă contribuie la precipitarea fierului, fenomen

de care trebuie să se ţină seama în tehnologia de îmbuteliere a apelor minerale feruginoase. Dintre

apele minerale româneşti cele mai mari cantităţi de fier conţin cele de la izvorul Unirea din Vatra

Dornei (49,7 mg/l) şi de la Băile Usturoi din judeţul Maramureş (313 mg/l). Apele minerale îmbuteliate

folosite ca apă de masă sînt prealabil deferizate.

Alături de ionii menţionaţi mai sus prezenţi în apa minerală în concentraţii ce permit clasificarea

chimică a acesteia după importanţa cantitativă a ionului respectiv, în apele minerale se mai găsesc, în

stare ionizată, în concentraţii extrem de reduse, şi alte elemente chimice din grupa oligomineralelor.

Acţiunea lor biologică, foarte importantă, se aseamană cu activitatea vitaminelor, catalizând, ca şi ele,

anumite reacţii enzimatice.

Deoarece lista oligoelementelor este foarte mare, vom enumera numai pe acelea identificate în apele

minerale şi care au o valoare biologică şi terapeutică legată de curele hidrominerale.

Manganul (Mn++) are aceeaşi origine ca şi fierul şi este asociat acestuia în apele minerale. Apele minerale

de cură internă conţin până la 2 mg/l Mn. La Sângeorz-Băi, izvorul Hebe prezintă însă o concentraţie de

9,28 mg/l Mn, iar la Covasna apa îmbuteliată conţine 7,3 mg/l. Mn. Ca şi fierul, manganul se oxidează în

apa ce stagnează, dar după ingestie se reduce din nou în intestin. Rolul biologic mai însemnat al manganului

constă în sinteza de mucopolizaharide, în activitatea arginazei din ficat. Manganul are efect hipoglicemiant

şi se comportă şi ca factor lipotrop.

Litiul (Li), răspândit în apele minerale, este reţinut în circulaţia lui subterană, ca şi potasiul, în mâlurile

argiloase. Apele minerale cu o concentraţie de peste 3 mg/l Li sunt considerate ape litinifere. Dintre apele

minerale româneşti bogate în litiu menţionăm izvorul Matilda de la Bodoc cu 5,3 mg/l, izvorul Maria de la

Malnaş-Băi cu 5,6 mg/1, izvorul de la Harghita cu 6.2 mg/l şi izvorul de la Caşin-Iacobeni cu o concentraţie

de 6,6 mg/l. Apele termale solubilizează uşor litiul şi, din punct de vedere.biologic, s-a demonstrat că litiul

activează pompele de Na/K şi Mg/Ca la nivelul membranelor celulare. În indicaţiile balneare mai vechi

apele litinate erau folosite in tratamentul gutei.

Aluminiul (Al3+) aflat în compoziţia rocilor silicatice care formează scoarţa Terrei se întâlneşte în cantităţi

mici in apele minerale sub aspectul unor suspensii coloidaie. Dintre apele minerale româneşti cele mai mari

concentraţii de aluminiu le au izvorul aşa-numit „de stomac" de la Harghita (12,9 mg/l) şi sonda 1 bis de la

Biborţeni (5,5 mg/l).

Zincul (Zn2+) îşi are originea în rocile sedimentare, apele minerale din România conţinând până la 4 mg/l Zn.

În organism zincul participă la numeroase procese metabolice (de exemplu, la sinteza proteinelor). Insulina

conţine, de asemenea, zinc, iar anhidraza carbonică, o enzimă ce contribuie la formarea acidului clorhidric în

mucoasa gastrică, este zinc-dependentă.

Cuprul (Cu2+) îşi are originea în rocile argiloase şi apare în concentraţii reduse în apele minerale (de

exemplu, în Franţa, la Neris apa minerală cu un conţinut de 1,5 mg/l Cu este considerată apă cuproasă). În

organism cuprul se găseşte depozitat în ficat, el fiind folosit în mitocondrii pentru sinteza citoeromoxidazei.

Manganul, zincul şi cuprul cruţă aparatul insular pancreatic şi au eficienţă terapeutică în diabetul zaharat.

Molibdenul (Mo) este, de asemenea, prezent în apele minerale. Cura cu ape minerale sulfatate tinde să

sărăcească organismul în molibden, prin creşterea eliminării acestuia. Xantinoxidaza, enzimă implicată în

metabolismul purinelor, este molibden-dependentă. Molibdenul mai contribuie la păstrarea elasticităţii

pereţilor arteriali.

Vanadiul (V), foarte activ biologic, apare şi el în apele minarale (cea mai mare cantitate de vanadiu, 9 mg/l,

întâlnită până în prezent în ape minerale se găseşte la Reichenhall). Efectul biologic principal al vanadiului

constă în activarea coenzimei vitaminei B1. Menţionăm că vanadiul este contraindicat in profilaxia

aterosclerozei. Pe lângă forma ionică, apele minerale mai conţin sub aspect nedisociat (neionizat) siliciu, bor

şi titan.

Siliciul (Si), prezent în rocile silicatice ce compun scoarţa pământului, solubil în apele minerale termale sau

alcaline este foarte slab reprezentat în apele minerale. Deoarece molecula de acid silicic se asociază în forme

macromoleculare, siliciul din apa minerală trece extreme de uşor în starea de sol coloidal (silicaţi alcalino-

teroşi). Siliciul din apa minerală îşi are originea în rocile sedimentare argiloase. Concentraţii de 10-120 mg/l

Si sînt obişnuite în apele noastre minerale. Deşi nu este demonstrat un efect biologic direct al siliciului în

ateroscleroză, s-a constatat scăderea siliciului în peretele arterial la vârstnici şi în ateroscleroză.

Borul (Bo) îşi are originea în legătură cu activitatea vulcanică a zonei respective şi dozat ca acid metaboric

(HBO2) este prezent în apele minerale în concentraţii ce pot avea, uneori, efecte toxice, limita sa superioară-

admisă pentru apa de băut fiind de 0,5 mg/1. Apele minerale cu o concentraţie de peste 5 mg/l Bo sunt

considerate ape borice.

Titanul (Ti) aflat în apele minerale nu prezintă interes medical.

Unele gaze prezente în apele minerale naturale au efecte farmacodinamice dovedite, folosite în scopuri

terapeutice.

Gazele, din natură provin fie din reacţii chimice generate de metamorfismul rocilor magmatice (bioxidul de

carbon, hidrogenul sulfurat, hidrogenul, metanul), fie din procesele metabolice ale substanţelor organice care

produc metan, hidrogen, bioxid de carbon şi acid sulfuric. Unele gaze, cum este radonul, îşi au originea în

procesele radioactive.

Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă din procesele organice prin care bacteriile reduc sulfaţii rocilor

sedimentare, el fiind forma cea mai redusă a sulfului (stadiile intermediare le reprezintă tiosulfaţii, sulfurile

etc). Hidrogenul sulfurat poate avea şi origine vulcanică. Prin contactul cu aerul atmosferic, apa minerală

sulfuroasă se oxidează, iar sulful redus se transformă treptat din nou în forme mai oxidate, imprimând apoi o

culoare gălbuie-lactescentă şi favorizând precipitaţiile sulfului.

Bioxidul de carbon (CO2) din apele denumite carbogazoase este legat de fenomenele vulcanice. Aureola

mofetică a lanţului vulcanic Călimani-Harghita aprovizionează cu bioxid de carbon toate „borvizurile" din

zonă. Gazul menţine echilibrul hidroelectrolitic al apei minerale proaspete. Pierderea lui în atmosferă şi

contactul apei minerale carbogazoase cu aerul sunt urmate de precipitarea fierului, calciului şi magneziului

din apă.

Radonul (Rn) din apă provine din emanaţiile de radium. Apele minerale româneşti au valori de

radioactivitate situate sub limita minimă admisă pentru apele radioactive. Nu pot fi omise însă unele efecte

terapeutice ale apelor minerale cu doze reduse de radioactivitate.

3. Individualitatea fizico-chimică a apelor minerale

Datorită complexităţii lor, apele minerale au o individualitate fizico-chimică, la care participă atât structura

diferenţiată supramoleculară a apei, cât şi echilibrul ionic specific fiecărei ape minerale, aceste două stări

intercondiţionându-se reciproc.

Schimbări ale echilibrului fizico-chimic au loc şi în aceeaşi apă minerală dacă este pusă în condiţii diferite

de circulaţie subterană, de contact cu aerul atmosferic, de încălzire artificială sau chiar prin păstrare

necorespunzătoare în vase sau în sticle necorespunzător îmbuteliate.

Tradiţia balneară consideră apa proaspătă, de la sursă, ca „apă vie".

Din punctul de vedere al stabilităţii lor fizico-chimice, unele ape minerale au o labilitate mai mare decât

altele, acest proces de metaplazie fiind studiat sistematic în balneologie.

Importanţa cunoaşterii tuturor cauzelor ce modifică echilibrul hidric şi ionic al unei ape minerale se reflectă

mai ales în adoptarea unei metodologii ştiinţifice de păstrare în condiţii optime şi cît mai îndelungată a unei

ape minerale îmbuteliate.

Una din cauzele ce schimbă calitatea unei ape naturale este modificarea potenţialului oxido-reducător al

acesteia. Măsurarea acestui potenţial denumit redox poate aprecia cantitativ capacitatea reducătoare sau

oxidantă a unei ape minerale. Indicele Clark, citit pe o scală cu valori de la 0 la 42,7 exprimă potenţialul

redox al unei ape minerale într-un anumit moment. Apele minerale de profunzime sînt în general ape cu un

indice Clark mai redus (20-25), valori ce traduc o capacitate predominant reducătoare. Prin învechirea apei

minerale, valorile redox cresc (30-32), apa căpătând calităţi preponderent oxidative. Faptul nu este fără

importanţă practică, deoarece de valoarea redox depinde activitatea microorganismelor şi a enzimelor

celulare. Gazele dizolvate în apele minerale au rol hotărâtor pentru capacitatea lor oxido-reducătoare şi

instabilitatea lor.

În primele 24 de ore de la contactul apei minerale cu oxigenul atmosferic se oxidează elementele

reducătoare din apă (Fe++, Mn++), trecând în forma lor oxidată (Fe++, Mn+++), iar redoxul apei minerale creşte

remarcabil. Urmează apoi o oxigenare continuă (136 ore), oxigenul din aer dizolvându-se se treptat în apa

minerală cu care vine în contact.

În contact cu aerul, apele carbogazoase pierd CO2 dizolvat. Reducerea consecutivă a acidităţii apei

contribuie la precipitarea unor ioni, care in apa acidă se găsesc in stare solubilă (Ca++ şi Mg++).

Apele sulfuroase au, de asemenea, o dinamică oxido-reducătoare, în care sulful redus (hidrogen sulfurat,

sulfuri) este treptat oxidat către forme mai stabile (tiosulfaţi, sulfaţi).

Unele cercetări asupra potenţialului redox al apelor minerale de tip carbogazos (borvizuri calcice) de la

Borsec, au arătat că aceste ape uşor oxidate chiar la sursă (27-31), se oxidează în continuare pînă în ziua a

50-a de la îmbuteliere. Studiile efectuate asupra apelor sulfuroase de la Băile Olăneşti au arătat că ele sînt

reducătoare la sursă (19-21), intensitatea procesului oxidativ fiind determinată de concentraţia hidrogenului

sulfurat din apa minerală. Izvorul 24 de la Băile Olăneşti, slab sulfuros, devine oxidant după 15 zile de la

îmbuteliere, în timp ce izvoarele 5 şi 14, mai concentrate în hidrogen sulfurat, se menţin reducătoare 125 de

zile.

O altă metodă ce apreciază metaplazia unei ape minerale este determinarea coloizilor din apă la diferite

intervale de timp. Este de preferat ca această determinare să se facă în paralel cu redoxul.

În cursul învechirii apelor minerale se observă apariţia unor agregate formate din particule coloidale, care

floculează ulterior dând naştere coloizilor secundari.

O soluţie adevărată conţine particule cu dimensiuni sub un milimicron, în timp ce în soluţiile coloidale

particulele pot atinge dimensiuni de peste 100 milimicroni.

Complexele cooidale din apele minerale sunt formate din siliciu, aluminiu etc.

Prin definiţie, se consideră ape minerale acelea care au o mineralizare totală de minimum 1 g/l. În această

grupă sunt cuprinse apele clorurate, bicarbonatate şi sulfatate.

De asemenea, anumiţi ioni sau gaze prezente în cantităţi stabilite ca minim necesare dau apelor care le

conţin caracterul de ape minerale, În această categorie intră apele feruginoase, arsenicale, iodurate,

sulfuroase, carbogazoase.

În sfârşit, apele cu mineralizări totale chiar sub 1 g/l şi care nu au în concentraţie minimă elementele

menţionate mai sus, dar care au efecte terapeutice dovedite, se încadrează în categoria apelor oligominerale.

Pe lingă compoziţia chimică, temperatura naturală a unei ape, dacă depăşeşte 20°C, o încadrează

în categoria apelor termale.

4. Clasificarea fizico-chimică a apelor minerale

O clasificare fizico-chimică a apelor minerale, unanim acceptată pe plan internaţional, nu există până in

prezent. Ţara noastră, datorită bogăţiei şi diversităţii apelor sale minerale, are propria ei clasificare care

cuprinde următoarele 11 grupe:

Ape oligominerale cu un conţinut mai mic de 1 g/1 substanţe dizolvate şi mai puţin de 1 g/l bioxid de

carbon. Apele oligominerale termale (acratotere), întâlnite la Băile Felix, Geoagiu-Băi, Călan, Vaţa de Jos,

Moneasa, Călacea etc. se folosesc în cura externă, pe când cele reci (acratopege) de la Călimăneşti

(izvoarele 7 şi 14), Slănic-Moldova (izvorul 300 de scări), Băile Olăneşti (izvoarele 4, 10, 11 şi 12) etc. se

utilizează în cura internă. În străinătate ape similare sunt la Fiuggi, Apuania, Bormio (Italia), Evian, Thonon,

Plombieres, Neris, Saint-Perrier, Saint-Nectaire (Franţa), Bath, Buxton (Marea Britanie), Joachimov,

Trencianske Teplice (Cehia), precum şi în alte multe ţări.

Ape carbogazoase cu un conţinut de cel puţin 1 g/l bioxid de carbon folosite, în paralel, ca ape de masă şi ca

ape medicinale şi întrebuinţate în cura externă sub forma băilor carbogazoase. Apele carbogazoase simple

sunt destul de rare; în ţara noastră ape carbogazoase mixte se află la Buziaş, Lipova, Biborţeni, Borsec etc.

În străinătate, ape similare se găsesc la Borjomi, Kislovodsk (Rusia.), Narcen, Prohod (Bulgaria), Vals-les-

Bains, Royat (Franţa), La Pellegrino, Chianciano (Italia), Bad Bruckenau, Bad Homburg, Bad Wildungen

(Germania)).

Ape alcaline cu un conţinut de cel puţin 1 g/l bicarbonat de sodiu, respectiv 726 mg/l anion bicarbonic,

folosite, mai ales, în cura internă. Apele de la Bodoc, Zizin, Poiana Negri, Valea Vinului, Borsec sunt ape

mixte carbogazoase; apele alcaline de la Malnaş-Băi, Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi conţin, în plus, clorură

de sodiu. Peste hotare ape similare se întîlnesc la Vichy, Pougues, Chatel-Guyon (Franţa), Esentuki, Arzîn,

Borjomi (Rusia), Neuenahr, Apolinaris, Ems (Germania), San Marco, Ischia, Recoaro (Italia), Vranyci

(Serbia).

Ape alcalino-teroase cu un conţinut de peste 1 g/l substanţe dizolvate, în care predomină anionul bicarbonic,

precum şi cationii de calciu şi magneziu, sunt utilizate, cu precădere, în cura internă. Dintre acestea, la noi în

ţară amintim apele minerale de la Borsec, Lipova, Biborţeni, Zizin, Valea Vinului, Bodoc, Stoiceni, Săpânţa

etc.

Ape feruginoase cu un conţinut de cel puţin 10 mg/1 fier, deferizate sau încărcate suplimentar cu bioxid de

carbon, preîntâmpinându-se astfel, precipitarea fierului după îmbuteliere, dacă sunt destinate folosirii ca ape

de masă. La Băile Tuşnad, Broşteni, Buziaş, Lipova, Vatra Dornej, Vîlcele, Vîrghiş etc. există ape minerale

bogate în fier. în străinătate asemenea ape se găsesc la Saint-Nectaire, Vals (Franţa), Kissingen, Nauheim,

Bad Bruckenau (Germania), Bukoviza-Banja (Serbia), Passug (Elveţia), Spa (Belgia), Recoaro (Italia).

Ape arsenicale cu un conţinut de cel puţin 0,7 mg/l arsen, întâlnite în ţara noastră la Şaru Dornei şi Covasna,

iar peste hotare la Bouboule, Mont Dors (Franţa), Pozzuolli (Italia), Bad Durckheim (Germania).

Ape clorurate sodice cu un conţinut de peste 1 g/l de clorură de sodiu, utilizate în cura internă, se află la

Băile Herculane (izvorul Hygeea), Someşeni (izvorul 1), Ocna Sibiului (izvorul Horia); cele întrebuinţate în

cura externă se găsesc la Sărata-Monteoru, Ocna Mureş, Telega, Bazna, Ocnele Mari, Ocna Sibiului etc.

Apele clorutate sodice de la Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi şi Malnaş-Băi folosite în cura internă sunt ane

mixte. În străinătate ape similare există la Kissingen, Wiesbaden, Baden-Baden, Homburg (Germania),

Birstonas, Mirgoros (Rusia), Ischl (Austria), Balaruc, Salins-de-Bearn, Salins de Jura (Franţa),

Salsomagiore, Montecatini (Italia), Droitwich (Anglia).

Ape iodurate cu un conţinut de cel puţin 1 mg/l iod. Apele hipotone iodurate utilizate în cura internă ca cele

de la Băile Olăneşti, Călimăneşti, Cozia au concentraţii de 3-5 mg/l iod, iar cele de la Bazna şi Băile Govora

întrebuinţate în cura externă ating concentraţii de 50-70 mg/1 iod. Peste hotare asemenea ape se găsesc la

Bad Tolz, Bad Wiesse (Germania), Ciz, Lazne Luhacovice (Cehia), Buske (Polonia), Bad Goisern (Austria),

Agagne, Salice (Italia).

Ape sulfuroase cu un conţinut de cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, în care predomină formele reduse ale sulfului

(hidrogen sulfurat, sulfuri). Apele cu concentraţii de peste 50 mg/l hidrogen sulfurat trebuie administrate cu

prudenţă în cura internă; în cura externă concentraţia de hidrogen sulfurat poate ajunge până la 200 mg/l

(Nicolina-Iaşi). Ţara noastră dispune de foarte multe ape sulfuroase întâlnite la Băile Herculane,

Călimăneşti, Băile Olăneşti, Pucioasa, Săcelu etc. În străinătate asemenea ape se găsesc la Maţesta,

Piatigorsk (Rusia), Luchon, Cautrets, Challes, Uriage (Franţa), Harrogate (Marea Britanie), Aachen

(Germania), Trencianske Teplice (Cehia).

Ape sulfatate ce conţin sulful sub forma lui oxidată şi care sunt, în general, ape hipotone (sodice, calcice,

magneziene), indicate pentru cura internă. În ţara noastră asemenea ape întâlnim la Amara, Ivanda, Breazu,

Vata de Jos etc. Peste hotare ape similare se găsesc la Capvern, Vittel (Franţa), Fiugi, San Pellegrino (Italia),

Marianske-Lazne, Karlovy Vary (Cehia), Tuzla (Turcia), Tarasp (Elveţia).

Ape radioactive cu o radioactivitate de cel puţin 29n Curie sau 10-7 mg/l sare de uraniu. Apele minerale din

ţara noastră au concentraţii sub această limită minimă. Unele izvoare de la Băile Herculane (7 izvoare,

Hygeea, Hercules), Sîngeorz-Băi sau Borsec (izvorul P. Curie) pot fi considerate terapeutice şi prin

componenta lor radioactivă. În străinătate ape radioactive se întâlnesc la Plombieres, Neris (Franţa),

Joachimov, Piestany (Cehia), Bad Brambach, Kreuznach (Germania), Abatsumi, Goriacinsk (Rusia).

În interpretarea unui buletin de analiză chimică a unei ape minerale trebuie să se ţină seama atât de

caracteristica ionică, cât şi de clasificarea apelor minerale.

În definirea chimică a unei ape minerale se vor menţiona anionii şi apoi cationii cu semnificaţie (peste 20

mEq%). Se vor mai consemna, dacă este cazul, gazele prezente în apă. În final, se va indica gradul de

osmolaritate a apei minerale (hipo-, izo- sau hipertonică) şi eventual gradul termalităţii (dacă se depăşeşte

20°C în condiţiile naturale de la izvor sau foraj.

Deşi caracterizarea chimică a unei ape minerale aparţine chimistului, interpretarea trebuie făcută de medicul

balneolog.

În vederea exprimării sintetice şi uşor accesibile a buletinului chimic au fost prezentate de-a lungul anilor

diferite formule şi diferite forme de prezentare grafică, fie sub forma unor coloane, fie sub formă circulară.

Atât înălţimea coloanelor, cât şi suprafaţa ocupată în cerc sunt direct proporţionale cu cantităţile ionilor din

apa minerală.

O formulă concepută sub forma unei fracţii (formula Kurlow) atrage atenţia asupra elementelor mai

importante din apa minerală,, cuprinzând în acelaşi timp şi cantităţile diferitelor elemente. De exemplu,

caracterizarea apei de la Borsec după această formulă arată astfel:

Varietatea zonelor geochimice din ţara noastră explică bogăţia şi diversitatea tipurilor de apă minerală.

În staţiunile noastre balneare sînt concentrate în arii relativ restrânse numeroase şi variate izvoare minerale ;

activitatea de foraj sistematic începută în deceniul al şaselea a sporit numărul acestor factori naturali de cură

şi a permis dezvoltarea rapidă a bazelor de tratament şi a construcţiilor hoteliere, ceea ce a determinat

apariţia a noi staţiuni balneare.

Ariile de ape minerale sunt repartizate la noi în ţară în nouă mari zone geochimice (A. Pricăjan).

Podişul Moldovenesc cu relieiul săpat în argile şi marne, cu intercalaţii de gresii calcaroase este bogat în

depuneri de sedimente carbonatate, sulfatate şi sărate datorate regresiunii Mării Sarmatice şi evaporărilor.

Apele sulfatate, magneziene, sodice de la Breazu şi Dăneşti, cele sulfuroase bicarbonatate, sodice de la

Strunga şi Răducăneni sau apele sărate, sulfuroase, bicarbonatate de la Nicolina-Iaşi sunt expresia

hidrochimică a acestei zone geochimice.

Dobrogea este o zonă bogată în strate acvifere de ape minerale şi termominerale. În ultimii ani în zona

Mangalia s-au forat şi valorificat ape slab mineralizate, sulfuroase, mezotermale (26°C). Termalitatea lor se

datoreşte treptei geotermice, iar sulful provine din oxidarea piritelor prezente în roci. Pe litoralul marin, apa

mării, limanurile şi nămolul terapeutic, alături de apele mezotermale sulfuroase, reprezintă factorii naturali

ce aparţin acestei zone geochimice.

Câmpia Română are ca factori naturali curativi mai cunoscuţi apele lacurilor Amara, Balta Albă şi Lacu

Sărat apărute în locurile de confluenţă a unor rÂuri cu văi tributare de câmpie, prin formarea de baraje

aluvionare. Apele lacurilor s-au concentrat prin evaporare, devenind clorurate, sulfatate, alcaline.

Zona Carpaţilor Orientali, foarte bogată în ape minerale, este reprezentată prin patru unităţi geostructurale:

1.Depresiunea Precarpatică cuprinde strate acvifere sărate concentrate ce provin din spălarea masivelor

de sare, din sărurile reziduale sau din apele de zăcământ. aici întâlnim ape sărate la Oglinzi, Bălţăteşti,

Târgu Ocna, Slănic şi Telega. Tot în această zonă se găsesc la Sărata-Monteoru ape sărate, bromurate,

iodurate, iar la Pucioasa şi Vulcana-Băi ape predominant sulfuroase.

2. Unitatea flişului este reprezentată prin apele sulfuroase de la

Siriu şi Sinaia.

3. În aria mofetică a eruptivului neogen predomină bioxidul de

carbon ca manifestare carbogazoasă postvulcanică. Apele variat mineralizate sunt alcaline, clorurate,

sodice, calcice, magneziene. În nordul zonei, apele minerale sunt concentrate la Bixad, Săpânţa, Stoiceni şi

Poiana Vinului. De-a lungul eruptivului Căliman-Harghita întâlnim apele de la Sângeorz-Băi, cele din zona

Dornelor, precum şi cele din bazinul Bistricioarei (Bilbor şi Borsec). Pe linia Oltului sunt apele de la

Harghita, Săncrăieni, Băile Tuşnad, Bâlvânyos, Malnaş-Băi, Bodoc, Vîlcele şi Zizin.

4.Zona estică a aureolei mofetice este reprezentată de apele minerale de la Slănic-Moldova şi Covasna

(ape bicarbonatate, clorurate sodice). În zona vestică întîlnim apele de la Praid, Homorod, Vârghiş,

Biborţeni, ape carbonatate, carbogazoase.

Zona Carpaţilor Meridionali este reprezentată de apele minerale de la Băile Herculane apărute la suprafaţă

prin fracturile tectonice şi caracterizate printr-o termalitate ridicată.

Depresiunea Getică deţine zăcăminte minerale bogate şi variate, staţiunile Băile Olăneşti, Băile Govora şi

Călimăneşti-Căciulata-Cozia fiind reprezentative pentru această zonă geografică. La Băile Olăneşti apele se

ivesc din orizonturile permeabile ale eocenului ; la Băile Govora există ape de zăcământ petrolifer, sărate,

iodurate, bromurate. Sarmaţianul generează apele sulfuroase, clorurate, sodice, magneziene, reci, precum şi

ape de profunzime clorurate, sulfuroase, bromurate, iodurate, termale. La Ocnele Mari, apele sărate, cu o

concentraţie ridicată, provin din spălarea masivelor de sare.

Zona Munţilor Apuseni este mai slab reprezentată de ape minerale. La Moneasa apa minerală se acumulează

în reţeaua calcarelor din triasic. Termalitatea şi bioxidul de carbon din apa minerală par a fi legate de un

aport de apă juvenilă. La Geoagiu-Băi apele bicarbonatate, calcice, magneziene, hipotermale sînt acumulate

în calcare. La Lipova, apele carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene sunt cantonate în depozite

permeabile de nisipuri argiloase. La Buziaş, bioxidul de carbon din apă apare pe fracturile majore ale

cristalinului.

Depresiunea Transilvaniei conţine formaţii ce înglobează evaporite cu ape minerale uniforme chimic,

reprezentate de tipul de apă sărată concentrată, provenită din spălarea masivelor de sare de către apa

subterană, precum şi din spălarea rocilor cu conţinut de săruri reziduale. Staţiunile Cojocna, Someşeni, Ocna

Mureş, Ocna Sibiului, Sovata sunt bogate în ape minerale sărate. Apa minerală clorurată sodică, iodurată,

bromurată de la Bazna aparţine apelor de zăcământ legate de structurile gazifere.

Câmpia de Vest este o zonă geochimică unde se găsesc apele termale de la Băile Felix, Băile 1 Mai şi

Călacea. Deşi Tinca şi Tămăşeu aparţin geografic respectivei zone, apele de aici sunt similare genetic ariei

geochimice din Munţii Apuseni.

5. Buletinul farmacodinamic al apelor minerale

Echilibrul ionic particular al fiecărui izvor mineral explică acţiunea sa farmacodinamică cu character de

individualitate. Ca urmare, nu pot fi făcute indicaţii de cură numai pe baza asemănării de compoziţie

chimică a unor ape minerale.

Buletinul de analiză chimică nu este suficient pentru a stabili indicaţia de cură a unei ape minerale.

Etapa studierii farmacodinamice a unei ape minerale precede în mod obligatoriu indicaţia de cură, în aceeaşi

măsură în care introducerea medicamentului în terapie trebuie să fie precedată de studii farmacodinamice.

Compoziţia chimică a unei ape minerale informează pe medic „cu ce lucrează" şi nu „cum lucrează" apa

respectivă.

În practica multiseculară de folosire a apelor minerale ca mijloc terapeutic, observaţia clinică a fost unica

metodă de apreciere a eficienţei unei cure hidrominerale.

Deşi observaţia clinică rămîne, în ultimă instanţă, criteriul principal al indicaţiei unei cure, cura

hidrominerală individualizată la un anumit bolnav şi într-o anumită etapă de evoluţie a bolii presupune în

egală măsură, pe lângă cunoaşterea bolnavului, şi o cunoaştere temeinică a factorului terapeutic folosit.

Cercetarea farmacodinamică serveşte acestui obiectiv.

Cercetarea farmacodinamică paraclinică stabileşte eficacitatea potenţială a unei ape minerale, definind prin

studierea efectelor asupra tuturor aparatelor şi sistemelor funcţionale „profilul farmacodinamic" al apei

minerale respective.

În această etapă de studiu sînt precizate, de asemenea, mecanismele de acţiune, precum şi evoluţia unor

parametri anatomofuncţionali şi biochimici la bolnavi şi pe modele experimentale la animal.

Etapa clinică stabileşte toleranţa bolnavului faţă de cură şi urmăreşte efectele farmacodinamice, efecte

apreciate în funcţie de faza de boală şi de capacitatea de reacţie a fiecărui bolnav. Această etapă de studiu

revine staţiunii în care se găseşte apa minerală studiată.

În circuitul valorificării terapeutice a fiecărei ape minerale, studiul farmacodinamic reprezintă o etapă

obligatorie deoarece nu orice apă minerală este şi o apă terapeutică. Numai buletinul farmacodinamic, care

face trecerea de la concluzia geologului şi chimistului către concepţia medicului practician, poate contribui

la ceea ce numim „medicalizarea" analizei chimice a unei ape minerale.

Studiile farmacodinamice sistematice efectuate în ultimii 50 de ani au permis prezentarea metodologiei de

cercetare şi a rezultatelor obţinute sub forma unor fişe farmacodinamice tip (model dr. Stoicescu C.)

menite să informeze medicul de orice specialitate asupra acţiunii şi indicaţiilor de cură,

asemănător cu prospectele folosite în cazul medicamentelor.

Metodologia de cercetare farmacodinamică a unei ape minerale este inspirată din cercetarea medicamentului

şi foloseşte tehnici de lucru similare, dar ea este adaptată obiectivelor majore, specifice balneologiei.

Unul din aceste obiective are la bază mecanismele de acţiune ale curei hidrominerale, prin adaptarea

organismului la un stimul repetat, pe o perioadă de 18-21 zile, după o anumită metodologie de aplicare.

Cura hidrominerală nu este decât în parte o cură de substituţie a unor componente chimice în care

organismul este carenţat.

Se impune deci ca în buletinul farmacodinamic să fie incluse atât rezultatele directe şi imediate (care

exprimă intensitatea şi reacţia organismului la stimul), cât şi rezultatele obţinute la sfârşitul curei (care

exprimă capacitatea de adaptare a organismului la stimuli).

Fişa farmacodinamică tip indicată mai sus prezintă acţiunea apei minerale asupra biofazei (receptor), reacţia

biologică la contactul cu apa, efectul farmacodinamic adaptativ, precum şi efectul terapeutic.

O asemenea metodologie de cercetare permite evaluarea intensităţii stimulului, putându-se prevedea şi

controla eventuale „reacţii balneare" nedorite. Se apreciază de asemenea durata curei, în funcţie de

adaptarea mecanismelor de homeostatare.

În studiul apelor minerale de cură internă, cercetarea farmacodinamică se adresează cu precădere funcţiilor

aparatului digestiv, hepato-biliar, metabolismului, echilibrului hidroelectrolitic şi diurezei. Nu sunt omise

nici efectele curelor balneare asupra componentei alergoanafilactice, pusă în evidenţă tot mai frecvent.

În studiul apelor minerale destinate curei externe, cercetarea farmacodinamică se adresează mai ales

excitabilităţii sistemului nervos şi echilibrului sistemelor vegetativ şi endocrin. Aparatul locomotor şi

funcţiile sale sunt studiate prioritar. Nu sînt omise afecţiunile dermator logice şi nici cele genito-urinare.

Fişa farmacodinamică tip prezintă metodologia de cercetare şi expune rezultatele sub formă grafică. În

centrul fişei se găsesc informaţiile privind caracteristica chimică a apei cu care s-a lucrat, iar în conturul

periferic al ei se înscriu datele obţinute; zona intermediară a fişei este destinată indicaţiilor generale de cură,

ce decurg din rezultatele obţinute.

În treimea superioară a fişei se trec funcţiile gastrice, digestive şi hepato-biliare.

În treimea mijlocie sînt cuprinse rezultatele obţinute asupra unor metabolisme intermediare (glucidic,

proteic, lipidic), precum şi asupra componentei alergo-anafilactice; în aceeaşi zonă se inserează, de

asemenea, şi rezultatele privind reactivitatea unor receptori.

În treimea inferioară sînt expuse efectele apei minerale asupra echilibrului hidroelectrolitic al organismului,

asupra diurezei şi debitelor de urină şi electroliţi.

Graficele contribuie la aprecierea adaptării zilnice pe parcursul unei cure, a momentului reacţiei la cură,

precum şi a încetării adaptării.

Deşi principiile metodologiei de studiu şi prezentarea generală sunt similare, există unele deosebiri de

prezentare în funcţie de tipul de apă, insistându-se fie asupra unor date, fie omiţându-se altele.

6. Apele minerale îmbuteliate

Cura internă într-o staţiune balneară este limitată de capacitatea acesteia, neputîndu-se acoperi integral

cerinţele efectuării unei cure în staţiune. Există, de asemenea, boli sau faze de boală ce nu permit curele

respective în staţiune.

Cura minerală într-o staţiune balneară are evidente avantaje, legate de mediul ambiant agreabil, cu reflectare

pozitivă în psihicul bolnavului pe perioada unui concediu. Antrenarea dirijată, aspectul educaţional,

asocierea mai multor factori curativi sânt elemente ce pledează pentru efectuarea curei în staţiune. Apa

minerală băută „la izvor" mai oferă avantajele legate de echilibrul ei fizico-chimic nemodificat de

îmbuteliere, transport şi păstrare.

Folosirea în afara staţiunii a apelor minerale permite prelungirea curelor efectuate în staţiune sau repetarea

acestora în condiţiile activităţii productive, în ultimii ani lărgindu-se considerabil volumul şi varietatea

apelor minerale îmbuteliate.

Apele minerale denumite „medicinale" sînt ape naturale, nemodificate de tehnologia de imbuteliere şi de

transport.

Apele minerale cunoscute ca ape de masă, în esenţă ape de tip carbogazos, sunt, unele dintre ele, supuse

diferitelor modificări de ordin fizico-chimic (cele bogate în fier se deferizează, altele suportă o îmbogăţire

artificială cu bioxid de carbon etc). Trebuie subliniat faptul că apa de masă este, de asemenea, o apă

minerală ce acţionează farmacodinamic atât prin conţinutul ei în bioxid de carbon, cît şi prin celelalte

elemente chimice, ca ionii bicarbonic, calcic, magnezic etc.

În ultimul timp s-a introdus transportul containerizat prin cisterne, îmbutelierea apelor de masă urmând a se

face ulterior în marile centre de distribuţie a apei minerale. Prin această originală formă de transport şi

îmbuteliere sunt evidente avantajele economice şi de satisfacere a cerinţelor populaţiei.

Pentru a verifica şi respecta tehnologia unui astfel de sistem de transport şi a evita modificarea calităţilor

apei minerale se efectuează, în mod repetat, analize chimice şi farmacodinamice pentru a se compara apa

minerală de la izvor cu cea îmbuteliată după transportul containerizat.

Captarea, îmbutelierea, transportul şi conservarea corespunzătoare asigură menţinerea calităţilor fizico-

chimice şi terapeutice ale apelor îmbuteliate. Automatizarea procesului de îmbuteliere, precum şi

perfecţionarea materialelor folosite au ajutat mult la păstrarea calităţilor terapeutice.

Prezentăm câteva din cele mai importante ape minerale îmbuteliate:

Zăcâmântul hidromineral de la Lipova (judeţul Arad) folosit de localnici, prin săparea unor fântâni, încă

din anul 1550 este exploatat în prezent prin trei foraje, sonda F 1 fiind destinată îmbutelierii.

Zăcământul de la Slănic-Moldova (judeţul Bacău) utilizat, oficial, din anul 1879 are izvoarele 1 şi 3

destinate, în parte, îmbutelierii. Mineralizarea totală a celor două izvoare nu permite întrebuinţarea lor ca apă

de masă, ci numai ca apă medicinală.

Zăcământul de la Sângeorz-Băi (judeţul Bistriţa-Năsăud) este cunoscut încă de la începutul secolului trecut.

După anul 1950, izvorul Hebe (nr. 6) s-a folosit pentru îmbuteliere, dar datorită debitului mic, în anul 1970,

prin foraje de mare adâncime s-a deschis un nou izvor (nr. 7) ce serveşte în prezent pentru îmbuteliere.

Zăcământul Zizin (judeţul Braşov) dispune de izvoare îmbuteliate încă de la începutul secolului trecut.

Zăcărnântul de la Malnaş-Băi (judeţul Covasna) furniza în trecut apa minerală denumită Siculia. Se

îmbuteliază apa izvoarelor Măria şi Principal, ambele cu o mineralizare relativ ridicată.

Zăcământul de la Bodoc (judeţul Covasna) cu izvoarele Matilda, Perla şi Salus s-a bucurat de mare renume

în trecut.

Zăcămintul de la Borsec (judeţul Harghita) era binecunoscut încă cu multă vreme în urmă, la mijlocul

veacului al XVII-lea apa minerală de aici fiind transportată în Moldova, Ţara Românească şi la Viena.

Zăcământul de la Băile Tuşnad (judeţul Harghita) este exploatat de o staţie modernă de îmbuteliere a apei

minerale din sondele 1 şi 2.

Zăcămintul de la Coşna (judeţul Suceava) cu apa Poiana Vinului este îmbuteliat din 1965.

Zăcământul de la Buziaş (judeţul Timiş) este valorificat prin imbuteliere după 1911, când au fost reluate

operaţiile de captare în staţiune.

Zăcământul de la Căciulata (judeţul Vilcea), cu debit redus, oferă apă minerală îmbuteliată, foarte valoroasă

din punct de vedera terapeutic.

În afara celor de mai sus există alte numeroase zăcăminte folosita în prezent pentru îmbuteliere.

Criteriile de selecţionare a apelor minerale destinate îmbutelierii sunt multiple, în primul rînd, ţinîndu-se

seama de valoarea terapeutică a izvorului, de debitul său, pentru a se asigura un volum mare de desfacere,

de eficienţa economică şi de interesele fiecărui comunităţiu locale pentru valorificarea bogăţiilor sale

naturale.

Un criteriu foarte important este gradul de stabilitate fizico-chimică a apei minerale după îmbuteliere.

Pentru apele de masă se aleg izvoarele slab mineralizate, carbogazoase, cu un gust plăcut.

Precipitaţiile apărute uneori în apa minerală îmbuteliată, deloc de dorit, reprezintă procese naturale şi

constituie un impediment în folosirea acesteia. Tehnologia de îmbuteliere şi transport trebuie însă să asigure

apei îmbuteliate toate calităţile apei proaspete pe o perioadă cât mai îndelungată de timp.

Se consideră că apa este corect îmbuteliată dacă îşi păstrează toate calităţile timp de patru-şase luni de la

îmbuteliere. Eticheta aplicată pe fiecare sticlă cu apă minerală trebuie să menţioneze data îmbutelierii

acesteia.

Sticlele din comerţ pentru apele minerale au în general capacitatea de 1,5 litri, capacitate relativ mare pentru

o persoană. După deschischiderea sticlei, apa mai poate fi folosită în cursul aceleiaşi zile, dacă dopul este

etanş şi dacă sticla este ţinută culcată la o temperatură de aproximativ 15°C.

Apele îmbuteliate sunt mai bine suportate de organism decât cele băute la izvor, reacţia balneară fiind mai

redusă sau total absentă.

Prin folosirea unei ape îmbuteliate, există tentaţia bolnavului de a abuza de cure prelungite. Numai în curele

de diureză (litiază urinară) sunt justificate curele prelungite cu apa indicată. Pentru celelalte afecţiuni durata

unei cure nu va depăşi (ca şi în staţiune) 25 zile şi nu vor fi făcute mai mult de 2-3 cure hidrominerale pe an.

Chiar dacă nu s-ar lua în considerare aportul excesiv de apă şi electroliţi (aceasta fiind dăunător în unele

boli), curele prelungite şi repetate prea des nu permit organismului să-şi regleze mecanismele de

homeostatare, mecanisme de bază în eficienţa terapeutică balneară.

7. Tehnica de cură cu ape minerale

Deşi cura cu ape minerale poate utiliza tehnici variate şi individualizate, în funcţie de tipul şi stadiul bolii, ca

şi de reactivitatea bolnavului, există o schemă generală pentru conduita tratamentului.

Cura internă constituie tratamentul de bază în afecţiunile digestiv, metabolice şi urinare.

Menţionăm unele reguli generale privitoare la tehnica acestei cure:

În staţiune apa minerală trebuie băută la izvor. Numai când bolnavul este imobilizat la pat, cura poate fi

făcută în cameră sau pe terasă, utilizând apă proaspăt recoltată de la izvor. Cura în poziţie clinostatică ajută

evacuarea stomacului şi este utilă în ptozele1 gastrice.

Doza de apă prescrisă va fi băută în înghiţituri mici, repetate în ritm de 2-3 pe minut. Acest ritm creşte

toleranţa gastrică faţă de apa minerală.

Apele se administrează, de obicei, la temperatura lor naturală. Încălzirea prealabilă la baie marină este

indicată în formele spastice digestive şi biliare; constipaţiile atone şi curele de diureză beneficiază de apa

rece.

Orarul administrării dozelor este corelat cu cel al meselor, în general, folosindu-se trei prize pe zi. Prima

doză se ia dimineaţa, pe stomacul gol, cea de-a doua înaintea mesei de prînz, iar ultima înaintea cinei.

Ritmul dozelor poate fi schimbat în curele ce au ca obiect diureză, la bolnavii cu anastomoze

gastrointestinale etc.

Prin utilizarea diferenţiată a unor decalaje de timp faţă de ora mesei, priza de apă minerală poate produce

efecte farmaco-dinamice diferite. Astfel, o apă alcalină ingerată cu 1 ½ oră înainte de masă, părăsind mai

repede stomacul, exercită de la nivelul duodenului un efect inhibitor asupra secreţiei gastrice. Ingerată însă

numai cu 30 minute înaintea mesei, ea rămâne împreună cu alimentele un timp mai îndelungat în stomac şi

exercită un efect excitosecretor asupra secreţiei gastrice.

Cantitatea pe 24 ore trebuie raportată cu aproximaţie la greutatea bolnavului. După formula Nievre (Vichy),

cantitatea de apă prescrisă în ml pe 24 de ore rezultă din greutatea bolnavului în kg multiplicată cu 10. De

exemplu: 70 kg x 10 = 700 ml apă minerală/24 ore.

Vişnevski recomandă cîte 3,3 ml/kg corp pe doză, de exemplu 70 kg x 3,3 = 221 ml pe doză.

În curele de diureză cantitatea de apă minerală este mult crescută peste doza obişnuită, putând fi chiar

triplată.

Deşi cantitatea zilnică totală este, de obicei, fracţionată în trei prize, există obiective speciale ce pot

multiplica numărul prizelor, precum şi cantitatea de apă pe fiecare doză.1 PTÓZĂ, ptoze, s.f. Fenomen patologic constând în deplasarea în jos a unui organ, de obicei ca urmare a slăbirii şi a relaxării unor ligamente de susţinere. – Din fr. ptôse.

Tabel orientativ privind numărul prizelor zilnice şi repartiţia cantităţii de apă pe doză

Prizele mai mari (400-500 ml) vor fi ingerate fracţionat, în timp de 30-40 minute.

Menţionăm că, atunci cînd se urmăreşte un contact mai îndelungat al apei minerale cu mucoasa esofagului

inferior, se vor recomanda prize mici de apă.

Începutul unei cure hidrominerale se face cu doze mai mici (1/4 sau 1/2 pahar), apoi cantitatea creşte

progresiv cu fiecare zi în funcţie de toleranţa bolnavului. În caz de intoleranţă gastrică sau spasm piloric,

doza de început se va administra de două ori sau chiar o singură dată pe zi. Doze mici se mai recomandă în

cazul prescrierii de ape minerale mai concentrate.

În constipaţia atonă şi atonia2 veziculei biliare sînt indicate şi ape clorurate sodice sau sulfatate magneziene,

a căror concentraţie depăşeşte 15 g/l, într-o singură doză, dimineaţa pe stomacul gol.

La bolnavii cu stază biliară se recomandă administrarea intraduodenală a 200-300 ml apă minerală încălzită,

la intervale de 3-4 zile, totalizându-se 10-12 tubaje terapeutice cu apa minerală.

Dacă prin cura internă se urmăreşte drenarea veziculei biliare, apa se prescrie în două prize, înaintea mesei

principale. Prima priză, administrată cu 60-90 minute înainte de masă, contribuie la umplerea colecistului,

iar cea de-a doua, administrată cu numai 30 minute înaintea mesei, ajută evacuarea acestuia.

Administrate imediat şi repetat după mese, apele alcaline exercită un efect trecător de tamponare a acidităţii

gastrice.

Durata unei cure interne este de 18-21 zile, dar, adeseori, această perioadă de timp este total insuficientă. Nu

trebuie omis faptul că efectul terapeutic se datoreşte antrenării mecanismelor de homeostatare şi că această

antrenare este variată în timp după calitatea apei şi după reactivitatea bolnavului.

Alteori cura se va întrerupe dacă apar reacţii balneare nedorite. Prelungirea excesivă a unei cure

hidrominerale poate provoca fenomene de saturaţie.

Procesul de adaptare a organismului condiţionează repetarea curelor, precum şi intervalul dintre ele. Acest

interval nu va fi mai scurt de câteva luni, dacă curele se fac în staţiunea balneară.

Cura externă constituie tratamentul de bază în afecţiunile aparatului locomotor, sistemului nervos,

aparatului genital şi aie pielii.

Tratamentul se aplică în vane sau în bazinele alimentate cu apă minerală. Termalitatea apei din baie este

corectată fie prin încălzire, fie prin răcire, după nevoie.

2 ATONÍE s.f. Reducere a elasticităţii unui ţesut, în special a muşchilor. ♦ Stare fizică ce se manifestă prin lipsă de putere. – Din fr. atonie.

În baia minerală se exercită, pe lingă efectul termic, un efect mecanic, ce constă în puterea de ridicare a

corpului în apă.

Un subiect în greutate de 70 kg va cântări în baie numai 7,9 kg, iar într-o baie cu apă sărată concentrată

greutatea lui relativă va fi de numai 2,8 kg. În această situaţie mişcările active sânt facilitate, ca dealtfel şi

mobilizarea pasivă a segmentelor corpului.

Un alt efect este datorat presiunii hidrostatice a apei din baie, care se exercită asupra părţilor moi ale

corpului : abdomen, vene periferice.

Prin însumarea efectelor termice, mecanice şi chimice asupra pielii sunt stimulate îndeosebi metabolismul

şi hemodinamica.

În băile la cadă bolnavul trebuie să evite mişcările inutile, dacă baia este carbogazoasă sau sulfuroasă, gazele

pierzîndu-se prin agitarea apei.

În cazul prescrierii mişcărilor sistematice sau masajului sub apă, terapia în bazine reprezintă forma cea mai

potrivită.

O baie durează, în general, 15-30 minute, după efectuarea ei recomandându-se un repaus, mai îndelungat în

cazul astenicilor sau al băilor fierbinţi.

O cură de băi minerale este alcătuită dintr-o serie de 18-20 băi ordonate sistematic, cu pauze de câte o zi

după câteva băi, pauzele practicându-se, mai ales, la începutul curei.

Aceste recomandări generale vor fi întotdeauna individualizate de la caz la caz.

B. LACURILE TERAPEUTICE

Prin calităţile fizico-chimice ale apelor lor, numeroase lacuri prezintă un deosebit interes terapeutic.

Pe lângă efectul băilor în apa lacului, mai acţionează şi alţi factori naturali printre care microclimatul, băile

de aer şi de soare şi, deseori, oncţiunile cu nămolul depus pe fundul lacului, oncţiuni urmate de obicei de băi

de lac.

Băile de lac îşi exercită efectele terapeutice prin termalitate (contraste cald-rece), prin osmolaritate, precum

şi prin componentele chimice caracteristice fiecărui lac de interes terapeutic.

Din punctul de vedere al genezei, lacurile terapeutice din ţara noastră se împart în trei categorii : de liman,

de câmpie, din masivele de sare.

Dintre lacurile de liman apa lacului Techirghiol este cea mai bine studiată şi valorificată terapeutic, deşi în

vecinătatea litoralului românesc mai există şi alte limanuri asemănătoare.

Limanurile s-au format prin procese geologice de lungă durată. La locul de vărsare a unor râuri în mare iau

naştere, la întâlnirea cu valurile marine, depuneri de nisip şi pietrişuri, care formează cu timpul un

fundament solid, o limbă de pământ (grind) ce separă marea de golful nou creat. La început compoziţia

apei golfului este similară cu aceea a apei mării, cu care comunică. Separarea definitivă în condiţiile unui

climat uscat, de stepă produce prin evaporare o concentrare a apei limanului nou format şi, o dată cu aceasta,

creşterea temperaturii apei lacului sub acţiunea radiaţiei solare. Temperatura aerului, durata şi intensitatea

radiaţiei calorice solare, precum şi volumul bazinului lacului sunt factori importanţi ce condiţionează

variaţia termică a apei limanului.

Apa lacului Techirghiol este clorurată sodică, sulfatată, de concentraţie medie. Lacul are o suprafaţă de 1

200 ha şi o adîncime de 5-10 m. Bazinul central al limanului are trei ramuri: Techirghiol, Tuzla, Urlichioi.

Originea lacurilor din Câmpia Română a fost clarificată de L. Mrazec, compoziţia chimică a apei lor fiind

determinată de constituţia solului din vecinătatea acestora. Fenomenele salifere din Câmpia Română,

manifestate ca eflorescente întinse, trebuie considerate ca migraţii capilare ale sărurilor prin argila şi loessul

terenului. Sub acoperişul de loess se găseşte un strat întins de argilă impregnată cu săruri, care transformă

apele freatice în ape sărate şi sălcii. Sărurile ce impregnează argila aparţin unor resturi ale Mării Pontice,

care s-a retras, lăsând în văi şi cuvete (scobituri) apă salină, concentrată de-a lungul timpului. Apele

desuprafaţă au dizolvat sărurile impregnate în argilă, dând astfel naştere lacurilor cu ape minerale de astăzi.

Predominanţa în apa lacurilor a sulfaţilor faţă de cloruri trebuie pusă pe seama solubilităţii mai reduse a

sulfatului de calciu prezent în apa Mării Pontice. Precipitarea sulfaţilor în aceste căldări a contribuit la

impregnarea rocilor sedimentare cu sulfaţi.

Compoziţia chimică a acestor lacuri este variată. Variabilitatea în compoziţie este dată de variaţia migraţiei

eflorescentelor de sare în Câmpia Română. Sulfatul de sodiu şi magneziu migrează mai repede decât clorura

de sodiu. Vânturile de stepă le poartă şi le depun în locuri variate.

Mai cunoscute şi valorificate terapeutic sunt lacurile Balta Albă (judeţul Buzău), Lacu Sărat (judeţul Brăila),

Lacul Amara (judeţul Ialomiţa).

Toate aceste lacuri depun pe fundul lor nămoluri sapropelice. Peloidogeneza variază în funcţie de

comportarea faunei, florei şi microbismului faţă de apa lacului.

Un mare număr de lacuri din masivele de sare, ca cele de la Sovata, Ocna Mureş, Cojocna, Turda, Ocna

Sibiului etc. sunt situate în zonele marginale ale masivului transilvănean, lacuri similare găsindu-se însă şi în

alte zone ca judeţele Vâlcea (Ocnele Mari) şi Prahova (Telega şi Slănic).

Prin eroziuni şi degradări, masivele de sare sunt descoperite, vin în contact cu precipitaţiile atmosferice şi

formează lacurile sărate (Sovata).

Exploatarea sării în ocne a dus, ulterior, la înecarea acestora şi la formarea lacurilor sărate (Târgu Ocna,

Slănic, Ocnele Mari, Cojocna etc).

Sub influenţa radiaţiei calorice solare, apa unor lacuri sărate se încălzeşte la temperaturi de peste 30°C.

Marius Sturza, care a făcut studii privind încălzirea apei din lacul de la Sovata, a denumit aceste lacuri

helioterme sau lacuri termosolare. Apa heliotermelor atinge la începutul verii temperaturi de 45-55°C la

adîncimi între 15 cm de la suprafaţa apei şi 2 m adâncime, nivelul sub care temperatura apei se reduce

treptat, ajungând la 10-14 m profunzime la 18-22°C. Există deci un strat de apă caldă, ce pluteşte intre două

straturi cu termalitate mai redusă.

Mineralizarea apei sărate a lacului nu este nici ea omogenă, stratul superficial fiind mai diluat prin apa

dulce adusă de pârâiaşele Topliţa şi Auriu. Peste 3 m adâncime concentraţia salină a apei lacului creşte

şi se menţine neschimbată spre fundul lacului (250 g/l). Creşterea teperaturii apei în stratul cald

intermediar este direct proporţională cu diferenţa de concentraţie salină dintre suprafaţă şi profunzime.

În alte lacuri sărate omogene ca mineralizare, încălzirea apei se face de asemenea omogen, datorită

convecţiei termice în toată masa bazinului de apă.

În lacurile helioterme3 stratificate, razele solare se reflectă mai mult in straturile neomogen concentrate.

Razele solare ce cad pe suprafaţa apei lacului dimineaţa şi după amiaza, formând un unghi mai ascuţit, se

absorb mai mult decât în soluţii saline omogene, permiţând acumularea de căldură. În apa stratificată a

acestor lacuri convecţia straturilor de apă este absentă şi pierderile de căldură din cursul nopţii sunt minime.

La Sovata s-au citat la adâncimea de 2 m valori de 60°C iar la Ocna Sibiului de 50°C. Fenomenul de

heliotermie este caracteristic primăvara şi la începutul verii. După această perioadă straturile osmotice şi

termice ale apei de suprafaţă sunt amestecate prin mişcările bolnavilor.

Succesiunea anotimpurilor modifică şi ea heliotermia. Se pot deosebi din acest punct de vedere patru

perioade : Perioada de încălzire de la început de sezon balnear, când la suprafaţa apei (15-25 cm) se

înregistrează temperaturi de 20-25°C, iar la 1,5-2 m adîncime temperatura ajunge la 40-50°C. Perioada

caldă, în care straturile de apă superficială sînt amestecate, temperatura lor fiind de 35-38°C. Perioada

răcoroasă de la sfârşitul verii, când temperatura apei lacului până la adîncimea de 2 m este încă de 26-30°C.

Perioada de reîncălzire ce apare în cursul toamnelor lungi şi calde, încetarea sezonului balnear permite

restratificarea osmolară a apei şi deci şi restratificarea termică.

Heliotermia este folosită terapeutic cu unele avantaje faţă de apa caldă de lac nestratificată termic. La

efectele generale ale băilor sărate se adaugă unele efecte particulare ce decurg din îmbăierea la osmolarităţi

şi temperaturi mai ridicate în jumătatea inferioară a corpului faţă de jumătatea superioară.

C. NĂMOLURILE TERAPEUTICE

Folosite încă din antichitate, nămolurile au început să fie studiate ştiinţific odată cu efectuarea primelor

analize chimice. Abia în anul 1931. Societatea Internaţională de Hidrologie Medicală a elaborat criteriile de

clasificare internaţională, precum şi indicaţiile terapeutice, tot atunci în vederea menţinerii

stratificării saline şi termice a apei lacului pe întreaga perioadă a sezonului balnear, staţiunile au delimitat

anumite zone destinate exclusiv terapiei supravegheate în condiţii de heliotermie adoptându-se şi termenul

de peloid4, care include nămolurile sapropelice, turbele şi pământurile terapeutice.

În definiţia dată de Societatea Internaţională de Hidrologie Medicală se arată că peloidele sunt: „substanţe

ce se formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor geologice şi care în stare fin divizată şi în

amestec cu apa se folosesc în practica medicală sub formă de băi sau de proceduri locale".

Nămolurile terapeutice cuprind două mari grupe: sedimentele terapeutice, formate prin depuneri de apă şi 3 HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care constă în păstrarea mai mult timp a căldurii înmagazinate în apa sărată a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorită prezenţei la suprafaţa lacurilor a unui strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.4 PELOÍDE s.n.pl. Substanţe rezultând din procese geologice, care se găsesc în stare fină în nămoluri, întrebuinţându-se pentru comprese şi băi. [Sg. peloid. / pron. -lo-i-. / < germ. Peloide, cf. gr. pelos – noroi, eidos – formă].

pământuri terapeutice care au luat naştere prin dezagregarea unor minereuri.

Ţinând seama de originea lor şi de calităţile fizico-chimice peloizii din ţara noastră se împart în trei

categorii: nămoluri sapropelice, turbe şi nămoluri minerale de izvor.

Nămolurile sapropelice sunt nămoluri negre, sulfuroase, produse prin procese chimice de putrefacţie, în

lipsa oxigenului.

Procesul de saproficare începe odată cu scufundarea planctonului mort sub apă şi se termină cu procesul de

bituminizare, care duce la formarea de roci tari sau de hidrocarburi.

Ca şi celelalte peloide, nămolul sapropelic este un sistem fizic eterogen, format dintr-o fază lichidă (apă şi

săruri minerale) şi o fază solidă (structuri cristaline şi coloizi).

Faza lichidă a nămolului sapropelic este de fapt soluţia ce îmbibă nămolul şi provine din bazinul acvatic în

care s-a format nămolul respectiv. Această apă din faza lichidă se leagă de faza solidă a nămolului, fie

umplând golurile (apă de ocluzie), fie hidratând coloizii (apă de hidratare).

Compoziţia chimică a fazei lichide este predominant clorurată, sulfatată, carbonatată sau mixtă.

Între nămol şi apa bazinului unde acesta se găseşte au loc permanent procese de difuziune prin care se

stabileşte un echilibru ionoelectrolitic.

Faza solidă a nămolului este alcătuită din roca de bază a bazinului, din fito- şi zooplanctonul bazinului,

precum şi din materialul organic sau mineral adus de vânt. Faza solidă are o structură cristalină (calcică-

magneziană), formată din săruri foarte puţin solubile în apă (sulfaţi, carbonaţi, fosfaţi), o structură argiloasă,

compusă din acid silicic endogen, precum şi o structură coloidală, conţinînd complexe organo-minerale

(hidrosulfură de fier, silicaţi de fier şi aluminiu).

Hidrogenul sulfurat din nămolurile sapropelice rezultă din procesele de putrefacţie a substanţei organice

vegetale şi animale sau prin reducerea chimică a sulfaţilor.

Din acţiunea hidrogenului sulfurat asupra oxizilor de fier ia naştere hidrosulfură de fier care dă peloidelor

culoarea neagră. La concentraţii mai mici de 0,1% ale hidrosulfurii de fier, nămolul este cenuşiu, iar la

concentraţii mai mari nămolul capătă culoarea neagră, caracteristică nămolului matur. Nămolul sapropelic

de liman este aşezat pe un strat de argilă sub forma unui strat subţire de nămol (nămolul cafeniu), peste care

se găseşte stratul gros de nămol negru, utilizat în terapeutică.

În nămolurile sapropelice compuşii organici sînt formaţi din substanţe bituminoase, răşini, hidraţi de carbon,

proteine, grăsimi, precum şi produşi de descompunere a proteinei şi ligninei (aminoacizi şi acizi

humici).

În ţara noastră avem nămoluri sapropelice de liman (Techirghiol), de lac continental (Amara, Lacu Sărat),

nămoluri fosile (Sovata, Ocna Sibiului), nămoluri de depozit din izvoare sulfuroase (Săcelu), precum şi

nămolul Mării Negre.

Nămolul sapropelic de lac continental seamănă cu cel de liman, dar participarea faunei la peloidogeneză

este mai redusă, decât a florei.

Nămolul sapropelic fosil s-a format pe fundul lacurilor sărate prin

procese biochimice asemănătoare celor de mai sus.

Nămolul depus la originea unor izvoare sulfuroase nu asigură rezerve suficiente pentru a prezenta interes

economic balnear, iar nămolul din Marea Neagră este situat la adâncime.

Nefolosit încă în practică balneară este şi nămolul sapropelic ai vulcanilor noroioşi din judeţul Buzău.

Turbele reprezintă forma de trecere de la lemn la cărbune şi au luat naştere în era cuaternară.

Turba este o rocă organogenă alcătuită din material vegetal semi-descompus (humus) şi din resturi

vegetale cu structură încă păstrată.

În condiţiile unui exces de umiditate microorganismele descompun structurile vegetale.

Turbele reprezintă şi ele sisteme eterogene, ca şi nămolurile sapropelice.

Faza lichidă a turbei aste formată din apa dulce sau mineralizată ce alimentează turbăria. Faza solidă este

exclusiv organogenă şi este alcătuită din resturi de plante descompuse şi din complexe coloidale (substanţele

humice).

Fracţiunile organice principale ale turbei sunt acizii humici, proteinele, bitumele, celuloza, hidraţii de

carbon, lignina şi substanţele pectice.

Aminoacizii identificaţi în turbe pînă în prezent sunt integraţi în substanţa proteică, humică sau în combinaţii

cu hidraţii de carbon (glucozamina).

Acidul humic este componenta cea mai importantă a turbei şi ia naştere din lignină.

Turbele descompuse chimic sunt cele mai bune din punct de vedere terapeutic. În ţara noastră întâlnim

turbării în zone umede şi reci (zona Dornelor, Bilbor, Borsec), dar şi în alte arii geografice, cum ar fi sudul

Dobrogei, unde la Mangalia s-a exploatat o turbărie. La Geoagiu-Băi, Băile Felix, Someşeni se găsesc

sedimente vegeto-minerale.

La Stobor există o turbă vitriolică, cu un pH foarte acid (pH 1-2) rezultat din oxidarea piritelor pătrunse în

zăcământul de turbă.

Nămolurile minerale de izvor sunt întâlnite la Sângeorz-Băi.

1. Peloidogeneza

Formarea şi maturarea peloidelor sunt procese lente şi permanente. Valorificarea pe scară largă şi intensivă a

rezervelor de nămol pune problema studierii proceselor ce participă la formarea şi regenerarea acestora.

Folosirea tuturor mijloacelor care favorizează procesul de regenerare revine în egală măsură chimistului,

microbiologului şi biologului.

Chimistul poate aprecia evoluţia peloidului şi maturarea lui, prin compararea unor compuşi chimici din

peloid la diferite intervale şi în diferite condiţii.

Astfel, coeficientul de incarbonizare este calculat de chimist din raportul dintre structura cristalină calcică-

magneziană şi structura argiloasă a peloidului. Acest raport arată stadiul maturării şi poate fi cuprins de la

0,003 la 2,1.

Raportul dintre sulfaţii şi carbonaţii din nămol permite chimistului sa aprecieze vechimea acestuia.

Preponderenţa sulfaţilor atestă „tinereţea" peloidului. Un conţinut puternic carbonatat

caracterizează peloidele vechi.

În cazul turbelor, învechirea acestora este apreciată prin raportul acizi humici/celuloză, un raport ridicat (de

exemplu 2,8) indicând o turbă bine maturată.

Microbiologul evaluează procesul de peloidogeneză studiind flora şi fauna, precum şi microorganismele

care transformă materialul organic sau mineral. Specialistul stabileşte agenţii pelogeni activi şi rolul

bacteriilor întâlnite în nămol în peloidogeneză.

Prin echipamentul lor enzimatic (dehidrogenaze, carboxilaza, catalaze etc), aproape fiecare bacterie

intervine în procesul de formare a nămolului.

În faza lichidă a peloidului sunt oxidate zaharurile, descompuse albuminele, desaturaţi acizii graşi,

formîndu-se acid acetic, formic, valerianic etc.

În stratul pelogen bacteriile celulozice şi ciupercile au un rol esenţial.

Microorganismele descompun substanţele organice şi le mineralizează, iar pe cele minerale le solubilizează.

Microorganismele mai aduc nămolului maturat produsele lor metabolice ca vitamine, biostimuline, precum

şi substanţe de tipul antibioticelor.

Bacteriofagia5 contribuie la păstrarea unui echilibru biologic şi la autopurificarea bazinelor.

Ritmul şi cuantumul peloidogenezei se poate stabili prin plasarea unor platforme de sedimentare pe fundul

lacului în arii special alese şi controlate periodic.

Numai o exploatare raţională şi ştiinţific fundamentată a peloidelor poate asigura rezerve corespunzătoare

atât calitativ cât şi cantitativ.

Peloidogeneză este un fenomen complex, condiţionat de caracteristica hidrogeologică, fizico-chimică,

biologică şi microbiologică a locului de formare. Fiecare ecosistem peloidogen are o individualitate ce nu

poate fi transferată altui ecosistem.

Peloidogeneza cunoaşte, în timp, trei etape: faza de acumulare şi de alterare a componentelor organice şi

minerale originale ce stabileşte originea nămolului; faza de sedimentare a componentelor acumulate în apa

lacului; faza de transformare fizico-chimică şi microbiologică a materialului peloidogen.

Prin învechire nămolul se distruge, mineralizându-se treptat (diageneză).

2. Buletinul de analiză a peloidelor

Analiza fizico-chimică a peloidelor a contribuit la cunoaşterea acestui factor folosit în scop

terapeutic.

Într-un buletin de analiză vor fi incluse următoarele caractere:

Hidropexia6 peloidului este un indice important pentru aprecierea utilităţii sale balneare şi exprimă

capacitatea maximă de absorbţie şi de reţinere a apei de către peloid.

Hidropexia se măsoară punând nămolul umed natural în contact cu apa, prin intermediul unei plăci de sticlă

poroasă.

Hidropexia poate fi exprimată direct în volume. Cele mai reduse valori se întâlnesc la peloidele minerale, 5 BACTERIOFAGÍE s.f. Distrugere a bacteriilor prin bacteriofagi. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophagie.6 HIDROPEXÍE s.f. (Med.) Fixare a apei în ţesuturile organismului. [< fr. hydropexie].

urmează, apoi peloidele sapropelice, iar capacitatea maximă hidropexică o au turbele. Prezenţa substanţelor

coloidale din nămol este legată direct de capacitatea hidropexică a acestuia.

Nămolurile minerale de la Băile Govora şi Ocna Sibiului au 816 şi respectiv 730 g apă/kg nămol.

Nămolurile sapropelice fixează mai multă apă. Astfel, Techirghiol -1932 g, Amara - 1550 g, Bazna - 1051

g, Sovata - 1447 g apă/kg nămol.

Nămolul de turbă de la Poiana Stampei are 4617 g apă/kg nămol şi o mare bogăţie în coloizi (41,8 ‰).

Nămolurile de la Ocna Sibiului. (5,1 g ‰) sau Bazna (17 g‰) au cantităţi mai reduse de coloizi.

Plasticitatea peloidului este, de asemenea, un indice preţios. Plasticitatea este cuprinsă practic între limita

superioară de umiditate (nămolul devine fluid) şi limita inferioară (nămolul devine friabil). Plasticitatea este

proprietatea peloidului de a-şi schimba forma sub acţiunea unor forţe externe prin frămintare. Indicele de

plasticitate reprezintă diferenţa dintre limita de curgere a nămolului şi cea de frământare.

Fiecare nămol natural are un indice de plasticitate caracteristic. Valori mai reduse întâlnim la nămolurile

minerale (123 g apă/kg nămol la Băile Govora) şi la cele de turbă (136 g apă/kg nămol la Poiana Stampei).

Indici de plasticitate mai ridicaţi au nămolurile sapropelice. Iată câteva exemple: Techirghiol - 240 g apă/kg

nămol, Amara - 214 g,. Bazna - 203 g, Sovata - 173 g, Ocna Sibiului - 169 g. Ocnele Mari-189 g.

Exprimată în procente, limita de curgere se situează între 60-85%, iar limita de frământare între 17-26%;

deci indicele de plasticitate, exprimat în procente se situează obişnuit între 43-56%, valori calculate din

diferenţa celor două limite menţionate mai sus.

Gradul de dispersie al unui peloid este corelat cu plasticitatea acestuia şi depinde de mărimea granulelor

peloidului.

Prin metoda granulometrică se determină cu oarecare aproximaţie diametrele granulelor cu mărimi între 1

mm şi 0,0005 mm. Cele mai mici granule (0,0005 mm) se găsesc în proporţie de numai 2% în nisipuri şi

ajung la 35% în argile. Granule cu diametrul sub 0,1 mm întâlnim în nămolul de la Techirghiol (99,57%),

Amara (97,61%), Bazna (94,71%), Băile Govora (92,55%). În nămolul de turbă granulele mici se găsesc în

procentaj mai redus. Astfel, la Poiana Stampei granulele sub 0,1 mm se întîlnesc numai în proporţie de

88,30%.

Densitatea exprimă consistenţa peloidului. Densitatea unui peloid se exprimă în comparaţie cu apa distilată.

Valorile medii sunt în jur de 1,3. Iată câteva exemple : Techirghiol -1,28, Sovata - 1,35, Amara - 1,36, Ocna

Sibiului - 1,69, Bazna -1,38, Poiana Stampei - 1,08.

Termopexia indică capacitatea de absorbţie şi de reţinere a căldurii de către peloidul încălzit. Termopexia

este calitatea esenţială a unui peloid, de care depinde valoarea sa terapeutică în termoterapia prin băi sau

împachetări.

Termopexia se determină prin metoda denumită de Benade „de sferă"; peloidul se plasează într-o sferă de

sticlă cu o temperatură iniţială de 15-18°C. Sfera ce conţine peloidul este plonjată într-un vas cu apă

încălzită la 70°C. Se măsoară minutat temperatura din centrul sferei, stabilindu-se astfel capacitatea de

absorbţie termică de către peloid. Când temperatura nămolului din centrul sferei a ajuns la 45°C, se plasează

sfera într-un recipient cu apă la temperatura de 30°C şi se măsoară de asemenea minutat viteza de răcire a

peloidului (capacitatea de reţinere a căldurii de către peloid).

Se. poate stabili astfel indicele termic al unui nămol natural, calculat din timpii de încălzire şi de răcire. Iată

câteva exemple de indici termopexici : Poiana Stampei - 20,99, Techirghiol - 20,99, Amara -17,22, Sovata -

19,15, Băile Govora - 11,35.

Organismul suportă temperaturi mai ridicate la împachetări cu nămol în comparaţie cu apa simplă. Punctul

termic de indiferenţă este de 38°C la nămol, deci superior temperaturii corpului. Un avantaj al termoterapiei

prin nămol încălzit decurge şi din faptul că se produce o termoterapie de profunzime.

pH-ul unui peloid exprimă echilibrul acido-bazic al componentelor chimice din nămol. Peloidele au în

general pH alcalin (9-10), cu excepţia turbei de la Stobor foarte acidă (pH 1-2), aşa cum s-a arătat mai

înainte.

Analiza chimică a nămolurilor permite aprecieri asupra originii şi maturizării lor ca şi asupra eventualelor

schimburi dintre piele şi nămol.

Pe baza analizelor chimice s-a alcătuit o clasificare a nămolurilor terapeutice.

O orientare globală asupra chimismului unui peloid reiese din calculul in procente al conţinutului său în apă,

în substanţe minerale şi în substanţe organice.

Dozarea apei din peloidul natural în stare umedă se face prin evaporare la 125°C, până ce nămolul atinge o

greutate constantă. Cantitatea de apă din nămol se exprimă în procente. Nămolurile minerale conţin mai

puţină apă (sub 50%), cele sapropelice între 50-70%, iar turbele sunt foarte bogate în apă (70—80%). Dacă

se exprimă în valori absolute, cantitatea de apă este de 315,2 g/kg în peloidele minerale de la Băile Govora

şi Ocna Sibiului, de 519,8 g/kg în peloidul de la Ocnele Mari sau de 819,7 g/kg în peloidul de la Poiana

Stampei.

Substanţele minerale dozabile se găsesc atât în faza lichidă cât şi în faza solidă a nămolului. Nămolurile

minerale au un procent ridicat de substanţe minerale (50-70%), nămolurile sapropelice conţin 20-40% iar

turbele sînt foarte sărace în minerale (sub 20%). Mineralele din faza lichidă a peloidului sunt similare cu

cele din apa bazinului în care s-a depus nămolul.

Faza minerală solidă cuprinde fracţiunea calcică-magneziană (solubilă în acid clorhidric) şi fracţiunea

argiloasă (reziduu insolubil). Substanţele minerale insolubile prezintă o mare varietate de la un nămol la

altul.

Principalul anion este clorul, a cărui concentraţie variază de la 2.48 g‰ (Poiana Stampei), pînă la 51,03 g‰

(Techirghiol). În nămolurile sărate de la Ocnele Mari, clorul atinge valori maxime (173,7 g‰). Anionul

sulfatat este ceva mai concentrat în faza lichidă a nămolului de la Amara (9,33 g‰).

Cationii de sodiu şi de potasiu corespund, în general, conţinutului de clor din peloid. Ceilalţi cationi se

găsesc în proporţie redusă cu excepţia magneziului, care poate ajunge la 1,81 g‰ la Amara şi la 3,92 g‰ la

Techirghiol.

În nămoluri se mai găseşte hidrogen sulfurat, rezultat din procesele de putrefacţie, în stare liberă sau legat

ca, hidrosulfură de fier.

Substanţele organice dozate grupat sunt reprezentate de substanţe bituminoase (1,5 g‰ la Săcele şi 35,55g

‰ la Poiana Stampei), substanţe celulozice (3,8 g‰ a Băile Govora şi 32,5 g‰ la Techirghiol), substanţe

humice foarte bogate în substanţe humice sunt turbele, cu 54 g‰) şi substanţe proteice între 2-15 g‰.

Componenta chimică a unui peloid acţionează farmacodinamic prin schimbul de ioni cu pielea sau mucoasa

cu care vine în contact. Prin cercetări experimentale s-a demonstrat că nămolul de la Techirghiol reţine (1 kg

la 20°C) 5,48 g‰ Ca, 11,50 g‰ Mg şi 9,34 g‰ Fe. Cercetări electrochimice au măsurat schimbul ionic

exercitat de unele peloide. Capacitatea de schimb ionic este determinată de componenta argiloasă şi de

humusul peloidului. S-a calculat „capacitatea de sorbţiune" a peloidelor prin metoda Mehlich-Dowexhil,

care exprimă gradul schibului ionic în mEq%.

Elementele solubile din apa nămolului participă la schimbul cu pielea şi mucoasele cu atît mai intens cu cât

nămolul este mai diluat. Dacă în obţinerea efectului termic se preferă un peloid de consistenţă mai ridicată,

în abţinerea efectului de schimb se preferă diluţii mari ale acestuia.

Hidrogenul sulfurat din nămol produce hiperemia pielii chiar la temperaturi mai coborâte ale nămolului.

În efectul farmacodinamic sînt incriminate şi substanţe estrogenice, care pot fi absorbite prin piele.

D. FACTORII NATURALI DE CURĂ AI LITORALULUI MARIN

Pe litoralul românesc al Mării Negre, cu o lungime de 245 km, din care peste 50% revine plajelor cu nisip,

principala formă de tratament o constituie talasoterapia7 care utilizează, alături de apa mării, toţi ceilalţi

factori naturali ai litoralului.

Climatul litoralului nostru este un climat de tranziţie între climatul de stepă şi cel marin.

Influenţa bazinului marin atenuează contrastele termice ale aerului, caracteristice stepei, şi favorizează

curenţii de aer cu caracter de briză. Transportul aerului mai răcoros dinspre mare în cursul zilei asigură

litoralului un regim termic deosebit de plăcut, împiedicând supraîncărcarea calorică a organismului. Pe

plajele de tip deschis (Mamaia, Mangalia) circulaţia aerului atinge 4-5 m/s, ea fiind mai redusă pe cele de tip

închis (Eforie Nord şi Eforie Sud).

Baia de aer nu poate fi omisă din complexul talasoterapic. Ea poate fi aplicată ca procedură independentă

sau ca procedură de introducere sau alternândă cu baia de soare.

Aerul este de o puritate accentuată, bogat în aerosoli săraţi, prezenţi mai ales în zona de vecinătate a

digurilor, unde valurile ce se sparg pulverizează apa mării.

Plantele şi întreaga vegetaţie, precum şi vecinătatea pădurii la Neptun contribuie la crearea unor condiţii

deosebite de microclimat, ce poate fi folosit individualizat în scop terapeutic.

Radiaţia solară este un alt factor natural folosit din plin pe litoral. Baia de soare acţionează asupra

7 TALASOTERAPÍE s.f. Tratament terapeutic care constă în băi de mare asociate cu aer marin, folosit în boli ca reumatismul cronic, sinuzita etc. [Var.: talazoterapie s.f.] – Din fr. thalassothérapie.

organismului atât prin radiaţia calorică, cât şi prin cea ultravioletă.

Luminozitatea intensă a plajelor scăldate în soare se adaugă şi ea. efectelor excitante ale celorlalţi factori ai

litoralului.

Indicaţiile de cură pe litoral trebuie să ţină seama în primul rând de caracterul excitant, preferându-se

bolnavii cu mecanisme reactive mai lente şi cu rezerve funcţionale suficiente pentru a nu epuiza bolnavul.

Nisipul plajelor litorale face parte din complexul terapeutic (psamoterapie). Nisipul litoralului este format

din fragmente ale sedimentelor marine actuale, resturi de cochilii şi fragmente de roci.

Componentele chimice de bază ale nisipului sunt carbonaţii de calciu şi bioxidul de siliciu, care dau

nisipului caracterul calcaros sau silicios, provenit din fragmentele rocilor de uscat. La Eforie Nord şi

Mangalia predomină nisipul calcaros, provenit din cochiliile animalelor marine.

Originea şi compoziţia chimică a nisipului se reflectă asupra aspectului, granulaţiei şi capacităţii de reţinere

sau de absorbţie a apei.

Nisipul mai fin de tip silicios excită mai discret mecanoreceptorii pielii cu care acesta vine în contact şi are o

mare capacitate de a absorbi transpiraţia. Nisipul silicios este mai permeabil la iradiaţia ultravioletă decât cel

calcaros.

Umiditatea stratului de nisip pe verticală creşte cu adâncimea stratului. Dacă la suprafaţă umiditatea este de

numai 2-3 g apă ‰, la 30 cm adâncime aceasta ajunge la 20-30 g apă ‰.

Nisipul cu granulaţie mare şi care reţine mai puţină apă se încălzeşte la soare mai puternic, temperatura

nisipului la nivelul plajei la orele de prânz putând ajunge la + 44o C.

Psamoterapia se practică pe plajă, culcat pe nisip sau acoperind cu nisip corpul sau părţi ale corpului.

Pe litoralul românesc nivelul plajei se continuă sub apă lent, fără o pantă prea mare, asigurând astfel condiţii

favorabile pentru băile de mare, ca şi pentru mersul prin apă, procedură de mare valoare pentru tratamentul

afecţiunilor circulatorii sanguine şi limfatice ale membrelor inferioare.

Cu valoare terapeutică mai acţionează în plus mişcarea, masajul ritmic exercitat de izbirea valurilor,

contrastele termice dintre aer şi apa ce scaldă pielea, precum şi „mantaua" de sare ce se depune pe piele

după evaporarea apei mării.

Apa mării face parte din factorii terapeutici ai litoralului.

Considerată ca un rest al mărilor Sarmatică şi Pontică, Marea Neagră are caracterul unei mări închise, fără

maree. Pe litoralul românesc, fiind puţin adâncă la nivelul plajelor, se încălzeşte repede în timpul verii. Din

acelaşi motiv valurile cresc repede in înălţime spre plajă, reprezentând un factor mecanic cu mare valoare în

cadrul băilor de mare.

Din punct de vedere chimic, apa mării are caracterul unei soluţii clorurarate, sulfatate, sodice, magneziene,

hipertonice. Ca orice mare închisă, mineralizarea apei este influenţată de aportul de ape dulci şi nu este

aceeaşi pe întreg litoralul, având variaţii cuprinse între 13-18 g/l.

Între componentele chimice predomină clorurile de sodiu şi magneziu. Iodul şi bromul sunt fixate de algele

marine pentru nevoile lor metabolice, iar după moartea acestora sunt redate sedimentelor ce se găsesc pe

fundul mării.

Prin echilibrul său cu aerul atmosferic, apa mării conţine oxigen, dizolvat, dar numai în zona de suprafaţă.

Sub 150 m adâncime, oxigenul este înlocuit cu hidrogenul sulfurat, format prin activitatea sulfobacteriilor

anaerobe. Absenţa curenţilor verticali în apă explică delimitarea aproximativă a acestor două zone.

Apa mării mai conţine bioxid de carbon sub formă dizolvată, dar mari rezerve de bioxid de carbon se găsesc

ca anion bicarbonic. Ca expresie a interacţiunii ionice, pH-ul apei mării este de 7,2-7,6. Indicele redox al

apei mării atinge 27,15-32,1.

Băile de mare sunt recomandate după o anumită metodologie individualizată pentru fiecare bolnav în parte.

Băile în apa lacului Techirghiol şi împachetările cu nămol sunt proceduri ce întregesc complexul

talasoterapic.

În zona Mangalia, prezenţa apelor minerale termale, sulfuroase completează arsenalul terapeutic al

litoralului nostru.

E. RADIOACTIVITATEA. APA RADIOACTIVĂ ŞI MOFETELE

La acţiunea farmacodinamică şi terapeutică exercitată de calităţile chimice sau termice ale apelor minerale,

gazelor sau peloidelor se adaugă, uneori, radioactivitatea acestor factori naturali de cură, care are efecte

biologice specifice.

Elementele radioactive au nucleii atomici nestabili şi emit, datorită dezintegrărilor radioactive, radiaţii

nucleare alfa, beta şi gama, care sunt fascicule de particule în mişcare.

Radiaţiile nucleare ionizează gazele şi solidele, activează hidrogenul, descompun apa etc, fenomene ce stau

la baza acţiunii lor farmaco-dinamice. Radioactivitatea naturală din apele minerale şi din gazele mofetice se

datoreşte izotopilor radioactivi dizolvaţi în apa din roci sau gazului radonic ce difuzează din rocă.

Radioactivitatea naturală se datoreşte, în cea mai mare parte, dezintegrării radioactive a uraniului, toriului şi

actiniului sau a elementelor radioactive 40K, 3T, 14C, 87Rb.

Uraniul este mai concentrat în unele zăcăminte (granite), urme de uraniu se găsesc în toate apele naturale de

adâncime. Zăcămintele de origine biologică, bogate în acizi humici au o capacitate crescută de absorbţie faţă

de uraniu. Concentraţia maximă permisă în apa de băut este de 5-10-5 g U/l.

Radiul face parte din metalele alcalino-teroase. Este răspândit în roci şi în fiinţe vii, iar prin migrări

geochimice este acumulat în tufuri calcaroase sau în zăcăminte de origine biologică. În apa potabilă

concentraţia maximă permisă este de 5 x 10-11 g radon/l.

Radonul este un produs gazos ce provine din dezintegrarea radiului. Timpul foarte scurt de înjumătăţire

(3,823 zile) permite utilizarea sa în terapeutica balneară. Difuzând prin fisurile rocilor, radonul se dizolvă în

apele subterane. Dezintegrarea lui radioactivă produce radionuclizi solizi de viaţă scurtă, ce se depun pe

corpuri şi care generează radiaţii alfa, beta şi gama. Acest „depozit activ" al radonului se dezintegrează în

aproximativ 3 ore, aşa că după terminarea tratamentului cu apă radonică, eliminarea din organism este

rapidă, evitându-se acţiunea de durată, a radiaţiilor.

Seria toriumului, cu emanaţia de gaz inert (toron) şi a actiniumului cu emanaţia respectivă de gaz (actinon)

nu şi-au găsit aplicaţii practice terapeutice.

Alte elemente radioactive naturale ca tritium (3H) şi radiocarbonul (14C) şi-au găsit aplicaţii practice în

radiogeocronologie, servind la datarea şi determinarea vârstei turbelor.

La noi în ţară, stabilirea vârstei depozitelor de apă minerală s-a făcut prin metoda de radiodatare, prin

măsurarea dezintegrării radiului (G. Atanasiu).

În apele subterane, elementele radioactive apar din interacţiunea rocii cu apa cu care aceasta vine în contact.

Atomii de radium difuzează uşor în soluţie, participând mai uşor la schimbul ionic cu apa subterană, fapt ce

explică prezenţa radiumului în multe ape minerale în care se găseşte uranium sau torium.

Concentraţia elementelor radioactive în apa minerală depinde de felul zăcământului şi de timpul de contact

al apei subterane cu acesta. Compoziţia chimică a unei ape minerale influenţează şi ea concentraţia apei în

radiu, apele acide sau alcaline având o solubilitate mai mare decât cele neutre. În prezenţa ionilor alcalino-

teroşi creşte concentraţia radiumului în apa minerală respectivă. Ca++, Mg++, Na++ grăbesc dizolvarea

sărurilor de uraniu, formându-se săruri duble de tipul MgCO3 – UO2 - (CO3)2. Saturarea apei cu bioxid de

carbon contribuie la dizolvarea radiumului. Potenţialul redox mare al unei ape minerale îl transformă în

forma lui oxidată hexavalentă, uşor solubilă în apă. Hidrogenul sulfurat din mediile reducătoare transformă

uraniul în forma tetravalentă şi contribuie la precipitarea acestuia. Absorbţia la suprafaţă a unor substanţe

organice (argile) duce la concentraţii secundare ale radiumului în minerale.

Apele ce traversează tufuri calcaroase radioactive depuse de izvorul mineral antrenează radonul produs de

radium. Astfel, la Sângeorz-Băi, radioactivitatea izvorului principal este de numai 0,3 nCi/1 radon, pe când

la izvorul 5, care apare la zi la baza unui tuf calcaros, concentraţia este de 13 nCi/1. La Borsec, izvorul P.

Curie are 7 nCi/1, pe când celelalte izvoare din staţiune au radioactivităţi mult mai reduse.

În ţara noastră apele minerale radioactive se găsesc repartizate în regiunea Munţilor Harghita şi în

Depresiunea Panonică.

Menţionăm că apele noastre minerale au valori de radioactivitate mult sub valoarea minimă internaţională

admisă pentru a se încadra o apă minerală în categoria apelor radioactive (18 nCi/1 ; 10 -7 mg Ra). Este vorba

deci de urme de radioactivitate a căror acţiune este însă semnificativă chiar şi la aceste valori foarte mici.

Prin debitarea de radon pe oră (oraroactivitate) în atmosfera înconjurătoare, unele staţiuni balneoclimatice

din ţara noastră prezintă ape minerale şi gaze mofetice ce sunt considerate factori terapeutici specifici

staţiunii.

Gazele naturale din peştera de la Turia8 au valorile de radioactivitate cele mai mari de la noi (980 pCi/1 Ra)9.

Mofeta de la Băile Tuşnad are 410, iar la Covasna, mofeta are 310 pCi/1 Ra. La Băile Tuşnad, izvorul Rudi

conţine 12.120 pCi Ra, iar la Borsec, izvorul P. Curie are 7 240 pCi Ra. La Sângeorz-Băi, izvoarele 4 şi 5 au

o radioactivitate ceva mai ridicată (10 900 pCi/1 Ra). La Slănic-Moldova, izvorul 1 bis are radioactivitatea

de 3 840 pCi Ra/l. La Băile Herculane radioactivitatea apelor (izvorul 7 cald) poate ajunge la 26 400 pCi

8 Judeţul Covasna9 Aceste valori sunt exprimate în pCi, faţă de cele de mai sus, exprimate în nCi ; n (nano) = 10-9

grame; p (pico) = 10-12 grame, deci 1/1.000 din n.

Ra/l.

Nămolurile terapeutice au o foarte slabă radioactivitate. Astfel, nămolul de lac de la Techirghiol are numai

5,1 nCi Ra/g depozit uscat la 105°C.

Depozitele de tuf calcaros radifer de la Sângeorz-Băi au o concentraţie ce se ridică la 12,9 nCi/g depozit

uscat la 105°C.

Tehnica de folosire balneară a factorilor de cură radioactivi

Tratamentele balneare ce folosesc ca element curativ radioactivitatea factorilor naturali se bazează pe doze

mici folosite la intervale mari. Nu trebuie minimalizate efectele somatice sau genetice şi nici acţiunea directă

sau indirectă a radiaţiilor asupra macromoleculelor de importanţă vitală pentru activitatea enzimelor.

Acţiunea biologică este direct proporţională cu ionizarea specifică, respectiv cu numărul perechilor de ioni

formaţi pe o distanţă de 1 cm ţesut. Eliminarea rapidă din organism a sursei radioactive, după ce s-a terminat

cura, este un alt factor important de care trebuie să se ţină seama.

Radonul este radionuclidul cel mai avantajos din acest punct de vedere (alfaterapie), timpul de înjumătăţire

biologic şi fizic fiind redus.

Folosit sub forma curei interne pe stomacul gol, eliminarea radonului se face în 30 minute. În torentul

circulator apare 30% din doza administrată cu apa minerală, dar fiind eliminat prin pulmon, gazul este

utilizat în proporţie de numai 2,3%, mai ales în sfera digestivă.

Folosit sub forma de băi radonice, gazul este preluat de piele, direct proporţional cu temperatura apei din

baie. Prezenţa bioxidului de carbon în apa băii favorizează, de asemenea, preluarea radonului din piele.

Corpul reţine astfel 2,4 - 3,3% din radonul administrat.

În mofeta uscată absorbţia radonului este mai redusă decât în baie. Atmosfera din camera de baie încărcată

cu gaz radonic contribuie prin însumare la efectul biologic. Acest gaz se depune ca „depozit activ solid",

format din derivaţi de viaţă scurtă ce emit radiaţii alfa, beta şi gama.

Conţinutul natural de radiu în organism este de aproximativ 10-12 g Ra/g ţesut. Doza maximă nenocivă a

radiumului este de 100-1000 ori mai mare faţă de conţinutul lui normal din organism. În tratamentul balnear

se utilizează o doză de numai 1/1000 din această doză maximă nenocivă.

Indicaţiile de cură cu acest factor natural se adresează îndeosebi bolilor reumatice, dereglărilor hormonale şi

neurovegetative, afecţiunilor cutanate şi circulatorii periferice.

F. GAZELE NATURALE TERAPEUTICE

Scoarţa pământului este pătrunsă de gaze până în cele mai mici goluri ale structurilor ei minerale. Fisurile şi

escavaţiile rocilor, precum şi structura intimă a cristalelor conţin gaze ce difuzează prin spaţiile libere şi se

dizolvă în soluţiile minerale întâlnite în calea lor.

Aceste gaze sunt rezultatul procesului general de degazeificare a pământului de-a lungul timpului.

Principalele gaze libere sau spontane sunt azotul, bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, metanul şi gazete

rare.

Azotul nu lipseşte din nici o degajare de gaze libere, fiind prezent chiar şi în degajările puternice de bioxid

de carbon din regiunile vulcanice sau de metan din câmpurile petroliere sau de gaze naturale. Azotul este

unul din componenţii principali rezultaţi din degazeificarea pământului şi este prezent împreună cu alte gaze

în toate apele intratelurice. Nu prezintă interes terapeutic dar nici nu se cunosc degajări locale şi continue de

azot, aşa cum sunt cele de bioxid de carbon.

Bioxidul de carbon apare sub formă de gaz liber în ţinuturile vulcanice. În evoluţia lor, manifestările

postvulcanice devin din ce în ce mai slabe, iar astăzi ele constau în degajări de bioxid de carbon, care ajung

la suprafaţă pe zonele de fracturi.

În ţara noastră, catena vulcanică Harghita-Călimani este principala zonă legată de emanaţiile de bioxid de

carbon. Există la acest nivel un puternic flux de emanaţii gazoase, preluat şi difuzat spre suprafaţă de

ansamblul de fracturi regionale şi de cuvertură.

Emanaţia este cunoscută sub numele de mofetă. Mofeta naturală constă în captarea gazului emanat şi

folosirea lui ca atare în scop terapeutic în încăperi special amenajate care permit acumularea declivă a

gazului, acesta fiind mai greu ca aerul. În mofetele prin extracţie, bioxidul de carbon gazos se obţine prin

extragerea lui din apele minerale carbogazoase.

Băile Tuşnad, Borsec, Bálványos, Buziaş, Covasna sunt staţiunile cele mai importante din ţară unde acest

factor terapeutic este folosit în tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor.

Emanaţii de gaz carbonic întâlnim peste hotare la Meinberg (Germania) şi Franteskovy Lazne (Cehia). La

Nendorf (Germania) sunt utilizate mofete artificiale.

Emanaţiile de gaz carbonic împreună cu emanaţiile sulfuroase sunt cunoscute sub numele de sulfatare.

În judeţele Covasna şi Harghita există emanaţii carbogazoase-sulfuroase de altitudine, unice în Europa. La

Turia, Şugaş-Băi şi Harghita sunt prezente astfel de sulfatare. Acţiunea lor terapeutică a fost mai puţin,

studiată şi nu sunt folosite pe măsura importanţei lor.

Gazul metan nu prezintă interes terapeutic.